Povestiri duhovnicesti

Monah Pimen Vlad

PREFAŢĂ

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului, m-am silit eu, nevrednicul, să aştern pe hârtie câteva fapte şi minuni trăite personal sau auzite de la oameni vrednici de credinţă. Am căutat prin ele să arăt dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor faţă de noi, oamenii, care suntem atât de slabi şi neputincioşi în faţa ispitelor.
Poate veţi observa că cele mai multe minuni sunt făcute prin mijlocirea Maicii Domnului. De aceea, să nu deznădăjduim niciodată şi la orice necaz sau ispită să ne rugăm ei cu dragoste şi evlavie şi vom vedea minuni preaslăvite.
Rog pe cititori să-mi ierte neiscusinţa scrisului şi să mă pomenească şi pe mine în rugăciunile lor.

9 octombrie 2005
Monah Pimen Vlad

AŞA NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC!

Într-o zi, aşteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie, şi după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puţin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis:
„Părinte, eu am fost atee şi membră de partid. Lucram la un birou şi nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viaţa. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit şi am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică şi nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat şi m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minţii spre cer şi am zis: «Doamne, dacă într-ade-văr exişti, Tu poţi să mă scapi, altfel îmi voi curma viaţa, aşezându-mă pe linia ferată şi aştep-tând primul tren. Aşa nu mai vreau să trăiesc!». S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iaşi-Timişoara.
Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanţă oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni şi m-am aşezat pe linia ferată, întinsă pe şine, cu faţa în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza, şi când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea şi a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine şi m-am cutremurat. Am rămas vie şi nevătămată. Am început să plâng în hohote, şi, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă şi m-am apropiat de Dumnezeu”.

GRĂDINA MAICII DOMNULUI

Întorcându-mă odată de la Tesalonic spre Sfântul Munte, m-a dus cineva cu maşina până într-un sat, iar de acolo aşteptam să iau auto-buzul.
Un bătrânel care trecea pe acolo, când m-a văzut, m-a întrebat de unde sunt, iar eu răspun-zându-i, mi-a zis:
– Ei, părinte, mare grijă are Maica Domnu-lui de Sfântul Munte!
– Ştiu! Am simţit şi eu ajutorul ei, i-am spus eu.
– Uite, zise el, cu ani în urmă, ministrul cultelor de aici, din Grecia, a vrut să viziteze Sfântul Munte. Cu toate că i s-a spus că nu are voie să intre pentru că este femeie, ea nu a ascul-tat şi a hotărât ca peste două zile să intre în Sfântul Munte. Însă cu o zi înainte s-a îmbolnăvit grav, şi, după câteva zile, a murit.
Altădată, cineva tot cu o funcţie mare a vrut să intre în Sfântul Munte ca să impună ceva ne-permis. Când a ajuns în portul Uranopolis, i s-a făcut dintr-o dată rău, şi în scurt timp a murit.
– Vezi, părinte, că nu lasă Maica Domnului pe nimeni să facă rău Grădinii ei?
– Ai dreptate, bunicule! Şi-ţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Maica Domnului să te aibă în pază! Slavă frumoasei noastre Împărătese!

O MAMĂ ADEVĂRATĂ

Evdochia este o tânără plină de viaţă şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, şi, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puţin timp înainte.
„Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Teodosie, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La înce-put l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insis-tenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lun-gesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.
Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am năs-cut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptă-mână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Tesalo-nic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebu-nă. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.
Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvin-te, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbu-nez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.
Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, înge-nunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăru-iesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».
Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bise-ricii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.
După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».
Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoar-că maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi cei-lalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”.
În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei.
„De când a intrat în casă, a readus viaţa, a continuat Evdochia. A devenit slăbiciunea buni-cului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă”.
Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta». Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.
Iată un model de mamă, care şi-a pus sufle-tul pentru copilul ei.

NA, MAI BATE-O DACĂ POŢI!

Întâmplarea aceasta mi-a povestit-o un tânăr.
Acesta avea un verişor care se căsătorise cu o fată minunată şi foarte înţeleaptă. Se înţelegeau foarte bine şi nimic nu umbrea fericirea lor. Nu-i mai reţin numele, dar să zicem că-l cheamă Nicolae.
Într-una din zile, pe când se afla la serviciu, colegii lui au început să se laude cu faptele lor. Unul zicea: „Eu, când merg acasă, nevasta stă dreaptă înaintea mea”. Altul spunea: „Eu, când intru în casă şi mă aşez pe pat, copiii îmi scot încălţările, iar nevasta îmi aduce mâncare, fără a îndrăzni să zică o vorbă, ştiind ce o aşteaptă”. Fiecare se lăuda cu aşa-zisele fapte bune.
Auzind, Nicolae a zis: „Măi fraţilor, eu nu vă înţeleg! În casa mea există atâta linişte şi pace, şi de aceea eu nu mă cert niciodată cu nevasta şi nu e nevoie să o ating măcar cu un deget”. „S-o crezi tu, i-au răspuns ei râzând. Ia să te duci un pic ameţit şi să faci scandal, să vezi cum îţi pune castronul în cap!”.
Continuând discuţia pe tema asta, în cele din urmă, l-au convins să o încerce. Au hotărât să se stropească cu un pic de băutură, ca să miroase, iar apoi s-o facă pe supăratul. Zis şi făcut.
Ajungând acasă, intră şi trânteşte uşa, clăti-nându-se. Fără să zică nimic, se aşează, forţându-se să pară nervos. Mâncarea era caldă, ca de obi-cei, şi aşezată pe masă. El gustă şi împinge far-furia la o parte, lăsând să-i cadă mâna cu zgomot pe masă. Soţia îl priveşte mirată şi, apropiindu-se de el, îi zice cu blândeţe: „Nicule, te rog să-mi spui cine te-a supărat, sau, dacă nu-ţi place mân-carea, îţi fac imediat alta. Hai, linişteşte-te şi spune-mi cu ce pot să te ajut! i-a zis ea mângâ-indu-l pe cap”.
Atunci el nu a mai rezistat şi a început să zâmbească şi a exclamat: „Na, mai bate-o dacă poţi!” şi, îmbrăţişând-o, i-a povestit toată istoria provocată de colegi.

PE VÂRFUL ATHOSULUI

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bise-ricuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primă-vara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.
Am rămas împreună la Panaghia, unde preo-tul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mân-carea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.
M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.
Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o biseri-cuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuito-rului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A înce-put călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.
„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascul-tam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am mi-nunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.
Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.
Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.
În acea seară, ducându-mă acasă, am înce-put şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zi-când că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.
Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului.
După ce am vorbit eu, a venit rândul preo-tului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii.
Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfân-ta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Tesalonic unde slujea acest părin-te. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.
După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi pă-rintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.

Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împăr-tăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăi-mântător, dar minunat.

Apoi ne-a vorbit altul, Atanasie: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.
Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înain-tea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”.
Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.
Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mer-gea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se îm-părtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtă-şeşti?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…”. Spu-nând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.
Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

DRAGOSTEA DOAMNEI DESPINA A FOST RĂSPLĂTITĂ

Odată voiam să ajung până la Atena la o mănăstire cu unele probleme personale. L-am sunat pe Hristo (tânărul de mai sus, căruia îi vor-bise Maica Domnului din icoană) şi l-am rugat să caute o maşină ca să mă ducă până acolo. După câteva minute mă sună şi-mi spune: „Ei, părinte, să vezi că Maica Domnului are grijă de noi şi am găsit maşină”. „Cum, s-a rezolvat aşa repede?”. „Când am vorbit cu sfinţia ta, în apropierea mea se afla o doamnă care a auzit convorbirea noastră şi, după ce am închis, m-a întrebat despre ce este vorba. După ce i-am spus, s-a oferit să ne ajute”.
A doua zi ne-am întâlnit cu doamna Despi-na care ne-a dat maşina cu atâta bucurie de parcă i-am fi făcut noi nu ştiu ce mare favoare. Maşina era nouă, având încă numărul de hârtie pe ea. Am mulţumit Maicii Domnului şi am plecat.
După ce am rezolvat problemele, întorcân-du-ne acasă, la o oarecare distanţă înaintea noas-tră se afla o maşină mare încărcată cu paleţi din lemn, pe care de obicei se aşează saci cu ciment. Un palet a căzut din maşină în mijlocul drumului. Înaintea noastră se mai afla o maşină mică care era mai lată decât a noastră. Şoferul a reuşit să încadreze paletul între roţi şi să treacă mai departe, dar trecând el, din suflul maşinii, s-a ridicat paletul chiar în faţa noastră. Fiind pe auto-bandă, mergeam cu 120 km/h. Lovitura a fost destul de puternică deoarece ne-a zdruncinat maşina. Ne-am uitat în urmă şi am văzut paletul făcut surcele şi pulverizat în aer. Nu am îndrăznit să mai scoatem nici un cuvânt. Hristo a încetinit şi a tras pe dreapta să vedem pagubele. Mi-o şi imaginam pe doamna Despina, care ne-a dat cu atâta dragoste maşina şi, după cum am aflat mai târziu, pe care nici nu o plătise, deoarece era cumpărată în rate. Ne-am dat jos din maşină şi am rămas uimiţi: maşina nu era nici măcar zgâ-riată! Ne-am făcut amândoi semnul sfintei cruci şi, mulţumind Maicii Domnului, am plecat mai departe, ajungând cu bine la destinaţie.
Doamna Despina fusese căsătorită cu un arab care a lăsat-o cu doi copii şi s-a întors în ţara lui. Îmi povestea că de multe ori nu avea ce să mănânce, de aceea, pe la amiază, când vecina sa pregătea masa, se ducea şi ea în vizită, iar aceasta, având un suflet milostiv, o primea de fiecare dată şi o aşeza la masă. „Am petrecut multe zile în lacrimi, spunea ea, dar Maica Dom-nului nu m-a părăsit niciodată. Mi-am găsit şi un serviciu şi toate lucrurile s-au îndreptat”.

JOCI TARE!

Într-un an, de Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, am urcat pe vârful Atho-sului pentru a participa la privegherea de toată noaptea. Am plecat în ajunul Praznicului şi pe la amiază am ajuns la Panaghia. Printre alţii, am întâlnit acolo şi trei tineri de religie anglicană. Nu mai reţin din ce ţară erau. Prin intermediul unui student român care ştia engleza, am discutat mai mult timp cu ei. Unul dintre aceştia, cu toate că înainte fusese ortodox, devenise un fanatic, având o viclenie care i se citea pe faţă. După mai multe discuţii, i-am întrebat: „Voi credeţi cu ade-vărat că acest munte este Grădina Maicii Dom-nului şi este sub ocrotirea ei?”. „Credem, au zis ei în cor, căci de aceea am şi venit să-l vizităm”. „Bine, am zis eu, dar atunci nu v-aţi întrebat de ce nu este nici un anglican în acest sfânt munte sau vreunul de altă credinţă şi de ce sunt numai ortodocşi?”.
Doi dintre ei m-au privit fără să mai scoată nici un cuvânt, iar cel apostat a zis: „Joci tare, aici m-ai biruit şi nu ştiu ce să-ţi răspund”.
După câteva clipe au început alte discuţii, cum fac şi sectarii. Atunci le-am zis: „Uite, peste puţin vom urca pe vârful Athosului la priveghere. Hai să ne rugăm cu toţii la Maica Domnului să facă un semn sau să arate vreo minune, ca să cunoaştem care este credinţa adevărată. Avem toată noaptea la dispoziţie şi eu cred că Maica Domnului ne va asculta rugăciunile”. Auzind acestea, i-am văzut că s-au schimbat la faţă şi au început să bată în retragere şi să motiveze diferi-te lucruri. Intrase un fel de frică în ei. Abia i-am convins să accepte.
După ce am ajuns sus, pe vârf, nu i-am mai văzut şi mi-a zis cineva că s-au dus şi s-au culcat după nişte stânci, iar a doua zi dimineaţa au ple-cat înainte de a se termina slujba şi nu am mai dat ochii cu ei. Atunci mi-am dat seama în câtă nesiguranţă şi înşelare trăiesc ei, încât le era frică ca nu cumva să se facă vreun semn şi să li se vă-dească rătăcirea. Bunul Dumnezeu să-i miluiască!

TE VEI FACE BINE

Anul acesta de Buna Vestire, cu ajutorul Maicii Domului, am fost la hramul unei mănăstiri din zona Halkidiki. După slujbă, stareţul ne-a spus câteva cuvinte de folos, printre care şi următoarea minune care s-a petrecut cu câteva luni înainte.
În Cipru se afla un om care avea o paralizie de la mijloc în jos. Era purtat numai în cărucior. A fost în Anglia la cel mai bun spital, unde se operase, dar peste tot acelaşi rezultat; medicii nu i-au dat nici o şansă, spunând că va rămâne aşa toată viaţa. Nemaiavând nici o speranţă de nică-ieri, a început să se roage împreună cu familia la Sfântul Apostol Andrei, iar noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Apostol Varnava şi i-a zis: „Mâine să mergi la moaştele mele care se află în mănăs-tirea din apropierea ţărmului mării şi să-l rogi pe preotul de acolo să-ţi citească o rugăciune şi te vei face bine”.
Sculându-se a doua zi, a cerut să fie dus acolo. Şi ajungând, s-a închinat la moaştele Sfân-tului Apostol, iar când a început preotul rugăciu-nea, a simţit că picioarele prind viaţă, şi până ce preotul a terminat rugăciunea s-a ridicat cu totul sănătos pe picioarele lui. Unii care nu credeau au dat telefon în Anglia la doctorul care l-a operat şi l-au întrebat dacă omul respectiv mai are şansa de a se vindeca. Răspunsul doctorului a fost că din păcate aşa va rămâne toată viaţa. Atunci i-au spus şi lui despre minunea care s-a făcut cu acel om.

MINUNEA MAICII DOMNULUI

Această minune preaslăvită a Maicii Dom-nului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pen-tru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.
Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.
Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chi-purile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.
Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă în-seamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei fă-cătoare de minuni.
Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creşti-nilor le va împlini cererea lor.
S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcina-tă, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.
Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferu-lui care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.
Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.
Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momen-tul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a porun-cit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: mu-sulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împun-sătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.
Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închi-soare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului.
Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreu-nă cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.
Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet. Maica Dom-nului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

SE VA ÎNTÂMPLA CEVA

În toamna anului 2000 un grup de călugări români s-au dus să se închine la Mănăstirea Sfân-tului Ierarh Nicolae din Andros. Stareţul i-a pri-mit cu multă căldură şi dragoste, propunându-le să rămână acolo peste noapte.
Pe peretele bisericii este pictată o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Când au mers românii să se închine, au văzut icoana Maicii Domnului plângând foarte tare; îi curgeau lacrimile Preasfintei Stăpâne de parcă ar fi fost vie. Atunci, înspăimântaţi, l-au întrebat pe stareţ de ce plânge Maica Domnului aşa de tare. Vă-zând-o şi el plângând aşa, a zis că se va întâmpla ceva rău, un necaz sau o catastrofă. Şi, într-ade-văr, a doua zi s-a anunţat că în noaptea aceea s-a scufundat o corabie dimpreună cu toţi oamenii.
Vedeţi, fraţii mei, cum plânge Maica Dom-nului pentru noi, iar nouă nici nu ne pasă şi nu ne oprim de la faptele cele rele?

NU-ŢI FIE FRICĂ, O SĂ FIE BINE

Această minune a fost povestită de un mari-nar din Galaţi cu care s-a petrecut minunea.
Lucra pe un petrolier. Descărcând odată petrolul pe care-l aduseseră, a primit ordin de la căpitan să sudeze câteva fisuri pe care le suferise cazanul în care fusese petrolul. Atunci el a refu-zat, spunând că nu poate face acest lucru, atâta timp cât cazanul nu este aerisit şi mai are reziduri de petrol, deoarece s-ar putea să explodeze. Căpi-tanul, nebăgându-l în seamă, a dat ordin altor doi muncitori să sudeze.
Marinarul s-a apucat de altă treabă, undeva deasupra cazanului.
În momentul în care cei doi s-au apucat de sudat, s-a întâmplat exact ceea ce prevăzuse ma-rinarul: cazanul a explodat, cei doi au fost ucişi, iar marinarul a fost aruncat în aer la o înălţime de 30 m. În clipa în care a străbătut aerul, şi-a văzut toată viaţa sa, iar când a ajuns la acea înălţime, a văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ţi fie frică, o să fie bine!”.
Căzând înapoi tot pe corabie, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, care i s-au vindecat în scurt timp.
Mare este mila Maicii Domnului!

CRESCĂTORIE DE PORCI

În anul 2000 am fost la o mănăstire de maici din România. Acolo am stat de vorbă cu duhov-nicul mănăstirii. Printre altele ne-a spus că nu cu mult timp în urmă, un patron a cumpărat terenul din apropierea mănăstirii. Acolo fuseseră grajdu-rile colectivului, iar acum, acela dorea să transforme totul într-o crescătorie de porci.
Obştea mănăstirii şi-a dat seama ce înseam-nă să aibă chiar lângă mănăstire această crescă-torie, de aceea l-au rugat pe patron să nu facă lucrul acesta. Au intervenit şi la primărie, dar degeaba, nu a avut nici un rezultat.
Atunci duhovnicul a pus pe toate maicile la post şi rugăciune, ca să rânduiască Bunul Dum-nezeu şi Maica Domnului cum este mai bine. La scurt timp, patronul respectiv a murit, nemaipu-tând să facă nimic.
Vedeţi ce înseamnă a te împotrivi lui Dum-nezeu?

MĂI, OMULE, NU TE ATINGE!

Undeva în munţii României se nevoiesc trei călugări la un schit construit recent. Au un tractor cu care îşi fac aprovizionarea, căci locul este greu accesibil.
Într-o zi au chemat un taf care să le tragă doi stejari pe care-i tăiaseră şi să-i ducă la un gater pentru scândură. Pe când treceau prin satul din apropiere, s-a rupt un vârf de la un stejar şi a rămas pe marginea drumului. Părintele care venea cu tractorul în urma tafului, nu l-a observat. După plecarea lor, un om oarecare din sat, care avea casa nu departe de locul acela, văzând acel stejar, a vrut să-l taie şi să-l ducă acasă. Alt ve-cin, văzându-l, i-a zis: „Măi, omule, nu te atinge de lemnul acela, că aparţine părinţilor de la schit şi o să ai probleme!”. „Lasă-i încolo de popi, că ăştia au de toate”, a zis el supărat.
Apucându-se de treabă, a încercat să taie lemnul, dar de la prima încercare a eşuat, deoa-rece i s-a rupt lanţul de la drujbă. Ducându-se acasă, a adus altă drujbă, dar şi aceasta s-a stri-cat. Pe când se chinuia el acolo, tocmai apăruse un copil de-al lui şi-i zice: „Tată, hai repede aca-să că moare mama!”. Întorcându-se acasă, soţia lui era pe moarte. A dus-o de urgenţă la spital şi a internat-o.
Vecinul lui, fiind un om de bună credinţă, i-a spus: „Măi, omule, dacă vrei ca toate lucrurile să fie bune şi soţia să se însănătoşească, du-te la părinţii de la schit să-ţi facă câteva rugăciuni”.
Atunci omul a urcat la schit, şi-a cerut iertare de la părinţi, i-au citit câteva rugăciuni şi l-au binecuvântat.
Întorcându-se acasă, a doua zi i-a venit şi soţia de la spital, sănătoasă.

MĂNĂSTIREA VLADIMIREŞTI

În toamna anului 2001 am fost în România împreună cu alţi doi monahi. Având unele treburi la Galaţi, ne-am gândit să ne ducem şi până la Mănăstirea Vladimireşti, căci auzisem multe lu-cruri ciudate despre această mănăstire.
Ajungând acolo, am fost primiţi cu o oare-care rezervă, fiind supuşi la tot felul de întrebări. Am fost şi ne-am închinat în biserica mare, după care am fost şi într-un paraclis, în partea de răsă-rit a bisericii. Acolo, în acel paraclis, era aşezat pe jos un nailon mare, iar pe nailon erau căzute foarte multe muşte moarte. Atunci, miraţi, am întrebat-o pe sora care ne conducea care este explicaţia acestor muşte. Ea ne-a spus că nu ştie de unde vin aceste muşte, deoarece geamurile şi uşile sunt închise, că au folosit tot felul de sub-stanţe pentru înlăturarea lor, dar degeaba, după ce mor o parte din ele, apar altele. Aceste muşte se aşezau doar pe chipul Mântuitorului, care este pictat pe bolta paraclisului şi îi mănâncă doar faţa. De chipul altor sfinţi nu se ating.
În momentul acela nu am zis nimic maicii, dar după ce am plecat din mănăstire am cugetat adânc la acel lucru şi mi-am amintit de Sfântul Petru, papa Romei, care L-a văzut pe Mântuitorul cu cămaşa sfâşiată. Întrebându-L cine I-a rupt-o, Mântuitorul i-a răspuns că Arie ereticul cu erezia lui. Atunci mi-am zis că şi aici se întâmplă lu-cruri ciudate, care duc pe mulţi în rătăcire.

VAI MIE, TICĂLOASA!

O fată din Bucureşti s-a urcat în autobuz ca să meargă la serviciu. Trecând pe lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Mina, s-a gândit că poa-te ar fi fost bine să coboare din autobuz să se închine sfântului. Dar acest gând nu a persistat prea mult şi şi-a continuat drumul. La un moment dat, băgând mâna în buzunar, şi-a dat seama că i-a dispărut portofelul. Atunci a început să plângă în tăcere şi să zică în sinea ei: „Aceasta mi s-a întâmplat deoarece nu am coborât să mă închin la biserica sfântului. Vai mie, ticăloasa, aşa îmi tre-buie! Şi gândind la acestea, plângea continuu. La un moment dat vede un tânăr de lângă ea că-i pune portofelul în mână, o sărută pe obraz şi care a coborât imediat la prima staţie. Acum vărsa lacrimi de bucurie şi-i mulţumea Sfântului Mina.
Dumnezeu, văzând smerenia ei, a înmuiat inima hoţului care i-a dat portofelul înapoi şi a sărutat-o pe obraz, ca semn de respect.

AICI VIN AI MEI!

Mi-a povestit un frate de mănăstire că, odată, ducându-se la Iaşi la Cuvioasa Parascheva, a văzut la uşa bisericii un ţigănaş de vreo 12 ani care cerşea. După ce s-a închinat, s-a aşezat în-tr-un colţ ca să se liniştească şi să se roage. După câteva clipe l-a văzut pe ţigănaş că mergea şi cumpăra mereu lumânări pe care le aprindea. Mai stând el puţin, s-a dus şi a intrat în vorbă cu el şi printre altele a aflat că de cei mai mulţi bani pe care-i primea cumpăra lumânări şi numai de pu-ţini îşi cumpăra mâncare.
După mai multe discuţii, ţigănaşul a prins drag de fratele acesta şi l-a rugat să-l ia şi pe el la mănăstire să se facă monah. Având o clipă de ezitare, pe urmă s-a hotărât să-l ia, iar după ce a cumpărat bilete pentru tren, îl vede pe ţigănuş că o ia la fugă şi ocupă un compartiment întreg, apoi s-a aşezat în uşă şi a început să strige: „Aici să nu intre nimeni, că vin ai mei!”. I-a făcut semn fratelui să intre, iar el a rămas în continuare de pază la uşă. Nimeni nu a îndrăznit să intre acolo, ştiind ce înseamnă să ai de-a face cu ţiganii.
După ce s-a mai domolit un pic lumea, aşe-zându-se fiecare la locul lui, îl vede pe ţigănuş că iese şi adună câte un bătrân sau câte o bătrână, apoi le zicea: „Intraţi şi staţi aici, până vin ai mei!”. Şi a umplut compartimentul cu oameni bătrâni, fără să mai vină ai lui.
Văzând aceasta, fratele se minuna mult de înţelepciunea copilului şi l-a dus la o altă mănăs-tire, ştiind că în mănăstirea unde era el, nu-l primea stareţul.
Vedeţi cum, în bunătatea Sa, Dumnezeu le rânduieşte pe toate? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

LUA SCUMP ŞI DA IEFTIN

Acelaşi frate mi-a povestit despre o persoa-nă cunoscută lui care făcea milostenie ascunsă. Când îl întreba cineva, ce mai face, cum îi merg afacerile, el răspundea totdeauna: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.
Mergea la Iaşi şi lua strugurii cu 18.000 lei kg. Venea la Tg. Neamţ şi-i vindea cu 16.000 lei kg. Acesta îi spunea fratelui: „Ei, ce să-i faci! Câştig şi eu două mii la kg, plus drumul, oste-neala; slavă lui Dumnezeu!”.
Aceasta era milostenia lui, lua scump şi vindea ieftin, fără să ştie cineva ce face el. Aşa ştia el să lucreze ca să câştige bunurile cereşti.

CAPUL SFINTEI IPOMONI

Ajungând odată la Atena, împreună cu un părinte, unde aveam ceva treburi, ne-am dus şi până la Mănăstirea Sfântului Patapie, unde se află moaştele sfântului. Mănăstirea se află mai sus de Lutraki. Ajungând spre seară, am fost pri-miţi să rămânem acolo peste noapte.

Ducându-ne să ne închinăm în biserică, maica de acolo ne-a zis: „Închinaţi-vă la capul Sfintei Ipomoni, să vedem dacă simţiţi ceva”.
Când m-am închinat şi am sărutat sfintele moaşte, le-am simţit fierbinţi de parcă ar fi avut căldură în ele. Atunci maica ne-a zis că în aceeaşi zi a venit o femeie care avea dureri groaznice de cap, dar atingându-se de sfintele moaşte, i-a trecut imediat durerea.
După câteva zile a fost şi o fată româncă pe care o cunoşteam şi s-a închinat, simţind şi ea căldura de la capul sfintei, primind multă bucurie în suflet.

SFÂNTUL GLUMEŢ

Un părinte mi-a povestit următoarea minu-ne, care are puţin umor în ea.
Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-şi găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania şi i-a zis: „Ia această icoană şi să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să ştii că sfântul acesta este cam glumeţ şi mai face câteodată şi unele minuni hazlii”.
Luând fata icoana, s-a dus acasă, a aprins o candelă în faţa icoanei şi s-a pus pe rugăciune şi post. Când s-au împlinit cele 40 de zile, fata fiind supărată că nu i s-a împlinit dorinţa, a zis supă-rată către sfânt: „M-am rugat atâta timp şi nu ai vrut să mă asculţi, de acum nu mai am nevoie de tine!”. Zicând acestea, a luat icoana şi a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puţin timp, aude pe cineva bătând la uşă. Când a deschis, a văzut un tânăr cu capul spart şi fiind plin de sânge pe faţă. „Mă iertaţi de deranj, a zis el, dar mi-a căzut această icoană în cap şi văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”.
Atunci fata, cerându-şi iertare, l-a rugat să intre să se spele şi să-i bandajeze rana. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl cheamă şi tânărul a zis că Anania. Fata l-a rugat să treacă şi în ziua ur-mătoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi aşa, tre-când tânărul de mai multe ori, s-au împrietenit, iar apoi, după scurt timp, s-au căsătorit.
Sfântul a făcut minunea, dar în felul în care a spus bunica ei.

COPIII BINECUVÂNTAŢI

Cu patru ani în urmă am întâlnit în Bucu-reşti o familie cu cinci copii de care m-am folosit foarte mult duhovniceşte.
Mama copiilor este o femeie credincioasă, cu frică de Dumnezeu, fiind cadru medical, iar soţul este un om cu suflet bun, dar mai puţin credincios. Cele două fete mai mari ale familiei, fiind gemene, sunt căsătorite amândouă. Alte două fete şi un băiat, care este cel mai mic copil al familiei, au fost crescuţi în frică de Dumnezeu, deoarece mama era foarte apropiată de Biserică.
Fetiţa cea mai mare a reuşit să atragă la bi-serică aproape pe toţi colegii ei. Îmi spunea că-i pare rău că termină clasa a opta şi nu a reuşit să-i aducă chiar pe toţi la biserică. Această fată face acum Seminarul teologic şi mi-a spus că vrea să intre în monahism. Sora ei mai mică este mai liniştită şi tot timpul cu zâmbetul pe buze. Au un duhovnic bun cu care ţin legătura permanent.
Îmi spunea mama lor că atunci când părin-tele Sofian a trecut la cele veşnice, a mers cu băieţelul, care avea şase ani, aproape de sicriu. Atunci băiatul i-a zis: „Uite, mamă, ce frumos zâmbeşte părintele şi se uită la mine!”. Acest copil este cu totul deosebit. Vedea anumite lu-cruri pe care numai un om duhovnicesc putea să le distingă. Dacă vreodată se întâmpla să-l doară ceva sau se lovea, că era cam jucăuş, se ducea imediat la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie şi se ruga simplu, în felul lui, apoi se întorcea la mama sa spunând că nu-l mai doare nimic, deoarece sfântul l-a făcut bine.
Odată, îi spunea mamei lui: „Dacă merg pe drum ca să mă joc sau să-mi cumpăr ceva şi mă loveşte o maşină şi mor, o să mă duc în iad, că m-a aflat moartea în lucrurile lumeşti, iar dacă merg la biserică sau la spovedit şi mă loveşte o maşină şi mor, atunci o să mă duc în rai, deoare-ce făceam aceste lucruri spre slava lui Dumne-zeu”. Îmi mai spunea mama lui că de multe ori îşi punea mâinile pe cap şi se văieta, gândindu-se ca nu cumva să-l prindă moartea în lucrurile lumeşti.
M-am minunat de gândirea acestui copil la vârsta de numai şase ani. Oare, noi cei mari cu anii, ne punem totdeauna în faţă problema mân-tuirii sufletului sau suntem nepăsători?

PĂRINTELE IULIAN, DUHOVNICUL

Odată a venit în vizită la chilia noastră un duhovnic de la Mitropolia din Veria. Aflând că bisericuţa noastră este închinată Sfântului Mare Mucenic Artemie, mi-a zis că o să-mi dea câteva părticele din moaştele sfântului, pe care, de altfel, le-a şi adus.
După ce a vizitat schitul nostru, am fost împreună la Schitul românesc Prodromul, unde ne-am închinat la icoana Maicii Domnului Pro-dromiţa, care s-a pictat singură. Când am plecat, în apropierea schitului l-am întâlnit pe părintele Iulian, duhovnicul. Atunci preotul de la Mitropo-lie a luat binecuvântare şi i-a cerut câteva sfaturi părintelui Iulian. Deoarece părintele nu ştia gre-ceşte, i-am tradus eu. Printre altele, l-a întrebat cum să procedeze cu oamenii care vin la mărtu-risire, dar nu se pocăiesc. „Le-am dat canon, am încercat în toate chipurile, dar degeaba, şi atunci le-am spus să se ducă la alt duhovnic, că eu nu pot să-i mai mărturisesc”.
Părintele Iulian i-a zis: „Nu trebuie procedat aşa. Dacă tu îl alungi, altul îl alungă, atunci ce se va întâmpla cu el? Va deznădăjdui şi se va duce la sectari sau în altă parte. Cu oameni ca aceştia trebuie avută multă răbdare, oricât de greu ar fi; nu trebuie alungaţi, ci ajutaţi prin sfânta rugăciu-ne. Chiar dacă sunt mai neputincioşi, Dumnezeu văzând răbdarea şi dragostea duhovnicului, îi va întoarce la credinţă şi îi va mântui”.
Atunci duhovnicul de la Mitropolie a zis: „Nimeni nu mi-a dat un asemenea sfat şi a înce-put să mă mustre conştiinţa pentru persoanele pe care le-am alungat de la spovedit, căci, într-adevăr, mulţi au plecat din biserică. Vai mie, ce am făcut!”.
Mulţumind părintelui, am plecat în drumul nostru. Pe cale, duhovnicul îmi repeta mereu ce mult s-a folosit de părintele Iulian şi de sfaturile sale.

MINUNATA VEDENIE

Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din Mănăstirea Vovidenii-lor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu nume-le Tecla, a dormit peste 20 de ore (de la 9.30 di-mineaţa, până la ora 6 a doua zi).
Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi, lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până dimineaţa.
La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal, dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoa-pele, dar nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea singură.
De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne!”, dar tot surâzând. Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis tare: „Tu, Împărăteasă cerească!”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.
Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările mănăs-tirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârd-nică, blândă, smerită. Cu un cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit pe lângă Maica Stareţă care era bolna-vă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i fără vi-cleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire [autoînchipuire – n.tr.]

Ea a povestit următoarele:

„Când am adormit, văd că vine la mine sora mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16 ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâm-bind: «Haide cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.
Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau. Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am între-bat: «De ce călugării aceştia cad în groapă?». Ti-nerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu ne-luare aminte din mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere». Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis: «Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de mână şi am pornit.
Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împăr-tăşit şi nu vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu desăvârşire cura-tă, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit. Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi îna-inte, iar îngerul păzitor s-a făcut nevăzut.
Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe piros-tii, erau parcă nişte lemne care ardeau, dar straş-nicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi haide înainte!». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt puşi în cuptoare cu văpaie?». Tânărul mi-a răs-puns: «Aici au căzut toţi creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau necu-viincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau dis-de-dimineaţă. Pri-veghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus înainte.
Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns: «Pen-tru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru clevetire şi osândire».
Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod peste ea, iar din groa-pă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tână-rul mi-a răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pă-mânt fără grijă, erau indiferenţi faţă de cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie – n.tr.) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar cine-i pomeni».
Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat. Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam cu uşurinţă.
Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau vaiete. În acel loc am vă-zut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împre-jurul gâtului era un şarpe ce avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am înce-put a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună din acel loc. L-am în-trebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns: «Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata pentru toate lucrurile ei».
Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console) ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte groaznici la vedere, iar straşnicii îi arun-cau pe aceşti oameni în prăpastie. Diavolii ru-peau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate păti-meşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».
Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoa-reci, broaşte şi diferite spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opreau cu apă fierbinte din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Litur-ghii, ei mâncau, beau şi se îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau, straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru mâncarea cea de frupt din timpul postului.
Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească între dânşii».
Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi, lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Pri-mul şedea în biserică cu neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în bi-serică şi de aceea îi taie limba. Al treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe urechi».
Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o femeie şi vărsa apa cu gă-leata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?», am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.
Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot merge aşa de repede, dar el a zis: «Pri-veghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noas-tre a căzut un om şi s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am între-bat pe însoţitorul meu de ce l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».
După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea, într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau, zi-când că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi m-a trecut peste râ-pă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic Gheorghe.
În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă!». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici? Pleacă! Nu vei suferi nici o scânteie din focul acesta!». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».
Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare, spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».
Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau. Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis: «Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti), dar vie-ţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împără-tesei cereşti, ei sunt izbăviţi de focul cel veşnic».
De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este pă-mântul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte, iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o bise-rică, iar lângă ea un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa, dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învie-rea lui Hristos văzând…». În biserică era o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe co-loane. Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgi-mea bisericii, ele păreau tare puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».
În biserică era minunat de bine, încât mer-gând, am strigat: «Doamne!». În mijlocul bise-ricii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să pri-vesc în sus, dar acolo era aşa de luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască, de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».
Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne, Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu nespusă fru-museţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amân-două mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest su-flet înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Roa-gă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor. Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl poartă».
În biserică pe analog era Evanghelia şi icoa-na Maicii Domnului. Atunci toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfân-tul Gheorghe am făcut la fel.
După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă biserică, mai mică. În mijlo-cul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împle-tească cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică. La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheor-ghe a răspuns: «Pentru cei drepţi».
Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Aces-tea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovide-nie». Când am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu demult răpo-sată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».
Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa căreia era stareţa Lud-mila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».
După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!? Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».
Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la lăptărie, în ograda vite-lor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu, Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».
Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nos-tru, care avea viaţă foarte bună. Înaintea călugă-riţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi surâ-deau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu te vei întoarce înapoi!».
În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăs-tirea cea mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi. Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină lu-minoasă împodobită cu cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă, altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi mai mare. La ur-mă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cu-nună odată se ridica, iar altădată cobora. Din par-tea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele mă-năstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de dânsele.
Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi, poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi intră maica noastră răpo-sată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu cunună pe cap. După dânsa intră altă călugă-riţă, iar haina neagră a ei era încă şi mai străluci-toare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă. Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am între-bat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoas-tră?». Maica mi-a răspuns: «Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.
După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi? La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în cealaltă lume, groaz-nic este a şi gândi»”.

Epilog sau Sufletul îngrozit de cele văzute!

După această vedere în vis, ea a şezut cul-cată în aşternut 10 zile. Era tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi, seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu greu. În vremea citiri Evanghe-liilor era ţinută de subţiori, dar după citirea ulti-mei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din acea zi a început a se în-drepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi um-blă la toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea tră-ieşte şi astăzi (în anul 1910).

CUVIOSUL PATAPIE

În urmă cu doi ani am fost la Mănăstirea Cuviosului Patapie care se află în Lutraki. Acolo am întâlnit o tânără care mi-a povestit cum l-a văzut ea pe Cuviosul Patapie. Această tânără se numeşte Ecaterina şi este fiică de doctor.
Odată, venind împreună cu tatăl ei, au ră-mas la slujbă, apoi el a plecat (Trebuie amintit faptul că de jos, de la parcarea maşinilor, până sus la mănăstire este o distanţă destul de mări-şoară şi se poate ajunge numai pe treptele din piatră, fiind foarte abrupt de urcat). Tatăl ei, luând maşina din parcare, a plecat spre casă. Pe drum a întâlnit un părinte bătrân care urca spre mănăstire. După ce s-a îndepărtat de el, s-a gân-dit că ar fi bine să se întoarcă şi să-l ducă până sus la mănăstire. Ajungându-l din urmă, l-a che-mat în maşină, apoi l-a întrebat:
– De unde vii, părinte, şi cum de mergi pe jos?
– Am fost până la Mănăstirea Sfânta Treime din vale şi m-am închinat, iar acum mă întorc înapoi la mănăstirea mea.
După ce au ajuns în parcare, părintele a coborât, luându-şi şi geanta pe care o avea cu el. Apoi doctorul a sunat-o pe fata lui, Ecaterina, care se afla în curtea mănăstirii, şi i-a zis:
– Fata mea, vezi că am adus un părinte cu maşina şi acum a pornit să urce treptele înspre mănăstire. Te rog să ai grijă de el!
– Tată, îl văd! Tocmai a ajuns lângă mine!
– Poate este altul, căci părintele tocmai a plecat de aici şi are o geantă de piele în mână, zise doctorul.
– La fel este şi părintele de lângă mine şi are barba albă.
Nemaiînţelegând ce se întâmplă, doctorul şi-a luat maşina şi a plecat. Pe drum însă se tot gândea la părintele cu barbă albă şi deodată şi-a dat seama că seamănă exact cu Sfântul Patapie din icoană.
Ecaterina i-a sărutat mâna părintelui şi i-a urat bun venit, după care părintele a intrat în biserică să se închine şi a dispărut fără urmă. Atunci şi-a dat seama şi Ecaterina că a fost Cu-viosul Patapie.
După ce mi-a povestit toate acestea, i-am zis Ecaterinei:
– Cred că Sfântul Patapie te vrea aici în mănăstire lui.
Atunci ea a zâmbit cu smerenie şi mi-a zis că poate după ce va termina şcoala.
Într-adevăr, Ecaterina a terminat şcoala şi a intrat ca soră în mănăstirea Cuviosului. Este cea mai tânără din mănăstire. Bunul Dumnezeu să o ţină în smerenie şi în mănăstire până la sfârşitul ei.

LUPTA CU DIAVOLUL

Având unele treburi prin Atena, am trecut şi pe la o familie de români. Printre altele, femeia casei mi-a povestit că, odată, într-o miercuri, a fost ispitită să mănânce de frupt şi nu orice, ci carne. Avea pregătit ceva bun şi nu a rezistat ispitei şi a mâncat. De obicei ţinea toate posturile de peste an. Noaptea, după ce a adormit, a văzut pe dia-volul venind la ea şi strângând-o de gât. Simţea că nu mai poate respira şi o paralizase cu totul. Doar mintea o avea limpede. Atunci a strigat din adâncul sufletului la Maica Domnului să o ajute. În acel moment, a văzut-o pe Maica Dom-nului, după cum era în icoana de pe peretele casei. La apariţia ei, diavolul s-a făcut nevăzut, iar femeia a început să plângă în hohote şi să se roage Maicii Domnului. Atunci s-a trezit şi soţul ei şi văzând-o plângând aşa de tare, a întrebat-o ce s-a întâmplat. Nu putea să vorbească deoarece era cuprinsă de spaimă şi nelinişte.
După ce s-a mai liniştit, i-a povestit soţului cele întâmplate, apoi mulţumind amândoi Maicii Domnului s-au hotărât să nu mănânce niciodată de frupt în zilele de post.

INELUL SFINTEI ECATERINA

Am cunoscut o tânără care avea mare evlavie la Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina. Ea mi-a povestit că, odată, stând de vorbă cu soacra doamnei la care lucra, i-a zis că ar dori să meargă şi ea la Sinai, la moaştele Sfintei Ecaterina. Atunci acea doamnă a început să râdă şi i-a zis:
– Cum poţi să mergi tu acolo, deoarece nu ai nici bani, nici acte. Asta ar fi imposibil!
– Dacă vrea Maica Domnului şi Sfânta Ecaterina, mă ia pe sus şi ajung acolo fără bani şi fără acte. Cine merge acolo primeşte ca binecu-vântare un inel şi dacă o să vrea sfânta, o să mă ajute şi pe mine, a zis ea.
În ziua următoare era 25 noiembrie, ziua Sfintei Ecaterina. Tânăra s-a dus la biserică îm-preună cu soacra doamnei. La sfârşitul Sfintei Liturghii, vede că se apropie de ea o femeie tână-ră, îmbrăcată simplu şi modest, o priveşte cu blândeţe şi-i zice:
– Ştiu dorinţa ta şi ştiu că doreşti să ai acest inel, şi Dumnezeu vrea…
Nu a mai continuat, ci i-a pus pe deget un inel şi a dispărut fără urmă, deoarece venise şi doamna respectivă să vadă ce se întâmplă.
Fata, luând inelul, simţea că pluteşte de bucurie. Apoi ridicându-şi privirea şi vrând să-i mulţumească femeii necunoscute, nu a mai vă-zut-o; dispăruse. A căutat-o prin toată biserica, dar nu a găsit-o. Atunci şi-a dat seama că a fost Sfânta Ecaterina. Soacra doamnei, văzând aceas-ta, a rămas fără grai, nemaiîndrăznind să zică ceva. Pe inel scria: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.

PĂRINTELE DOMETIE, ROMÂNUL

Stând de vorbă cu un grec care lucrează de mic în Sfântul Munte, mi-a povestit că, pe când era tânăr, l-a cunoscut pe părintele Dometie, ro-mânul, care a vieţuit la Chilia Sfântului Ipatie de pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu. Mergea de multe ori la părintele şi-l ajuta la treabă.
Odată, pe când se afla în port şi descărca saci de pe catâri, mai era acolo un alt om care avea probleme mari cu stomacul. După ce au terminat de descărcat, omul bolnav s-a pus jos deoarece avea mari dureri. Văzându-l, părintele Dometie, care se afla în apropiere, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Acesta i-a zis:
– Lasă-mă, părinte, că nu mai pot. Dacă îţi spun ce am, mă poţi ajuta cu ceva? Am fost la toţi doctorii şi nu m-a ajutat nici unul!
Atunci părintele i-a zis să aibă încredere în Dumnezeu şi l-a luat la chilia lui, tratându-l cum a ştiut el şi, în scurt timp, i-a trecut durerea. Povestea omul acela mai târziu că de atunci nu a mai avut probleme cu stomacul.
Un alt caz a fost cu copilul unui bogătaş care era paralizat. După ce a fost pe la mai mulţi doctori, l-a îndrumat cineva şi la părintele Do-metie. La început ezita să vină, dar, până la urmă, a venit, gândindu-se că nu are nimic de pierdut, copilul fiind adus cu targa. După o lună şi ceva, copilul a plecat din Sfântul Munte pe picioarele lui.
Aceste minuni mi le-a povestit grecul cu lacrimi în ochi, spunând că nu poate să le uite deoarece le-a văzut chiar el cu ochii lui.

MINUNILE DIN EGIPT

Cu două zile în urmă am fost la Mănăstirea Vatopedu unde se prăznuia Brâul Maicii Dom-nului. Acolo am întâlnit un părinte bătrân care mi-a povestit câteva minuni petrecute recent în Egipt.
O familie musulmană călătorea cu maşina personală şi au avut un accident foarte grav în care au murit cei doi părinţi, iar copiii, doi la număr, au fost foarte grav răniţi, fiind în comă.
După ce au fost îngropaţi părinţii, rudele acestora i-au îngropat şi pe copii, cu scopul de a le moşteni averea. După douăzeci de zile, trecând cineva prin apropierea mormântului, a auzit nişte strigăte înăbuşite. Chemând şi pe alţii, au desfă-cut mormântul şi i-au găsit pe copii vii şi sănă-toşi. Fiind întrebaţi cum au reuşit să trăiască atâtea zile, au răspuns că în fiecare zi venea un om luminat care avea găuri în palme şi din gău-rile acelea picura un fel de apă cu care se hră-neau. Şi cât timp stătea El acolo, o învia şi pe mama lor. Acel om le-a spus că El este Hristos!
Un alt egiptean, care făcea parte din condu-cerea ţării, avea pe fiica sa foarte bolnavă. Doc-torii i-au spus că nu mai au ce-i face şi că va muri în câteva zile. Văzând că nu se mai poate face nimic, acesta era pe zi ce trece tot mai mâh-nit şi deznădăjduit.
Atunci, un prieten care ţinea mult la el şi ştiindu-i necazul, i-a zis: „Am auzit că crucea creştinilor face foarte multe minuni. De ce nu aduci şi tu o cruce să o pui la capul fetiţei, poate se face vreo minune!”.
Deci, egipteanul, văzând că nu mai există nici o nădejde, s-a gândit să încerce şi această variantă. Aducând o cruce, a pus-o pe perete la căpătâiul fetei, apoi a început să se roage după cum se pricepea şi el. În clipa aceea a văzut o lumină revărsându-se de la cruce peste fetiţă, iar fetiţa, deschizând ochii, s-a ridicat din pat şi a cerut să mănânce.
Egipteanul, văzând minunea, s-a făcut creş-tin cu toată familia lui, renunţând la funcţia pe care o avea, a plecat din Egipt, ştiind că dacă va rămâne acolo, va fi ucis.

MINUNILE DE LA MALEVI

Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni.
În anul 1964, cu douăzeci de zile înainte de a începe să izvorască mir, a ieşit o mireasmă foarte puternică, încât s-a umplut toată zona mă-năstirii. Maicile erau oarecum înspăimântate, ne-ştiind la ce să se aştepte. Pe 17 aprilie, în Vinerea Acatistului, au apărut primele picături de mir. Au fost văzute de Maica Teoninfi şi de închinătorii care se aflau în biserică, iar Duminica, după Vecernie, a început să curgă mirul din belşug. Ieşea pe gura Maicii Domnului care se deschidea şi se închidea. Când o deschidea, curgea ca de la robinet, iar când o închidea, se oprea. Mirul tre-cea prin geamul icoanei ca şi cum nu ar fi existat. Suportul icoanei se umpluse de mir, care era de culoarea cerului, un albastru deschis, dar mireas-ma era mereu aceeaşi. În ziua următoare au apărut din nou picături, care se prelingeau în jos, pe geam, şi aveau culoarea diamantului. Apoi a început să curgă de mai multe ori pe zi şi culoa-rea era ca aurul, după cum este şi astăzi, fără să-şi mai schimbe culoarea. Curgea foarte mult mir, încât maicile au adunat o jumătate de borcan şi l-au închis bine, dar a doua zi nu se mai afla ni-mic în borcan. Uneori curgea aşa mult că ajungea jos şi se prelingea pe marmură. Maicile puneau vată şi-l adunau, apoi îl împărţeau la credincioşi. Lumea venea din ce în ce mai mult.
A venit şi poliţia, a scos lumea afară, au în-cuiat biserica şi au rămas numai ei înăuntru. Când au ieşit, unul din poliţai povestea că pe când şter-gea icoana, Maica Domnului a aruncat mir pe faţa lui. Atunci el a zis: „Cred, Preasfânta mea!”.
Au venit şi de la Mitropolie, au scos icoana din ramă, au şters-o şi s-au încredinţat şi ei de minune.
Mirul curge până în ziua de azi, dar nu tot timpul, iar maicile îl adună cu vată şi-l împart la credincioşi.
S-au făcut şi se fac minuni în toată lumea. S-au vindecat oameni de toate bolile, la care me-dicii nu mai acordau nici o şansă.
Povestea o călugăriţă că, odată, a simţit prezenţa Maicii Domnului în mănăstire timp de cincisprezece zile. O simţea atât de aproape, de parcă ar fi putut să o atingă. Altădată, pe când s-a întins pe pat să se odihnească, fiind foarte obo-sită, a auzit o voce zicându-i: „ridică-te”, şi a simţit mireasma mirului atât de puternică, încât a pătruns în interiorul ei. Atunci ea a răspuns: „Sunt foarte obosită!”. Aşa s-a întâmplat şi a doua oară, iar a treia oară a simţit o mână nevăzută care a apucat-o şi a aruncat-o în mijlocul camerei, pe podea. Atunci s-a ridicat şi s-a dus la maica ce avea cheile bisericii şi i-a zis: „Mergem la Maica Domnului!”. „Nu-mi miroase a mir”, a răspuns aceea, dar a insistat şi i-a zis că „este porunca Maicii Domnului”. S-au dus la biserică şi ce să vadă: mirul curgea aşa de mult că ajunsese pe podea, apoi au întors suportul cu icoana şi mirul ţâşnea aşa de tare că ajungea până pe perete şi se prelingea în jos. Tot mirul a fost adunat cu vată.
Aceeaşi maică povestea că odată a simţit că o urmăreşte diavolul şi, intrând în chilie, s-a aşezat pe pat, iar diavolul s-a aşezat alături de ea. Atunci a auzit vocea Maicii Domnului venind dinspre biserică, zicându-i: „Fă-ţi rugăciune, că te urmăreşte duhul necurat!”. Atunci s-a sculat şi a început să se roage, făcându-şi semnul crucii, iar diavolul s-a ridicat şi el de pe pat, i-a apucat mâna şi a lovit-o peste obraz, făcându-se nevăzut. După ce a adormit a văzut un tânăr strălucitor care i-a zis: „Născătoarea de Dumnezeu locuieşte aici!”.
Altădată a apărut pe icoană mirul sub forme de litere şi scria: IC. XPOC, adică Iisus Hristos, după cum este scris pe schimă.
Mirul a apărut în mai multe chipuri: sub formă de tron, de biserică, de parcă ar fi fost pictat de o mână omenească. Un meseriaş văzând această minune s-a speriat şi a devenit un om credincios.
Odată, o maică ce era paraclisieră, s-a dus mai repede să deschidă biserica. Fiind încă noap-te, a văzut uşa întredeschisă şi înăuntru lumină multă şi o maică umblând prin biserică. S-a în-tors la chilie, socotind că a deschis cealaltă para-clisieră, căci erau două. Când a ajuns la chilie, a găsit-o pe cealaltă maică dormind. A trezit-o şi apoi s-au dus împreună la biserică găsind uşa încuiată, iar în biserică întuneric. A venit şi un creştin care dormise în mănăstire şi le-a întrebat pe maici dacă acum deschid biserica, zicând că el s-a trezit puţin mai devreme şi a văzut lumină multă în biserică şi a auzit cântări foarte fru-moase şi se gândise că poate au început maicile slujba fără să fi auzit el când s-a tras clopotul.

*

Într-o zi, două maici se aflau la robinetul din spatele sfântului altar şi se spălau pe mâini. Privind în vale, au văzut o maică urcând treptele. Se gândeau că poate o fi maica Agnia. Între timp, maica ajunsese aproape de ele şi le-a privit. Au văzut că faţa îi strălucea. După ce le-a privit câteva clipe, s-a făcut nevăzută. Văzând aceasta, maicile s-au speriat şi au fugit la chilie. De atunci nu au mai îndrăznit să se spele la robinetul respectiv.

*

Un închinător pe nume Atanasie, fiind bol-nav, tocmai coborâse din autocar şi a văzut o fru-moasă monahie care s-a apropiat de el cu blân-deţe şi i-a zis: „Nu-ţi fie frică! Te vei face bine!”. După aceea, s-a făcut nevăzută şi, într-adevăr, minunea s-a făcut în clipa aceea, că s-a vindecat de boala care suferea.

*

Un autocar care venea spre mănăstire în timpul nopţii a rătăcit drumul şi a apucat-o pe un drum prăpăstios. La un moment dat, li s-a arătat o monahie în mijlocul drumului şi i-a oprit, zicându-le: „Întoarceţi-vă înapoi, că nu este aces-ta drumul”. Şi arătându-le pe unde să meargă, s-a făcut nevăzută, iar autocarul s-a umplut de mi-reasma mirului. În clipa în care au ajuns la mă-năstire şi au văzut icoana de deasupra porţii, au recunoscut în ea pe monahia care li se arătase pe drum.

*

Un alt închinător, pe nume Apostol, a venit cu un autocar de închinători şi au fost cazaţi la arhondaricul mănăstirii, care se află la o mică dis-tanţă de mănăstire. În timpul nopţii, a fost trezit de mireasma puternică a mirului. Ridicându-se din pat, a ieşit afară şi s-a apropiat de poarta mă-năstirii. Pe treptele de la intrare vede o monahie înaltă şi frumoasă, şi cum bătea vântul, îi mişca năframa şi hainele. „Cine este acolo?”, a întrebat Apostol de câteva ori, dar nu a primit nici un răspuns. Afară era ca ziua şi o lumină puternică învăluia tot aşezământul, cu toate că era ora două noaptea. În cele din urmă, a înţeles că nu era o monahie, ci Împărăteasa cerului. A încercat de câteva ori să se apropie de ea, dar mireasma mirului devenea aşa de puternică încât îl îneca şi se întorcea. S-a întors până la colţul mănăstirii, a făcut trei metanii mari, apoi s-a dus la cameră, slăvind pe Preasfânta Stăpână.

Un tânăr pe nume Nicolaie suferea cu splina şi i se umflase tot trupul. A fost dus pe la medici, dar fără nici un rezultat. Mama lui, auzind de icoana făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir de la Malevi, l-a dus acolo cu multă credinţă şi evlavie. După ce s-au închinat la icoana Maicii Domnului şi s-au rugat cu lacrimi, au miruit pe copil cu mir, apoi s-au dus la camera unde au fost cazaţi. Mama copilului s-a aşezat în acelaşi pat cu soacra ei, iar copilul împreună cu tatăl său. Femeia, fiind întristată pentru copil, nu a putut să adoarmă, ci se ruga continuu Maicii Domnului ca să-l facă sănătos. În timpul nopţii, s-a deschis deodată uşa şi a intrat o monahie frumoasă cu o cădelniţă în mână, apoi i-a tămâiat pe copil şi pe tatăl său, iar în cele din urmă şi pe mamă şi soa-cră. Mama s-a închinat cu evlavie când a tămâ-iat-o pe ea, făcându-şi semnul crucii. Clopoţeii de la cădelniţă nu se auzeau, iar tămâia avea mi-rosul mirului de la icoană. Atunci mama copilu-lui şi-a zis: „Atât de mult mir au că pun şi în tămâie!”. După ce a tămâiat, monahia a deschis uşa şi a plecat. Mama copilului s-a gândit că aşa au obiceiul maicile să tămâieze pe creştini în timpul nopţii şi nu s-a speriat. A trezit-o şi pe soacra ei, apoi, după cinci minute, a deschis uşa camerei şi a văzut lumină multă în biserică şi în afara ei. Era o lumină puternică de culoare albăstruie, ca şi cum ar fi fost reflectoare îndrep-tate spre acoperiş. Mama copilului, văzând toate acestea, s-a întors în cameră şi, trezindu-şi bărba-tul, i-a zis:
– Scoală-te! A început slujba la biserică; hai să mergem şi noi!
Soţul i-a răspuns:
– Ce spui, femeie! Nu cred că a început aşa devreme; maicile mi-au spus că încep la cinci dimineaţa, că astăzi e Duminică.
– Hai să vezi luminile de afară. Mai devreme a venit o monahie şi ne-a tămâiat, a zis femeia.
– Poate ai visat! Ce să caute maicile noaptea prin camere ca să tămâieze?
– Eu nu am reuşit să dorm deloc; m-am rugat tot timpul pentru copilul nostru. Întreabă şi pe mama, că mai întâi am trezit-o pe ea şi apoi am ieşit împreună afară.
– Da, aşa s-a întâmplat, a confirmat mama lor.
Au ieşit cu toţii afară şi peste tot domnea liniştea şi întunericul. Atunci au înţeles că au fost vizitaţi de Maica Domnului şi erau ferm convinşi că copilul lor se va face sănătos. Şi, într-adevăr, copilul s-a însănătoşit şi rezultatele analizelor au ieşit bune. Au mulţumit Maicii Domnului şi ca semn de mulţumire, au dăruit o icoană îmbrăcată în argint.
În Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul o mai-că s-a îmbolnăvit foarte grav. Avea doar 24 de ani şi se numea Veronica. La început avea dureri de cap, apoi a început să o doară mâna dreaptă. Maicile au dus-o la un spital din Atena unde a stat patru luni şi jumătate şi, cu toate străduinţele medicilor, nu s-a văzut nici o îmbunătăţire. A fost adusă din nou la mănăstire, dar situaţia se înrăutăţea pe zi ce trecea. A fost dusă din nou la spital, dar, după o perioadă, medicii au spus că nu mai au ce-i face, deoarece nu mai are mult de trăit şi dacă vor, maicile pot să o ia la mănăstire.
Îi paralizase picioarele, o mână, iar capul nu mai putea să-l ridice. Permanent avea crize, iar temperatura nu scădea sub 39°. Doctorii au zis că măduva picioarelor se topise, transformându-se într-un lichid. Maica stareţă, împreună cu toate maicile, ştiind că nu mai are mult de trăit, s-au hotărât să o tundă în schima mare.
Dar iată ce ne-a povestit chiar maica Vero-nica:
„Era în Duminica Ortodoxiei, având o criză şi dureri mari, am văzut-o pe fosta stareţă a noastră care adormise întru Domnul. A venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus într-o biserică a Maicii Domnului din Patra. În biserică era o Doamnă preaslăvită. Stareţa m-a lăsat într-un colţ şi s-a dus la acea Doamnă, pentru a vorbi cu ea. Am auzit şi eu discuţia lor. Stareţa a întrebat-o: «Doamna mea, ce se va întâmpla cu acest copil şi ce va fi cu crizele?». «Nu fi supărată, aceste crize nu o să le mai aibă». «Vai ce bucurie! a zis stareţa. Dar febra şi durerile de care suferă aşa tare, ce va fi cu ele?». «Să facă puţină răbdare; nu vezi cât se întristează maicile pentru dânsa? Ia gândeşte-te, dacă o vom lua, cât se vor mâhni! Nu fi tristă; nu va păţi nimic!». Şi zicând acestea, a plecat fără să o mai văd.
Apoi, fosta stareţă s-a întors spre mine şi a zis: «Copilul meu, să-i spui stareţei să facă cât mai repede ceea ce s-a hotărât, deoarece va ajuta mult. Ai grijă să nu uiţi ce ţi-am spus». Era vorba despre tunderea în schima mare, dar eu nu ştiam, deoarece în ultimele zile suferisem atât de mult de pe urma durerilor, încât nu mai ştiam ce se întâmpla în jurul meu şi nu mai recunoşteam pe nimeni. Durerile au continuat, iar doctorii au zis maicilor că duminică voi muri.
Sâmbătă am avut dureri foarte mari, iar pe la patru după-amiază am rugat-o pe maica Euniki să-mi facă o injecţie calmantă şi, în curând, am adormit. Nu după mult timp am auzit bătaie în uşă, dar nu am răspuns. M-am gândit în sinea mea: «Oare maica Euniki nu le-a spus că sunt obosită şi vreau să mă odihnesc? Oare cine să fie? m-am întrebat».
Deodată se deschide uşa şi văd intrând o Doamnă preaslăvită, un episcop şi un bărbat înalt care era îmbrăcat cu o manta (astăzi nu se mai obişnuieşte să se poarte aşa ceva). Doamna, vă-zându-mi privirea mirată, mi-a zis:
– Cred că te întrebi cine suntem şi de unde venim la ora aceasta. Eu sunt de la Mănăstirea Malevi şi de acolo vin, iar Preasfinţitul este Sfân-tul Nectarie din Eghina, iar el este ucenicul cel iubit al Domnului nostru şi locuieşte aici, este ocrtotitorul vostru.
Între timp, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
– Eu am venit şi duminică. Aveam de gând să vin peste câteva zile ca să te ajut, dar ştiind că mâine vei lua schima mare, m-am gândit să vin astăzi şi să te ajut să te ridici, ca să poţi să-ţi începi rânduiala ta şi să te pregăteşti.
– Eu, Doamna mea, nu pot să stau pe picioa-rele mele, nu pot să mă mişc. Vin câte două-trei maici şi nu pot să mă facă bine. Dar dumnea-voastră cum o să mă ajutaţi? Cum pot să-mi fac rânduiala mea, dacă mă doare aşa de tare?
– Copilul meu, de multe ori când copilul are o durere, un necaz, inima mamei doare şi mai mult. Pe mine m-au strigat atâţia copii pentru tine şi inima mea m-a durut. Chiar dacă Dumnezeu avea în planul Lui să te lase mulţi ani la pat, eu m-am rugat Stăpânului Hristos să vin să te vindec astăzi, pentru că inima mea nu mai suporta. Oare nu crezi în puterea lui Dumnezeu?
– Cred, i-am zis eu.
– Cele cu neputinţă la oameni sunt cu pu-tinţă la Dumnezeu, mi-a răspuns ea.
– Atunci de ce, Doamna mea, nu m-aţi făcut bine când aţi venit cu câteva zile în urmă, după cum mi-aţi spus?
– Nu te-am făcut bine, a zis Doamna, pentru că lumea ar fi zis că criza prin care ai trecut te-a adus la sănătate când ţi-ai revenit. De aceea am lăsat pe astăzi, ca să se slăvească mai mult nu-mele lui Dumnezeu.
În chilie aveam un dulăpior şi pe el aveam diferite iconiţe. Ducându-se, Doamna a luat o iconiţă şi venind lângă mine, a zis:
– Uite! Ia această iconiţă ca să înţelegi cine sunt!
Era a Maicii Domnului de la Malevi. În continuare mi-a zis:
– Veronico, acum ai să-mi aprinzi candela?
Asta mi-a zis-o pentru că atunci când eram în spital, am văzut în somn că mă aflam pe un loc înalt şi necunoscut. Era o bisericuţă a Maicii Domnului. Am vrut să merg, dar nu am putut şi atunci am zis: «Preasfânta mea, dacă nu mă faci bine, nu-ţi voi mai aprinde candela». Pentru aceasta mi-a zis cele de mai sus.
Atunci eu, ca şi cum mi-aş fi revenit, am strigat:
– Preasfânta mea, tu eşti?
Zicând aceasta, s-a întors zâmbind, şi apoi a dispărut. În momentul acela revenindu-mi, nu-mi dădeam seama dacă am dormit sau nu, dar am văzut în mâinile mele iconiţa Maicii Domnului de la Malevi. Această iconiţă mi-o adusese un arhimandrit, pe când eram bolnavă în spital.
După ce mi-am revenit, m-am ridicat în pi-cioare, iar în clipa aceea trecea prin dreptul gea-mului meu maica Nectaria. Am strigat-o să vină înăuntru. În clipa aceea, am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o, înţelegând că s-a făcut o minune cu mine.
Atunci maica Nectaria s-a dus să vestească şi maicilor minunea, dar nu era de găsit niciuna, căci erau toate la Vecernie. În cele din urmă s-a dus în biserică şi a strigat: «Maicilor, veniţi! S-a făcut o minune cu maica Veronica! Este complet sănătoasă!».
Când au venit să mă vadă, eu stăteam în uşă, iar ele au început să plângă şi se pierdeau de emoţie. M-am dus în biserică şi am stat la Vecer-nie, iar când am ieşit, au tras clopotele ca să-i mulţumim Maicii Domnului. Au fost anunţate ru-dele şi toţi cunoscuţii. Apoi s-a făcut Acatistul Maicii Domnului şi alte slujbe de mulţumire. În ziua următoare am fost tunsă în schima mare, primind numele de Magdalena”.
După câteva zile a mers toată obştea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, împreună cu maica Magdalena, la Mănăstirea Malevi, ca să mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută.

*

Următoarea minune o vom scrie după cum a fost povestită de persoana cu care s-a făcut:

„Mă numesc Kiki Cozma, am 26 de ani şi locuiesc în Atena împreună cu soţul meu şi cu cei doi copii ai noştri. Pe data de 18 aprilie m-am îmbolnăvit foarte grav. Simţeam că puterile mă părăsesc, aveam friguri înfricoşătoare şi febră foarte mare; de asemenea aveam şi dureri groaz-nice. Doctorul de familie mi-a dat un rând de anti-biotice, dar fără nici un rezultat, apoi am urmat şi altele cu un efect mai puternic, dar degeaba.
Soţul meu, văzând că nu este nici o portiţă, m-a luat în braţe, a coborât scările, m-a urcat în maşină şi m-a dus la spital. Acolo m-au consul-tat, m-au cercetat, dar rezultatul era acelaşi. Am început un nou tratament; mi-au făcut injecţii, iar la un moment dat îmi introduceau câte zece în ser pentru a fi amplasate în venă. După cum spuneau doctorii, mi-au făcut cele mai puternice antibioti-ce. Cu toate acestea, nu am simţit nici o amelio-rare. Am avut cei mai buni doctori, dar în zadar.
De la un timp, nervii au început să-mi cede-ze, iar răbdarea să mi se termine. Doctorul şef al spitalului spunea că dacă ar fi trecut el prin ce am trecut eu, s-ar fi aruncat pe fereastră.
După un timp, am simţit că trupul meu mi-roase numai a medicamente, iar febra se menţi-nea permanent între 38-40°. A sosit şi timpul ca, după patru luni de tratament, medicii să-mi spună că nu mai au ce face şi că le pare rău.
Soţul meu m-a luat acasă. Am văzut că nici ştiinţa, nici banii nu mi-au putut reda sănătatea. Ne gândeam să mergem în Anglia, în Germania, în Canada, dar nădejdile noastre erau puţine.
Însă de mult timp, soţul meu insista să mer-gem la Mănăstirea Maicii Domnului de la Male-vi, unde se afla icoana izvorâtoare de mir. Eram cam la cinci ore de mers cu maşina din Atena. Nu mă simţeam în stare să călătoresc atâtea ore. De aceeaşi părere erau şi mama şi soacra mea, dar soţul meu insista mereu să mergem.
Pe 20 iulie, soţul meu a hotărât că trebuie să mergem. M-a luat în braţe şi m-a aşezat în maşi-nă. Atunci aveam 40°. După mai multe ore de călătorie, am ajuns la marele meu doctor, la Mai-ca Domnului de la Malevi. Am intrat în biserică şi ne-am rugat Maicii Domnului; ne-au miruit cu mir, apoi, când am ieşit din biserică, mi-am pus termometrul şi aveam 36,5°. Pentru prima dată, după atâtea luni, febra mi-a scăzut şi am început să mă simt mult mai bine. În scurt timp, febra mi-a trecut, iar eu mi-am revenit şi am putut să mă plimb în jurul mănăstirii, deşi cu puţin timp înainte nu mă puteam ridica din pat.
Minunea s-a făcut. Numai eu ştiu cum am fost înainte. Ai mei mă plângeau ca pe o moartă. Acum pot să spun, cu toată puterea sufletului meu, că mă simt bine şi aceasta o datorez Maicii Domnului, protectoarea mea.
Pecetluirea acestei minuni a fost în felul următor: Când am plecat spre mănăstire, am fă-găduit că vom sta trei zile acolo. După ce m-am făcut bine, soţul meu, fiind foarte entuziasmat şi fără să spună nimic, s-a gândit să se ducă în satul Sfântul Nicolae, unde se născuse el. În ziua urmă-toare s-a apropiat de el o maică şi l-a întrebat dacă vrem să plecăm sau nu, apoi a continuat, zicând că a văzut pe soţul meu în somn, că a telefonat să vină un taxi ca să plece. În timp ce-l vedea, a auzit vocea Maicii Domnului, zicându-i: „Să-i spui că eu i-am îndeplinit rugămintea, iar el de ce vrea să plece?”. Atunci soţul a recunoscut că se gândea să plece, dar auzind ce a zis Maica Domnului, n-a mai plecat, ci a rămas trei zile, aşa cum făgăduise.
Până aici a fost povestirea ei. După această minune, au devenit foarte buni creştini şi vin regulat la biserică, aducând daruri.

*

O fată din Cipru, din oraşul Lemesu, ne povesteşte:

„Am avut un vis. Am văzut că zburam şi am ajuns pe un munte. De acolo, am coborât puţin mai jos, unde se afla o mănăstire. Acolo, aproape de poartă, am văzut un călugăr bătrân ţinând în mână un baston. Părea foarte supărat şi mişca bastonul ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să-l pedepsească. M-am apropiat de el, i-am cerut binecuvântare şi l-am întrebat: «Părinte, unde mă aflu, că m-am rătăcit?». Iar el mi-a răspuns: «Co-pilul meu, nu ştii unde te afli? Eşti la Mănăstirea Malevi!».
Auzind acestea, m-am bucurat şi am vrut să mă duc să mă închin la Maica Domnului în bise-rică, dar când m-am apropiat, am auzit un bocet, ca şi cum cineva ar fi plâns sfâşietor. Am văzut o monahie care era pe o masă mare, şi care s-a ridicat când m-a văzut şi mi-a zis: «Bine ai venit, copilaşul meu!», şi, îmbrăţişându-mă, m-a săru-tat. Apoi, scoţându-mă afară, a zis: «Nu aici ai să te închini harului meu!», şi mi-a arătat un loc mai sus, unde era o icoană a Maicii Domnului încon-jurată de patru stâlpi, având deasupra ca un aco-periş provizoriu din pânză. «Acolo ai să vii să te închini harului meu», a zis ea. În acelaşi timp, Maica Domnului mă ţinea de mână.
Pe când vorbea cu mine, a venit un om care avea părul şi faţa roşcate şi a vrut să-i sărute mâna Maicii Domnului, dar ea nu l-a lăsat şi i-a zis: «Pleacă, pleacă de aici!» şi întorcându-se spre mine, a zis: «Copilul meu, nu l-am lăsat să-mi sărute mâna pentru că vin şi mă supără». Atunci mi-am zis: «Dar ce, eu sunt aşa vrednică de mă iubeşte?». Şi pe când înaintam noi, a venit lume multă şi, când m-au văzut, s-au împins cu putere în noi şi m-au aruncat la pământ. Atunci le-am zis: «Bine, pe mine m-aţi aruncat jos, dar pe Maica Domnului de ce aţi împins-o?». În clipa aceea, Preasfânta s-a întors spre mine şi mi-a zis cu plângere: «Vezi, copilul meu, cum vine lumea şi mă supără?».
Apoi m-a luat şi am urcat mai sus şi mi-a zis: «Ai grijă, copilul meu! După ce te vei căsă-tori să te duci la doctor, că vei avea o mică boală, dar să nu-ţi fie teamă, că eu voi fi alături de tine şi apoi vei face şi copii». După care mi-a arătat doi copii şi mi-a zis: «Aceştia sunt copilaşii tăi!» şi mi i-a dat. Şi aşa m-am trezit.
Imediat după acestea am trimis o scrisoare la Mănăstirea Malevi şi am cerut să mi se trimită vată cu mir. În scurt timp, am primit răspuns în-tristător, că mănăstirea a fost prădată, furându-se toţi banii şi odoarele de preţ. Atunci am înţeles de ce era supărată Maica Domnului, iar bătrânul călugăr stătea cu bastonul vrând parcă să-i pedepsească. Mai târziu am priceput că bătrânul era Sfântul Nil, izvorâtorul de mir, care are o biseri-cuţă în curtea mănăstirii zidită în cinstea lui.
După un timp m-am căsătorit şi apoi m-am dus la doctor, după cum îmi spusese Maica Dom-nului. Şi, într-adevăr, mi-au găsit un început de cancer la piept. M-am operat şi am fost vindecată complet cu ajutorul Maicii Domnului. De acum aştept şi copiii pe care mi i-a promis Măicuţa mea cea dulce”.
După câţiva ani, această femeie a venit la Mănăstirea Malevi să mulţumească şi să se închi-ne Maicii Domnului. Venind, a recunoscut locuri-le pe care le văzuse în vis. În locul în care văzuse icoana care avea pânză deasupra, ca un acoperiş, acum se construieşte o nouă biserică.

*

Maica Domnului a dăruit mulţi copii la familiile care nu puteau avea. Odată, a venit o femeie şi s-a rugat la icoana Maicii Domnului ca să-i dăruiască un copil. După ce s-a rugat un timp, maicile au miruit-o şi i-au dat şi vată cu mir. Dar ea a insistat să-i dea o aţă înmuiată în mir cu care să se încingă. La insistenţele ei, mai-cile i-au împlinit dorinţa. La scurt timp după ce a plecat de la mănăstire, a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un copil sănătos. De atunci maicile dau la toate femeile care doresc să aibă copii o aţă înmuiată în mir, dar au de făcut trei făgăduinţe în faţa Maicii Domnului: că vor naşte toţi copiii pe care îi va da Dumnezeu, că vor deveni bune creş-tine şi că-şi vor împlini îndatoririle pe care le au.

*

Doamna Ianula din Cipru povesteşte:

„În urmă cu 11 ani, pe când eram numai logodită cu Dimitrie, am aflat de la o cunoştinţă de mirul de la Malevi şi mi-am dorit să am şi eu o bucăţică de vată cu mir. Am scris câteva rân-duri şi am pus scrisoarea şi banii într-un plic, după care le-am băgat într-o sticlă de plastic cu destinaţia Mănăstirea Malevi. L-am luat pe logod-nicul meu şi ne-am dus la malul mării, aruncând sticla în mare, zicând în acelaşi timp în gândul meu: «Dumnezeu, cu puterea Lui, să o ducă la mănăstire!». După aceea ne-am întors la ale noastre, dând uitării acest fapt.
După zece zile am primit o scrisoare într-un plic în care se afla vată cu mir dimpreună cu aţa înmuiată în mir pe care o cerusem, căci îmi doream foarte mult copii, cu toate că ştiam că nu trebuie să fim împreună, deoarece eram numai logodiţi. Eram tare bucuroasă că am primit scri-soarea şi micul dar.
Familia lui Dimitrie nu prea era cu biserica, dar în momentul în care le-am arătat scrisoarea primită au început să plângă de emoţie. Mai târ-ziu ne-am căsătorit, dar nu puteam face copii. Timp de şapte ani am fost pe la toţi medicii, dar fără nici un folos. Mai târziu, văzând că nu am altă cale, am făcut după cum scria în scrisoare: post, rugăciune, spovedanie.
În scurt timp am rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit am născut trei copii gemeni. Unul a murit, iar ceilalţi doi sunt în viaţă.
Mulţumesc Maicii Domnului şi aştept să-mi dăruiască şi alţi copii, deoarece îmi doresc foarte mult”.

*

O femeie a umblat pe la mulţi medici dorind să aibă copii, dar fără nici un rezultat. Ajunsese la 50 de ani şi îşi luase gândul că va mai putea să aibă copii.
Odată a venit la mănăstire împreună cu mai mulţi creştini pentru a se închina. Femeile, care erau împreună cu ea, i-au zis să se roage înde-lung Maicii Domnului pentru a-i dărui un copil. Atunci s-a dus în biserică şi s-a rugat Maicii Domnului, apoi a cerut de la maici aţă înmuiată în mir. După ce a făcut făgăduinţele Maicii Dom-nului, a luat aţa şi a plecat. Apoi, la scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un copil, iar la câte-va luni a rămas din nou însărcinată.
Uitând de făgăduinţele pe care le făcuse în faţa icoanei Maicii Domnului, a făcut avort. După ce a venit de la spital, unde şi-a ucis copilul, a avut un mare necaz. I-a murit şi celălalt copil, înecându-se cu laptele pe care i-l dăduse bunica.
Vedeţi cum Maica Domnului a pedepsit-o imediat pentru că a încălcat făgăduinţele? Poate de aceea nu i-a îngăduit Dumnezeu să aibă copii, deoarece era posibil să facă multe avorturi, dar până la urmă s-a milostivit de ea şi i-a dăruit, dar vedem şi nerecunoştinţa ei pentru binefacerile primite.

*

Gheorghe Ţigunis din Neapoli s-a îmbolnă-vit cu nervii. A fost internat în spital, dar fără nici un rezultat. Sora lui, Panaghiota, locuia în Australia. Aceasta avea o mare evlavie la icoana Maicii Domnului de la Malevi.
Într-o zi, pe când lucra în casă, a auzit dintr-o dată trei bătăi în uşă. Deschizând uşa, vede o femeie frumoasă îmbrăcată în negru. „Am venit să stăm de vorbă”, a zis ea. A intrat şi s-a aşezat. „Întreabă-mă tot ce vrei şi eu îţi voi răspunde”. Femeia a primit ca o înştiinţare înlăuntrul ei că este Maica Domnului şi a întrebat-o imediat:
– Preasfântă, tu eşti? Oare se va face bine fratele meu Gheorghe? Dar copilul meu, care suferă din naştere cu inima? Doctorii mi-au spus că o să moară; oare se va face şi el bine?
– Se vor face bine, i-a răspuns Maica Dom-nului.
În scurt timp, faţa Maicii Domnului a înce-put să transpire şi toată casa s-a umplut de mi-reasma mirului. Atunci Panaghiota a luat vată şi a adunat mirul de pe faţa Maicii Domnului, iar mai târziu a miruit toată familia.
– Te rog, Preasfânta mea, a zis ea, să-l chem şi pe soţul meu ca să te vadă!
– Nu. Soţul tău nu poate să mă vadă. Este un om bun, dar îi mai lipseşte ceva.
După ce i-a binecuvântat casa, vizitatoarea cerească a dispărut. În clipa aceea s-a vindecat şi fratele ei Gheorghe şi copilul care suferea cu ini-ma. Apoi au venit cu toţii şi s-au închinat Maicii Domnului de la Malevi, mulţumindu-i.

VINDECARE DE CANCER

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu sora mea la telefon şi mi-a spus că în sat la noi, o fe-meie era bolnavă de cancer. A fost la spital, şi-a făcut toate analizele şi doctorii i-au depistat o formă de cancer, programând-o pentru operaţie, dar cu şanse minime de supravieţuire.
Întorcându-se acasă, femeia s-a pus pe rugă-ciune şi a început să bea în fiecare zi câte un pic de aghiasmă de la izvorul Sfântului Atanasie din Sfântul Munte Athos, care a izvorât prin minune.
După câteva zile femeia s-a dus la spital, fiind programată pentru operaţie. Repetându-i-se analizele, i-au ieşit foarte bune. Cancerul a dispă-rut prin minune! Pentru credinţa ei a fost vinde-cată prin această aghiasmă!

PEDEAPSA LUI DUMNEZEU

Unei familii cunoscută mie i s-a întâmplat următorul lucru:
Soţia era însărcinată în ultimele luni. Odată, venind soţul de la muncă şi fiind obosit, s-a culcat. După câteva minute, soţia l-a trezit ca să o ajute la ceva. Atunci el s-a înfuriat că l-a trezit din somn şi a împins-o cu violenţă. Ea a căzut şi s-a lovit cu burta de pat. Din cauza durerii, a început să plângă în hohote, ţinându-se de burtă. Plângea şi se ruga. Soţul, nebăgând-o în seamă, s-a culcat înapoi.
Nu după mult timp s-a trezit din nou, având dureri foarte mari la gât. Durerea îl lua din spate şi cobora spre umeri şi se mărea din ce în ce mai mult. Nu a putut dormi toată noaptea. Soţia îi făcea masaj ca să-i mai potolească durerile.
În ziua următoare, nu a putut merge la muncă şi se simţea foarte rău. Din rânduiala lui Dumnezeu, în casa lor se afla un monah care era în trecere pe acolo. Cunoscând situaţia, l-a sfătuit pe soţ să se poarte mai blând cu soţia şi să-şi ceară iertare de la ea. Într-adevăr, seara, înainte de culcare, şi-a cerut iertare de la soţie, iar în ziua următoare a putut să plece liniştit la muncă fără să-l mai doară nimic.
Aţi văzut cum Dumnezeu l-a pedepsit ime-diat pe soţ pentru nemilostivirea lui? Aici îmi amintesc de părintele Paisie Aghioritul care i-a zis unui om oarecare, ce dorea să audă un cuvânt de folos: „Îţi dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, dar cu soţia ta niciodată!”. Degeaba eşti în pace cu toată lumea, dacă nu ai linişte în casa ta!

SPRIJINEŞTE-TE PE MINE!

Chiar acum recent am aflat două minuni de la o avocată din Atena.
În urmă cu opt ani, de sărbătoarea „Adormi-rii Maicii Domnului”, fusese nevoită să meargă la birou şi era foarte tristă deoarece nu putea să participe şi la slujbă. Se ruga Preasfintei să o ierte.
După terminarea programului a venit acasă şi se pregătea să-şi facă o cafea, dar tristeţea nu o părăsea, gândindu-se mereu la această zi însem-nată.
În momentul acela a văzut o femeie înveş-mântată în haine de culoare închisă şi lungi, care i-a zis: „Sprijineşte-te pe mine!”, iar ea, fără să se gândească, fiind şi foarte obosită şi-a sprijinit capul pe umărul necunoscutei. După câteva clipe femeia a dispărut, iar ei i-a dispărut oboseala şi tristeţea, fiind inundată de un val de bucurie. A strigat-o pe mama ei şi i-a spus: „Mamă, am vă-zut-o pe Maica Domnului!”.

*

A doua minune i s-a întâmplat mamei avo-catei, care este o femeie foarte credincioasă şi cu frică de Dumnezeu. S-a întâmplat în ajunul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Ea se pregă-tea să facă de mâncare pentru a doua zi din pre-parate de carne.
Fiind obosită şi vrând să se odihnească pu-ţin, a adormit. În somn i s-a arătat Sfântul Ioan şi i-a zis: „Sofia, să nu faci pe mâine mâncare din carne!”. Femeia nu a dat importanţă, credea că visează. Acelaşi lucru s-a repetat încă de două ori, apoi s-a trezit şi s-a rugat Sfântului s-o ierte, pregătind mâncare de post. De atunci, în fiecare an pregăteşte mâncare de post, invitând la masă mulţi săraci.

*

Avocata este căsătorită tot cu un avocat şi au o fetiţă de 12 ani, un copil foarte sensibil şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Merge la şcoală şi după ce vine acasă stă mai mult în camera ei, unde îşi face lecţiile şi se roagă. Are foarte puţini prieteni, şi pe cei care-i are sunt nişte copii liniş-tiţi ca şi ea. Are o mare evlavie la Maica Domnu-lui, la Sfânta Cruce şi la Sfinţii Arhangheli. Aca-să nu acceptă niciodată să mănânce fără rugăciu-ne şi întotdeauna vrea ca ambii părinţi să mănân-ce împreună şi să facă rugăciune în comun, spu-nând: „Eu am şi mamă şi tată şi de aceea vreau să mănânc împreună cu voi la masă”.
Iată cum binecuvintează Dumnezeu pe cei care se tem de El!

PUTEREA SFINTEI LITURGHII

În urmă cu trei ani am primit o scrisoare din oraşul Katerini în care se afla un pomelnic. Am luat legătura cu persoana respectivă şi, printre altele, mi-a spus că are un copil de cinci ani, dar că soţia lui nu mai poate rămâne însărcinată. Cu toate că a fost pe la diferiţi medici şi a urmat tot felul de tratamente nu s-a rezolvat nimic. M-a rugat să-i pomenim la Sfânta Liturghie.
I-am pomenit timp de 40 de zile, după care primesc un telefon de la el, spunându-mi, plin de bucurie, că soţia lui a rămas însărcinată.
După câteva zile m-a sunat din nou, spunân-du-mi că are un prieten care este căsătorit de câţiva ani, dar nu poate avea copii. Mi-a dat nu-mele lor şi i-am pomenit şi pe ei la 40 de Litur-ghii. Cu ajutorul Maicii Domnului a rămas şi soţia prietenului însărcinată.
La timpul cuvenit soţia lui a născut o fetiţă şi i-au pus numele Stela-Maria, apoi la scurt timp a născut şi soţia prietenului său, tot o fetiţă, şi i-au pus numele Ana-Maria.
Dumnezeu i-a binecuvântat din plin, deoare-ce amândouă soţiile au rămas iar însărcinate, năs-când câte un băieţel; primul numindu-l Dimitrie, iar pe al doilea Petru. Mare este credinţa acestor oameni!
În legătură cu Sfânta Liturghie pot să spun că are o mare putere, deoarece mulţi oameni au primit ajutor de la Dumnezeu după ce au fost pomeniţi, unii vindecându-se chiar de cancer! Spu-nea un sfânt că prin Sfânta Liturghie sunt ajutaţi şi cei care au murit, căci mii de suflete se scot din iad şi se duc în rai prin pomenirea la dumne-zeiasca slujbă!

Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia?

Capitolul I: Printre baptişti

Pe când îl căutam pe Dumnezeu, cu mulţi ani în urmă pe la messele catolicilor, prin regatele martorilor lui Iehova, pe la adunările penticostalilor şi a altor „misionari”, m-am oprit pînă la urmă, la baptişti. Implicarea lor activă în nevoinţele oamenilor, organizarea externă a cultului şi a sectei, care sunt foarte provocatoare, mi-au atras imediat atenţia şi peste ceva timp, după ce am început să frecventez mai des adunările lor, m-am şi „pocăit”.
Unul dintre primele ritualuri la baptişti se cheamă „pocăinţa”. Îmi amintesc cum îmi plângeam, în genunchi, cu sinceritate păcatele săvârşite. Plângeau şi alţii, dintre cei prezenţi, cu mine în rând. Totul părea atît de emoţionant, încât era imposibil să te gândeşti că este o înşelătorie. Mi-au cadonat chiar şi o Biblie, cu o inscripţie pe partea interioară a copertei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4.16).
De atunci nu mai aveam timp liber. După cum am observat mai târziu, toţi membrii adunării erau preocupaţi de aşa numitele „fapte bune”. Am fost nevoit, ca în fiecare zi să merg la cor, unde învăţam cântări dedicate lui Dumnezeu, dar şi să iau parte la „studierea Cuvântului lui Dumnezeu”, care necesita o pregătire asiduă. În afară de toate acestea, conducătorul îmi încredinţa diferite sarcini, care trebuiau făcute la timp. Totodată mă grăbeam să citesc toată Biblia, fiindcă vedeam, cât de respectaţi erau cei ce citeau Biblia de mai multe ori. Cel mai bun cunoscător al Bibliei era considerat presbiterul nostru, care o citise de 11 ori şi adeseori se lăuda cu aceasta, când se isca vre-o dezbatere cu tematică biblică, totodată acest fapt era şi un argument ca să fie considerat o autoritate indiscutabilă.
– Tu de câte ori ai citit Biblia? – l-a întrebat presbiterul pe un frate, care era venit nou la adunare şi încerca să-şi apere punctul său de vedere.
– Păi, încă n- am citit-o până la sfârşit, – a răspuns acela.
– Dar eu am citit-o de 11 ori, – s-a lăudat presbiterul, bătându-l pe umăr prieteneşte. – Iată, când o vei citi măcar o singură dată, atunci v-om mai discuta.
Alţi fraţi cunoscători ai Bibliei erau cu „experienţă” mai mică – unii o citise de două ori, alţii de trei etc. Peste un an şi jumătate,am anunţat cu mândrie la toată adunarea, că am reuşit să citesc şi eu toată Biblia, fapt pentru care am fost apreciat şi lăudat de toţi. Dar, sincer să fiu, puţin ce mi-a rămas în cap după asta, totodată citirea Bibliei mi-a trezit mai multe întrebări, care nu mă prea statorniceau în credinţă. La unele întrebări, adresate fraţilor, primeam răspunsuri „erudite”, unele răspunsuri le credeam orbeşte de la început, iar pe altele – nu, de aceea ele au şi rămas în sufletul meu ca nişte pete albe.
Trebuie să menţionez că, cei care cred că baptiştii nu au predanie, se înşeală. Au predanie, numai că este, într-un fel, a lor personală. În fiecare adunare există tradiţii şi chiar au înţelegeri şi tâlcuiri deosebite a Sfintei Scripturi, doar unele momente-cheie ei le transmit din generaţie în generaţie. Pe lângă toate acestea, fiecare părere expusă de membrii adunării, se consideră a fi o convingere personală. Unele păreri poat fi acceptate de adunare, iar altele – nu. Cu alte cuvinte, libertatea în exprimări şi tâlcuiri, nu este limitată. Această libertate, într-o anumită măsură, atrage sufletele noastre iubitoare de slavă deşartă, care caută auto-exprimarea şi nu smerenia faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.
În tâlcuirile lor, baptiştii uneori ajung chiar şi la profanare, dar e destul ca această profanare să fie argumentată cu citate biblice şi ea devine o nouă descoperire în „ştiinţa teologică” protestantă. De fapt, toată teologia protestantă este întemeiată pe căutarea de noutăţi, ceea ce în substraturile sale, a dat naştere socialismului. Să găsească ceva nou-nouţ şi să facă senzaţie – iată care este sarcina principală a teologului baptist. Dar despre aceasta voi scri mai departe, acum însă doresc să atrag atenţia cititorului asupra faptului, cum am petrecut timpul în adunarea baptiştilor.
Într-o zi împreună cu prietenii, ne întorceam acasă de la adunare, discutând despre planurile vieţii şi anume, despre cum trebuie să-L binevestim pe Hristos. „Ce bine e că m-am convertit – mă gândeam, – acuma trebuie să binevestesc oriunde.” Vai mie, dacă nu voi binevesti (1 Cor. 9.16) – răsunau clar, cuvintele apostolului Pavel în urechile mele. Ne doream cît mai curînd posibil să-i aducem la Hristos pe toţi locuitorii din casele noastre, după care pe cei de pe stradă şi apoi tot oraşul în general, visam ca toţi cei din jur să devină baptişti.
Discutând despre aceasta, am ieşit din troleu şi mergând vre-o sută de metri am văzut, cum doi pungaşi adolescenţi îl băteau pe un bărbat beat. „Ce să facem? – m-am gândit eu. Trebuie să-l apărăm”. Noi eram în patru şi uşor ne-am fi descurcat cu ei.
– Ajutor, – striga bărbatul, – oameni buni ajutaţi-mă!
Am vrut să-l ajut pe acel bărbat, dar unul din noii mei fraţi, fratele V., m-a oprit şi mi-a zis pe un ton poruncitor:
– În Evanghelie e scris „Să nu omori”. De aceea nu trebuie să ne batem. Vezi, el este beat, de aceea şi primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.
Fratele V. era mai în vârstă şi frecventa adunarea de mai mulţi ani, de aceea nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească lui şi am trecut pe alături.
Tot restul drumului parcurs spre casă, m-am gândit la acel sărman bărbat, doar putea fi omorît. Noaptea l-am visat, fiind cu faţa însângerată şi mi-a zis cu mustrare: „Unde este dragostea ta, frate?” De la aceste cuvinte mi-a fost atît de ruşine şi amar, încât m-am trezit şi am plâns.

Capitolul II: Ioan Botezătorul – „baptist”?

În prima Duminică a fiecărei luni, la adunare se săvârşea frângerea pâinii pentru toţi membrii adunării, aici de asemenea puteau lua parte şi oaspeţi din alte adunări ale confesiunii noastre. Eu nu eram admis la frângerea pâinii, spunându-mi-se că trebuie mai întâi să mă botez cu apă, după care voi putea participa la frîngere.
– În Sfânta Scriptură sânt multe locuri unde se vorbeşte despre Botez, – mă îndruma fratele S. – iată că şi în Evanghelia de la Marcu 16.16, citim: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iată de ce, – a continuat fratele, – ca să fii un membru cu toate drepturile în adunarea noastră, trebuie să te botezi cu apă. Fiindcă adunarea noastră îşi are începutul tocmai de la Ioan Botezătorul şi numai ea se cheamă „baptistă”. De ce? Fiindcă termenul „baptisto” din greacă înseamnă „a cufunda”, „a boteza”. Iar primul care a botezat în apă a fost Ioan Botezătorul. Prin urmare el a fost baptist.
„Ce bine e, – mă gândeam, – că credinţa noastră este cea mai dreaptă”. Mă uimea totuşi un lucru şi anume de ce ortodocşii şi catolicii au mulţi sfinţi, dar noi nu putem să-l cinstim pe Ioan Botezătorul ca sfânt, el doar a fost întemeietorul credinţei noastre. Mi-am alinat gândul că nu cunosc încă multe lucruri şi nu le înţeleg, de aceea am lăsat această întrebare fără atenţie până la un anumit timp.
Într-una din zile, la adunare au fost chemaţi câţiva nepocăiţi – cunoscuţi de la lucru, vecini, rudenii şi mulţi alţii. Presbiterul, diaconul şi fraţii predicatori erau bine pregătiţi. Presbiterul ne-a atenţionat din timp, că dacă vreun frate nu se descurca în dezbateri cu vreo întrebare, atunci să înceteze discuţia şi să-i permită presbiterului să continuie, ca acela la rândul său să clarifice disensiunile. Îmi amintesc că fraţii erau îngrijoraţi în discuţiile lor cu seminariştii, fiindcă aceia cunoşteau bine Sfânta Scriptură şi adeseori puneau întrebări, la care chiar şi presbiterului îi venea foarte greu să răspundă.
Era primăvară, după Învierea Domnului şi până a începe discuţia, presbiterul i-a rugat pe toţi să se ridice.
– Să ne rugăm, – a spus el în glas şi s-a rugat cu cuvintele sale, parcă din numele tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit toţi au răspuns prieteneşte: „Amin”.
Fratele reghent, a propus ca toţi în cor să cântăm de trei ori troparul ortodox „Hristos a înviat din morţi… ”. Prin sală a zburat o şoaptă: „Ortodox”?! După sfârşitul cântării un frate a urcat pe scenă şi a început predica. El a vorbit încet şi foarte atent, iar apoi s-a adresat către cei care au venit pentru prima oară:
– Cine are întrebări, să le scrie şi să le transmită fraţilor, iar ei vor răspunde la ele.
După predică, cei mai mari au răspuns la întrebări. Au fost multe întrebări, la trei din ele a răspuns chiar presbiterul.
– Spune-ţi-mi, vă rog, dacă se poate să vopsim ouă roşii de Paşti, să coacem cozonaci, pască etc., – a citit presbiterul prima întrebare. – Dacă nu, de ce?
– Această întrebare noi am discutat-o data trecută, – a spus presbiterul. – Cei care au fost, deja cunosc cu siguranţă că nu trebuie să vopsim ouăle şi să coacem cozonaci, pască şi celelalte. În Biblie nu este nici o indicaţie că trebuie să facem aceste lucruri. Dacă cineva vă serveşte la lucru ori în altă parte, nu luaţi şi nu mâncaţi. Împreună cu fraţii am decis, că acestea sunt jertfe închinate idolilor. Nu demult mi s-a întîmplat un astfel de caz, – a continuat el – pe strada noastră locuieşte o femeie ortodoxă, cu care ne cunoaştem de mai mulţi ani. Trecînd pe lângă casa ei, mi-a ieşit în întâmpinare şi zâmbind m-a salutat cu : „Hristos a înviat!”. I-am răspuns cum se cuvine, iar ea îmi zice în continuare: „Vă felicit cu sărbătoarea Paştelui”, după care mi-a dat un pachet învelit într-o hârtie albă. Îmi era oarecum s-o refuz şi am fost nevoit să iau pachetul. Acasă am desfăcut pachetul, iar acolo erau ouă roşii, cozonaci şi pască. Mi-am adus aminte că în Scriptură e scris că nu trebuie să folosim în mâncare cele jertfite idolilor şi am aruncat totul la câine. Dragi fraţi şi surori, să fim atenţi şi să verificăm totul după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită. (1 Pet. 5.8).
Răspunsul presbiterului mi-a stîrnit bănuieli. Dacă mai înainte credeam orbeşte „erudiţiei” lui, acum însă am observat divergenţe între cele spuse şi cele ce am citit despre Paşte. În Scriptură e scris că, jertfa idolească există numai la păgâni, dar nu şi la creştini, iar această mătuşă dragă, despre care a vorbit presbiterul şi cu care mă cunoşteam şi eu, credea cu sinceritate şi din tot sufletul. Mai mult ca atît, în Scriptură se vorbeşte despre faptul că Hristos a mâncat pasca cu ucenicii săi şi El nu a considerat aceasta o jertfire idolească. Iar într-o carte de istorie, tipărită până la revoluţia din Rusia, am citit că obiceiul de a dărui ouă vopsite la Paşte îşi are începutul de la Maria Magdalena, care după înălţarea Mântuitorului la cer a venit la Roma şi a propovăduit Evanghelia. Când însă ea a fost adusă în faţa Împăratului Tiberiu, i-a dat un ou, care s-a făcut roşu de la sine şi i-a spus: „Hristos a înviat!” De atunci, creştinii urmând acest exemplu, au început să-şi dăruiască între ei ouă roşii. „Nu ştiu de ce „erudiţia”, de data aceasta l-a dus în derută pe pastor”, – m-am gândit eu.
A urmat citirea a următoarei întrebari:
– Explicaţi-ne de ce sânt mai multe credinţe, pe când Hristos e Unul?
– Ca să fie mai clar, – a răspuns presbiterul, – voi aduce un exemplu concret. Hristos a venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Cu dragostea Sa jertfelnică, cu patimile de la Golgota, cu moartea şi învierea Sa, El a deschis o uşă spre Cer. Uşă în locuinţa Raiului. Dar duşmanul neamului omenesc, văzând că, oamenii merg în Cer printr-o uşă şi se mântuiesc, a făcut cu viclenie multe alte uşi. Oamenii au început să se încurce şi au mers prin diferite uşi spre pierzare. Credinţa noastră şi este acea unică uşă care duce spre Cer. Cine din noi se sfieşte sau se îndoieşte în binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât tineret avem noi la adunare, câţi copii, oare asta nu e mila lui Dumnezeu? La Matei 18.20 se spune: unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sânt şi Eu între ei. Iar noi nu sântem numai doi sau trei, ci 200, 300 şi chiar mai multe suflete. Şi cred, că Domnul va mai adăuga, iară şi iară noi suflete în adunarea noastră. Atunci m-am liniştit puţin, fiindcă niciodată nu am fost liberal în gîndire şi nu credeam părerilor, precum că toate căile duc spre rai. De aceea în interiorul meu am fost de acord cu presbiterul, că credinţa dreaptă este una, dar iată că s-a mai citit o întrebare:
– Răspunde-ţi-mi vă rog, – era scris pe foiţă, – ortodocşii cinstesc şi fericesc pe Născătoarea de Dumnezeu conform citatului din Luca 1.48: că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Voi tot o fericiţi sau nu?
– Întrebare bună, – a răspuns fratele presbiter, – Ortodoxia este rătăcire. Acolo totul e mort, fariseism şi închinare la idoli. Cine are Biblia să o deschidem la Mat. 23. 2 şi 13: ”Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise… Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” Iată ce a spus Iisus Hrisatos despre ei şi iată de ce noi nu avem nimic comun cu ei. Cât despre Născătoarea de Dumnezeu noi nu o fericim, Ea este la fel ca toate femeile, aşa este primit la noi.
Am început atunci să observ că nu tot ceea ce fac baptiştii corespunde cu Scriptura, iar ultimul răspuns al presbiterului, a întărit şi mai mult îndoielile mele. Citind Evanghelia eu singur am fost cuprins de dragoste către Maica lui Dumnezeu. Fiindcă câte patimi a suferit Ea văzând chinurile de pe Cruce a Fiului Său Unul născut. Ce poate fi mai dureros pentru o Mamă? Totodată, m-am mirat să-i aud pe fraţii vorbind despre Ea că este o femeie obişnuită, ca toate celelalte din jur. „Oare aşa să fie?”. Ea este unica pe care a ales-o Dumnezeu pentru întruparea Fiului Său. Acest fapt deja o arată ca o mare Aleasă. Cum pot să afirme ei deci, că Ea nu se deosebeşte cu nimic de femeile care au trăit pînă acum pe pământ? De exemplu, fiecare îşi iubeşte mama, cel puţin pentru faptul că, prin ea primeşte viaţa. Iar dacă cineva o va defăima din cei cunoscuţi sau apropiaţi, atunci ne-ar defăima şi pe noi prin ea. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele cu adevărat, îi va iubi şi pe cei care sânt iubiţi de aproapele său. Şi dacă astfel este dragostea omenească, cum rămîne dar, cu cea Dumnezeiască? Şi dacă noi o iubim pe cea care ne-a născut, atunci cum să n-o iubim pe cea care a născut pe Cel ce a creat lumea?
Vedem că Însuşi Hristos a iubit-o pe Maica Sa Preacurată! El nu a lăsat-o nici măcar atunci când era pe cruce. Domnul a încredinţat-o în grija iubitului Său ucenic Ioan Teologul. Iar aceşti „prieteni” a lui Hristos îndrăznesc să spună, că Ea nu merită să fie cinstită, că Ea este o femeie obişnuită. O, dacă aş fi trăit atunci când Maica lui Dumnezeu mergea pe pământ, m-aş considera fericit să-i sărut urmele picioarelor. Fiindcă dacă în popor se cinstesc mamele eroilor, atunci cu atât mai mult trebuie cinstită şi fericită Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care L-a biruit pe diavol.
Gândurile mele au fost întrerupte de un frate, care i-a invitat pe doritorii de a se „pocăi” să se ridice. Vorbea tare şi elocvent, pătrunzător şi gingaş, câţiva oameni s-au sculat lăcrimând.
– Voi doriţi să vă pocăiţi?- i-a întrebat fratele.
– Da, – au răspuns ei, ştergându-şi lacrimile.
– Să ne rugăm, – a spus fratele şi a rostit cu glas tare o rugăciune improvizată.
Vreau să specific că această pocăinţă, chiar dacă a trezit o dorinţă sinceră la acei oameni de a-şi corecta viaţa păcătoasă, a fost fără mărturisirea păcatelor, precum este la ortodocşi şi fără rugăciunea dezlegării, prin care preotul cu putere de la Dumnezeu, îl iartă pe cel ce se căieşte. Dar despre aceasta pe atunci nu ştiam. Îmi plăcea să văd oamenii care stăteau în genunchi şi îşi cereau iertare de la Dumnezeu. Poate că, aceasta tot le uşura oarecum pocăinţa, fiindcă nu fiecare ar putea să spună păcatele sale cuiva din cauza ruşinii, dar să le mărturieşti lui Dumnezeu, nu e nici o jenă. Se pare că, din acest considerent Ioan Botezătorul chema pe toţi să-şi mărturisească păcatele, anume ca pocăinţa să aducă roadă, adică simţul ruşinii, căci atunci când îi băga în apă, le cerea să spună păcatele în auzul tuturor. Desigur, nu fiecare avea curajul să vorbească despre ticăloşiile sale, de aceea i-a şi numit pe iudei pui de năpârcă, care nu se hotărau să intre în apă.
După pocăinţă am cântat cu toţii o cântare înduioşătoare: „Ultima chemare a răsunat pentru tine… ”. În timpul acestei cântări s-au mai adăugat câţiva oameni din cei nou-veniţi şi erau deja mai mult de zece pocăiţi. Îmi amintesc cum toţi au primit în dar, câte o Evanghelie de buzunar şi careva lucruri de mâna a doua de la fraţii din America.

Capitolul III: Ioan Gură de Aur – „fratele nostru”

Timpul trecea, iar eu continuam să frecventez adunările şi să cânt în cor. La o adunare fiind discutat un oarecare subiect, un frate foarte spiritual şi respectat de toţi, anume fratele P. a ţinut o predică, în care a citat un Sfânt ortodox, pe Ioan Gură de Aur, lăudând înţelepciunea lui şi stilul minunat de vorbire.
–Ioan Gură de Aur e fratele nostru, – a spus fratele P. – A activat în secolul IV, fiind un mare propovăduitor al timpului său, pe vremea când noi protestanţii încă nici nu existam.
Ultimele lui cuvinte mi-au atras atenţia şi am decis să aflu mai detaliat cum pot să înţeleg termenul „protestanţi”. La sfârşitul adunării m-am apropiat de fratele P. şi l-am întrebat.
– Spune-mi te rog, – am început discuţia, – la ce te-ai referit prin cuvintele „noi protestanţii”?
– Nu te mira, – mi-a răspuns fratele P., – protestantismul a apărut nu demult. Noi baptiştii, suntem una din ramurile protestantismului. Dumnezeu i-a deschis ochii lui Martin Luther şi el s-a separat de catolici, fiindcă acolo erau inchiziţii, indulgenţe, cruciade şi multe altele care se contraziceau cu Evanghelia. Protestantismul a apărut la sfârşitul secolul XVI – începutul secolului XVII.
– Atunci dar, câţi ani de existenţă are baptismul? – l-am întrebat.
– Aproximativ 500 de ani.
– Păi, Hristos a trăit pe pământ cu aproape 2000 de ani în urmă şi Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, unde a dispărut?
– Înţelegi, – mi-a răspuns fratele, – de la început şi până în secolul XI a fost doar o singură Biserică – cea Ortodoxă, iar în secolul XI a avut loc o mare dezbinare. Occidentul s-a despărţit de Răsărit. Adică, Biserica s-a dezbinat în Ortodoxie şi Catolicism. Dar, tu nu atrage atenţia la aceste lucruri, fiindcă denumirea nu salvează. Principalul e să te închini lui Dumnezeu în duh şi adevăr.
– Bine, – am zis, nefiind satisfăcut de răspuns, – în Scriptură e scris că Dumnezeu a făcut o Biserică pe care porţile iadului nu o vor birui. De aici reiese că, Biserica nu putea să se dezbine şi respectiv cineva s-a separat de Biserică: sau catolicii au căzut din adevăr sau ortodocşii. Şi dacă Luther a cercetat catolicismul şi a hotărât că este erezie şi a ieşit din catolicism, de ce dar atunci nu s-a alipit de Biserica Ortodoxă? De ce? Oare ortodocşii tot au avut indulgenţe, inchiziţii şi cruciade?
– Nu, ortodocşii nu au avut aşa ceva. Dumnezeu nu ne va întreba ce a fost atunci, principalul e cum este acum. Dacă îţi este interesantă această temă, atunci poţi lua de la bibliotecă cartea „Istoria creştinismului”, editura „Hristianin”, 1977.
În următoarea zi am mers la bibliotecă şi am luat cartea. Citind această carte, pentru prima oară, am făcut cunoştinţă cu istoria Bisericii şi această carte mi-a trezit şi mai multe întrebări. Căutam adevărul şi doream să cercetez totul cu sinceritate. Am început atunci să-l citesc şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi observam că el învăţa contra învăţăturii noastre, diferit de cea a prezbiterului şi a convingerilor lui.
În adunare, comportamentul faţă de mine, s-a schimbat radical. Libertatea vizibilă a baptismului nu s-a arătat a fi aşa de liberă cum se părea. Mult stimatul de toţi fratele P. i-a povestit prezbiterului despre discuţia noastră şi despre faptul că mă interesez de careva întrebări concrete, după care au discutat şi cu mine, înlăturându-mă de la botez. Pentru mine era important să găsesc adevărul şi nu doream să renunţ de bună voie la adevăr şi să fac voia oamenilor, ca mai apoi să-mi permită să mă botez.

Capitolul IV: „Botezul”

„Botezul” la baptişti, de regulă, avea loc în iaz. Aşa a fost şi de data aceasta. Urmăream cu entuziasm cele ce se întâmplau şi să fiu sincer, această privelişte m-a impresionat. De la început au citit texte din Noul Testament despre botez, apoi cei ce urmau să fie botezaţi, şi-au scos haina de deasupra şi având o haină albă dedesubt, au intrat în apă până la jumătate. Îmi amintesc cum prezbiterul spunea că cei ce se botează trebuie să pună mâinile pe piept precum morţii. După scufundare au ieşit la mal şi unul din fraţi a citit din cartea Faptele Apostolilor capitolul 8, versetele 14-18. Apoi prezbiterul a pus mâna pe capul fiecăruia, pe rând, după care cei botezaţi au fost felicitaţi şi fotografiaţi. Chitind momentul eu m-am apropiat de prezbiter.
– Pot să vă întreb ceva?
– Da, de sigur, – a răspuns el.
– Am citit la fratele nostru Ioan Gură de Aur, că în primele veacuri ale creştinismului, Botezul se săvârşea prin scufundare întreită, precum şi Hristos a spus în Evanghelie: mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (Mt. 28.19), adică, o scufundare era în numele Tatălui, a doua – în numele Fiului, iar a treia – în numele Duhului Sfânt. Dar la noi, de ce doar o singură dată se face scufundarea?
– La noi aşa este primit, – mi-a răspuns cu severitate.
Aşteptam ca să-mi mai spună ceva, dar a tăcut. Atunci am continuat:
– Şi încă ceva. Astăzi, printre cei ce s-au botezat, au fost câţiva oameni care au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă. De ce, ei au fost botezaţi a doua oară? În Scriptură doar e scris: Un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4.5)?
– Da, eu cunosc că ei au fost botezaţi în Ortodoxie, – a spus fratele prezbiter. – Marcu 16. 16 spune: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Pruncii, dar, ce credinţă pot avea? Sigur că nici un fel. Nu-i aşa?
– Da, – am răspuns, – aşa este.
Întorcându-mă acasă, am deschis Evanghelia chiar acolo unde se vorbea despre copii, şi citeam: Atunci au adus la El copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-şi mâinile peste ei S-a dus de acolo (Mt. 19. 13-15).
„Înseamnă că Domnul a poruncit ca copiilor să li se permită să vină la El, – mă gândeam eu, – dar credinţa lor? Copiii au credinţă, dar pruncii nu au. Totuşi, cred-că prezbiterul, are dreptate, probabil”. Iată că, eu iarăşi m-am adresat fratelui nostru Ioan Gură de Aur, marelui propovăduitor al secolului IV, şi am citit: „Precum la iudei tăierea împrejur îi deosebea de celelalte popoare, ca fiind poporul ales de Dumnezeu, la fel şi la noi Botezul prezintă deosebirea şi separarea celor drepţi de cei nedrepţi”.
„Interesant, – m-am gândit, – înseamnă că după părerea lui, tăierea împrejur este prototipul botezului nostru. Dar iudeii îşi tăiau împrejur pruncii în ziua a opta. Înseamnă că ei îi tăiau împrejur pe prunci nu după credinţa lor? Ce fel de credinţă poate avea un prunc de opt zile?”
Am mers la culcare, dar nicidecum nu puteam adormi: gândul că adevărul este undeva prin apropiere, nu-mi dădea linişte. „Care-i adevărul? – mă gândeam eu, – cine are dreptate? Prezbiterul sau Ioan Gură de Aur? Desigur că, trebuie să căutat răspunsul în Sfânta Scriptură, fiindcă doar ea este pentru noi unica autoritate impecabilă.” Ca să mă abat cumva de la acest gând, m-am sculat şi am conectat aparatul de radio. L-am reglat la frecvenţa care ni se permitea să o ascultăm. Spre uimirea mea, se citea Evanghelia următoare: Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au descoperit acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sânt păcatele tale! (Marcu 2. 2-5).
„Stop”, – mi-am zis, înţelegând că am găsit răspunsul pe care îl căutam. Am deconectat radiodifuzorul şi am deschis Evanghelia la acest loc şi am citit cu atenţie: „…văzând Iisus credinţa lor…”. Înseamnă că Domnul la vindecat pe slăbănog nu după credinţa lui, ci după credinţa celor care au descoperit acoperişul casei şi printr-o spărtură au lăsat patul în jos. Iată deci, care este răspunsul! Iudeii îşi tăiau împrejur pruncii nu după credinţa lor, ci după credinţa părinţilor lor. Exact aşa are loc şi Botezul la ortodocşi. Pruncii sânt botezaţi după credinţa naşilor de botez.
Capitolul V: „Euharistia”
Cu toate că aveam îndoieli, continuam să frecventez adunările. Obştea noastră, ca şi multe alte adunări ale baptiştilor se menţineau pe autoritatea prezbiterului, care pe toţi ne ţinea iscusit într-o dependenţă. Îmi amintesc cum odată am vorbit cu o doamnă mai în vârstă, doamna C., care a fost cândva ortodoxă, despre inexactităţile credinţei baptiste şi ea mi-a spus:
– Nu retrăiesc de nimic, fiindcă ştiu că fraţii mă vor înmormânta şi vor face pomană pentru mine. Ce aş mai putea dori?
– Cum ce? – am obiectat eu, – dar raiul? De înmormântat vă vor înmormânta, dar cu ce se va alege sufletul? Sufletul – este mai important.
– Da, ai dreptate, – a spus doamna C., – dar cum să-i las? Ei mi-au săpat în grădină, mi-au făcut reparaţie în casă. Nu-i cuviincios din partea mea.
Da, noi toţi îi suntem datori prezbiterului, de fiecare dată la adunare ne spunea: „Fraţilor, cine este liber săptămâna aceasta; trebuie să-l ajutăm pe un nevoiaş. Iar nevoiaşii suntem noi. Cineva are nevoie să construiască o casă, cineva să scoată cartofii din grădină, cuiva trebuie să-i reparăm automobilul.” Cu alte cuvinte, aşa noi ne ajutam unul pe altul. Totul mergea bine, numai că, de la acest ajutor reciproc, noi deveneam dependenţi de materie în afara adunării şi întrebarea de credinţă rămânea pe locul doi. Şi cu cât mai mult ajutor primeşti, cu atât mai mult se leagă conştiinţa ta de ei şi ieşirea din adunare este văzută ca o trădare.”
Odată la adunare era foarte multă lume. În timpul frângerii pâinii, după ce prezbiterul s-a rugat asupra două pahare cu vin, ele se distribuiau pe rânduri. Într-un păhar, însă, vinul s-a sfârşit şi unora nu le-a ajuns. Aşa ceva se întâmpla deseori, dar pentru prima oară am văzut cum fratele D., fără a se jena, a luat garafa cu vin şi a mers în sală, a turnat vinul în pahare şi a întrebat:
– Nu am scăpat pe nimeni din vedere? Slavă Domnului, vinul şi pâinea nu sânt Trupul şi Sângele Domnului. Noi facem acest lucru doar în amintirea Domnului nostru Iisus Hristos care a pătimit.
După adunare m-am apropiat de el şi l-am întrebat:
– Frate, de ce vorbeşti din afara Scripturii?
– Ce ai în vedere?, – a întrebat el.
– Iată, ai spus că împărtăşirea noastră nu este trupul şi sângele lui Hristos, iar în Evanghelie iată ce scrie: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26. 26-28). Vezi, Domnul nu spune, că este doar o formă, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său.
– Ei, frate, acest lucru este la ortodocşi, iar la noi doar pâine şi vin, – a răspuns el.
Mai târziu am înţeles că el avea dreptate. Într-adevăr, adevăratul Trup şi Sânge, se află doar în Biserica Ortodoxă.

Capitolul VI: „Succesiunea Apostolică”

Am avut ocazia să particip la o discuţie cu fratele T, care era mai în vârstă decât noi şi deseori frecventa adunarea noastră. El a povestit un caz excelent.
– Erau vremuri grele, – îşi amintea fratele. – În anii`40, conducerea ţării ţinea sub control cu mare atenţie faptul ca, credincioşii să nu facă întruniri, dar noi ne adunam în ascuns pe la casele credincioşilor şi făceam întruniri, ne rugam, citeam Cuvântul lui Dumnezeu şi cântam. În general, eram mai mulţi înaintaţi în vârstă, copii şi câţiva tineri. Venise vara şi erau doritori să se boteze, noi însă nu aveam prezbiter. Cum să procedăm? Am început să ne gândim. Ne-am adunat, ne-am sfătuit şi am ales ca prezbiter pe un frate. El nu fusese „hirotonit”, dar noi totuşi îl numeam prezbiter. El a botezat şi a frânt pâinea mai mulţi ani. Acel frate a murit, dar unii din fraţi încă până acum sunt tulburaţi de întrebarea, dacă au fost valabile acele rânduieli care el le-a făcut, fără ca să fie hirotonit?
Atunci noi ne-am adresat cu această întrebare prezbiterului nostru şi acelor fraţi care au citit Biblia de 5 ori.
– No problem! – ne-a răspuns prezbiterul, – principalul e credinţa. Fraţii au ştiut ce fac. În cealaltă lume vom afla adevărul.
Dar eu doream să aflu adevărul încă de aici, din această viaţă, fiindcă Hristos a venit pe pământ anume pentru aceasta şi a adus adevărul deplin, ca noi să credem în El. Mai apoi va fi târziu. Dincolo ne aşteaptă înfricoşătoarea judecată şi de aceea va rămânea doar părere de rău pentru faptul că nu am căutat adevărul aici şi pentru că nu am slujit adevărului, ci minciunii. Precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.(Mt. 7. 22-23)
Între timp, am găsit la librărie, unde lucra sora mea, lista ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse, începând cu timpurile Apostolilor până în prezent. În acea listă lipseau doar ultimii Patriarhi ruşi: Tihon, Serghie, Alexei I, Pimen şi Alexei al II-lea. Am luat lista şi am mers cu ea la prezbiter. Arătându-i acest document l-am întrebat:
– Spuneţi-mi vă rog, noi avem o astfel de listă?
– Nu, – a răspuns el, – noi nu avem astfel de liste. Succesiunea noastră şi hirotonirea se poate săvârşi direct de la Dumnezeu.
– Dar în Sfânta Scriptură se spune că, doar episcopii care au primit dreptul de la Apostoli direct, pot să hirotonească?
Se pare că aceasta a fost ultima picătură de răbdare pe care a avut-o prezbiterul. El nu mi-a răspuns nimic, dar a spus fraţilor, ca ei mai mult să comunice cu mine şi mi-a interzis să citesc orice carte, cu excepţia Bibliei şi a jurnalului „Protestant”.
În aceeaşi zi am întors la librărie cartea „Istoria creştinismului” pe care deja o citisem. Prezbiterul a ordonat ca să fie arsă şi atunci am decis să vorbesc cu un preot ortodox.

Capitolul VII: Protoiereul Grigorie

Într-o seară am mers la o biserică ortodoxă şi m-am adresat oamenilor de la intrare:
– Scuzaţi-mă, eu sunt baptist, aş putea să vorbesc cu preotul?
– Aşteptaţi puţin, mi s-a răspuns cu amabilitate, nu plecaţi. Degrabă slujba se va sfârşi şi părintele Grigorie va discuta cu Dumneavoastră.
Şi atunci am aflat ce înseamnă lupta duhovnicească, despre care înainte nu aveam nicio idee. Şi în genere, la baptişti această temă este evitată, ei nu învaţă cum să lupţi cu gândurile, fiindcă acolo principalul este să crezi că eşti deja mântuit. Dar de această dată, gândurile atât de tare m-au năpădit, încât nu eram bucuros că am venit la o biserică ortodoxă. Năvălind ca o furtună, gândurile îmi spuneau să plec. Ele îl certau pe preot şi pe toţi creştinii ortodocşi. A trecut aproximativ o oră. Eram frânt de oboseală şi, în momentul când am cedat şi mă gândeam să mă retrag, mi-a ieşit în cale părintele. Era înalt şi slab, cu barba puţin căruntă. L-am salutat de la depărtare şi l-am întrebat:
– Mă scuzaţi, se poate să vorbesc cu Dumneavoastră?
– Se poate, mi-a răspuns părintele privindu-mă blajin şi mi-a propus să ne plimbăm prin curtea bisericii.
– Este o cântare a Învierii, cântată de toate confesiunile creştine: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…”. Dumneavoastră cunoaşteţi cine este autorul ei? am întrebat eu.
Preotul a tăcut pentru o clipă, probabil s-a rugat, apoi a spus:
– Acest minunat tropar l-a scris Cuviosul Ioan Damaschin – cel mai mare luminător şi rugător al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în secolul VII în Siria. El a scris mai multe slujbe şi canoane care au intrat în Cultul Bisericii Ortodoxe, dar şi minunata carte „Expunerea exactă a credinţei ortodoxe”. În ea sunt cuprinse toate dogmele credinţei creştine. Slavă lui Dumnezeu, cărţi acum sunt multe! Şi această carte se află în multe librării, magazine bisericeşti, în şcoli duminicale. Dacă doriţi, puteţi să o citiţi.
– În Vechiul Testament, la Ieşirea 20, 4, am continuat eu, sunt aşa cuvinte: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” De ce dar voi aveţi în biserică chipuri cioplite şi vă închinaţi lor?
– Icoanele nu sunt chipuri cioplite şi, cu atât mai mult, idoli, a spus părintele. Din Vechiul Testament noi cunoaştem unele denumiri de idoli: Astarte, Baal, Beelzebul etc. Desigur că idoli pot fi şi patimile omeneşti, dar acest lucru nu are nimic cu icoanele. Dumnezeu ne-a interzis să facem ceva spre închinare, pentru că noi trebuie să ne închinăm, şi Biserica Ortodoxă se închină, doar Lui. Vă amintiţi, tot în Cartea Ieşirii este descris momentul în care proorocul lui Dumnezeu Moise a urcat pe muntele Sinai, iar Aaron şi poporul au rămas la poalele muntelui. Trecuse mult timp şi Moise nu se mai întorcea, iar poporul i-a zis lui Aaron: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră…” (Ieş. 32, 1) Şi Aaron a făcut un viţel de aur – un idol. Pentru acest păcat Dumnezeu a pedepsit poporul. Totodată, dacă ţineţi minte, în aceeaşi carte, la capitolul 25, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă chipuri de heruvimi pe capacul chivotului: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului” (Ieş. 25, 18). Mai mult decât atât, El i-a zis lui Moise: „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieş. 25, 22) Deci, după cum puteţi vedea, sunt chipuri interzise de Dumnezeu şi sunt chipuri poruncite de El Însuşi.
– Acela a fost chivot, am replicat eu, dar la voi pe pereţi sunt picturi.
– Da, şi chipurile de pe pereţi nu sunt făcute din mintea omului, ci cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a spus preotul. În capitolul 26, probabil că vă amintiţi, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă.” (Ieş. 26, 31). La fel şi Solomon, când a construit templul, „a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi din lemn de măslin, înalţi de zece coţi… Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului… Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur”, ca şi ferecătura icoanelor noastre. „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.”(3 Reg. 6, 23-29). Icoana nu este nici Dumnezeu şi nici idol. Dumneavoastră puteţi privi fotografia părinţilor sau a fratelui, sau a surorii, vorbind cu ei în gând. Nu-i aşa?
– Da, am răspuns eu, amintindu-mi cum ne-am fotografiat cu întreaga comunitate după botez.
– Eu cu dumneata suntem acum afară şi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Noi credem că Domnul este în ceruri şi mai credem că El ne aude şi ne vede. Credem că El ne ocroteşte de rele şi de păcat. Noi ne putem ruga în gând, putem cânta şi un tropar. Cântarea ne ajută la rugăciune, la fel şi icoana este o sfinţenie care ne ajută să păstrăm evlavia faţă de Dumnezeu şi dispoziţia pentru rugăciune. Noi nu ne închinăm icoanei, ci lui Dumnezeu, în duh şi adevăr, iar icoana este un lucru sfânt, despre care se spune în Scriptură: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Mat. 7, 6). De aceea, în Biserica Ortodoxă sfintele icoane sunt tratate cu o evlavie deosebită.
Cuvintele părintelui au fost atât de convingătoare, încât nu am avut cu ce să-l contrazic. Şi totuşi, nedorind să mă las de fostele convingeri, l-am întrebat:
– De ce dar atunci în Scriptură Hristos spune: „…vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. (Ioan 4, 21) – prin urmare, nici în biserici, precum faceţi voi?
– Anume în biserici, mi-a răspuns părintele, fiindcă Însuşi Domnul i-a spus lui Solomon, care a construit templul lui Dumnezeu: „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.” (2 Par. 7, 16). Iar în cartea proorocului Isaia spune: „…templul Meu locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele”. (Is. 56, 7). Pe toţi cei drepţi Dumnezeu îi strânge în Arca lui Noe, care este Sfânta Sa Biserică Ortodoxă. Tot ce este în afara ei nu este de la Dumnezeu, ci sunt apele potopului care pregătesc pierzarea sufletelor. Învăţătura lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă, asemenea lui Noe şi familiei lui. Iar cine încearcă să întredeschidă capacul, dorind să adauge la această învăţătură ceva nou, adaugă doar noroi, murdărindu-se pe sine şi pe alţii. Vai de acela! Aşa au procedat şi procedează catolicii. Ei toţi s-au străduit să introducă ceva nou şi de aceea au rămas în afara corabiei. Dar, despărţindu-se de Biserica lui Hristos, ei au ajuns la întunecarea minţii, au declarat infailibilitatea papei de la Roma şi că toate credinţele sunt plăcute lui Dumnezeu, dacă se închină papei.
Aici mi-am amintit de cuvintele unui cunoscut cântec de-al nostru, pe care noi îl cântam uneori la adunări: „Doar o cale spre cer duce, spre pierzare – mii…!” „Da, m-am gândit eu, probabil că Luther a avut dreptate mustrându-i pe catolici, dar de ce el nu s-a întors la Ortodoxie?” Am hotărât să-i pun această întrebare părintelui.
– Dumneavoastră ştiţi cine a fost Martin Luther?
– Acesta a fost un renumit călugăr catolic, care, criticând catolicismul, s-a separat de el şi a întemeiat protestantismul.
– De ce dar el, observând minciunile catolicilor, nu a mers la Ortodoxie?
– Tocmai în aceasta şi stă nenorocirea lui Luther. El nu a căutat biserica adevărată, dar s-a lăsat cuprins de dorinţa de a reforma catolicismul. De aceea a şi căzut într-o înşelare şi mai mare. Protestând împotriva inovaţiilor papale (de aici şi denumirea de protestantism), Luther a respins Sfânta Predanie.
– Dar ce înseamnă Predanie? am întrebat.
– Iată noi acum discutăm. Şi eu vă transmit învăţătura Bisericii. Dacă eu v-aş fi scris, atunci aceasta s-ar fi numit scriere (scriptură), dar întrucât eu nu vă scriu, ci vă vorbesc, acest mod se numeşte predanie (tradiţie). Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a scris nimic, ci i-a învăţat pe apostoli, transmiţându-le din gură în gură, din inimă în inimă. Iată aceasta şi este Sfânta Predanie. Vă amintiţi cum a spus Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21, 25). De aceea Apostolul Pavel ne învaţă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2, 15).
Respingerea predaniei înseamnă respingerea oricărei comunicări. Părinţii îşi educă copiii prin predanie, şi nu le scriu poveţele pe foaie. Deşi se poate şi aşa, dar cred că nici baptiştii nu au astfel de lucruri. Şi prima icoană a Maicii Domnului a fost pictată de Apostolul Luca, dar în Scriptură acest fapt nu este menţionat, pe când Predania ne descrie evenimentul chiar cu unele detalii. Lemnul pe care a fost pictat chipul mult timp slujise drept capac de masă în familia lui Iisus.
– Iată aţi vorbit despre autorul troparului „Hristos a înviat…”, am întrebat eu, ce atitudine avea el faţă de icoane?
– Cuviosul Ioan Damaschin a trăit în timpul iconoclasmului şi foarte mult cinstea icoanele. El apăra cu dârzenie iconografia şi multora le-a întărit evlavia faţă de icoane, fapt pentru care a fost clevetit de duşmanii Ortodoxiei şi aruncat în temniţă. Ca să nu mai poată scrie, i-au tăiat mâna dreaptă şi au atârnat-o în piaţa oraşului, iar pe însuşi Cuviosul Ioan, chinuit de dureri groaznice, l-au adus acasă. Seara, Cuviosul a cerut mâna de la împărat, chipurile să o îngroape. Împăratul i-a ascultat cererea şi a poruncit să i se întoarcă mâna tăiată. Cuviosul, luând mâna, a mers în chilia sa şi a căzut în faţa icoanei Maicii Domnului, rugându-se cu lacrimi: „Preacurată Maică a lui Dumnezeu, iată mâna mea dreaptă, tăiată pentru dumnezeieştile icoane. Roagă-L pe Fiul Tău să mi-o vindece. Şi fie ca mâna mea să scrie mai departe ceea ce Tu singură vei permite spre lauda Ta şi a Fiului Tău, precum şi spre zidirea celor ce cred în El. Dacă Domnul Hristos ne îndeamnă să-i ascultăm pe părinţii noştri, atunci, negreşit, Te va asculta şi pe Tine, fiindcă Tu eşti Maica Lui.”. Rugându-se aşa, Cuviosul s-a aplecat şi a adormit. În vis i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus: „Mâna ta este sănătoasă, lucrează cu ea şi fă-o mai repede pană de scriitor.” Cuviosul s-a trezit şi a văzut că mâna lui este din nou sănătoasă. Numai că în locul tăierii a rămas, ca un fir de aţă roşie, un semn, pentru confirmarea minunii. În memoria acesteia, Cuviosul Ioan a pictat o icoană a Maicii Domnului, numită „Triherusa”. Copiile acestei icoane se află în multe biserici. Şi în biserica noastră este una.
– Dar cum a fost oprită lupta împotriva icoanelor? am întrebat eu.
– În anul 787 a avut loc Sinodul al VII-lea Ecumenic, la care au participat episcopi, preoţi şi diaconi din diferite ţări. Sinodul i-a dat anatemei pe toţi iconoclaştii şi a restabilit cultul icoanelor. Tot la acest sinod a fost stabilită şi sărbătoarea Triumful Ortodoxiei, care mereu se prăznuieşte în prima duminică a Postului Mare. La această sărbătoare, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, se săvârşeşte cinul anatemizării.
– Dar ce înseamnă aceasta?
– Vă amintiţi, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 9). Sub anatemă se află toate învăţăturile şi mărturisirile greşite care s-au abătut de la adevărul Ortodoxiei. Mulţi protestanţi binevestesc, se ostenesc, dar în realitate propovăduiesc altceva decât ceea ce învaţă Biserica Ortodoxă. Ei trebuie să ştie că sunt în afara Bisericii şi sub anatemă.
Aici dialogul nostru s-a întrerupt. Părintele a fost chemat să împărtăşească un om aflat pe moarte.
– Iertaţi-mă, a spus părintele, îmi pare rău, dar nu pot continua discuţia cu Dumneavoastră. Trebuie să plec. Mai veniţi pe la noi, voi fi bucuros de întâlnire. Vă recomand să citiţi cartea „Arma adevărului” de Nikolai Varjanski.

Capitolul VIII: În căutarea adevărului

Am venit acasă şi am început să mă rog: „Doamne, Tu mă vezi pe mine, oaia Ta rătăcită. Ajută-mă să mă lămuresc. Descoperă-mi adevărul, arată-mi unde îl pot găsi. Dacă Biserica Ortodoxă este cea adevărată, iar baptiştii, bunii mei prieteni, se rătăcesc, atunci ajută-mă să înţeleg Ortodoxia şi să devin ortodox. Şi dacă nu e aşa, întăreşte-mă în baptism şi ruinează-mi îndoielile. Am înţeles un lucru – că pur şi simplu a crede în Tine, Doamne, nu este suficient pentru mântuire, fiindcă şi diavolii cred şi se cutremură. (Iacov 2, 19). Trebuie să fiu în Biserica adevărată şi unică, cea întemeiată de Hristos. Ajută-mă, Doamne, să aflu care este ea.”
Altă dată, venind la biserică să discut cu preotul, m-am oprit afară, lângă uşă, şi am început să cânt cu semivoce o cântare.
Lângă mine se juca o fetiţă de vreo cinci ani, poate şi mai mică. Ea sărea în pridvor de pe o treaptă pe alta. Şi iată că din biserică a ieşit preotul, îmbrăcat în rasă neagră, iar fetiţa, văzându-l, îndată s-a înviorat. Ochii ei albaştri au strălucit de bucurie şi ea a alergat spre preot spunându-i:
– Unchiule Iisus, unchiule Iisus, exclama ea cuprinzându-i picioarele, dacă ai şti cât de mult Te iubesc!
Preotul s-a aplecat, a mângâiat-o cu gingăşie pe cap şi ia dat o bomboană, iar fetiţa, radiind de fericire, a alergat la mama ei şi i-a arătat bomboana.
– O cunoaşteţi? l-am întrebat pe părinte.
– Nu, mi-a răspuns, văd acest copil pentru prima dată în viaţă. Copiii Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl simt mai bine decât noi, maturii. Deseori observ acest lucru. Şi noi trebuie să ne îngrijim ca în simplitatea inimii să fim fii ai lui Dumnezeu.
După a doua întâlnire cu preotul am început să înţeleg că devin ortodox.
– Ei, a venit timpul să vă pregătiţi pentru primirea botezului în Biserica Ortodoxă, mi-a spus părintele.
Răspunsurile lui erau mai convingătoare decât cele ale prezbiterului nostru, care ne-a spus cândva că în bisericile ortodoxe preoţii tămâiază cu cădelniţa şi, de la fumul acela, multora li se face rău.
– Nici într-un loc din Sfânta Scriptură nu este vreo indicaţie despre tămâiere, a spus prezbiterul, ei îşi cădesc idolii lor.
I-am spus acest lucru preotului, iar el a zâmbit şi mi-a zis:
– Cum nu este? Sfânta Scriptură indică direct acest lucru. În Cartea Ieşirii se spune: „Pe el Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam” (Ieş. 30, 7-8). Iată că şi în bisericile noastre se aprind candele şi se tămâiază. Cât despre faptul că unora li se face rău de la tămâiere, probabil că acesta e un semn de demonizare. Cum se spune în popor: „se teme ca dracul de tămâie”. Nu demult, în Lavra Sfântului Serghie s-a întâmplat un astfel de caz. A venit o delegaţie din America, iar unui oarecare ieromonah Adrian, rugător către Dumnezeu, i-au poruncit să-i întâlnească şi să-i ghideze. Menţionez că el este un părinte cu viaţă duhovnicească înaltă, face rugăciuni de izgonire a demonilor şi mulţi îl cinstesc ca pe un stareţ.
Şi iată că a ieşit părintele Adrian să întâlnească delegaţia, dar o femeie, care era printre oaspeţi, protestantă, după cum s-a aflat mai târziu, văzându-l pe stareţ, a căzut în patru labe şi a început să latre ca un câine. Urla răguşit şi înjura într-o rusă stâlcită. Diavolii doar nu-i iubesc pe sfinţi, de aceea au şi chinuit-o pe sărmana femeie. Dar părintele nu prima dată avea de a face cu demonizaţi. El s-a rugat, a însemnat-o cu semnul crucii şi demonul a ieşit din femeie. Ea a căzut inconştientă. Nimeni din delegaţie nu a înţeles ce a fost. Dar femeia ceea era o persoană importantă. Ce-i drept, în acest lucru nu e nimic de mirare, doar şi Martin Luther a fost demonizat.
– Cum aşa, demonizat? am întrebat eu.
– Aceasta nu este o născocire, a spus părintele Grigorie şi m-a condus la casa paznicului bisericii. Acolo el a scos din geanta sa o carte şi mi-a dat să citesc următorul pasaj.
„Odată, când se citea în biserică pericopa evanghelică despre demonizatul mut, fratele Augustin Martin Luther, cu faţa denaturată de spaimă a strigat: «Eu nu sunt el! Nu sunt el!» Şi a căzut jos fără simţire, ca lovit de trăsnet.”
– Desigur, am putea spune că aceasta a fost doar o întâmplare şi nicidecum demonizare, dar, dacă citim mai departe, imaginea devine clară. Deci ascultaţi: „Numele lui Iisus mă înspăimânta şi, când priveam la cruce, vedeam un fulger… În inima mea aveam îndoială, frică şi o dorinţă tainică de a-L urî pe Dumnezeu… Nici duşmanilor mei nu le-aş dori să sufere cum sufăr eu… Uram dreptatea lui Dumnezeu, mă revoltam şi cârteam împotriva Lui…”.
Părintele a închis cartea şi a spus:
– Asta a scris însuşi Luther. După cum vedeţi, starea lui sufletească nici pe departe nu era în regulă. Altădată, aflându-se în aceste stări chinuitoare, lui Luther i-a venit o idee, care a devenit baza învăţăturii lui: „Neprihănirea lui Dumnezeu este neprihănirea mea, iar păcătoşenia mea este păcătoşenia lui Dumnezeu” (Tu es justitia mea, ego autem peccatum tuum). Adică trebuie să-mi insuflu că sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenia mea, iar păcatele mele aparţin lui Dumnezeu. Această îndreptăţire inventată de Luther a şi devenit „dogma” principală a protestanţilor. Tocmai de aceea ei se consideră a fi sfinţi şi mântuiţi. Mai mult decât atât, ei inventează capcane pentru adepţii lor, de exemplu, spunând: „Există multe ispite, şi când vă spune cineva că nu credeţi corect, aceasta tot este o ispită.” Iată de ce e de ajuns ca cineva dintre ei să audă critici asupra protestantismului, că îndată se şi porneşte mecanismul codării: „Dacă cineva spune că credinţa noastră nu e mântuitoare, atunci este evident că prin acela vorbeşte duhul diavolului.” Şi astfel omul devine un zombi, nefiind în stare să caute adevărul. Această practică de codificare a gândirii oamenilor o au mulţi sectanţi.

Capitolul IX: Biserica este una

Eu am încetat să merg la adunările baptiştilor, ei însă nu m-au lăsat. Aproape în fiecare zi venea cineva la mine acasă, iar odată au venit chiar câteva persoane.
– De ce nu frecventezi adunările, m-au întrebat fraţii, ai vreo problemă?
– Problema este una, am răspuns eu, mântuirea sufletului. Trebuie clarificate toate nedumeririle. Pentru mântuire este puţin doar să citeşti Biblia şi să crezi că Hristos S-a născut, a pătimit şi a înviat. Dacă eu vă voi spune adevărul, voi veţi zice că sunt demonizat şi nu mă veţi asculta. Doar aşa ne învăţa prezbiterul: „Dacă cineva vă va spune că nu sunteţi mântuiţi, să ştiți că prin acela vorbeşte diavolul.”
– Spune, au zis fraţii, noi ştim că tu nu eşti diavol şi te vom asculta.
– Bine, am început eu. În Scriptură se spune: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16, 16). Dar oamenii pot crede diferit! Cineva crede într-un fel, iar altcineva crede altfel. De aceea eu m-am rugat şi am meditat mult asupra faptului cum totuşi să cred ca să mă mântuiesc. Am înţeles că mântuirea şi credinţa pot fi în Adevărata şi Unica Biserică, întemeiată de Însuşi Hristos. Eu nu sunt de acord cu mai multe învăţături ale baptismului şi, de aceea, am hotărât să nu mai frecventez adunările. Voi învăţaţi că Biserica Primară s-a abătut de la adevăr, s-a rătăcit şi s-a dezbinat în mai multe biserici mici. De unde aţi luat această învăţătură? Biblia nu spune aşa ceva.
– Adevărul este multilateral, iar Dumnezeu este Atotprezent, a răspuns fratele K., şi în fiecare confesiune există oameni care se mântuiesc.
– Eu nu pot fi de acord cu această părere, le-am spus. Unde este scris despre aceasta? Dacă adevărul se amestecă câtuşi de puţin cu minciuna, acesta nu este adevăr. Adevărul mereu este unul. Adevărul nu se schimbă după circumstanţe sau timp. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iar despre faptul că adevărul este multilateral, probabil, aţi citit într-o broşura ecumenistă americană.
– Da, aşa este, a răspuns fratele K.
– Nu se poate să fii de acord cu ceea ce e scris acolo. Oare chiar porţile iadului să fi biruit Biserica lui Hristos? Oare chiar Duhul Sfânt să se fi divizat?
– Nu, m-a susţinut fratele K.
Atunci eu am luat caietul cu versete extrase din Biblie şi am început să citesc:
– Hristos a venit pe pământ şi a adus o singură învăţătură adevărată: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.” (Ioan 7, 16) şi a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18). Iar cei care zic că Biserica lui Hristos s-a dezmembrat tăgăduiesc cuvintele lui Hristos. Dar aceasta este o hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar cuvintele despre unitate rostite de Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21) nu sunt despre unitatea dintre adevăr şi minciună, fiindcă ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14). Aceste versete vorbesc despre unitatea în Adevăr, adusă de Hristos pe pământ, pe care Biserica a păstrat-o, o păstrează şi o va păstra până la sfârşitul veacului. În ziua a cincizecea de la Înălţarea la cer a Mântuitorului, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra unei singure Biserici. Alte biserici atunci nu existau. Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Iată ce putere a dat Hristos preoțimii Bisericii, care, după cum vedeţi, la baptişti ea pur şi simplu nu există. Această putere rămâne doar în Taina Spovedaniei din Biserica Ortodoxă.
Nu întâmplător, în secolul X, cneazul Vladimir, alegându-şi credinţa, s-a oprit la Ortodoxie. Unii îl învinuiesc de faptul că a creştinat Rusia cu forţa, dar eu am citit unele documente istorice care au combătut această calomnie, ridicată de diavol asupra înţeleptului cneaz, care s-a botezat pe sine şi toată casa sa. Vladimir însuşi a crezut şi s-a botezat în oraşul Korsun, iar apoi a poruncit ca toate slugile sale adevărate să se adune pe malul râului Nipru: „Cine nu va veni dimineaţă la râu, bogat sau sărac, cerşetor sau lucrător, nu-mi va mai fi prieten”, era scris în mesajul cneazului Vladimir. Auzind despre această chemare, oamenii mergeau cu bucurie, zicând: „Dacă acest botez nu ar fi ceva bun, atunci nu l-ar fi primit nici cneazul şi nici boierii.” Şi iată că, în faţa tuturor, erau distruşi idolii. Erau tăiaţi şi arşi în foc, iar idolul Perun, cu cap de argint, din porunca cneazului, a fost legat de cal şi târât în râu. S-ar părea că poporul ar fi trebuit să se răscoale, nesuferind această profanare, dar totuşi, în loc de răscoală, a avut loc Botezul Rusiei. S-a botezat cneazul Vladimir şi toată casa lui. Iată cum s-a rugat cneazul: „Dumnezeule, Care ai creat cerul şi pământul, caută la aceşti oameni noi şi dă-le cuget să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, precum Te-au cunoscut ţările ortodoxe. Întăreşte în ei dreapta credinţă, iar pe mine ajută-mă, Doamne, să înving duşmanul cu nădejdea în Tine.” Aşa a avut loc creştinarea Rusiei. Iar de protestanţi şi de baptişti nici nu se auzea pe atunci. Ei, dragii mei, a fost forţată creştinarea?
– Se pare că nu, a răspuns K.
– „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10, 16), le-a spus Domnul apostolilor, care, la rândul lor, au hirotonit preoţi şi episcopi. Succesiunea apostolică în Ortodoxie este scrisă până în zilele noastre. Dar istoria baptismului unde este? Unde îi este ierarhia? Ea nu există. La adunare, nouă ni s-a spus că baptismul începe de la Ioan Botezătorul, dar mai departe? Iar mai departe a fost Biserica, care mai apoi s-a scindat în romano-catolici şi ortodocşi. Rău fraţilor, e foarte rău că noi nu ne interesăm de adevăr. Hristos însă ne-a prevenit, spunând: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.” (Matei 24, 4-5).
Ortodocşii nu s-au abătut de la adevăr. Ei întotdeauna au păstrat şi au luptat pentru credința dată sfinților (Iuda 1, 3). Astfel, la Sinoadele Ecumenice ucenicii Apostolilor au adoptat Crezul, în care este exprimată pe scurt toată învățătura Bisericii. Or, Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit, spunând: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos.” (Matei 23, 8). Cu aceste cuvinte Domnul le-a spus ucenicilor Săi să nu învețe nimic de la sine, dar numai ceea ce au învățat de la El. Pentru că cel care propovăduieşte propria învățătură este învățătorul, iar cel care învață ceea ce a învățat de la Altul este discipolul Învățătorului. De aceea, sfinții au interzis strict să se propună ceva nou sau să se trunchieze învățătura existentă a Bisericii. Iar pe cei care vor îndrăzni să adauge sau să scoată ceva din Simbolul de Credință sfinții i-au dat anatemei. Catolicii însă, în secolul IX, au adăugat la Crez termenul Filioque, adică expresia şi de la Fiul, fapt pentru care au şi fost acuzați de abatere de la adevăr de patriarhii ortodocşi răsăriteni. Dar papa, dorind să-şi legitimeze puterea asupra Bisericii, a ordonat tuturor Bisericilor locale de Răsărit să se supună Romei şi să recunoască faptul că papa este vicarul lui Dumnezeu pe pământ, cuvântul lui este lege, iar el poate totul, chiar şi să schimbe Scripturile. Desigur că nimeni dintre oamenii cu mintea sănătoasă nu a acceptat aceste absurdități, iar în 1054 Papa Leon al IX-a, în stare de furie, l-a blestemat pe Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie şi pe toți care nu se supuneau autorității papale. În urma acestui fapt, s-a produs lepădarea completă şi irevocabilă a catolicilor de adevărul Ortodoxiei.
Am făcut o pauză. Toți ascultau discursul meu cu mare interes şi atenție, pentru că nu cunoşteau istoria şi, pe lângă acestea, prezbiterul nostru ne interzicea să citim cărți „străine”.
– Și ce a fost mai departe? a întrebat curios fratele V.
– La scurt timp după aceea, Papa Urban al II-lea, în 1095, la Conciliul de la Clermont a chemat întreaga lume catolică la o cruciadă spre Est. Un an mai târziu, catolicii din Franța, Germania, Anglia, Scandinavia, Italia şi Spania s-au pornit spre Constantinopol şi Ierusalim. Masacrele, alternate cu slujbe catolice blasfematoare, dovedeau intențiile lor meschine. Însă mulți latini înțelegeau că săvârşesc nelegiuiri, mai ales că nu putea să nu-i mustre conştiința. De aceea, papa „fără de păcat” a introdus vânzarea de indulgențe şi, din acel moment, orice păcătos, cumpărând indulgențe, chipurile primea iertarea celor mai teribile păcate. De la această erezie s-a răspândit desfrâul şi violența.
Văzând răutatea şi înşelăciunea lumii occidentale, călugărul catolic Martin Luther (1483-1546), profesor de studii biblice la Universitatea din Wittenberg, s-a răzvrătit împotriva papei. În septembrie 1517 el a atârnat pe poarta Castelului Wittenberg o placă cu 95 de teze împotriva papalității. Astfel a început protestantismul.
Dar intenția nobilă a lui Luther nu s-a încununat de succes, pentru că el nu a căutat Biserica pe care Domnul a întemeiat-o şi pe care porțile iadului nu o vor birui. Luther a devenit un propovăduitor al noii doctrine dinafara credinței romano-catolice şi a celei ortodoxe. Criticând şi încercând să dezrădăcineze papalitatea, el a distorsionat adevărul şi a suprimat Sfânta Tradiție. De la Adam până la Moise nu a existat Scriptura. Dar Sfânta Tradiție a existat de la începuturi şi, în toată deplinătatea, se păstrează în Biserica Ortodoxă. Luther însă nu s-a întors la Ortodoxie, dar a început să creeze o nouă învățătură, proprie. Vă amintiți cum apostolul Pavel a poruncit să fie dat anatemei chiar şi îngerul din cer, dacă ar vesti altă evanghelie.
Cea mai gravă rătăcire a catolicilor este infailibilitatea papei, absolut contrară Scripturii, care spune că toți au păcătuit (Rom 5, 12). „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8). Însă Luther a agravat această abatere, recunoscând sfințenia nu doar a unui singur om, ci a tuturor adepților săi.
Baptiştii au ritualul pocăinței. El se săvârşeşte o dată şi gata. Iar în Ortodoxie – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Îmi amintesc cum odată, la adunare, am ieşit în mijlocul sălii cu lacrimi şi cu rugăciunea vameşului, dar am plecat de acolo fariseu. Noi trebuie să ne pocăim continuu, pentru că aceasta este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu. El ne cheamă la pocăință. Și numai sentimentul de pocăință îl face pe om smerit. Domnul spune: „…supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5, 5).
– Știi, a spus fratele K. Îmi amintesc cum am plecat odată în centrul raional, iar acolo la adunare au venit câțiva tineri ortodocşi. La început noi am crezut că sunt seminarişti, dar pe urmă ne-am dat seama că nu era tocmai aşa. Ei aproape că nu cunoşteau Scriptura, dar au început să polemizeze cu noi. Unul dintre ei a spus că el este păcătos şi m-a întrebat dacă mă consider păcătos sau nu. I-am spus că am fost cândva păcătos, dar deja m-am pocăit şi nu mai am păcate. El a râs. L-am întrebat de ce râde, iar el a răspuns că râde de mândria demonică şi m-a întrebat:
– Deci tu crezi că eşti sfânt?
– Da, i-am răspuns serios.
– Spune-mi sincer, tu nu ai gânduri de poftă la vederea unei fete frumoase?
Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că a nimerit în cel mai dureros loc al meu, de aceea am tăcut, dar sora S., care stătea nu departe de noi, s-a implicat în discuție şi a spus:
– Nu, frate, el nu are astfel de gânduri.
– Asta da! s-a mirat el, şi tu chiar deloc-deloc nu păcătuieşti?
– Nu, i-am răspuns un pic jenat.
– Iartă-mă, dar nu te pot crede, a afirmat fratele ortodox. Înseamnă că faci numai fapte bune?
– Da, i-am răspuns.
– Și ce fapte faci? a întrebat el.
– Vizitez împreună cu frații spitale, îi ajut pe cei nevoiaşi, cânt în cor…
– Ei, iată că ai şi păcătuit, m-a întrerupt tânărul ortodox.
– Cum am păcătuit? am întrebat mirat.
– Domnul a spus să nu trâmbiţăm despre faptele noastre bune, dar tu te lauzi în fața mea cât eşti de virtuos.
Îmi amintesc că atunci m-am supărat tare pe acel tânăr, dar pe urmă am meditat mult asupra spuselor lui şi am ajuns la concluzia că are dreptate. Eu doar păcătuiesc. Fie că nu comit cine ştie ce păcate grele, dar oricum uneori judec pe cineva sau mă irită ceva, alteori chiar pot fi şi brutal.
– Slavă lui Dumnezeu, am spus. În aceasta şi constă eroarea lui Luther: spunând că e destul să te pocăieşti o dată şi pe urmă poți păcătui în voie, numai crede că eşti deja mântuit. Dar trebuie să ne pocăim de toate păcatele noastre. De îndată ce păcătuim, trebuie să mergem la spovedanie şi să ne pocăim. Însă diavolul l-a distrus pe Luther pentru că el a lăsat pocăința şi s-a dat drept învățător, încetând a fi ucenic. „Tu eşti eliberatorul creştinismului”, i-a spus într-o zi cineva. „Da, a căzut de acord Luther, aşa este.” Dar „eliberarea” lui a fost o amăgire. Luther se considera un tăietor de lemne, care a trasat o cale prin desişul pădurii, însă, din păcate, această cale nu a dus la învățătura lui Hristos, dar în direcția opusă. „Eu singur nu ştiu ce duh m-a copleşit”, scria Luther. „Marele nostru profet, sfântul apostol Martin” – aşa a fost numit el la începutul reformei, iar mai apoi – „tatăl rău din Wittenberg”.
– Dar poate Luther, trăind în Occident, nu ştia despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană? a întrebat fratele G.
– Eu tot aşa mă gândeam la început, dar pe urmă am găsit o carte în care am citit despre atitudinea lui Luther față de Ortodoxie. „Nici Sinodul de la Niceea, nici primii părinți ai Bisericii, scria Luther, nici vechile comunități din Asia, Grecia, Africa, nu erau supuse papei. Și acum, în Răsărit, există creştini adevărați, ai căror episcopi nu se supun papei.” El a scris acestea despre Biserica Ortodoxă. Luther mai era indignat de faptul că catolicii nu-i cinstesc nici pe sfinții mucenici răsăriteni. „Oare nu este o nedreptate flagrantă să fie exclusă din biserică şi chiar din Cer această mare mulțime de mucenici şi sfinți, cu care s-a proslăvit timp de paisprezece secole Biserica Răsăriteană?!”, scria Luther.
– Cum, Luther îi cinstea pe sfinți? s-a mirat sora L.
– După cum vedeți. Apostolul Pavel a spus: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7). Iată că Biserica Ortodoxă îşi aduce aminte. Alcătuieşte viețile sfinților, le pictează icoane, îi prăznuieşte. Precum au fost stabilite sărbătorile Vechiului Testament în memoria vechilor sfinți şi evenimente legate de ei, tot aşa şi sărbătorile Noului Testament se prăznuiesc în memoria evenimentelor din Evanghelie şi a sfinților plăcuți lui Dumnezeu.
– Dar aşa s-ar putea şi din sfinți să-ți faci idoli, a ripostat sora L.
– Da, s-ar putea. Și în venerarea icoanelor, şi în venerarea Maicii Domnului şi a sfinților există pericolul apariției unui cult păgân. Dar existența acestui pericol nu înseamnă că venerarea trebuie respinsă complet. Unii îşi ies din minți de la rugăciune, dar nu putem din această cauză să interzicem rugăciunea. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu riscă să fie neîndeplinită. În aceasta şi constă voința liberă a omului. Putem îndeplini, dar putem şi încălca. Tot aşa e şi cu sfinții: putem să-i pomenim cu evlavie şi să le urmăm credința, cum face Biserica Ortodoxă, şi să le cerem rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, pentru că la Dumnezeu toți sunt vii. Și putem, ca şi sectanții, să ajungem la nebunie şi să ne cinstim mentorii ca pe nişte zei.
– Dar de ce ortodocşii citesc rugăciuni compuse de sfinți, şi nu se roagă la Dumnezeu cu propriile cuvinte? Doar cu părinții nu vorbim de pe foaie sau din cartea de rugăciuni, ci ne adresăm simplu, cu propriile cuvinte. Aşa trebuie să ne adresăm şi lui Dumnezeu, a spus fratele G.
– Nu e chiar aşa, am spus. Imaginează-ți că cuvintele tale spuse în rugăciune sunt muzică, adică improvizație. Știm cu toții că tu cânți foarte bine la vioară. Nu-i aşa?
– Da, a spus G.
– Spune-mi, ai luat vioara în mână şi imediat ai început să improvizezi?
– Desigur că nu.
– Ce ai făcut mai întâi?
– Am cântat game, arpegii, exerciții, compoziții.
– Și apoi?
– Apoi lucrări clasice. Opere ale compozitorilor celebri.
– Și doar atunci ai învățat să improvizezi. Nu-i aşa?
– Da, a răspuns fratele G.
– Iată aşa e şi în rugăciune. Înainte de a vorbi cu propriile cuvinte, trebuie să ne învățăm să ne rugăm cu rugăciunile cu care s-au rugat sfinții lui Dumnezeu. Doar şi Hristos ne-a poruncit: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate; deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru…” (Matei 6, 7-9).
Nici Luther nu a început imediat să se roage cu cuvintele sale, dar la început citea din cartea de rugăciuni. Limba latină este foarte complicată şi neînțeleasă, nu ca cea slavă bisericească.
– Dar de ce în Biserica Ortodoxă slujbele se țin în limba slavonă, şi nu în rusă? a întrebat fratele K.
– Slavona bisericească este o limbă liturgică. Iată, de exemplu, tu, când te afli acasă, îmbraci capotul şi încalți papucii, dar oare la adunarea de rugăciune vei pleca cu această ținută?
– Bineînțeles că nu, a spus K. Eu mă strădui să mă îmbrac mai cuviincios. Doar plec să mă rog lui Dumnezeu.
– Aşa şi în domeniul lingvistic există o diferență – limbajul familiar, în care comunicăm acasă, la piață şi în genere în viața de zi cu zi, iar slavona bisericească este limba în care vorbim cu Dumnezeu.
Frații mei iubiți, trebuie studiată nu doar Biblia, ci şi istoria Bisericii. Probabil, ați auzit că în America, câteva mari comunități protestante au trecut la Ortodoxie. Mai întâi, ele au studiat aprofundat istoria creştinismului din timpurile apostolice şi, cercetând-o în cele mai mici detalii, au părăsit falsa doctrină protestantă şi au primit botezul de la un preot ortodox. Deoarece Adevărul este unul!
M-am uitat la ceas. Am constatat că nu am observat cum a zburat timpul. Luându-şi rămas bun, oaspeții mei, vădit tulburați, au plecat acasă.

Călugărul ANASTASIE
„Pravoslavnii Crest”, N:7, 8 (31, 32) 2011.
Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav BODAREV,
adaptarea textului de Preot Mihail BERESTEAN

Profetii despre Antihrist

Autor: Skartsiuni Dimitriu

 

Cuvant inainte la editia romaneasca

Cartea „Profetii despre Antihrist” a fost pusa in circulate pentru prima data in iulie 1990. In mai putin de doua luni de la tiparire a fost epuizata, ceea ce a dus la reeditarea ei. Cererea de carte a credinciosilor nostri ne-a obligat s-o traducem si s-o editam. Ea a primit foarte multe aprecieri din partea multor episcopi, stareti, preoti si teologi.
Am tradus aceasta carte pentru credinciosii romani, intrucat o socotim binevenita pentru informarea iubitilor nostri cititori despre planurile satanice care sunt puse in aplicare, de multa vreme, de catre masonerie si sionismul international.
Intreaga activitate antihristica, anticrestina, astazi este raspandita in toate mediile, in toate tarile, prin toate mijloacele, de catre satanica miscare, cunoscuta sub numele de, miscarea New Age (Noua Era). Se incearca distrugerea acestei lumi si crearea unei lumi noi, a unei noi ere. Nu prin puterea lui Dumnezeu, ci prin puterea omului. Cu alte cuvinte omul stapanit de mandria lui Lucifer cauta sa ia locul lui Dumnezeu.
Nimic din ceea ce se petrece in lume nu este intamplator. Omenirea cauta sa se sinucida. Goana dupa inavutire, dupa lux si destrabalare a dus omenirea in pragul dezastrului.
Exploatarile irationale ale resurselor naturale, poluarea care a atins cote inexprimabile, inarmarile fara masura au pus in pericol viata pe pamant. Pe de alta parte, desfraul fara margini si rautatea diabolica, care a pus stapanire pe unii din oameni, duce la degradarea firii umane, pana la indobitocire.

Omul a innebunit, omul s-a indracit.

Exista o organizatie secreta care conduce lumea din umbra. Aceasta isi exercita influenta asupra lumii prin magie si folosirea puterilor demonice. Sunt sionistii! evreii care in ascuns pregatesc venirea lui Antihrist. De sute de ani, prin masonerie, se lupta pentru schimbarea traditiilor crestine. Au rupt Biserica si au faramitat-o in mii si mii de secte. Si au reusit sa schimbe legile firii, lasate de Dumnezeu, cu legi omenesti sau mai bine zis diavolesti.
Statul ca si partidul sunt o idee. Sunt mijloace de subjugare a omului. Statul a devenit in mana lor un mijloc de asuprire, de inrobire pana la indobitocire a oamenilor. Legile dupa care se conducea societatea reflectau legea firii lasata de Dumnezeu omului. Dar acum aceasta lege lasata de Dumnezeu a fost si este inlocuita prin legi omenesti de inspiratie demonica.
Au nascocit povestea cu „drepturile omului” ! Care drepturi ? Drepturile evreilor. Dreptul de a fi privilegiati in toate statele, de a da legi, de a executa legi si de a judeca dupa aceste legi pe crestini!
Iata ce sunt drepturile omului. Dreptul de a-i lasa pe ei sa-l instaleze pe Antihrist, dreptul de a subjuga lumea intreaga. Dreptul de a avorta, de a te destrabala, de a fura fara scrupule pe semenul tau, intr-un cuvant de a te impotrivi lui Dumnezeu. Cui folosesc aceste drepturi ? Noua credinciosilor in nici un caz.
Incredibil, dar adevarat. Lumea este in mana evreilor sionisti, pentru ca finantele lumii sunt in mainile lor, iar omul are slabiciune la ban. Cu banii cumpara tot, chiar si sufletele oamenilor. Cati nu sunt aceia care se leapada de credinta pentru niste bunuri materiale sau bani ? Unde nu reusesc cu banul folosesc santajul, iar unde nu merge nici cu santajul folosesc crima.
De aceea si merge lumea din rau in mai rau, pentru ca dreptatea lui Dumnezeu a disparut dintre oameni. Dumnezeu nu a parasit lumea, ci omul L-a parasit pe Dumnezeu, in favoarea placerilor omenesti. Noi, cei credinciosi, nu trebuie sa ne descurajam, ci sa ne rugam mai mult la Dumnezeu ca sa ne pazeasca si sa ne intareasca in aceste vremuri grele de ispita.
Sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin post rugaciune si priveghere; sa lasam pacatele si sa urmam virtutea, iar Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne intareasca. Nu trebuie sa ne inchipuim ca putem sa scapam de ispite si de necazuri, dar trebuie sa ne pregatim pentru a le infrunta si a le rezista. Suntem datori sa ne informam si sa informam, la randul nostru, si pe altii despre planurile demonice ale slugilor lui Antihrist, pregatite pentru subjugarea lumii.
Nu putem schimba destinele lumii dar putem sa le controlam pe ale noastre. Chemam ajutorul Preasfintei Treimi ca si editia aceasta sa contribuie la trezirea duhovniceasca a ortodocsilor, a fratilor nostri care au nevoie de sprijin in aceste zile pe care le traverseaza omenirea.

Cuvant inainte

Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire, nu-l lasa in voia soartei, ci-l calauzeste prin pronia Sa. El S-a descoperit pe Sine in toate evenimentele pe care le va face in viitor si care privesc mantuirea sufletului lui.
Dumnezeu a descoperit evenimentele ce vor veni ca sa indrume pe om prin profeti, prin Iisus Hristos, prin Apostoli precum si prin alti barbati sfinti ai Bisericii. Unele profetii s-au implinit, altele se implinesc in zilele noastre si altele se vor implini in viitor, astfel incat sa luam masurile noastre de crestini ca sa nu facem jocul planurilor ateilor, antihristilor si profetilor mincinosi. Toate profetiile sunt formulate in Vechiul si Noul Testament si in alte scrieri ale Parintilor si scriitorilor Bisericii noastre, in care omul poate descoperi adevarul, dar remarcam fenomenul trist ca multi dintre noi recurg pentru a afla adevarul la vrajitorie, la magie, la ghicitul in carti,la horoscop si la alte mijloace ale Satanei, care ademenesc si inseala pe naivi. De asemenea, multi dintre noi, cu credinta slaba dar si ignoranti, nu dau atentie profetiilor care vorbesc despre evenimentele care vin, ca sa fie pregatiti sufleteste si de nezdruncinat moral in greutatile care vor urma. Astazi incet-incet interesul crestinilor si in special al tinerilor, – asa cum ne descopera profetiile -, se limiteaza la prezent, dupa cum ne arata „semnele vremii”(Mt.l6,3).
Dorim ca cel care studiaza progresul tehnologiilor moderne, sa studieze „semnele vremurilor” si profetiile Sf.Scripturi, pentru evenimentele ce vor veni si pentru venirea amagitorului Antihrist, si pentru a doua venire a Domnului nostru, ca poate se vor trezi in ultimul moment si-si vor reveni duhovniceste.
Pocainta si revenirea la Mantuitorul Hristos, cat si rugaciunea si privegherea duhovniceasca, trebuie sa fie cea dintii grija a noastra, „caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul” (Mc.8,36).

Invierea Domnului, 1990, Skartsiuni Dimitriu

A. PROFETI SI PROFETII

Darul profetirii

„Si fiecaruia se da aratarea Duhului, spre folos. Ca unuia i se da, prin Duhul Sfant, cuvant de intelepciune … unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie ” (I Cor.12,7-10).

Oamenii, decat sa se consacre memorarii inutile a numeroaselor cunostinte stiintifice sau politice, mai bine ar studia, spre ajutorul si folosul lor, profetiile Vechiului si Noului Testament, precum si multe din profetiile sfintilor Bisericii noastre. Profetiile contin adevarata cunoastere, deoarece ele marturisesc pe Acelasi Dumnezeu, Care a descoperit cele viitoare pentru ca sa-i ajute pe oameni, pentru ca sa-i pregateasca si sa-i apere ca sa nu fie inselati prin lucrarile Satanei si ale lui Antihrist. Asadar profetiile contin, fara greseala, voia lui Dumnezeu, fapt adeverit, deoarece Dumnezeu nu minte. Dovada ca toate profetiile cu privire la persoana lui Hristos, despre nastere, rastignire, Inviere, si multe alte detalii despre sfanta Sa viata s-au adeverit. De asemenea, profetiile Vechiului Testament pentru oricate vor avea loc cu poporul iudeu pana astazi sunt adeverite in intregime. Pentru poporul iudeu si destinul lor exista profetiile lui Hristos care s-au adeverit, si altele, de la altii, pe care le-a descoperit evolutia evenimentelor. Distrugerea templului lui Solomon, risipirea evreilor in cele patru vanturi, patimirile lor, crearea noului stat in Palestina, venirea lui Antihrist, proclamarea sa ca Dumnezeu de catre evrei, distrugerea lui Antihrist, precum si razboaiele si grozaviile care vor urma sunt profetite in Vechiul si Noul Testament. Nici un om binecredincios nu poate sa nege lucrarea si adevarul care adeveresc profetiile despre locul nasterii, timpul, lucrarea lui Iisus Hristos, rastignirea, Invierea, Inaltarea si amanuntele vietii Lui, deoarece s-au adeverit conform Scripturii, fiind scrise cu sute de ani inainte. Nici un cititor atent si cu judecata nu va refuza profetiile lui Agatanghel care a trait la anul 1279 d.Hr. si a profetit, cu o exactitate demna de admirat, caderea Constantinopolului, timpul robiei grecilor, timpul eliberarii, ca si evenimente pana la cel de al doilea razboi mondial si dupa acesta. De asemenea, omul serios nu se tulbura sa tagaduiasca infaptuirea uluitoare a profetiilor Sf.Cosma al Etoliei, ale acestui nou marturisitor si intocmai cu Apostolii. Asadar lucrarea profetiilor si autoritatea lor este de nesters, deoarece profetiile niciodata nu au mintit. Daca o parte a profetiilor au mers pana la adeverirea evenimentelor de astazi, este logic sa asteptam si sa credem si in implinirea celorlalte profetii care au ramas, care relateaza despre evenimentele epocii noastre si ale urmasilor, cat si convingerea ca acestea se vor implini. Multi care traiesc departe de Dumnezeu nu doresc sa scape de marea tulburare a pacatelor si a vietii lor risipite, motiv pentru care si evita citirea profetiilor. Totusi nu trebuie sa se intample aceasta si cu noi, care dorim sa ne pocaim si sa prevenim inselarea noastra de slugile lui Antihrist, dar si de insusi Antihrist.

Cuvant explicativ

La inceput vom relata cateva din numeroasele profetii privind venirea lui Hristos si despre sfanta Sa viata, care s-a adeverit. Nu credem necesar sa indicam toate profetiile despre IIsus Hristos, deoarece nici un om drept credincios nu se indoieste de venirea si dumnezeirea Lui. Deoarece cele despre Hristos pe cat ni s-au relatat le avem profetite in amanunt, pentru ele avem o dubla marturie, asadar cuvantul profetic si intelegerea imediata a implinirii lui, care spulbera orice indoiala despre El.
In continuare vom compara profetiile care sunt raportate la venirea lui Antihrist si care sunt continute atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Profetiile acestea vor fi relatate minutios, deoarece tema a devenit interesanta in zilele noastre, dar si pentru faptul ca profetiile sunt pe cale de a se implini in scurt timp, dupa cum ne arata „semnele vremurilor”. Vom aminti profetiile Sf.Cosma al Etoliei despre evenimentele care au avut loc si despre altele care asteapta, sigur, sa se implineasca in zilele noastre dupa cum arata si profetiile paralele ale altor sfinti. Vor fi trecute cu vederea profetiile crestinilor anonimi, care din modestie nu si-au spus numele, asa cum au facut altii, ca de pilda, profetiile lui Agatanghel, ale Sf. Tarasie, ale Sf.Metodie, ale lui Leon cel Intelept, precum si uimitoarea profetie care este gravata pe piatra de mormant a Sf.Constantin cel Mare, si care a fost interpretata de patriarhul Ghenadie la anul 1440 d.Hr. De asemenea sunt comparate profetiile Sf.Andrei si ale lui Hriston Salu si profetiile altor sfinti. Nu vom intra in ispita de a stabili datarea exacta a adeveririi profetiilor, fiindca, prin analogic, nu este cu putinta. Astfel „semnele vremurilor”, prin urmare semne de avertizare, sunt limpezi si cel mai simplu cititor intelege ca evenimentele ce au fost profetite sunt apropiate.

***

„Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul ?”(Mc.S,36).

 

B. PROFETII DESPRE VENIREA LUI HRISTOS

„Si tu, Betleeme Efrata, desi esti mic intre miile lui Iuda, din tine va iesi Stapanitor peste Israel, iar obarsia lui este dintru inceput, din zilele vesniciei” (Miheia 5,1).

Vechiul Testament este plin de profetii despre Domnul nostru Iisus Hristos. Toate aceste profetii s-au implinit dupa cum au fost scrise, in persoana lui Iisus Hristos. Este desigur imposibil sa redam aici profetiile tuturor profetilor Vechiului Testament, care s-au implinit in persoana Lui. Vom relata acele profetii de la care orice simplu cititor poate conclude ca Iisus Hristos nu S-a facut om intamplator, ci s-a proorocit ca se va face om, ca se va naste din Fecioara Maria, ca va fi rastignit, ca va invia si ca va veni la noi iarasi la a doua venire ca sa judece vii si mortii.
Asadar toate amanuntele vietii lui Iisus Hristos care sunt indispensabile pentru mantuirea noastra au fost profetite cu multa vreme inainte ca Hristos sa se nasca. Astfel Isaia, care a trait cu 700 de ani inainte de nasterea lui Hristos, a profetit nasterea Acestuia din Fecioara Maria.
„Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14). Profetia lui Isaia s-a adeverit cand Arhanghelul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu in Nazaret la Fecioara Maria careia i-a zis: „Bucura-te ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei … Si iata vei lua in ptntece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema …” (Lc. 1,28-32).
Alta profetie care adevereste despre persoana lui Iisus este profetia lui Ieremia, care a trait cu 600 de ani inainte de Hristos.
„Glas din Rama s-a auzit, plangere si tanguire multa, Rahila isi plange copiii si nu voieste sa fie mangaiata, pentru ca nu sunt” (Ier. 31, 15).
Profetia s-a implinit cand regele Irod, vazand ca magii nu l-au mai instiintat despre Hristos, precum promisesera, a trimis si a ucis 14.000 de prunci, cu speranta ca intre acestia va fi gasit si Hristos. Este cunoscut ca Iuda vazand ca Iisus invata despre moartea Sa, L-a vandut arhiereilor pe 30 de arginti si „a mers si s-a spanzurat”, dupa cum spune Sf.Evanghelie.
Ca Hristos va fi tradat pe 30 de arginti aflam de la profetul Ieremia si Zaharia, cu multe sute de ani inainte. Iata profetiile respective: „Si a primit 30 de arginti cat m-au cinstit fii lui Israel” (Ieremia) „si Mi-au cantarit simbria Mea 30 de arginti” (Zaharia).
Dar oare Iacob, unul dintre cei trei patriarhi ai lui Israel, nu a profetit si el venirea lui Hristos, ca va veni din neamul lui Iuda ? Iacob, de asemenea, cand si-a chemat fiii pentru a le spune cele viitoare, a profetit si despre venirea lui Antihrist, ca va veni din neamul lui Dan. Cum a vazut Iacob cu mii de ani inainte ca se va naste Hristos si, mai mult, ca va fi din neamul lui Iuda ? Asa cum s-a implinit profetia despre venirea lui Hristos asa se va implini si cea care vorbeste despre venirea lui Antihrist.
Vom aminti si o alta profetie care vorbeste cu precizie despre intrarea lui Iisus in Ierusalim inaintea sarbatorii Pastelui, ziua Floriilor, unde oamenii l-au intampinat cu ramuri de palmier si de maslin, in timp ce Iisus venea pe manzul asinei. Si aceasta intamplare a fost facuta cunoscuta de profetul Zaharia cu sute de ani inainte. Respectiva profetie suna in felul urmator: „Bucura-te foarte, fiica Sionului … iata Imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei” (Zaharia 9, 9).
Ajunge cate am amintit din profetii mici, pentru a convinge pe cititorul binecredincios ca sa nu aiba indoieli ca profetiile s-au implinit in persoana lui Hristos.
Intreg Vechiul Testament este plin de astfel de profetii care vorbesc despre evenimente din viata lui Hristos.
Si cu toate acestea, exista inca oameni care au indoieli ca Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, adica evreii si nefericitii care-l asteapta pe Antihrist pentru ca sa se proclame Dumnezeu, dupa cum vom arata mai jos.

***

„Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu ma primiti; daca va veni altul in numele sau, pe acela il veti primi” (In. 5,43).

 

C. PROFETII DESPRE VENIREA LUI ANTIHRIST

Iudeii si Antihrist

„Si vor cadea de ascutisul sabiei. Si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).

Este cunoscut ca din momentul in care evreii au rastignit pe Dumnezeu – Omul Iisus, care asteptau pe Mesia, incepe numaratoarea inversa pentru venirea lui Antihrist. Multi, probabil, nu cunosc motivele reale pentru care evreii l-au rastignit pe Iisus, Cel fara de pacat.
Sigur ipocrizia si fariseismul lor formau o miscare serioasa; cu toate acestea un rol determinant pentru condamnarea nedreapta a lui Iisus, a fost mania si dezamagirea iudeilor de faptul ca Iisus nu numai ca lasa sa se inteleaga, ci propovaduia ca sa auda toti ca „Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). Asadar Hristos nu a acceptat sa joace rolul de imparat pamantesc, dupa cum isi inchipuiau iudeii. Aceasta numai, si era suficient ca sa umple inima lor cu ura si mainile lor cu unelte ucigatoare.
De atunci iudeii asteapta pe „Mesia al lor”, asadar pe un imparat mondial, care este Antihrist, caruia ii pregatesc drumul, punandu-si in aplicare planul cu orice mijloace si cu multa fermitate.
Cu toate acestea apare logic o intrebare. Pentru ce nu a fost instalat inca Antihrist ? Ce se asteapta ? Ce-l impiedica ? Pentru ce a intarziat atata vreme ? Iubitii nostri cititori, cand ucenicii lui Hristos au admirat frumosul templu al lui Solomon, laudadu-l pentru splendoarea sa, Hristos le-a zis profetic: „Adevarat graiesc voua: Nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu fie risipita” (Mt.24, 2), adica nu va ramane piatra pe piatra din toata aceasta stralucita cladire.
De asemenea cand Pilat si-a spalat mainile sale si a zis: „Nevinovat sunt de sangele dreptului Acestuia” (Mt.27, 24), iudeii, care au dat pe Cel fara de pacat la moarte pe cruce au raspuns: „Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!” (Mt.27, 25). Astfel iudeii au admis acel ingrozitor blestem, asupra lor si asupra copiilor lor. Iisus Hristos inainte de rastignire a lasat si alta profetie caracteristica cu privire la Ierusalim si iudei. „Si vor cadea de ascutisul sabiei, si vor fi dusi robi la toate neamurile, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24). Asadar, iudeii vor fi ucisi, vor fi luati prizonieri, vor fi vanduti ca robi la neamuri straine, iar Ierusalimul va fi calcat de diferite neamuri, „pana ce se vor implini vremurile neamurilor”.
Credem oportun sa relatam pe scurt felul in care s-au implinit profetiile de mai sus, pentru ca confirmarea acestor profetii este strans legata de problema asteptarii lui Antihrist si care este asteptat de iudei pe terenul potrivit. (Ocuparea Ierusalimului, refacerea templului, predarea intregii lumii sub stapanirea lui Antihrist etc., dupa cum vom arata mai jos).
Sa incepem de la profetia lui Iisus despre distrugerea templului ca sa aratam cum si cand s-a implinit, si cum astazi evreii nu renunta sa-l redobandeasca si sa-si puna in aplicare visul lor de veacuri; deoarece in acest templu doresc ca sa instaleze pe Antihrist, dupa cum arata Sf. Ap. Pavel: „Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 4). Asadar Antihrist se va aseza in templu ca sa se dea pe sine drept Dumnezeu, si va urmari ca sa dovedeasca cu diferite inventii, ca este Dumnezeu.
Nici nu a trecut mult de la ziua rastignirii lui Iisus si profetiile Sale pentru templu si pentru soarta iudeilor care L-au rastignit, au inceput sa se implineasca.
La anul 70 d.Hr., Vespasian fiind ales imparat al Romei, a lasat pe fiul sau Tit ca sa continue actiunea sa de cucerire a Ierusalimului. Chinurile pe care le-au suportat iudeii sunt de nedescris. Istoricul iudeu, Iosif Flaviu, descriind asediul Ierusalimului, ne relateaza scene ingrozitoare.
Cetatea a cazut, iar macelul care a urmat nu poate fi descris. Mii de cruci au fost inaltate pentru rastignirea iudeilor. Si cei care rastigneau s-au oprit cand nu au mai gasit lemn pentru cruci. Sutele de mii care au fost ucisi confirma profetia Domnului „si vor cadea de ascusisul sabiei”, iar cei ramasi au fost luati robi si vanduti cu necinste, „si vor fi dusi robi la toate neamurile”. Cetatea a fost distrusa complet, iar templul distrus din temelii, „si nu va ramane aici piatra pe piatra”.
Dupa catastrofa biblica pe care a suferit-o Ierusalimul pe vremea imparatilor Vespasian si Adrian, evreii scapati s-au imprastiat in toate partile.
Evreii au incercat reconstruirea templului la anul 363 d.Hr. sub protectia imparatului Iulian Apostatul. Cu toate acestea, voia lui Dumnezeu a fost impotriva refacerii templului. Abia au inceput muncitorii, ca un prim cutremur il distruge. Multi au incercat sa puna temelia, dar in zadar. Nisipul ardea si pietrele cadeau si imprastiau muncitorii arzandu-i. Un martor ocular al minunii acesteia a fost scriitorul Ammianos Marcelinos si multi altii. Aceasta a fost si ultima incercare de reconstruire a templului pana astazi, caci vom arata mai jos cum evreii se pregatesc din nou pentru reconstruirea templului.
Precum stim evreii abia in 1947 au obtinut aprobarea din partea SUA de infiintare a statului israelit pe vechiul loc. „Si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor”. Asadar dupa 2.000 de ani de cand au fost risipiti in intreaga lume. In afara de templu, de a carui construire se pregatesc evreii, vom vedea mai jos unul cate unul celelalte semne. „Semnele vremurilor” care ne prevestesc sosirea lui Antihrist, dar si vestita venire a lui Hristos, pentru ca sa termine stapanirea lui Antihrist, si sa judece „viii si mortii”.
De asemenea vom analiza in amanunt a doua venire a Domnului, dupa ce vom vorbi de venirea lui Antihrist.

***

„Si sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va sosi pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes.2, 3).

Cine este Antihrist?

Antihrist este numit cel care nu va primi si nici nu va marturisi dumnezeirea lui Hristos. Astfel, antihristi sunt multi, dupa cum ne precizeaza Sf. Scriptura, „multi antihristi s-au aratat” (I In. 2, 18). Acestia sunt ateii care s-au lepadat de legea dumnezeiasca.
Cu toate acestea noi nu vorbim aici despre acesti antihristi, ci despre Antihrist. Antihristi sunt multi. Dar Antihrist este unul singur. Antihristi s-au aratat de cand a venit Hristos pe pamant si pana astazi intre noi; Antihrist insa nu avenit.
Asadar cine va fi Antihrist ? Satana, cum cred multi, sau om simplu, ” care a primit lucrarea Satanei”?
Antihrist nu va fi diavolul sau Satana, ci „omul nelegiuirii, fiul pierzarii, Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 3-4), cum zice Sf. Ap. Pavel. Asadar, Antihrist va fi om „prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase”. (II Tes.2, 9). Asadar venirea lui Antihrist va fi insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase facute cu ajutorul Satanei. Si va cauta sa demonstreze prin toate aceste lucrari ca este Dumnezeu. Deci Antihrist va fi un om care va primi de la Satana puteri si va conduce lumea pentru scurt timp, dupa cum vom arata in continuare.

Pentru ce va veni Antihrist ?

O intrebare logica care apare este urmatoarea: pentru ce permite Dumnezeu venirea lui Antihrist ? Si pentru ce permite ca sa intre Satana in Antihrist ?
Dumnezeu, Cel atoate stiutor cunoaste noua preferinta a lui Antihrist. Cu toate acestea raspunzator de intrarea lui Antihrist in stapanirea lui Satan este insusi Antihrist. Fiindca in timp ce libertatea este puterea prin care putem respinge pe Satan, cu ea Antihrist va face contrariu, se va alatura lui Satan.
Dar si pentru nepocainta lepadarii de credinta a oamenilor, Dumnezeu a lasat ca sa vina Antihrist. Deoarece Antihrist „in cei pierduti se intareste”, asadar in necredinciosii nepocaiti. Acesti impietriti la inima, fie ca vine, fie ca nu vine Antihrist, ei nu vor sa creada in Hristos ca sa se mantuiasca, fiindca nu au dragoste.
Amagitorul va veni ca sa stapaneasca si sa vadeasca necredinta si nepocainta celor care neaga pe Hristos. Dar, prin excelenta, va domina pe iudeii care au depasit in necredinta toate neamurile. Fizic, nu-i cunoastem pe iudeii care nu au primit pe Domnul. Dar acestia care continua ca sa rastigneasca pe Iisus, pregatesc calea si tronul lui Antihrist.
Cinstea pe care iudeii o vor da lui Antihrist va constitui „plata nerecunostintei acestora”, dupa cum zice Sf. Ioan Gura de Aur, fiindca au cinstit minciuna in locul adevarului, intunericul in locul luminii, pe Antihrist si nu pe Hristos. Domnul a spus profetic despre acestia: „Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu Ma primiti; daca va veni altul, in numele sau, pe acela il veti primi” (In.5, 43). Asadar pe Iisus Care a venit in numele Tatalui Sau iudeii nu L-au primit, ci L-au rastignit, insa pe falsul Mesia, adica pe Antihrist care isi va consacra dreptatea care-i va conveni si slava in numele sau, va fi primit.
Prin urmare iudeii la a doua venire, la infricosata Judecata, isi vor aduce aminte ca L-au rastignit pe Hristos si l-au venerat pe amarul si vicleanul Antihrist. Dumnezeu permitand sa vina Antihrist va admite ultimul avant al rautatii Satanei. Dar rautatea din timpul lui Antihrist va fi data pe fata, si fiecare va veni gol in fata omenirii.
Asadar, oricati vor ramane nepocaiti, vor fi lipsiti de orice scuza si vor fi condamnati in veci, iar cei vrednici vor fi cinstiti. Asadar, Dumnezeu intr-o ultima incercare de a ajuta pe cei pacatosi, pentru ca sa-i mantuiasca, permite venirea lui Antihrist.

***

„Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninind piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne!” (Fac.49, 16-18).

Care este originea lui Antihrist ?

Patriarhul Iacob, inainte de moartea sa a binecuvantat pe cei 12 fii ai sai, dupa cum se relateaza in cartea Facerii; si zice in fiecare profetie cate se vor petrece cu fiecare neam israelit in viitorul indepartat, asadar pana in zilele din urma. „Adunati-va ca sa va spun ce are sa fie cu voi in zilele cele de apoi”.(Fac.49, 1). Dintre aceste profetii ale lui Iacob despre fiii sai, una relateaza despre Hristos si alta despre Antihrist. Pentru Hristos marturiseste profetia despre Iuda, care s-a si implinit la venirea Domnului. Pentru Antihrist marturiseste profetia despre Dan, un alt fiu al lui Iacob.
Profetia despre Dan este urmatoarea: „Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne!” (Fac. 49, 16-18).
Prin urmare Antihrist va fi evreu, va proveni din neamul israelit al lui Dan si dupa cum zic Sf. Parinti va veni din Galileea (Vezi la Sf. Atanasie cel Mare si Sf. Andrei din Cezareea PG 106,301,368).
O parte din profetie, in general, aminteste de tradarea lui Iuda, caci diavolul prin Iuda „i-a intepat calcaiul” (Fac. 3, 15), facand sa fie rastignit. Dar in intregime profetia aceasta va fi confirmata, si despre aceasta nu trebuie sa aiba indoiala nimeni, ea se va implini pe vremea lui Antihrist.
Diavolul prin Antihrist va lovi Biserica lui Hristos, in special in vremea lui Antihrist. Dar dupa cum Domnul a inviat asa si Biserica Domnului va merge „spre viata vesnica” (Mt. 25, 46).
Asa dupa cum profetia despre Hristos s-a implinit, sa fiti siguri ca in acelasi mod se va implini si profetia despre Antihrist. Antihrist va fi evreu si va avea slabiciune catre evrei. Evreii il vor primi cu bucurie, pentru ca asa nadajduiesc ca vor realiza visul lor de veacuri despre guvenarea mondiala sub Mesia al lor. Pentru aceasta se pregatesc in mod direct pentru refacerea templului, dupa cum vor arata in capitolul urmator.

***

„Deci cand veti vedea uraciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stand in locul cel sfant – cine citeste sa inteleaga” (Mt. 24, 15)

Caracterul lui Antihrist

Sa vedem acum ce zice Sf. Scriptura si Sf. Parinti pentru caracterul lui Antihrist. In Apocalipsa, Antihrist este asemuit cu o fiara. Antihrist, dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, este „omul nelegiuirii” (II Tes. 2,3).
Va necinsti pe Dumnezeu si se va lupta cu sfintii, dupa cum zice Apocalipsa. Caracterul lui va fi amar si viclean si va constitui fenomenul raului si samanta unica a diavolului. Asemenea diavolului va fi profetul cel mincinos, inainte mergatorul lui Antihrist.
Antihrist nu-si va manifesta imediat chipul satanic cu care va stapani. Ci se va arata ca binefacator, propovaduitor al pacii, libertatii, egalitatii si fraternitatii, ca prin viclenie sa ajunga stapanitor al intregii lumi.
Va insela pe toti prin prefacatorie si minciuna, dupa cum il caracterizeaza Sf. Ap. Pavel. Va fi foarte vatamator ca un pui de „vipera” (Mt. 23, 33). Antihrist se va infatisa „la vremea lui” (II Tes. 2, 6). In vremea care a fost fixata. Va veni in chipul unui om bun, pentru ca sa insele pe toti naivii si pentru ca sa acapareze puterea si stapinirea politica mondiala, lucru care nu va reusi. Deoarece popoarele vor fi induse in eroare de catre acesta, se vor lepada de Hristos si se vor alatura, asadar, lui Antihrist. Si vor preda lui „puterea si stapanirea lor” (Apoc.17, 13), dupa cum zice in Apocalipsa. Statele care nu se vor supune, vor fi distruse prin razboi, dupa cum cele trei neamuri straine: Egiptul, Libanul si Etiopia (Dan. 11).
Cand va stapani Antihrist atunci se va arata toata rautatea si invidia, zice Sf. Ioan Damaschin. Atunci se va arata toata „neomenia si nedreptatea”, si se vor comporta chiar fara de omenie, in special evreii care il vor urma. Dar cel mai mult aceasta duritate se va arata contra crestinilor, zice Sf. Chiril.

***

„Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei” (Apoc. 13,17).

Lucrarea si persecutarea Bisericii

Antihrist va incerca ca sa insele pe oameni si cu lucrari neobisnuite si semne groaznice. Venirea lui va fi insotita, „de tot felul de puteri si semne si minuni mincinoase” (II Tes. 2,9), dupa cum spune Sf. Ap. Pavel. Pana si foc din cer va cobori in privirile oamenilor, dupa cum zice in Apocalipsa. „Incat si foc face sa se pogoare din cer, pe pamant, inaintea oamenilor” (Apoc. 13,13).
Va face semne magice, si demonii lui se vor arata ca ingeri ai luminii, si se vor arata ostiri „fara de numar” (Dan. 7, 5), dupa cum zice Sf. Scriptura. Toate acestea se vor implini, dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, „prin lucrarea Satanei” (II Tes. 2,9).
Asadar lucrarile lui Antihrist vor fi lucrarile diavolului, si toate acestea nu vor fi minuni adevarate, ca minunile lui Hristos, ci lucrari false si mincinoase, dupa cum ne invata Sf. Atanasie.
Dar lucrarile acestea vor fi atat de impresionante incat vor ameninta cu amagirea pana si „pe cei alesi” (Mt. 24, 24).
Fiindca amagitorul va incerca cu toate aceste tehnici ca sa se arate pe sine ca este dumnezeu, zice Sf. Ap. Pavel, „dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4).
Asadar nerusinatul si de trei ori ticalosul si vicleanul va uzurpa locul Eliberatorului si Mantuitorului Hristos.
Sigur pentru marea apostazie a oamenilor, Dumnezeu va permite ca sa se refaca templul din Ierusalim, care a fost daramat in anul 70 d.Hr., si de atunci nu s-a permis ca sa se zideasca, cu toate incercarile evreilor.
Astfel evreii urmaresc ca sa zideasca templul, care constituie pentru acestia visul de veacuri, si vor crede ca Antihrist este Mesia cel mult asteptat.
Atunci se va implini profetia Sf. Ap. Pavel „… asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4).
Antihrist va incerca ca sa distruga Biserica lui Hristos de pe fata pamantului. In timpul lui Antihrist va exista o mahnire nemaintalnita, zice Sf. Scriptura. „Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Oamenii neputandu-se opune se vor inchina lui Antihrist. Fiindca persecutia lui Antihrist, contra Bisericii, va fi cea mai mare dintre toate persecutiile.
Apocalipsa ne spune ca Femeia, „invesmantata cu soarele” (Apoc. 12, 1), adica Biserica, „… a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute saizeci de zile” (Apoc.12,1-6). Asadar cei alesi se vor refugia in pustiu, in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului, dupa cum spun Sf. Parinti.
Dar nici macar in pustiu Antihrist nu va lasa in liniste pe crestini. Dimpotriva, contra sfintilor care nu vor primi semnul lui, Antihrist va folosi toate mijloacele de tortura. Toti cati se vor inchina fiarei vor purta negresit semnul (despre aceasta vom scrie amplu in cele ce urmeaza), „pe mana lor cea dreapta sau pe frunte” (Apoc. 13,16), dupa cum spune in Apocalipsa. Restul vor fi izolati social, economic, politic si cei mai multi care nu vor putea ca sa cumpere sau sa vanda vor sfarsi prin a muri.
Aceia care vor fi martirizati de Antihrist vor fi cei mai mari martori ai Bisericii, zice Sf. Chiril al Ierusalimului, fiindca se vor lupta contra lui Antihrist si a diavolului.
Nu uitam, iubitii nostri cititori, ca cei alesi nu se vor lasa amagiti (I Pt. 1, 5). Imparatia lui Antihrist va fi desfiintata de Hristos. Atunci „cerul si pamantul vor trece” (Mt.24, 35), se va arata semnul Sf. Cruci pe cer si vor vedea toti pe „Domnul venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Mt. 24, 30). In continuare va fi Judecata, si vor merge pacatosii „la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica” (Mt. 25,46), dupa cum arata Sf. Scriptura.

***

„Si voi da putere celor doi martori ai Mei, si vor prooroci imbracati in sac, o mie doua sute saizeci de zile, acestia sunt cei doi maslini si cele doua sfesnice care stau inaintea Domnului pamantului” (Apoc. 11, 3-4).

Durata prezentei lui Antihrist

Vremea tiraniei lui Antihrist va fi mica. In Sf. Scriptura profetiile respective fixeaza timpul stapanirii lui Antihrist la 7 ani. Daca timpul prezentei lui Antihrist s-ar prelungi, nimeni nu s-ar mai mantui pe pamant. „N-ar mai scapa nici un trup” (Mt. 24, 22), zice Sf. Scriptura. Dar Dumnezeu va scurta zilele acelea ca sa se mantuiasca cei alesi. „Dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile” (Mt. 24; 22). Asadar prezenta lui Antihrist pe pamant si durata guvernarii lui mondiale va fi scurta.
Despre cei sapte ani relateaza atat Apocalipsa, cat si profetia lui Daniel. Din acesti sapte ani ai prezentei lui Antihrist primii trei ani si jumatate va fi perioada in care Antihrist va intreprinde lupte dure cu profetii lui Dumnezeu si cu ceilalti sfinti, iar spre sfarsitul acestor trei ani si jumatate, cei doi profeti ai lui Dumnezeu, Ilie si Enoh, se vor lupta cu Antihrist in cuvant si cu minuni adevarate, dupa cum vom arata mai jos. Dupa aceasta Antihrist va ucide pe cei doi profeti si va stapani peste tot pamantul, cu o fericire trecatoare.

***

„Dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile” (Mt. 24, 22).

Marturia celor doi profeti

Cei doi profeti, Ilie si Enoh, vor fi inainte mergatorii celei de a doua veniri a Domnului. Vor veni pentru intarirea duhovniceasca a credinciosilor, si-l vor infrunta pe Antihrist prin propovaduire si minuni.
Vor prezice cea de a doua venire a Domnului, care va fi aproape, si vor chema la pocainta pe credinciosi. Pentru venirea profetilor Ilie si Enoh prezice Dumnezeu prin profetul Maleahi si Zaharia, dar si Apocalipsa relateaza asa: „Si voi da putere celor doi martori ai mei, si vor prooroci, imbracati in sac, o mie doua sute saizeci de zile. Acestia sunt cei doi maslini, si cele doua sfesnice ce stau inaintea Domnului pe pamant” (Apoc.11, 3-4).
Minunile acestora vor fi indiscutabil de provenienta dumnezeiasca (fiindca vor avea putere de la Dumnezeu). In Apocalipsa citim ca: „acestia au putere sa inchida cerul, ca ploaia sa nu ploua in zilele proorociei lor, si putere au peste ape sa le schimbe in sange, si sa bata pamintul cu orice fel de urgie, ori de cate ori vor voi” (Apoc. 11, 6).
Si cu puterea dumnezeiasca pe care o vor avea cei doi profeti, se vor apara de dusmani, fiindca daca voieste cineva sa-i vatame, foc va iesi din gura lor si va mistui pe dusmanii lor (Apoc. 11, 5). Supravegherea lui Antihrist va fi nemiloasa, si multi oameni se vor pocai. Chiar evreii dupa cum zice profetul Isaia.
Apocalipsa ne spune ca, „atunci cand vor ispravi marturia lor” (Apoc. 11, 7), adica atunci cand vor termina marturisirea lor, si propovaduirea despre Hristos, Antihrist ii va birui si-i va omori. Iar trupurile lor vor ramane trei zile neingropate in piata din Ierusalim si vor fi vazute de intreaga lume (prin televiziune). In final se va savarsi o mare minune. Trupurile lor vor invia, si spaima mare ii va cuprinde pe cei care ii vor vedea. Dar cei doi profeti inviati nu vor ramane pe pamant, ci se vor inalta „la cer in nori” (Apoc. 11, 11-12), dupa cum zice Apocalipsa.
Invierea celor doi profeti va anunta venirea Domnului.

Semnul lui Antihrist

„Aici este intelepciunea, cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, care este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc.13, 18).

Sf. Ioan ne descopera ca oricati se vor alatura lui Antihrist vor primi „semnul numelui lui” Apoc.14, 11), „pe mana lor cea dreapta sau pe frunte” Apoc.13, 16), si ca chinurile celor care vor primi stampila si semnul numelui lui Antihrist, a carui numar este 666, vor fi neincetate.

Dar care va fi numele lui Antihrist?

Care va fi exact semnul ? Numarul va fi 666. Acestea sunt intrebarile arzatoare carora credinciosul se inflacareaza sa le gaseasca raspuns, pentru ca sa se lamureasca deplin si pentru ca sa-si ia masurile de prevenire fata de inainte mergatori, dar si fata de insusi Antihrist.
Fiindca astazi, dupa cum vor arata amanuntit in capitolul urmator, este comuna constatarea ca evolutiile si evenimenetele sunt asemanatoare, incat profetiile si talcuirile Parintilor Bisericii, despre venirea lui Antihrist, se adeveresc si se confirma in mod extraordinar.
Unul din evenimentele confirmate este si numarul 666, care incepe sa fie consacrat intr-un ritm galopant. Profetia din Apocalipsa despre numarul numelui lui Antihrist (666) arata ca incepe ca sa se adevereasca in zilele noastre.
Dar sa vedem mai intai ce zic Parintii Bisericii despre aceasta. Sf. Ipolit, Sf. Epifanie, dar si Andrei al Cezareei sunt retinuti si precauti in ce priveste prezicerea numelui lui Antihrist. Ei lasa sa se inteleaga vremea implinirii profetiei, despre venirea lui Antihrist cand se va cunoaste numele, numarul si semnul lui Antihrist ? Oare care va fi numele lui Antihrist ? Care va fi semnul ? Ipolit, printre numele ipotetice ale lui Antihrist enumera si cuvantul „Tagaduim – APNOYME” – in dialectul atic, a carui suma a numerelor care sunt atribuite literelor acestuia este 666. (A – 1, P – 100, N – 50, O – 70, Y – 400, E – 5), adica 666. Astazi vedem ca se pune in aplicare sistemul pentru publicarea noilor buletine de identitate care vor avea imprimata cifra 666. Pe bancnota de 500 de drahme, in ce priveste tara noastra, Grecia, exista in grup cifra 666. Numarul 666 apare pe produsele pe care noi le consumam; el este sub forma sistemului liniat de codificare, de asemenea apare in telecomunicatii, in schimbul ba
car si altele. Toate acestea sunt o pura intamplare ?
Cunoastem, de asemenea, ca fara acest buletin va fi imposibila vanzarea sau cumpararea. Asadar, se implineste profetia Sf. Ioan, care ne zice: „si ea ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari; si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei (a lui Antihrist) sau numarul numelui fiarei. Aici este intelepciunea: cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc.13, 16-19). Fiindca dupa cum ne aducem aminte, numarul 666 astazi se intalneste pretutindeni. Si zilnic vin noi elemente la lumina, care ne vor zgudui.
Intr-un articol interesant, citim cu uimire ca Dr.H.Eldeman, specialist si presedinte al sectorului de analiza statistica a Pietii Comune, comunica in Bruxelles ca se pregateste un sistem electronic inteligent, care se va ocupa cu problemele care intereseaza intreaga lume.. intregul sistem este numeric.
Fiecare om de pe pamant va primi un numar al sau. Numarul acesta va da sistemului electronic date despre fiecare individ, si pe baza acestui numar va putea ca sa intreprinda relatii de schimb in sectorul mondial.
Numarul va fi nevazut si va fi imprimat, fie pe frunte fie pe palma mainii, cu utilizarea razelor laser. Cu un dispozitiv special se va putea citi de pe fiecare semn numarul inscris.
Dupa cum deja am amintit sistemul este pregatit in intregime, si deja este pus in aplicare. Asadar, incepe sa se puna in aplicare la nivel mondial, fiindca, mai concret, noua metoda de tranzactie se va pune in aplicare sub guvernarea lui Antihrist. Este noul sistem de vanzare si cumparare cu cod numeric, despre care vorbim, care va pune stapanire pe fiecare individ odata cu numarul special 666, care va fi plasat cu cifre, care nu se pot sterge, cu raze laser, pe frunte sau pe mana dreapta !
„Si o buba rea si ucigatoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei”, profeteste Sf. Ioan in cap. 16 din Apocalipsa.
Asadar, pe de o parte va fi primirea semnului cu posibilitatea de a face comert sau de cealalta parte neprimirea semnului lui Antihrist si renuntarea la a cumpara si a vinde, la comert, la privarea de toate drepturile si in fine acceptarea mortii.
Trebuie sa fim siguri ca credinta omului in scurt timp va fi probata sever. Despre aceasta nu trebuie ca sa avem indoieli deloc. Dupa cum s-au confirmat atatea profetii, asa si profetia cu numarul si semnul lui Antihrist se va implini.
Sa avem rabdare si credinta, si sa dorim sa nu apucam noi vremurile confirmarii acestor profetii.

Cand va veni Antihrist ?

Cand ucenicii lui Hristos au cerut de la Domnul sa le spuna care vor fi semnele ce vor anunta slavita Sa venire si a sfarsitului lumii, Iisus, dupa ce enumera semnele care vor precede a doua venire, zice clar ucenicilor: „Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie” (Mt. 24,36). Deci nu cunoaste nimeni timpul ziua si ceasul afara de Dumnezeu. Nici sfintii, nici ingerii.
Asadar, pentru Antihrist care va veni cu putina vreme inaintea celei de a doua veniri, este la fel, adica-nu cunoastem timpul exact cand va veni. Ceea ce stim este ca Antihrist va veni cu putin inainte de venirea Domnului, „inainte de Hristos va veni Antihrist”, si dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, Antihrist va fi nimicit de Domnul „cu stralucirea venirii Sale” (II Tes. 2.8).
De asemenea mai cunoastem evenimentele si semnele care se vor arata si vor anunta sosirea lui Antihrist, si dupa putin a doua venire a Domnului. Sunt semnele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit, prin profeti, prin Domnul si prin Apostoli.
Asadar, aici trebuie sa ne indreptam atentia lasand la o parte lenea si nepasarea care ne caracterizeaza. Desi timpul venirii lui Antihrist este necunoscut, ne sunt cunoscute semnele care ne-au fost descoperite, cu exactitate, pentru ca sa fim preveniti, pentru a lua masurile ce se cuvin, pentru trezirea noastra duhovniceasca si pentru intarirea credintei, curajului si nadejdii. Despre semnele acestea ne vom ocupa pe larg in capitolul urmator.

Pustiirile lui Antihrist

Antihrist va constitui apogeul si cuprinderea tuturor formelor raului care i-au premers, mai ceva decat Antioh Epifanes, care a asezat statuia lui Zeus in templul din Ierusalim. Antihrist va semana pustiire si nimicire, ca nimeni altul pana astazi, dupa cum ne spun profetiile.
De aceea si este numit „uraciunea pustiirii” (Mt. 24, 15). Va pustii pamantul si va lipsi pe oameni de credinta si virtuti.
Dupa cum zice Sf. Efrem Sirul, in vremea lui Antihrist, „marea se va tulbura si pamantul se va usca, cerul nu va mai da ploaie si plantele se vor vesteji”. „Cerul nu-si va mai da racoarea sa, norii nu vor mai da apa, pamantul nu-si va mai da rodul sau, marea va revarsa un miros insuportabil, raurile vor seca, pestii marii vor muri, oamenii se vor sfarsi de foame si de sete …, atunci boala mare va fi peste tot pamantul, atunci plangere…”. Sf. Scriptura ne spune ca mantuirea care va stapani pe oameni va fi nemaintalnita. „Si va fi atunci stramtorare mare cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Oamenii care vor primi semnul lui Antihrist vor fi subjugati cu desavarsire aceluia, si vor ramane nepocaiti, dupa cum scrie Apocalipsa, pentru ca vor avea mintea intunecata, si o vor avea predata intreaga diavolului.
Situatia trista care va veni va fi rezultatul pacatelor si a celor care au apostaziat de la Dumnezeu. Diavolul cunoscand ca a mai ramas putin timp, dupa cum relateaza Apocalipsa, va purta prin Antihrist, o nemaintalnita manie asupra credinciosilor si a lucrarii lui Dumnezeu, raspandind dezastru, mahnire si pustiire. Lucrarea si scopul lui vor fi ca sa amageasca, daca ar putea pana si pe cei alesi, adica pe cei curati.
Multi se vor ascunde departe in pesteri si in crapaturile pamantului, dupa cum zice Sf. Efrem Sirul, fiindca necuviinta va fi de nesuferit, iar pacatele trupesti vor deveni ceva public. Cu toate acestea amarul, vicleanul si satanicul Antihrist nici macar in pustiu nu va lasa in liniste pe credinciosi, ci in graba ii va aduna ca sa i se inchine. Si cei care vor ceda vor fi insemnati cu semnul lui Antihrist, restul care vor nega vor fi maltratati cum omul nu a mai auzit, nici nu s-a mai intamplat pana astazi.
Va intrece pe Nero in rautate, in cruzime, manie, ura, viclenie si invidie. Nu va chinui numai pe cei drepti si credinciosi, ci si pe aceia care vor primi semnul de la el si-l vor crede drept Mesia, zice Andrei din Cezareea. Vicleanul va incerca ca sa distruga tot ce este pe pamant, cu o manie nemaiintalnita. Aceasta este „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15), si este sigur ca nu s-ar mantui nimeni, daca Domnul nu ar scurta zilele acelea, din dragoste fata de om. Antihrist va indeparta pe toti cei care i se vor opune, incat va stapani peste toti, chiar si peste aceia care il vor sustine, fara ca cineva sa se poata apara.

Alte profetii despre Antihrist

Dupa cum ziceam exista profetii despre venirea lui Hristos pe pamant si profetii despre multe alte amanunte ale vietii Lui (Nasterea, fuga in Egipt, rastignirea, Invierea, etc.), care s-au confirmat asa cum au fost scrise. Asa dupa cum s-au confirmat si profetiile despre daramarea Ierusalimului, risipirea evreilor si daramarea templului, tot asa exista multe profetii despre venirea lui Antihrist.
Si dupa cum profetiile aratau fariseilor si saducheilor ca Hristos a venit, ei necrezand, tot asa si astazi, in timp ce semnele arata ca vom intra curand in epoca lui Antihrist, omenirea doarme linistita.
Profetiile pentru venirea lui Antihrist sunt clare si nu incape nici o indoiala. „Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35), ne asigura Domnul. Aceste profetii ne sunt facute de Insusi Hristos, de Apostoli si profeti.
Incepem de la Profetia lui Iacob despre Antihrist. Iacob, unul din cei trei patriarhi ai lui Israel, putin inainte de moartea sa, a chemat pe fiii sai la sine si le-a zis fiecaruia ceea ce se va inttmpla cu neamurile lor pana in cel mai indepartat viitor. „Adunati-va, ca sa va spun ce are sa fie cu voi in zilele cele de apoi” (Fac.49,1). Din aceste profetii ale lui Iacob una se refera la Hristos si alta la Antihrist. Pentru Domnul nostru Iisus Hristos vorbeste profetia despre Iuda, ca Hristos va veni din neamul lui Iuda. Pentru Antihrist vorbeste profetia catre un alt fiu al lui Iacob, cea catre Dan. Profetia despre Dan suna asa: „Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne !”
Deci Antihrist va fi evreu si va proveni din neamul lui Dan.
Antihrist va fi ca un sarpe, ca diavolul si va lovi cu calcaiul Biserica, care asteapta mantuirea Domnului, dupa a doua Sa venire.
Si precum profetia care relateaza despre Hristos s-a implinit acum aproape 2.000 de ani la intruparea Domnului, tot asa se va implini si profetia despre Antihrist. Despre aceasta nu trebuie sa se indoiasca nimeni.
De asemenea si Ieremia profeteste despre tirania lui Antihrist si pustiirea pe care o va produce pe pamant. „De la Dan se aude… iata vin si vor pustii pamantul si tot ce este pe el, cetatea si locuitorii ei” (Ier.8,16). Dar si Isaia profeteste despre nimicirea lui Antihrist. Hristos inainte de rastignirea Sa vorbeste despre „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15), facand aluzie la Antihrist. Dar si catre evrei adresandu-se, Iisus zice: „Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu ma primiti; daca va veni un altul in numele lui, pe acela il veti primi” (In. 5, 43). Aici „altul” inchipuieste pe falsul Mesia care este asteptat de evrei, asadar pe Antihrist.
Sf. Ap. Pavel amintind despre a doua venire a Domnului, in a doua epistola catre Tesalonicieni, zice ca Domnul nu va veni, „daca mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes.2, 3), adica Antihrist. Si continue profetia despre Antihrist zicand: „Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2,4). Antihrist se va inalta pe sine atat de mult incat se va aseza in locul lui Dumnezeu in templul lui Dumnezeu si va incerca prin semne diabolice si viclene ca sa se dea pe sine drept Dumnezeu. Aici se subintelege templul lui Solomon, pe care evreii sunt gata sa-l reconstruiasca.
In continuare, Sf. Ap. Pavel ne descopera ca Antihrist va veni, cand „cel care o impiedica acum va fi dat la o parte” (II Tes.2, 7), (prin urmare abia cand cel care impiedica aratarea va fi dat la o parte). Cine va fi acesta ? Vom arata in capitolul urmator.
Antihrist va fi nimicit prin slavita aratare a Domnului. „Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (II Tes.2, 8). Venirea lui Antihrist se va face prin puterea Satanei cu semne mincinoase si ademenitoare, cum ne asigura Apostolul Pavel. Sf. Ap. Ioan zice despre Antihrist, atat in epistolele sale, cat si in Apocalipsa. „Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist …” (I In.2, 18). In Apocalipsa Antihrist este descoperit ca o fiara care va constrange pe toti, pe cei mici si pe cei mari, pe cei bogati si pe cei saraci si pe cei slobozi si pe cei robi ca sa se supuna lui, si le va da lor semnul nesters (acela care este analizat cu raze laser, despre care am scris in capitolul precedent), pe mana dreapta sau pe frunte.
Si nu va putea nimeni ca sa cumpere sau sa vanda, decat numai cel care are semnul lui Antihrist, adica numele fiarei, sau numarul numelui lui, adica numarul care indica suma valorilor numerice ale literelor numelui lui.
Si Apocalipsa continua. Cel care are minte luminata sa socoteasca numarul, care este suma valorica a literelor care compun numele fiarei, si va descoperi numarul lui Antihrist. Caci nu este numarul unei fiinte supranaturale, ci numarul unui nume de om. Si numarul acesta este sase-sute saizeci si sase (Apoc.13, 18). Este numarul despre care noi vorbim.
De fapt nu epuizam aici profetiile pentru venirea lui Antihrist. Nimeni n-ar trebui sa se indoiasca catusi de putin de implinirea profetiilor privind venirea lui Antihrist. Exista si alte profetii ascunse, prin urmare neclare, despre care vorbesc Sf.Parinti si pe care le elucideaza dupa masura puterii lor.

Inainte mergatori ai lui Antihrist

„Antihristi multi s-au aratat” (In. 2, 18)

O intruchipare a lui Antihrist a fost Antioh Epifan, care este numit „radacina pacatoasa” (I Mac. 1, 10). A pricinuit practic pustiire in templul lui Dumnezeu din Ierusalim si a urmarit ca sa uneasca toate popoarele intr-unul singur. A dat dispozitie ca sa se renunte la monedele nationale. A profanat sarbatorile si templul, a anulat taierea imprejur si a poruncit sa fie omorati cei care nu se vor conforma cu ordinele lui. A asezat un idol pe jertfelnic si altare de jertfa in oras. A dat ordin ca sa se arda Cartile Legii. A dat ordin ca sa fie omorati prin torturi cei care sustineau Legea. Asadar lucrarile lui Antioh trimit cu gandul la lucrarilor venirii lui Antihrist; pentru ca si Antihrist va profana templul, deoarece se va instala in el si va incerca ca sa dea impresia ca este Dumnezeu. Pe cei credinciosi ii va supune la chinuri nemaintalnite si se vor confirma cele spuse de Scriptura, ca va fi „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15).
Tipuri si modele ale lui Antihrist sunt, nu numai Antioh, ci si toti necredinciosii si aceia care in numele puterii pun stapanire, prin tiranie, pe omenire si o chinuiesc; fiindca modele ale lui Antihrist sunt si astazi, precum sunt ateii si cei ce se acopera cu masca democratiei. Acestia amintiti sunt cei mai importanti, pentru ca detin in mainile lor puterea si conduc destinele nefericite ale omenirii, persecutand Biserica Ortodoxa cu orice mijloace, facandu-se astfel instrumente ale Satanei, si inainte mergatori ai lui Antihrist.
Dar ca inainte mergatori ai lui Antihrist nu trebuie sa-i socotim numai pe acesti pioni ai Satanei, ci si diferitele erezii si miscarile viclene care provoaca tulburare si organizeaza centre de depravare si decadere a omenirii.
Nu ne vom ocupa aici de toate ereziile care slabesc Biserica si au devenit motiv de a rupe camasa cea necusuta a lui Hristos, dar vom relata ceva despre hiliasmul care bantuieste crestinismul, care gratie banilor pe care-i cheltuiesc si efortului organizat decimeaza literalmente turma Bisericii, pe care pastorii, cu putine exceptii, o lasa prada dispozitiei rapitoare a slugilor lui Antihrist. Falsii marturisitori ai lui Iehova, formeaza o organizatie politica mondiala, pe langa faptul ca este si o erezie. Cu toate acestea masca este religioasa. Cei care se intituleaza „Martorii lui Iehova” utilizeaza religiozitatea ca pe o marfa, precum traficantii de droguri, pentru ca sa prosteasca si sa slabeasca pe credinciosii ce le cad victime. Scopul lor este de a tulbura ordinea crestina, degradarea si schimbarea omenirii intr-o turma de animale, fara ratiune si vointa, care sa le permita guvernarea mondiala. „Martorii lui Iehova” formeaza astazi cea mai rasiala, fanatica si anticrestina organizatie, la nivel mondial. „Ceea ce duce la deconspirarea lor si a planului lor demonic este proclamarea celei de a doua veniri a Domnului, care s-a petrecut in chip nevazut, si infierea si mostenirea imparatiei lui Dumnezeu doar de cei 144.000 de barbati sfinti din Apocalipsa, la care au obraznicia sa se alature” (Kinonia 1986) Intr-adevar organizatia „Martorii lui lehova”, este cea mai nereligioasa si vicleana miscare din toate timpurile, dupa cum o numeste Constantin Muratidis, care a dovedit, cu elemente de neclintit ca aceasta organizatie, sub acoperamant religios si crestin, prin mijloace viclene si necinstite, urmareste ca sa transforme omenirea intr-un imens lagar de sclavi, si in felul acesta sa impuna o foarte hidoasa stapanire rasiala, la scara mondiala, cum nu a cunoscut lumea pana acum. Organizatia „Martorii lui Iehova” formeaza o uriasa societate transnationala, care exploateaza crunt numeroasele sale victime, care lucreaza voluntar, fara plata, cu consecinte care aduc castiguri uriase. Mai absurda si monstruoasa se arata in vremea noastra pretentia celor care conduc „Turnul de veghe”, care impun membrilor organizatiei sa-i socoteasca singurii talmacitori ai Scripturii si unica reprezentare a lui Dumnezeu pe pamant, care alcatuiesc si conducerea legala, care va transforma guvernarea mondiala; fiindca toate celelalte guverne vor fi anulate. Coducerea „Martorilor lui Iehova” dispretuieste si caracterizeaza pe ceilaiti oameni fiinte inferioare. Adeptii nu au drepturi ci numai obligatia de a sluji si asculta pe conducatorii lor. Aceasta este prima lor grija, de a-i transforma pe oameni in sclavi. Cei care conduc „secretul nelegiuirii”, traficantii satanici transnationali din Brookline, care pregatesc venirea lui Antihrist, au obraznicia fara margini de a se socoti pe ei insisi ca singurii mostenitori ai lui Dumnezeu, care vor participa la guvernarea mondiala.
Noi recunoastem in ei pe inainte mergatorii lui Antihrist. Cum pot acesti traficanti din Brookline sa se socoteasca pe sine asemenea barbatilor din Apocalipsa si mai presus de purtatorii de Hristos Parinti ai Bisericii ? „Acestia sunt care nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici …, iar in gura lor nu s-a aflat minciuna, fiindca sunt fara prihana” (Apoc.14, 4). Insa intemeietorul acestei organizatii hiliaste, Russel nu numai ca s-a casatorit la 1879, ci si nunta s-a savarsit cu vinovatie si desigur din cauza preacurviei. Dar si succesorul lui, Ruterffort a murit din cauza folosirii drogurilor. Ne uimeste planul moral al intemeietorilor acestei organizatii satanice, care se numara pe sine intre barbatii cei drepti din Apocalipsa. Adeptii lor, care alearga neincetat cu gentile pline de carti, nu mai au timp ca sa vada cata batjocura au adunat in jurul lor intemeietorii sectei ? Asadar atat de tare s-au prostit incat nu mai vad ca aceasta organizatie satanica, pe care o slujesc, incearca sa impuna in lume un crunt regim rasial, cum nu a mai cunoscut lumea, si sa transforme pe oameni in sclavi ? Nu vad, oare, ca stapanii lor sunt in acord cu cele spuse in II Tes. 2,7 lucrand taina faradelegii si ca sunt inainte mergatorii lui Antihrist ?
Cel mai paradoxal lucru dintre toate este ca aceasta organizatie satanica submineaza temelia statului in ce are mai sfant si mai cinstit, credinta si ortodoxia, si aceasta se intampla din cauza concesiilor pe care statul le-a facut. Dar aceste favorizari nu se opresc aici ci privesc si alte taine, antidemocratice si organizatii ascunse, precum masoneria. In afara de hiliasm exista alte miscari si puteri ascunse care pregatesc terenul pentru desgustatorul Antihrist. Aceste organizatii care formeaza semnul pentru vremea noastra si isi au radacinile in evul mediu sunt in legatura cu masoneria.
Masoneria este o organizatie mistica cu scopuri secrete. Este organizata piramidal, pe nivele, informatiile urcand spre varf. In aceasta structura nivelele inferioare nu au acces la informatiile unui nivel superior.
Cum poate un om liber sa adere la o astfel de organizatie care nu-si descopera adevaratele planuri, si cum pot sa existe intr-o democratie asemenea organizatii secrete ? Ce scopuri suspecte si antidemocratice servesc aceasta organizatie, cu legaturi internationale si mii de loje in toata lumea ? Pentru ce in aproape toate statele guvernele cedeaza in fata acestei organizatii satanice, antidemocratice si anticonstitutionale ?
Masonii au secrete pe care nu le descopera nu numai altor oameni, pe care ii numesc „profani”, ci nici propriilor lor membri. Si se constata fenomenul trist ca se cere oamenilor care accepta sa fie recrutati in asemenea organizatii, sa pastreze secrete toate lucrurile pe care le vor afla ! Cine a ajuns la aceasta crunta umilire ca sa-si vanda constiinta in acest mod dezgustator ?
Pentru ce masonii sunt obligati cu juraminte aspre sa pazeasca si sa indeplineasca ordinile, pe care nu trebuie sa le destainuie ? Nici macar unui prizonier nu i se cere asa ceva. In vremea noastra, epoca prin excelenta numita „democratica”, o organizatie secreta isi inchide portile fata de membrii intregii societati si-si leaga cu juraminte ingrozitoare membrii sai ca sa nu destainuie secretele sale, nu este normal ca sa creeze suspiciuni ? Loja P-2 din Italia are mii de membrii, din randul „personalitatilor”, adica a elitei italiene.
Dar dincolo de faptul ca este o organizatie secreta si perfida, masoneria este si antisociala. Astfel, prin felul cum se manifesta, masonii sunt aceii care favorizeaza disensiunile si nu guvernarea dreapta pe care o cer toti oamenii.
Pentru ce sa fie sustinut cineva numai si numai pentru ca este mason si sa nu fie sustinut oricare altul dupa dreptate ? Judecatorul mason va hotara dupa dreptate sau dupa ordinile masonice ? Ofiterul mason va asculta ordinile lojelor sau chemarea patriei ? Nu cumva loviturile de stat si tradarile, care se inmultesc in ultimul timp in intreaga lume au legatura cu acesti ofiteri vaduti ? Pentru ce masonii se sfiesc ca sa se destainuie si sa faca cunoscut in mod public sau prin declaratie gradele lor ? Nu cumva pentru ca poporul are formata deja constiinta manipularii prin acestia. Cu toata aversiunea poporului fata de antidemocratie nu se intampla nimic. Lojele exista si domnesc ca stat in stat. Deci, care sunt acei protectori nevazuti ai acestor intunecate organizatii in tara noastra ? Nu cumva se ascund pentru ca „toti cei ce comit faradelegi urasc lumina” ? Asadar aceasta este masoneria, care, in opozitie cu hiliasmul care apeleaza la indivizi cu slaba pregatire, alapeaza, in general, la oameni influenti, cu inteligenta, cu autoritate, cu bani si influenta sociala. Diavolul prin masonerie favorizeaza planul sau si pregateste pe oameni pentru venirea lui Antihrist. Fiindca trebuie sa cunoastem ca, in afara de acestea, masoneria este si religie a Satanei. In loje este adorat Marele Arhitect al Universului. Desi copiaza multe din ceremoniile crestine, masonii adorand pe Marele Arhitect al Universului arata ca nu agreaza pe Dreptul nostru Dumnezeu.
Asadar masoneria, organizatie satanica, este o ramura a Sionismului international. Lucreaza si aceasta pentru ca sa se realizeze planurile ascunse ale iudeilor, asadar ca sa instaleze pe Mesia cel asteptat al evreilor, ca conducator mondial, adica pregateste venirea lui Antihrist, a desgustatorului dictator.
Masoneria, hiliasmul, ecumenismul, spiritismul, magia sunt in special o actiune a hidrei sionismului, care otraveste mortal pe oameni si-i preda in puterea Satanei. Cei care au rastignit pe Hristos, prin urmasii lor, cei care nu se cumintesc nicidecum, nici macar nu se pocaiesc pentru crimele lor desgustatoare, lucrand cu toate aceste puteri antihristice din culise pentru a ni-l impune pe Antihrist. Cu toate acestea, planurile lor au fost dezvaluite, prin profetiile care exista, pentru ca noi sa fim preveniti, si au misorat camuflarea lor; pentru aceea, nu trebuie sa cadem in capcana lor.
Tineti-va departe de spiritism, magie, masonerie si hiliasm. Sunt dezgustatoare puterile satanice care ne fura ce are mai scump si mai drag sufletul nostru. Racnetul lui Antihrist se aude clar, umbra hidoasa a lui arata ca se apropie. Sa ne amintim de Sf. Ap. Petru, care zice: „Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (I Pt. 5,8). Sa „ne asiguram” zice Sf. Chiril al Ierusalimului. Numai cati isi vor asigura sufletul lor prin rugaciune si atentie neincetata, fata de Antihrist, de aliatii si inainte mergatorii lui, vor scapa din capcane si vor mosteni fericirea si viata vesnica. Restul vor rataci si vor fi adunati in tabara lui Antihrist, ca sa lupte nenorocitii chiar cu Hristos si vor primi semnul lui Antihrist spre pieire si condamnare vesnica, dupa cum scrie Sf. Ioan in Apocalipsa.

Semne inainte mergatoare lui Antihrist

1. Apostazia

Un semn caracteristic care avertizeaza despre venirea amagitorului este apostazia generala a oamenilor de la credinta in Dumnezeu, dupa cum ne asigura Sf. Ap. Pavel. „Sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va veni pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta…” (II Tes.2, 3). Cand lumea se va lepada de Dumnezeu, atunci va veni Antihrist. Se va infatisa, asadar, in mijlocul unui climat anarhic, pacatos si ateu. Atunci „se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes. 2,3), zice Sf. Ap. Pavel. Apoi firesc va urma a doua venire a Domnului, care se va petrece la putin timp dupa venirea lui Antihrist, cand va predomina cea mai rea lepadare de credinta, dupa cum a zis Domnul in chip profetic: „Si precum a fost in zilele lui Noe, tot asa va fi si in zilele Fiului Omului: mancau, beau, se insurau, se maritau pana in ziua cand a intrat Noe in corabie si a venit potopul si i-a nimicit pe toti” (Lc. 17, 26-27).
Cu toate acestea poate se gaseste cineva care sa conteste. Nu cumva si in alte epoci a existat apostazie, anarhie, pacate, desfrau ? Deci pentru ce apostazia omului de astazi este unita cu asteptarea lui Antihrist ? Pentru ce apostazia generala si nemaivazuta a omenirii este luat ca semn pregatitor al apropierii venirii lui Antihrist ? Nu cumva de fiecare data cand omul a refuzat invatatura Bisericii, a pregatit sfarsitul ?
Biserica a facut mult bine. Pentru ca aceasta este misiunea ei, ca sa mantuiasca sufletele, ca sa le pregateasca, ca sa le trezeasca, ca sa se ingrijeasca drept de toate oile, pentru ca vremea celei de a doua veniri este necunoscuta, dupa cum necunoscut este si sfarsitul vietii noastre. Asadar pentru aceasta trebuie ca sa se implineasca toate semnele.
Cat priveste apostazia de astazi, nu exista ceva asemanator in istoria neamului omenesc si cu atat mai mult in perioada crestina.
Nu este o apostazie intamplatoare. Ci una generala organizata si nemaivazuta. Omul inainte cunostea apostazia ca pe ceva individual in omul renegat si depravat al veacului douazeci. Si nu spunem aceasta pentru neamurile salbatice, Nu; o spunem pentru oamenii civilizati, care primesc multe invataturi crestine, care au cunoscut adevarul, si cu toate acestea care staruiesc in greseala, in intuneric, in razvratire morala constienta, in razboi, in desfrau, in educatia fizica si morala fara de rusine, in batjocorirea lui Dumnezeu, in lupta cu cele dumnezeiesti. Omul vremurilor noastre neaga usor constiinta lui Hristos si promoveaza venirea lui Antihrist.
Lepadarea de Dumnezeu se percepe mai mult datorita faptului ca omul se alipeste de lucrurile materiale, de cele de jos. Credinta crestina numita intoleranta este inlocuita cu o credinta autonoma, fara Dumnezeu, fara porunci, fara constiinta.
Omul autonom, zboara in cosmos si se lauda batjocoritor si ironic, ca nu poate sa intalneasca undeva pe Dumnezeu, isi vinde constient sufletul Satanei cu acele erezii, imoralitati nemaivazute, certuri si organizatii antihristice.
Cuvintele rusine, pocainta, credinta, sfintit, biserica sunt considerate anacronice, dar si periculoase, pentru omul eliberat si autarhic al vremii noastre. Pacatul se arata organizat, condus cu metode satanice cu mijloace de influenta in masa si dezastroase.
Satana ne expune sfaturile zilnic in orele noptii, probabil pentru ca „toata coruptia care se savarseste uraste lumina”, dupa cum zice Sf.Scriptura. Iata si un exemplu deosebit al apostaziei nemaivazute si fara limita a omenirii si a comportarii ei cea impotriva lui Dumnezeu. Iata actiunile europenilor, care accepta elocvent caracterul trist si decazut vrednic de plans.
Homosexualitatea este recunoscuta oficial in Anglia si in alte state; mai mult, in unele state sunt celebrate si casatorii de acest gen de catre pastori si preoti. Inca si nudismul se raspandeste printre oameni.
De asemenea cinematografia si teatrul in afara de putine cazuri sunt puse in slujba diavolului si ale inainte mergatorilor lui Antihrist.
Pornografia si presa atee este mobilizata in lupta pentru predominarea raului, pierderii obiceiurilor si limitarea rezistentei morale a individului. Asociatiile homosexualilor si a tuturor genurilor anormale rasar peste tot ca ciupercile. Legalizarea preacurviei si a avortului este impotriva poruncilor dumnezeiesti si inumanitatea acestei legalizari este privita ca retrograda, necivilizata, inapoiata si ca inaplicabila social. Mai mult, in Anglia s-a mers pana acolo incat s-a propus un proiect de lege care sa acorde dreptul la legaturi incestuase, intre parinti si copii si intre frati !
Incestele, perversiunile, anomaliile, practicile oribile, condamnate de Sf. Scriptura, astazi au devenit recunoscute prin lege. Omul decazut al vremurilor noastre striga pe strazi pentru legalizarea tuturor practicilor, dovedind real cat de orb si constiincios slujeste Satanei.
Un fenomen ingrozitor care mobilizeaza pe atei il constituie si organizatiile satanice ale masoneriei.
Este un fenomen rar ca un om din zilele noastre sa nu apartina acestei organizatii. In zilele noastre, ale abundentei de democratie, din nefericire, exista oameni, presupusi seriosi, care sa-si vanda sufletul Satanei si care sa se oblige sa slujeasca intr-o organizatie secreta, antisociala si antidemocratica, careia nu i se cunosc secretele.
Alt paradox al zilelor noastre este Satanismul. Lepadarea desavarsita a mastii. Asadar exact adorarea Satanei cu taine, ceremonii, lacasuri de inchinare etc. Satanistii sunt astazi in numar de milioane. Si acestia se afla in tarile „civilizate”.
Culmea nerusinarii si a apostaziei, care caracterizeaza masele de oameni, astazi, este acceptata si in Grecia. Nu englezul, nici americanul, ci grecul ortodox accepta sa i se spuna ca descinde din maimuta, decat sa creada ca este facut dupa chipul lui Dumnezeu. Mai mult, aceasta teorie neghioaba este predata si in scoli copiilor nostri. Astfel scopul antihristilor este departarea crestinilor de Dumnezeu, fiindca oamenii si daca au cunoscut pe Hristos, „au iubit intunericul mai mult decat Lumina” (In. 3, 19).
Profetiile scrise confirmandu-se in zilele noastre, noi tragem alarma. In zilele din urma dragostea se va raci. „lubirea multora se va raci” (Mt.24, 12), zice Sf. Scriptura. Intr-adevar, astazi ura a pus stapanire pe omenire. Omul s-a inchis in cochilia sa, nu se mai increde in nimeni, considera pe vecinul sau dusman, ca pe cineva care va uzurpa interesul sau. Dar mania nu se foloseste numai in aparare, ci mai mult in distrugerea omeniei, semanand dezastru si distrugere cu arme distrugatoare, de nimicire in masa.
Pentru prima oara, omul a simtit amenintarea unui dezastru general, fara ca sa poata sa se opuna. Omul pregateste distrugerea sa in cadrul general al apostaziei care se pune in miscare in vremurile din urma.
Dragostea duhovniceasca s-a racit. Si nu numai a laicilor, ci si a clericilor, a pastorilor, care povatuiesc. Si aceasta pentru ca aseaza sufletul lor mai presus decat al oilor, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura.
Din nefericire, astazi oile sunt rupte in bucati de lupi, iar pastorii nu le vestesc primejdia. Si toate acestea au fost profetite de Sf.Parinti ai Bisericii, de Apostoli si de Insusi Hristos. Din cauza comportarii pastorilor se vor sminti multi, zice Sf. Scriptura. Pentru aceasta si Sf. Chiril al Ierusalimului scrie, sa nu ne ingrijim de cele care produc sminteala, ci de cele prezise de Sf. Scriptura pentru ca sa se pazeasca credinta cea dreapta. Caracteristica apostaziei de astazi este ca foarte putini se mai gandesc la moarte, cu responsabilitate pentru vesnicie. Oamenii vietuiesc numai pentru cele materiale si lucreaza faptele trupului, „si ele sunt: adulter, desfranare, necuratie, destrabalare, inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, destrabalari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am spus ca, cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” (Gal.5, 19-21), dupa cum ne spune Sf. Ap. Pavel.
Biserica Ortodoxa, astazi, infrunta pe ereticii si ateii care lupta si distrug ortodoxia cu manie si ura. Si aceasta este un semn prevestitor al venirii lui Antihrist: apostazia generala si organizata. Desigur prigoane si eresuri au existat intotdeauna, dar au existat luptele antihristilor contra martirilor, sfintilor, marturisitorilor. Astazi dusmanul este liber fara un adversar puternic. Conducerea Bisericii noastre trage corul ecumenismului si modernismului, si este amenintata de duhul indiferentei si al fastului.
Pentru aceasta ne si intrebam. Este intamplatoare apostazia aceasta ? Va reveni omenirea risipita din nou la Tatal ceresc ?

2. Infiintarea statului evreu si ocuparea Ierusalimului de catre evrei

„… pana cand cel care o impiedica acum va fi dat la o parte. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (II Tes.2, 7-8)
Un al doilea semn prevestitor al apropiatei veniri a lui Antihrist si a celei de a doua venire a Domnului este infiintarea statului evreu in vechea sa matca.
Dar sa luam lucrurile de la inceput, confruntand si coreland profetiile din Sf. Scriptura cu continut eshatologic.
Iisus Hristos, inainte de patima Sa cea de voie, a prevestit in amanunt despre distrugerea Ierusalimului ce urma sa vina si pentru soarta evreilor, omoratorii Fiului lui Dumnezeu. Relatam profetia de baza pentru soarta Ierusalimului si a evreilor. „Si vor cadea de ascutisul sabiei, si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).
Ce semnifica aceasta profetie ? Iisus adresandu-se ucenicilor Sai cu privire la distrugerea templului lui Solomon, din Ierusalim, si despre poporul evreu, care sunt un model al sfarsitului lumii, nu se limiteaza la profetia aceasta, ci vorbeste si de alte semne, care vor prevesti slavita Sa venire, dupa cum parabola pentru inmugurirea smochinului cand primavara se apropie. Aici se face aluzie la statul evreu, care a inceput sa „inverzeasca” dupa reintoarcerea evreilor pe pamantul parintesc, in 1948. De asemenea semnul care va sprijini apropierea sfarsitului lumii, amintit de Domnul, este propovaduirea Evangheliei Sale in toata lumea. „Si se va propovadui aceasta Evanghelie a imparatiei in toata lumea, spre marturie la toate neamurile; si atunci va veni sfarsitul” (Mt.24, 14). Foarte putini sunt cei care nu cunosc Evanghelia.
Cu toate acestea Iisus, continuandu-si cuvintele Sale profetice, a zis ca sfarsitul se va apropia cand „uraciunea pustiirii”, deci Antihrist, se va aseza in Locul cel Sfant. Asadar in templul lui Solomon. Acelasi lucru il zice si Sf. Ap. Pavel: „… asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4). Templul acesta este pregatit in mod insistent ca sa se rezideasca. Toate aceste profetii au oarecare legaturi intre ele si ne ajuta ca sa dam crezare profetiei Domnului despre poporul evreu si statul lor.
„Si vor pieri de ascutisul sabiei …”; evreii vor fi injunghiati, si vor fi luati prizonieri, si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare de diferite neamuri, „pana ce se vor implini vremurile neamurilor”. Aceasta profetie a Domnului are multe sensuri, fiindca s-a implinit deplin, si iata cand.
Cea mai inspaimintatoare distrugere a Ierusalimului s-a petrecut in anul 70 d.Hr., sub imparatul roman Tit. Toate s-au petrecut asa cum prezisese Domnul. Istoricul iudeu, Iosif Flaviu, care a trait evenimentele, a descris-o foarte amanuntit.
O mama si-a mancat copilul de foame ! Templul a fost distrus din temelii si nu a mai fost refacut, dupa cum ne relateaza intr-un alt capitol. „… nu va ramane aici piatra pe piatra, care sa nu se risipeasca” (Mt.24, 2). Evreii erau rastigniti. Erau spintecati de soldatii romani, ca sa li se scoata aurul pe care l-au inghitit, evident pentru ca sa se mantuiasca cei care l-au omorat pe Fiul lui Dumnezeu. „Sangele Lui asupra noastra si a copiilor nostri” (Mt.27, 25). Da, blestemul pe care l-au pronuntat ei insisi asupra lor, cand au predat la moarte pe Cel fara de pacat.
Cata bucurie a fost cand nu s-a mai gasit alt lemn, dupa cum zice istoricul Iosif Flaviu, pe care sa fie rastigniti, vanduti in toate partile lumii, ca sclavi, fara cea mai mica cinste. „Si vor fi dusi robi la toate neamurile”.
De atunci Ierusalimul este calcat in picioare de diferite neamuri, deci „pana ce se vor implini vremurile neamurilor” ? Fraza aceasta a creat si creaza multe dificultati exegetilor, fiindca se arata anevoie de explicat si neclara. Astazi nu trebuie sa ne facem probleme, fiindca s-a implinit asa cum a fost prezisa. Cand ? In 1948, cand evreii s-au intors pe pamantul stramosesc, dupa aproape 2.000 de ani si, practic, au pus stapanire pe Ierusalim. Prin urmare, Ierusalimul a patimit ca sa fie calcat in picioare de neamuri, si acum a cazut in mainile evreilor. Faptele vorbesc !
Astfel, crearea statului evreu si ocuparea Ierusalimului constituie piatra de hotar, lucru care s-a profetit de Domnul pentru o evolutie de seama. Crearea statului evreu inseamna o evolutie violenta si nemaivazuta de nimeni, fiindca s-au implinit vremurile neamurilor.
Oricat de dificila s-ar prezenta pentru exegeza fraza „pana ce se vor implini vremurile neamurilor”, totusi ea are un inteles. Caci din momentul in care evreii si-au creat statul, Sionismul international si-a luat in serios initiativa si pregateste intens guvernarea mondiala si degradarea morala si spirituala a popoarelor. A patruns pretutindeni. Masoneria, iehovismul, ecumenismul, comunismul si toate celelalte organizatii antihristice se lupta cu o manie nimicitoare contra Bisericii si a adevarului. Straduindu-se sa propage coruptia in toata lumea. Incearca sa distruga tot ce e sanatos in societate. Stiinta este pusa in serviciul scopurilor lor satanice. Cele doua superputeri, care de fapt sunt controlate de sionism, au subjugat intreaga omenire.
Dar in esenta duce pana la distrugerea popoarelor. Popoarele flamanzesc, in timp ce aceia fac multe arme si peste orice masura. Ceea ce cu putin timp inainte era de negandit, astazi este o realitate. Ca lumea poate fi distrusa in intregime prin apasarea unui singur buton. Asadar in putin timp va fi pregatit terenul pentru primirea lui Antihrist. Omenirea este superpopulata si de aceea se crede stapana pe soarta ei. Ce adevar poate sa reziste cu putere ? Dar si daca rezist nimeni nu poate nega cele ce se asteapta. Cei puternici isi fac singuri dreptate nu dupa Hristos, fiindca pe Hristos l-au lovit fiecare cum a vrut.
Dar sa vorbim despre Europa. Despre masoneria acestui continent. Despre toata murdaria si putoarea si decaderea morala, Sodoma si Gomora. Este Europa crestina ? Nu a fost educata Europa dupa invatatura Evangheliei ? Si daca va astepta vesnic ce folos ? Din nefericire Europa a ales pe Diavol si a parasit pe Hristos.
Inca si in Grecia, prin excelenta un stat ortodox, au avut loc schimbari sociale. Cine va mai intelege dintre cei mai batrani, ca in Grecia ortodoxa s-au votat legi pentru legalizarea preacurviei, a avorturilor, a divorturilor, dar si atatea altele care sunt in proiect ? Pana si buletinele crestine intentioneaza sa le schimbe cu cele ale Satanei, fara mustrari de constiinta, in numele progresului ! Asadar ce ne foloseste ca asteptam pe Domnul ? Iar daca aceasta nu este prevestirea vremii lui Antihrist, atunci ce este ? Ca daca nu este prevestire redobandirea statului evreu, incercarea de a reface templul, sodomia, atunci ce sunt ? Popoarele sunt amenintate cu disparitia de hidra cea urata a Sionismului. Lucrarile antihriste urla ca sa inghita tot ce a mai ramas inca sanatos.
Nu incape nici o indoiala ca redobandirea pamantului stramosesc si a Ierusalimului de catre evrei inseamna inceputul celor mai mari nenorociri peste omenire. Antihrist este mare inaintea fiarei. Astazi toate se prabusesc, se egalizeaza, se niveleaza: frontierele, religiile, datinile, traditiile, morala. Cu fiecare mijloc vom cunoaste toti numarul lui Antihrist.
Si ce daca striga poporul ortodox, iubitii mei ? Ce se are in vedere ? Cu intensificarea protestelor nu se cunoaste lupta, nici cu motiuni si rugaminti. Trebuie sacrificii. Trebuie credinta sincera. Dar nimeni nu se hotaraste ca sa se jertfeasca. Nici macar dintre arhierei. Nici dintre pastori ca sa-si dea sufletul pentru oi. Ce daca striga poporul ortodox ? Se aproba sau nu se aproba proiectui de lege pentru avorturi ? S-a votat sau nu legea pentru efectuarea stagiului militar de catre iehovisti, care sunt slugile Satanei ? Ce daca avertizeaza parintii neamului ? S-a votat pro sau contra legii rasismului, cu care se inchide gura grecilor ? Si nu intamplator avem in vedere pe aceia care ne sapa mormantul si secatuiesc tara ! Cine isi da seama ca, votandu-se in Camera Deputatilor legea care da fiecarui strain dreptate, „ca sa ocupe functii in Grecia”, si ca sa judece doi ani, este impotriva statului ? Trebuie sa luam masuri, sa nu lasam Parlamentul sa hotarasca impotriva noastra si a credintei noastre. Altfel il vom lasa sa serveasca admirabil scopurile Sionismului international, pentru reducerea la tacere a popoarelor. Niste mijloace asemanatoare folosesc si pentru reducerea la tacere a arhiereilor. Se micsoreaza anii de iesire la pensie, salariul, etc. (cu recenta lege fiscala) cu care ii opresc pe arhierei ! Amenintarile prind teren si impotriva arhiereilor, fiindca astazi este adorat mamona si nu Hristos.
Iata pentru ce ne ingrijoram, iata pentru ce credem ca omenirea merge nepocaita, pe un drum dezastruos pe care si-l traseaza singura. Drumul care va intalni pe Antihrist. Un sfarsit inspaimantator si dezastros. Pentru aceasta sa veghem, sa ne pregatim cu credinta si sa ne hotaram; Dumnezeu nu se lasa batjocorit”.

3. Reconstruirea templului lui Solomon

Dupa cum relatam in primul capitol, Iisus adresandu-se ucenicilor Sai, care admirau templul lui Solomon, pentru splendoarea sa, ii asigura ca templul acesta va fi distrus complet, „inainte de trecerea neamului acestuia”. Mai mult le-a precizat si diferitele semne care vor anunta distrugerea lui. Intre aceste semne a numarat si asediul Ierusalimului. „Iar cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, atunci sa stiti ca s-a apropiat pustiirea lui” (Lc.21, 20). Practic in anul 70 d. Hr. s-a implinit aceasta profetie a Domnului, in timpul domniei lui Tit, in urma asediului. Si daca au cerut asigurarea de la acesti cuceritori sa nu distruga templul, soldatii romani l-au distrus cu manie, l-au incendiat fara sa-i poata impiedica cineva. Tempul a fost pur si simplu distrus din temelii.
In anul 363 d.Hr., pe vremea lui Iulian Apostatul, au incercat iarasi, cu permisiunea aceluia, sa reconstruiasca templul. Cu toate acestea prin voia lui Dumnezeu nu au putut spori nimic. Flacari paradoxale si nisipul infierbantat au impiedicat pe lucratori ca sa sfarseasca lucrarea. Pe multi i-a omorat, dupa cum au marturisit martori oculari. Intre acesti martori se afla istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, care au verificat in amanunt zadarnicia acelora, scriitorul Ammianus Marcellinos si multi altii. Si ne intrebam, pentru ce atunci nu s-a ingaduit construirea templului ? Si daca atunci nu s-a ingaduit construirea, dupa cum nu s-a ingaduit refacerea statului evreu, astazi se va ingadui construirea templului, dupa cum s-a ingaduit si infiintarea statului evreu ? Daca se incearca refacerea templului, aceasta va fi negresit un semn puternic pentru venirea lui Antihrist, fiindca acelasi lucru ne spune si Sf. Ap. Pavel: „Asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 4), si o spune clar pentru Antihrist.
Dar sa vedem ce fac acesti evrei dupa ocuparea Ierusalimului, dupa impresurarea popoarelor cu inspaimantatoarele tentacule ale masoneriei, hiliasmului, ecumenismului, comunismului ? Ce fac ei cu privire la templu ? Stau ? Nu, nicidecum.
Caci una din primele lor preocupari, care este facuta publica, este pregatirea pentru reconstruirea templului visurilor lor, templul lui Solomon.
Mai mult dupa cum s-a publicat si in presa, evreii au comandat in America pietrele pentru rezidirea templului. Asadar se transporta cu multa precizie pietrele dintr-o cariera din statul Benford, pentru reconstruirea templului. Si s-au adunat miliarde de dolari care sunt destinati pentru reconstruirea templului. Templul, dupa cum spun rabinii, va fi ridicat cum a fost, pentru Mesia al lor, adica pentru Antihrist, care este asteptat in viitorul apropiat. Toti rabinii de astazi ai lui Israel cred ca Mesia al lor, adica Antihrist, are sa se nasca, si sunt aproape douazeci de veacuri. Aceasta o istorisesc monahii veniti de la Locurile Sfinte. Reconstruirea templului va constitui culmea necredintei iudeilor. Deoarece, trebuie sa retinem, templul constituie pentru evrei centrul (locul de inchinare) a lui Dumnezeu, impreuna cu Vechiul Testament.
Reintoarcerea la templu inseamna aversiunea fata de Hristos si culmea necredintei, ca si instalarea lui Antihrist, a falsului Mesia, pe care il asteapta evreii. Fiindca reconstruirea templului va fi un semn al necredintei si nu al credintei. Evolutiile sunt foarte rapide si violente, dupa cum: pregatirea guvernarii mondiale, pregatirea buletinului unic cu numarul lui Antihrist, pregatirea pentru semnul lui Antihrist, pregatirea pentru semnul lui Antihrist, pregatirea psihologica, in mod special a tineretului, pentru primirea lui Antihrist, subjugarea mondiala a popoarelor, descurajarea omenirii, razboiul nemaivazut asupra Bisericii, pregatirea planurilor si adunarea materialelor pentru refacerea templului; toate ne descopera vederea exploziva a finalului evenimentelor, si nu credem ca poate fi cineva care sa nu inteleaga semnificatia apostaziei omenirii, incat sa se impotriveasca si in al doisprezecelea ceas.

„Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a mai fost de la inceputui lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt.24,21).

4. Inventiile si descoperirile din vremea noastra

Dumnezeu „a dat oamenilor stiinta, ca sa se mareasca intru lucrurile Sale cele minunate” (Iisus Sirah 38, 6). In zilele noastre stiinta, cunoasterile, descoperirile s-au apropiat de limitele miracolului si au depasit si cea mai vie fantezie a omului.
Nelinistitor este faptul ca toata desavarsirea stiintifica a exagerat in privirea lumii, incat s-a ajuns sa se creada din aceasta ca omul este autonom, independent, atotputernic si prin urmare poate ca sa supravietuiasca si fara Dumnezeu. Pentru aceasta si omul veacului douazeci se mandreste si se comporta atat de dispretuitor si batjocoritor fata de Facatorul sau. Mai mult, nu va fi nicidecum exagerat ca sa spunem ca, puterile intunericului in numele progresului stiintific, urzesc legarea omului si pregatesc in chip satanic distrugerea si pieirea lui.
Energia atomica este pusa in slujba Satanei, care o foloseste potrivit scopurilor sale. S-au fabricat atatea bombe atomice incat cu ele se poate distruge intreaga civilizatie de pe pamant. Si in chimie si-a pus mana sa cea rautacioasa. S-au fabricat mii de bombe bacteriologice pentru ca sa se otraveasca intreaga lume. Mai mult, de curand s-a fabricat o bomba, dupa cum a facut cunoscut presa, care poate ucide de la sute de kilometri, prin inocularea cat de mica a substantelor toxice pe care le contine. Si aceasta pentru nefericitui om al planetei noastre.
Fotografia, cinematografia, televiziunea si atatea altele s-au inventat ca sa departeze pe om de Dumnezeu in loc ca sa-l inalte pe om duhovniceste pana la asemanarea cu Dumnezeu. Din nefericire vedem ca acestea sunt prin excelenta mijloace cu care puterile antihristice incearca ca sa indobitoceasca si sa prosteasca complet pe om. Astfel fara o rezistenta morala si duhovniceasca deosebita, omul zilelor noastre va ajunge usor in slujba lui Antihrist, pe care puterile intunericului il asteapta cu nerabdare.
Dar aici scopul nostru nu este de a parcurge trista decadere in care a ajuns omenirea folosind in rau stiintele si viata destrabalata, departe de Tatal ceresc. In principal dorim – sa remarcam ca formidabilele descoperiri si inventii ale secolului nostru si multimea cunostintelor sunt un semn prin care suntem avertizati despre venirea lui Antihrist si sfarsitul lumii.
Cu aproape 2.500 de ani in urma Daniel a profetit ca spre sfarsitui lumii se va inmulti stiinta. „Iar tu, Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul vremii. Multi vor cerceta-o cu de-amanuntul si va creste stiinta” (Dan.13, 4). Intr-adevar navetele spatiale, platformele spatiale, satelitii, armele spatiale, O.Z.N.-urile, bombele neinchipuit de distrugatoare, puse in miscare pe orbite geostationare, in spatiul cosmic, altele care se vor mai inventa, pentru distrugerea omului fara de minte, sunt un semn al apropierii sfarsitului lumii. In acelasi chip prevesteste si Domnul nostru ca inainte de sfarsitul lumii se vor arata semne ceresti si foamete inexprimabila. „… si vor fi cutremure mari si, pe alocuri foamete si ciuma si spaime si semne mari in cer vor fi”(Lc.21, 11).
Actuala este si profetia St. Nil Mirovlitul, care a trait pe la anul 1600 in Sfantul Munte. Sf. Nil scrie ca dupa 1900 incepe apostazia generala a omenirii. De asemenea profeteste ca va predomina un desfrau nemaivazut si stiinta va face descoperiri extraordinare. Iar in timpul predominarii lui Antihrist, Dumnezeu va scurta zilele ca sa grabeasca venirea Domnului si ca sa mantuiasca pe cei alesi. „… si toate acestease vor petrece pentru ca Antihrist doreste sa cucereasca toate, si va face semne si minuni dupa inchipuire, dorind sa dea invataturi rele sarmanului om, de la un capat la altul al pamantului. Atunci vor zbura prin aer ca pasarile si vor strabate fundul marii ca pestii …”. Acestea au fost profetite inainie cu 400 de ani de Sf. Nil. Si mai mult el are dreptate. Asadar descoperirile extraordinare ale veacului nostru ar trebui sa ne faca sa slavim pe Creatorul nostru si sa ne inarmam cu credinta in Dumnezeu, incat venirea lui Antihrist sa nu ne poata insela. Scopul este acela de a avea vestile despre semnele vremurilor. Deci sa veghem, sa stam continuu in priveghere duhovniceasca, fiindca si daca nu este intre noi, inca, dezgustatorul si vicleanul Antihrist, sunt in prezent altii, aghiotantii si inainte mergatorii nedreptatii, Satan si nefericitii lui urmatori. Si acestia vor ca sa ne amageasca, incat fara voie sa devenim uneltele lor si primitorii falsului Mesia al evreilor, adica a lui Antihrist.

„Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt.24, 35).

5. Anarhia democratiei

Astazi lumea traieste intr-o perioada de anarhie a democratiei. Intre popoare se observa ura, dusmanie, dezordine. Puterea lumii acesteia se exercita si se prezinta sub chipul democratiei. Diferitele conceptii despre lume, schimbarea traiului, obiceiurilor, traditiilor, se macina in moara cuvintelor despre democratia popoarelor. Aliantele, coalitiile politice, uniunile economice internationale, congresele si conferintele, intrunirile mondiale si vizitele protocolare, schimburile de pareri si informatii, dar si legaturile organizatiilor secrete formeaza catargul mondial pe care puterile intunericului le urzeste impotriva omenirii.
Popoarele care nici nu gandesc se prind in capcane unul pe altul. Asadar un mod de anarhie, care predomina pe plan mondial, diplomatia si prefacatoria, care tind ca sa defineasca normele de viata ale omenirii, pe dependenta economica si subjugare, popoarele facandu-se prada usoara a puterilor care lucreaza din umbra, care pregatesc nevazut, terenul pentru guvernarea mondiala.
Aici vom cerceta anarhia democratiei, ca semn care premerge lui Antihrist, asadar ca semn de avertizare, fiindca din vremea lui Daniel este profetit, ca anarhia democratiei va fi ultima forma a puterii pe planeta noastra, care premerge lui Antihrist, si care va pune capat puterii lui tiranice. Antihrist exploatand confuzia care va predomina prin divizarea omenirii si prin anarhie, pe plan mondial, va lua cu forta puterea, care aproape i se va oferi.
Fiindca, dupa cum spune Sf. Ap. Pavel: „… si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8), atunci se va arata Antihrist, „pana cand cel care o impiedica va fugi dat la o parte” (II Tes.2,7)
Cu toate acestea merita ca sa dam doua profetii ale proorocului Daniel despre chipul si fiarele care se refera la imparatiile care vor premerge lui Antihrist, in urma carora este anarhia democratiei pe care o parcurgem astazi.
Prima profetie este visul lui Nabucodonosor, care privea viitorul Imparatiei sale, si pe care i l-a talcuit apoi Daniel. „O, rege! Tu priveai si iata un chip; acest chip era peste masura de mare si stralucirea lui neobisnuita – statea inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul si bratele de argint, pantecele si coapsele de arama, pulpele de fier si o parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chipul peste picioarele de fier si de lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp fierul, lutul, arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat cu sine, fara ca sa se gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare si a umplut tot pamantul” (Dan.2, 31-35). Acesta este visul regelui Nabucodonosor. Dar sa dam acum si a doua profetie. „Si patru fiare uriase au iesit din mare, una mai deosebita decat alta. Cea dintai semana cu un leu si avea aripi de vultur. M-am uitat la ea pana ce aripile i-au fost smulse si a fost ridicata de pe pamant si pusa pe picioare ca de om. Si iata o a doua fiara, cu infatisare de urs, stand intr-o rana, cu trei coaste in gura, intre dinti, si asa i s-a poruncit: Scoala-te ! Mananca multa carne ! Apoi m-am uitat din nou si iata o alta fiara, asemenea unui leopard avand pe spate patru aripi de pasare; si fiara avea patru capete, si i s-a dat putere. In urma am privit in vedeniile mele de noapte si iata o a patra fiara inspaimantatoare si infricosatoare si nespus de puternica”, care avea zece coarne, dintre care s-a ridicat unul mic …,” care graia lucruri mari” (Dan.7,2-8). Talcuirea celor doua profetii de catre Daniel este urmatoarea: „Tu rege al regilor, caruia Dumnezeul cerului i-a dat regatul, puterea, taria si marirea, si in mainile caruia a dat pe fii oamenilor in orice tinut ar locui, precum si fiarele campului si pasarile cerului si i-a dat stapanire peste toate, tu esti capul de aur. Si dupa tine se va ridica un alt regat mai mic decat al tau, apoi un al treilea regat de arama, care va stapani peste tot pamantul. Si un al patrulea regat va fi tare ca fierul si dupa cum fierul sfarama si zdrobeste totul, asa si el va sfarama si va preface totul in pulbere, ca fierul care face totul in bucati. Iar picioarele pe care le-ai vazut si degetele, unele de lut de olar si altele de fier, inseamna ca va fi un regat impartit si va fi tare ca fierul, dupa cum tu ai vazut fier amestecat cu lut. Si degetele picioarelor, unele de fier si altele de lut, inseamna ca regatul va fi parte tare, parte subred. Si dupa cum ai vazut fier amestecat cu lut, asa se va amesteca prin inrudire, dar nu vor avea legatura temeinica intre ele, dupa cum fierul nu se poate amesteca la un loc cu lutul. Iar in vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat vesnic, care nu va fi nimicit niciodata si care nu va fi trecut la alt popor; el va sfarama si va nimici toate aceste regate si singur el va ramane in veci. Dupa cum tu ai vazut ca o piatra a fost desprinsa din munte, nu de mana, si a zdrobit fierul, arama, lutul, argintul si aurul, Marele Dumnezeu a dat de stire regelui ceea ce va fi in viitor; visul este adevarat si talcuirea lui neindoielnica” (Dan.2, 37-45).
Pentru intelegerea profetiei cu fiarele, Daniel zice urmatoarele: „… Pentru aceasta, eu, Daniel, am fost tulburat cu duhul meu si vedeniile pe care le-am avut ma inspaimantau. M-am apropiat atunci de unul din cei de fata si l-am rugat sa-mi spuna adevarul privitor la toate acestea. Si el mi-a vorbit si mi-a facut cunoscut intelesul acestor lucruri. Aceste fiare, patru la numar, inseamna ca patru regi se vor ridica pe pamant, si sfiintii Celui Preainalt vor primi regatul si il vor tine in stapanire in veci si in vecii vecilor. Dupa aceasta l-am rugat sa-mi spuna adevarul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte si care era afara din cale de inspaimantatoare, cu dinti de fier si cu ghiare de arama si care manca, sfarama, iar ceea ce ramanea calca in picioare. … El a raspuns astfel: Fiara a patra inseamna ca un alt rege va fi pe pamant, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va manca tot pamantul, il va calca in picioare si-l va zdrobi. Si cele zece coarne inseamna ca din acest regat se vor ridica zece regi, si un altul se va scula dupa ei; el se va deosebi de cei dinaintea lui si va dobori la pamint trei regi. Si va grai cuvinte de defaimare impotriva Celui Preainalt si va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si isi va pune in gand sa schimbe sarbatorile si legea, si ei vor fi dati in mainile lui o vreme si vremuri si jumatate de vreme. Si judecata se va face si i se va lua stapanirea, ca sa-l nimiceasca si sa-l prabuseasca pentru totdeauna” (Dan.7, 15-19; 23-26).
Deci, cele doua profetii, si prin urmare, si cea cu chipul fiarelor relateaza despre imparatiile lumii care vor premerge lui Antihrist. Vedem, asadar, ca perioada din ultima vreme, perioada anarhiei democratiei, pe care o strabatem in prezent, este simbolizata si caracterizata de legatura imposibila a materialelor din care erau facute degetele chipului (fier si lut) si face cunoscuta nestatornicia si neintelegerea dintre oamenii vremurilor noastre, dupa cum talcuieste insusi Daniel.
In a doua profetie remarcam si trebuie ca sa facem o imagine despre cele „zece coarne” (Dan.7, 7), adica despre zece imparati. De asemenea aceea ca dintre cele zece coarne a crescut „un alt corn mic” (Dan.7, 8), un mic neam, un mic rege, „care graia lucruri mari” (Dan.7, 8), care se impotrivea Celui Preainalt si asuprea pe sfiintii Celui Preainalt. Sigur nu incape nici o indoiala ca aici vorbeste despre Antihrist si sfarsitul lumii. Ca daca cei zece regi sunt guvernatorii masoni, implicati in faradelegile savarsite de Piata Comuna, „cornul cel mic” care va creste de acolo este Israel, de unde va veni Antihrist; timpul va dovedi.
Problema este ca, sub mantia democratiei, in ultimul timp, cu stimularea si presiunile satanicei Piete Comune, chiar si Grecia a recunoscut preacurvia, avortul, divortul, scutirea de stagiu militar a iehovistilor si a votat diferite acte legislative, al caror efect este asemenea unor bombe asezate la temelia Greciei ortodoxe. Acum, de curad, prin Camera deputatilor se pregateste ca noi sa primim buletinele lui Antihrist cu 666 !
Daniel ne informeaza si prin alta profetie, ca Antihrist se va infatisa si va fi acceptat mai mare peste intreaga lume „cu putin popor” (Dan. 11, 23). In profetia aceasta se relateaza, ca, atunci cand se va intampla aceasta, vor guverna doua state. Statul de la miazanoapte si statul de la miazazi (Dan.ll, 11-15, 20-25). Care este statul cel mic ? Israel, care pregateste drumul pentru venirea lui Antihrist si pe care il asteapta cu nerabdare ? Oare cele doua state sunt Rusia si SUA care conduc destinele omenirii si formeaza cele doua maini ale diavolului, pregatite cu acele arme satanice ca sa semene dezastru si distrugere ? Timpul va decide. Daniel ne relateaza, de asemenea, ca va veni timpul mahnirii, „cum n-a mai fost de cand sunt popoarele si pana in vremea de acum” (Dan. 12,1), si ca Antihrist va anula jertfa de fiecare zi.
Prin urmare, Antihrist va veni dupa desavarsirea in lume a anarhiei democratiei, fiindca nu va exista nimeni care sa-l poata impiedica. Cat pentru statele cele mai tari si in special Rusia si SUA, putem spune ca sunt supuse organizatiei Sionismului international. Asadar anarhia, tulburarea, apostazia si autoritatea sunt predate usor lui Antihrist, fara mari impotriviri, in numele democratiei anarhice, a ecumenismului, internationalizarii, a colaborarii internationale dintre popoare.
Inca si Biserica este victima ecumenismului. Reprezentantii care supravegheaza in Consiliul Mondial al Bisericilor, au ca scop slabirea ortodoxiei si ca s-o traga spre sincretism, in care toate religiile sunt egale. In acest Consiliu international carturarii si fariseii stut siguri ca vor servi patronilor lor si nu grecilor, vor sprijini Sionismul international si nu ortodoxia. Vor pleca genunchii vicleniilor occidentale, papei si nu lui Hristos.
Profetul Daniel ne vorbeste inca si despre Imparatia lui Dumnezeu, care se va da sfintilor Celui Preainalt si care este reprezentata de piatra din profetie, care se desprinde dintr-un munte inalt, nu de mana si care lovind chipul l-a sfaramat; o aseamana cu un munte inalt care a crescut si a umplut tot pamantul. Asadar la sfarsit faradelegea va disparea, va fi distrusa prin slavita venire a Domnului si a imparatiei Sale, care va fi, dupa cum zice Daniel, vesnica. „Si imparatia… se va da poporului sfintilor Celui Preainalt; imparatia lui este imparatie vesnica” (Dan.7, 27).
In capitolul de fata relatam semnele acelea care s-au confirmat sau sunt in curs de desfasurare si care desi sunt relatate in Sf. Scriptura, lumea nu este atenta la ele, nici nu le coreleaza cu venirea lui Antihrist si cu a doua venire a Domnului.
Apostazia generala si nemaivazuta a omenirii, multimea cunostintelor, anarhia democratiei, infiintarea statului evreu si apropiata refacere a templului lui Solomon, sumt mai mult decat evidente si ingrijoratoare semne ale venirii lui Antihrist. Semne care au loc in vremea noastra si sunt descrise de profeti si de insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de Apostoli, ca semne ale vremii. „… fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti ?” (Mt.16, 3).
Negresit semnele profetite de Domnul sunt multe, cum ar fi: profetii mincinosi, racirea dragostei, evenimentele ingrozitoare care vor veni si semnele ceresti, propovaduirea evangheliei in toata lumea si razboaie.
Vrednic de atentie este neobisnuitul semn ceresc, care a avut loc in zilele noastre, in anul 1962, alinierea planetelor.
Specialistii in materie, profesori de astronomie au zis ca o aliniere a planetelor a mai avut loc in anul 6 i.d.Hr., deci inainte de nasterea lui Hristos. Multi si-au exprimat opinia ca, probabil, alinierea planetelor din zilele noastre este un semn ceresc pentru nasterea lui Antihrist, fiindca Parintii Bisericii noastre sustin ca Antihrist va avea multe semne asemanatoare cu ale lui Hristos. Astazi toate semnele acestea trec neobservate de oameni. Ei le considera intamplatoare, dupa cum intamplatoare considera si minunile Facatorului lumii. Iar mijloacele de informare in masa si presa incearca sa convinga pe sarmanul om ca el se trage din maimuta si ca nu este facut de Dumnezeu. Asadar,omul care se inalta pe sine si care se inseala amarnic de instrumentele Satanei, nu remarca semnele vremilor, nu se intoarce la pocainta. Si in timp ce se lasa robit de Antihrist, va fi prins in capcana, si va cauta mantuirea, dar nu de la Cel rastignit si inviat. Care va veni sa judece vii si mortii, Domnul nostru Iisus Hristos.

6. Ce-l opreste si cel care-l opreste

Alt semn care prevesteste ca Antihrist este in fata usii este confirmarea din zilele noastre a profetiei Sf. Ap. Pavel pentru venirea lui Antihrist.
Noi zicem ca timpul exact al venirii lui Antihrist este necunoscut. Dar cunoastem semnele care vor prevesti venirea lui, incat este aproape cert ca astazi traim vremea in care Antihrist a aruncat deja dezgustatoarea sa umbra peste omenire, a carui venire se apropie cu repeziciune.
Un asemenea semn caracteristic ne este aratat de Sf. Ap. Pavel, care in a doua sa epistola catre Tesalonicieni ne spune urmatoarele: „Si acum stiti ce-l opreste ca sa nu se arate decat la vremea lui. Pentru ca taina faradelegii se si lucreaza, pana cand cel care o impiedica acum va fi dat la o parte” (II Tes.2,6-7).
Talcuirea acestor locuri a prezentat destule dificultati. Dar astazi evenimentele confirma profetia, precum s-a confirmat si profetia lui Iisus pentru redobandirea Ierusalimului, si nu trebuie sa ramanem pasivi pentru mantuirea sufletului nostru, amanand pocainta si intoarcerea la Hristos.
Nu este exclus sa-l vedem in zilele noastre pe Antihrist, oricat de desgustator si respingator ni s-ar parea aceasta. Deci, ce-l impiedica ? Cine este ce-l care-l opreste pentru care talcuitorii au scris si scriu atatea si atatea ? Multi zic ca cel care-l opreste a fost puterea romana. Altii zic ca ar fi una din diferitele imparatii sau regimuri, care au asuprit omenirea, si altii zic ca deja „ce-l opreste” a luat diferite forme concrete ale puterii pe pamant, care nu au exisat pana acum, si care i-a permis ca sa raspandeasca pe pamant anarhia democratiei. Dar sa vedem pe Sf. Ap Pavel ce zice despre „ce-l opreste” si „cel care-l opreste”.
Deci Sf. Ap. Pavel scrie tesalonicienilor in a doua epistola despre Antihrist si a doua venire, asa: „Cunoasteti ce-l opreste intrucat v-am spus-o alta data.” (Aici Pavel evita sa numeasca ce-l opreste, fie pentru ca tesalonicienii il cunosteau din alte marturii ale sale, fie pentru ca nu considera nimerit sa numeasca ce-l opreste, ca sa nu creeze dificultati, din partea puterii romane). Prin urmare, zice Sf. Ap. Pavel, cunoasteti ce-l impiedica pe Antihrist, ca sa nu vina acum, desi este ingaduita de Dumnezeu. Puterea raului si a faradelegii este si acum in mai mica masura, si exista cineva care-l impiedica pe cel fara de lege ca sa se arate; si abia se va da la o parte cel care o impiedica si atunci se va arata Antihrist. Si continua asigurand inca odata. „Si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8). Deci o talcuire mai probabila este ca cel care o impiedica, care se va da la o parte, si va permite lui Antihrist ca sa se arate, este retragerea romanilor, pentru vremea lui Pavel, si pentru vremea noastra retragerea diferitelor neamuri care pana acum ocupa pamantul strabun a lui Israel si Ierusalimul, de aproape 2.000 de ani.
Era cu neputinta ca sa se arate Antihrist inainte de a se retrage puterea care stapanea pamantul lui Israel si inaintea celui care-l oprea, asadar purtatorul puterii va parasi Ierusalimul. Din 1948 insa evreii au infiintat statul Israel, pe pamantul strabun si cel care stapanea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber si nu numai liber, ci este pregatit intens de evreii care asteapta cu nerabdare pe Antihrist. Ba mai mult au adunat materialele pentru reconstruirea templului, incat sa aseze pe cel fara de lege in mijlocul lui.
Pentru aceasta si invingatorul razboiului de 6 zile, arhirabinul armatei israelite, a declarat: „am pus stapanire pe cetatea lui Dumnezeu, patrundem in epoca mesianica pentru poporul evreu”.
Sigur, cu toate acestea, Sf. Ap. Pavel a intarit zicand: taina celui fara de lege se lucreaza. Asadar raul si cel fara de lege au existat si exista, dar Antihrist,care in timpul epocii sale se va deda la orgiile faradelegii, nu avea putere ca sa vina in timpul stapanirii romane, care pe vremea lui Pavel alcatuia puterea care-l oprea. Si nici dupa aceea, cand Ierusalimul a fost calcat in picioare de diferite neamuri, dupa cum a prezis Iisus: „Si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).
Caci Antihrist va fi o persoana politica. Va fi om care va guverna pentru scurt timp toata lumea, punand stapanire pe putere. Sigur, pentru ca sa se intample aceasta trebuie cineva care sa lucreze aspru. Astazi evreii prin Sionismul international lucreaza cu rabdare pentru instalarea unui superguvernant mondial, avand in mainile lor capitalurile si mijloacele de productie, incat realizarea acestui scop sa nu se arate o problema greu de rezolvat, ci sa fie o problema simpla, de timp.
De asemenea, numai astazi este liber drumul ca sa se arate Antihrist si ca sa se continue exact cuvintele Sf. Ap. Pavel „si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8). Cand ? „Cand cel care o impiedica va fi dat la o parte” (II Tes.2, 7). De asemenea armatele sunt pregatite. Antihrist este inaintea usilor.

Sfarsitul lui Antihrist

Antihrist mai este numit si „fiul pierzarii” (II Tes.2, 3), fiindca la sfarsit va pierde si acesta, dupa cum zice Sf. Ioan Gura de Aur.
Antihrist si cei doi aparatori ai lui, profetul cel mincinos si diavolul, vor fi aruncati in iezerul cel de foc. Despre aceasta nu incape nici cea mai mica indoiala. Mai mult Apocalipsa completeaza ca „unde este si fiara si proorocul mincinos, si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor” (Apoc.20,10).
Dar aceeasi soarta vor avea si aceia care se vor inchina lui Antihrist si vor primi semnul lui. „… Si nu au odihna nici ziua nici noaptea cei ce se inchina fiarei si chipului ei si oricine primeste semnul numelui ei” (Apoc. 14, 11).
Despre infrangerea si pedeapsa lui Antihrist vorbesc multi Parinti ai Bisericii, afara de profeti, cum ar fi Daniel si Apostolii.
Domnul nostru Iisus Hristos, la a doua venire, va distruge moartea, cand „moarte nu va mai fi; nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut” (Apoc.21,4), dupa cum zice in Apocalipsa.
Atunci, cei credinciosi vor sluji lui Dumnezeu, care ii va rapi in aer, pentru intampinarea Domnului, si sa fie aproape, foarte aproape in dragoste vesnica duhovniceasca; „cele ce ochiul n-a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor.2,9), in dragoste, deci, care pe vremea Sf. Ap. Pavel, ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si mintea omului nu si le poate inchipui, pe care Dumnezeu le-a pregatit celor care-L iubesc. Dar Sf. Ap. Pavel zice, ca, in timpul celei de a doua veniri, vor exista oameni in viata, care „vor fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampine pe Domnul in vazduh” (I Tes.4, 17).
Sigur de mare cinste este privilegiul de a fi crestin si de a participa cu credinta puternica in lupta pe care o va duce Biserica impotriva stapanirii lumii acesteia, luand exemplul Parintilor Bisericii, ale martirilor, ale marturisitorilor si ale tuturor celor credinciosi din veci, care au stat fara frica impotriva puterilor intunericului.
Opiniile in legatura cu aceea, daca va mai continua pentru un timp viata pe pamant, dupa sfarsitul lui Antihrist sau va urma imediat a doua venire a Domnului, sunt impartite. Mai intai apare argumentul ca ziua celei de a doua veniri este necunoscuta, fiindca va veni ca un „fur noaptea” (I Pt.3, 10). Daca, asadar, a doua venire urmeaza imediat dupa infrlngerea lui Antihrist inseamna ca noi vom cunoaste a doua venire cu 7 ani inainte de a se realiza. Dar va exista o mare problema, generata de faptul ca oamenii acelor vremuri vor fi lenesi spre cele duhovnicesti si indiferenti pentru aceste probleme. Ochii lor vor fi orbi si inima lor impietrita, ne spune Sf.Scriptura: „ca o cursa; caci va veni peste toti cei ce locuiesc pe fata pamantului” (Lc.21, 35), a doua venire a Domnului. De asemenea, Hristos a zis, profetic, ca oamenii din vremea lui Antihrist si a celei de a doua veniri, care va urma negresit, incet sau repede, vor fi fara frica de Dumnezeu, dupa cum oamenii din vremea potopului, care au vazut semnele de avertisment si pe Noe construindu-si 120 de ani corabia si chemarea sa la pocainta, au continuat sa traiasca in desfrau, si-l batjocoreau. Ori vor cunoaste cei nepocaiti vremea sfarsitului lor, ori nu, tot nepocaiti vor ramane.
Iata ce zice Domnul: „Caci precum in zilele acelea dinainte de potop, oamenii mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana ce a venit potopul si i-a luat pe toti, la fel va fi si venirea Fiului Omului” (Mt.24, 37-38).
Dupa cum vedem scopul tuturor profetiilor, care relateaza evenimentele de dupa Hristos, se concentreaza asupra persoanei si venirii dezgustatorului Antihrist, fiindca inainte mergatorii lui, instrumente ale Satanei, vor unelti si forta predarea sarmanei omeniri in mainile celui fara de lege, care vor pregati insemnarea celor necredinciosi cu semnul satanic, imposibil de sters. Crestinii credinciosi nu se vor teme de venirea lui Antihrist, dupa cum nu s-au temut si nu s-au inspaimmtat de inainte mergatorii si uneltele lui atatea sute de mii de martiri, sfinti, cuviosi si marturisitori. Zilnic se vesteste credinta lor si fermitatea unitatii glasului lor, ca a militantului ortodox Iosif Vrienie: „Prietene, nu tagadui ortodoxia. Nu minti evlavia stramoseasca; in aceasta te-ai nascut, in ea traiesti si in ea vei adormi”.

***

„Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus, il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (11 Tes.2, 8).

Opinii succinte

Preabunul Dumnezeu, din iubire pentru om, a descoperit cele viitoare ce vor avea loc inainte de venirea lui Antihrist si a celei de a doua veniri.
Iubitor si afectuos, gata totdeauna sa primeasca in bratele Sale pe omul cazut in pacat, ne-a prevenit si ne-a avertizat prin profeti si prin Apostoli, dar si prin Unul-Nascut Fiul Sau, ca se vor intampla multe si ca Antihrist va incerca, in zilele cele de pe urma, ca sa amageasca omenirea. Diavolul, acest sarpe veninos, prin Antihrist v-a incerca daca va fi posibil sa insele pana si pe cei alesi.
Amagitorul va exploata indiferenta religioasa, ignoranta, dar si apostazia omenirii de la Tatal ceresc.
Desfraul, depravarea, materialismul si ateismul sunt capcanele pe care le-a pregatit in diferite feluri mestesugite asupra omenirii, instrumente ale Satanei, inainte mergatoare lui Antihrist.
Statele sunt prinse in capcana definitiv, stranse laolalta toate de Hidra Sionismului, cu tentaculele sale hidoase.
Ca un razboi de tesut, care tese tot mai des si ca un paianjen veninos, Sionismul este gata sa pregateasca aparitia lui pentru ca sa atraga la moarte victimele prinse in capcana.

Asadar Antihrist este aproape.

Cate nu sunt care ne cutremura ? Cate care ingrijoreaza ?! Cati sunt care se pocaiesc deschis si se inarmeaza cu credinta si hotarare sa reziste fiarei din Apocalipsa ? Credinciosul eviavios trebuie sa fie gata totdeauna, dand cu curaj marturia ortodoxiei, care asteapta in orice moment ziua Judecatii, care va veni precum furul noaptea, asa cum zice Domnul.
(?) si altii cu acei oameni dinainte de potop; mancau, beau, chefuiau fara judecata, fara ca sa le treaca prin minte gandul de a se pocai, in ciuda semnelor de avertizare. „Si precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Mt.24,37).
Sigur, aratarea groaznica a trufasului Antihrist, va sfarsi prin fuga lui de Domnul nostru Iisus Hristos, Atotputernicul Dumnezeu. Antihrist, Satana si profetul mincinos vor fi condamnati precum si toti cei ce s-au inchinat fiarei. „Si diavolul care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, unde este fiara si proorocul mincinos, si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte in vecii vecilor” (Apoc.20, 10). Omul devine partas biruintei asupra pacatului si a mortii si mostenitor al vietii vesnice, prin credinta ortodoxa in Hristos si cu marturisirea acestei credinte pana la moarte.
Cati dintre noi, cei credinciosi, strigam si opunem rezistenta cu curaj hidosului Antihrist, dar si inainte mergatorilor lui care se lauda.
Martorii lui Iehova, masoneria, spiritismul, ecumenismul, materialismul, marxismul, Sionismul sunt cateva din organizatiile si sistemele inainte mergatorilor lui Antihrist. Ereziile, puterile intunericului si organizatiile satanice au ca scop sa semene confuzia, anarhia si lepadarea omului de Dumnezeu.
Omenirea decazuta moral si slabita duhovniceste trebuie neaparat sa se trezeasca. Sionismul international are puse la cale capcanele lui, si cu ele prinde mult vanat.
In cursele acestea a cazut, din nefericire si tara noastra, fiindca inainte mergatorii lui Antihrist dispun de cele mai veninoase sageti si mai perfecte arme contra crestinilor din intreaga lume, nu numai din Grecia.
Din nefericire exista multi greci, dintre ei multi demnitari cu legaturi masonice, care sunt membri in retelele ascunse ale acestei organizatii satanice, care s-au rupt de Biserica, de dreptate si de legile tarii. Ei urmaresc prin aceasta ca sa creeze din masonerie un stat in stat. Din nefericire Grecia indeplineste servil poruncile centrelor ascunse. Tara noastra trebuie sa-si apere credinta ortodoxa prin orice mijloace. Slugile lui Antihrist lovesc cat pot mai mult in Biserica.

Dar cine se opune cu putere acestui uragan?

Daca stim ca moliciunea este mortala si daca vom urmari poruncile lui Hristos vom alunga de la noi aceasta delasare. Crestinul nu trebuie sa fie dilematic si nehotarat. Din clipa in care Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, S-a rastignit, a murit si a inviat pentru mantuirea noastra, si noua ne-a pregatit Imparatia lui cea cereasca, crestinul traieste si se misca pentru Hristos.
Credinciosul crestin stie ca, chiar daca se arata ca stapanesc puterile intunericului, la sfarsit vor fi strivite de Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: „Eu am biruit lumea” (In. 16,33).
Avand permanent indreptate privirile noastre si nadejdile noastre spre aratarea celei de a doua veniri a Domnului nostru, una este grija noastra: Lupta duhovniceasca, rugaciunea neinfricata, pocainta adevarata, marturisirea ortodoxa si inainte de toate credinta neclintita in Dumnezeu Cel Unul in fiinta si intreit in Persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfant si privegherea zilnica, pentru ca sa scapam de inselaciunile instrumentelor Satanei si ale hidosului Antihrist, daca va veni in zilele noastre, fiindca „zilele rele sunt” (Ef.5, 16). „Fericita este sluga aceea, pe care venind stapanul, o va afla facand asa” (Mt.24, 46).

 

D. PROFETIILE SFINTILOR BISERICII NOASTRE

Profetiile Sfantului Cosma al Etoliei

Sfantul Cosma (1714-1779) provine din partile Etoliei. A trait in singuratate in Sfantul Munte si a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu cu simplitate, dar cu credinta ferma si cu putere profetica. Predica lui avea o enorma influenta asupra crestinilor greci, subjugati sub stapanirea turceasca. Astfel a impiedicat dezastrul general al crestinilor din Epir si alte regiuni. A murit martiric in satul Kaslicontas, din partea de nord a Epirului la 24 august 1779. Sfantul Cosma in afara de darul predicarii si al facerii de minuni, avea si darul profetiei. Si a prevazut cu exactitate evenimentele viitoare, si a facut minuni chiar si cu cei necredinciosi.
Multe din profetiile pastrate vorbesc despre dezrobirea neamurilor, altele despre persoane, altele despre evenimentele viitoare.
Multe s-au confirmat, altele asteapta sa se confirme. De asemenea multe din profetiile Sfantului relateaza despre inventiile si nemaipomenitele descoperiri ale vremurilor noastre si din zilele din urma.

Profetie a Sfantului Cosma al Etoliei:

„Cand va cadea ramura (adica postamentul crucii) va fi multa rautate. Si cand va cadea copacul va fi foarte multa rautate”. Practic in 1940 a cazut ramura si crucea in partile Albaniei, unde s-au asezat italienii, si in 1947 a cazut copacul, caci tinutul a fost distrus complet de razboiul civil.

Profetia Sfantului Nil Atonitul, despre Antihrist si sfarsitul lumii

Pe la anul 1900, mergand spre jumatatea mileniului al optulea de la facerea lumii, acesta se va schimba si se va face de nerecunoscut. Cand se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va intuneca mintea omului de toate patimile cele trupesti ale curviei, si foarte mult se va inmulti necredinta si faradelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbandu-se fetele oamenilor, si nu se vor mai cunoaste fetele barbatilor de ale femeilor, pentru nerusinata imbracaminte si a parului din cap.
Oamenii din vremea aceea se vor inrai ca niste fiare salbatice, fiind inselati de Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai batrani, iar dragostea va pieri. Pastorii crestinilor, arhierei si preoti vor fi oameni cu slava desarta, afara de prea putini, cu totul nerecunoscand calea din dreapta de cea din stanga.
Atunci se vor schimba obiceiurile si traditiile crestinilor si ale Bisericii. Curatia va pieri de la oameni si va stapani faradelegea. Minciuna si iubirea de argint vor ajunge la cel mai inalt grad si va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile si omorurile, in vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru savarsirea acestor mari pacate, oamenii vor fi lipsiti de darul Sfantului Duh, pe care l-au primit la Sfantul Botez, precum si de mustrarea constiintei. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoti credinciosi si evlaviosi si va fi vai de crestinii care se vor afla in lume, caci isi vor pierde cu totul credinta, nevazand la nimeni lumina cunostintei.
Atunci se vor duce la locurile ascunse si sfinte (manastiri si schituri), ca sa gaseasca mangaiere sufletului de multele tulburari si ispite pe care le vor intampina zilnic; dar usurare nu vor gasi, caci peste tot vor fi piedici si sminteli. Si toate acestea se vor face pentru ca Antihrist va stapani peste tot, va domni in toata lumea, va face semne si minuni cu inselaciune si va insela pe oameni cu viclenie, ca sa nascoceasca si sa vorbeasca unul cu altul de la un capat al pamantului la celalalt (telefonul, radiotelefonul, televiziunea, n.n.). Atunci vor zbura prin aer ca pasarile (avioanele n.n.) si vor inota prin adancul marii ca si pestii (submarinele n.n.).
Si toate acestea le vor face oamenii, traind in tihna, necunoscand ca acestea sunt inselaciunile lui Antihrist. Si asa de mult va inainta stiinta vicleanului, ca sa insele prin nalucire pe oameni, pentru a nu mai crede in Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat. Atunci, vazand Prea Bunul Dumnezeu pierzania neamului omenesc, va scurta zilele pentru cei putini care se vor mantui; ca se va sili Antihrist cu slugile sale sa insele – de va fi cu putinta -, si pe cei alesi. Atunci fara de veste va veni sabia cu doua taisuri si va omori pe inselatorul si pe cei ce-i slujesc lui.

Cuvant al Sfantului Nil pentru venirea lui Antihrist

Cand se va inmulti faradelegea se vor aduna toate pacatele si faradelegile lumii si se vor incuiba intr-o necurata fiica a desfranarii, care va fi lacas al preacurviei, mama a tuturor faradelegilor si a spurcatului Antihrist si va fi o femeie necurata si preaintinata in toata viata ei.
In aceasta femeie prea desfranata se vor aduna toate faradelegile lumii din care se va naste fiul pierzarii, Antihrist. Din pricina lipsei harului Duhului Sfant de la oameni, pentru pacatele lor, se vor aduna in pantecele ei toate faradelegile oamenilor.
Dupa nasterea lui Antihrist va veni toata lipsa in lume. Intai, va lipsi dintre oameni dragostea, unirea, curatia si frica lui Dumnezeu. Orasele vor fi lipsite de pastori si de povatuitori credinciosi. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de episcopi, de duhovnici si de preoti evlaviosi, asa cum au inceput inca de pe acum a lipsi.
La urma se va arata si necuratul Antihrist, dupa cresterea varstei lui, si se va umplea de sataniceasca putere, ca sa faca semne si minuni cu vrajitoriile lui inaintea oamenilor patimasi. Dar peste oamenii cei sfinti nu va avea nici o putere sa-i amageasca cu vrajile lui, ci numai pe cei intunecati de patimi.
La inceput se va arata bland, ca sa plece popoarele la inselaciunea lui, si sa-l puna imparat. De asemenea, se va arata cu pace si smerenie, ca sa i se inchine toti, fiindca hrana lui Antihrist este tulburarea oamenilor; caci, cand se vor tulbura oamenii, atunci el se va bucura. Lumea se va tulbura prin uitarea credintei si lipsa fricii de Dumnezeu. Caci atunci vor stapani in lume desfranarea, preacurvia, sodomia, iubirea de avere, iubirea de bani, pomenirea de rau, zavistia, uciderea de oameni, betia, avortul, stricarea familiei si celelalte greutati. Toate acestea vor cuprinde intreg pamantul si vor stapani toate orasele si satele, pentru ca nu se va gasi atunci alt om vrednic sa imparateasca lumea.
Atunci cand vor pacatui toti oamenii, vor crede ca isi lucreaza mantuirea lor. Atunci, in vremea lui Antihrist, se vor defaima Bisericile lui Dumnezeu si Sfanta Evanghelie si va fi multa lipsa in lume. Adica: semne si aratari de la Dumnezeu, foamete indoita, atat de hrana trupeasca cat si sufleteasca si de invatatura dreptei credinte. Caci se va incuia cerul, ca in vremea lui Ilie, si nu va ploua pentru faradelegile oamenilor. Apoi vor flamanzi oamenii de cuvantul lui Dumnezeu, ca nu se va gasi un om drept, cu fapte bune, ca sa-i invete cuvantul mantuirii. In vremea aceea se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancaruri si bauturi, caci cu cat vor manca mai mult, cu atat mai mult vor flamanzi. Atunci se va zamisli rautatea Satanei in inimile oamenilor si va vietui paganatatea cu pecetea lui Antihrist, caci se va ridica darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Sfanta Scriptura: „Nu va ramane Duhul Meu in oamenii acestia in veci, pentru ca sunt numai trup” (Facerea 6, 3). Atunci se vor imputina oamenii pe pamant, vor slabi si vor muri cei pecetluiti de Antihrist ca pasarile pe drumuri si vor manca oamenii trupuri de oameni morti, nemaiputand suferi lipsa si foamea. Iar intelesul pecetii lui Antihrist este acesta: „Al meu esti, iar eu sunt al tau; de buna voie vii la mine, iar nu de sila”. Vai si amar de cei pecetluiti de Antihrist. Atunci se va face mare tulburare in lume. Caci auzind oamenii ca in alte parti este pace, se vor muta acolo, dar, dimpotriva, vor gasi mai multa lipsa si vor auzi de la locuitorii locului aceluia, zicand: „Cum ati venit in acest loc blestemat, unde n-a mai ramas intre noi intelegere omeneasca ?”. Atunci vor inceta oamenii de a se mai muta din loc in loc.
Iar din cauza fierberii marii si a focului de sub pamant, se va desfiinta pamantul, adica se va usca si nu va rasari iarba; copacii nu vor odrasli vlastare si izvoarele apelor vor seca, iar animalele si pasarile vor muri de aburii marilor si a pucioasei. Insa purtand Dumnezeu grija de mantuirea tuturor oamenilor cu buna vointa, va trimite atunci pe pamant pe cei trei sfinti: Ilie, Enoh si Sfantul Ioan Evanghelistul, ca sa propovaduiasca, sa intoarca la dreapta credinta si sa invete pe cei putini care vor sa se mantuiasca. Caci cei ce nu se vor pecetlui cu pecetea lui Antihrist, vor mosteni Imparatia cerurilor, insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci si se vor izbavi de osanda iadului. Daca flamanziti, rabdati, ca Dumnezeu va va trimite ajutorul Sau dintru inaltime. Iar oamenii vor zice: iata ca cei ce s-au pecetluit cu pecetea lui Antihrist sunt multumiti. Dar sfintii le vor zice: ce multumire este aceasta la insemnarea pecetii celei pierzatoare, care cu inselaciune i-a inselat, nesimtitori fiind, ca nu-si cunosc mantuirea lor ?
Atunci vazand Antihrist pe cei trei prooroci propovaduind adevarul si aratand inselaciunea lui, se va mania si va porunci slugilor sale sa-i aduca inaintea lui. Si intai are sa-i ademeneasca, zicand: Pentru ce voi nu vreti sa va pecetluiti cu pecetea imparateasca ? Atunci ei il vor ocari in fata, pentru inselacuinea lui, zicandu-i: „O, amagitorule si inselatorule Antihrist, nu-ti ajunge ca ai pierdut atatea suflete, ci ne silesti si pe noi sa te ascultam ? Blestemata este pecetea ta si slava ta si cu pierzarea ta a venit sfarsitul lumii …” Iar spurcatul auzind ocarile lor si blestemurile pe care le rostesc sfintii, singur va lua sabia si-i va taia … Iar dupa moartea lor va porunci slujitorilor lui sa faca cumplite rautati, adica: curvii, preacurvii si cumparari de copii, si vor curvi pe drumuri. Si pentru rautatea lor isi vor pierde cuviinta omeneasca, si o sa-si iasa din minti, pentru multa nestapanire a curviei. Se vor face scurti la stat ca dracii, fiindca firea dracilor este scurta si rotunda. Ca firea dracilor cu a oamenilor rai se va uni la scurtimea varstei si pana la cinci palme inaltimea lor. Si se vor face oamenii mai vicleni decat dracii, fiindca dracii n-au trup ca sa curveasca si sa ucida, ci numai ganditor indeamna pe oameni. Atunci Antihrist se va bucura foarte mult, ca si-a implinit scopul lui cel rau si dorind sa cea fara de lege, si acolo unde se va bucura el si se va veseli va veni sabia cea cu doua taisuri, de sus, si-l va sfarama, si spurcatul lui trup va fi aruncat in vesnica munca, unde se va munci impreuna cu sufletul cel necurat al lui.

Alte profetii ale Sfantului Nil

Mare nerecunostinta s-a aratat si se arata, si inca, si mai mare se va arata din partea monahilor din muntele acesta (Athos). Si in special se va arata nerecunostinta catre Maica Domnului. Pentru aceasta zic: cand va veni de patru ori cate 25 ani, adica 100 de ani, de la 1775 pana la 1875, oare atunci la ce stare o sa ajunga viata monahiceasca ? Si dupa aceasta cand vor mai trece de trei on cate 25 ani, adica de la 1875 la 1950, care este in mijlocul celui de-al optulea veac de la facerea lumii, adica 7500, oare cata tulburare are sa se faca de la 7400 pana la 7500 ? Ce rapiri o sa se faca ? Amestecari de sange, adica se vor casatori rudeniile intre ele, stricari de copii, sodomii, curvii, preacurvii si toate alte faradelegi pierzatoare. Si o sa se certe neincetat, si nu o sa gaseasca nici inceputul nici sfarsitul. Si pe urma are sa vina si sfarsitul agarenilor (turcilor), cea mai de pe urma si amara iarna. Caci atunci are sa fie scarba si stramtorare in toata lumea …
Sunt 25 de ani de cand s-a intors sfera spre mai rau, adica de la anul 1785 incoace pierzarea a stapanit. Dar cand vor trece alti 25 de ani, la care ticaloasa stare are sa inainteze lumea ? Adica la 1835, si dupa aceea pana la anul de la facerea lumii 7500, vor fi toate rautatile lui Antihrist … Fiindca veacul desartei vietuiri si randuiala monahicestei asezari, se desparte: Cei de dimineata se aseamana cu flacara focului, cei de amiazazi cu carbunii cei aprinsi, iar cei de seara cu spuza cea amestecata cu cenusa care ramane de la carbunii cei aprinsi … Ca iubirea de argint il face pe calugar a ura calea cea stramta si a iubi mai mult odihna si lenevirea, care este povatuitoare si invatatoare a toata rautatea. De la patriarhi pana la imparati si pana la monahi si la cei mai de pe urma saraci, aceasta nu ne lasa sa intram prin usa cea stramta. Pentru ca iubim cele ale lumii si suntem patimasi la ele, si cel dintai este pantecele.
Vai, vai, o, parintilor! Plang si ma vait dupa refacerea starii dintai a acestui munte. Fiindca dupa 1913 trecand 79 de ani se vor face toate rautatile profetite despre venirea lui Antihrist, ani de la facerea lumii 7500 …
Intr-adevar 1913+79=1992 adica 7500, caci 5508+1992=7500.

O marturie a Sfantului Calinic de la Cernica (1787-1868)

Despre anul 1992 s-a scris si se scrie mereu, pentru ca precum se stie, in acest an va avea loc unificarea celor 12 tari din Piata Comuna intr-o unitate economica si politica cu mari posibilitati sociale pentru tarile respective. Va fi, se zice, un inceput de era noua, aducatoare de belsug, cu ecouri economice si politice in toata lumea.
Lumea crestina insa, care stie ca bunastarea materiala nu merge mana in mana cu imbunatatirea vietii spirituale, ci dimpotriva, precum spune Apostolul Pavel, cand una creste, scade cealalta, priveste cu neincredere si ingrijorare la anul 1992, ca nu cumva o atentie crescuta acordata bunurilor materiale sa aduca dupa sine si o crestere a relelor care bantuie lumea de azi si care deja a intrecut orice masura.
La aceasta se adauga si faptui ca despre anul 1992 circula in lume prevestiri intunecoase ale unor barbati sfinti, ierarhi si cuviosi, precum: Sfantul Ierarh Nifon al Constantinopolului, Cuviosul Nil Atonitul, Cuviosul Cosma al Etoliei, Sava de la Calimnos si altii, care au trait in urma cu ani si veacuri.
In vedenia sa despre infricosata judecata (vezi cartea: „Un episcop ascet” , editata de manastirea Paracletul), Sf.Nifon vede pe Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii. Cand a ajuns la veacul al saptelea, Dumnezeu S-a oprit, Si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: Acest veac al saptelea a intrecut pe toate celelalte cu nedreptatea ,si cu rautatea. Apoi dupa putin, ajungand la jumatatea acestui veac, a adaugat: Acesta este plin de putoarea pacatelor omenesti, de invidie, necuratie, ura, minciuna … dar ajunge. Il voi curma la mijloc; sa inceteze stapanirea pacatului! Si a facut semn arhanghelului Mihail sa pregateasca inceputul Judecatii. Infricosat cuvant: il voi curma la mijloc! Or, mijlocul veacului al saptelea este anul 7500, din care scazand anii pana la Hristos (5508) dam tocmai peste anul 1992!

Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica despre acest an este si mai directa.

Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.
Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala si amana inceputul.
Ce se intamplase ? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau – caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru care deja primise bani.
Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: „Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii”. Atunci sfintii i-au zis: „Uita-te spre rasarit”. Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i: „Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei”. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: „Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam ? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe”.
Aceasta este vedenia Sf.Calinic de la Cernica. Precum vedem aici se vorbeste precis despre anul 7500 de la Adam, care asa cum am arata mai sus, corespunde cu anul 1992. Noi care am trecut anul 1992 ne intrebam, oare profetia sfintilor nu a fost exacta ? Nu, nicidecum. Ea este exacta. Ea nu fixeaza data unui cataclism planetar, ci inceputul derularii unor evenimente ce prevestesc apropierea sfarsitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea ca in anul 1848 aveau sa aiba loc mari evenimente, „un sftrsit de lume, un inceput de lume noua”. Despre ce era vorba ? Cati stiu ca anul 1848 reprezinta anul revolutiilor nationale ? Masoneria internationala programase pentru acel an o lovitura de gratie data statelor crestine, in general, si traditiilor crestine in special. A fost inca un pas facut de masoneria, condusa de Sionismul mondial pentru pregatirea venirii lui Antihrist.

Cuvant al Sfantului Efrem Sirul

Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor … Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el …
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite … Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand ? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta lui venire.
Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant ? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns …
Cine va suferi zilele acelea ? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru … Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea ? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el ? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: „Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari. Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sf. Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu numele sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept ? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui. Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie. Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoaste-ti toate popoarele puterea si stapanirea mea ? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte. Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna ? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam ? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu oamenilor ca sa mancati si sa beti ? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei ? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat. Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor inplini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si- va auzi tarina cea putrezita, acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin.

Proorocia Sfantului Andrei cel Nebun pentru Hristos

Odata linistindu-se cuviosul Epifanie cu cuviosul Andrei, l-a intrebat pe acesta zicandu-i: „Spune-mi,parinte, te rog, cum va fi sfarsitul acestei lumi si cand va fi inceputul durerilor ? Si cum vor cunoaste oamenii ca este aproape sfarsitul lumii si prin ce semne vor fi aratarile ? Si cum se va stii ca acest oras, noul Ierusalim (Constantinopolul), si ce se va intampla cu bisericile, sfintele cruci, sfintele icoane si sfintele moaste ? Te rog arata-mi, pentru ca te stiu pe tine si pe cei asemenea cu tine. Ca a zis Domnul Dumnezeu: voua vi s-a dat a sti tainele Imparatiei cerurilor, si cu cat mai mult ale lumii.
Iar cuviosul a zis: „Asculta fiule, pentru inceputul durerilor si sfarsitul lumii si celelalte. In zilele cele mai de pe urma, se va ridica la imparatie dintre cei saraci si va imparati intru multa dreptate. Si vor inceta toate razboaiele si va imbogati pe cei saraci si va fi ca in vremea lui Noe, iar nu dupa viclesugurile celor de atunci, ci cu liniste, si va imbogati pe toti oamenii. In zilele acelea se vor afla oamenii in multa pace, mancand si band, insurandu-se si maritandu-se si fara de frica de razboi si nepasatori facandu-se la cele pamantesti. Si pentru ca nu vor fi razboaie, vor preface sabiile lor in seceri si sulitele lor in fiare de plug. Si dupa aceasta isi va intoarce fata sa spre rasarit si va smeri pe fii lui Agar (adica pe turci) pentru ca i-a urgisit pe ei Dumnezeu pentru pangaritele lor fapte. Si se va ridica impotriva lor imparatia romanilor, ca sa-i surpe pe ei cu fiii lor cu tot. Si va supune cu foc, si cei cazuti in mainile romanilor vor fi trecuti prin foc. Si se va infiinta Imparatia Iliricului, de la Salonic pana la Albania. Si imparatia romanilor va supune Egiptul, si isi va intinde mana sa cea dreapta pe mare si va imblanzi pe neamul cel plavit si va tine imparatia lui 32 de ani. In vremea acestei imparatii nu se va lua bir de la nimeni 12 ani, nici daruri, si se vor zidi sfintele altare si se vor innoi bisericile cele ruinate si nu va fi nedreptate, nici nedreptatitori, nici nedreptatiti, pentru frica lui. Va face pe oameni cucernici si binecinstitori de Dumnezeu, si pe cei fara de lege si mari tirani ii va omora. In vremea acestui imparat tot aurul ascuns in pamant, cu voia lui Dumnezeu se va da lui. Si atat va fi de mult incat il vor risipi cu lopata in orasul lui. Si se vor imbogati cei mari ai lui, si se vor face saracii ca imparatii, si boierii vor fi foarte ravnitori si vor goni pe toti evreii din orasul Domnului si nu se vor alia. Si va infricosa pe toti orasenii lui, sa nu se afle in orasul lui cantatori cu chitara, nici cantator din gura si alte ucigase organe. Le va ura si desfiinta din orasul Domnului. Si va fi atunci mare bucurie si veselie, si toate bunatatile se vor deschide, cele pamantesti si cele de la mare, ca in zilele lui Noe, care se bucura in pustiu, pana ce a venit potopul. Si dupa ce va trece aceasta imparatie, vor incepe anii durerilor. Atunci va rasari un oarecare fiu fara de lege si va imparati in acest oras, si va face cele care nu s-au facut de la inceputul lumii, nici nu se vor mai face. Si daca va sta la imparatie, va scoate dogme si va pune legi, ca sa se insoare tatal cu fiica sa, si fiul cu mama sa, si fratele cu sora sa. Si care nu-l vor asculta pe el, cu moarte silnica vor muri, si care vor muri astfel, neprimind dogmele lui, in ziua Judecatii la a doua venire a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, se vor randui la un loc cu Sf. Ioan Botezatorul.
Acest imparat va insura pe calugarii de prin manastiri cu sila. Aceasta silnicie este mai rea decat uciderea. Si acest imparat va curvi cu maica sa si cu fiica sa. Si in vremea aceea toti vor curvi si vor primi slobozenie de a curvi cu surorile lor. Si se va sui pangariciunea ca o uraciune inaintea lui Dumnezeu, si va privi spre tot pamantul si va porunci tunetelor si trasnetelor sale dintru inaltime, si va aduce mare frica. Multe orase vor fi arse de foc, si multi oameni de huietul acestor infricosate tunete si de spaima mare vor muri rau, si multi vor arde de foc. Si vai pamantului de infricosarea Atottiitorului si de acea nemarginita urgie si manie a lui Dumnezeu, cea trimisa in toata lumea, pentru ca se va pierde acest imparat, si se va da in focul nestins …
Asadar, fiul meu Epifanie, orasul nostru se va pierde pentru multimea rautatilor, si a faradelegilor, de care ti-am spus ca vor urma in lume, precum Domnul nostru Iisus Hristos a zis ca este inceputul relelor. Dupa acestea sfarsitul lumii fiind aproape, precum am mai zis, si dupa implinirea vremurilor tuturor neamurilor, care la randul lor in diferite vremuri au imparatit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitilor (prin Antihrist) ca sa imparateasca in al saptelea veac spre al optulea, pentru care a marturisit proorocul Isaia, zicand asa: Va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea neamurilor, care au stapanit pe oile cele risipite ale lui Israel printre neamuri. Si va aduna pe Israelul cel ratacit (adica pe evreii cei inselati de Antihrist) in sfanta cetate a Ierusalimului. Si va fi atunci Israel ca si cand a iesit din Egipt, precum marturiseste si sfantul Ap.Pavel, care zice: „Cand se vor implini vremurile neamurilor, atunci se va mantui tot israelul…” Acestea ammdoua de mai sus, se unesc cu zicerile Sf. Ipolit, care zice despre venirea lui Antihrist, ca intai evreii se vor amagi. Si Domnul nostru Iisus Hristos marturiseste aceasta, zicand: „Eu am venit intru numele Tatalui Meu si nu M-ati primit; iar altul daca va veni in numele lui, pe acela il veti primi …”
Asadar, ii va aduna pe toti in cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca sa nu mai zica daca ar fi voit Dumnezeu sa ne miluiasca pe noi, iarasi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era sa credem in Hristos, si nu era sa-l omoram pe El, ca a iubit mai mult pe neamuri decat pe noi. Si acum daca i-a adunat, nu au ce sa mai zica. Fiindca i-a adunat si si-au luat drepturile lor, si iarasi au ramas intru necredinta. Asadar indata ce se va arata Antihrist, vor crede in el, dupa cum a zis Domnul.

Profetia Sfantului Metodie, arhiepiscopul Patarelor, care a patimit in anul 310 d.Hr.

Pentru cele ce vor fi in zilele cele mai de pe urma, la veacul al saptelea.
La sapte mii de la facerea lumii, se vor ridica ismaielitii si agarenii, adica cei ce se trag din Agar si din Ismail, care sunt turci si vor inconjura zidurile cetatii Vizantiei (Constantinopolul), si vor aduna toate neamurile in cetatea de pe sapte munti. Cata urgie cand te va inconjura multimea de oameni, si te vor stapani ca pe un lucru de nimic, si zidurile cele frumoase vor cadea ca un smochin putred si va calca pruncul asupra ta, adica Ismail. Si va pune asupra ta sceptrul ? Si va pune mainile lui pe sfintele lui Dumnezeu jertfelnice ? Si cele sfinte nu le va primi, ci le va da fiilor pierzarii. Iar dupa aceea se va ridica sarpele cel adormit, si va bate pe prunc si haina lui cea imparateasca imbracandu-o, numele lui se va slavi intru bune vestiri. Iar fiii pierzarii intarind razboiul, vor da fetele lor catre apusul soarelui. Si vai de tine cetate de pe sapte munti! Va da sarpele cel adormit moarte cuvioasa, si va stapani asupra cetatii, de pe sapte munti neamul cel plavit cinsprezece ani. Si vor da in ea si vor manca din ea multi spre izbandirea sfintelor. Si vor stapani la rasarit trei purtatori de grija, si la apus oarecare purtatori de grija (Germania n.n.), si cu el impreuna se vor scula sapte lupi, la fel de salbateci (care sunt cele sapte puteri). Lupi se intelege, unde este neamul cel biruitor. Si vor bate pe ismaeliteni si-i vor goni pana la colonie, care se intelege ca este locul mutarii. Si vor turba neamurile cele de acolo, care sunt ascultatoare credintei lor, si-i vor imparti cu graba si manie. Partea cea dintai va ierna la Efes, a doua parte la Magulinii, a treia parte la marginea tarmului marii la Pergam (langa Smirna) si a patra in Bitinia. Si vor insira vase multe pe apa, si vor calca hotarele ei. Atunci se vor tulbura popoarele care sed in unghiurile Ostrovului, si se va ridica Filip cu 18 limbi (state), si se vor aduna la Constantinopol si vor porni razboi cum nu a mai fost vreodata. Si vor alerga pe ulitele cetatii si multa varsare de sange se va face, incat va curge sangele ca paraiele; si se va tulbura marea pana in adanc. Atunci boul va striga, magura cea uscata va plange. Si atunci vor sta caii si se va auzi glas din cer zicand: Stati, stati, pace voua: destul. Aceasta izbandire se va face pentru cei nesupusi si neascultatori. Si le va zice: veniti catre partile din dreapta orasului, si acolo veti afla un om stand cu multa mahnire, rezemandu-se intre doi stalpi, stergandu-si sudoarea de pe hainele sale, si va fi cu barba alba, drept, milostiv si cu haine simple si bland la fire; la varsta de mijloc. Si va avea la piciorul drept un semn in mijlocul lui. Si glas de inger se va propovadui: Luati-l si-l incoronati pe acesta imparat. Si luandu-l pe el patru ingeri purtatori de viata, il vor duce pe el la sfanta si marea biserica a lui Dumnezeu Sofia, si-l vor incorona pe el imparat, si-i vor da lui in mana dreapta o sabie, zicandu-i: imbarbateaza-te si te intareste, si biruieste pe vrajmasii tai. Luand el sabia de la ingeri va bate pe ismaeliti si pe etiopieni si pe europeni si pe tatari si pe alte neamuri. Iar pe ismaeliteni in trei ii va imparti. Partea intai o va trece sub sabie, iar a doua parte o va boteza, iar a treia parte o va goni cu mare manie, pana la copacul singur (Marul rosu). Si intorcandu-se de la razboi, se vor deserta comorile pamantului si toti se vor imbogati, nimeni dintre ei nu va fi sarac. Si pamantul isi va da roada sa insutit. Iar cu armele cele de razboi isi vor face fiare de plug si seceri, si va imparati ani 15. Si dupa moartea lui va imparati altul 11 ani. Si acesta va vedea moarte sa mai inainte de vreme mergand la Ierusalim, unde este imparatia lui Dumnezeu. Si dupa el vor imparati patru feciori ai lui, si cel dintai va imparati la Roma, iar cel de-al doilea va imparati la Alexandria, si al treilea la Salonic, iar al patrulea la Constantinopol. Si atunci ridicand razboi intre dansii, pe preoti si pe calugari ii vor lua la oaste; si nici unul dintre dansi nu se va mantui, (ca toti in razboi vor pieri). Si nefiind vreun barbat vrednic ca sa imparateasca pe pamant, va imparati o femeie spurcata si fara de rusine. Si aceasta va spurca sfintele biserici si jertfelnicele lui Dumnezeu. Si stand in mijlocul Constantinopolului, va propovadui zicand cu mare glas: cine este Dumnezeu afara de mine, si cine va sta impotriva imparatiei mele ? Si indata se va cutremura Constantinopolul si se va scufunda cu totul intru pierzare, si numai cele ce se cheama maguri uscate se vor vedea. Si trecand prin Constantinopol corabierii vor zice: Aici a fost Constantinopolul cel vesti si laudat in lume! Si asa va imparati altul la Salonic putina vreme, si se va scufunda si acela. Si dupa aceea se va scufunda in mare si Smirna si Cipru de furtuna. Si dupa aceea va imparati Antihrist … si va face minuni si semne ciudate, incat pe multi ii va rataci de la dreapta credinta si de va putea pana si pe cei alesi… Si va mari si va slavi pe evrei si va dezradacina bisericile si le va preface (le va da alta destinatie) si va fi foamete si ciuma in toata lumea. Si apele se vor usca, iar paraiele si raurile vor seca. Si ploaia nu-si va da roada sa pe pamant. Si va stapani acest blestemat 3 ani si 6 luni. Atunci va trece anul ca luna, si luna ca saptamana, si saptamana ca ziua, si ziua ca ora , si ora ca minutul pentru robii cei alesi ai lui Dumnezeu. Iar dupa implinirea acestor trei ani si jumatate, va ploua Dumnezeu cu foc asupra pamantului si va arde de trei coti. Si atunci va striga pamantul catre Dumnezeu si Ziditorul sau, zicand: Curat sunt inaintea Ta Doamne si intru mine nu este greseala. Si atunci cerul ca o carte se va infasura, iar ingerii vor trambita, intru ale caror glasuri vor invia mortii. Si cei drepti vor sta de-a dreapta imparatului ceresc, iar cei pacatosi de-a stanga. Si dreptii vor mosteni cerestile bunatati, iar pacatosii vesnica munca a focului nestins, si viermele cel neadormit cu slujitorii lui Antihrist pe care i-au inselat. Iar pe noi sa ne invredniceasca sa dobandim vesnicile bunatati, pe care le-a gatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El, a caruia este slava, cinstea si inchinaciunea, in veci. Amin.

Profetia de pe piatra de mormant a Sfantului Constantin cel Mare

Inscriptia care este scrisa pe piatra de deasupra mormantului Sf. Constantin cel Mare, primul imparat crestin, a fost descifrata de Ghenadie Scolasticul din porunca imparatului grec Ioan Paleologul, la anul 1440; cu 13 de ani mai inainte de a fi cucerit Constantinopolul. Ghenadie a ajuns cel dintai patriarh, pe vremea lui Mahomed II.

„La intaiul indiction al imparatiei lui Ismail, Mahomed va infrange neamul Paleologilor, si cetatea de pe sapte munti (Constantinopolul) o va lua si inca va imparati. Si va rasturna multe neamuri, si insule va pustii pana la Pontul Euxin. (Marea Neagra) si pana in vecinii ei de la Istru (Dunare) va fi hotarul, si se va opri. Si in al 8-lea indiction va cuceri Peloponezul. Iar in al 9-lea indiction, asupra partii Crivatului se va osti. Si in al 10-lea indiction, pe Dalmati va supune si iarasi se va intoarce dupa un timp la Dalmati cu razboi mare; si pe unii va zdrobi. Multimea neamurilor cu cei de la miazanoapte pe mare si pe uscat, la razboi se vor aduna si pe Ismail vor birui, si pe un stranepot al lui va lasa sa imparateasca scazut si mic. Iara neamul cel plavit cu celelalte puteri in unire pe Ismail vor zdrobi cu desavarsire. Apoi razboi mare se va face de catre toate neamurile, cu cruzime pana la al 5-lea ceas, si glas de sus va striga: stati, stati cu frica; alergati cu multa sarguinta catre partea cea dreapta a cetatii, si veti afla un barbat minunat si viteaz, pe acela puneti-l imparat, ca iubit imi este mie, si pe el primindu-l voia mea veti implini …”
In general profetia este in acord cu marturiile istorice consemnate de istorici intelepti si oameni sfinti deasupra pietrei de mormant a Sf. Constantin cel Mare, primul imparat crestin, cand fiul lui Constantin a mutat ramasitele pamantesti ale tatalui sau de la Nicomidia in Constantinopopol, si pe care le-a ingropat in biserica Sf. Apostoli. Profetia pomeneste numai evenimentele care vor avea loc si a fost descifrata de Ghenadie Scolasticul in 1440 cu 13 ani inainte de a fi cucerit orasul de catre turci. Profetia cuprinde evenimente legate de inflorirea turcilor, cucerirea Constantinopolului si sfarsitul care-i asteapta pe turci. De la anul 339, cand a murit Constantin cel Mare si pana la 1440 cand s-a descifrat profetia au trecut 1101 ani. Profetia a fost descifrata dupa ce a trecut vremea pentru ca sa vada crestinii ce avea sa se intample nu peste mult timp, caci au existat si inaintea lui Ghenadie multi barbati intelepti si sfinti care au descoperit evenimentele ce aveu sa vina. Constantinopolul este numit „sapte munti” nu numai in aceasta profetie, ci si in multe texte istorice. Vecinii de la Istru sunt popoarele care se invecineaza cu Istrul (Dunarea).
Avem confirmarea extraordinara a profetiei. Cucerirea Constantinopolului de catre Mahomed Cuceritorul pe vremea lui Constantin Paleologul: „Mahomed va infrange neamul Paleologilor si cetatea de pe sapte munti o va lua…”. Intai este prezisa infrangerea pe care o va suferi imparatia otomana la anul 1683 d.Hr. „Multimea neamurilor cu cei de la miazanoapte pe mare si pe uscat, la razboi se vor aduna si pe Ismail vor birui”. De asemenea infrangerea turcilor de catre greci, bulgari si serbi in 1912-1913. Stranepot este numit noul regim din Turcia condus de Chemal, care a anulat pe sultani si care va imparati „scazut si mic”. Ramane realizarea profetiilor care au intarziat, dintre cele care au fost descoperite, daca comparam profetia cu alte paralele. „Insa neamul cel plavit cu celelalte puteri, in unire pe Ismail vor zdrobi cu desavarsire”. Toate profetiile converg in directia distrugerii turcilor de catre dusmanii lor, rusii in alianta cu alte state. Razboiul va fi „ingrozitor”; asadar se vor lupta multe state crestine din Occident revendicand Constantinopolul, cu mare tulburare si cruzime. Atunci, dupa ce se vor face sacrificii nemaivazute de mari razboiul va fi oprit prin interventie de sus.

Profetia unui anonim (1054 d.Hr.)

1. Un mare razboi european.
2. Infrangerea Germaniei, distrugerea Rusiei si Austriei.
3. Infrangerea turcilor de catre greci.
4. Intarirea turcilor peste popoarele occidentale si infrangerea grecilor de catre Agar.
5. Macelul popoarelor ortodoxe.
6. Si mare neliniste a popoarelor ortodoxe.
7. Invazia celor 6 armate straine in Marea Adriatica. Cele care pregatesc iadul celor ce locuiesc pe pamant.
8. Un semn mare catre agareni (turci).
9. Un nou razboi european.
10. Unirea popoarelor crestine contra Germaniei.
11. Infrangerea galilor de catre Germania.
12. O revolutie a inzilor si ruperea lor de Anglia.
13. Anglia este limitata la Saxonia.
14. Inving popoarele ortodoxe si distrugerea generala a agarenilor (turcilor) de catre ortodocsi.
15. Nelinistea lumii.
16. Deznadejde generala pe pamant.
17. Batalia a sapte state in Constantinopol. Un macel de trei zile si trei nopti. Biruinta celui mai mare stat contra celor 6 state.
18. Alierea celor 6 state contra celui de al saptelea stat; trei zile si trei nopti macel.
19. Oprirea razboiului de catre un inger si predarea orasului grecilor.
20. Revenirea latinilor (romano-catolicilor) la credinta cea dreapta ortodoxa.
21. Prigonirea credintei ortodoxe de la Rasarit pana la Apus.
22. Frica si spaima acestora provocata de barbari.
23 Destituirea papei si proclamarea unui patriarh peste toata Europa.
24. In 55 de ani sfarsitul necazurilor. Iar al saptelea nu este necajit, nu este exilat, revenind in bratele mamei celei iubitoare (Biserici).

Asa va fi si asa se va petrece.
Amin. Amin. Amin.
Eu suit Alfa si Omega.
Inceputul si sfarsitul.
La sfarsit vor fi o turma si un pastor din credinta ortodoxa.
Aceasta se va intampla.
Amin. Amin. Amin. (Robul lui Hristos – Adevaratul Dumnezeu)

Profetia a fost scrisa de un anonim, asadar de cineva care din modestie nu a dorit sa-si faca cunoscut numele sau. Deja primele 8 semne ale profetiei s-au implinit cu multa exactitate, dupa cum vom relata in continuare. A mai ramas implinirea restului de semne. Deci descoperim in al 9-lea semn si in continuarea biruintei ortodoxe, lupta dintre rusi si turci, si macelul general al turcilor. Nelinistea lumii, care urmeaza este lesne de interpretat fiindca razboiul va fi descoperit in desfasurare. Iar dupa ocuparea Constantinopolului, dupa cum vedem si din profetiile precedente, descurajarea oamenilor se va generaliza, si aici se are in vedere, in mod evident, utilizarea armelor nucleare. Semnul 17 prezice biruinta rusilor contra statelor din Apus in lupta de la Constantinopol. Urmeaza alianta celor 6 state din Apus contra rusilor. Acest razboi va fi crunt cu un macel nemaivazut; razboiul va inceta prin interventie dumnezeiasca. Papa urmeaza sa fie destituit.
Semnele care s-au indeplinit sunt urmatoarele: 1) Un mare razboi european (1914). 2) Infrangerea Germaniei si distrugerea Rusiei (1917) si a Austriei (1918). 4) Intarirea turcilor peste popoarele occidentale si infrangerea grecilor de catre Agar (turci) (1922). 5) Macelul popoarelor ortodoxe (1922). 6) Nelinistea crestinilor din cauza macelului provocat de turci. 7) Invazia celor sase armate straine in Marea Adriatica (1938 armata Italiana invadeaza Epirul), si care pregatesc iadul celor care locuiesc pe pamant (1938 al doilea razboi mondial care a inghitit milioane de oameni). 8) Un semn mare catre agareni (perioada de dupa cel de al doilea razboi mondial pana astazi cand Turcia se considera pe sine puternica (ocuparea Ciprului). 9) Un mare razboi european (probabil al treilea razboi mondial, care va incepe din zona Bosforului si care se va extinde pana in Palestina. Semnele 10, 11, 12, 13, vor consutui evenimente inlantuite, dupa cum au si inceput a se indeplini. Daca consideram semnul 10 ca s-a indeplinit cu alierea Germaniei cu Bulgaria si Romania in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca semnul 11 s-a adeverit cu infrangerea Frantei de catre Germania in primavara lui 1940 si ca semnele 12 si 13 reprezinta pierderea coloniilor de catre Anglia, fapt care s-a intamplat, atunci ne aflam in ajunul semnului 14, prin urmare in ajunul unui razboi mondial. Daca urmarim aceasta serie de evenimente, atunci semnul 9 trebuie sa reprezinte al doilea razboi mondial.
Urmarirea cu atentie a implinirii semnelor care ne-au fost profetite nu lasa loc de tagaduire asupra confirmarii si celorlalte semne care urmeaza, oricat de dureroase ar fi aceste evenimente pentru omenire. Oare cele doua razboaie mondiale nu au concentrat cruzimi nemaivazute de sarmana omenire ? Oare omul nu-si „va veni in sine” ca sa se pocaiasca si sa mearga pe calea lui Dumnezeu ? Exact contrar se intampla. Rezistenta morala a omului a slabit continu si pacatul ia proportii, si ameninta ca sa atraga inca si pe cei alesi, pentru ca raul este cu mai multe capete, iar atacul puterilor intunericului se generalizeaza. Nu mai ramane decat pocainta noastra curata si neintarziata. Pocainta, postul si rugaciunea sunt singurele arme ale crestinului cu care poate sa lupte ca sa schimbe hotararea lui Dumnezeu pentru multele infricosari care ne asteapta.
Sf. Scriptura si istoria Bisericii noastre este plina de exemple unde Dumnezeu, ascultand rugaciunile fiilor Sai credinciosi, a schimbat hotararea si le-a daruit mantuirea. Mantuirea Ninivei este un asemenea exemplu, fiindca pocainta, rugaciunea si postul locuitorilor au schimbat hotararea lui Dumnezeu, de a distruge Ninive.
Si astfel si frecventele cereri ale credinciosilor pentru evitarea secetei, sau a altor primejdii si calamitati, care ar putea veni, in general au rezultatul scontat. Cu toate acestea este nevoie de pocainta sincera si de schimbarea modului de viata.

Profetia lui Agatanghel

Ieromonahul Agatanghel, care a trait 79 de ani, pe la 1298, a vazut o infricosatoare vedenie despre cele ce se vor petrece in viitor, pe care le-a si scris. Noi vom relata aici ceea ce priveste tara noastra (Grecia n.t.).
Grecia va fi luata de la turci, teatrul jafurilor si a distrugerilor. Poporul si cei care conduc se vor gasi in stramtoare. Dar dupa aceea un popor din Rasarit va veni spre partile de nord ale Greciei. Unit revenindu-si in sine din tulburarea invadatorilor vor iesi cu toata armata impreuna si vor alunga pe turci nu numai din Grecia, ci si din intreaga Europa. Unii turci gasind refugiu numai la Mecca (Marul rosu). Iar Constantinopolul va deveni din nou capitala Greciei.
Acelasi lucru il profeteste si Sf.Cosma al Etoliei, precum si alti barbati sfinti. „Constantin a inceput, Constantin va pierde imparatia Bizantului”. Profetia s-a confirmat. Mai mult, a profetit cu admiradila exactitate si anul cuceririi la 1453. „Si se va implini la anul 1452 pana la 1453, cand trebuie sa cada cea mai mare imparatie in mainile agarenilor…”.
De asemenea prezice cu exactitate timpul robiei grecilor de catre turci. „Si vor fi casele distruse si sfintele biserici profanate si credinciosii persecutati pana la a opta suta hotarat…”. Dupa cum este cunoscut anul 1821 reprezinta anul eliberarii.
Agatanghel, cel cu nume sfant, a profetit cele despre cucerirea Constantinopolului, timpul robiei grecilor, timpul eliberarii lor si a formarii Europei dupa cadere, apostazia Europei Occidentale. De asemenea a profetit si despre activitatea lui Napoleon si dezastrul acestuia.

 

E. CONCLUZII

Distrugerea Turciei. Ciocnirea neamurilor apusene si a rusilor

„Constantin a inceput, Constantin va pierde imperiul Bizantului” Agatanghel

Pornind de la corelatia si paralelismul profetiilor precedente, dar si de la multe alte profetii ale Vechiului si Noului Testament, pe care nu le putem cuprinde pe toate in aceasta lucrare, apare fara fortare concluzia ca se asteapta:

a) distrugerea Turciei
b) ciocnirile armate intre Rusia si armatele occidentale pe teritoriul Turciei, in preajma Constantinopolului,
c) ciocnire ampla pe teritoriul Palestinei,
d) distrugerea rusilor si mari distrugeri multor state. Turcia sprijinindu-se pe statele din Occident crede ca este un semn mare, dupa cum prevestesc si profetiile. „Un semn mare pentru agareni” (profetia unui anonim). Aceasta va provoca cea mai mare neliniste. Ura care exista de secole contra grecilor, ocuparea cu nemaivazute grozavii pentru vremurile noastre, indiferenta pentru hotararile organismelor internationale, probleme la granita cu Rusia, aversiuni crescande fata de Grecia.

Asadar candva va iesi din granitele ei, cand isi va da pe fata cruzimile si salbaticiile care au fost comise pana astazi impotriva tuturor popoarelor, dar mai ales impotriva poporului grec ortodox. Rusia care isi va reglementa problemele interne si externe, va merge impotriva turcilor, dupa cum ne informeaza multe din profetii, si-i va obliga pe turci la o retragere precipitata. Vezi profetia unui anonim, cea de pe mormantul Sf. Constantin cel Mare, a lui Leon cel Intelept, Agatanghel, Cosma al Etoliei. „Inving popoarele ortodoxe si distrugerea totala a agarenilor (turcilor) de catre ortodocsi” (Profetia unui anonim). „Urmeaza distrugerea Turciei si apoi triumful Bisericii Apostolice” (Profetia lui Agatanghel). „Iara neamul cel plavit cu celelalte puteri intr-o unire pe Ismael va zdrobi desavarsit” (Profetia de pe mormantul Sf. Constantin cel Mare).
Dupa distrugerea Turciei de catre rusi, armatele rusesti controland marea Egee si stramtoarea Bosfor se vor indrepta spre Siria si Palestina, dupa cum ne spun alte profetii din Vechiul Testament, inaintand prin aer si pe mare.
Atunci coalitia Occidentala nu va ramane indiferenta fata de aceasta amenintare a Rusiei. Occidentul va incerca cu ajutorul celor sase state ca sa ocupe Constantinopolul si sa distruga flota ruseasca. Vor invinge rusii, dupa cum fara greseala s-a profetit de multe veacuri. „Batalia a sapte state in Constantinopol. Biruinta celui mai mare stat contra celor sase state” (Profetia unui anonim la 1054 d.Hr.).
Un timp se mijloceste refacerea si pregatirea puterilor occidentale si incercarea de a rezolva pasnic problema ocuparii Dardanelelor si a Constantinopolului. „Vor incerca ca cel ce rezolva cu condeiul, dar nu vor putea, de 99 de ori cu razboi si o data cu condeiul” (Profetia Sf. Cosma al Etoliei). Si continua Sf.Cosma: „Daca problema se va rezolva cu razboi vor patimi multe distrugeri”. Mai mult, dupa cum profeteste Metodie, vor hotari pentru problema orasului trei „imputerniciti”, asadar trei comisari ai marilor puteri. Pentru aceasta si Sf.Cosma al Etoliei zice: „Daca vor cadea de acord cele trei puteri nimic nu va patimi”.
Cu toate acestea rusi, dupa ce vor stapani 5 sau 6 luni Constantinopolul nu vor accepta sa-l predea si, dupa cum profeteste Sf. Metodie, va pune in miscare multe state din Europa Occidentala si vor invada Asia Mica. Iar multe armate vor fi conduse in mijlocul teritoriului Greciei. In sfarsit 18 state se vor ciocni in Constantinopol. Caci va veni de la Apus Filip cel Mare cu 18 limbi si se vor bate atat de mult si cumplit incat va curge sangele ca paraiele si apa Bosforului va fi ca sangele de rosie.
Atunci rusii se vor retrage spre Palestina, unde dupa aceea organizandu-se popoarele dimprejur va incepe razboiul distrugandu-se unele pe altele; ca sa se adevereasca, dupa cum s-a scris, profetiile Vechiului Testament, precum vom arata in continuare.

Ciocnire ampla in Palestina. Distrugerea Rusiei

Suntem datori sa lamurim ca distrugerea Rusiei si ciocnirea armata din Palestina nu este aceeasi cu lupta de la Armaghedon, a conflagratiei mondiale de la sfarsit, cand va fi desfiintat statul lui Antihrist si va urma triumful credinciosilor.
Iezechiel profeteste ca puterile care se vor ciocni in Palestina, vor veni din „hotarele de la miazanoapte” (Iez.38, 6), iar cele de la Armaghedon din „lumea intreaga” (Apoc.16, 14), asadar din toate partile lumii. „Si i-a strans la locul ce se cheama in evreieste Armaghedon” (Apoc.16, 16). Vrednic de insemnat ca Armaghedonul va fi in Palestina, in muntele Carmel si consuma cu a saptea plaga din Apocalipsa.
Ce se profeteste aici este un conflict care are in frunte pe rusi, si constitute urmarea luptei din Constantinopol. El se alatura celui de-al treilea razboi mondial, care va premerge in orice caz lui Antihrist. Cu aceasta sunt de acord toate profetiile, si ale Sf. Parinti si ale Vechiului si Noului Testament. Astfel, inaintemergatorii lui Antihrist contribute intr-un mod inimaginabil la provocarea celui de-al treilea razboi mondial, precum si a luptei de la Armaghedon, fiindca astfel vor crede lui Antihrist mult mai usor decat lui Dumnezeu.
Vom relata profetia lui Iezechiel, aici existand in paralel profetiile lui Isaia si ale Apocalipsei. Toate acestea petrecandu-se dupa adunarea evreilor din toate partile lumii in Palestina. Dupa cum este cunoscut de la anul 70 d.Hr. abia in 1948 s-a constituit statul evreu in Palestina. „Asa zice Domnul: Iata, Eu sunt impotriva ta, God, printul lui Ros… si in anii de pe urma vei veni in tara izbavita de sabie, ai carei locuitori au fost adunati dintr-o multime de popoare, in muntii lui Israel” (Iez.38, 8). Profetia vorbeste clar pentru repatrierea evreilor in pamantul stramosesc. Si profetia continua. (Evemmentele acestea au fost scrise amanuntit la Iezechiel capitolele 31 si 39). „Si tu te vei ridica cum se ridica furtuna, si te vei duce ca norii, ca sa acoperi tara, tu si toata oastea ta si multe popoare impreuna cu tine… Si vei pleca de la locul tau, din hotarele de la miazanoapte, tu si multe popoare impreuna cu tine, toti calari pe cai, tabara mare si ostire nenumarata, si te vei impotrivi poporului Meu, impotriva lui Israel, ca un nor care acopera pamantul” (Iez.38, 9, 15-16). Descriere este amanuntita, o armata foarte puternica, arme rapide ca norii, in mod evident avioanele si rachetele, iar provenienta din armata de la miazanoapte. „Si in ziua aceea cand God va veni impotriva tarii lui Israel, zice Domnul Dumnezeu, mania Mea se va aprinde pe fata Mea… in ziua aceea va fi un mare cutremur in tara lui Israel. Atunci vor tremura inaintea Mea pestii marilor…” (Iez.38, 18-20). Asadar se vor cutremura pestii marilor, pasarile cerului, animalele si toate taratoarele si oamenii, iar stancile se vor darama si toate casele: „si se vor prabusi muntii, stancile se vor darama si toate zidurile vor cadea la pamant”. (Eventual occidentalii vor ataca pe rusi cu arme nucleare in care vor pieri si aceia evident.) „Si voi chema impotriva lui toata frica, zice Domnul; sabia fiecarui om va fi impotriva fratelui sau. Si-l voi pedepsi cu moarte si varsare de sange; voi varsa asupra lui si taberelor lui si asupra multor popoare care sunt cu el, ploaie potopitoare si grindina de piatra, foc si pucioasa…” (Iez.38, 21-22).
Rusii vor infrunta acolo multe popoare carora le va produce multa frica. Pana la urma va fi distrusa de o ploaie de foc si de grindina de piatra. Asadar bombele nucleare care vor veni dinspre Occident sau alte feluri de arme. Mai mult, capitolul 39 de la Iezechiel descrie si curatirea pamantului Palestinei de nenumaratele cadavre ale rusilor si a celor dimpreuna cu ei. In rezumat (Iez.39, 11-16) avem: In ziua aceea voi da lui Gog loc de mormant, in Israel, in valea trecatorilor (Abarim), la rasarit de Marea Moarta, acolo voi ingropa pe Gog si toata tabara lui si voi numi locul acela „valea taberei lui Gog”. Sapte luni ii va ingropa Israel ca sa curate tara, tot poporul ii va ingropa…
Aceasta este in acord cu protetia pentru sfarsitul rusilor si al treilea razboi mondial cu efecte distrugatoare in toate tarile lumii: America, Rusia, Europa, fiindca in acord cu alte profetii „orasele vor ajunge pustii” (profetia Sf. Cosma al Etoliei) si profetia lui Isaia. Oamenii vor fugi in munti unde mai usor se vor putea mantui.

***

„Si a ars din pamant a treia parte, si a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot” (Apoc.8.7)

Evenimentele premergatoare lui Antihrist. Sapte peceti si sapte trambite.

Apocalipsa este pnn excelenta cartea care ne descrie amanuntit atat evenimentele cosmice care vor premerge, cat si evenimentele care vor urma aratarii lui Antihrist. Evenimentele acestea nu sunt alegorice, ci reale.
Deci cele opt peceti sunt pedepse pedagogice prin care Dumnezeu intareste propovaduirea Evangheliei pana la sfarsitul veacurilor. Astfel prima pecete reprezinta intreaga predica a Evangheliei pana la sfarsitul lumii, a doua pecete toate razboaiele, a treia pecete foametele (vezi Apoc. 6, 1-17).
Continutul pecetii a saptea este alcatuit dintr-un sir de sapte trambite, din care sase reprezinta venirea plagilor, mult mai grele si mai groaznice decat cele descrise in cele sase peceti.
Asadar, sunt expuse ca o masura pedagogica catre omenirea necredincioasa, mai drastice decat primele, pentru ca sa indrepte pe omul abatut spre pocainta si mantuire. Pe scurt continutul celor sapte trtmbite, care sunt descrise admirabil in Apocalipsa in cap.8, este urmatorul:

La prima trambita este descrisa arderea a o treime din pamant, a o treime din copaci, si iarba verde a ars-o de tot. „Si a ars din pamant a treia parte, si a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars-o de tot” (Apoc.8,7).
Continutul profetic si de avertisment al primei trambite se implineste exact cu incendierea catastrofala a lumii, a padurilor si indeosebi in tara noastra (Grecia). Si astfel si profetia Sf. Cosma al Etoliei este in deplin acord cu Apocalipsa, dar si confirmata. Oamenii vor saraci fiindca nu vor avea dragoste de natura”. Intr-adevar nu ne simtim mai saraci in orasele superaglomerate fara verdeata?
La a doua trambita este descrisa contaminarea a o treime din mari, a o treime din pesti si a o treime din corabiile de pe mare (Apoc.8, 8-9). Dupa cum ne este cunoscut, evenimentele descrise corespund realitatilor de astazi, precum este recunoscuta contaminarea marilor, distrugerea pestilor si descompunerea navelor, urmare a crizei navale mondiale. Dezastrul, aici ca si la prima tarmbita, nu este integral, fiindca are un caracter curat pedagogic.
La a treia trambita este descrisa contaminarea a o treime din rauri si ape, de steaua Absintos, si moartea multor oameni ca urmare a acestei contaminari. Toti suferim zbuciumul, dar si contaminarea peste masura de la Cernobal, care in ucraineana inseamna Absintos. Asadar, contaminarea radioactiva de la Cernobal este continutul celei de a treia trambite. „Si a treia parte din ape s-a facut ca pelinul” (Apoc.8, 11).
La a patra trambita este descrisa micsorarea luminii soarelui, a lunii si a stelelor cu o treime. In ajunul acestui fenomen ne aflam noi astazi. Chiar daca se va provoca partial… dar eclipsa aceasta a soarelui si a lunii nu putem ca s-o prognozam. Un neobisnuit incendiu, un vulcan, o explozie nucleara, timpul va decide. La sfarsitul celei de a patra trambite avem trei valuri de atentionare, care prevestesc mari dezastre (Apoc.8, 12-13).
La a cincea trambita ne este descrisa incordarea suferintei si suferinta unui infricosator razboi (sigur cel de-al treilea razboi mondial), cand oamenii vor chema moartea. O insuportabila tristete si pornire catre sinucidere a ateilor, care au crezut in predica prefacut pacificatoare a inainte mergatorilor lui Antihrist. Duhul nimicirii (al pustiirii) va stapani cinci luni pe pamant (Apoc.9, 1-12).
La a sasea trambita este descris dezastrul si catastrofa razboiului. Doua sute de mii de ostasi vor lua parte la aceasta actiune. Vor fi omorati o treime din oameni. Acestea se vor petrece in timpul razboiului celui mare care va dura 5 luni. Sigur se vor folosi armele nucleare. „De aceste trei plagi: de focul si de fumul si de pucioasa, care iese din gura lor, a fost ucisa a treia parte din oameni” (Apoc.9., 18). Va urma predica celor doi profeti timp de 42 de luni, moartea acestora, un cutremur, spaima, pocainta multora (Apoc.1-14).
Va urma a saptea trambita, care prevesteste calamitati, tunete, cutremure, grindina nemaivazuta. Fenomene asemanatoare cu acestea s-au aratat in muntele Sinai cu aratarea lui Dumnezeu. Antihrist vine. Se va prezenta ca Dumnezeu. Va stapani toate statele. Rusii vor fi biruiti de restul statelor in al treilea razboi mondial la sfarsit. Razboiul este a sasea trambita. Antihrist se va instala in Ierusalim si va imparti oamenilor, timp de trei ani si jumatate bunuri materiale in America. Razboiul acesta va afecta cel mai mult statele europene si in principal Rusia. Oamenii se vor stampila pe frunte sau pe mana dreapta pentru ca sa-si procure cele necesare traiului. „Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei” (Apoc.13, 17). Dupa aceasta perioada Antihrist isi va arata inumana sa fata.

Cand va incepe razboiul cel mare?

Cea mai fierbinte si interesanta intrebare pentru multi este, sigur, cand va incepe razboiul cel mare, cel pe care noi il asteptam, al treilea razboi mondial.
Desi in Sf. Scriptura nu este fixata data, exista profetii ale Sf. Parinti care ne pun in ispita de a relata si a corela elementele existente si „semnele” vremii, pentru ca sa facem cel putin un calcul, care nu reduce cu nimic incertitudinea cititorului.
Este inutil sa spunem ca, oricate calcule s-au facut, ramane esentiala datarea de la profetul Daniel. Nu putem condamna pe niciunul din cei care au incercat sa faca aceste calcule, dar este preferabil ca sa se asculte avertismentul: „pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu”; chiar si cu o cronologie gresita, decat sa nu ascultam nimic si sa fim indiferenti fata de evenimentele ce vor veni. Important de retinut este ca evenimentele acestea, in sine, nu se schimba. Ele vor veni negresit. Toate profetiile se vor implini la vremea lor.
Exista o profetie a cuviosului Nil, care a sihastrit in muntele Athos inainte de anul 600. Cuviosul Nil profeteste ca „pe la anul 1900 mergand spre jumatatea mileniului al optulea, de la facerea lumii, acesta se va schimba si se va face de nerecunoscut …” De asemenea exista profetia cuviosului Nil, care zice ca „dupa 1913 trecand 79 de ani se vor savarsi cele mai mari rele, inaintea venirii lui Antihrist, ani de la facerea lumii 7500…”
Si in vedenia Sf. Nifon se relateaza ca Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii, S-a oprit si si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: „Voi curma la mijloc veacul acesta”, adica veacul cel care este plin de pacate si semnificand 7500. Exista multe astfel de marturii.
Sf. Cosma al Etoliei relateaza despre razboiul cel mare: „Va inceta veacul al optulea cand vor fi acestea”, adica la jumatatea dintre 7000 si 8000. El a zis ca razboiul va veni cand vor coincide doua sarbatori impreuna.
Intr-adevar in 1912 Pastile a coincis cu sarbatoarea Buneivestiri, iar Epirul a fost eliberat.
Exista si alta profetie a sfantului, care relateaza evident despre razboiul general pentru care sunt consacrate multe profetii. „Cand vor coincide doua veri si doua sarbatori impreuna”. Asadar, cand dupa o perioada de seceta va urma sarbatoarea Pastelui si Buneivestiri. Astfel sarbatorirea impreuna a coincis in 1991.
Daca, asadar, presupunem ca datele puteau mijloci, gresim, indiferent cat de putin, pentru mijlocul acestor veacuri; atunci este justificata retinerea cuiva, fata de data realizarii evenimentelor care s-au profetit.
Daca cunoastem ca anul 5508 este data nasterii lui Iisus, atunci 1992 va fi anul pe care-l cautam. Fiindca 5508 (de la facerea lumii pana la nasterea lui Iisus) + 1992 = 7500.
Este inutil ca sa subliniem ca anului 1992 i se face reclama, dintr-o pura intamplare, stranie(?), ca fiind inceputul unei noi ere.
Nu strigam ca sa nu ne pregatim pentru unificarea lumii, asa cum era inainte de turnul Babel.
Unificarea acestei lumi este o unificare sub aspectul pacii, dar in realitate ea pregateste o inrobire permanenta, o dictatura mondiala nemaivazuta, fiindca va incerca ca sa niveleze dreptul national al fiecarui popor, si incet popoarele vor fi asimilate in creuzetul internationalismului sub conducerea dezgustatorului Antihrist. Ce nu a izbutit Hitler prin arme, inainte mergatorii lui Antihrist reusesc cu alte arme: banii, diplomatia, masoneria, santajul, inrobirea spirituala. Iata inceputul ingrozirilor. Asadar, sustinem ca razboaiele, inevitabile din vremea noastra, sunt o noua fata a raului ce duce la subjugarea si inrobirea noastra in ghiarele lui Antihrist in 1992. Acesta este intelesul mai adanc al unificarii popoarelor din zilele noastre. Este un razboi european fara varsare de sange. Si dupa cum cei infranti intr-un razboi capituleaza fara conditii in fata invingatorului, astfel si noi semnam in alb impotriva autonomiei noastre spirituale.
Lasand la o parte problema numerelor, sa incercam o apropiere a evenimentelor care ne avertizeaza si au mai ramas de implinit. In acesta chestiune avem conducator totdeauna profetiile Sf. Parinti si cele din Sf. Scriptura. Ca toate profetiile sunt de acord ca ne aflam in ajunul unui nou razboi european – mondial. Si astfel, dupa cum am descris, in general, si evenimentele relatate in Apocalipsa arata ca sunt in acord cu aceasta viziune; ca ne aflam in ajunul celei de a patra trambite, care anunta un razboi infricosator.

A doua venire a Domnului

Ultimul eveniment al evolutiei omenirii va fi a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, dupa cum ne asigura El Insusi. „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multa si cu slava” (Mc. 13, 26). Si va urma Judecata. „Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre” (Mt.25, 32), si pacatosii vor urma tatalui lor diavolul, la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica si vor primi bunatatile paradisului, care, dupa cum ne spune Sf. Ap. Pavel, sunt de nedescris, „cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor.2,9).
Ziua celei de a doua veniri ramane necunoscuta, fiindca, dupa cum zice Domnul nostru Iisus Hristos „despre ziua aceea si despre ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal” (Mc. 13, 32).
Si in timp ce nu cunoastem exact vremea celei de a doua veniri, Dumnezeu ne da „semne”, care ne avertizeaza cand s-a implinit vremea: Si dupa cum de la frunzele smochinului cunoastem ca primavara s-a apropiat, astfel si din diferitele semne cei credinciosi sunt avertizati pentru evenimentele care vor veni, zice Domnul. Nu vor relata aici semnele care ne avertizeaza, care vor premerge celei de a doua veniri a Domnului, pentru ca le-am dezbatut pe larg in capitolele anterioare. Aici dorim ca sa notam, crestinul nu trebuie sa fie absolut sigur pentru ziua implinirii unei profetii, si cu atat mai mult pentru ziua celei de a doua veniri a Domnului, care va veni „ca un fur noaptea” (I Tes.5, 2).
Implinirea profetiilor seamana cu ziua mortii noastre. In timp ce moartea fiecaruia este un lucru cert, ziua mortii ramane nestiuta pana cand se implineste. Aceasta trebuie sa retinem ca nu cunoastem dinainte, cu exactitate, toate evenimentele care se vor petrece. Ceva analog raspunde Iisus ucenicilor Sai, care doreau sa stie cand va fi restaurata Imparatia lui Israel. „Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa” (Fapt. 1, 7).
Asadar, pe crestinul credincios nu trebuie sa-l intereseze atat ziua exacta a implinirii evenimentelor care vor veni, cat insasi evenimentele in sine. Iar aceste evenimente viitoare au fost profetite, dupa cum zice clar Domnul. „Dar voi luati seama. Iata dinainte v-am spus voua toate” (Mc. 13, 23). Astfel la a doua venire a Domnului se vor intampla urmatoarele evenimente importante:

1) prefacerea universului (II Pt. 5-7; 10-13).
2) invierea mortilor ( In. 6,39,40,44, 54).
3) prefacerea celor in viata (I Cor.15, 51-52).
4) rapirea credinciosilor in cer pentru intampinarea Domnului (I Tes.4, 15-17).
5) Judecata de obste si rasplatirea fiecaruia dupa faptele lui (Mt. 23,31-46).

De asemenea in timpul celei de a doua veniri, inaintea aratarii Domnului, se va arata pe cer semnul Fiului Omului. „Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Mt.24,30).
Asadar soarele si luna se vor intuneca, stelele vor pieri de pe cer, universul se va desface si se va infatisa un cer nou si un pamant nou. Invierea tuturor din morti, trupurile fiind nemuritoare. Cu toate acestea, in timpul celei de a doua veniri vor exista si vii. Si acestia, zice Sf. Ap. Pavel, isi vor schimba trupurile, care vor deveni nemuritoare. Astfel toti cei credinciosi dintre cei vii cu cei credinciosi care au inviat vor fi rapiti pentru a intampina pe Domnul in vazduh. Se va arata semnul crucii, dupa cum spun Sf. Parinti si va urma Judecata oamenilor si randuirea lor la osanda vesnica sau la fericire vesnica, dupa faptele pe care le-a facut fiecare cat a trait.
A doua venire a Domnului pentru crestinul credincios este ziua bucuriei, a fericirii si a veseliei, pentru ca ziua aceasta inseamna sfarsitul mahnirilor, viata vesnica, fericire dreptate.
Atunci credinciosul crestin va primi cununa slavei, asadar rasplata vesnica, pentru lupta dreapta pe care a dus-o aici pe pamant, dupa cum zice Apostolul neamurilor, Pavel. „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum ni s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecator, si nu numai mie, ci si tuturor celor ce au iubit aratarea Lui” (II Tim.4, 7-8).

 

 

Dupa cum constatam, iubiti cititori, nu avem nici o scuza ca sa umblam orbi. Dumnezeu, prin sfinti si prin Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a descoperit toate greutatile si razboaiele, urmarile nepocaintei noastre, precum si cursele care ne asteapta. In mod sigur milioane de crestini dinaintea noastra au crezut in cuvintele profetilor si s-au mantuit. Noi privim la confirmarea lor pana astazi, caci sperantele tuturor acestora nu au fost zadarnice. Purtatorii de Dumnezeu profeti au aratat si au fixat drumul pe care trebuie sa mearga, de fapt, crestinul. Si dupa cum soferul intelept nu este indiferent fata de semnele de circulatie pe care le intalneste in drumul sau, care au fost asezate pentru siguranta sa, tot asa si noi credinciosii crestini nu trebuie ca sa trecem nepasatori pe langa profetiile ce s-au dat pentru mantuirea noastra.
Dupa cum se vede clar, toate profetiile afirma laolalta ca intram intr-o perioada de razboaie si de greutati care prevestesc venirea lui Antihrist. Toate acestea nu trebuie ca sa ne deznadajduiasca, ci dinpotriva, sa ne inarmeze cu curaj si combativitate, fiindca ne spune Sf. Ap. Pavel, „patimirile vremurilor de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom.8, 18).
Si, daca inca au loc in zilele noastre toate acestea, nu suspinam inaintea lui Dumnezeu ca suntem nedreptatiti. Nu cautam sa urmam milioanelor de crestini martirizati pentru credinta. Si astfel de multe ori crestinul fara durere si fara primejdii nu vrea sa se indrepte spre mantuire. Suntem datori sa marturisim ca traversam o perioada de delasare si nepasare religioasa. Un singur lucru ne mai ramane, pocainta sincera si increderea in Dumnezeu. Fiindca dupa cum ne asigura Insusi Domnul „cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt.24,35).

O noapte in pustia Sfantului Munte

Arhimandritul Hieroteos Vlachos

 

Prolog

Din inspiraţia dragostei dumnezeieşti, în zilele noastre asistăm la o reînviere a dorului pentru teologia mistică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru nevoinţă, ascetism şi rugăciunea neîncetată a inimii.
Cum se explică oare faptul că în mijlocul tendinţei de a pune pe om în centrul lumii, se ivesc suflete ce tânjesc după adevărata viaţă în Hristos – căutând perfecţiunea – unirea cu Dumnezeu, suflete care vor să trăiască potrivit cu tradiţia Bisericii noastre şi cu Sfinţii Părinţi? „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Psalm 76, 10). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh, Care vieţuieşte în veşnicie şi Care alege şi sfinţeşte sufletele în trupul lui Hristos – sfânta, soborniceasca şi apostoleasca noastră Biserică.
După multe eforturi chinuitoare, devine din ce în ce mai clar în ziua de azi că tradiţia Sfinţilor Părinţi nu este un lucru extravagant, ci o condiţie esenţială pentru un mod de viaţă cu adevărat ortodox. Şi este o mare binecuvântare că preamilostivul nostru Stăpân a sădit, în mijlocul Bisericii, raiul Grădinii Maicii Domnului – Sfântul Munte – spre a reînvia Biserica prin darul harului lui Dumnezeu care se coboară la noi astăzi, neîntrerupt, prin tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi.
Autorul acestei cărţi tânjeşte după această tradiţie. El trăieşte şi munceşte în lume, dar locuinţa sa „este în rai”, raiul Sfântului Munte, arvuna Împărăţiei ce va să vină.
Domnul, Care iubeşte toată făptura omenească şi care ne dăruieşte ceea ce sufletul nostru doreşte cu adevărat, a dăruit şi Arhimandritului Hieroteos Vlachos, harul de a îndrăgi viaţa duhovnicească a Sfântului Munte şi de a regăsi înlăuntrul inimii sale emoţia tainică a cuvintelor rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Stând de vorbă cu Sfinţii Părinţi a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvinte rostite din nemurire şi din preaplinul inimii iar acum le oferă şi fraţilor săi.
Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neîncercaţi trebuie să-i facem.
Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor. Cred că prin binecuvântarea Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare, care Ea însăşi a primit şi a trăit plinătatea harului, această carte se va dovedi de folos atât autorului cât şi cititorului. Nu mai este nevoie a spune că o mai deasă citire a cărţilor despre rugăciunea lui Iisus, va naşte în oameni o mai mare dorinţă de a o practica.
A Domnului Dumnezeului nostru, de la care primim atâta bunătate şi desăvârşire, să fie slava în vecii vecilor.

Arhimandritul Gheorghe,
Egumenul mănăstirii Sf. Grigorie,
Sf. Munte Athos

Introducere

În paginile ce urmează prezint o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ la Muntele Athos. Pe atunci nu mă gândeam că va fi subiectul unei cărţi. Dar într-o zi, pe când mă pregăteam să citesc una din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul, am auzit o voce dinlăuntru îndemnându-mă să aştern pe hârtie conversaţia purtată atunci cu înţeleptul călugăr atonit. Şi m-am supus acelei voci pe care, vă mărturisesc, nu am mai auzit-o vreodată. Am început să scriu după cum mi-a venit în minte. Aceasta este motivul pentru care ceea ce urmează este produsul a doar câtorva ore de muncă, şi pentru aceasta îmi cer iertare cititorilor. Înainte de toate, aş dori să fac câteva precizări.
În primul rând, această carte n-ar trebui citită ca o povestire sau ca un basm, ci mai degrabă ca o învăţătură trimisă de Dumnezeu acelui înţelept atonit, care era un purtător de Dumnezeu „prin har”. Cititorul ar trebui să se oprească din când în când să se gândească, ba mai mult, să se roage. S-ar putea chiar ca în unele locuri să aibă nevoie să citească de două ori.
În al doilea rând, dialogul trebuie citit păstrând în minte scopul pentru care a fost scris, adică practicarea unei vieţi de rugăciune. Ar trebui ca de îndată să ne hotărâm a intra în întunericul dumnezeiesc al rugăciunii lui Iisus, Sinaiul şi Taborul unde Îl vom întâlni pe Dumnezeu. „Chemarea numelui lui Iisus este imediat urmată de prezenţa Sa, pentru că numele evocă o formă a prezenţei Lui Iisus” (Paul Evdokimov). Această idee urmează cuvintelor Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Matei 18, 20), la fel şi cuvântului rostit de apostol „De aceea, vă fac cunoscut că nimeni nu poate să zică Domnul este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3). Când cineva rosteşte „rugăciunea lui Iisus”, Sfântul Duh coboară, ca un nor pe Muntele Tabor.
În al treilea rând, cititorul n-ar trebui să încerce să afle cine este monahul cu care am vorbit. S-ar putea să nu reuşească şi raţionamentele lui ar putea fi greşite. Acelui sfânt stareţ nu i-ar plăcea acest lucru.
În al patrulea rând, cititorul ar putea fi impresionat de numărul mare de citate din Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie subliniat faptul că Sfântul Duh, care a locuit şi a lucrat în Sfinţii Părinţi, locuieşte şi lucrează de asemenea în pururea veghetorii atoniţi. Ei au, cu alte cuvinte, duhul părinţilor şi astfel pot fi întotdeauna pătrunşi de învăţăturile lor, fără prea multă trudă şi eforturi deosebite. Pe lângă aceasta, de multe ori în timpul discuţiei, înţeleptul pustnic, care s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, şi-a deschis cărţile sale (Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, etc.) pe care le păstra lângă el, comentând multe pasaje.
Dorinţa mea arzătoare este să existe cititori care să fie ajutaţi să practice rugăciunea lui Iisus, – rugăciune care a sfinţit pe mulţi alţii –, pentru a putea fi şi ei sfinţiţi.
Mă simt dator să-mi îndrept gândurile şi spre preacuvioşii călugări, „imitatori ai dragostei dumnezeieşti” care locuiesc în Muntele Athos, care au lăsat lumea şi trăiesc adevărata lume, lumea transfigurată care îl cunoaşte pe Dumnezeu Cel Viu. Ei sunt mărturisitorii contemporani ai lui Hristos, „care s-au despărţit de această lume şi care sunt de fapt morţi faţă de ea”. Aceşti sfinţi bărbaţi m-au sprijinit şi ajutat de multe ori, m-au hrănit cu pâinea lor; şi eu, care sunt sărac, le datorez atât de mult. Sunt sărac. Dar, dacă n-aş fi luat chiar şi această puţină hrană, aş fi murit! Sunt flămând, totuşi trăiesc prin harul lor, binecuvântările şi dragostea lor.
Rândurile care urmează le sunt, astfel, dedicate acestor părinţi care au cunoscut raiul în Sfântul Munte, ca recunoştinţă pentru marea lor dragoste – „în schimbul dragostei lor” –, şi care au iubit pătimaş întreita nevoinţă: cea materială (sărăcia), cea duhovnicească (smerenia şi ascultarea) şi cea a trupului (curăţia); acestor părinţi care au trăit cu adevărat fericirile lui Dumnezeu; pentru că, devenind săraci cu duhul au ajuns bogaţi şi devenind blânzi au moştenit pământul; au plâns şi au fost mângâiaţi; au fost milostivi şi s-au miluit; au devenit curaţi cu inima şi L-au văzut pe Dumnezeu în toată puterea Lui; au devenit făcători de pace şi s-au chemat fii ai lui Dumnezeu.
„Oh, Sfinţi Părinţi, binecuvântaţi călugări şi pustnici, noi, cei ce suntem păcătoşi, vă mărturisim pe voi binecuvântaţi, cei tineri pe cei bătrâni, fiii pe părinţi, păcătoşii pe sfinţi” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Arhimandritul Hieroteos Vlachos.

 

Despre tăcere, cuvântare şi viaţa călugărilor

Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc. Şi această putere este aceea a tăcerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi primesc virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.”
Tăcerea călugărilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Şi adunându-se fraţii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se foloseşte de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.”
Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intenţia de a fi zidit prin tăcere. Pelerinului care ştie cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi. Chipurile tăcute ale călugărilor, peşterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera de pocăinţă, natura însăşi precum şi toate lucrurile neînsufleţite din jurul său, vor povesti multe şi îi vor împărtăşi învăţături minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeşte „în tăcere”.
Dar uneori vorbesc şi atunci zidesc sufleteşte, deoarece se fac pilde prin înşişi viaţa pe care o duc. „Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii înalţă, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat şi neîndoielnic; şi cel care îl cere, îl primeşte ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuinţă pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a dat naştere lui Hristos Dumnezeu şi Omul devenind din această pricină, „bucuria întregii făpturi”, în acelaşi fel părinţii, datorită curăţeniei lor au zămislit cuvântul şi l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic nişte fraţi, care aveau cu ei câţiva mireni şi i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Şi fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiţi să auziţi? Şi i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Şi ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Şi auzind fraţii acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!”
Prin această pildă se vădeşte că înţelepciunea este rodul harului. Harul împodobeşte oamenii curaţi şi sfinţi, şi „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că înălţimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii ştiu cum să „frângă” şi cele mai împietrite inimi şi să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproş discret.
Aşadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie şi cu dorinţa de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuşi pline de înţelepciune şi har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imită pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui şi în acelaşi timp întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a păstrat tăcerea. Mişcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranţă nu doar o revelare a Cuvântului ci şi o „expresie a tăcerii”. Prin urmare mişcarea omului spre Dumnezeu, ca şi spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea două. Te îndrepţi spre Sfântul Munte cu intenţia de a fi învăţat mai mult prin tăcere şi mai puţin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale deşertului, trăiesc viaţa la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevărat „purtători de Dumnezeu”, trăind viaţa lui Hristos „în vase de lut”, adică în trupuri istovite de nevoinţă şi de slujirea aproapelui. În aceşti monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem aşa, şi nu îndumnezeirea învăţată teoretic, de către cel lipsit de experienţă în ale teologisirii. Ei trăiesc în acelaşi timp şi credinţa şi faptele. Pentru că, fără îndoială, credinţa fără fapte este o iluzie, dar faptele fără credinţă sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întipărite pe feţele lor bătătorite de vreme. „Dansul” sfinţilor asceţi „fuge de ceea ce este împotriva firii, arată ceea ce este al firii şi devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi priveşti ai impresia că sunt nefericiţi şi trişti. Însă atunci când liniştea lor interioară se revarsă, te copleşeşte. Aceşti sfinţi nevoitori sunt asemeni stăvilarelor ce opresc apele. Dar când stăvilarul se rupe, apele îşi arată forţa, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inundă” cu mireasmă. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsă miere şi apă vie”. Ai putea crede că vieţile lor sunt fără valoare, dar îţi vei da seama curând că aceşti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer”, dăruiţi cu frunze ce aduc umbră, dându-ţi adăpost şi răcorindu-te. Ţi-i imaginezi îmbrăcaţi în rase, de neclintit din tăcerea lor şi nespălaţi datorită reţinerii lor de la spălare (alousia). Însă foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind fructe minunate”, „crini veşnic înfloriţi şi de-a pururi înmiresmaţi”, al căror parfum te umple de plăcere! Şi toate acestea pentru că Hristos, viaţa cea adevărată, trăieşte în ei. Viaţa lor este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3)
În fiecare călugăr atonit care calcă pe urmele Sfinţilor Părinţi şi trăieşte potrivit învăţăturilor lor, poţi distinge, dacă porţi în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a două stări, în aparenţă opuse: cea a morţii şi cea a vieţii. Viaţa izvorăşte dintr-o moarte de zi cu zi, şi moartea devine mai adâncă dacă te bucuri de viaţă. Cu cât sporeşte moartea morţii (a păcatului), cu atât este mai deplin trăită viaţa în Viaţă (întru Hristos); şi cu cât cineva trăieşte mai deplin „Viaţa”, cu atât omoară moartea, până acolo încât acela ajunge să vadă în sine însuşi Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Adică este omorât păcatul şi se naşte viaţa. Deci, s-ar putea spune că monahii se îmbracă cu moartea şi dobândesc Viaţa. Sfântul Pavel scrie către Romani: „Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). Sfântul Nichita Stithatul scrie că la fel se întâmplă cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort şi îngropat pentru lume, trăind viaţa lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreună cu Hristos. Dacă el a fost ridicat cu Hristos prin cunoaşterea Sa şi moartea nemaiavând stăpânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stăpânire moartea necunoştinţei. Astfel că el nu mai trăieşte pentru trup şi pentru lume, fiind mort faţă de mădularele sale şi faţă de grijile lumii, dar întru el trăieşte Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea cărnii, adică el şi-a oferit mădularele sale ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu Tatăl”.
Chiar şi în călugării ajunşi la cele mai înalte stări de înduhovnicire se regăseşte împletirea dintre odihnă şi lucrare. După Sfântul Maxim, ei trăiesc un „repaus în veşnică mişcare” şi o „mişcare neclintită”. Rămân „în Hristos” şi se mişcă neîncetat spre o cât mai desăvârşită bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare preţ. Sfântul Grigorie de Nyssa lămureşte acest lucru: „Ciudat lucru este că repaosul şi mişcarea pot sta la un loc. Căci cel ce urcă deloc nu stă, iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este împlinită prin a rămâne în aceeaşi stare, înţelegând prin aceasta cu cât unul rămâne statornic şi neclintit în bine, cu atât străbate mai mult din calea virtuţii”. Adică rămâne statornic în bine, mişcându-se în acelaşi timp. Se află într-o continuă mişcare şi totuşi rămâne în Hristos. Este setea neîncetată după Hristos, dar în acelaşi timp şi saţietatea dumnezeiască. Un monah a spus odată: „Ceva ciudat mi se întâmplă. Sunt înfometat şi totuşi mă simt sătul”. Însă pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit” de care vorbeşte sfântul Ioan Scărarul.
Viaţa călugărului devine necontenit viaţa Cuvântului lui Dumnezeu, viaţa lui Hristos. Silindu-se călugărul vieţuieşte pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, făptuieşte minuni, îndură Patimile, Învie şi Se Înalţă. Trăind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci şi a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înaltă decât cea de dinainte de Cădere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim aminteşte cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reuşeşte acum să le depăşească cu ajutorul lui Adam cel Nou, adică a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat şi necreat, dintre minte şi simţuri, cer şi pământ, rai şi lume, dintre bărbat şi femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continuă să o depăşească pe prima, cea dintre creat şi necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruieşte pe sine întreg şi dăruieşte lumea întreagă lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare binefăcător al firii omeneşti.
La Sfântul Munte m-am apropiat odată de un astfel de stareţ (Gheron), un stareţ care gustă deplinătatea nesfârşită a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crăpătură a pământului, el a depăşit toate tiparele acestei lumi. Nu există cuvinte care să-l poată descrie. Dacă îi spui înţelept, spui prea puţin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur şi simplu nu ştii cum să-l descrii. Pentru că a ieşit din măsurile acestei lumi şi se îndreaptă spre depărtările veşniciei. Atinge dumnezeiescul foc şi este pur şi simplu în flăcări, arzând acum de Lumina necreată. Ore întregi, în timp ce vorbeşti cu el, ai impresia că va fi aprins şi că va fi mistuit. Crezi că va dispare complet din faţa ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îţi vorbeşte, crezi că se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Luca 24, 51). Şi totuşi nu se întâmplă nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmplă altceva, ceva ce simţi în timp ce-ţi vorbeşte despre lucruri privitoare la viaţa duhovnicească. Este asemenea „uimirii” care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L» şi, auzind ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au umplut de spaimă.” (Matei 17, 5-6). În timp ce vorbeşte, Duhul Sfânt coboară dintr-o dată, învăluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama, dar şi dorinţa de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple şi liniştite, îţi aminteşti de Hristos vorbind ucenicilor pe înălţimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îţi vorbeşte într-adevăr de pe „muntele” theoriei (vederii lui Dumnezeu) şi de pe marea veşniciei, dincolo de lucrurile banale şi omeneşti, dincolo de ceea ce eşti.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Ştiam că era un adevărat „teolog”. Nu avea cunoaştere despre Dumnezeu, ci „cunoaşterea lui Dumnezeu”, care este neajunsă celor mai mulţi oameni! „Căci cu adevărat munte înălţat pieptiş şi greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi mulţimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.” Doar Moise a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu. Şi Gheron era şi el, asemeni lui Moise, unul care L-a văzut pe Dumnezeu.
La început m-am simţit stângaci. Despre ce aş putea să vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeaşi treaptă? Noi ceilalţi suntem la primul stadiu al „filosofiei practice” (curăţirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturală” (iluminarea minţii) la „teologia mistică” (cunoaşterea lui Dumnezeu) adică la cunoaşterea veşnică. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împăratului. Noi închipuim iadul, el e desfătarea Raiului.
Dar în timpul discuţiei noastre pustnicul a coborât din înălţimea sa şi m-a ridicat pe mine mai sus. S-a deşertat pe sine şi m-a îmbogăţit pe mine. „Deşi a fost odată bogat, a devenit sărac, ca să pot fi şi eu bogat prin sărăcia lui”. Pentru că întotdeauna unitatea presupune o mişcare înspre exteriorul sinelui de ambele părţi, acelaşi lucru se întâmplă şi în unirea cu Dumnezeu. Survine o mişcare de la Dumnezeu înspre om ca şi o mişcare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trăsătura distinctivă a dragostei dumnezeieşti. „Teologii numesc dumnezeirea uneori forţă erotică, alteori dragoste, şi alteori ceea ce este dorit şi iubit. Prin urmare, ca forţă erotică şi ca dragoste, divinul însuşi este subiect de mişcare; şi fiind ceea ce este dorit şi iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la această forţă şi dragoste” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Acelaşi sfânt părinte spune mai departe: „Această dragoste dumnezeiască extatică îi sileşte pe cei ce iubesc să nu-şi aparţină lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija faţă de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeaşi stare prin sprijinul pe care şi-l dau unii altora şi la cei mai de jos prin aceea că sunt întorşi mai întâi de toate numai înspre dumnezeire”. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Mărturisitorul arată o aşezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este şi extatic, nelăsând pe cei îndrăgostiţi să fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndrăgostiţi. Şi arată pe cele superioare, purtătoare de grijă pentru cele inferioare, şi pe cele de acelaşi grad susţinându-se una pe alta, şi pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiască spre cele dintâi”.
Voi păstra întotdeauna în minte ba mai mult, în inimă, fiecare minut al acelei conversaţii. Ceea ce urmează este prezentarea întâlnirii şi a dialogului nostru.

 

Apus de soare în Muntele Athos

Soarele cobora spre vest. Dimineţile în muntele Athos sunt înmiresmate, fermecătoare. Întunericul nopţii se împrăştie în timp ce călugării sunt la Katholikonul (biserica cea mare) Sfintelor Mănăstiri, cântând „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina”. S-ar putea spune că cele ce alungă întunericul sunt vocile melodioase, răsunând blând şi ritmul cald al clopotelor. După-amiezile la Athos sunt şi ele liniştite. O zi de strădanii a trecut şi noaptea îşi împrăştie vălul în care monahul va ascunde multe lupte, lacrimi îmbelşugate şi multe nevoinţe duhovniceşti. Soarele cel văzut coboară spre asfinţit dar Soarele Cel ce se află în inimile nevoitorilor nu se stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii patimilor îşi are locul o zi veşnic luminoasă. O, apusul de soare la Athos! Apus plin de farmec, plin de har, învăluit în linişte.
După vecernie unii monahi, mişcându-se încet, cu capetele aplecate, ies din Katholikonul Sfintelor Mănăstiri sau din micile capele ale schiturilor să se odihnească în aerul curat, aşezându-se pe o bancă din piatră şi meditând asupra dulcelui nume al lui Hristos. Vor şi stăruie să-şi înscrie în inimile lor literele de aur ale rugăciunii. Sunt furat de aceste ceasuri de linişte, când până şi natura este calmă, când chiar şi valurile mării abia se aud lovindu-se de stânci, când regele soare zugrăveşte cerul în toate culorile. Natura la Athos are un farmec deosebit, dat de rugăciune şi de sfinţenie. Într-adevăr, harul necreat pătrunde prin suflet, în trup, întinzându-se până şi la firea negânditoare şi la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva sălbatic, nici măcar nu există ceva sălbatic, totul e liniştit. La Athos toate zilele şi nopţile ard în rugăciune. Chiar şi natura este îmblânzită de glasurile frumoase ale călugărilor, de sunetul clopotelor şi de smerenie! „Aici apa este mai bună, aerul este mai blând şi adierea lui mai caldă, învăluindu-ne pe noi cei reci; pretutindenea vezi păduri ce se înalţă dese, cu copaci veşnic verzi care încântă privirea; vezi măslini, viţă-de-vie, dafini, mirt şi tot felul de pomi. Nevoinţa tăcută, care pe unii îi hrăneşte iar pe alţii îi desfată, a curăţat acest pământ de blestem” (Eugen Boulgaris).
Nu mă simt atras în mod deosebit de către natură. Însă la Sfântul Munte aceasta are un har deosebit. Ar putea să o privească cineva cu ochii monahilor purtători de Dumnezeu şi să se lumineze. Ar putea să o privească, contemplându-o nu cu ochii sau cu mintea ci cu inima înduhovnicită. Şi inima ştie cum să iubească şi să aprecieze lucrurile. S-ar putea ca tăcerea în plinătatea ei să joace un rol foarte important, dacă „viaţa care este lipsită de temeri, datorită credinţei sale în Dumnezeu se mişcă din fire spre o înţelegere a creaţiei lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama).

 

Urcându-mi propriul Tabor

Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam pregătindu-mă să răsar! Apusul soarelui m-a găsit urcând cu mare greutate o potecă strâmtă şi abruptă spre… răsărit! Săraci în credinţă, găsim cu greu o bucurie în astfel de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au purtat hotărârea lor eroică de a renunţa la lume cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi care au îmbrăţişat nevoinţa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam să pun în practică cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că vorbele omeneşti nu vor putea să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti”.
De-a dreapta şi de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascuţite, parcă străpungând cerul, precum o fac vocile şi vieţile „locuitorilor” Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul fiinţei mele. Pentru că acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în peşteri, altele ies puţin înafară, şi când le priveşti ai senzaţia că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor grote trăiesc albinele duhovniceşti, gătind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru părinţii atoniţi mi-a venit atunci în minte şi am început să-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.”.
Chilii asemănătoare există şi în partea de sud a Muntelui, cunoscută sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafaţa roşiatică a stâncilor, care dau impresia că sunt învelite în rugină, multe locuinţe atârnă una de alta, în vârf, la o înălţime ameţitoare. Unele dintre ele sunt peşteri cu intrarea închisă de pereţi, având doar o mică deschizătură. În altă parte, o proeminenţă a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos să construiască un paraclis îngust, una sau două chilii şi o grădină strâmtă din care o pădure minunată de chiparoşi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotică peisajului. Culoarea pură în care sunt îmbrăcate toate aceste locuri ascunse dă impresia că ele arată ca nişte cuiburi de pescăruşi. Schimnicii comunică între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să iei o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Sunt mulţi dintre pustnici care n-au ieşit din ograda strâmtă de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari există cimitire, iar în peşteri firide unde sunt păstrate rămăşiţele fraţilor; pe fruntea fiecărui craniu este înscris numele fratelui şi data morţii sale.” (Photis Kontoglou).
Aceşti pescăruşi duhovniceşti, porumbeii raiului care îl trăiesc pe Dumnezeu şi se înalţă până la al treilea cer, sunt răspândiţi de o parte şi de alta a stâncilor. Oricine urcă poteca aceea strâmtă din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam şi eu la apus, observă acelaşi spectacol. Şi se înfioară. Simte harul lui Dumnezeu răcorindu-l şi în acelaşi timp mistuindu-l ca „rugul aprins” al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu părinţi înaintaşi, care au trecut prin acel loc şi acum dorm în pace şi linişte, aşteptând vocea Arhanghelului anunţând venirea Mirelui căruia vor fi dăruiţi spre nuntă; incontestabil inima lui este departe de lume şi de toate plăcerile ei. Ei au luptat aici o viaţă întreagă ca să poată găsi pacea, şi au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme” (Matei 9, 26) sună încet în aceste locuri izolate.
Urcam cu gânduri şi simţăminte deosebite. Întregul ţinut era stăpânit de linişte. Foarte rar puteai auzi păsări sălbatice zburând pe deasupra şi ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hrăneşte privighetori multe şi minunate” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o căsuţă, unde am zărit un pustnic care încerca să spargă o piatră.
— Binecuvântează, Gheron, am spus.
— Domnul să te binecuvânteze, mi-a răspuns.
Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îţi răspund: „Domnul (să te binecuvânteze)”. Cunosc foarte bine importanţa lui Hristos pentru viaţa duhovnicească. Îşi cunosc, de asemenea propriile slăbiciuni. Domnul este dorirea lor şi locuinţa lor adevărată. Îi repetă foarte des numele pentru că trăiesc în prezenţa Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeşte cu ei, le îndulceşte şi le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh”.
— Ce faci acolo, Gheron?
— Încerc, fiule, să sparg bolovanul acesta ca să fac un mic rezervor, să adun apa de ploaie, pentru a putea bea puţin. Anul trecut am suferit mult de sete.
— Dar e o muncă foarte grea! Cu atât mai mult fără uneltele potrivite.
— Ce pot face? Trupul are nevoie de apă. Mă va ajuta Dumnezeu. Putem să nu avem nimic aici, în pustie, dar de puţină apă este nevoie. Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru atletul lui Hristos. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.
— Ai venit din lume?
— Da.
— Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea, ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
— Lumea, Gheron, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor…
— O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de mizeria lor interioară. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea mă rog ca Dumnezeu să-şi arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim martiri.
Pustnicul mi-a mai spus şi altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de înţelepciune la fiecare pas. I-am mulţumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat să mă pomenească în rugăciunile sale şi gânditor, am ieşit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viaţa adevărată.

 

Întâlnirea cu pustnicul

Mi-am continuat drumul spre înălţimi, spre muntele schimbării mele la faţă. Şi în sfârşit, cu mare greu am ajuns la locul pe care doream să-l vizitez. Am stat puţin afară să mă răcoresc.
Chilia unui pustnic, m-am gândit, nu este doar un loc de taină ci şi un „sălaş ceresc”. Cel ce sălăşluieşte acolo şi se ocupă cu isihia şi rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta într-una din omiliile către tesaloniceni, unde şi-a luat ca pricină împrejurarea în care Sfântul Apostol Toma nu s-a învrednicit a-L vedea pe Hristos Cel Înviat, nefiind cu ceilalţi Apostoli în Duminica Învierii. Dar L-a văzut pe Domnul după opt zile, când era împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu: „Duminica după Sfânta Liturghie, ai grijă să găseşti pe cineva care urmează Apostolilor lui Hristos şi rămâne retras, în rugăciune tăcută, cântând psalmi şi dorindu-L pe Hristos. Dacă îl găseşti, intră în chilia lui cu credinţă ca într-un loc sfânt, pentru că are puterea sfinţitoare a Sfântului Duh. Şi rămâi acolo cât mai mult, vorbeşte cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi cu smerenie cere povăţuire şi ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni şi la tine nevăzut, aşa cum a venit şi la Toma. El va da pace sufletului tău, îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra printre aleşii Împărăţiei Cerurilor”.
Urmând povăţuirea Sfântului, m-am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc tainic. Înăuntru am avut senzaţia că Gheron era un Apostol al lui Hristos, care L-a văzut deja pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc. Aşa încât a devenit dumnezeu după har şi este părtaş energiilor necreate ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, înafară de Fiinţa Sa. „Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, fără numai Fiinţa Sa” (Sf. Grigorie Palama). Cum aş putea să-l văd altfel dacă Dumnezeu vorbeşte despre el în acest fel, prin Sfântul Grigorie ? Am vrut, asemeni lui Toma să-L văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de el cu smerenie şi pocăinţă şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul, datorită acestei discuţii despre Dumnezeu şi lucrurile cereşti, am simţit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu…
Am bătut la uşa colibei sale. O linişte nesfârşită domnea acolo, lucru ce m-a înfricoşat puţin. S-au auzit nişte paşi mărunţi. Uşa s-a deschis tăcut şi unul din ucenici s-a ivit în faţa mea.
— Binecuvântaţi !
— Domnul !
— Aş vrea, dacă se poate, să-l văd pe Gheron. E ocupat?
Trebuie să fi foarte discret atunci când vizitezi un pustnic. S-ar putea să-l întrerupi din rugăciune. Ar putea fi în răpire dumnezeiască, pe Muntele Tabor, şi tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasă. Ar fi cel mai mare rău pe care i l-ai putea face. N-ar fi necăjit dacă l-ai insulta, ci dacă l-ai aduce jos de pe munte. Dar în acelaşi timp ar fi cel mai bun lucru ce l-ai putea face pentru tine, căci te-ar umple de mireasmă dumnezeiască! Strălucirea pe care a dobândit-o te va orbi. „Se înalţă din rugăciune arzând” (Sf. Grigorie Palama) la fel cum ardea şi Moise când a coborât de pe Sinai, iar israeliţii nu l-au putut privi, pentru că era asemeni fierului după ce se scoate din foc. Trăieşti „o scânteie de nemurire”.
— Să întreb, a răspuns ucenicul. S-a întors după câteva minute.
— Gheron e bolnav, dar se va ridica să te primească. Să intrăm, dacă doreşti.
Am stat puţin cu acest monah tânăr. Am fost mişcat de prezenţa lui în acel loc aspru, de viaţa şi tinereţea lui în chilia aceea sărăcăcioasă. Nu-l ştiam, dar am simţit admiraţie pentru el.
— Sunteţi mulţi aici? Am întrebat.
— Gheron şi trei ucenici ai lui.
— Am vrut să discut câteva lucruri ce mă preocupă. De aceea am venit în locul acesta singuratic.
— E bine că ai făcut aşa. Cu astfel de gânduri ar trebui să vină pelerinii aici! Unii vin doar din simplă curiozitate. Vin să-l vadă pe Gheron în persoană, şi apoi se mândresc că l-au văzut. Aceştia îl obosesc foarte mult. Îi simte ca pe nişte vizitatori la grădina zoologică, ca pe nişte turişti. Aşa că e bine pentru tine să-l întrebi de cele duhovniceşti şi să-i spui ce te frământă. Şi trebuie să ştii că nu vei asculta vorbe goale. El vorbeşte din experienţă. Gheron trăieşte aceste lucruri şi vorbeşte despre unele dintre ele celor ce-l vizitează, pentru a-i ajuta.
Abia am terminat că Părintele a apărut înaintea mea. A fost ca soarele răsărind brusc! Ca primăvara ce revarsă bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba albă i se revărsa ca o cascadă pe faţă. Ochii lui pătrunzători, strălucitori, luminau. Rar am văzut astfel de ochi transfiguraţi. Sfântul Grigorie Palama spune că Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Necreată de pe Tabor, ochii le-au fost schimbaţi prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Înţelegi? În faţa acelei lumini orbi sunt ochii celor ce văd după fire. Aşadar nici nu va simţi acea lumină nici nu o va vedea privirea simplă, ci doar schimbată prin puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbaţi şi această schimbare, care nu a fost desăvârşită, ci a fost cea pe care a putut să o ia firea noastră muritoare, au primit-o de la Dumnezeu, prin unirea cu Cuvântul”.
Şi acest Părinte, care adeseori a văzut lumina Taborului, avea privirea transfigurată de această experienţă, schimbarea fiind evidentă şi binecuvântată.
— Binecuvântaţi, am spus, aplecându-mă să-i sărut mâna ce purta urmele multor nevoinţe. Dar el s-a aplecat mai jos şi a fost primul care mi-a sărutat mâna.
Am rămas şocat.
— Dar, părinte, de ce mi-ai făcut asta mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, unul din turmă?
— Ah, tu eşti preot şi ai harul lui Dumnezeu. Ce am eu mai mult decât tine?
— Noi, cei ce trăim în această lume slabă suntem plini de păcate, în timp ce tu, în pustie, te bucuri de harul lui Dumnezeu. Te-ai făcut tronul Său aurit, heruvimul arzător. Scripturile sunt „întreit scrise înlăuntrul inimii tale, astfel că tu ai mintea lui Hristos” şi ai devenit „sălaşul viu al lui Hristos în duh” (Sf. Grigorie Teologul). De ce mi-ai făcut aceasta?
Mă plângeam de parcă aş fi fost copleşit. Şi într-adevăr eram covârşit de sfinţenia şi de smerenia sa. Adeseori suntem mai adânc mişcaţi de smerenia cuiva decât de spusele sale! Dragostea lui este mai supărătoare decât criticile sale!
— Îmi pare că nu cunoşti felul în care gândim în pustie, a spus, plecându-şi capul. Una dintre caracteristicile isihiei este conştientizarea păcatului. Cel ce veghează asupra lui însuşi în fiecare zi, vede asemenea stări păcătoase, asemenea ispite ale diavolului înlăuntrul său, încât se simte cu adevărat cel mai rău dintre păcătoşi. Crede-mă părinte, oricine intră în chilia mea este mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.
…N-am spus nimic. M-a prins de mână şi, călăuzindu-mă cu mare dragoste ca şi cum aş fi fost orb, m-a dus înspre paraclis. M-am simţit în acel moment ca un nevăzător în faţa luminii arzătoare a soarelui, neputincios în faţa unui uriaş, un copilaş în faţa unui bătrân înţelept! Prima lui faptă a fost preludiul alteia care a venit puţin mai târziu. Cât de sigur m-am simţit cu el! Ce har negrăit! Chiar şi acum îi simt mâna caldă!
Am păşit prin două uşi joase, unde trebuie să te apleci ca să poţi trece. Totul aici e plin de smerenie. În chilia unui pustnic ar trebui să intri întotdeauna aplecat. Ar trebui să uiţi cine ai fost sau cine eşti. Aici nu este loc pentru oamenii egoişti, care cred despre ei că sunt cineva. Am ajuns într-un mic paraclis. M-a dus să mă închin la icoanele de pe iconostas şi înaintea Sfintei Mese din Sfântul Altar, în timp ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului căruia îi era închinată biserica.
Primul lucru pe care ţi-l vor spune, în oricare mănăstire sau schit intri, este să te închini la icoanele bisericii şi primul semn de prietenie este să-ţi dea Sfintele Moaşte să te închini. Ele sunt cel mai important lucru într-o colibă săracă. O îmbogăţesc! Moaştele Sfinţilor, care sunt păstrate cu atât de mult respect arată lipsa sfinţilor din lume dar şi prezenţa lor „prin har”. Când sufletul Sfântului părăseşte trupul şi îşi atinge desăvârşirea, întreg trupul primeşte harul dumnezeiesc. Aşa se explică minunile sfintelor moaşte şi mireasma lor. În acest mic paraclis, Gheron şi ucenicii lui simt bunătatea lui Dumnezeu şi sunt părtaşi Cinei celei de Taină.
Mai târziu m-a dus într-un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Acolo erau câteva scăunele şi câteva cărţi ale Sfinţilor Părinţi: Filocalia, Scrierile Părinţilor pustiei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Palama, etc. Ne-am aşezat pe două scăunele. M-a chemat să vin lângă el, şi apoi a fost cuprins de tăcere. Evident se ruga la Dumnezeu să mă lumineze pentru a mă putea vedea pe mine însumi, dar să-l lumineze şi pe el pentru a putea spune ceea ce era nevoie.

 

Convorbire cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus

Părinte, am început cu o voce joasă, în ultima vreme mă simt cuprins de o dorinţă puternică, sădită de Dumnezeu, cred, de a fi curăţit. Văd patimile luptându-se înlăuntrul meu, văd cum inima mea este ca o junglă ce hrăneşte multe fiare, stăpânită de diavol, care-şi face toate poftele. Vreau să mă eliberez de această stare înspăimântătoare. Aş vrea să-i dăruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, aş dori să mă lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destulă vreme. Aşa că vreau să fiu curăţit dar nu ştiu cum. Mă auzi, Gheron? Vreau să fiu curăţit! Arată-mi cum! Sunt gata să ascult fără crâcnire orice mi-ai spune!
Am început încet, dar am ajuns să strig şi să plâng. Ultimele mele cuvinte s-ar putea să fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost! A păstrat o vreme tăcere. M-a privit cu multă dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste şi ştiu cum să o arate. Mi-a dat impresia că nu trebuia să mă tulbure această grijă, căci era binecuvântată.
— Este vădit, a spus, că atunci când trăim o astfel de stare Duhul Sfânt se sălăşluieşte şi lucrează înlăuntrul nostru. Aşa facem primii paşi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Dacă vederea desăvârşită a luminii necreate este o nemaipomenită încântare pentru suflet, pocăinţa şi conştientizarea păcătoşeniei noastre este pentru el „mistuirea focului”. Pocăinţa şi dorinţa de curăţire a sufletului de patimi este o clipă de har. Numai când harul intră înlăuntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi luptăm să ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri şi aceste dorinţe dacă harul lui Dumnezeu nu ne cercetează.
Era un îndrumător înţelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevărat plin de har. Ştia, asemeni celui mai bun doctor, cum să te liniştească, să-ţi dăruiască pace, să-ţi dea o doctorie liniştitoare, nu pentru ca să te lase mulţumit în egoismul tău, ci ca să te dezlege de el, să te vindece.
— Odată lămurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie să-ţi arăt unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Să nu crezi cumva că am să te împovărez cu lucruri foarte grele. Rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, strigătul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul. Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. Să gemem ca un om bolnav şi El, ca un doctor, va veni iubitor în ajutorul nostru. Să strigăm ca cel ce a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă. Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi. Să facem ceea ce ţine de partea omenească, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru, noi facem cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin şi uman.

I. Semnificaţia rugăciunii lui Iisus

Dacă am înţeles bine, omul biruieşte mai ales prin nevoinţă, priveghere şi rugăciunea lui Iisus. Permite-mi totuşi o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că aud multe obiecţii despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că rugăciunea lui Iisus şi felul în care este practicată este o yoga creştină şi este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?
— Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranţi faţă de starea de deplinătate a harului din Biserica noastră, şi pe care noi îl primim prin rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Susţinând acestea hulesc şi împotriva Sfinţilor Părinţi. Mulţi dintre Părinţi au luptat pentru rugăciunea lui Iisus şi au susţinut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greşeală? A greşit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenţi chiar şi faţă de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.  Noi atingem această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
— Ştiu, Gheron, că o condiţie de căpătâi a învăţăturii ortodoxe este aceea de a nu despărţi niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemăm şi preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preot ca şi în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Că ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învăţătură dreaptă.
— În nici un caz, şi îţi voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numeşte „rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl şi Sfântul Duh şi alcătuieşte, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…şi vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaştem pe Tatăl şi îi suntem supuşi Lui. Ba, mai mult, simţim lucrarea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Părinţii, luminaţi de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, săvârşeşte toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea şi a făcut omul, şi iarăşi întreagă Sfânta Treime a re-creat omul şi lumea. „Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Şi S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a făcut „din voinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem că mântuirea omului şi dobândirea darurilor dumnezeieşti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este uşa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos este Uşa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Aşa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Şi pentru a deschide uşa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaştem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl şi Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul, zămisleşte pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoaştem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”.
Sfântul Maxim vorbeşte adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii şi ale profeţilor au fost înaintemergătorii venirii în trup a Cuvântului, în acelaşi fel Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenţei lui în Duh”, „învăţând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezenţa Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinită prin bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim şi mărturisim marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după toate acestea neagă şi nu primeşte rugăciunea lui Iisus face o mare greşeală. El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui şi nu primeşte luminarea Sfântului Duh, aşadar nu are adevărata împărtăşire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat creştin sau nu.
— Aş dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferenţele între rugăciunea lui Iisus şi yoga, şi să-mi arăţi în ce constă superioritatea ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, şi s-ar putea spune multe lucruri pe această temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele:
În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăseşte credinţa în Dumnezeu, Care a creat lumea şi Care o conduce şi o iubeşte. Este un Părinte iubitor care are grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obţine „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluieşte-mă!” Auto-răscumpărarea şi auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minţii, pentru că acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obţinută „prin noi înşine” şi nu „vine din noi înşine”, aşa cum pretind sistemele filosofice omeneşti, ci este atinsă „în Dumnezeu”.
În al doilea rând noi nu luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea lui Iisus”. Nu ne căutăm înălţarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască şi cea omenească se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, în monahismul ortodox antropologia şi soteriologia, adică învăţătura despre om şi cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos şi îi păzim poruncile. Acordăm mare importanţă acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuşi a spus: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos şi păzindu-I poruncile suntem uniţi cu întreaga Sfântă Treime.
În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie. Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieşte-mă” şi ne considerăm cei mai răi dintre toţi. Nu dispreţuim pe nici unul dintre fraţii noştri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noţiune abstractă ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu şterge latura omenească. Nu suntem „integraţi”, din moment ce şi noi înşine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe măsură ce sporeşte rugăciunea ajungem la putinţa de a deosebi înşelătoria. Putem vedea şi distinge mişcările diavolului, dar în acelaşi timp şi lucrarea lui Hristos. Recunoaştem duhul înşelăciunii, care de multe ori se schimbă chiar şi într-un înger de lumină. Distingem, deci binele de rău, necreatul de creat.
În al şaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curăţirea sufletului şi trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu ţintim a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu şi nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită şi deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către diavol. Nu putem fi mântuiţi fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”.
În al şaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercăm să călăuzim mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă şi să coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învaţă Biserica, nu trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului şi a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieţii. Nu râvnim să ajungem în starea de a nu dori viaţa pentru a înceta suferinţa. Noi practicăm rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viaţă şi vrem să trăim veşnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenţi la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea menţine pacea şi indiferenţa. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toţi. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omeneşti. Nu ne putem mântui prin noi înşine. O bucurie care e numai a noastră, fără să fie bucurie şi pentru ceilalţi, nu este bucurie adevărată.
În al nouălea rând nu dăm prea mare importanţă tehnicilor psihosomatice şi nici diferitelor poziţii ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută la adunarea minţii în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă şi fără acestea. Repet, noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc mult, Gheron, pentru aceste învăţături. Ele au o mare importanţă pentru că vin de la tine, care le cunoşti din experienţă. Aş vrea să te mai întreb ceva. Este dobândită curăţirea şi mântuirea, adică îndumnezeirea, doar prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută?
— Fiecare rugăciune are o putere uriaşă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinţei şi strădaniei celui ce-l cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc. Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”, „fără contur” şi dobândeşte într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
Aşa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru cei ce luptă pentru curăţirea inimii şi pentru începători, în timp ce rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaşti. „Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală, nu a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, şi să se abţină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, după cum spun părinţii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; şi când se leneveşte, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale părinţilor”.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul şi mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile pe care le au ceilalţi, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteşte „Doamne, miluieşte-mă” în chilia lui. Pentru acest motiv isihaştii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinţii noştri şi fac utreniile şi vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus.
— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândeşte însuşirile lucrurilor în care rămâne şi către acelea îşi îndreaptă dorinţa şi dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îşi îndreaptă şi dorinţa şi dragostea, fie că sunt dumnezeieşti şi proprii şi înţelegătoare, fie că sunt lucruri trupeşti şi pătimaşe”. Mai mult, acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea. Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditaţie şi de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poţi medita toată viaţa asupra lui.
— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămureşte-mă Gheron, cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Ştiu că te pot supăra fiind neştiutor în aceste probleme, dar mă poţi ajuta foarte mult spunându-mi acestea.
— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare ştiinţă, fiul meu. Nu poate fi descrisă exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înţeleasă de cei ce nu au avut nici cea mai mică experienţă. Este într-adevăr un lucru măreţ. Aş spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea şi sfârşitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câştigă rugăciunea curată este liniştea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamnă aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva cărţi şi articole referitoare la această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minţii, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunţit semnificaţia ei, aş vrea să-mi împărtăşeşti câteva gânduri ivite din căutările tale şi din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu vreau să învăţ doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi, atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorinţa!

II. Treptele rugăciunii lui Iisus

În parte am vorbit despre ea, puţin mai înainte. Rugăciunea inimii cere în primul rând renunţarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotărârea de a se înstrăina şi de a păzi poruncile lui Hristos. La început atenţia noastră se concentrează pe împlinirea poruncilor lui Hristos şi este ocupată cu deprinderea înfrânării şi ascultării. Ştim din învăţătura Sfinţilor Părinţi că virtuţile nu unesc desăvârşit pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii care uneşte pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtuţile sunt condiţia esenţială pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul, care are experienţa rugăciunii lui Iisus, realizează că voinţa ucenicului său a fost tăiată şi că a fost curăţit de patimile cele mai grozave, numai atunci hotărăşte să-i dezvăluie tainele rugăciunii lui Iisus. Dar chiar şi atunci, nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce şi lucra. Îl călăuzeşte puţin câte puţin pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi dezamăgit sau înşelat.
— Ce sunt aceste trepte? Care sunt paşii care ne duc la unirea cu Hristos şi la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
— Scopul fundamental al rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împărţit”.
— Iartă-mă te rog că te întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului?
— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică, fiinţă în trei ipostasuri (Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (raţiunea), dorinţa (pofta) şi voinţa (mânia). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prefacerea lor după fire înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorinţă să dorească şi să iubească numai pe Dumnezeu, iar pentru voinţă să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinită porunca „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinţa să Îl iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului rău şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există unirea. Păcatul rupe uniunea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, pofta este îndreptată înspre creaturi nu spre Creator, iar voinţa este supusă tiraniei patimilor. În acest fel, păcatul înrobeşte cu totul sufletul. Priveşte cum descrie Sfântul Grigorie Palama această stare. Mai întâi mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie imediat, preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor şi gândurilor împătimite care vin cu ele”. Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorinţa de la El şi de la poruncile Lui: „când mintea rătăceşte, dorinţa se risipeşte în desfrânare şi nebunie, împrăştiindu-se asupra nenumărator lucruri rele … iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează iubind mai mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după diversitate, pofta se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând să dorească necurăţiile nu cele trebuincioase, adică cele trupeşti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite de slavă”. În cele din urmă voinţa este supusă patimilor, este chinuită şi „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş şi nu doar asemeni celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”.
Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi în acelaşi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar voinţa nu-i permite; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar mintea, neavând credinţă în El, nu vrea să-L iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi o atingem, în final, prin rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minţii. Scopul nostru este să despărţim mintea de atracţiile care o înconjoară şi să o aducem înlăuntrul ei astfel încât şi pofta să fie adusă înapoi.
— Mi-ai făcut o prezentare strălucită, mulţumită căreia am înţeles foarte bine.
— Nu eu fiule, ci Părinţii sunt cei care ţi-au spus acestea.
— Ai putea să-mi explici mai amănunţit care sunt treptele rugăciunii? De unde se începe şi cum se înaintează?
— Sunt cinci stadii importante. Prima treaptă constă în rostirea cu voce tare a rugăciunii lui Iisus. Rostim rugăciunea cu buzele, în acelaşi timp încercând să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor rugăciunii. În al doilea stadiu spunem rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenţie este îndreptată din nou asupra cuvintelor, dar este adunată în minte. Când mintea oboseşte o lăsăm să se odihnească şi începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Această metodă ca şi folosirea mătăniilor este încă nivelul cel mai de jos al rugăciunii lui Iisus. Însă de la acesta trebuie să pornească oricine şi de îndată ce ajunge la desăvârşire dispar cele ale nedesăvârşirii. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenţia înăuntrul ei. Sfântul Nil ne sfătuieşte: „Aminteşte-ţi întotdeauna de Dumnezeu şi mintea îţi va deveni rai”. Apoi în al treilea stadiu rugăciunea lui Iisus coboară în inimă. Mintea şi inima sunt acum unite. Atenţia este adunată toată în inimă şi este cufundată din nou în cuvintele rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută. În al patrulea stadiu rugăciunea se rosteşte de la sine, în timp ce ascetul lucrează, mănâncă, vorbeşte, când el este la biserică sau chiar atunci când doarme. „Eu dorm dar inima-mi veghează” se spune în Sfânta Scriptură (Cântarea cântărilor 5, 2). Apoi, la al cincilea stadiu înlăuntrul sufletului se simte o flacără dumnezeiască, arzând blând şi înveselindu-l. Harul lui Hristos sălăşluieşte în inimă, Sfânta Treime Şi-a făcut locaş. „Şi suntem lăcaş al lui Dumnezeu, atunci când El trăieşte înlăuntrul nostru, aşezat în amintire. Devenim biserică al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrită de griji pământeşti, şi mintea nu este tulburată de gânduri nestăpânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui, alungând patimile care cheamă gândurile nestăvilite, şi vieţuind într-un mod care-l duce la virtuţi” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlăuntrul său prezenţa dumnezeiescă, harul acesteia împărtăşindu-se şi trupului său care devine mort pentru lume şi răstignit patimilor. Şi acesta este stadiul cel mai înalt, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltării rugăciunii lui Iisus. Fiecărui stadiu îi corespunde un anume dar.
— Gheron, îngăduie-mi câteva întrebări care s-au ivit în timp ce vorbeai de treptele rugăciunii lui Iisus. Ce înţelegi prin cuvântul inimă?
— Inima este, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi centrul lumii spirituale. Dintre multele păreri ale Părinţilor cu privire la acest subiect voi menţiona una deosebită, a Sfântului Epifanie, episcopul Constanţiei Ciprului: „Din acest motiv, n-avem nevoie în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip există în om. Astfel nu vom dispreţui harul lui Dumnezeu şi vom crede în El. Pentru că orice spune Dumnezeu e adevărat, măcar că în oarecare măsură cuvântul Său a scăpat puterii noastre de înţelegere”. Aşa cum o rază când cade pe o prismă este împrăştiată în toate părţile, în acelaşi chip sufletul se exprimă prin întreaga fiinţă umană. Totuşi când rostim rugăciunea lui Iisus, ne fixăm atenţia pe organul fiziologic, adică pe inimă, fiind astfel întorşi înlăuntrul nostru, în „adâncul inimii”, despărţiţi de lumea exterioară. Prin întoarcerea în sine a minţii, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuinţa sa şi este unită cu celelalte puteri sufleteşti.
— Îngăduie-mi o altă întrebare. Toţi cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul pe care tocmai mi l-ai descris?
— Majoritatea, da. Sunt însă unii care, chiar de la început caută să unească mintea cu inima făcând exerciţii de respiraţie. Inspiră pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase” şi expiră pe cuvintele „miluieşte-mă”, urmărind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intră în nas până la inimă unde rămân câtva timp.
Acest lucru, bineînţeles, se face pentru a permite minţii să se fixeze pe rugăciune. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat şi o altă metodă. Inspirăm rostind cuvintele rugăciunii lui Iisus şi lăsăm aerul să iasă repetându-le. Însă această metodă cere maturitate duhovnicească, deoarece folosind acest mod de respiraţie pot apărea multe greutăţi, multe probleme şi de aceea ar trebui evitată dacă nu avem un duhovnic încercat care să ne îndrume. Poate fi folosită, însă doar pentru a fixa mintea asupra cuvintelor rugăciunii, astfel încât să nu se împrăştie. Repet, pentru aceasta trebuie să cerem binecuvântare de la duhovnic.
— Ai spus mai înainte, Gheron, că scopul rugăciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inimă, adică energia în esenţă. Trăim aceasta mai ales la a treia treaptă a acestei sfinte căi. Însă, când ai vorbit de cel de-al cincilea stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui”. Cum vine mintea în inimă şi în acelaşi timp pleacă spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradicţie?
— Nu, nu este, a răspuns sfântul pustnic. După cum învaţă Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, cei ce se roagă sunt pe trepte diferite. Există începători şi avansaţi sau, după cum sunt mai bine numiţi în învăţăturile Părinţilor, cei practici şi cei teoretici. Pentru cei practici, rugăciunea este născută de frica de Dumnezeu şi de o nădejde neclintită în El, în timp ce pentru cei teoretici, rugăciunea este zămislită din dorul fierbinte pentru Dumnezeu şi din curăţia desăvârşită. Caracteristica primei stări – a celor practici – este concentrarea minţii înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare. Caracteristica celei de-a doua stări a rugăciunii – aceea a celor teoretici – este încântarea minţii prin Lumina necreată, încât nu mai este conştientă nici de lume nici de sine însăşi. Aceasta este răpirea (extazul) minţii şi spunem că la acest stadiu mintea „pleacă” la Dumnezeu. De Dumnezeu purtătorii Părinţi care au trăit aceste stări binecuvântate ne descriu această răpire: „este încântarea minţii de lumina dumnezeiască şi nesfârşită, astfel că nici de sine nici de vreun alt lucru creat nu mai ştie, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins în ea o astfel de strălucire” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut înţelege citatul pe care l-ai amintit mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea cântărilor 5, 3). Fă, te rog, dragoste pentru mine şi explică-l. Cum este posibil ca inima să continue rugăciunea în timp ce omul doarme?
— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numită „Cântarea Cântărilor”. Nu este greu de explicat. Proorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate întâmplările, toate sentimentele şi preocupările minţii de peste zi intră în adâncurile minţii, în ceea ce numim uneori subconştientul. Aşa, cu aceleaşi lucruri cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când mintea şi forţele omului se odihnesc – şi acest lucru se vede clar în visele noastre.
Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare măsură nălucirile nopţii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi”. Preocupările şi gândurile rele din zi dau naştere viselor rele. La fel se întâmplă cu faptele bune. Ascetul şi omul lui Dumnezeu se gândeşte întreaga zi la El prin rugăciunea lui Iisus. Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugăciunii lui Iisus, este bucuria lui. El face totul, fie că mănâncă sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului Apostolului.
Este normal, deci, că inima lui se gândeşte la Dumnezeu şi se roagă chiar şi în timpul celor câteva ore de odihnă din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna trează.

III. Căile rugăciunii lui Iisus

Îţi mulţumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicaţii. Până aici am reuşit să te urmăresc. Ştiu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care sporeşti în această deprindere dumnezeiască. Dar, aş vrea să te întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară lupta şi nevoinţa? Împărăţia lui Dumnezeu „se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenţă şi în această lucrare a rugăciunii lui Iisus, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăţia Cerurilor. Atunci în ce constă lupta?
— Bineînţeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înţeleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinţilor Părinţi: „Dai sânge şi iei duh”. Chiar şi Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă lupta pentru a ne însuşi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind că nu e necesară lupta se înşeală. „Priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor. Însă după cădere sunt absolut necesare lupta şi efortul. Numai în Împărăţia lui Dumnezeu drepţii se vor întoarce la acea stare iniţială.
— Aş dori mult să-mi descrii această luptă.
— Prima şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele şi chiar şi de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, ca peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din amintirea lui Dumnezeu şi este atrasă în amintirea lumii”. După cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o risipeşte şi o iroseşte „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
— Dar cum poate fi mintea adunată?
— Este ceea ce s-a întâmplat şi cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu, sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său… Şi a zis tatăl către slugile sale … aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 17-24)
Mintea risipitoare are şi ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea ei, să simtă dulceaţa şi fericirea căminului părintesc şi să se întoarcă în acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare şi unde va simţi multă bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24) şi mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă ia naştere bucuria, ca atunci când cineva care locuieşte în străinătate se întoarce la casa sa, aşa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în străinătate, când se întoarce acasă nu ştie ce să facă de bucurie pentru întâlnirea cu soţia şi copiii săi, în acelaşi fel mintea, când este unită cu sufletul, se umple de bucurie şi plăcere negrăită”. Pentru a-ţi aduna mintea trebuie mai întâi să-ţi încălzeşti inima. Pururea pomenitul meu Stareţ obişnuia să şadă puţin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După aceasta inima fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reuşit să te urmăresc foarte bine. Ce înseamnă „îşi încălzea inima”? Cum se încălzeşte inima şi de ce este necesară această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în acelaşi timp la belşugul căminului părintesc precum şi la starea sa mizeră şi a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaş pentru a-şi obliga dorinţa şi pofta să vrea să se întoarcă. Şi noi facem la fel cu rugăciunea lui Iisus. Încercăm să devenim conştienţi de păcătoşenia noastră, de starea noastră mizeră. Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să ne cercetăm diferitele întâmplări şi păcate, dar numai „la suprafaţă”, adică din afară şi ne simţim de parcă am fi în faţa unui tribunal unde suntem judecaţi. Dumnezeu este Judecătorul şi noi stăm în banca acuzaţilor. Cu astfel de simţăminte să strigăm după milă şi să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Părinţii spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată şi la o viaţă monahală desăvârşită, trebuie să înveţe să plângă, să se învinuiască şi să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toţi celalţi. Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăieşte în întunericul păcatului şi al necunoştinţei. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru păcatele sale, pârându-se şi certându-se şi nu să aştepte dojana celorlalţi”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum se spune în Pildele lui Solomon, şi în acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi, cu mâinile la spate şi să ne socotim osândiţi. Aşa, va veni gândul vinovăţiei. De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim şi să chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelaşi timp de orice imagine. Atunci mintea coboară în inimă cu pocăinţă, începem să plângem şi rugăciunea este rostită fără tulburare. Dar să folosesc un exemplu din viaţa lumească. Când un om din lume îşi aminteşte supărarea pe care i-a făcut-o cineva şi stăruie asupra acestui gând, simte o muşcătură în inimă şi începe să plângă imediat. Acelaşi lucru se întâmplă cu cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumeşti şi egoiste. Se gândeşte: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Şi când inima e străpunsă de pocăinţă (iar nu de o forţă exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu şi cel ce este rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simţindu-se de parcă ar şedea pe cărbuni aprinşi. Este, de aceea, cu putinţă ca el să rostească rugăciunea lui Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit îşi va aminti de Iisus zi şi noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet, el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, şi poate simţi lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaştem nevrednicia noastră pentru ca rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii depinde de sporirea conştiinţei păcătoşeniei noastre. Fără această conştiinţă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea. Într-adevăr, Părinţii învaţă că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenţia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainiţele inimii noastre. Prin pocăinţă Împărăţia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii şi o transformă în rai. Îndemnul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăinţă suntem noi călăuziţi spre vederea Împărăţiei.
— Este posibil ca omul devenind conştient de păcătoşenia sa să deznădăjduiască şi să abandoneze lupta?
— Bineînţeles că este posibil. Dacă se întâmplă aşa, înseamnă că diavolul i-a strecurat ideea de păcătoşenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind conştienţi de păcătoşenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi cerem harul prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. Separat de conştiinţa păcatului, a continuat Gheron, sunt şi alte căi de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morţii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândeşte el, „şi diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însoţit de imaginaţie, aduce în suflet teama şi îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuieşte să chibzuim „ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem, când sufletul se despărţeşte de trup! Că vine la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii şi ca într-un chip de judecată îl ţin pe suflet, aducând asupră-i toate păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică şi cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Şi de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpeşte de la dânşii şi de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuieşte după cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locaşul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scăpând, se duce la acea bucurie şi slavă negrăită, în care se va şi aşeza. Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apucă pe el zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel veşnic osândindu-se, în veci, fără de sfârşit se va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deşartă? Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre aceştia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare?”
Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceţii raiului şi al slavei sfinţilor, ca şi de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtăşirii cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie, ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Să iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social şi opera sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învăţătura lui găsind răspunsuri la o mulţime de probleme morale şi sociale. Totuşi ei uită că acelaşi Părinte a trăit o viaţă în isihie şi în nevoinţă, cu trezvie, cu lacrimi şi cu jelire, o viaţă în rugăciune neîncetată şi având pururea în minte amintirea morţii. Dar trebuie să ai acest fel de viaţă pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îţi citesc un fragment din sfânta sa învăţătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbeşte despre rugăciune (în general) şi valoarea sa. Spune că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată şi inima străpunsă de sentimentul pocăinţei. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească. Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa, care adună mintea împrăştiată în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Şi Sfântul Ioan Hrisostom continuă spunând că omul doar atunci obţine îndrăzneală în rugăciune, când este convins că e mai rău decât toată suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Stareţul. Sunt câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului şi de adunarea minţii. Mintea trebuie să se reîntoarcă în „ea însăşi” din tulburarea ei astfel încât să se poată naşte rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă prin a-şi încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. Rugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă şi mintea se adună în ea însăşi. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simţământul că suntem mai răi decât toţi, „mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înţelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Părinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în faţa acestei păreri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie să te corectez?
— Bineînţeles!
— Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învăţătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinţilor ca şi cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralişti, ci despre învăţătura Părinţilor – ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinţe ale Sfintei Treimi. Mintea noastră este luminată şi devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinţii Părinţi au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine şi au devenit instrumente ale Lui învăţându-i apoi şi pe alţii, pentru a-i ajuta.
— Îţi mulţumesc pentru această lămurire. Fii bun şi mai explică-mi un lucru. Ai spus mai înainte că atunci când un călugăr isihast îl citeşte pe Sfântul Hrisostom, îl înţelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Părinţi sociali, străini de acest fel de viaţă lăuntrică?
— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belşug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi au fost scrise sub inspiraţia Sfântului Duh. Şi de aceea ei sunt interpretaţi şi înţeleşi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeşte asemeni Sfinţilor Părinţi, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei şi orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinţii sunt recunoscuţi doar de Sfinţi, pentru că ei au acelaşi fel de viaţă, aceleaşi trăiri şi aceleaşi feluri de a se exprima. Ei înţeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înţelege imediat că acesta, deşi nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziţi de Sfântul Duh, studiază scrierile Sfinţilor Părinţi, le împart şi le despart. Şi părerea mea este că această practică, de a folosi izolat şi înafara duhului ascetic citatele din Sfinţii Părinţi, pentru a susţine gândirea noastră decăzută şi egoistă este cea mai mare erezie. Scoţându-i pe Sfinţii Părinţi înafara duhului ascetic, îi dividem. Şi fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toţi ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înţeleagă, fără să fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim cu toţii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” – nu numai prin studierea scrierilor ci şi prin strădania de urma viaţa lor. Aceasta înseamnă a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine şi cu sfintele virtuţi, a alunga egoismul şi a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere. Gheron a fost absorbit complet de discuţie uitând să respecte ospitalitatea specifică monahilor. Aceştia îţi oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât să binecuvântezi acel dar, şi să primeşti în acelaşi timp binecuvântarea chiliei lor. Discuţia noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceaţă sau altceva?
După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-şi laude ucenicul.
— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele mele şi mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, şi acest lucru este de neapărată trebuinţă pentru lucrarea rugăciunii minţii, despre care vorbim. Sfinţii Părinţi învaţă că dacă cineva vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” – Matei 18, 3). Toţi, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească şi sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieţii duhovniceşti este opusă legii trupului. Trăind viaţa trupească omul devine bătrân puţin câte puţin, în timp ce în viaţa duhovnicească, omul deşi bătrân din cauza păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tavă rahat şi puţină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron şi am spus:
— Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun.
Există momente în viaţă când nu eşti în stare să-ţi pui o dorinţă, pentru că vorbele ţi se opresc. Atunci simţi nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni şi binecuvântări. Trăieşti aceasta numai în Sfântul Munte şi de aceea nu te rogi ci ceri să se roage pentru tine.
— Binecuvântaţi!
— Domnul! răspund ei.
Nu spun nici bună dimineaţa nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtăşie cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvântează” şi am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Să trăieşti mulţi ani, Gheron. Să trăieşti pentru ca şi noi, păcătoşii, să trăim.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înţeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuţia. Ştiu că într-un fel, prezenţa mea este ciudată în liniştea aceasta. Sunt un parazit care vă face viaţa grea şi…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăieşte în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar şi aşa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit şi harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru a te ţine în dragostea Lui, te iubeşte mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleşit de atâta dragoste şi smerenie. Aş vrea să continui, totuşi, pentru că doresc să obţin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii, spunând că acest lucru îl obţii gândindu-te la iad, la rai şi la păcătoşeniei noastră. Nu creează, totuşi probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră ar trebui eliberată de imaginaţie, iar mintea noastră ar trebui să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…
— În primul rând aş vrea să îţi dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginaţie, ci de lucrarea minţii. Noi nu gândim doar, noi trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel întuneric înfricoşător! Am trăit durerea insuportabilă şi chinul inexprimabil. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poţi înţelege mirosul iadului şi suferinţa condamnatului…
Am înţeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezenţa unui stareţ sfânt care-şi ţine mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu.
— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. Căci îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm mintea şi inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea minţii eliberată de imaginaţie, despre care Sfinţii Părinţi au vorbit atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă şi de orice imaginări”.
Rugăciunea este o luptă. Întăreşte războiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însăşi o luptă dureroasă şi sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie să devină surdă şi mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie să le ignorăm complet şi să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm în orice fel muţenia completă a minţii noastre, pentru că numai cu această lucrare ne putem păstra sufletul în pace, astfel ca rugăciunea lui Iisus să poată efectiv lucra. Se ştie că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o. Mintea tulburată tulbură şi inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenţia pentru rugăciune. De aceea Părinţii învaţă în acelaşi timp despre rugăciune şi despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe şi pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite căi.
Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorinţă fierbinte, perseverenţă în nădejde, mult zel şi răbdare imensă, dimpreună cu credinţa în dragostea lui Dumnezeu. Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinţă cu pocăinţă şi părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii şi liniştii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginaţie, după cum am spus mai înainte, şi după ce s-a încălzit – poate după ce s-au vărsat şi lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. Rostim cuvintele încet şi încercăm să ne împiedicăm mintea să fugă. Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără intervenţia altor gânduri şi întâmplări. După „miluieşte-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să ştii că diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preţ şi să pătrundă în minte şi în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduinţă. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât să o audă şi urechile, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze mai mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte şi în inimă foarte încet, să stăm puţin după „miluieşte-mă”, până când atenţia noastră începe să slăbească şi să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim la păcătoşenia noastră, părinţii recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simţi mai bine. Totuşi pentru că mintea poate obosi dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, sau „Doamne miluieşte-mă”, sau „Doamne Iisuse”. Pe măsură ce creştinul progresează în lucrarea rugăciunii lui Iisus, poate împuţina cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rosteşte repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de linişte şi bucurie putând răsări din el. Ar trebui să păstreze această dulceaţă şi să nu oprească rugăciunea, chiar dacă regula lui obişnuită de rugăciune s-a terminat. Trebuie să mărească şi să păstreze această căldură a inimii sale şi să se folosească de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. Căldura inimii ajută mintea să fie propriu-zis fixată pe cuvintele rugăciunii lui Iisus, să coboare în inimă şi să rămână acolo. Dacă cineva vrea să petreacă toată ziua în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfinţilor Părinţi. O oră să se roage, o oră să citească şi apoi să petreacă altă oră în rugăciune. De asemenea, ar trebui să încerce să rostească rugăciunea lui Iisus şi atunci când lucrează cu mâinile.
… Mai mult, poziţia potrivită a corpului ajută şi ea pe atletul rugăciunii lui Iisus. Părinţii recomandă ca atunci când se roagă timp îndelungat, să şadă pe un scăunel, să închidă ochii sau să-i fixeze pe un anume punct, de preferinţă pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplul Profetului Ilie, care după cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa”, şi în acest fel, a venit sfârşitul secetei. Şi în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45). Într-adevăr, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile”, rugându-se în această poziţie. În acelaşi fel deschidem şi noi cerurile şi izvoarele harului dumnezeiesc coboară în inimile noastre uscate.
Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a menţionat Gheron. Filosoful Varlaam obişnuia să numească isihaştii, ironic, „omphalopsychoi” (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul şi de Dumnezeu-purtătorul Grigorie, explicându-le poziţia şi lucrarea, i-a răspuns: „până şi Ilie însuşi care a fost desăvârşit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-şi capul pe genunchi şi adunându-şi mintea în sine însuşi şi în Dumnezeu, cu mare efort a făcut să înceteze seceta ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a văzut pe Dumnezeu, recomandă ca metodă ajutătoare, aceea a fixării privirii: „Nu-ţi lăsa privirea să hoinărească ci fixeaz-o pe piept, şi în această poziţie a corpului, adună-ţi în inimă puterea minţii, ce este împrăştiată privind în altă parte.”
Şi locul, a continuat Gheron, joacă un rol important. Trebuie să fie liniştit şi să nu aducă tulburări dinafară. De asemenea trebuie să se ţină seama de timpul potrivit. După munca de fiecare zi, mintea este de obicei încărcată cu multe lucruri, de aceea Părinţii spun că rugăciunea minţii ar trebui să se facă o oră sau două mai ales dimineaţa, înainte de răsărit, când mintea se odihneşte şi este netulburată şi trupul s-a odihnit şi el. În acest fel putem culege multe roade.
— Gheron, când mintea este tulburată, şi acest lucru se întâmplă de multe ori – ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm?
— Sunt, din multe motive, zile şi ore sterpe, care fac lucrarea rugăciunii minţii dificilă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus devine atunci cu adevărat obositoare şi grea. Dar dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne ajută să regăsim rugăciunea şi să mergem mai departe, fără şovăială, spre îndumnezeirea noastră în har. O să-ţi spun câteva căi care ne ajută să învingem aceste ceasuri şi aceste zile obositoare.
Întâi, nu trebuie să ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie să ne rugăm mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenţi, al celor plini de har, să fie în stare să-şi ţină mintea cu uşurinţă pe cuvintele rugăciunii şi să se roage netulburat. Noi, cei slabi şi păcătoşi, fiind plini de patimi trebuie să facem mari eforturi şi chiar să vărsăm sânge. Când ne dăm seama că mintea noastră este tulburată şi împrăştiată necontenit, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când vârtejul gândurilor şi oboselii ne cuprinde, ar trebui şi noi să facem precum apostolul Petru care atunci când a văzut vântul puternic şi a început să se scufunde, a strigat „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Şi ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla şi nouă: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea vor fi îndepărtate, nevăzut mistuite în flăcări prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem firea, ci trebuie să mergem mai departe opunând rezistenţă. Şi rezistenţa noastră trebuie să fie la fel de puternică precum atacul celui rău.
În plus, în timpul rugăciunii, nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită, le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii, deschid calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii. Atunci cădem în adulter duhovnicesc, Sfinţii Părinţi spunând că atunci când mintea se îndepărtează de amintirea lui Dumnezeu şi hoinăreşte fără ţintă în timpul rugăciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înşeală şi se leapădă de Dumnezeu. Există vreun păcat mai mare decât înşelarea şi lepădarea de preadulcele Iisus, mai ales când este făcută de dragul vicleanului duşman care urăşte binele?
Dacă noi nu putem ţine mintea să nu se împrăştie, lupta noastră va deveni tot mai dificilă. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru. Iar în absenţa lui avem nevoie de vâsle, adică este nevoie de o străduinţă mai mare.
Trebuie, apoi, să ne refugiem în studiul Sfinţilor Părinţi. Se cuvine să citim scrieri ale lor care vor aduna mintea. Dacă, în timp ce citim simţim remuşcări, putem să ne oprim din studiu şi să începem rugăciunea lui Iisus. În acest fel ajungem să înţelegem ce s-a spus: că trebuie să citim cărţile cu inima şi nu cu raţiunea seacă. Trebuie să citim cărţi ce au fost scrise cu inima şi pot fi citite, cu bucurie, de inimă. Cititul şi rugăciunea lui Iisus trebuie să meargă împreună. Putem să rostim sau să psalmodiem Psalmii Proorocului David. Este bine şi să avem alese dinainte unele tropare care aduc căinţă, şi care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoşenia noastră, despre a doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Sau ar trebui să rostim diferite rugăciuni care dau naştere părerilor de rău, scrise de Sfinţii Părinţi, ca cea a Sfântului Isaac Sirul. După cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie să rostim rugăciunea lui Iisus cu buzele. Putem să o spunem folosind şi mătăniile (komboschini). Desigur, în acest chip obţinem mai puţine roade, însă nu trebuie să stăm niciodată fără cel puţin această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de multă răbdare şi de rezistenţă. Gândurile care vin se pot dovedi câştig pentru noi dacă le folosim pentru curăţirea noastră.
— Dar cum ajută la curăţirea noastră?
— Când diavolul vede că ne rugăm şi că încercăm să ne fixăm mintea pe rugăciunea lui Iisus, foloseşte orice mijloc ca să ne tulbure. Se serveşte de tot, în principal de gânduri despre lucrurile care ne deranjează mai mult. Loveşte punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri, îi strecoară gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de zgârcenie, ambiţiosului, gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe, putem vedea necurăţiile dinlăuntrul nostru, existenţa patimilor, şi astfel ne îndreptăm atenţia şi străduinţa într-acolo.
— Gheron, iartă-mă că intervin. Mărturisesc că nu am destulă experienţă în problema rugăciunii lui Iisus. Totuşi, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere de cap şi de multe ori durere în inimă. Ce înseamnă aceasta? Şi ce ar trebui făcut în aceste cazuri?
— Când credinciosul este la începutul rugăciunii lui Iisus, simte această durere puternică de cap şi de inimă, ca parte a noii sale lupte duhovniceşti. Uneori are senzaţia că i se vor zdrobi şi capul şi inima, iar uneori i se pare chiar că va muri. Durerea aceasta este ceva normal şi apare datorită faptului că mintea nu este obişnuită cu această lucrare, precum şi datorită poziţiei corpului. De multe ori diavolul se foloseşte de această stare pentru a-l face să se oprească din rugăciune. Însă când simte această durere în cap trebuie să stăruie. Doar când simte durere în inimă trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat, prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăşesc puterile. Se poate însă ca durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-şi concentreze mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată.
— Ai arătat foarte pe scurt această idee şi de aceea aş vrea să stărui puţin asupra ei. De ce este necesar să stărui când mintea suferă?
— Pentru că imediat după aceea, începe curăţirea. Lacrimile ne dezvăluie acest lucru, pornind să se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe să se cureţe şi să coboare în inimă, încetând atunci durerea şi suferinţa. Lacrimile nu pot fi stăvilite sau justificate, nici nu sunt vărsate pentru a grăbi acest moment.
S-a oprit. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind şi luminându-i faţa. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare de lumină mi-au înmuiat inima împietrită. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie despre care este scris în Pateric „Se spunea că în toată vremea vieţii sale când şedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-şi şterge lacrimile care picau din ochii săi şi auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrămând, a zis: fericit eşti, Avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinţă a nu plânge”.
Mă întrerupse.
— N-ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru că avem vreo durere, a spus el ca după un potop de lacrimi nesfârşite. Pentru că diavolul, care este peste măsură de viclean, mincinos şi ticălos, ne aduce toate aceste gânduri în minte ca să ne distrugă, să ne ucidă. Atletul rugăciunii cunoaşte metodele şi gândurile diavolului şi ştie că vrăjmaşul este cel ce îi şopteşte: „opreşte-te din rugăciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă”. O să-ţi citesc un exemplu din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de friguri şi de fierbinţeală şi de dureri de cap. Şi aşa aflându-se, îşi spunea: «iată că sunt bolnav pe patul morţii; aşa că mă voi scula şi voi face rugăciune înainte de a muri». Deci aşa gândind fratele, s-a ridicat şi a făcut rugăciune. Şi îndată ce a sfârşit rugăciunea, s-a îndepărtat şi fierbinţeala. Şi iarăşi aşa gândind fratele s-a nevoit şi a făcut rugăciune şi l-a biruit pe cel rău”. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere.
— Gheron, aş vrea să-mi spui mai mult despre durerea inimii. Ştiu că Sfinţii Părinţi dau mare importanţă acestei dureri, considerând-o a fi cea mai bună cale prin care rugăciunea lui Iisus devine lucrătoare. Împărtăşeşte-mi te rog, dacă găseşti de cuviinţă, câteva gânduri cu privire la această durere.
— Este adevărat ceea ce ai spus. Sfinţii Părinţi, pentru că aveau ştiinţa rugăciunii lui Iisus, sau mai degrabă pentru că trăiau rugăciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu şi de aceea îi dau mare importanţă. Această durere apare la cei ce practică rugăciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roagă neîncetat. Părinţii îi dau o aşa mare importanţă, pentru că prin această durere, care dovedeşte că mintea coboară în inimă şi se uneşte cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin această durere deci, pacea este revărsată în suflet şi în trup, puterea de înţelegere a sufletului se limpezeşte, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile şi putem înţelege mersul şi sfârşitul lor. Deci un isihast, fără să fi căzut, aparent, în nici un păcat, cunoaşte perfect starea păcătosului. Aceasta este cu putinţă, căci prin nevoinţă ajunge să cunoască substratul gândurilor cuiva – începutul şi sfârşitul lor. În acest fel se face că isihastul, în timp ce se roagă pentru cineva, poate şti aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima lui a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însuşi devenind văzător cu duhul.
Hai să pun totuşi lucrurile în ordinea lor.
Am spus mai înainte că rugăciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adică a celor trei facultăţi ale sufletului. Atenţia trebuie concentrată pe inimă. Inima ar trebui să fie prima care simte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Deoarece, potrivit Sfinţilor Părinţi inima simte mai întâi prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa harului, şi apoi stârneşte şi mintea. Părinţii au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu şi apoi au vorbit de El, în aşa fel încât să ocrotească această cunoaştere vie care înseamnă viaţă. De aceea inima este cea care simte întâi căldura şi dulceaţa prezenţei Sfântului Duh. Din contră, absenţa harului este manifestată prin răceala şi indiferenţa inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi cu inima şi apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…” (Luca 10, 27). După cum ştii, raţiunea nu este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere a devenit incapabilă să-l perceapă pe Dumnezeu. Însă atunci când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică, raţiunea este îndemnată să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima hotărăşte dacă respectă sau nu poruncile lui Dumnezeu. Dar unirea inimii şi a minţii poate fi făcută numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin pocăinţă şi prin păstrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea găseşte inima şi se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare şi a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie să fie „frântă”. „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 17). Mulţi folosesc diferite metode pentru a-şi coborî mintea în inimă, dar noi trebuie să accentuăm faptul că pocăinţa este calea cea mai sigură. Deci, când plângem pentru păcatele noastre este bine că simţim o durere sau uneori o căldură în inimă, şi în general că îi înţelegem mişcarea şi simţirea. Totuşi acest lucru trebuie să aibă loc treptat. Pentru că este posibil ca fiind bruscă, această activitate să dea naştere în inimile slabe şi neobişnuite unei ispite foarte subţiri, care nu are consecinţe serioase dar care poate opri rugăciunea. În cazul unei asemenea dureri Părinţii învaţă să rostim rugăciunea lui Iisus cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atenţia sa să fie susţinută înlăuntrul ei, chiar dacă doare. Aceste lucruri însă, trebuiesc limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este sănătoasă, naturală şi mântuitoare, deşi mulţi din cei care se nevoiesc cu rugăciunea lui Iisus cred că s-au îmbolnăvit de inimă şi merg să consulte un doctor. Dar acesta nu găseşte nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă şi lucrează acolo. Acesta este un pas semnificativ.
— Am auzit că mulţi Sfinţi au simţit rugăciunea ca devenind lucrătoare în inima lor într-un anume moment şi câteodată chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Sale Maici. Este adevărat?
— Bineînţeles. Mulţi sfinţi isihaşti ştiu foarte bine din ce moment au simţit rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o simt ca un dar de la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rugându-se la Născătoarea de Dumnezeu rostind „luminează-mi întunericul”, a primit darul Teologiei. Trebuie spus că iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu este strâns legată de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în aşa fel încât să obţinem dragostea lui Hristos. Părinţii sunt foarte hotărâţi asupra acestui punct. Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului, spune: „dacă n-ai fi stat tu înainte, Născătoare de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc… nimeni nu s-ar fi mântuit decât prin tine, Născătoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Ea este hotarul dintre creat şi necreat; şi nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât prin ea şi prin Mijlocitorul născut din ea; şi fără ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”. Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da şi restul? Deci, când ne rugăm, ar trebui să spunem „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi” şi nu doar „mijloceşte pentru noi”.
— Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre unirea minţii cu inima. Când mintea coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo? Şi dacă e aşa, cum poate un om să lucreze, cum îşi poate împlini ascultarea în mănăstire?
— În primul rând, mintea nu este suprimată, ci este completată şi se întoarce la condiţia sa naturală. Este împotriva naturii sale atunci când rămâne afară de esenţa ei, inima. Prin rugăciune alungă toate lucrurile străine naturii sale. Ulterior, când mintea coboară în inimă, raţiunea poate fi ocupată cu alte lucruri fără să fie îndepărtată de inimă. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârşirea Tainei, fără ca mintea lui să-i fie separată de inimă. Totuşi, când raţiunea hoinăreşte spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenţa ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune rugăciunea lui Iisus, le ţine ocupate numărând mătăniile. Poate acum ai înţeles cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră.

IV. Războiul diavolului şi cum să-i facem faţă

Abia acum mi-ai dezvăluit că diavolul luptă împotriva noastră cu înverşunare. De ce ne războieşte, prin ce metode? Cum putem deosebi părerile oamenilor despre rugăciunea lui Iisus? Mulţi oameni susţin diferite lucruri şi nu ştim în ce măsură acestea sunt gânduri care vin de la vrăjmaşul diavol. Sunt nerăbdător să-ţi ascult părerea.
Fără să vorbească, sfântul şi înţeleptul pustnic a luat din nou în mâini „Patericul”, l-a deschis cu mişcări încete şi a început să citească: „L-au întrebat pe el iarăşi fraţii, zicând: care faptă bună, părinte, întru petreceri, are mai multă osteneală? Zis-a lor: iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-l taie pe el căci el ştie că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea până la suflarea cea de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă.”
A închis cartea şi a continuat.
— Sfinţii Părinţi învaţă că omul se găseşte, dacă nu întotdeauna sub stăpânirea diavolilor, atunci, în orice caz, sub înrâurirea şi necurmata lor vrăjmăşie. Diavolii se învârtesc mereu în jurul sufletului şi încearcă, prin orice mijloace, să-l facă pe cel credincios să păcătuiască, fie prin simţuri (când obiectul păcatului este aproape), fie prin imaginaţie (când acesta este departe) sau prin răzvrătirea cărnii. Deoarece omul este alcătuit din suflet şi trup, primeşte influenţa diavolului şi se lasă prins de el. Tacticile duşmănoase ale celui rău sunt cel mai evidente în timpul rugăciunii. Acei ce se angajează în acest război duhovnicesc văd diavolul luptând împotriva lor cu furie la fiecare pas. Îl văd folosindu-se de toate mijloacele ca să le întoarcă mintea de la Dumnezeu. Văd toate planurile viclene ale răului demon, care urăşte binele şi ucide omul. Potrivit Sfântului Marcu Ascetul „când diavolul vede că mintea se roagă în inimă, atunci stârneşte ispite mari şi răutăcioase”. Urăşte de moarte oamenii, şi ura lui creşte atunci când vede că ei tind să devină îngeri prin rugăciune, şi să ocupe locul pe care el l-a avut înainte de cădere. Ascultă cum descrie Sfântul Grigorie de Nyssa această invidie răutăcioasă a diavolului, cauzată de îndumnezeirea omului: „Demonii sunt mistuiţi de invidie şi gelozie când oamenii sunt gata să atingă înrudirea cu Dumnezeu, în timp ce ei (demonii) au căzut din legătura lor cu binele”. Astfel fiecare pustnic are multe de spus despre acest război al diavolului. De multe ori, văzând acest comportament, pustnicilor le e milă de el.
— Milă? Iartă-mă, dar nu pot înţelege cum şi de ce.
— Ei simt milă pentru el, pentru căderea lui şi starea lui nenorocită. Deşi a fost creat să slujească şi să slăvească pe Dumnezeu, a ajuns să lupte împotriva lucrării Sale dumnezeieşti şi împotriva omului, pe care Dumnezeu îl iubeşte atât de mult. Diavolul caută să distrugă unitatea. El întruchipează spiritul distrugerii permanente şi este începătorul ereziei. Dumnezeu vrea să unească, el vrea să despartă. Dumnezeu vrea să salveze, el vrea să distrugă. Îl face pe om să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Bisericii.
— Şi unde găsesc pustnicii toată această putere de a-l iubi?
— În îmbelşugatul dar al harului pe care-l au. Au atât de mult har înlăuntrul lor încât ei vor să iubească totul şi aceasta pentru totdeauna. Inima lor a devenit încăpătoare ca rezultat al izgonirii patimilor, şi de aceea au o mare dorinţă de a cuprinde pe toţi oamenii înlăuntrul ei. Aşa, pustnicii curăţiţi iubesc Sfânta Treime, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Sfinţii, păcătoşii, natura şi animalele… Şi pentru că încă „a mai rămas loc” iubesc şi pe diavol… Îl simt ca pe un duh mort care s-a îndepărtat de dumnezeire, de harul dătător de viaţă şi care acum transmite moartea celor ce se apropie de el sau caută să o transmită celor ce luptă pentru mântuire. Sfinţii nevoitori, plini de dragoste pentru Dumnezeu, se gândesc: Iadul a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi. Cum ar putea să nu simtă milă?
— Noi ignorăm gândurile diavolului, am spus, fiind în întunericul patimilor cărnii, orbi din cauza felului nostru lumesc de a gândi, prinşi de el. Nu am primit din belşug harul lui Hristos, ca prin lumina lui să putem urmări toate lucrările viclene şi ucigaşe ale diavolului. Poţi să ne spui – pentru că tu vezi şi lupta şi zbuciumul lui – cum încearcă să distragă omul de la rugăciunea care îl duce pe om la unirea cu Dumnezeu?
— Dragul meu părinte, orice ţi-aş spune ar fi greu pentru tine să înţelegi. Ceea ce spun poate părea ciudat şi exagerat. Chiar şi călugării ce trăiesc în lume nu pot înţelege lupta călugărilor de la Sfântul Munte şi războiul sălbatic al diavolului. Îl vedem la orice pas. Îţi voi spune totuşi câteva lucruri, ca să te ajut.
Am înţepenit, nemişcat, cu ochii larg deschişi şi cu urechile pregătite să asculte cu atenţie înţelepciunea stareţului şi să înveţe planurile viclene şi complicate ale diavolului. Fără să dea impresia că orice spune era din experienţa personală, Gheron a început să-mi vorbească despre tacticile diavolului împotriva acelora care sunt atraşi de rugăciunea lui Iisus.
— Când ne pregătim pentru rugăciune, diavolul, în acelaşi timp, se pregăteşte de luptă şi atacă. Atletul rugăciunii trebuie să fie conştient de aceasta astfel încât el nu va fi surprins când suferă primul atac brusc al diavolului şi mai târziu incursiunile lui îndrăzneţe – când va arunca spre cel ce se roagă toate muniţiile ce le are la dispoziţie. (În timp ce pustnicul vorbea am avut senzaţia că mă aflu în faţa unui general experimentat în războiul duhovnicesc, care a repurtat multe victorii glorioase şi care a fost încoronat cu mulţi lauri). El îl determină să se angajeze şi în alte activităţi sociale. Apoi aduce întâmplări, diferite persoane, situaţii…
— Aş vrea să ascult unele metode pe care noi, trăind în lume, nu le cunoaştem. Dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva. M-ai făcut, acum, să urăsc diavolul sau mai degrabă lucrarea lui şi în acelaşi timp să-mi fie milă de el.
— Da, părinte, şi noi trăim aceasta zilnic. Simţim ură pentru ceea ce face, dar dragoste pentru el, care este exprimată ca durere pentru înşelător! Dar, ca să răspund întrebării tale, voi spune următoarele: scopul rugăciunii lui Iisus este să-L aducă pe Hristos Împăratul în inimile noastre, să facă prezentă înlăuntrul nostru Împărăţia lui Dumnezeu, să lumineze scânteia harului ce este acum acoperită de cenuşa păcatului. Este împlinirea strigătului „vie împărăţia Ta”. Totuşi, cum am spus şi mai înainte, acum inima este întunecată de norul păcatului şi lucrarea diavolilor în ea. Pe suprafaţa inimii (nu înlăuntrul ei, pentru că numai energia necreată a Sfântului Duh, fiind necreată, poate fi unită cu sufletul) diavolul şi-a proclamat autoritatea şi stăpâneşte totul. Crede-mă, părinte, uneori îmi simt inima ca o grădină zoologică. Toate patimile lăuntrice sunt ca animale ce urlă. De Dumnezeu purtătorul Grigorie Palama o descrie foarte bine: „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, devine un ucigaş asemeni nu doar celor mai sălbatice fiare ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”. Prin rugăciunea lui Iisus, atunci, după ce mintea a asimilat preadulcele Lui nume – ne străduim ca El (Hristos) să coboare în inimă în toată slava şi mărirea Lui şi să alunge diavolul, care, după ce a acoperit harul ce-l găseşte acolo întunecă din nou sufletul cu diferitele patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezenţa lui Hristos, primind „har peste har”. Aşadar, cu cât Domnul coboară mai mult în inimă, cu atât diavolul dispare cu urlete şi dureri pentru lupta ce a dus-o şi ecourile acestor strigăte sunt ispitele ce ni le aduce.
— Auzind acestea mi-am amintit de cei posedaţi de diavol care, imediat ce L-au văzut pe Hristos au început să strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8, 29). Mi-am amintit şi de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când Domnul a spus: „Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit” (Marcu 9, 25-26). Cred că acest lucru este legat de ceea ce ai spus mai înainte, sau mă înşel?
— Da, ai dreptate. Dar mai sunt şi alte întâmplări care îl dau în vileag. Când Domnul a coborât în Iad, a eliberat drepţii ce au crezut în El. În slujbele Bisericii, suferinţa Iadului este viu reprezentată: „Astăzi iadul geme şi strigă tare: ar fi fost mai bine pentru mine să nu fi primit pe Fiul Mariei, pentru că El a venit la mine şi mi-a zdrobit puterea; El mi-a zdrobit porţile de aramă… Sunt lipsit de acei ce mi-au fost supuşi odată; în tăria mea i-am înghiţit, dar acum îi arunc afară. Cel ce a fost răstignit a golit mormintele” (Triod). În fond, n-a spus Hristos însuşi: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?” (Matei 12, 29). Adică, coborârea lui Hristos în inimă, unde lucrează acum diavolul, este legată de fuga şi de înlănţuirea lui (a diavolului). Este apoi normal pentru el să urle, să strige şi să răcnească. Domnul a venit „să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În Psalmul 103 se spun următoarele despre fiarele pădurii: „Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca”; Părinţii neptici învaţă că, precum la răsăritul soarelui, fiarele se ascund în peşteri şi între stânci, în culcuşurile lor, în acelaşi fel diavolii fug şi se ascund când Soarele harului răsare în inima noastră.
— Dacă diavolul este stăpânit, este normal ca el să rămână tăcut.
— De fapt, se întâmplă exact invers. El urăşte omul chiar mai mult şi continuă să-l atace dinafara inimii spre a obţine victoria asupra credinciosului prin toate mijloacele, pentru ca apoi să se reîntoarcă în inimă atunci când harul lui Dumnezeu este ascuns. „Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el” să lupte (Matei 12, 45). Întregul sens al ispitelor este evident tocmai în acest punct. Imaginaţia este cea mai vicleană armă a diavolului: să imagineze trecutul şi viitorul, să imagineze lucrările bune, să le imagineze pe cele rele. Mulţime de gânduri vin şi preocupă mintea, încât aceasta încetează să mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearcă să-l facă pe om să nu mai arate interes pentru Dumnezeu şi să nu-şi mai exprime dragostea. În primul rând îl înduplecă să cheme în minte tot felul de greşeli ce le-a comis în viaţa lui, în trecutul îndepărtat şi în cel apropiat. Sfinţii Părinţi spun că războiul este de obicei la fel de sălbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare plăcere el trebuie să plătească la fel de multă durere. Există o legătură strânsă între plăcere şi durere în viaţa ascetică a Părinţilor. Plăcerea a adus şi căderea şi durerea; şi tocmai această durere este cea care restaurează omul până la starea lui originară şi îl vindecă. Astfel, omul suferă mult. El plăteşte pentru fiecare gând rău şi plăcere măsura proporţională de suferinţă, astfel încât să se creeze un echilibru. Întâmplări petrecute cu mulţi ani în urmă şi pentru care a simţit plăcere, fiind uitate între timp, apar acum cu toată tăria şi mărimea lor. El poate ajunge chiar la dezgust şi deznădejde. Peste atletul rugăciunii vin gânduri de hulă, a continuat mult încercatul stareţ. Necredinţa în marile chestiuni de credinţă, precum dumnezeirea lui Hristos şi curăţia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a sfinţilor, etc. De multe ori aceste gânduri sunt exprimate în timpul rugăciunii fără ca luptătorul să vrea sau să ştie acest lucru.
Alte ori vine duhul trândăviei; sau gândul stăruitor să lase locul acela şi să plece de la Bătrânul său cu gândul că altcineva este mai bun decât el. De multe ori creşte înlăuntrul lui o ură sălbatică împotriva Bătrânului său. Există cazuri când ucenicul vine la Bătrânul său şi îi spune, în lacrimi şi cu suspine: „Nu pot să explic aceasta dar îţi voi spune cum simt: Te urăsc. Nu vreau să te văd. Cu cât te văd mai mult cu atât mă cuprinde o răzvrătire groaznică”. De multe ori vine şi somnul să întrerupă rugăciunea. Sunt încă multe ispite dar am să stărui doar asupra acestora.
— O, cum îndură nevoitorii atâta suferinţă! Cum pot ei suporta un aşa atac sălbatic? am întrebat. Spune-mi, Gheron.
Părintele era afundat într-o tăcere adâncă. Cine ştie câte lupte chinuitoare a îndurat? Cine ştie ce ispite?
— Gheron, nu te opri. Spune-mi în ce fel le putem face faţă.
— În acest caz este nevoie de multă răbdare, îndurare şi curaj. Mai ales curaj. Atletul rugăciunii trebuie să nu se lase clătinat. Trebuie să opună imaginaţiei chemarea numelui lui Iisus şi să fie concentrat în cuvintele rugăciunii lui Iisus. Nu trebuie să se gândească la nimic în timpul rugăciunii, nici la lucruri bune nici la rele. Când simte durere trebuie să aibă siguranţa, cum am spus mai sus, că a început tratamentul. „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16, 21). La fel se întâmplă aici. Prin durere este creat un om nou, se naşte o viaţă nouă: viaţa în Hristos. Precum spun Părinţii de Dumnezeu purtători, trebuie să dispreţuim gândurile de hulă. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare sunt aduse de diavol – ele nu sunt ale noastre. Aici putem spune că este arătat cuvântul Domnului: „Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24), adică mintea nu poate face două lucruri deodată. Nu poate fi îndulcită de nectarul preadulce al rugăciunii lui Iisus pe de o parte şi pe de altă parte, în timp ce se roagă să se îndoiască de puterea rugăciunii sau de adevărurile dogmatice. Cele din urmă vin din atacul diavolului. Atunci trebuie a-i arăta dispreţ, iar dacă hulele ne vin în minte necontenit, este neapărat trebuitoare mărturisirea la duhovnic. Atunci hulele dispar imediat. Mai mult, la fel se întâmplă şi cu gândurile stăruitoare. Un gând ce persistă mai ales în timpul rugăciunii, trebuie mărturisit. Astfel, diavolul ce se ascunde sub el dispare imediat ca şarpele când ridicăm piatra. O străduinţă deosebită este necesară în cazul somnului. Aici, pe Muntele Athos există mulţi părinţi ce şi-au făcut un scaun cu un picior, iar când adorm cad la pământ şi aşa se trezesc. De fapt ei luptă împotriva diavolului şi nu împotriva trupului lor. Am cunoscut şi un călugăr ce avea un vas plin cu apă în chilia lui pe care îl purta dintr-o parte într-alta a camerei atunci când era somnoros, luptând în acest fel împotriva duhului celui rău al somnului.
Atletul rugăciunii trebuie să-şi vadă Bătrânul „în chipul lui Hristos”, ca un alt Moise. Şi prin puterea Bătrânului şi prin rugăciunile sale este scos din robia Egiptului şi este mântuit de tirania lui Faraon, care sunt patimile. Ucenicul trebuie să treacă cu vederea slăbiciunea Bătrânului său, pe care diavolul o exagerează, punând înaintea ochilor săi doar dragostea pentru Dumnezeu şi trăsăturile bune pe care povăţuitorul lui le are. Şi dacă din întâmplare îşi dă seama că Bătrânul său are multe păcate şi patimi, chiar şi atunci trebuie să se ferească să-l judece, văzându-le ca propriile lui păcate şi vărsând lacrimi îmbelşugate pentru ele. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie această atitudine. „Dacă vieţuieşti într-o mănăstire, nu trebuie să vrei niciodată să fi împotriva părintelui tău duhovnic, care te-a tuns, chiar dacă îl vezi pe el făcând adulter sau îmbătându-se şi crezi că treburile mănăstirii sunt prost conduse; chiar dacă eşti bătut şi dispreţuit de el şi înduri multe alte chinuri. Nu şedea cu cei ce îl vorbesc de rău, nici să umbli cu cei ce cugetă răutăţi împotriva lui. Suferă-l până la sfârşit fără să cercetezi vreuna din greşelile lui. Ci aşează-ţi în inimă lucrurile bune pe care vezi că le face şi străduieşte-te să ţi le aminteşti doar pe acelea; dă vina pe tine însuţi pentru toate lucrurile nepotrivite sau greşite pe care vezi că le face sau le spune, şi vezi-le ca pe propriile tale păcate, şi pocăieşte-te pentru ele cu lacrimi, luându-l pe el drept sfânt şi cerându-i binecuvântare”. Astfel trebuie să facă atletul rugăciunii, pentru a se păzi să-şi judece Bătrânul. Căci altfel pierde ascultarea şi smerenia, o dată cu ele pierzându-şi însăşi mântuirea. Atletul rugăciunii trebuie să opună fugii şi trândăviei, refuzul persistent şi multa răbdare; răbdarea este trebuincioasă şi atunci când înfrunţi atacurile personale.
— Atacuri personale! Ce vrei să spui?
— Aici, dă-mi voie să nu merg mai departe, pentru că nu mă poţi înţelege. Ar putea sa ţi se pară ciudat, pentru că nu cunoşti viaţa ascetică.
— Gheron, vreau să învăţ. Te implor, în numele lui Iisus Hristos, învaţă-mă. Acum, că te-am găsit, nu vreau să pierd şansa de a învăţa. Spune-mi.
I-am înţeles dealtfel greutatea. Ce putea el să ne spună nouă, care suntem acoperiţi cu veşmântul pielii – al raţionării?
— Nu-ţi voi spune multe lucruri, doar câteva. Voci, hohote de râs, un zgomot mare înafara chiliei, ca şi cum ar fi adunată o mulţime de oameni. Şi aceasta se întâmplă pentru ca el (diavolul) să-ţi poată distrage atenţia de la rugăciunea lui Iisus. De multe ori diavolul însuşi, se apropie de tine. În astfel de cazuri simţi o frică teribilă. Sufletul şi trupul îţi sunt cuprinse de o durere mare. Nu se compară nici pe departe cu frica ce o simţim în prezenţa criminalilor. Pentru că însuşi iadul se apropie. Ca să-l intimideze pe nevoitor, diavolul ia forma diferitor animale. În viaţa sfântului Sava se spune că diavolul s-a prefăcut în şerpi, în scorpioni, în leu, etc. „Odată, odihnindu-se după osteneală, la miezul nopţii, s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoşa… După câteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfânt, vrând să-l sfâşie şi, apropiindu-se se da înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se da înapoi.” Uneori diavolii apar ţinând foc în mâini şi ameninţă să-l ardă pe atletul rugăciunii lui Iisus, după cum spune Sfântul Simeon:

„Iar ei neîndrăznind să mă atingă, sau să se apropie de mine,
stăteau departe şi păreau să se teamă de mine.
Şi ca ţinând foc în mâini, mă ameninţau să mă ardă
şi strigau cu putere şi făceau zgomot”.

Alteori totuşi, în timp ce atletul repetă rugăciunea lui Iisus şezând pe scăunel, simte două mâini gata să-l sugrume. Au o strânsoare puternică şi nu-l lasă să continue rugăciunea. Deşi începe rugăciunea lui Iisus, nu poate continua după cuvântul „Doamne”. Îi este foarte greu să înceapă cuvântul mântuitor „Iisuse”. Se bâlbâie I, I, I, Iis, Iis, Iisu… Dar imediat ce a pronunţat cu mare efort întregul cuvânt, diavolul dispare. Alţi călugări, venind dintr-o mulţime de mănăstiri, îmi mărturisesc că diavolul purcede chiar la atacuri „în masă”, pentru ca să-i intimideze şi să-i sperie, mai ales în timp ce se pregătesc pentru o priveghere.
— Ce înseamnă atac „în masă”?
— Înseamnă că el atacă doi, cinci, zece călugări în acelaşi timp, încercând să-i sugrume, sau să le facă alt rău. Un monah s-a speriat într-un aşa hal, încât şi-a părăsit chilia şi a aşteptat lângă uşa Bătrânului său, speriat şi îngrozit, până ce s-a trezit. Din acest motiv oamenii din lume nu sunt în stare să înţeleagă importanţa privegherii. Privegherea arde vicleanul diavol, distrugându-l. Diavolul face atunci tot posibilul ca privegherea să nu mai poată fi plinită, căci ştie că urmează să fie înfrânt prin rugăciunile din timpul nopţii. Şi stârneşte gânduri în oameni pentru a împiedica purtarea de grijă faţă de priveghere. De aceea îţi cer să nu treci cu vederea această lucrare acolo unde locuieşti. Priveghează, deoarece în acest chip diavolul este ruşinat.
— Noi suntem atât de păcătoşi, Gheron, încât nu simţim acest atac trupesc al diavolului. Dacă ne stăpâneşte, de ce ne-ar ataca? Suntem atât de păcătoşi.
— Îmi dai voie să fac o mică observaţie?
— Bineînţeles, am spus. Nu ai doar permisiunea ci şi rugămintea mea de a o face.
— N-ar trebui să gândeşti în acest fel – că eşti păcătos şi că diavolul nu se luptă cu tine în persoană – pentru că este un gând înşelător. Diavolul l-ar putea folosi împotriva ta.
— Cum aşa?
— Când spui că eşti nevrednic să fi luptat personal de diavol din cauza păcatelor tale, diavolul aude acest lucru şi, când din întâmplare faci ceva bun – de exemplu când lucrezi o virtute – atunci îţi poate apărea, dându-ţi impresia (pentru că l-ai văzut) că eşti cineva important, ducându-te la mândrie şi slavă deşartă.
M-am aplecat repede, i-am luat mâna şi înainte să-şi dea seama, i-am sărutat-o cu dragoste şi respect; cu respect pentru înţelepciunea duhovnicească pe care o avea şi pe care a dobândit-o după mulţi ani de război duhovnicesc.
— De multe ori, a continuat, diavolul apare şi vorbeşte cu atletul rugăciunii. Îl provoacă şi încearcă să deschidă un dialog cu el. Uneori îl învinovăţeşte, alteori îl laudă, uneori îl ia peste picior, alteori interpretează anumite fapte greşit. Cel lipsit de experienţă în această luptă duhovnicească începe să vorbească cu diavolul şi răspunde la întrebările şi la momelile lui. Dar aceasta este o greşeală, mai ales la începători, pentru că cei fără experienţă în aceste situaţii sunt învinşi chiar dacă pare că diavolul este pus pe fugă de replicile lor. Rămân însă confuzia şi teama. Mai târziu când îşi amintesc această întâlnire şi tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremuraţi şi tulburaţi. Părinţii învaţă că cei ce nu au experienţa şi puterea necesară, să nu răspundă. Ei trebuie să fie indiferenţi la vrăjmaşul diavol şi să-l dispreţuiască. La fel trebuie să facă şi în războiul împotriva gândurilor. Astfel dispreţul împotriva diavolului şi stăruinţa în rugăciunea lui Iisus, sunt cele mai importante arme.
Apoi, după o pauză, a continuat.
— Avem nevoie să stăruim în rugăciunea lui Iisus în timpul acestor ispite şi în general avem nevoie să rămânem într-o stare de rugăciune. Când spun „stare de rugăciune” mă gândesc şi la postul cu chibzuială, priveghere, strâmtorarea trupului, tăcere – toate acestea ducând la smerenie. Însă toate acestea trebuiesc făcute cu binecuvântarea duhovnicului.
— De ce este nevoinţa trupului (postirea, privegherea, tăcerea, metaniile) aşa de strâns legată de rugăciune şi considerată o stare de rugăciune?
— Trupul participă la lucrarea rugăciunii. Pentru că şi trupul va primi har, trebuie să lupte. Ba mai mult, ajungem la starea necesară pentru a primi har prin nevoinţă şi suferinţă. Ca să sprijine acest punct de vedere, Sfântul Grigorie Palama se referă la taina preoţiei. În taina preoţiei, harul dumnezeiesc este împărtăşit viitorului diacon, sau preot, sau episcop „nu doar prin rugăciune, adică noetic, ci şi prin colaborarea trupului, adică prin punerea mâinilor”. Arhiereul nu se roagă doar ca să vină harul dumnezeiesc şi dătător de viaţă, ci îşi pune şi mâna pe capul aceluia ce este rânduit a fi hirototnit. Acelaşi lucru se întâmplă cu rugăciunea lui Iisus. Nu este îndeajuns să o rosteşti noetic (cu mintea) ca să primeşti har, ci trebuie să colaboreze şi trupul, căci întregul omului constă nu doar din suflet ci şi din trup, care trebuie şi el mântuit. Aşa încrezându-ne în Sfinţii Părinţi, putem pretinde cu siguranţă, că cel ce refuză mijloacele rugăciunii, frica, lacrimile, durerea, suspinarea, tăcerea, refuză esenţa rugăciunii însăşi. Repet, toate acestea trebuie făcute cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnic, pentru ca diavolul să nu se poată folosi de ele împotriva noastră.
— Este o luptă grea, am mărturisit. Lucrarea rugăciunii, după cum mi-ai zugrăvit-o, este peste măsură de dificilă. Duşmanul porneşte un asemenea război împotriva noastră, zdrobindu-ne cu valurile înspumate ale vicleniei sale şi ale întregii sale împărăţii a întunericului. Cum îl poate cineva suporta?

V. Venirea şi plecarea harului

Mă simt dator să te luminez puţin mai mult în această privinţă. Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc şi slăbiciunea şi lipsa. Ei cunosc din experienţă ura lui satan, dar şi iubirea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească. Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică în acest război. Domnul vine blând în suflet şi potrivit măsurii în care El se apropie, dăruieşte har şi bucurie. După fiecare bătălie, vine har nespus şi de neînţeles, vine bucurie, pace şi linişte. „Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă care mistuie patimile şi aduce fericire şi bucurie sufletului”, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi o simţim aceasta cu putere fiindcă trăim o stare pe care n-am cunoscut-o înainte. Totul înlăuntrul nostru devine calm şi liniştit! Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” devine o doxologie: „Slavă Ţie, Doamne!” Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus”, căci Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă şi fără multă nevoinţă. De fiecare dată când pronunţăm numele lui Iisus, cât se îndulceşte inima! Nu vrem, cu nici un preţ să pierdem acest ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea pomenitul meu stareţ spunea rugăciunea inimii timp de şase ore şi i se părea că a trecut doar un sfert de oră. Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii… Mulţi Părinţi vorbesc despre acestea.
— Gheron, îmi amintesc că Sfântul Nicodim interpretează rugăciunea Maicii Domnului „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 4) cam în acelaşi fel.
În acel moment, într-adevăr, mi-am amintit învăţătura Sfântului Nicodim: „El încântă peste măsură pe cel a cărui inimă vibrează şi tresaltă din cauza acestei bucurii necontenite; şi el este, într-un fel, plin de entuziasm, şi această încântare este numită de Părinţii neptici «tresărirea» şi «săltarea» inimii, adusă de harul dumnezeiesc”. Şi continuă: „inima ta va tresări de câte ori harul te cercetează şi de câte ori Sfântul Duh lucrează tainic în sufletul tău prin lucrarea sfintei rugăciuni a inimii”. Mulţi Părinţi ai Bisericii au vorbit despre această tresăltare a inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama spune: „inima saltă cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfântul Vasile, ca şi Sfântul Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.
— Da, a spus sfântul şi mult încercatul nevoitor. Aşa este. După o luptă eroică şi dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră şi o linişteşte. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului şi de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii Sale”, pentru binele nostru. „La început harul apare în felurite chipuri în timpul rugăciunii, şi omul este părtaş în duh în multe feluri diferite. Harul este cunoscut şi trăit potrivit propriei sale voinţe.” Avem exemplul profetului Ilie. El a simţit o „vijelie năprasnică ce va despica munţii”. Apoi a simţit un cutremur, un foc, iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, şi acolo era Domnul. Sfântul Grigorie Sinaitul explică că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători, ca un duh de frică ce distruge munţii patimilor şi zdrobeşte inimile greu împietrite, dându-le pocăinţă şi lacrimi pentru viaţa lor păcătoasă de dinainte. La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adică o încântare (aceasta este tresărirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desăvârşiţi, vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină blândă. Începătorii primesc lucrarea harului „în parte”, pe când cei desăvârşiţi primesc harul în întregime. Deci, cum probabil ai înţeles, de fiecare dată când harul ne vizitează, vine într-o măsură desăvârşită, potrivită bineînţeles nevoinţei şi smereniei noastre.
— Aşadar, harul vine şi pleacă iar?
— Da, a răspuns sfântul pustnic. Vine şi pleacă spre a se reîntoarce şi a dispare din nou. Dumnezeu îşi trimite harul său şi îl retrage. La începutul acestei lupte duhovniceşti, intervalele între retragerea lui şi revenirea din nou sunt mai lungi. Dar ele se scurtează după multă nevoinţă. Atletul rugăciunii este obişnuit cu aceste vizite dar şi cu retragerea harului.
— Dar de ce se întâmplă aceasta? Care este scopul venirii şi plecării harului?
— Vine să mângâie şi să îndulcească inima şi pleacă spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe, a căutării şi a smereniei. Se retrage pentru ca atletul să înţeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, şi de aceea el este cu totul nevrednic să-l primească. Mulţi călugări cunosc din experienţa lor acest „joc al harului”, care poate dura mulţi ani. Vine şi pleacă! În primul caz, harul sprijină pe călugăr prin venirea sa şi îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca şi cum i-ar spune: „Sunt aici”. În al doilea caz, pleacă pentru ca harul ce i-a fost dat să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult şi să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Pentru că sunt cazuri când călugării au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat. Nu s-a întâmplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos. Stadiul asimilării harului este legat de o căutare chinuitoare a lui. Atletul ştie acum (după venirea lui) că există şi aceasta îl face să-l caute în lacrimi. Plânge precum copilul ce-şi caută mama, în timp ce ea se ascunde: „Unde eşti, Lumina mea? Unde eşti, Bucuria mea? De ce m-ai părăsit şi m-ai lăsat inima în suferinţă? De ce ţi-ai ascuns faţa Ta de mine şi sufletul meu se îndurerează? Când mi-ai venit în suflet mi-ai ars păcatele. Vino din nou acum şi arde-mi din nou păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino şi bucură-mă cu venirea ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit, şi că Te caut în lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce eşti pretutindeni, şi Te caut îndurerat? Asemeni, Preasfânta Fecioară cu Iosif Te-au căutat îndureraţi, când erai copil. Ce a gândit ea în durerea ei negăsindu-şi Fiul?” (Sfântul Siluan Athonitul).
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut înţelege suferinţa lui Adam care a fost alungat din rai după pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a rămas o mie de zile şi nopţi cerând harul lui Dumnezeu pe o stâncă, de unde a coborât abia după ce l-a primit.
De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima însetează după Dumnezeu şi Îl iubeşte mai mult. Acum are experienţa dulceţii harului şi a goliciunii pe care absenţa lui o creează, împreună cu amărăciunea păcatului. Şi atunci îl caută, dar fără deznădejde sau necredinţă. Trebuie să adaug şi că după ce a învăluit mintea şi a adus-o le extaz, harul o părăseşte apoi foarte repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice) astfel încât „să nu moară”, cum se întâmplă în cazul unui prunc ce vomită după ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeon Noul Teolog spune:

„Atunci înconjurând deodată puţin, ca o rază subţire şi foarte mică
mintea o răpeşte într-un extaz
părăsind-o repede, ca să nu moară.
De aceea prin această mare repeziciune,
cel ce a văzut această frumuseţe îşi aminteşte
şi recunoaşte că n-a înţeles-o.
Ca nu cumva, mâncând, ca prunc, mâncarea bărbaţilor desăvârşiţi,
îndată să se spargă sau să i se facă rău şi să moară.
Dar de atunci ea ne conduce, ne întăreşte, ne învaţă,
arătându-se şi fugind, când avem nevoie de acestea,
nu când voim – căci aceasta le este propriu celor desăvârşiţi.
Dar când suntem în greutăţi sau slăbiţi cu totul,
ne vine în ajutor, ne răsare de departe
şi mă face să o simt în inima mea”

Venirea şi plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă şi pleacă. Vine din nou să îl cureţe de altă patimă şi tot aşa, până când omul devine capabil să-şi cureţe voinţa cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător de viaţă. După multă luptă şi multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai puţin, înlăuntrul inimii şi atunci domneşte netulburată pacea! Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboară pe pământ! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îşi face sălaş. Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
M-am gândit cât de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potriveşte perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Dacă nu eşti încercat în lucrările, cursele şi atacurile diavolului nu vei înţelege şi nu vei putea preţui darurile pe care ţi le face Sfântul Duh. Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă. Nu vei cunoaşte cu adevărat pe Dătătorul de viaţă – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El ştie cum să întoarcă înspre bine meşteşugirile diavolului, cum să scoată dulceaţă din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru El. Atunci înţelegem că, orice ar face diavolul, în final el se sinucide. Se distruge pe sine însuşi. Luptă, bineînţeles, împotriva oamenilor şi Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că şi el este o persoană, şi de aceea are libertatea pe care Făcătorul o respectă; dar Dumnezeu îi îngrădeşte lucrarea distrugătoare prin dragostea şi mângâierea Sa. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimbă mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică imediat ce creştinul se mândreşte cade. După cădere, el se pocăieşte, primind harul dumnezeiesc şi ajunge chiar mai smerit. În acest fel el se curăţă puţin câte puţin chiar şi de necuratul şi diavolescul păcat al mândriei. Aşa, putem pe bună dreptate repeta, că diavolul se autodistruge – el este învins!
Gheron s-a ridicat:
— Este vremea vecerniei. Să împlinim această slujbă cu mătăniile. Intră în chilia aceea şi roagă-te, rostind rugăciunea lui Iisus până te voi chema să reluăm discuţia noastră. Nu trebuie să uităm niciodată „dulcea” rugăciune a lui Iisus!
Am intrat în chilia pe care mi-a arătat-o. M-a înălţat prea sus şi a fost bine că s-a oprit, pentru ca să mă pot odihni o clipă. Chilia era foarte mică, ca şi toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură pusă peste ele. Nimic care să-ţi amintească de confortul din lume. Mai era o măsuţă cu un opaiţ vechi, înnegrit, şi un scăunel pentru îndelungile ore de rugăciune de noapte. Era şi o icoană a lui Hristos pe perete şi puţin mai departe o icoană a Maicii Domnului, pe care călugării atoniţi o iubesc în mod deosebit, pentru că ea este cercetătoarea, ocrotitoarea şi Stăpâna Muntelui Athos. O completare necesară a chiliei erau câteva pânze de păianjen, mai ales în colţuri. Cine să găsească acolo timp pentru o curăţenie serioasă? Imediat ce am intrat, după o privire rapidă prin chilie, am căzut cu greutate la pământ. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă, cu capul sprijinit pe ele şi am început să rostesc rugăciunea lui Iisus, uneori şoptit, alteori cu voce tare. O repetam toată, apăsând mai mult fie pe cuvântul „Doamne”, fie pe cuvântul „Iisuse”, uneori pe cuvântul „Hristoase” şi uneori pe expresia „miluieşte-mă”, încât am putut reţine rugăciunea mai bine în mintea mea. N-aş putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar şi timpul încetează în acele momente. Mă gândeam la păcatele mele şi la prezenţa mea printre sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii părinţi, şi plângeam. Spuneam din adâncul inimii mele ceea ce spune Sfântul Hrisostom – despre care unii spun, greşit, că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire. „Binecuvântaţi fie luminătorii lumii”. Sunt binecuvântaţi deoarece „chilia lor e ferită de orice zgomot, sufletul de orice patimă şi boală, şi este blând şi luminos şi mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când era îmbrăcat în slavă şi vorbea cu Dumnezeu cu îndrăzneală, şi locuia în acel loc plin de binecuvântare”.
După o vreme am auzit glasul ucenicului anunţându-mă că Gheron mă aştepta să continuăm discuţia. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie, dar în acelaşi timp şi cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.
— Cum ţi s-a părut această pauză, m-a întrebat?
— N-aş putea spune, nu sunt în stare să mă pronunţ, am spus. (Cine ştie, poate în timp ce eu eram în chilie el s-a rugat numai pentru mine şi de aceea am simţit o astfel de remuşcare.)
După puţin, am spus.
— Am simţit pacea copleşindu-mi sufletul. M-am simţit plin de păreri de rău pentru păcate şi de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubeşte mult mai mult decât pot eu să gândesc. Presupun că tu întotdeauna te simţi aşa. Este poate urmarea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, şi care te umple de viaţă.
— Adevărat. Singurul lucru este că fructele rugăciunii lui Iisus sunt atât de numeroase că nu le poţi arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un copac cu fructe multe şi foarte dulci, una mai bună ca cealaltă.
— Dă-mi şi mie din aceste fructe ale „preabinecuvântatei pustii”, pentru că sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege şi pentru mine câteva din aceste roade duhovniceşti, ca cel puţin să le învăţ şi eu.

VI. Roadele rugăciunii lui Iisus

Îţi voi pomeni unele dintre roadele rugăciunii lui Iisus, pentru că te văd doritor să înveţi. La început rugăciunea lui Iisus este pâinea ce sprijină nevoitorul, apoi devine untdelemnul ce îndulceşte inima pentru ca, în final, să se facă vinul ce îmbată pe om, adică îl duce la extaz şi unire cu Dumnezeu. Să fiu mai clar. Primul dar pe care Hristos îl face omului rugăciunii este conştientizarea stării lui de păcat. El încetează să creadă că este „bun” şi se consideră „urâciunea pustiirii… stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Precum bisturiul unui chirurg tăind până la os, cuvântul ascuţit al Duhului pătrunde până în adâncimile sufletului. Este atâta necurăţie înlăuntrul nostru încât sufletul nostru duhneşte. Uneori vin oameni în chilia mea şi, din cauza mizeriei lor lăuntrice, lasă un miros rău… Deci, orice a fost necunoscut înainte pentru nevoitor, acum îi este descoperit prin rugăciunea lui Iisus. Drept rezultat, el se consideră mai prejos decât toţi oamenii şi crede că Iadul este locuinţa sa veşnică, şi începe să plângă. Plânge pentru moartea lui duhovnicească. Este posibil să plângă cineva pentru mortul vecinului său şi să nu plângă pentru mortul din casa sa? În acest fel şi atletul rugăciunii lui Iisus nu vede păcatele celorlalţi, ci numai moartea sa. Ochii lui devin fântâni de lacrimi ce se revarsă din căinţa inimii. Plânge ca un condamnat, şi în acelaşi timp strigă:”Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” Cu aceste lacrimi începe, cum am spus mai sus, curăţirea minţii şi a sufletului. Precum apa curăţă murdăriile, precum ploaia limpezeşte cerul de nori şi pământul de mizerie, la fel lacrimile limpezesc şi albesc sufletul. Lacrimile sunt apa celui de-al doilea botez. Astfel, rugăciunea lui Iisus aduce preadulcele rod al curăţiei.
— Omul este curăţit cu totul atunci când harul lui Dumnezeu îl vizitează?
— El nu este curăţit cu desăvârşire, dar îşi caută întotdeauna curăţia inimii, deoarece curăţirea este un efort nesfârşit. Sfântul Ioan Scărarul redă aceste vorbe pe care le-a auzit de la un călugăr, ce a atins nepătimirea (apatheia). „Desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit”. Cu cât plângem mai mult, cu atât ne curăţim mai mult; cu cât mai mult se văd laturile adânci ale păcatului cu atât se simte mai mult nevoia de plâns. Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte acest lucru:

„Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite
şi prin curgeri de lacrimi lor îşi curăţesc sufletul,
iar curăţit fiind, aceasta şi văzând,
ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului
de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.
Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii,
curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.
Deci pe cât mă curăţesc, mă şi luminez, eu nevrednicul.
Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte,
mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.
Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat,
Cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?”

După cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea lui raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă. Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii. Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. Din nou Sfântul Simeon scrie:
„Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.
Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.
Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere.”

— Şi cum înţelege cineva că sufletul său începe să se cureţe?
— Aceasta este uşor, a răspuns înţeleptul pustnic. Se vede foarte curând. Isihie cel Bătrân foloseşte o imagine foarte frumoasă. Precum mâncarea otrăvitoare ce intră în stomac şi îl deranjează şi produce durere iese când luăm o doctorie, şi stomacul este eliberat şi simte uşurare, la fel se întâmplă cu viaţa duhovnicească. Când omul acceptă gândurile rele şi mai târziu, le trăieşte amărăciunea şi greutatea, „varsă cu uşurinţă şi aruncă afară gândurile rele” prin rugăciunea lui Iisus, dându-şi seama de curăţirea ce are loc. Mai mult decât atât, omul rugăciunii devine conştient de curăţire, pentru că rănile dinlăuntrul său, cauzate de patimi, încetează să mai sângereze. În Evanghelia după Luca citim despre femeia ce avea o scurgere de sânge că „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Când cineva se apropie de Iisus Hristos, el este vindecat imediat – „îndată s-a oprit curgerea sângelui”: sângele patimilor încetează să mai curgă. Vreau să spun că imagini, întâmplări sau persoane ce obişnuiau să ne tulbure, acum încetează de a ne mai supăra. Cu alte cuvinte, atunci când ne tulbură diferite persoane sau lucruri, este clar că suntem răniţi de atacurile diavolului. Înlăuntrul nostru zace răutatea. Însă nevoitorul, fiind curăţit cu ajutorul rugăciunii lui Iisus vede toţi oamenii şi toate lucrurile ca şi făpturi ale lui Dumnezeu. El vede mai ales persoanele omeneşti, ca imagini ale unui Dumnezeu plin de dragoste. Fiind îmbrăcat în harul lui Hristos îi vede şi pe ceilalţi îmbrăcaţi în acelaşi har, chiar dacă aceştia sunt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc, îi vede chiar şi pe cei îmbrăcaţi ca şi cum ar fi goi. Aş vrea să-ţi citesc aici din imnele Sfântului Simeon Noul Teolog.
— Cu adevărat este Teolog. Am citit câteva din scrierile sale şi am fost foarte mişcat.
— Te îndemn să-i citeşti toate lucrările pentru că vei fi în stare, în acest fel, să prinzi gustul teologiei mistice, calea apofatică a experienţei ascetice. Deci, Părintele văzător de Dumnezeu zice:
„Aşa s-a întâmplat şi acum, în timpurile din urmă
cu Sfântul Simeon Evlaviosul, Studitul.
Acesta nu s-a ruşinat de mădularele nici unui om.
Nu s-a ruşinat nici să le vadă pe ale cuiva goale,
nici să fie văzut gol.
Căci avea pe Hristos întreg şi era El însuşi Hristos întreg
şi toate mădularele sale şi mădularele oricărui altul,
pe toate la un loc şi pe fiecare în parte, el le privea
pururea ca pe Hristos.
El rămânea neclintit, netulburat şi nepătimitor,
ca fiind întreg Hristos însuşi şi văzând ca Hristos
în toţi cei ce s-au botezat
şi au îmbrăcat pe Hristos întreg.
Dar dacă tu eşti gol şi trupul tău atinge alt trup,
acesta îţi răscoleşte pofta de femeie, ca un asin sau cal,
pentru că îndrăzneşti să bănuieşti pe sfânt
şi huleşti pe Hristos, care s-a unit cu noi
şi a dăruit nepătimirea slujitorilor săi sfinţi?”

După cum vezi, a continuat el, omul nepătimitor, cel curăţit prin rugăciunea lui Iisus nu cade în ispită, orice ar vedea, învingând în acelaşi timp pe diavol. Acesta este unul din roadele rugăciunii lui Iisus. Lucrătorul rugăciunii lui Iisus recunoaşte vrăjmaşul şi capcanele lui şi îl alungă cu uşurinţă din suflet. El înţelege şi pregătirea diavolului pentru război şi acţionează la timp. Vede cum săgeţile diavolului îi ţintesc sufletul şi cum, înainte ca ele să-l atingă, sunt distruse. Sfântul Diadoh spune că atunci când săgeţile ajung la suprafaţa inimii, ele sunt distruse, deoarece înlăuntru este harul lui Hristos. Ba mai mult, aşa cum am spus şi mai înainte, este împlinită întregirea persoanei. Mintea, dorinţa şi voinţa sunt unite şi împreunate în Dumnezeu.
— Curăţirea şi nepătimirea sunt daruri mari! am exclamat.
— Da, într-adevăr, nepătimirea este un dar al harului. Nepătimirea presupune curăţire şi dragoste şi chiar mai mult, acoperă dragostea. Şi aici ne ajută Sfântul Simeon. El foloseşte o imagine luată din natură. Într-o noapte senină vedem luna strălucind pe cer în cea mai curată lumină şi având un cerc strălucitor în jurul ei. Sfântul Simeon foloseşte această imagine pentru a ne arăta omul curăţit şi nepătimitor. Trupurile sfinţilor sunt cerul. Inima lor purtătoare de Dumnezeu, asemeni lunii. Dragostea sfântă este „lumina atotputernică şi atotsăvârşitoare” ce umple inima în fiecare zi, potrivit curăţiei fiecăruia, venind apoi un timp când inima este plină de această lumină strălucitoare şi ajunge asemeni lunii pline. Dar această lumină nu scade, cum o face lumina lunii. „Rămâne întotdeauna strălucitoare prin strădania şi prin faptele bune ale sfinţilor”. Nepătimirea este cercul ce înconjoară inima atotstrălucitoare, o acoperă şi o păstrează nebiruită faţă de atacurile furioase ale diavolului. „O apără din toate părţile şi o păzeşte şi o ţine nevătămată de orice gând rău şi o renaşte neatinsă de vreun rău şi eliberată de toţi vrăjmaşii; dar nu numai atât, ci o face de neatins de către vrăjmaşi”.
Deşi nepătimirea este absolut necesară, ea nu este darul cel mei presus al rugăciunii lui Iisus şi nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcuşul spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi descriu acest urcuş duhovnicesc spre îndumnezeire în trei cuvinte: curăţire, luminare, desăvârşire. Îţi voi da două exemple din Sfânta Scriptură ca să înţelegi mai bine: urcuşul lui Moise pe Muntele Sinai pentru a primi Legea şi drumul poporului lui Israel spre Ţara Făgăduinţei. Primul este descris de Sfântul Grigorie de Nyssa iar al doilea de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
— Părinţii mă inspiră întotdeauna. Tălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu fără putinţă de tăgadă, de aceea întotdeauna vreau să aud tălmăcirea lor.
— Evreii şi-au spălat întâi hainele şi apoi s-au curăţit potrivit poruncii Domnului: „Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine şi să-şi spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine”. Apoi, a treia zi, tot poporul a auzit glasuri şi „sunet de trâmbiţe foarte puternic” şi au văzut tunete, fulgere şi un nor gros pe munte. „Iar muntele Sinai fumega tot”. Poporul a mers la poalele Muntelui, unde a primit tablele legii (Ieşire 19, 10-18). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că singura cale spre cunoaşterea dumnezeiască este curăţirea trupului şi a sufletului. Cel ce va urca trebuie să fie, pe cât este cu putinţă, curat şi fără pată, şi în suflet şi în trup. Potrivit poruncii dumnezeieşti, trebuie să-şi spele şi hainele – nu atât cele materiale pentru că ele nu sunt un obstacol pentru cei ce vor să fie îndumnezeiţi – ci mai degrabă „înfăţişarea purtărilor acestei vieţi” adică de lucrările noastre ce ne învelesc precum o haină. De asemenea trebuie să se îndepărteze şi de fiarele necugetătoare, cu alte cuvinte trebuie să învingă orice cunoaştere ce vine prin simţuri. Trebuie să fie curăţit de orice lucrare aducătoare de plăcere şi neraţională, să-şi curăţească mintea şi să fie despărţit chiar şi de tovarăşa lui obişnuită – simţirea – şi în acest fel fiind pregătit, lasă-l să îndrăznească să se apropie de muntele cu nor des deasupra lui. Însă, doarece muntele nu poate fi atins de popor, numai Moise – adică cel ce a fost chemat de Dumnezeu să urce – să înceapă. De aceea, părinte, după cum se vede aici, mai întâi este curăţirea şi apoi urmează urcuşul spre vederea dumnezeiască. Aşadar cele mai mari daruri sunt primite după curăţire, care este condiţia de căpătâi pentru câştigarea lor.
Dă-mi voie să-ţi amintesc, a continuat pustnicul văzător-de-Dumnezeu, de cel de-al doilea exemplu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că sunt trei trepte ale urcuşului mistic spre Dumnezeu: filosofia practică, care este şi negativă (curăţirea de patimi) şi pozitivă (câştigarea virtuţilor); theoria – vederea firească, când mintea curăţită contemplă întreaga zidire (adică esenţa lucrurilor create), înţelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, îl vede pe Dumnezeu şi se roagă Lui. Apoi urmează al treilea şi ultimul stadiu: teologia mistică ce-L uneşte pe Dumnezeu cu cel ce luptă, cu cel credincios. Aceste trei trepte pot fi văzute în drumul poporului lui Israel. Ei au fost întâi eliberaţi de sclavia Egiptului şi au trecut Marea Roşie, unde puterea egipteană a fost învinsă. Apoi au venit în pustie unde au primit darurile dragostei dumnezeieşti, arătate în felurite chipuri: (mana, apa, norul strălucitor, legea, biurinţa împotriva vrăjmaşilor) şi au intrat în ţara făgăduită după mulţi ani de luptă. În acelaşi fel, atletul rugăciunii lui Iisus „este mai întâi scos din robia patimilor” (filosofia practică), intră în pustia nepătimirii (theoria – vederea naturală, firească) unde primeşte darurile iubirii lui Dumnezeu. În cel din urmă, după o luptă eroică el se face vrednic de pământul făgăduit (teologia mistică), adică se face vrednic de unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi de bucuria veşnică, ce este trăită în vederea Luminii necreate. Aceste trei stadii nu sunt despărţite clar, aşa ne învaţă de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi. Când atingem theoria – vederea naturală şi teologia mistică, nu înseamnă că renunţăm la nevoinţă şi la străpungerea inimii, adică la filosofia practică. Cu cât o persoană creşte mai mult duhovniceşte, cu atât luptă să nu piardă mila care a primit-o. Părinţii ne sfătuiesc ca atunci când suntem vrednici de vederile dumnezeieşti, să fim mai silitori în a ne arăta dragostea şi nevoinţa noastră, „astfel că păstrând netulburată partea pătimaşă, vei trăi lumina nestinsă a sufletului”. Este necesar ca omul să pornească cu frică pe cărarea sa duhovnicească. La început, ar trebui să-i fie frică de iad, de pedeapsă (frica începătorilor) şi apoi frică să nu cumva să piardă harul şi să cadă (frica desăvârşită), „cu frică şi cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), spune Sfântul Apostol Pavel
— Spune-mi, Gheron, care sunt darurile pe care atletul rugăciunii lui Iisus le primeşte după curăţire şi înainte să se bucure de unirea desăvârşită cu Dumnezeu? Descrie-mi te rog, în continuare celelalte fructe ale rugăciunii lui Iisus.
— Călugărul ce se nevoieşte simte mângâierea dumnezeiască. Simte prezenţa lui Hristos, ce împrăştie „dulceaţa liniştirii”, pace netulburată, smerenie adâncă şi dragoste nesăturată pentru toţi. Mângâierea prezenţei dumnezeieşti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s-a îmbolnăvit şi s-a dus la spital să se vindece. La căpătâiul lui au venit cei mai buni doctori, pentru că îl respectau şi voiau să-l aline. S-a refăcut, bineînţeles, mulţumită doctorilor şi s-a întors la chilia lui. Însă după scurt timp a urmat o revenire a bolii, despre care fraţii nu şi-au dat seama, acela trăind retras. A pătimit mult, dar a simţit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, incomparabilă cu grija sinceră şi iubitoare a doctorilor sau cu acţiunea folositoare a medicamentelor. Odihna ce o simţea nu avea nici un termen de comparaţie pământesc. De aceea unii pustnici evită cu insistenţă mângâierea oamenilor (lucru de neînţeles pentru cei din lume), pentru a putea simţi dulceaţa covârşitoare şi bucuria nesăţioasă a mângâierii dumnezeieşti.
— Acesta este un rod minunat al rugăciunii minţii, am spus. Continuă părinte.
— Omul primeşte har şi în suferinţele pe care i le aduc ceilalţi oameni. Se înalţă spre cerul azuriu şi plin de slavă al vieţii duhovniceşti, unde răutăţile oamenilor lumeşti nu-l pot atinge. Nu doar că nu este afectat, dar nici nu observă. Aşa cum nu poţi doborî sau lovi cu pietre un avion, tot aşa se întâmplă şi cu un astfel de om. Nu este durere cauzată de defăimare, nedreptăţire, dispreţ, învinuire, ci doar durere provocată de căderea unui frate. Dar chiar dacă îl supără ceva, el ştie cum să îndrepte această supărare. Un astfel de exemplu e povestit în Pateric: „A venit unul din bătrâni la Avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta părinte? Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhniciunea am uitat-o”.
— Aceasta înseamnă, într-adevăr, iubire desăvârşită pentru fratele, iubire care iartă totul. Nici măcar nu vrea să-şi amintească. Atinge deja desăvârşirea.
— Bineînţeles. Şi aceasta este dobândită prin rugăciunea lui Iisus. Această iubire este rezultatul trăirii unirii întregii firi omeneşti. Şi acesta este un rod minunat al rugăciunii lui Iisus. Nu numai omul însuşi este împlinit ci este simţită şi unitatea întregii firi omeneşti.
Ştii, părinte, a continuat pustnicul, că unitatea naturii umane a fost ruptă imediat după căderea lui Adam. După crearea lui Adam, Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta sa. facerea Evei a adus bucurie lui Adam şi a simţit-o ca a lui (din trupul său) şi astfel a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea…” (Facerea 2, 23). După căderea lui, când l-a întrebat Dumnezeu – Adam a spus: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12). Înainte de cădere, Eva era „os” din oasele lui pentru ca după cădere ea să devină „femeia” pe care i-a dat-o Dumnezeu! Este vădită aici ruptura naturii umane după păcat, aşa cum se poate vedea mai târziu şi la copiii lui Adam, în toată istoria lui Israel şi în toată istoria omenirii. Acest lucru este normal, deoarece omul înstrăinându-se de Dumnezeu, s-a înstrăinat de el însuşi şi s-a despărţit de ceilalţi oameni. Aceasta a constituit înstrăinarea şi înrobirea desăvârşită. Restaurarea naturii umane a fost împlinită „în Hristos”. El „şi-a întins palmele şi a unit ceea ce era mai înainte despărţit” şi aşa a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu el, să trăim unitatea firii omeneşti.
Aşa nevoitorul dobândeşte mare iubire pentru Hristos prin rugăciunea lui Iisus şi prin această iubire este unit cu El. Este firesc, de aceea, pentru el să iubească tot ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să dorească orice doreşte El. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Aceasta o doreşte şi atletul rugăciunii. El este zguduit de răul ce există în lume şi suferă peste măsură pentru pierzania şi neştiinţa fraţilor săi. Pentru că păcatul are întotdeauna dimensiuni cosmice şi afectează întreaga lume, este firesc ca cel ce se roagă să trăiască întrega tragedie a umanităţii şi să sufere profund pentru ea. Trăieşte zbuciumul Domnului din Grădina Ghetsimani. Atinge astfel un punct unde încetează să se roage pentru el însuşi şi se roagă necontenit pentru ceilalţi, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Curăţirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc dătător de viaţă şi a rugăciunii pentru ceilalţi – care este rezultatul trăirii unităţii firii omeneşti în Iisus Hristos – este cea mai mare lucrare. Astfel au înţeles Părinţii slujirea aproapelui: ca o luptă pentru reînnoirea fiinţei umane şi a reîntregirii firii. Fiecare persoană ce este curăţită devine o parte valoroasă a societăţii, căci suntem toţi mădulare ale binecuvântatului trup al lui Hristos. Putem vedea acest lucru întruchipat în persoana Maicii Domnului. Fiind „plină de har”, a dat mai departe, împodobind întreaga natură umană. Curată şi „plină de har”, ea se roagă pentru întreaga lume. Şi astfel putem spune că Maica Domnului împlineşte cea mai mare slujire şi aduce foloase întregii firi omeneşti.
A păstrat o vreme tăcere şi apoi a continuat.
— Totuşi nevoitorul simte unitatea întregii firi.
— Ce vrei să spui?
— El este recunoscut de întreaga natură. Înainte de cădere, Adam era Regele întregii zidiri, şi toate animalele îi recunoşteau această demnitate. Însă după cădere această legătură a fost ruptă şi a fost ştearsă recunoaşterea omului ca rege al făpturii. Ascultă cum tâlcuieşte aceasta Nicolae Cabasila. Omul, spune el, este creat după chipul lui Dumnezeu. În Adam chipul lui Dumnezeu a fost oglinda curată prin care Lumina lui Dumnezeu se răsfrângea asupra lumii. Atâta timp cât oglinda a rămas nespartă, întreaga natură a fost luminată. Dar, după ce ea a fost spartă şi zdrobită, un întuneric adânc s-a lăsat peste toate făpturile. Întreagă firea s-a răzvrătit atunci împotriva omului nemaicunoscându-l, nici mai voind să-i dăruiască roadele sale. Aşa, omul a ajuns să-şi ducă zilele cu chin şi muncă. Animalele se feresc de el, ba uneori îi sunt chiar vrăjmaşe. Dar atunci când omul primeşte harul lui Hristos, toate puterile sufletului se întregesc, făcându-se după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Devine astfel oglinda, luminătorul ce revarsă strălucirea harului dumnezeiesc chiar şi peste firea neraţională. Acum animalele îl recunosc, i se supun şi îl cinstesc. Se cunosc multe cazuri în care vreun pustnic trăieşte în tovărăşia animalelor sălbatice, pe care le hrăneşte, iar ele în schimb îl slujesc. Dobândind astfel harul dumnezeiesc prin rugăciunea lui Iisus, el devine din nou rege al firii, ba chiar mai mult, se ridică la o stare mai înaltă decât cea din care a căzut Adam. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare trebuia să ajungă la asemănarea Lui. Era la stadiul iluminării minţii şi trebuia să ajungă la îndumnezeire (theosis). Pe când nevoitorul ajunge la „asemănarea cu Dumnezeu”, adică la îndumnezeire, pe cât îi este cu putinţă, prin harul dumnezeiesc, fără a pătrunde însă Firea Dumnezeiască. Se împărtăşeşte doar de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Îţi voi da o pildă a acestei recunoaşteri venite din partea naturii. Când pururea pomenitul meu Gheron spunea rugăciunea lui Iisus, păsările veneau la fereastra chiliei lui ciocănindu-i în geam. S-ar putea crede că aceasta era acţiunea diavolului, pentru a-l distrage de la rugăciune. Dar, de fapt, păsările erau atrase de rugăciunea lui Gheron!
— Gheron, m-ai călăuzit pe cărarea desăvârşirii până la finalul vieţii duhovniceşti. Aşadar omul este capabil să devină rege…
A zâmbit cu sfială.
— Există stadii chiar mai înalte. După o luptă grea, cum am spus mai înainte, este posibil pentru nevoitor să înainteze până la extaz, şi să intre în Noul Ierusalim, noua ţară a făgăduinţei. Mintea este răpită în extaz, şi contemplă Lumina necreată. La vecernia Schimbării la Faţă cântăm: „Când apostolii aleşi au privit la munte potopul covârşitor al Luminii Tale, Hristoase, cel fără de început, şi dumnezeirea Ta de care nici un om nu se poate apropia, au fost răpiţi de vederea dumnezeiască”. Extazul şi vederea lui Dumnezeu (theoria) sunt legate. Când spunem extaz, nu înţelegem ceva static, ci ne referim la prezenţa dumnezeiască şi la mişcare spirituală. Nu este nelucrare şi moarte, ci viaţă în Dumnezeu. Părinţii spun că atunci când omul este răpit în Lumina dumnezeiască, în timpul rugăciunii lui Iisus, el încetează să se roage cu buzele. Gura şi limba rămân tăcute, inima este şi ea tăcută. Atunci atletul, se desfată de vederea (theoria) luminii taborice. Primeşte energia necreată a lui Dumnezeu. Este aceeaşi Lumină de pe muntele Tabor, pe care au văzut-o Apostolii, este Împărăţia lui Dumnezeu – veşnicia. După Sfântul Grigorie Palama, Lumina este „frumuseţea veacului viitor”, „substanţa binelui ce va să fie”, „cea mai desăvârşită vedere a lui Dumnezeu”, „mâncarea dumnezeiască”. Acei ce se fac vrednici de a vedea Lumina necreată sunt Profeţii Noului Testament. Căci aşa cum Profeţii Vechiului Testament au răzbit timpul şi au putut vedea întruparea lui Hristos, prima venire, la fel cei ce contemplă Lumina întrec timpul şi văd slava lui Hristos în Împărăţia Cerurilor.
A tăcut o vreme, respirând adânc. Apoi a continuat:
— Lumina dumnezeiască îi stăpâneşte întreaga fiinţă. Chiar şi coliba îi străluceşte de prezenţa lui Hristos şi el se bucură de această „beţie trează”. Priveşte la Dumnezeul nevăzut. „Dumnezeu este Lumină şi vederea Lui este Lumină” spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Monahul vede Lumina dumnezeiască în acel moment şi aceasta este o „vedere plăcută şi sfântă”, potrivit „apărătorului teologilor”, Sfântul Grigorie Palama. Macarie Hrysokephalos descrie şi el această vedere: „Ce este mai frumos decât să fi în comuniune tainică cu Hristos? Ce este mai scump decât slava Lui dumnezeiască? Nu este nimic mai dulce decât lumina aceasta, prin care fiecare ceată purtătoare de lumină a îngerilor sau a oamenilor este luminată; nimic nu este mai iubitor decât această viaţă în care trăim cu toţii şi în care ne mişcăm şi ne purtăm fiinţa; nimic nu este mai dulce decât frumuseţea veşnic-întrupată; nimic nu este mai desfătător decât bucuria veşnică; nimic nu este mai scump decât veselia nesfârşită, măreţia plină de demnitate şi Fericirea nemăsurată”. Cu alte cuvinte, desfătarea şi bucuria sunt nesfârşite. Aceste stări sunt într-adevăr prea înalte pentru a putea fi zugrăvite în cuvinte. Ascultă cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog.
Luă în mână una din cărţi şi începu să citească.

„Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii
şi fiind în mijlocul chiliei mele,
văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc,
ba îndrăznesc să spun,
Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte.
Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare.
Şi unit cu El, depăşesc cerurile.
Şi acesta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.
Dar unde e trupul atunci nu ştiu.
Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut.
Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea
mă ia înăuntrul Lui, şi mă ascunde în braţele Lui,
şi mă aflu atunci în afară întregii lumi.
Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume,
Privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii,
şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul vieţii.
Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu”.

Gheron citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii îi scânteiau, iar faţa îi strălucea de o bucurie inexplicabilă. Vocea lui tremurătoare, încântarea lui duhovnicească mi-au adus lacrimi în ochi.
— Astfel chiar şi faţa îi străluceşte, a continuat el, de prezenţa dumnezeiască. Intră, asemeni lui Moise în întunericul dumnezeiesc al necunoaşterii, în „întunericul strălucitor” şi ajunge la „cunoştinţa trainică” şi la „teologia negrăită”.
S-a oprit din nou pentru o clipă. Eu aşteptam aproape în extaz, pur şi simplu cu răsuflarea tăiată.
— Chiar şi trupul simte dulceaţa acestei Lumini şi în timpul acestor momente se „schimbă”.
— Ce înseamnă aceasta?
— „Că trupul participă în harul ce lucrează în minte, este îndreptat spre el şi primeşte cunoştinţa tainei inefabile al sufletului” (Sf. Grigorie Palama). Apoi trupul „devine în mod ciudat veşnic bine dispus şi entuziast”, adică, simte o căldură neobişnuită ce este rezultatul vederii Luminii. Este asemeni lumânării, care imediat ce este aprinsă, întregul ei corp (ceara) devine dintr-o dată cald şi luminos.
— Permite-mi, te rog, o întrebare. Deşi s-ar putea să fie aproape o hulă, totuşi am să ţi-o pun. Această „schimbare” a trupului este o realitate sau doar imaginaţie? Nu este cumva o căldură imaginată?
— Nu, părinte, nu este. Această „schimbare” este reală. Trupul participă la toate stările sufletului. Trupul în sine nu este rău, ci mai degrabă pornirea cărnii, care se întâmplă atunci când trupul este stăpânit de diavol. Mai mult decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor fireşti ce au fost schimbaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt devenind astfel capabili să vadă Lumina necreată. Există multe exemple în Sfânta Scriptură unde se arată că harul lui Dumnezeu, prin suflet se răspândeşte şi în trup, acesta simţind acţiunea harului dătător de viaţă.
— Ai putea să-mi spui unele dintre ele?
— Există multe versete în psalmii lui David care exprimă acest lucru: „inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”(Psalm 83, 2), „în El a nădăjduit inima mea şi m-a ajutat. Şi a înflorit trupul meu” (Psalm 27, 9-10). De asemenea în Psalmul 118 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”(Psalm 118, 103) Avem şi pilda lui Moise. Când el a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci faţa îi strălucea, căci vorbise cu Dumnezeu. „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise că are faţa strălucitoare, s-au temut să se apropie de el” (Ieşire 34, 29-30). Acelaşi lucru se vede şi în cazul arhidiaconului Ştefan: „Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Faptele Apostolior 6, 15). Sfântul Grigorie Palama crede că sudoarea Domului nostru Iisus Hristos, din timpul rugăciunii în grădina Ghetsimani, arată „pătimirea simţită în trupul Său datorită rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu”.
— Iartă-mă, părinte, pentru că te-am obosit cu întrebările mele prosteşti şi lumeşti. Noi, oamenii din lume, nu putem înţelege… Dă-mi însă voie să-ţi mai pun încă o întrebare. Există în zilele noastre monahi care văd Lumina necreată şi trăiesc această „schimbare” când se roagă?
A zâmbit şi a spus:
— Doar dacă Duhul Sfânt ar înceta să lucreze în Biserică, numai atunci „văzătorii Luminii necreate” vor înceta să existe. Sfântul Munte adăposteşte comori mari, şi aceia care luptă împotriva lui în orice fel, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. În vremea Sfântului Atanasie cel Mare unii puneau la îndoială dumnezeirea lui Hristos. În vremea Sfântului Grigorie Palama ei se îndoiau de dumnezeirea energiilor necreate. În timpurile noastre, cădem aproape în acelaşi păcat. Ne îndoim de existenţa oamenilor îndumnezeiţi, care văd Lumina dumnezeiască. Azi, ei sunt monahi sfinţiţi – dumnezei prin har. Continuarea vieţii pe pământ este datorată acestor nevoitori îndumnezeiţi. Ei luminează lumea noastră, întunecată de păcat.
— Permite-mi încă o întrebare, poate indiscretă. Tu ai văzut Lumina, Gheron?
……
Să-mi permită cititorul să nu descriu scena mişcătoare ce a urmat şi nici ceea ce s-a spus. Vreau să o păstrez într-o mantie de tăcere. Nădăjduiesc că voi fi iertat.
După o lungă pauză, învăluită în tăcere, am fost destul de nesimţitor încât să tulbur încă o dată tăcerea pustnicului. Dar a trebuit să o fac. Mai rămăseseră doar puţine ceasuri şi trebuia să aflu cât mai mult. Am vrut să câştig cât mai mult cu putinţă de pe urma vizitei mele la părintele văzător-de-Dumnezeu.
— Părinte, îmi cer din nou iertare. După cum ai spus, chiar şi în zilele noastre, există călugări la Sfântul Munte care contemplă Lumina necreată. Îmi dau seama că un călugăr poate ajunge la vederea ei de multe ori. Dar are ea întotdeauna aceeaşi strălucire?
— Putem să spunem că există lumina duhovnicească şi lumina pe care omul o vede cu ochii săi fireşti, după ce aceştia au fost transformaţi şi întăriţi pentru a o putea vedea. Lumina duhovnicească sunt poruncile, şi o primeşte cel ce le păstrează pe acestea din urmă. „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Psalm 118, 105). Poruncile lui Hristos sunt „cuvintele vieţii veşnice” iar nu percepte morale exterioare. De asemenea virtuţile, care sunt împliniri în lupta noastră de a păzi poruncile lui Hristos, sunt torţe. Credinţa este lumină, la fel este nădejdea şi dragostea. Dumnezeu este lumina adevărată şi „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Dar numele lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). De aceea spunem că dragostea este lumina cea mai strălucitoare dintre toate virtuţile. Pocăinţa, şi ea este lumină ce străluceşte în sufletul omului şi îl călăuzeşte spre cel de-al doilea botez, unde ochii sunt curăţiţi de albeaţa duhovnicească. Toţi creştinii care duc lupta cea bună, dar mai ales acei ce urmează calea curăţirii de patimi, se bucură de această lumină, bineînţeles potrivit măsurii luptei lor. Sfântul Grigorie Teologul spune că „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită”. Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: dacă omul nu vede Lumina în această viaţă, nu o va vedea nici în cea viitoare.
Uneori, a continuat el, datorită curăţiei şi luptei lor, şi mulţumită darului lui Dumnezeu, unii oameni ajung vrednici să vadă Lumina cu ochii lor fireşti, ochi ce au fost transformaţi de harul dumneziesc asemeni ochilor celor trei ucenici pe muntele Tabor. Dar chiar şi aici poate fi observată o gradaţie. Când văd Lumina pentru prima dată, o contemplă ca o „Lumină măreaţă” care face ca totul înlăuntrul lor să salte de bucurie. Pe când de fapt, este o lumină slabă. Dar ei o văd, cum am spus, ca o „Lumină măreaţă” în comparaţie cu întunericul cu care erau obişnuiţi. Trăiesc acum ceva ce n-au mai trăit înainte. La a doua apariţie însă, lumina devine mai puternică, dar omul s-a obişnuit deja cu vederea… Însă, cu cât mai mult se apropie de Fiinţa Dumnezeiască, cu atât îşi dă seama de neputinţa de a înţelege natura Sa, şi aceasta este ceea ce Părinţii numesc „întunericul strălucitor”.
— Multe lucruri nu le-am înţeles.
— Te voi ajuta să înţelegi explicându-ţi pilda văzătorului-de-Dumnezeu Moise aşa cum o tâlcuieşte Sfântul Grigorie de Nyssa. Moise a văzut Lumina, pentru prima dată, pe muntele Horeb sub forma unui tufiş arzând, atunci când Dumnezeu l-a chemat să călăuzească poporul spre ţara făgăduită. A doua oară, el este chemat de Dumnezeu să pătrundă în întunericul dumneziesc şi să-L întâlnească acolo. Întâi a fost Lumina şi apoi întunericul dumnezeiesc. Şi Sfântul Grigorie arată că omul vede la început Lumina pentru deoarece obişnuia să trăiască în întuneric. Pe măsură ce trece timpul, cu cât se apropie mai mult de Fiinţa Divină cu atât el „primeşte nevăzut” întunericul dumnezeiesc, „neputinţa de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu”. Îţi voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu în acesta? Ceea ce istoriseşte acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abătându-se din şirul celor tâlcuite de noi după înţelesul lor mai înalt. Căci cuvântul ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei credinţe se arată mai întâi lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea de lumină. Dar mintea înaintând şi printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare şi mai desăvârşită, ajungând la înţelegerea adevăratei cunoaşteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles). Părăsind deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simţurile, ci şi pe cele câte socoteşte mintea că le vede (le înţelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru prin multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat este mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric”.
Aceasta se întâmplă de obicei. Omul porneşte de la vederea unei Lumini slabe (mici) la vederea unei Lumini mai strălucitoare (mai mare) până ajunge în „întunericul strălucitor” cum îl descrie Sfântul Grigorie. Dar noi trebuie să cunoaştem învăţătura Părinţilor despre vederea „întunericului dumnezeiesc strălucitor” pentru a înţelege, din punct de vedere ortodox, ceea ce s-a spus mai înainte. Potrivit Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu apare întotdeauna ca Lumină şi niciodată ca întuneric. Dar când, mintea nevoitorului văzător-de-Dumnezeu, în timpul „vederii”, vrea să ajungă la însăşi Fiinţa Divină, întâlneşte nepătrunsul, strălucitorul întuneric dumnezeiesc. Întunericul dumnezeisc, astfel, nu este apariţia lui Dumnezeu ca întuneric, ci neputinţa omului de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu, care este „Lumina cea neapropiată”. „Întunericul dumnezeiesc” aşadar este Lumină, dar Lumină nevăzută şi de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumină. El a spus „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar nu „întunericul lumii”. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu. Şi fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putinţa vederii, şi tot ea e neapropiată pentru revărsarea de lumină covârşitoare mai presus de fiinţă, în el ajunge tot cel ce s-a învrednicit să cunoască şi să vadă pe Dumnezeu, prin însuşi faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”. În acest sens spunem deci că întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumină.
Dar de multe ori, Sfinţii Părinţi vorbesc despre intrarea în întunericul dumnezeiesc şi privirea strălucirii lui, aşa cum face de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa, atunci când vorbeşte despre fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, spunând: „noi ştim că de multe ori el era înlăuntrul întunericului dumnezeiesc unde este Dumnezeu”. Prin aceasta nu se înţelege pătrunderea în Fiinţa Divină, ci superioritatea luminii necreate faţă de „lumina cunoaşterii naturale”, pentru că potrivit învăţăturii Ortodoxe, oamenii participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu, iar nu la Fiinţa Sa. Sfântul Pavel scrie: „…Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (1 Timotei 6, 15-16). Şi, pentru a rezuma, îţi spun părintele meu, că aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, pentru om strălucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiată a Fiinţei Dumnezeieşti. Chiar şi când vorbim despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc, ei nu vor să arate superioritatea acestuia asupra vederii Luminii necreate, ci vor să-i arate valoarea în comparaţie cu valoarea luminii cunoaşterii naturale – cunoaşterea intelectului.
— Gheron, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare. Când omul priveşte Lumina, continuă să se roage?
— Nu. Această rugăciune o numim vedere dumnezeiască. Cel ce se roagă îl priveşte pe Hristos şi se bucură de prezenţa Lui dumnezeiască. Atunci rugăciunea purcede fără cuvinte. Sfântul Isaac Sirul spune că, dacă rugăciunea este sămânţa, atunci răpirea în extaz este secerişul rugăciunii. Şi precum secerătorii se minunează văzând că o sămânţă mică rodeşte o recoltă atât de mare, în acelaşi chip sunt şi nevoitorii văzători de Dumnezeu uimiţi la vederea „roadelor” rugăciunii lui Iisus. Această răpire este izvorul rugăciunii în timpul căruia, după Sfântul Isaac „nu se mai roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; şi în neştiinţa ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă, de care s-a vorbit”. Aceasta este „tăcerea tainei ascunse”, şi „liniştirea duhului”. Părinţii numesc această stare „rugăciune” pentru că este cel mai mare dar primit în timpul rugăciunii şi este dăruit Sfinţilor, dar omul nu-i cunoaşte adevăratul nume. Pentru că în acel moment încetează să se roage. El este ridicat mai presus de cuvinte şi idei. De aceea mulţi Părinţi numesc această stare „dumnezeiasca Sâmbătă” sau Sabatul minţii. Cum li s-a dat evreilor poruncă să se odihnească în ziua Sâmbetei, la fel această stare duhovnicească, „Sâmbăta, este nepătimirea sufletului raţional, care prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului. Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional, care a lepădat chiar şi lucrarea după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh. Sâmbetele Sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească al sufletului raţional care-şi retrage mintea chiar şi de la raţiunile mai dumnezeieşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică (cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu) o face cu desăvârşire neclintită de la Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Singurul lucru pe care-l face omul în acel moment este să plângă. El varsă lacrimi din belşug, nu doar datorită conştientizării păcatului, ca înainte, ci datorită vederii energiei necreate a lui Dumnezeu. Acestea sunt lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sunt „lacrimi neîndurerate”, „lacrimi recunoscătoare”, „care întăresc şi hrănesc inima”. Da, sunt lacrimi care umplu ochii făcând râuri şi şiroaie pe faţă. Rugătorul este atunci, în extaz. „Fie în trup, fie afară de trup, nu ştiu” (2 Corinteni 12, 2) Suflet şi trup sunt inundate de o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Sfântul Grigorie Palama, citând un fragment din Sfântul Dionisie Areopagitul spune că, atunci când iubitorul unirii cu Dumnezeu îşi eliberează sufletul de toate legăturile şi îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată, este ridicat într-un urcuş mistic la ceruri şi cercetează de sus întreaga creaţie, în liniştire şi tăcere. „El îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Prin aceasta, el este răpit, înlăuntrul său, şi descoperă o cale nouă şi misterioasă de a se înălţa la ceruri: ceea ce s-ar putea numi înlăuntrul nepătruns al tăcerii originale. Cu bucurie de nedescris el rămâne tainic răpit, în duh, în adevărată odihnă şi în tăcere, plin de dulceaţă; şi zboară peste toate lucrurile create”. În acest punct, toate lucrurile lumeşti devin praf şi cenuşă, devin gunoi. Nu doar că nu simte tulburarea patimilor, ci îşi uită chiar propria-i viaţă, pentru că iubirea pentru Dumnezeu este mai dulce decât viaţa, iar cunoaşterea lui Dumnezeu mai dulce decât orice altă cunoaştere. „O, vedere sfântă şi plină de bucurie!”. „O, veşnicie dumnezeiască!” O, dumnezeiască „pace dulce!” „O, iubire dumnezeiască!”
— Gheron, poţi să te opreşti o clipă, te rog? Mă simt foarte obosit şi ameţit şi nu reuşesc să te urmăresc. Nu pot îndura…
El veni lângă mine, îmi luă mâna şi spuse cu glas mişcător:
— Te înţeleg. Dar ai vrut să continui să vorbesc. Aşa că am continuat! Îţi înţeleg necazul. Şi noi, după vederea Luminii, ne simţim teribil de obosiţi, pur şi simplu zdrobiţi. Când harul ne cercetează, e ca şi cum ne-ar biciui carnea noastră muritoare. Mărturisesc că de multe ori, după Sfânta Liturghie, mă simt sfârşit şi am nevoie să mă odihnesc, numai aşa refăcându-mi-se puterile mele omeneşti. Este la fel ca atunci când, după ce calci în picioare iarba, aceasta se ridică puţin câte puţin de la pământ, revenindu-şi la poziţia ei iniţială. Dacă am primi în întregime harul dumnezeiesc, cu siguranţă am muri. Însă dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate.
Am oprit discuţia noastră în acest punct pentru a face o pauză. Peste tot se lăsase o tăcere adâncă. Doar din când în când mai puteai auzi un călugăr plivind în grădină, rostind în acelaşi timp rugăciunea lui Iisus. Respiram adânc. Inima mea bătea de parcă voia să sară afară din piept. Mă cuprinse febra. Mă apropiasem de Sfânta Sfintelor a teologiei mistice – atinsesem ceea era „de neatins pentru cel neiniţiat”. Înspre apus ultimele oglindiri ale soarelui se cufundaseră în apă şi în partea aceea marea părea de aur. O ceată de delfini (un fenomen obişnuit la Muntele Athos), pe cât puteam distinge de unde mă aflam, se juca în apă. Ţâşneau şi apoi se afundau din nou în apa aurită. Călugării, m-am gândit, aceşti iubitori pătimaşi ai raiului, sunt asemeni delfinilor. Trăiesc răspândiţi în apa harului şi ţâşnesc doar o clipă pentru a ne arăta că există, ca mai apoi să se retragă din nou în „vederea” lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, locuind înlăuntrul Luminii necreate a Taborului, binecuvântă „iubiţii” lui Dumnezeu:

„Binecuvântaţi cei îmbrăcaţi în lumină
Căci ei poartă veşmânt de nuntă.
Mâinile şi picioarele lor nu se vor chinui,
nici nu vor fi aruncaţi în focul veşnic.
Binecuvântaţi cei ce au aprinsă lumina
în inimile lor, ce o păstrează nestinsă,
căci cu bucurie vor pleca din viaţa aceasta,
ei vor întâlni mirele cu torţe în mână
căci el îi călăuzeşte în odaia de nuntă.

Binecuvântaţi cei ce s-au apropiat de lumina divină,
care au pătruns-o şi au fost absorbiţi de ea,
amestecaţi în strălucirea ei, păcatul nu mai are putere,
ei nu vor mai vărsa lacrimi amare.

Binecuvântat este călugărul, dăruind rugăciunile sale lui Dumnezeu,
care Îl vede pe El, şi este văzut lângă El,
care se simte afară din timp şi spaţiu,
căci el este singur în Dumnezeu, necunoscând
dacă este sau nu în trup;
el aude cuvinte inexprimabile, ce nu pot fi rostite;
el vede ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
nici n-a pătruns în inima omului.

Binecuvântat cel ce a văzut Lumina lumii
adunată în el însuşi, căci el l-a zămislit pe Hristos
înlăuntrul său; el va fi numărat ca mamă a Sa,
Ca Hristos, în Care nu este minciună, s-a spus”.

Eu eram lângă un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce trăise deja, în trup fiind, viaţa cerească. Era linişte în jur, cum era linişte şi în sufletul meu. Dumnezeu, raiul, sunt dincolo de timp dar sunt de asemenea şi în timp, chiar lângă noi. Lângă noi, înlăuntrul nostru, împărţind timpul şi istoria.
— Hai să oprim discuţia, părinte… a rostit. Hai să ne plimbăm o vreme pe afară.
— Nu, nu am spus. Vreau să mai aud. Ai spus că rugăciunea lui Iisus este o ştiinţă, ba mai mult, este ştiinţa ştiinţelor. Vreau ca în această seară să faci din mine un învăţat.

VII. Greşeli în practicarea rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă

Ceri prea mult, nimeni nu poate deveni un învăţat al rugăciunii lui Iisus decât prin nevoinţa proprie, decât dacă el însuşi începe această lucrare. Orice s-ar spune, aceasta este doar o introducere, pentru a-i deschide foamea duhovnicească. Totuşi, pentru a-mi duce până la capăt gândurile despre rugăciune, ar trebui poate, să spun câteva lucruri despre cursele şi greşelile ce pot apărea de-a lungul drumului.
— Într-adevăr, ai spus mai înainte ceva, anume că monahii evită coborârea nemijlocită a minţii în inimă prin folosirea diferitelor mijloace, pentru a evita pericolele. Care sunt aceste pericole şi greşeli?
— Greşeala porneşte din gândul că trebuie să dobândim harul în scurt timp. Există mulţi oameni care practică lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus şi vor să ajungă la stadiul vederii Luminii într-un timp scurt. Şi îşi pierd inima şi deznădăjduiesc, deoarece acest lucru nu se întâmplă la toţi imediat. Nevoitorul trebuie să-şi dea seama că lupta durează mulţi ani. Dumnezeu nu trece peste voinţa noastră, căci suntem persoane şi avem voinţă liberă. Deci nici noi n-ar trebui să forţăm libertatea lui Dumnezeu, deoarece şi El este o Persoană. Trebuie să-L lăsăm să vină atunci când crede El de cuviinţă, atunci când El vrea.
Se opri o clipă.
— O altă greşeală este să dai mare importanţă metodelor psihotehnice. Aceste metode, cum sunt inspiraţia şi expiraţia, bătaia inimii, sunt doar metode ajutătoare pentru a ne aduna mintea şi a o elibera de lucrurile străine naturii sale. Aceste metode nu au o putere miraculoasă, dar ne sunt de folos, căci evită tulburarea minţii. Când mintea este adunată şi ţinută cu uşurinţă înlăuntrul ei, atunci toate aceste metode auxiliare sunt netrebuincioase.
— Mai există şi alte greşeli?
— Există. Atunci când trecem repede de la un stadiu al rugăciunii la altul. Am spus puţin mai devreme că există diferite stadii de dezvoltare în practicarea rugăciunii lui Iisus şi le-am înfăţişat în cinci etape. Primul stadiu este rostirea rugăciunii cu buzele. Al doilea este să păstrezi amintirea lui Iisus în minte şi ea va coborî singură în inimă. Unii oameni, totuşi, trecând peste primul stadiu, încep direct cu al doilea şi nu reuşesc să realizeze prea mult. Alţii sar de la primul stadiu direct la al treilea, unde înaintează mai ales prin respiraţie. Acest lucru este foarte periculos, pentru că, după cum am spus mai înainte, inima trupească s-ar putea să sufere şi acest lucru poate duce la încetarea rugăciunii lui Iisus. Nu este o boală, bineînţeles, însă este posibil ca această lucrare sfântă să se oprească.
Legat de lacrimi, sunt de asemenea unele probleme, a continuat el.
— Ce vrei să spui?
— Mai devreme am spus că atunci când rugăciunea lui Iisus rămâne în minte, ochii varsă multe lacrimi. Dar acest lucru nu este întotdeauna obligatoriu. Rugăciunea poate foarte bine continua şi fără lacrimi. Aşadar, nu trebuie să deznădăjduim în absenţa lacrimilor, căci ele vor veni atunci când va îngădui Dumnezeu. Şi chiar dacă suntem inundaţi de ele, nu trebuie să le dăm atenţie, nici să arătăm altora aceste stări. Practica ascetică spune că atunci când vorbim de aceste stări, ele încetează imediat şi este nevoie de mult timp pentru a le dobândi din nou. Inutil să spunem, că deşi cunoaştem stadiile rugăciunii minţii, nu trebuie să ne gândim în ce stadiu suntem. Pe orice treaptă am fi trebuie să continuăm cu smerenie. În plus, cred că ţi-am spus cu puţin timp în urmă că este o prostie să ne mândrim în timpul rugăciunii. Este cu adevărat o prostie. Omul este ca un cerşetor care umblă după o bucată de pâine, mândrindu-se apoi că a obţinut-o. Şi aceasta este prostie şi este păcat!
— Văd că smerenia este un lucru foarte important.
— Da, este – în toate stadiile. Sfântul Vasile cel Mare spune că smerenia este comoara tuturor virtuţilor. Ea ascunde toate virtuţile şi în final se ascunde şi pe ea. În general, trebuie să evităm cu băgare de seamă mândria în viaţa duhovnicească, mai ales atunci când vine ca slavă deşartă. Şi ştii bineînţeles, că slava deşartă apare în orice virtuţi, când vorbim, când tăcem, când postim, când priveghem şi chiar când rostim rugăciunea lui Iisus, în liniştire şi în răbdare. Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este asemeni unui trădător ce deschide pe ascuns porţile cetăţii ca să poată intra vrăjmaşul. În astfel de cazuri, nu contează cât de puternică este cetatea, sau cât de buni îi sunt apărătorii, ea cade oricum în mâinile duşmanilor. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu contează câte virtuţi avem sau câtă tărie avem, slava deşartă ne dă în mâinile diavolului. Şi Părinţii sfătuiesc să nu ne apucăm de o lucrare ce ar putea să ne ducă la slavă deşartă.
— N-am înţeles aceasta. Nu ai putea să-mi explici mai bine?
— Am să mă întorc la subiectul rugăciunii. Credinciosul nu trebuie să exagereze în ceea ce priveşte rugăciunea, pentru că e sigur atunci că a fost ispitit de diavol. În asemenea caz, orice ar face – chiar lucruri dincolo de puterea sa – este împlinit prin puterea diavolului. Astfel, înşelat de diavol, el este mai târziu lăsat de izbelişte şi, tras înapoi, cade foarte jos. Este de fapt distrus.
— Şi cum se poate evita această grea cădere?
— Singura cale de a scăpa este plângerea păcatelor şi ascultarea. Rugăciunea este strâns legată de întristare. Când diavolul vede pe cineva trăind în întristare nu rămâne acolo, ci fuge căci se teme de smerenia adusă de întristare. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că cea mai bună apărare pentru atletul rugăciunii este să fie în starea de întristare, ca bucuria ce vine în rugăciune să nu-l ducă la mândrie, căci tristeţea păstrează sufletul nerănit. Întristarea şi conştiinţa păcatului sunt armele indispensabile pentru a putea cineva ajunge la rugăciunea curată. Nevoitorul trebuie „să-şi ţină mintea în iad şi să nu deznădăjduiască”. Mai mult, întristarea, conştiinţa păcătoşeniei, a nimicniciei noastre şi nădejdea în milostivul Iisus sunt trăsăturile Ortodoxiei, precum şi ale tuturor cântărilor noastre. Trebuie subliniat totuşi, că nu toţi pot trăi în tristeţe adâncă deoarece este necesară o nemaipomenită tărie şi mângâierea harului dumnezeiesc pentru a nu fi zdruncinaţi. Însă, pe cât posibil, trebuie să trăim cu toţii această fericită întristare. Este de asemenea de trebuinţă ascultarea neclintită de un Bătrân (stareţ). Totul, chiar şi cele mai mici lucruri, trebuiesc făcute cu binecuvântarea şi călăuzirea lui înţeleaptă, mai ales în cazul vederii Luminii necreate.
— Ce are de-a face ascultarea de un Bătrân cu vederea Luminii necreate? am întrebat, uimit de ceea ce auzisem.
— Când omul umblă singur, fără binecuvântarea trebuincioasă, este ispitit de diavol, după cum am spus mai înainte. El trăieşte înlăuntrul său dorinţa nesatisfăcută de a vedea Lumina necreată, crezând că acest lucru reprezintă desăvârşirea şi dorind să ajungă la aceasta cât mai repede.
— Şi nu este aşa, l-am întrerupt?
— Nu, nu este. Sfântul Diadoh învaţă ca nevoitorul să nu-şi trăiască viaţa ascetică în dorinţa de a vedea Lumina necreată, „ca nu cumva să afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru răpire”. Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie începută cu dragoste de Dumnezeu şi ascultare de voia Sa sfântă. Căci, diavolului – care se preface în „înger de lumină” (2 Corinteni 11, 14) – îi este cu putinţă să ia forma unui înger ce-l va sluji. Şi atunci, bietul om crede că a atins desăvârşirea, trăind împreună cu îngerii, fără să-şi dea seama că de fapt stă de vorbă cu diavolul. Tot ispită este şi atunci când nevoitorul primeşte în timp ce se roagă gânduri de la diavol, cum că în curând va vedea Lumina necreată. În această situaţie delicată şi primejdioasă este necesară mare băgare de seamă. El trebuie să se oprească din rugăciune şi să se mustre cu asprime: „Cum îndrăzneşti, atât de josnic şi de ticălos, să-ţi doreşti a vedea Lumina necreată?” Cea mai mare primejdie este aceea ca cineva să se considere vrednic de a vedea Lumina necreată! „Vai diavolii, ucigaşii mei vin să-mi distrugă sufletul!” Atunci imediat, duşmanul dispare. De multe ori diavolul, ca să-i satisfacă ambiţia călugărului şi să-l lege şi mai mult, aduce chiar lumină în chilia sa. Nu este Lumina necreată, ci una creată, aceea a diavolului.
— Şi cum poate fi deosebită?
— Există multe moduri de a le distinge între ele. Semnele sunt după cum urmează: mai întâi, dacă el a atins vederea Luminii necreate prin ascultare. Calea ascultării desăvârşite şi fără deosebire este chezăşia că vederea Luminii necreate este adevărată. Nevoitorul trebuie să încredinţeze toate întrebările sale legate de vederea Luminii unui Bătrân care poate deosebi duhurile, unui Bătrân sfânt şi nepătimitor. Gândul că nu trebuie să-şi întrebe călăuzitorul este de la diavolul ce ţinteşte să-l ţină în întuneric, greşeală şi robie. În al doilea rând, Domnul a spus despre proorocii mincinoşi că „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Acelaşi lucru este valabil şi în acest caz. O deosebire limpede între lumina creată şi cea necreată este dată de roadele pe care le aduce în suflet fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet linişte, pace, smerenie şi conştiinţa ticăloşiei noastre. Când Avraam a vorbit cu Dumnezeu, el s-a numit pe sine însuşi pulbere şi cenuşă: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!” (Facerea 18, 27). La fel s-a întâmplat cu Iov: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 5-6) Şi profetul Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu a exclamat: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5) Dimpotrivă, vederea luminii diavoleşti stârneşte mândrie, slavă deşartă, gândul că am atins desăvârşirea. Sfântul Grigorie Sinaitul spune „Cunoaşte, deci, că lucrările harului sunt vădite şi diavolul, chiar de s-ar preface, nu le poate mânui; nu poate da blândeţe, nici răbdare, nici smerenie, nici dispreţ faţă de lume, nici nu poate stinge plăceri şi patimi – aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mândria, trufia, laşitatea şi orice fel de rău”. Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolului aduce şi tulburare. Lucrarea Sfântului Duh izvorăşte pace, curaj şi liniştire trupului şi sufletului, în timp ce lucrarea diavolului deschide drum fricii şi tulburării. Sfântul Isaac spune că orice tulburare este o ciumă a diavolului pentru că acesta transmite celorlalţi ceea ce are el în fire. Duhul Sfânt este prin firea lui un duh de pace şi aduce pace, în timp ce diavolul este prin fire un duh de tulburare şi aduce tulburare şi frică. În al treilea rând, sufletul nu acceptă imediat lumina diavolului, ci la început este şovăitor. Vederea Luminii necreate dă siguranţă şi este imediat acceptată. Vine pe neaşteptate şi nu există îndoială dacă e adevărată sau nu. În al patrulea rând, între cele două lumini există diferenţe chiar şi de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Tabor, în timpul Schimbării la Faţă a lui Hristos, că „a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Dimpotrivă, culoarea luminii diavolului este mai roşiatică, potrivit mărturiei multor Sfinţi, care şi-au dat seama de această diferenţă. În al cincilea rând, cele două lumini sunt diferite între ele şi prin formă. Cei ce au privit Lumina necreată au văzut-o „fără formă, fără chip, într-o formă fără formă” (Simeon Noul Teolog). Iar dacă ar lua vreo formă, aceasta ar fi asemeni cu discul soarelui, „ca o lumină rotundă, senină şi dumnezeiască”, fără formă sau chip. Cu vederea luminii create a diavolului, se întâmplă exact pe dos. Sfântul Grigorie Palama dă următorul exemplu. El scrie că odată Achindin a venit la Muntele Athos. A rămas acolo iar după câteva zile i-a spus Sfântului Grigorie că în timp ce încerca să se roage, a văzut o lumină ce era ruptă şi înlăuntrul căreia se putea vedea un chip de om. Sfântul i-a răspuns atunci că acea lumină, având formă, a fost de la diavol. „Şi i-am spus că a fost o mare înşelăciune şi batjocură şi un joc al diavolului, sau mai degrabă o cursă vicleană”. Sfinţii Părinţi, a continuat mult încercatul pustnic, învaţă să nu ne învoim imediat cu orice incident care se petrece în timpul rugăciunii noastre. „Numai după multe cercări ia ceva de bun.” Trebuie să ne întrebăm duhovnicul despre toate aceste chestiuni şi numai după multe şi îndelungi lupte, potrivit harului ce-l dobândim, suntem în stare să deosebim greşeala de adevăr. Oţetul şi vinul sunt la arătare asemenea, dar se deosebesc la gust. Astfel atletul rugăciunii dobândeşte pe măsură ce trec anii, priceperea de a simţi deosebirea.
Gheron vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pământ. Eu îl ascultam, pur şi simplu fermecat. Nu voiam să-i întrerup gândurile încărcate de învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. În timp ce vorbea, pacea şi liniştea îmi umpleau inima, semn că învăţătura sa era întrutotul adevărată.
— Toate aceste lucruri pe care ţi le-am arătat sunt foarte clar exprimate într-o scriere a Sfântului Simeon Noul Teolog. Se arată acolo că Dumnezeu apare ca Lumină, că aceasta aduce dulceaţă, că ucenicul îşi întreabă duhovnicul care poate să deosebească gândurile, şi care este cunoscător al Lui Dumnezeu, şi se convinge că ceea ce a văzut a fost chiar Dumnezeu.
Şi luând cartea, a început să citească:

„Dumnezeu este Lumină, Vederea Lui este lumină
Când El se dezvăluie, Este lumină.
Privitorul se minunează, neştiind Cine a apărut
Neîndrăznind să întrebe „Cine eşti Tu?
Neîndrăznind să-şi ridice ochii spre a-I vedea măreţia,
decât cu teamă, tremurând, îngenunchind înaintea Lui
ştiind doar că cineva a venit, a apărut.
Dacă există cineva ce a vorbit deja despre aceste lucruri,
Cineva care L-a văzut pe Dumnezeu, lui i se poate spune:
„Am văzut”
„Ce ai văzut, copile”
„O Lumină, Părinte, atât de dulce, o spune ce era, dincolo de mine”.
deşi el vorbeşte, inima lui dănţuieşte arzând cu dragoste
pentru Cel ce L-a văzut. El spune, plângând –
lumina, această lumină a venit la mine, părinte, chilia mea a fost cufundată
lumea a fugit dinaintea feţei Sale:
doar Eu însumi şi lumina. Am fost eu în trup
sau afară: nu ştiu.
Bucuria ce am avut-o este încă cu mine, inexprimabilă,
Decât lacrimi, care curg neîncetat după cum vezi.
El a răspuns: „Eu sunt, copilul meu”
La aceste cuvinte, El a venit din nou şi treptat,
Puţin câte puţin, curăţit, încurajat, am putut întreba:
„Domnul meu, Tu eşti aici?” „Da, sunt aici”, „Dumnezeul Tău, Core,
s-a făcut om pentru tine” şi acum, „te împărtăşeşti din dumnezeirea Mea”.
„Te fac dumnezeu”. Când te dăruieşti lacrimilor, căinţei, nevoinţei, smereniei, El te aduce puţin câte puţin,
la cunoaşterea lui Dumnezeu”.

A apărut atunci ucenicul, pe care începeam să-l invidiez pentru că găsise un călăuzitor atât de înţelept şi experimentat, şi l-a întrebat pe Gheron.
— Mi-ai spus să ud unul dintre pomi. L-am udat. Acum să-l ud şi pe celălalt?
L-a privit atent, gândindu-se puţin, apoi i-a răspuns:
— Da, udă-l.
Şi întorcându-se spre mine, a spus:
— Aceasta este ascultarea de care îţi vorbeam mai înainte, şi cel ce o practică şi îşi întreabă învăţătorul despre tot, sporeşte duhovniceşte. Dobândeşte multe prin ascultare. În primul rând nu lasă frâu liber imaginaţiei să lucreze pentru a găsi rezolvări, cum fac mulţi călugări. În acest fel, el îşi curăţeşte mintea, nu doar de gândurile mai complexe ci chiar şi de cele simple adunând-o astfel mai mult pe rugăciunea lui Iisus. În al doilea rând, el se obişnuieşte să întrebe. Iar a-ţi întreba părintele duhovnicesc înseamnă a te mântui. Oriunde există ascultare, acolo există şi smerenie, care este izvorul ascultării. Prin urmare duhul mândriei, diavolul, nu poate pătrunde şi nu poate aduce înfricoşare sufletului, urâţindu-l. În general, în timpul urcuşului în această sfântă lucrare, ascultarea este absolut necesară. Nu trebuie să începem fără o călăuză. Bătrânul este cel ce te călăuzeşte, cel ce stabileşte programul vieţii duhovniceşti, el porunceşte să înceteze o lucrare şi îţi arată dacă ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana Bătrânului îl înlocuieşte pe Dumnezeu însuşi. Este „în locul lui Hristos”. Bătrânul, pentru călugării ce-i are sub ascultare, este ceea ce este episcopul pentru dioceza lui şi stareţul pentru mănăstire.
— Aşa mare importanţă atribuie nevoinţa existenţei Bătrânului?
— Bineînţeles. Fără un părinte duhovnicesc nimeni nu poate înainta nici nu poate duce o viaţă curată în tradiţia ortodoxă. Asemeni vieţii trupeşti, care este împărtăşită din generaţie în generaţie, la fel se întâmplă şi cu cea duhovnicească. Bătrânul, fiind deţinătorul şi purtătorul acestei tradiţii, o împărtăşeşte fiului său duhovnicesc, cel pe care l-a născut în Hristos. Bătrânul îi împărtăşeşte tradiţia aceluia care doreşte să o primească. Aici se descoperă întreaga semnificaţie mântuitoare a ascultării. Mă fac ascultător, nu pentru a dispărea ca persoană, ci pentru a face să piară răul sălăşluit în mine, pentru a mă putea elibera de voia proprie şi a primi tradiţia, pentru ca Hristos să ia formă înlăuntrul meu. Mă fac ascultător pentru a mă putea naşte. Ascultarea este de asemenea necesară şi datorită primejdiei care stă în permanenţă la pândă: greşeala. Acest lucru îl scrie Avva Dorotei: „Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu”. Acelaşi Părinte, tălmăcind versetul din Pilde: „unde lipseşte cârmuirea, poporul cade ca frunzele” (Pilde 11, 14), spune că frunza este la început verde şi frumoasă, dar apoi se usucă puţin câte puţin şi cade şi este călcată de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povăţuit de cineva. El se veştejeşte curând şi se dă cu totul duşmanului. „La început are râvnă spre post şi priveghere, spre sihăstrie şi spre alte bunătăţi, apoi, puţi câte puţin, potolindu-se acea căldură şi neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmaşilor săi, care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia”
Îţi voi da un exemplu ca să înţelegi de ce existenţa unui Bătrân ne este necesară pentru a evita greşelile. Am cunoscut un călugăr care, în timpul rugăciunii, simţea în inimă o durere puternică. I-a spus imediat acest lucru Bătrânului său. Acela îngrijorat, fiind el însuşi experimentat în deosebirea duhurilor, l-a întrebat unde exact în inimă a simţit durerea. Răspunzându-i ucenicul că îl durea inima în partea de jos şi înafară, el i-a poruncit: „Trebuie să încetezi imediat rugăciunea lui Iisus şi nu o vei mai rosti timp de o săptămână. Asta deoarece ar fi trebuit să simţi durerea în partea de sus şi înlăuntrul inimii. Odată ce în partea de jos lucrează patimile, cu siguranţă este ceva pregătit împotriva ta de cel rău”. Astfel, călugărul a fost scăpat din cursa diavolului care deja începuse să se strângă în jurul său. Sfinţii Părinţi ne învaţă din propria lor experienţă: „De vei vedea pe cel tânăr, de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos.”
L-am fericit pe acel ucenic că era aşa smerit şi avea un părinte duhovnicesc cu viaţă atât de sfântă. Şi mi-am amintit o poezie a Sfântului Teodor Studitul:

Ucenicului
„Hai, tânăr luptător, stai lângă mine, plin de râvnă,
pleacă-ţi grumazul cu desăvârşită ascultare,
smereşte-te, moartă să-ţi fie voia.
Scoate-ţi din inimă toate gândurile
Ca în sfârşit să intri în arenă.
Să nu te sperie pustietatea, nici stâlpul,
nici cetele ce-şi caută viaţa-n Dumnezeu.
Eşti înaintea lor, îţi spun, Scripturile o întăresc,
căci tu urmezi a celor dintâi martiri cărare.”.

— Fericiţi sunt călugării, atleţii vieţii duhovniceşti. Fericite păsările cântătoare ce se desfată în răcoarea primăverii lui Dumnezeu. Noi nu putem trăi aceste fericiri. Noi respirăm duhoarea necurăţiei noastre şi înghiţim pulberea pământului, din care suntem făcuţi.
— Cu toate acestea şi voi vă puteţi bucura de razele slavei dumnezeieşti, vă puteţi umple de Lumina lui Dumnezeu. Dacă vreţi să ajungeţi adevăraţi teologi, trebuie să vă rugaţi deoarece numai aşa este prezent şi lucrează Duhul Sfânt. „Dacă eşti teolog, te rogi cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”. Îţi voi spune ceva ce te va ajuta să înţelegi aceasta. Este cu putinţă ca cineva, după săvârşirea unui păcat (mai ales trupesc), să scrie tratate teologice şi să se îndeletnicească cu studiul lucrărilor Sfinţilor Părinţi dar, devreme ce păcătuind a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Adică rugăciunea încetează dar munca nu. Aşadar adevăratul teolog este acela care trăieşte în rugăciune. De aceea este cu putinţă şi pentru ceilalţi a primi desfătătoarea fremătare a luminării dumnezeieşti.
— Dar cum? În această privinţă m-ai putea ajuta foarte mult. Ar fi deosebit de folositor şi necesar.

VIII. Rugăciunea lui Iisus este necesară clerului şi mirenilor ce trăiesc în lume

Trebuie să devii conştient de necesitatea curăţirii de patimi. Nu trebuie doar să-ţi doreşti să-i vindeci pe ceilalţi, ci să crezi în acelaşi timp, cu putere, că şi tu, asemenea tuturor, eşti plin de patimi. Fiecare patimă este un iad. Ar mai trebui să ştii că, potrivit celor spuse până aici, rugăciunea lui Iisus este o doctorie ce curăţeşte sufletul şi-l vindecă. Dar asta nu înseamnă că rugăciunea lui Iisus este esenţialul, adică ceea ce curăţeşte şi luminează, ci mai degrabă mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu, singurul Care curăţeşte şi luminează sufletul. El este medicul sufletelor şi trupurilor noastre, El este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Picăturile pentru ochi curăţesc vederea, iar aceasta curăţită este capabilă să vadă deosebirea dintre obiecte. Cu alte cuvinte, orice persoană trebuie să-şi dorească să fie curăţită, să se schimbe şi, prin rugăciune, să ceară luminare de la Dumnezeu.
— Crezi că noi, cei care trăim în lume putem face ceea ce fac călugării pentru această dumnezeiască lucrare a rugăciunii?
— Chiar dacă nu faceţi exact ceea ce fac ei şi voi trebuie şi puteţi reuşi multe. Sigur, trebuie lămurit că alta este rugăciunea minţii şi alta a rosti rugăciunea lui Iisus. Cu alte cuvinte rugăciunea minţii, aşa cum o practică unii isihaşti, presupune o viaţă fără griji şi fără tulburări. Presupune linişte şi multe altele, aşa cum le-am descris până acum. Dacă nu puteţi practica rugăciunea minţii în lume – şi acest lucru este foarte greu – trebuie să vă rugaţi cu rugăciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau să o spuneţi de câte ori puteţi. Acesta vă va face mult bine.
— Îmi poţi arăta câteva modalităţi practice şi folositoare?
— Separat de slujbele bisericeşti, ar trebui să-ţi dedici anumite momente special pentru a practica rugăciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui Iisus. Să începi puţin câte puţin şi să continui potrivit cu setea ta duhovnicească şi harului ce-l simţi. Poţi începe prin a rosti rugăciunea o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui şi o jumătate de oră seara, după rugăciunea de seară, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, ce nu trebuie încălcat cu nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este posibil, spre exemplu, ca tocmai în acel moment să vină cineva să se spovedească. Dacă nu este bolnav, sau dacă nu este neapărată nevoie, să nu amâni momentul ce l-ai stabilit dinainte pentru rugăciunea lui Iisus. La fel şi cu lucrurile bune. Este necesară şi o încăpere liniştită şi izolată, unde să nu se audă zgomote, şi acolo să începi sau să lucrezi rugăciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte. Adică la început trebuie să încălzeşti inima sau să citeşti o scriere a Sfinţilor Părinţi, care să dea naştere smereniei şi apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit cu nivelul duhovnicesc, spui rugăciunea lui Iisus. Cu timpul, momentul acordat rugăciunii lui Iisus va spori şi va îndulci inima şi vei tânji după el. Dar repet, la început avem nevoie să ne silim pe noi înşine să spunem rugăciunea chiar şi pentru scurt timp. Ne va face mult bine.
— Este deajuns această scurtă vreme?
— Nu este suficientă, dar când există dorinţă şi smerenie, Dumnezeu împlineşte ceea ce lipseşte rugăciunii. Dacă Dumnezeu arată atâta milostivire pentru căderile noastre, nu va fi El nespus de milostiv cu noi în strădania noastră de a ne transforma? El împlineşte orice lipsă. Ia aminte şi situaţia fiecăruia dintre noi. S-ar putea ca o oră din rugăciunea ta să se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ore ale unui călugăr, pentru că tu eşti ocupat şi cu alte lucruri.
Am admirat discreţia acestui călugăr aghiorit, a acestui înger întrupat. Distinge cu o îndemânare admirabilă toate problemele şi le desluşeşte pe fiecare în parte.
— Să ştii, însă, a continuat el, că în timpul rugăciunii, cum am spus mai înainte, diavolul îţi va aduce multe ispite. Vor apărea multe întâmplări care să te determine să te opreşti din rugăciune. Dar mai trebuie să ştii şi că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite ca să vadă dacă ai într-adevăr voinţa de a lucra rugăciunea lui Iisus. Într-un asemenea caz, dacă te sileşti Dumnezeu va veni în ajutorul tău şi va îndepărta toate greutăţile.
— Dar, Gheron, dacă în timpul rugăciunii, îmi vin în minte gânduri de a face altceva, de exemplu de a pregăti o predică sau o omilie sau să fac ceva pentru dragostea fratelui meu, trebuie să le părăsesc? Să nu fac nimic, nimic?
— Da, trebuie să le părăseşti. Căci chiar şi atunci când vin gânduri bune în timpul rugăciunii (mă refer la timpul fixat pentru rugăciune), pot fi folosite de către cel rău ca să ne tulbure rugăciunea. Dacă diavolul îşi dă seama că suntem gata să părăsim rugăciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce multe asemenea gânduri în acel moment, pentru a ne face să o amânăm. Dar în acest caz, nici nu ne rugăm, nici nu suntem curăţiţi, nici nu studiem şi nici nu ne folosim cu adevărat fraţii. Căci pregătirea unei predici, care a înlocuit rugăciunea, este fără roade. Nu le va folosi fraţilor.
— Se întâmplă uneori că ne întoarcem la chiliile noastre istoviţi, după ce am cheltuit multă energie, şi nu ne mai putem ruga după rânduiala obişnuită. Ce ar trebui să facem în aceste cazuri?
— Nici atunci n-ar trebui să renunţăm la rugăciunea lui Iisus. Sfântul Simeon sfătuieşte ca slujirea fraţilor să nu fie motiv de a ne lipsi de rugăciunea lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie să găsim niciodată scuze să evităm rugăciunea. „În slujire osteneşte-te pe măsura puterii tale, iar în chilia ta nevoieşte-te în rugăciune cu smerenie, priveghere şi lacrimi neîncetate. Şi să nu ai în minte că azi am trudit peste poate, deci să scurtez rugăciunea pentru istovirea trupului. Fiindcă îţi spun că nu contează cât te sileşti pentru alţii, peste puterile tale. Căci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugăciunea, mare nesocotinţă este”. O jumătate de oră de rugăciune a lui Iisus valorează cât trei ore de somn adânc. Îndelunga rostire a rugăciunii lui Iisus îl odihneşte pe om şi-l calmează. Chiar şi din acest punct de vedere, este o doctorie întăritoare pentru organism. Aşadar dragul meu părinte, înveleşte-ţi toate lucrările în mantia de aur a rugăciunii lui Iisus. Mulţi au necazuri şi destui fraţi se mâhnesc şi suferă în nevoinţa lor duhovnicească din cauza faptului că lucrează mai mult cu raţiunea, iar nu cu inima. Se chinuie căutându-şi gândurile, pe când dacă trăiesc în har, gândurile vin, pur şi simplu revărsându-se ca un râu învolburat. De aceea se ceartă între ei fraţii şi nu au pace, de aceea, atunci când sunt nedreptăţiţi, se mâhnesc iar nu se bucură potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece nu au nici o legătură cu rugăciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o tradiţie lungă de câteva secole, spune că episcopul ar trebui să fie ales din rândul călugărilor. Având înţelegere călugărească, el nu se tulbură de nedreptăţiri, defăimări, învinuiri sau ocările oamenilor, fiind el însuşi primul care recunoaşte propria sa păcătoşenie şi se învinovăţeşte singur. Astfel el dobândeşte toate roadele pe care le-am menţionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsă împreună cu mult har, şi libertate faţă de căderea în păcat, după cum spun Părinţii.
— Ce înţelegi, părinte, prin înţelegere călugărească?
— Înţeleg ascultare, smerenie, plângere de sine însuşi şi o sete nepotolită pentru rugăciunea lui Iisus. Şi în mod deosebit ascultare de Bătrânul duhovnic. Călugărul trebuie să fie smerit faţă de toţi oamenii şi smerenia lui trebuie legată de lupta pentru curăţirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri căci, din nefericire, în această chestiune suntem influenţaţi de diferite erezii. Cea mai mare lucrare este să dobândeşti smerenie şi sfinţenie. Atunci suntem cu adevărat bogaţi. Biserica nu este un birou de servicii sociale ci este vistieria harului dumnezeiesc. Preoţii nu sunt asistenţi sociali, ci sunt cei ce călăuzesc poporul lui Dumnezeu. Şi acest lucru nu se poate face decât cu smerenie şi sfinţenie. Fără sfinţenie şi smerenie chiar şi cea mai mare lucrare socială este curând distrusă, în timp ce, dacă avem viaţă smerită şi sfântă, chiar şi cea mai mică lucrare socială dobândeşte dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletită şi plângerea de sine, adică auto-învinovăţire. Trebuie să fim primii care să ne învinovăţim. Respectul pe care ceilalţi ni-l arată, să înţelegem, se cuvine preoţiei iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin stării noastre păcătoase iar nu preoţiei. Aşa vom avea pace şi mult har de la Dumnezeu, şi vom alunga orice motiv care ne face să ne urâm fraţii. Deasemenea trebuie să fie şi o sete nepotolită pentru rugăciunea lui Iisus. Să nu considerăm rugăciunea lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însăşi viaţa noastră. Trebuie să ne mişcăm înlăuntrul rugăciunii. Iar teologia şi predica să ni se nască înlăuntrul lucrării sale sfinte. Ar trebui să avem propriul nostru program, pe care să-l respectăm în fiecare zi. Când trăim în acest fel, lumea are folos peste măsură. Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui să aibă întotdeauna o singură preocupare: să nu-şi piardă călugăria. Scrie în „Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras, ucenicul lui Avva Siluan, că şi când şedea în chilia sa la muntele Sinai, cu măsură se ocârmuia pe sineşi după trebuinţa trupului. Iar când s-a făcut episcop la Faran, mult se strâmtora pe sineşi spre viaţa cea aspră. Şi i-a zis lui ucenicul său: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai aşa. Şi i-a răspuns bătrânul: acolo era pustie şi linişte şi sărăcie şi voiam să chivernisesc trupul, ca să nu mă bolnăvesc şi să caut cele ce nu aveam. Iar aici este în lume şi pricepere şi de mă voi bolnăvi aici, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd călugăria”. Acei ce au înţelegerea unui călugăr, simt nevoia să primească binecuvântare, orice lucrare ar avea. Şi pe toată durata acesteia, până la încheierea ei se încredinţează unui episcop ori unui povăţuitor duhovnicesc, pentru ca aceştia să vegheze asupra lor şi să-i îndrepte în ceea ce fac. Nu doresc răsplată pentru aceasta, pentru că cel ce este slăvit sau răsplătit mai mult decât merită, mult păgubeşte. Da, părinte. Şi oriunde ai fi, pe stradă, în maşină, sau în orice altă parte, să spui rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”. Ar trebui să mergem des la Sfânta Liturghie, pregătiţi aşa cum se cuvine şi să ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Hristos Taine. Toată zidirea Îi mulţumeşte şi Îl slăveşte pe Dumnezeu. Un preot care nu liturghiseşte este în dezacord cu această minunată laudă. Bine ar fi ca, din când în când, să se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos ce se află scris în Ceaslov, aşa cum bine ar mai fi să se citească şi acatistul Domnului nostru Iisus Hristos aflat la sfârşitul cărţii „Războiul nevăzut” a Sfântului Nicodim Aghioritul. El ne îndeamnă stăruitor să chemăm deseori, prea-dulcele, dătătorul de bucurie şi izvorâtorul tuturor bunătăţilor, mântuitorul nume al Domnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele, ci şi cu inima şi mintea.
Ai de asemenea, marea îndatorire de a te ruga şi pentru ceilalţi, deoarece tu eşti cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat poporul Său. De aceea este datoria ta să te retragi şi să te rogi pentru pacea şi luminarea poporului Său. Precum a făcut şi marele Moise…

IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi

Într-adevăr, părinte, n-am spus nimic până acum despre rostirea rugăciunii lui Iisus pentru ceilalţi. Cum se poate folosi rugăciunea în acest scop?
— Există părinte, atâta nenoroc în lume, atâtea rele, atâta necunoaştere a lui Dumnezeu, care, după cum spun Părinţii, este cel mai mare păcat. Pentru aceasta eşti dator să plângi şi să te rogi. Sfântul Ioan Scărarul a scris o cuvântare adresată păstorului de suflete, adică stareţului, în care spune că atunci „când peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune câinele să stea neclintit lângă Dumnezeu în pază de noapte.” Atunci când creştinii dorm, preotul trebuie să-şi pună mintea de strajă, adică să vegheze şi să se roage Lui Dumnezeu pentru poporul Său. Câţi oameni se risipesc în acel moment! Câţi sunt în pragul sinuciderii! Câţi sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câţi sunt deznădăjduiţi şi în nevoie. Tu trebuie să rosteşti rugăciunea lui Iisus pentru toţi aceşti oameni – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-I pe robii tăi”, sau „pe robul tău” dacă te rogi doar pentru cineva anume.
— Pot să te întreb ceva? Ai spus mai devreme că rugăciunea lui Iisus ar trebui să nu fie afectată de imaginaţie. Acum spui că trebuie să ne rugăm pentru alţii, care au atâtea probleme. Dar acest lucru nu stârneşte cumva imaginaţia şi face mintea să se întrebe, pe când de fapt ar trebui să se adune în ea însăşi şi în inimă?
— Ai făcut bine că m-ai întrebat acest lucru deoarece în această privinţă este necesară o explicaţie. Când ne rugăm pentru alţii, trebuie să o facem înafară. Adică, dacă vrem să spunem rugăciunea lui Iisus pentru unii care sunt în nevoi, ar trebui să spunem mai întâi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe robii tăi”, sau „robul tău”, pomenindu-le numele, dar după aceea, ar trebui să continuăm fără să menţionăm numele lor şi fără să ne fixăm mintea asupra lor, fără să ne gândim la ei. Dumnezeu ştie pentru cine ne rugăm. Nu trebuie să te gândeşti nici la problemele care-i frământă, spune doar „miluieşte pe robul tău” şi Dumnezeu va trimite harul Său. Şi dacă este vrednic să-l primească, harul va lucra potrivit cu nevoia sa. Harul lui Dumnezeu, părinte, este asemenea apei, care atunci când vine pe pământ este sorbită de rădăcini şi dă fiecărui copac cât are nevoie. Nu avem aceeaşi convingere şi în timpul Sfintei Liturghii? Ne rugăm pentru toată lumea şi poporul răspunde „Doamne miluieşte”. Căci atunci când mila lui Dumnezeu vine, dăruieşte omului ceea ce are cu adevărat nevoie. Dar rugăciunea pentru ceilalţi este şi din alt motiv un efort necesar.
— Aş vrea să-l aud.
— Când ne rugăm pentru altcineva, imediat primim lămuriri de la Dumnezeu despre ceea ce are în special nevoie şi putem lucra cu adevărat pentru mântuirea lui. A venit odată cineva în chilia mea lăudându-mi un creştin care, aparent se bucura de un mare succes. Pentru că ideea nu prea era ortodoxă, am mers în biserică şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere ce se întâmpla. Şi n-o să-ţi vină să crezi…
— Nu spune aceasta, părinte, de ce n-aş crede?
—…imediat în biserică s-a simţit un miros urât. Şi am zis, cel lăudat nu era un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul dătător de viaţă şi astfel era mort: „ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3, 1). Căci, atunci când pleacă sufletul, trupul moare şi miroase urât. La fel este şi când harul lui Dumnezeu pleacă de la om, sufletul moare şi lasă o duhoare duhovnicească.
Am rămas uimit. Ceea ce-mi descoperise acum fusese fără nici o urmă de mândrie. Sfinţii nu pot fi trecuţi în nici o categorie. Ei nu sunt nici mândri nici umili, ci sunt mai degrabă oamenii lui Dumnezeu. Nu vorbesc pentru a se lăuda ci pentru a-i folosi pe ceilalţi, tot ceea ce fac fiind spre slava lui Dumnezeu. Legea Lui Dumnezeu devine legea lor ajungând adânc înscrisă în întregul lor mod de viaţă.
— În general, părinte, a continuat el, rugăciunea lui Iisus este necesară pentru lucrarea ta. Prin rugăciune vei fi în stare să recunoşti înlăuntrul inimii tale mişcările vicleanului diavol. Inima devine foarte sensibilă şi nespus de ageră în recunoaşterea diavolului şi, în acelaşi timp îşi trage multă putere din rugăciune pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel, devine un receptacol al Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, fiind încercat în războiul împotriva diavolului şi având cunoaşterea harului dumnezeiesc, poţi cu mare uşurinţă să intri în sufletul celuilalt şi să pătrunzi în lumea interioară a celui ce vine la spovedanie. Folosul este nespus de mare. El pleacă de la scaunul de spovedanie cu totul alt om. Uşurat de patimile ştiute şi neştiute. Dar aş vrea să-ţi adresez trei rugăminţi, a continuat Gheron. Sunt sigur că mi le vei împlini…
— Te rog, am spus. Sunt absolut sigur că vor fi de folos.

Cererile pustnicului

Prima cerere: călugării sunt atleţi ai rugăciunii. Ei pătrund, cu harul lui Hristos, în teritoriul diavolului şi îl distrug, împreună cu toate planurile sale. Îl înghesuie. Da, îl înghesuie cu rugăciunea neîncetată. La Muntele Athos nu trece un minut fără a se auzi strigătul către Iisus şi către Maica Domnului. Şi pentru că este silit, cel rău luptă împotrivă. Una din lucrările lui de căpătâi este să stăvilească orice dorinţă pe care o are cineva pentru isihie. Vă implor atunci să nu uitaţi în rugăciunile voastre pe călugări şi pe cei ce se gândesc să devină călugări. Vă rog, spuneţi şi pentru ei „Doamne Iisuse Hristoase ai milă de robii tăi” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte pe robii tăi”. Celui care se pregăteşte pentru monahism, diavolul îi atrage dragostea celor ce au fost până atunci indiferenţi. Rude, prieteni şi oameni duhovniceşti chiar, îşi arată prin cuvinte frumoase dragostea şi grija lor aparentă. În ziua de azi oamenii nu se roagă, dar nu-i lasă nici pe alţii să se roage. Cu toţii vor să înfrunte mulţimea greutăţilor lumii fără rugăciune. Dar lumea de azi este pierdută şi suferă nu din cauză că nu este cine să aibă grijă de nevoile ei, ci din cauză că nu este cine să se roage. Mulţi cred că lucrarea monahilor, care este mai ales rugăciunea, este nefolositoare şi neroditoare, dar ei nu ştiu că rugăciunea este „făptuire duhovnicească, luptă înverşunată şi trezvie veşnic veghetoare”. Ei nu vor să ştie că unii oameni se roagă pentru ei şi pentru problemele lor. Se opun astfel vocaţiei monahale şi devin unelte ale diavolului. Aşa cum am amintit înainte diavolul caută să împingă în păcate trupeşti pe cei care sunt pe cale să devină călugări, pentru a le arde aripile şi a le face mai grea viaţa călugărească. Căci, am spus deja, cu cât simte cineva plăcerea în lume, cu atât mai multă suferinţă va trăi în viaţa monahală spre a fi curăţit.
A doua cerere: Vă rog, pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunea voastră pentru ca Domnul să mă miluiască şi pe mine. Mă tem ca nu cumva să pierd harul lui Dumnezeu din cauza nepurtării mele de grijă mele. Mă tem să nu fiu doar un naufragiat în acest port liniştit. Rugaţi-vă ca Domnul să-mi dea „sfârşit creştinesc vieţii mele, fără durere, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Rugaţi-vă Maicii Domnului să mă mângâie şi să mă întărească. În fiecare seară o rog, mai ales pe ea, să fie apărătoarea şi ajutătoarea mea în această viaţă, în ceasul ieşirii mele să izgonească toţi vrăjmaşii ce vor să-mi ia sufletul, iar în ziua judecăţii să mă izbăvească de chinul cel veşnic şi să mă învrednicească bunătăţilor raiului. Vă implor să vă rugaţi pentru mine ca să mă căiesc. Vreau să plâng pentru păcatele mele şi să mă învrednicesc de mila Domnului nostru.
A treia cerere: Foloseşte-te frate, şi pentru tine de biciul lui Iisus. „Biciuieşte-ţi adversarii cu numele lui Iisus”. Spune rugăciunea lui Iisus ca să primeşti milă de la Dumnezeu. Ştii ce slavă pregăteşte Domnul în ceruri pentru cei ce-L iubesc? Ştii ce ospăţ bogat şi plin de bucurie îl aşteaptă acolo pe drept? Să nu rămânem afară din odaia Mirelui Hristos. Să nu auzim glasul „Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12).
Pustnicul a suspinat şi a spus „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi pe robul tău…”. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine şi pe robul tău…”. Imediat după aceea şi-a plecat capul şi s-a învăluit în tăcere.
— Îţi promit că voi îndeplini toate trei cererile, sfinţite Gheron, cel ce ai devenit, în această seară, lumina sufletului meu. Cu siguranţă le voi îndeplini pe primele două, deşi nu este nevoie. Dar în ce priveşte cea de-a treia cerere…
Am căzut în genunchi şi am strigat vărsând lacrimi:
— Ţine-mă lângă tine şi ajută-mă să mă mântuiesc. Nu vreau să mă întorc în lume. Azi mi-am aflat mântuirea. Ţine-mă lângă tine, sfinţite părinte şi învaţă-mă. Arată-mi treptele mistice ale îndumnezeirii. Deschide-mi porţile palatului numelui lui Iisus şi du-mă prin fiecare încăpere a sa. Sunt orb şi strig „miluieşte-mă”. Sunt ca vameşul, copleşit de păcat şi strig „miluieşte-mă”. Sunt îndrăcit şi strig în chinuri „miluieşte-mă”. Sunt străin precum cananeanca dar îndrăznesc să cer ajutor: „miluieşte-mă”. Sunt lepros din cauza patimilor şi strig din adâncul sufletului: „miluieşte-mă”. Sunt rătăcitor şi vreau să mă întorc. Sunt… sunt… Nu sunt un copil al lui Dumnezeu ci fiu al diavolului. Primeşte-mă lângă tine, Gheron, nu mă lăsa să plec de aici. Vreau să mor aici. Vreau să mor în acest loc pustiu şi neroditor, ca sufletul să mi se înmiresmeze şi să-L văd pe Dumnezeu. Vreau lacrimile să-mi devină hrană. Vreau să devin chimval al lui Dumnezeu şi să cânt, precum cântaţi voi la fiecare priveghere. Mă auzi, părinte? Nu plec. Aici voi rămâne. Aici voi trăi. Aici voi muri şi de aici voi urca la ceruri. Primeşte-mă, părinte…
Nu spunea nimic. Sau poate spunea ceva dar eu nu auzeam nimic. Doar aceste ultime cuvinte.
— Copile, oamenii au nevoie de tine. Du-te şi lucrează şi fă cunoscută voia Domnului. „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19).
Am crezut de datoria mea ca cel puţin acum să mă supun. Aceea era voia Domnului cu mine.
— Promite-mi totuşi, am spus, că mă vei primi să vin şi să stau cu tine câteva luni, ca să pot fi ucenic în Împărăţia lui Dumnezeu.
— Da, oricând vrei, eşti binevenit. Este timpul să ne odihnim puţin, pentru că se apropie miezul nopţii şi urmează în curând Sfânta Liturghie. Pregăteşte-te să slujeşti azi.
— Somnul nu-mi dă în această noapte odihnă şi chilia nu mă primeşte. În seara aceasta am renăscut şi m-am botezat. Dă-mi binecuvântare să rămân afară, în grădină, până la vremea Liturghiei. În astfel de momente mai bună odihnă se găseşte în veghere. Cei ce petrec noaptea sub lumina stelelor aud glasul arhanghelilor, îl slăvesc pe Hristos şi devin „asemenea” lui.
— Îţi dau binecuvântare. Domnul fie cu tine.

Miezul nopţii în pustia Muntelui Athos

Am ieşit şi am şezut pe o piatră. Se întuneca. Murmurul dulce al mării se putea auzi din depărtare. Toată dulceaţa veşniciei se adună în sufletul meu tulburat. Linişte nesfârşită. Am simţit prezenţa lui Hristos, Care ştie să umple pustia. Puţine momente în viaţă mi le-am petrecut astfel. Două ocazii, mai ales, mi-au venit în minte. Prima fiind în braţele naşului meu, ca mic copil, puteam auzi slujba catehumenilor în timpul căreia, prin glasul naşului meu l-am mărturisit pe Hristos ca să pot deveni mădular vrednic al trupului Său. A doua ocazie a fost acea noapte în care am primit învăţătura binecuvântatului Gheron, ca să pot primi al doilea botez al pocăinţei şi să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Singura diferenţă este că în primul caz n-am putut înţelege mare lucru (aproape nimic) în timp ce a doua oară am fost conştient de mişcarea mea spre Dumnezeu. În acea noapte Dumnezeu mi-a trimis mana Sa şi m-a hrănit cu cuvântul sfântului pustnic.
Spune proorocul Isaia: „Fericit este cel ce îşi are sămânţa în Sion şi rudele în Ierusalim” iar egumenul mănăstirii Stavronikita tălmăceşte plin de înţelepciune: „Şi noi putem spune că suntem fericiţi pentru că avem în Sionul Ortodoxiei – Sfântul Munte – sămânţa sfinţilor nevoitori şi în Ierusalimul ceresc avem o mulţime de rude. Ei trăiesc pentru noi şi sunt lumina şi nădejdea vieţii noastre prezente şi viitoare”.
Doream să pun în practică o mică parte din ceea ce bătrânul nevoitor îmi arătase în timpul discuţiei, acela fiind pentru mine mai degrabă „pildă, iar nu dătător de lege”. Mi-am aplecat capul, mi l-am pus pe genunchi, – asemeni profetului Ilie, pe muntele Carmel – şi am început să-mi încălzesc inima, ca să pot începe apoi rugăciunea lui Iisus.
Orele nopţii sunt dătătoare de viaţă pentru călugării ce sunt „lucrători ai rugăciunii neîncetate şi ale prea dulcei amintiri a Lui Iisus înlăuntrul inimii lor”. Noaptea înrâurează puternic trăirea vieţii îngereşti, de aceea o preferă pentru lucrarea duhovnicească şi pentru rugăciunea lui Iisus. Monahii desfiinţează noaptea, de vreme ce viaţa monahală desfiinţează totul. Viaţa monahală desfiinţează moartea, căci nunta duce viaţa mai departe dar în acelaşi timp duce mai departe şi moartea. O viaţă nouă se naşte, viaţă ce urmează să se stingă. În timp ce în viaţa trăită în feciorie moartea încetează să ameninţe omenirea. Viaţa unui monah este începutul veşniciei, viaţa adevărată, de aceea el trăieşte realitatea eshatologică, felul îngeresc de viaţă. Domnul a spus: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 34-35). Monahul aparţine altui veac. Viaţa prezentă devine veşnicie, devine trecerea nesfârşită a timpului! „Deşi umblă pe pământ în feciorie, monahul atinge cerurile”. De aceea putem spune că viaţa în feciorie desfiinţează chiar şi noaptea. Noaptea devine zi, căci monahii trăiesc felul de viaţă eshatologic şi îngeresc. Dacă „noaptea nu va mai fi acolo” potrivit Apocalipsei (Apocalipsa 21, 25), nici aici n-ar trebui să fie noapte pentru aceia care sunt îngeri în trup. Mielul, Soarele, Hristos îi luminează.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, „noaptea este folositoare tuturor”. Este folositoare şi sufletelor începătoare şi celor desăvârşite. Începătorii sunt monahii care sunt în primul stadiu al vieţii monahale, care trebuie să lupte cu patimile şi să încerce să le schimbe în iubire dumnezeiască. Ei sunt „crescătorii de animale”, care încearcă să călăuzească vitele, adică stările pervertite ale sufletului. Iar cei desăvârşiţi sunt cei ce au depăşit acest stadiu. Ei au ieşit din robia Egiptului, adică de sub stăpânirea patimilor, în pustia nepătimirii şi sunt păstori ce-şi duc oile – mintea şi inima curate – la muntele vederii dumnezeieşti. Sfinţii Părinţi spun că noaptea este importantă şi binefăcătoare pentru amândouă chipurile.
Cei ce sunt în primul stadiu îşi amintesc păcatele ce le-au făcut în timpul zilei, „tulburarea greşelilor”. Descoperă păcatele cu ajutorul harului dătător de viaţă, adevărat iar nu închipuit şi atunci încep să plângă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ei nu lasă să fie închise în adâncurile subconştientului toate gândurile vinovate, dorinţele ruşinoase şi faptele păcătoase, ci intră cu puterea harului şi alungă cu îndrăzneală tot ceea ce este sălăşluit acolo, fiind astfel vindecaţi. Îşi curăţă mintea şi inima nu doar de gândurile complexe ci şi de cele simple. Cei desăvârşiţi îşi petrec noaptea într-un chip diferit. Fiind curăţiţi de toate stările potrivnice firii, dau slavă lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea şi îşi îndreaptă gândurile şi inimile spre muntele vederii dumnezeieşti (theoriei).
La căderea nopţii, ei se gândesc la ziua facerii, când „pământul era netocmit şi gol” şi „întuneric era deasupra adâncului”(Facerea 1, 2). Când, la scurtă vreme după aceea, apar stelele, se gândesc la crearea stelelor şi precum îngerii au lăudat pe Dumnezeu atunci, Îl laudă şi ei acum pentru întreaga zidire. În timp ce alţii dorm şi aparent nici nu există, aceştia stau treji, singuri cu Dumnezeu, slăvindu-l asemeni lui Adam înainte de Cădere. Când fulgeră sau tună, se gândesc la înfricoşătoarea zi a Judecăţii. În locul glasului păsărilor de pradă, ei aud sunetul trâmbiţelor ce cheamă morţii să se ridice din morminte. Răsăritul luceafărului şi zorile le amintesc de arătarea semnului Fiului Omului, Cinstita şi de viaţă purtătoarea Cruce. Strălucirea soarelui le aduce în minte venirea în slavă a lui Hristos, Soarele dreptăţii. Aceia care neîntârziat se ridică să-L laude pe Hristos, sunt sfinţii care vor fi răpiţi în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4,17) şi cei ce nu se îngrijesc să laude la răsăritul soarelui pe Dumnezeu şi dorm, sunt cei ce vor fi judecaţi ca păcătoşi…
Am încercat să trăiesc acea noapte în acest fel. Am încercat să-mi încălzesc păcătoasa şi îngheţata inimă cu aceste gânduri. Când ea a început să se înmoaie, m-am rugat cu acele cuvinte pline de dragoste ale Fericitului Augustin:

„Cel ce eşti
săgeată aleasă şi sabie ascuţită,
străpungând cu puterea Ta
carapacea oţelită a inimii mele,
pătrunde cu puterea iubirii Tale,
ca sufletul meu să Te vadă
Sunt rănit de iubirea Ta,
sunt rănit de dragoste pentru Tine
Zi şi noapte vărs lacrimi îmbelşugate
Stăpâne,
Te implor
loveşte-mi sufletul împietrit
cu lancea ascuţită a iubirii Tale.
Pătrunde în adâncimea fiinţei mele.
Răcoreşte-mă cu apă vie.
Deschide în ochii mei izvor
de lacrimi veşnic curgătoare.
Veghează-mă cu iubirea Ta neclintită.
Dă-mi nădejde să-Ţi văd slava.
Dă-mi lacrimi nesfârşite.
Nu în această viaţă caut mângâiere
ci în odaia cerească de nuntă,
să fiu vrednic să te văd,
Iubit, Domnul meu şi Dumnezeul meu.
Adu-mi sufletul uscat
însetat după Tine,
la şuvoaiele neoprite
de apă vie.
Sau, mai bine, Dumnezeul meu, Viaţa mea,
Trage-mă spre Tine,
Fântână vie,
ca să pot bea
şi să fiu săturat,
şi să trăiesc veşnic cu Tine.
O, Tu, izvorul vieţii
umple-mi mintea cu revărsarea
iubirii Tale mângâietoare;
fă-mi inima să se reverse
cu tristeţea strălucită a iubirii Tale.
Fie ca să uit grijile trecătoare ale lumii
şi să Te păstrez veşnic în inimă”.

Apoi am repetat cu toată puterea rugăciunea lui Iisus, aşa cum am învăţat de la pustnic. Nu ştiu cât am rămas acolo. Sunt momente când acele ceasului nu se mai învârt. Timpul se oprise în veşnicie.
Miezul nopţii trecuse demult. Puteam vedea acum colibele monahilor cum se luminau una după alta. Privighetorile începeau să-şi înalţe cântecul lor. „Izvoarele smereniei” ce încep să se reverse şi să ne ude pământul însetat! „Turle înflăcărate ale muntelui” ce revarsă lumină! „Crinii cu bun miros şi bine plăcuţi” ce înmiresmează lumea întreagă! Chiliile vor răsuna de glasurile lor în scurt timp şi se vor umple cu lacrimi de pocăinţă sau lacrimi de dumnezeiască luminare. Ei se ridică să laude pe Hristos şi să-i ceară să trimită harul Său dumnezeiesc, mila Sa îmbelşugată.

Iisuse, frumuseţea cea mai presus de minte şi atotbună, slăvescu-Te pe Tine că ai făcut ca voia şi puterea una să fie.
Iisuse, dragoste dumnezeiască şi mult dorită, slăvescu-Te pe Tine că nemărginita lume o porţi cu puterea Ta.
Iisuse, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, mulţumescu-Ţi Ţie că pe calea adevărului mă călăuzeşti prin cuvintele Tale de viaţă dătătoare.
Iisuse, Cel ce eşti desăvârşita vedere a celor fericiţi, mulţumescu-Ţi Ţie că învredniceşti cu slava Ta firea noastră cea căzută.
Iisuse, Cel ce eşti Lumină mai presus de toată lumina, cu frică mărturisescu-mă Ţie că în întunericul păcatelor încă mă scald.
Iisuse, Cel ce eşti Judecătorul tuturor, mărturisescu-mă Ţie că nicicând până acum de iubirea Ta n-am fost pătruns.
Iisuse, Cel ce eşti căldură de viaţă dătătoare şi preadulce, încălzeşte-mi frigul sufletului.
Iisuse, Cel ce eşti veşmânt înstelat şi preastrălucitor, acoperă-mă şi pe mine cel gol.
Iisuse, Cel ce eşti începutul şi mijlocul şi sfârşitul meu, curăţeşte-mi inima cea plină de multe necurăţii.
Iisuse, Cel ce Eşti, în toate şi mai presus de toate, Dumnezeul meu, arată-Ţi faţa ta spre mine şi mă mântuieşte.
Iisuse, Cel ce eşti mai presus de toată mintea, arată-mă întreg prin adunarea minţii şi prin rugăciune neîncetată.
Iisuse, Cel ce eşti taină mai presus de toată cunoaşterea, ridică-mă deasupra a toată simţirea şi cugetarea.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.

În aceste ceasuri întregul Munte este în flăcări, iar diavolul urlă, rănit de moarte. Monahii cu adevărat sunt îndumnezeiţi.
Slujirea Sfintei Liturghii

Am continuat pentru destulă vreme să rostesc rugăciunea lui Iisus. Mi-am amintit persoane, fraţi, prieteni ce trăiesc în lume şi am simţit în acel moment nevoia să-l rog pe Dumnezeu pentru ei.
Apoi am fost chemat să slujesc Sfânta Liturghie, în micul paraclis al schitului. Ce Sfântă Liturghie a fost aceea! Ce măreţie. Ştiam că Sfânta Liturghie era o întreagă teologie şi vedere a lui Dumnezeu. Ştiam că Sfânta Liturghie este Paştele cel adevărat, Golgota şi Învierea lui Hristos. Dar în acea noapte am trăit-o şi am înţeles-o. Am învăţat că Sfânta Liturghie este punctul culminant în viaţa credinciosului. „Este ţelul vieţii, şi când îl atinge nu are nevoie să ceară nimic mai mult în căutarea fericirii”. Da, Sfânta Liturghie este cea mai mare fericire a credinciosului.
Erau doar câteva candele ce luminau biserica, destule cât să se vadă feţele Sfinţilor, a Preacuratei şi a lui Hristos. Cei trei ucenici împreună cu Bătrânul lor, stăteau nemişcaţi în stranele vechi, trăind Taina. Nu participau doar, ci slujeau Liturghia împreună cu mine! Feţele lor erau asemeni feţelor sfinţilor din icoane. Era ca şi cum ar fi coborât de pe pereţi şi ar fi trăit Paştele. Glasurile lor erau blânde, slabe, înăbuşite de căinţă. Cântarea ieşea dintr-o inimă rănită de dragostea dumnezeiască, ieşea din profunzimile sufletului, străpuns de dragoste dumnezeiască. Acolo se distinge clar omul din lume ce nu trăieşte în nevoinţă şi pocăinţă.
Mărturisesc că tocmai acea Sfântă Liturghie era pentru mine o problemă. Niciodată în viaţă n-am trăit o asemenea încurcătură şi în acelaşi timp o asemenea inexprimabilă bucurie. M-am simţit stânjenit, căci eram printre sfinţi. Când am ieşit din altar să dau binecuvântarea „Pace tuturor”, am rămas pe gânduri. Ei aveau deja această pace, în timp ce eu eram cel ce aveam nevoie de ea, m-am gândit. Când am dat binecuvântarea apostolică „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi binecuvântarea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţii” ştiam foarte bine ce făceam. Dădeam binecuvântare şi har celor ce erau plini de har. Spuneam „Sus să avem inimile” oamenilor care aveau întotdeauna inimile înălţate. Eram singurul dintre ei la care se referea acea poruncă. Mi-am simţit păcătoşenia Şi atunci când am rostit rugăciunea „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie…” Cu căinţă neprefăcută şi lacrimi neîncetate am rostit rugăciunea „…Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-ţi fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău.”
Dar în acelaşi timp am simţit şi harul, îndulcindu-mi sufletul cu dumnezeiasca sa prezenţă. Acesta, fiind dinainte curăţit sub călăuzirea înţeleaptă şi binecuvântarea pustnicului, acum era cu desăvârşire dăruit ca locuinţă a Împăratului tuturor.
Când a venit timpul pentru Sfânta Împărtăşanie, am trăit cel mai mişcător moment. Feţe purtând urmele nevoinţelor, luminate de vederea lui Dumnezeu, se apropiau să-L primească pe Iisus, să participe la Taină. Să primească har din preaplinul harului trupului îndumnezeit al lui Hristos. Rugăciunea lui Iisus sporeşte dragostea şi cu cât aceasta devine mai arzătoare cu atât îi călăuzeşte la Masa dragostei şi îi uneşte cu Dragostea. Cu cât participă la Sfânta Împărtăşanie, cu atât râvna lor pentru rugăciunea lui Iisus sporeşte.
„Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… monahul cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi spre viaţa de veci.” Da. Într-adevăr se împărtăşeau de viaţa veşnică „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Este foarte greu să slujeşti Liturghia şi să împărtăşeşti pe Hristos celor ce sunt dumnezei prin har. Hristos este prezent acolo, „Dumnezeu printre dumnezeii ce au fost îndumnezeiţi în Cel ce după fire este Dumnezeu”.
Trupul omului, prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, devine „dătător de lumină”. Primind hrana cerească, mana duhovnicească, nu o schimbăm în carne, ci „carnea noastră se schimbă spre aceea”. Totul străluceşte!
După Sfânta Împărtăşanie cel ce a cântat în strană rosteşte următoarele, după rânduiala de la Sfântul Munte: „Amin, Amin. Amin. Pentru iertarea păcatelor şi spre viaţă veşnică. Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele fără de moarte, Preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, Aliluia, Aliluia.” De aceea se împărtăşesc de Sfintele Taine. Pentru ca să trăiască toată ziua cu Hristos şi să mediteze la sfântul, preadulcele şi iubitul său nume.
După încheierea Sfintei Liturghii un monah citeşte rugăciunea de mulţumire. Acolo, după acele momente minunate, se înţeleg cel mai bine rugăciunile pe care Sfinţii Părinţi le-au rânduit pentru a fi rostite drept mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Una dintre ele este rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos: „dă să-mi fie şi mie acestea…spre luminarea ochilor inimii mele…spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Ca în sfinţenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea şi să nu mai viez mie ci Ţie, Stăpânului şi Binefăcătorului nostru”. Sau rugăciunea către Maica Domnului, pe care Sfinţii Părinţi o cinstesc în mod deosebit: „…Ci tu, care ai născut lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înţelegători ai inimii. Ceea ce ai născut Izvorul nemuririi, înviază-mă pe mine, cel ce omorât de păcat. Ceea ce eşti Maica iubitoare de milostivire a Dumnezeului celui milostiv, miluieşte-mă şi dă umilinţă şi zdrobire în inima mea şi smerenie în gândurile mele şi ridicare din robia cugetelor mele. Şi mă învredniceşte până la sfârşitul vieţii fără de osândă să primesc sfinţirea Preacuratelor Taine, spre tămăduirea sufletului şi a trupului. Şi-mi dă, Stăpână, lacrimi de pocăinţă şi de mărturisire, ca să te laud şi să te măresc pe tine în toate zilele vieţii mele…”. Căci Sfinţii vorbesc despre lumină şi viaţă, dar şi despre lacrimi de pocăinţă.
După dumnezeiasca Împărtăşanie, viaţa duhovnicească sporeşte mai mult, Hristos fiind indispensabil pentru lupta ascetică.
Capela a fost în acea noapte, cel puţin pentru mine, Ortodoxia în întregime. Taina prezenţei lui Hristos şi scara lui Iacov. Şi un strigăt s-a auzit din adâncul inimii mele: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”(Facere 28, 17). De aici cuvioşii părinţi urcă şi se îmbată de veşnicie.
Dumnezeu îmi vindecase slăbiciunea înainte, prin sfântul pustnic. Dar acum, în timpul Sfintei Liturghii, în Templu, L-am văzut pe Dumnezeu şi L-am recunoscut pe Cel ce m-a vindecat şi pe mine, după cum l-a vindecat şi pe slăbănog. Pe acela Domnul îl vindecase la scăldătoare, dar el L-a recunoscut şi I s-a închinat în Templu.
În acea noapte am fost înălţat. „O, noapte mai luminoasă decât ziua; O, noapte mai înveselitoare decât soarele; O, noapte mai albă decât zăpada; O, noapte mai strălucitoare decât fulgerul; O, noapte ce alungă somnul; O, noapte ce ne învaţă cum să veghem cu îngerii.”
Mărturisesc cu siguranţă că o zi la Sfântul Munte face mai mult decât un an întreg de studiu. O noapte într-o colibă izolată valorează mai mult decât un grad universitar. Câteva minute de vorbă cu un pustnic este asemeni unei linguri de vitamine, ce valorează mai mult decât toată prostia ce o luăm, trăind în lume.
Consider că Muntele Athos este arca Ortodoxiei, unde nu se spun prea multe, dar se trăiesc foarte multe. Este hotarul dintre lume şi lucrurile mai presus de lume. „Hotarul dintre lume şi ceea ce stă mai presus de lume, Athosul este tărâmul virtuţii” (Sf. Grigorie Palama). Muntele Athos este păşunea cea cu multă verdeaţă a lumii Ortodoxe. Fiecare pustnic este un protest tăcut faţă de duhul secularizării credinţei noastre şi un viteaz apărător al ei. Aici, la Muntele Athos, găseşti puterea de a te pocăi cu adevărat şi a trăi Ortodoxia în plinătatea ei, de aceea Sfântul Munte oferă atât de mult Bisericii şi oamenilor ce trăiesc în lume. Fiecare pustnic este un Iona (în sensul bun) ce pare că pleacă la Tars (în pustie) dar pe care chitul (harul lui Dumnezeu) îl duce în Ninive, cetatea cea mare (în lume) să propovăduiască pocăinţa, care este reîntoarcerea la Dumnezeu.
„Bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe” (Luca 9, 33). Totuşi, pentru mine nu s-a găsit acolo colibă. Luând comoara rugăciunii lui Iisus, pe care mi-a arătat-o Gheron, trebuia să fug în lume şi să o „bombardez” cu puterea ei. Trebuia să vestesc în cele patru colţuri ale pământului care este cea mai mare comoară pe care o adăposteşte Muntele Athos. Nu este comoara aurită a trecutului, nu sunt veşmintele brodate în aur, nu sunt manuscrisele încărcate de miniaturi, ci rugăciunea plină de har a lui Iisus cu a cărui putere s-au împlinit toate aceste lucruri.

 

Coborând de pe propriu-mi Tabor

Imediat ce s-a luminat bine de ziuă, am căutat să primesc binecuvântarea părintelui… şi să cobor de pe munte la mare, dar şi de pe muntele duhovnicesc la marea lumii. L-am găsit liniştit, senin, rostind rugăciunea lui Iisus şi făcându-şi lucrul de mână ca să-şi agonisească cele pentru trai, adică puţină pâine uscată şi lucrurile absolut necesare.
— Binecuvântează-mă, am spus şi m-am aplecat să-i sărut mâna.
— Mergi cu bine, fiul meu. Maica Domnului să fie cu tine. Sfânta Treime să-ţi ajute. „Domnul să-ţi păzească sufletul şi trupul de tot răul, de toată răutatea diavolului şi de toată tulburarea; Domnul să fie lumina ta, scăparea ta, calea ta, tăria ta, cununa bucuriei tale şi pricepere veşnic. Ai grijă de tine”. Ai de-a pururi însoţitor nedespărţit rugăciunea lui Iisus. Şi roagă-te şi pentru mine, ca Dumnezeu să mă miluiască…
Rugăciunile călugărilor sunt pline de viaţă pentru că ies din inimi sensibile.
— Gheron, îţi mulţumesc pentru tot. Roagă-te pentru mine, pentru prietenii mei, pentru fiii mei duhovniceşti, pentru rudele mele. Roagă-te, roagă-te, sfinte Gheron. Roagă-te pentru lumea întreagă căci tu îi eşti cel mai înalt vârf, aproape de Ceruri. Roagă-te, Gheron. Eşti cel mai scump preţuit om dintre toţi oameni. Roagă-te. Tu eşti o comoară nemaiîntâlnită a Ortodoxiei, păstrată ca mulţi alţii, în vistieria Sfântului Munte. Roagă-te, roagă-te pentru noi, păcătoşii. Tu eşti şarpele de aramă înălţat în deşert şi noi păcătoşii, muşcaţi de şerpii păcatului, privim la tine şi ne vindecăm. Tu eşti Moise al nostru, care pe munte îţi înalţi mâinile în rugăciune şi noi îi înfrângem pe vrăjmaşi jos, în lume. Nu-ţi coborî mâinile, căci ne va zdrobi puterea vrăjmaşului, a diavolului. Roagă-te, Gheron…
— Dumnezeu să ne miluiască, fiul meu.
— Binecuvântează.
— Domnul să te binecuvânteze. Te voi aştepta la anul.
Precum o pasăre, ca un serafim arzând, ca înflăcăratul prooroc Ilie coboram de pe munte la ţărmul mării pentru a lua vaporul. Mintea nu-mi mai funcţiona. Gândirea se oprise. Doar inima îmi ardea. Zburam. Şi fără să-mi dau seama, cântam bucăţi din slujba pe care desăvârşitul monah atonit, Sfântul Nicodim, o compusese pentru Părinţii de la Muntele Athos.
„Cine va spune lupta voastră, binecuvântaţi Părinţi, sau cine va lăuda cu vrednicie nevoinţele voastre, înfrânarea minţii, rugăciunea neîncetată, suferinţele prin care treceţi pentru a lucra virtuţile, uscarea trupului, lupta cu patimile, starea de toată noaptea, lacrimile neîncetate, smerenia duhului, izbânzile asupra diavolului şi toate celelalte daruri?
O, mulţime de cuvioşi sfinţiţi şi doriţi de Dumnezeu. O, albine alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.
Bucuria Sfintei Treimi; încântarea Maicii Domnului, lauda Athosului, izvor de smerenie pentru lume. Rugaţi-vă Domnului să miluiască sufletele noastre”.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor tăi, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă.

 

Epilog

Acum că am ajuns la finalul cărţii mele simt că este necesar să înalţ adânci mulţumiri şi slavă Preasfintei Treimi, pentru că mi-a deschis ochii. M-a ajutat să fiu legat duhovniceşte de Sfântul Munte, care este „tărâmul virtuţii” şi să cunosc oameni sfinţi. „Ei trăiesc pe pământ dar sunt locuitori ai cerului”. Cunoscând aceşti oameni, vorbind cu ei şi primindu-le sfaturile, am descoperit altă latură a vieţii duhovniceşti. Mai presus de predici moralizatoare şi cucernicie seacă. Am cunoscut libertatea Duhului şi putinţa mântuirii mele. Am simţit adânc menirea unui creştin.
Trebuie să mulţumesc şi dumnezeiescului har, care m-a învrednicit să aştern pe hârtie această convorbire pe care am purtat-o la Sfântul Munte. Bineînţeles, nu se poate scrie exact aşa cum a fost această sfântă şi „de viaţă dătătoare” discuţie, căci cuvintele sunt cu adevărat prea sărace şi uneori cu totul nepotrivite acestui scop. Dar chiar şi aşa, din puţinele lucruri ce sunt scrise aici, se poate înţelege, chiar dacă nu întrutotul, pocăinţa pe care a adus-o acea sfântă convorbire.  Sunt încredinţat că vor fi unii ce se vor folosi, în felurite chipuri, de aceste puţine gânduri. Acest crez al meu se bazează pe faptul că în tot timpul cât am aşternut această scriere, am dus o luptă neîncetată cu diavolul. L-am simţit în permanenţă lângă mine, făcând totul să mă oprească. Dar puterea harului dătător de viaţă m-a ajutat să termin.  Este ştiut de către toţi dreptslăvitorii creştini că este cu putinţă a-ţi dobândi mântuirea. Această posibilitate a îndumnezeirii se datorează faptului că suntem creaţi „după chipul lui Dumnezeu” şi acest chip există, el fiind Dumnezeu-Omul, Hristos. Mulţi teologi ortodocşi subliniază adevărul că Dumnezeu-Omul Hristos este răspunsul tuturor întrebărilor legate de fiinţa umană. Învăţătura despre Hristos este fundamentul antropologiei. Şi când Sfinţii Părinţi au luptat împotriva ereziilor, nu au făcut-o din ură faţă de cineva (misantropie) ci din iubire de oameni (filantropie). Când se luptau să păstreze neştirbită învăţătura despre Hristos, o făceau pentru mântuirea oamenilor. Căci prin urâciunea ereziilor, mai ales a celor ce se ating de persoana lui Hristos, se pierde cu desăvârşire posibilitatea mântuirii noastre. Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, în persoana lui Hristos, sunt uniţi neamestecat, nedespărţit, neîmpărţit şi fără schimbare Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Această unire ipostatică în persoana lui Hristos dă posibilitatea şi nădejdea îndumnezeirii noastre. Iisus a îndumnezeit şi a slăvit firea umană, pe care a primit-o de la Fecioara Maria. Rămâne acum ca toate celelalte persoane omeneşti – adică toţi cei ce vor să se mântuiască – să fie îndumnezeiţi. Şi aceasta se dobândeşte prin pocăinţa şi lupta fiecăruia de a se uni cu Dumnezeu-Omul şi prin trăirea „în Hristos Iisus”. Curăţirea aduce luminare şi unire cu Hristos, „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită” (Sfântul Grigorie Teologul).
Mai mult, acesta este exact sensul dumnezeieştii întrupări a lui Dumnezeu-Cuvântul. „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Hristos vrea să-l mântuiască pe om şi să restaureze în el „chipul Său căzut”. Într-adevăr, omul poate deveni acum dumnezeu-om prin Dumnezeu-Omul, Hristos. Precum Dumnezeu Cuvântul a devenit prin iconomie om, la fel omul poate deveni prin har, Dumnezeu. De obicei la sărbătoarea Naşterii Domnului, subliniem roadele care izvorăsc din Naşterea Dumnezeu-Omului: pacea, dragostea, smerenia şi altele. Dar acestea există deoarece firea omenească, fiind unită cu Firea dumnezeiască, a găsit pace, bucurie şi har căci s-a născut Dumnezeu-Omul, Mântuitorul, Iisus. Bucuria noastră este că „s-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 11). Da, într-adevăr s-a născut Dumnezeu-Omul. Iisus n-a fost un mesager al mântuirii noastre ci El este însăşi mântuirea. Nu este un trecător grăbit ce a trecut în fugă prin lumea noastră înticăloşită, ci El este „recapitularea”, noua creaţie. El este rădăcina nouă şi sănătoasă ce dă viaţă firii omeneşti, după ce ne-am îmbolnăvit de rădăcina veche şi păcătoasă a lui Adam. Prin urmare ne-a adus viaţă şi noi putem deveni „măslini roditori”.
De aceea, nu există altă mântuire decât prin Dumnezeu-Omul Hristos, fără El neexistând decât înstrăinare şi dezumanizare. Cel ce nu trăieşte în Hristos este înstrăinat de Dumnezeu, de sine şi de aproapele său. Dumnezeu este pentru el ceva străin şi necunoscut. Sinele devine asemeni unei fiare sălbatice. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „când mintea părăseşte pe Dumnezeu, se face fiară sălbatică, iubitoare de plăceri, vrăjmaşul celorlalţi oameni”. Aproapele său nu este bucuria ci iadul său. Aşa, departe de Dumnezeul-Om, este distrus şi descompus sau devine o „legiune”, după chipul fiarei din Apocalipsă, al diavolului, ajungând într-o stare contrară firii, nefiinţa. Omul separat de Dumnezeul-Om Hristos este, după Nicolae Cabasila, „nefiinţă”, un nimic, pentru că este lipsit de viaţa în Hristos. Doar cel ce trăieşte în Dumnezeul-Om este om adevărat. Putem spune, atunci, că fiecare persoană poate să devină fie dumnezeu-om fie fiară-om. Acela va fi sfârşitul istoriei.
Este nevoie să trăim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi să devenim Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu prin har. Acesta este dobândit când trăim în Biserică şi suntem părtaşi la Sfintele sale Taine, căci „Biserica se manifestă în Sfintele Taine, nu ca în simboluri, ci mai degrabă ca mădularele trupului în inimă şi crengile plantei în rădăcină şi cum a spus Domnul, ca mlădiţele pe viţă” (Nicolae Cabasila). Acest lucru este împlinit prin chemarea numelui lui Iisus şi rostirea rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, mai ales că această rugăciune este strâns legată de Sfânta Împărtăşanie. Întreagă teologia Bisericii ortodoxe este ascunsă în această mică rugăciune. De aceea vom chema întotdeauna preadulcele şi dătătorul de bucurie nume al lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Bineînţeles, ei au posibilitatea să trăiască necontenit înlăuntrul ei. Dar şi noi cei păcătoşi o putem rosti. Să ne fixăm pentru aceasta un anume timp din zi şi să începem prin a o spune zece minute dimineaţa şi zece seara, cât mai liniştiţi cu putinţă. Este foarte important să fixăm dinainte un anume timp (chiar foarte scurt) când nu ne întrerupe nimic. Cu trecerea timpului acest moment se va prelungi şi va îndulci sufletul, buzele… Să o spunem chiar şi când mergem pe stradă, înainte de a adormi, ori de câte ori avem puţin timp liber. Soţul sau soţia sau toată familia să o spună dimineaţa şi seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui să o spună calm şi liniştit şi ceilalţi să o asculte. Har îmbelşugat va veni atunci peste familie. Există multe familii ce au practicat-o şi au trăit minuni în viaţa lor… Însă cei ce vor să meargă mai departe în rugăciune au nevoie de un povăţuitor duhovnicesc experimentat. În acelaşi timp să trăim viaţa în armonie cu poruncile lui Hristos. Căci ucenicul lui Hristos urmează lucrarea şi învăţătura Sa. Păzind poruncile, primim har, dobândim întreaga Sfântă Treime. Potrivit Sfântului Maxim, cel ce a primit şi a păzit o poruncă dobândeşte, în chip mistic, întreaga Sfântă Treime.
De ţi-a fost de folos citirea acestei cărţi, te rog frate, pomeneşte-mă şi pe mine, cel ce-am aşternut-o pe hârtie, în rugăciunile tale, ca să mă căiesc şi să primesc mila lui Dumnezeu. Să vieţuiesc în Hristos, să pot trăi în Biserică, să pot trăi creştineşte. Te rog din toată inima…

Scrieri filocalice

Akedia

Akedia, nestatornicie, dezordine

ˇ Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. “Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: “Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine”. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni. (Evagrie Ponticul)1

ˇ Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii)

Ascultarea

Ascultarea, tăierea voii, supunerea

ˇ Să ai în rugăciunea ta ochi neîmprăştiat şi, lepădându-te de trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte. (Evagrie Ponticul)

Credinţa

ˇ Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război împotriva celor ce luptă cu ardoare.

ˇ Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se împiedică în necredinţ㠖 cade, căci “Tot ce nu este din credinţă este păcat” (Romani 14,23).

ˇ Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu uşurinţă.

ˇ Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.

ˇ Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.

ˇ Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea sfintelor puteri – îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.

ˇ Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig – haină, celui ostenit – odihnă, celui ce se roag㠖 nădejdea inimii şi celui ce plânge – mângâiere.

ˇ Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.

ˇ Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.

ˇ Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până şi de umbra sa.

ˇ Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.

ˇ Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe drept cuvânt.

ˇ Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.

ˇ Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor al păcatului.

Cunoaştere, Ignoranţă

ˇ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)7

ˇ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.(Antonie cel Mare)7

ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)7

ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7

ˇ Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)7

ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel care are minte se ştie pe sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)7

ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7

ˇ Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7

ˇ Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă. De pildă: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu” lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând pâine” dau o formă minţii, iar: “a frânt-o” iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: “Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat”, îşi pune tiparul pe minte, afară de “am văzut pe Domnul”. Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună tipar}l pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstei, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor trupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile care îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că, dintre vederile care nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel ca în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii, pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti.(Evagrie Ponticul)7

ˇ Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)7

ˇ Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris”. (Marcu Ascetul)7

ˇ Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă. (Marcu Ascetul)7

ˇ Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

ˇ Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nu zice: „Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.” Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunoştinţa îngâmfă”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideşte”, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit fără să ştie nimic. (Marcu Ascetul)7

ˇ Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7

ˇ Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi din amintire. (Marcu Ascetul)7

ˇ Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face. (Marcu Ascetul)7

ˇ Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

ˇ Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.7

ˇ Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereşte de tot răul. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7

ˇ Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7

ˇ Definiţia cunoştinţei: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Nici cel ce este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce ţine mijlocia iluminării, trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)7

 

Curaj-Frică

« Scrierea precedentăUrmătoarea scriere »
ˇ Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)

ˇ Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: “Doamne, om nu am” căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Ce să fac părinte că mi-e frică? – Locuitorii cetăţii se tem de barbari până ce nu au ajutorul împăratului, dar când află că a sosit în cetate generalul, nu se mai tem ştiind că acum are cine să-i apere. Chiar de vor auzi că se apropie barbarii, nu se îngrijorează având pe cel ce se luptă pentru ei. Deci şi noi, dacă credem în Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci căci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)

ˇ Un frate se înfricoşa tare de tâlhari şi a destăinuit Bătrânului frica sa. – Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni căci a zis: “Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13,15), dar ne predă necredinţei noastre. Sunt oare mai mulţi tâlhari care năvălesc decât carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim cu toţii că printr-un cuvânt şi la un semn al Domnului au fost deodată înecate toate. Nu-ţi aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce veneau asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie să izbăvească de ispite pe credincioşi, Acela le-a făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura care zice: “Domnul te va păzi pe tine de tot răul, păzi-va Domnul sufletul tău”. Şi cum vom da uitării cuvântul: “Vouă şi perii capului vă sunt număraţi”, ori: “Nici o vrabie nu va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu e cu mult mai de preţ omul decât o vrabie?” O, fric㠖 fiică a necredinţei, până unde m-ai coborât! Aceasta-i înspăimântătoare: orbeşte mintea, moleşeşte inima, împuţinează sufletul şi-i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este sora lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica de Dumnezeu în ţara pierzaniei. Frate, să fugim de ea şi să-l deşteptăm pe Hristos din somn zicând: “Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim!” şi El sculându-se, va certa năvala vântului şi o va potoli, iar nouă ne va spune: “Eu sunt, nu vă temeţi!” Să părăsim deci toiagul de trestie şi să luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce şchiopătează, prin care se scoală morţii, întru care se laudă Apostolul, cu care am fost izbăviţi de prădarea diavolului, noi înşine aşezându-ne lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci El ne păstoreşte pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea noastră de a ne depăşi, este puterea pregătită nouă de Hristos. El a răbdat-o pentru a întări firea omenească din El împotriva cruţării egoiste şi pentru a ne comunica această putere şi nouă. Pomenirea ei legată de semnul ei îl aduce pe Hristos Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit firea Sa omenească răbdând crucea şi care, în urma acestei întăriri a biruit moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire omenească moleşită îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care reprezintă o supremă tărie ca pe un obiect. Ea însăşi trebuie să vină în întâmpinarea învierii sale, ca actul acestei tării spirituale prin răbdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada milei lui Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe care ni l-a dăruit pentru a ne întări şi a creşte spre tăria vieţii generoase nesupusă morţii, îngustării egoiste. În cruce îl avem pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi această putere. Prin ea alungăm diavolii care ne supun când suntem fricoşi din egoism, prin ea suntem păziţi în păşunea întinsă a hranei nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul vrea să ne facă fricoşi ca să ne predăm şi să devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii şi la slava Lui. Dracii ne robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor, lucrând sub stăpânirea ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)

Curvia – Curăţia

ˇ Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somnul pe nesăturate, din glume şi din împodobirea trupului. (Avva Isaia)

ˇ Neprihănit este cel ce nici măcar în somn nu mai simte în sine vreo mişcare cât de slabă a desfrânării. Neprihănit este cel ce a dobândit o totală insensibilitate faţă de trupuri, oricare le-ar fi frumuseţea, iar regula şi definiţia desăvârşitei purităţi constă în aceasta: a avea aceiaşi atitudine către cele însufleţite şi cele neînsufleţite, raţionale şi cele lipsite de raţiune.

ˇ Cel care a dobândit neprihănirea să nu-şi închipuie cumva că a câştigat-o prin forţe proprii, căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea. Unde s-a biruit firea, este vădit că acolo-i de faţă Cel mai presus de fire.

ˇ Începutul curăţiei este neconsimţirea gândurilor spurcate şi când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul este marcat de mişcări fireşti cauzate de îndestularea bucatelor dar neînsoţite de închipuiri obscene şi izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârşitul este moartea trupului faţă de aceste mişcări, înainte de moartea gândurilor (gândurile se mai pot ivi în minte dar trupul nu mai reacţionează deloc).

ˇ Cel ce a alungat câinele acesta cu ajutorul rugăciunii se aseamănă celui ce luptă cu un leu, dar cel ce îl înfrânge pe acesta cu împotrivirea în cuvânt se aseamănă celui ce-şi urmăreşte duşmanul. Cel care respinge dintr-o dată năvala lui, deşi se află încă în trup, s-a sculat din sicriu.

ˇ Dacă semnul adevăratei purităţi este dispariţia închipuirilor din timpul somnului sau insensibilitatea faţă de ele, apoi culmea desfrânării este aceea de a avea scurgeri treaz fiind în urma gândurilor care ne umblă prin minte.

ˇ Să nu crezi trupului atâta vreme cât trăieşti şi să nu-i dai îndrăzneală până nu te vei întâlni cu Hristos.

ˇ Nu îndrăzni să crezi că înfrânându-te nu vei mai putea cădea, căci un oarecare nemâncând nimic a fost aruncat din cer (Cel ce crede că înfrânându-se nu va cădea, zămisleşte mândria şi prin aceasta a şi căzut precum a căzut şi satana din cer fără să mănânce nimic.)

ˇ Bine a spus oarecare dintre gnostici atunci când au definit îndepărtarea de lume ca pe o duşmănie faţă de trup şi luptă împotriva stomacului.

ˇ În general vorbind, căderile la cei începători provin întotdeauna din desfătarea cu mâncări, la cei de mijloc, din mândrie, de care e adevărat, nu sunt scutiţi nici cei dintâi, iar în cei ce se apropie de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui.

ˇ Nu încerca să alungi demonul desfrânării prin raţionamente şi argumente contrarii pentru că acesta este mult prea puternic ca să fie câtuşi de puţin afectat de acestea, ca unul ce are în ajutor înclinările rele ale propriei noastre firi.

ˇ Cel ce voieşte să-şi biruie trupul sau să se lupte prin puterea proprie, în zadar aleargă căci de nu va nimici Domnul casa trupului şi nu o va zidi pe cea a sufletului în zadar posteşte, priveghează cel ce vrea să o strice.

ˇ Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale recunoscând întru toate neputinţa proprie şi vei lua darul neprihănirii pe nesimţite.

Deznădejdea

Deznădejde, descurajare, cedare

ˇ Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)9

ˇ Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. “De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta”. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: “Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare”. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu “pui de năpârci”, zicând: “Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam”. Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Păzeşte-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat şi netulburat, să ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9

ˇ Definiţia nădejdii: călătoria minţii spre cele nădăjduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă; de asemenea o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să ajungă, după cuviinţă, la smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, precum şi multă dorinţă de tăcere. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi de mânie. Deci având noi experienţa ambelor părăsiri suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori să-l aducem mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseşte neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne înveţe, asemenea unui Tată bun, deosebirea dintre virtute şi păcat. În cazul celei din urmă, trebuie să-l aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi nelipsite şi retragere şi mai multă, că doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie să ştim că atunci când se dă lupta între suflet şi Satana, ciocnindu-se ca două fiinţe, datorită părăsirii povăţuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca să arate vrăjmaşilor sufletului, că biruinţa este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

Discernământul – Trezvia

ˇ Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.

ˇ Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.

ˇ Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.

ˇ Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.

ˇ Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)

ˇ Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.

ˇ Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)

ˇ Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. “Fac răul” strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
Dragoste – Bunătate – Milă

Dragoste, bunătate, milă, îndelunga răbdare

ˇ Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea. (Antonie cel Mare)11

ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)11

ˇ Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei. (Antonie cel Mare)11

ˇ Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

ˇ Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

ˇ Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor. (Marcu Ascetul)11

ˇ Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite. (Marcu Ascetul)11

ˇ Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)11

ˇ Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeaeşti, până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)11

Frica de Dumnezeu – Evlavia

Frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia

ˇ Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea şi fuge de durere. (Marcu Ascetul)13

ˇ Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strâmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

Iadul

ˇ Frica Gheenei şi dragostea Împărăţiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre. (Marcu Ascetul)16

 

Îmbuibarea – Înfrânarea

ˇ Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepţia mormântului, te vei afla în primejdie!

ˇ Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia pântecelui.

ˇ Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.

ˇ Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogăţi.

ˇ Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi mâncărurile care umflă pântecele şi fac vânturi şi vom afla că acestea stârnesc şi poftele.

ˇ În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată şi de chinuri.

ˇ Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.

ˇ Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul – izvorăsc apele plânsului.

ˇ Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de mândrie.

ˇ Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte mai vârtos când este stârnită de mulţimea mâncărurilor

ˇ Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.

ˇ Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul prin osteneli şi dacă nu vei putea din pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.

ˇ Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.

ˇ Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.

ˇ Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.

ˇ Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: “Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac şi am smerit sufletul meu…. şi rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12)

ˇ Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea îşi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină

ˇ La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, iar la călugări – lăcomia pântecelui.

ˇ Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.

Înfricoşata Judecată

ˇ Rugându-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna înainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gândul înfatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)19

ˇ Cei ce au câstigat dragostea desavârsita fata de Dumnezeu si si-au înaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc în nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câstigat cu totul desavârsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va îngreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci. (Diadoh al Foticeii)19

Mânia – Blândeţea

ˇ Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultători pentru a-i face să vadă virtuţile învăţătorului, dar îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile; vrăjmaşul binelui face însă contrariul.

ˇ Cei sârguincioşi să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi ca nu cumva judecându-i pe cei leneşi să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiţi mai mult decât aceia. De aceea şi cred că a fost plăcut Lot în faţa lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca aceştia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.

ˇ Compătimirea este arderea interioară pentru cei ce păcătuiesc, după cuvântul: “Cine se va sminti şi eu să nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-şi face cineva proprii greutăţile şi nenorocirile străine sau de a nu dispreţui cu gândul pe cei ce suferă, înălţându-se împotriva lor.

ˇ Precum apa adăugându-se câte puţin în foc schimbă văpaia cu desăvârşire, aşa şi lacrima plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei şi a iuţimii.

ˇ Nemânierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de laudă este nemărginită. Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.

ˇ Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subţiri a sufletelor, iar sfârşitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.

ˇ Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea împotriva celui ce ne-a nedreptăţit. Ea sălbăticeşte sufletul în fiecare zi, răpeşte mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată se preface în ură şi pricinuieşte în timpul nopţii tulburări şi îngălbenirea trupului, năvălirea de gânduri furioase (accese de furie).

ˇ Unii văzând că nu sunt cuprinşi de mânie în toată vremea (că nu sunt statornici în mânie), nu dau nici o atenţie tămăduirii acestei boli; aceşti nenorociţi însă nu se gândesc la cel ce a zis: “Pornirea mâniei lui e căderea lui.” (Iov 5,2). Mânia este ca mişcarea unei mori în plină activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o zi întreagă, macină şi distruge grâul precum şi rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru că mânia este ca un incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc şi distrug la repezeală ogorul sufletului, aşa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

ˇ După cum o piatră colţuroasă şi dură, lovindu-se de alte pietre îşi pierde cu totul forma sa iniţială devenind rotundă, tot astfel şi sufletul răutăcios şi aspru, amestecându-se şi trăind împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau îşi va tămădui rana prin răbdare sau îşi va cunoaşte slăbiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea laşă din comunitate.

Meditaţia

ˇ Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar ţinea şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea, uitând de cei de faţă şi şade ca un stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte poate Scriptura femeie ce şade din pricina rânduielii, căci şezând departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l stăpâneşte. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciunea mintea să se lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primeşte alături de ea durere, nici bucuria întristare, şi nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se întunece cu grijile trupeşti, cu chipul filozofiei adevărate, arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)23

ˇ Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că se face. (Diadoh al Foticeii)23

ˇ Trebuie să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte Dumnezeu rugăciune tulbure dispreţuitoare de la cel ce se îndeletniceşte cu liniştea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înţeleg toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea sunt supuse puterii raţiunii), am săvârşit virtutea şi am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre meditaţia cea ascunsă. (Isaia Pustnicul)23

ˇ De se va semăna vreun gând urât în inima ta, şezând în chilia ta priveşte şi împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te biruie. Sârguieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îţi poartă de grijă şi că cele ce le grăieşti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, cari-s ca şi tine, să nu vadă păcatele tale, cu cât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Şi dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locuieşte în Ierusalim”. Şi la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată. (Isaia Pustnicul)23

Moartea

ˇ Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)24

ˇ Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)24

ˇ A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii. (Antonie cel Mare)24

ˇ Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup. (Antonie cel Mare)24

ˇ Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie tristeţea morţii. (Diadoh al Foticeii)24

Năluciri

Năluciri, vise, vedenii, înşelăciune

ˇ Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin majlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)25

ˇ Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt mărturiile neînşelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu trec de la o înfăţişare la alta, nici nu îngrozesc simţirea, nici nu aduc râsul sau plânsul aşa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată blândeţea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De aceea şi după ce s-a trezit trupul din somn, sufletul caută cu mult dor să prelungească bucuria visului. Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă dimpotrivă. Ele nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie liberă, ci împrumută numai din dorinţa de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari şi ameninţă cumplit, luându-şi adeseori chip de ostaşi; iar uneori şi cântă în suflet cu strigăt. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi bucură fiindcă a putut cunoaşte viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aşează în el o întristare dulce şi lacrimi fără durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia cugetării. (Diadoh al Foticeii)25

Osteneala – Lenevia

Osteneala, lenevia, indiferenţa

ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea. (Antonie cel Mare)38

ˇ Mă aflam în miez de zi lângă Sfântul Macarie şi, topindu-mă de sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi zise: ”Îndestulează-te cu umbra, căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu corăbiile pe mare şi nici pe aceasta nu o au”. Apoi mărturisindu-i gânduri despre înfrânare, mi-a zis: “Îndrăzneşte, fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn; ci pâinea o mâncam cântărită la cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă puţin de pereţi furam oleacă somn”. (Evagrie Ponticul)38

ˇ Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol. (Evagrie Ponticul)38

ˇ Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38

ˇ Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)38

ˇ „Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate”; şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon. (Marcu Ascetul)38

ˇ Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă. (Marcu Ascetul)38

ˇ Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui. (Marcu Ascetul)38

ˇ Calea virtuţii li se arată celor ce încep să iubească evlavia, aspră şi posomorâtă. Nu fiindcă aşa este ea, ci fiindcă firea omenească îndată ce-a ieşit din pântece la larg se dă în tovărăşia plăcerilor. Căci obişnuinţele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintire plăcerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aici înainte cu bucurie pe toate cărările virtuţilor. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul căii mântuirii, zice: „Strâmtă şi anevoioasă este calea care duce la viaţă şi puţini umblă pe ea”. Iar către cei ce vreau să se apuce cu multă hotărâre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: „Jugul Meu este blând şi sarcina mea uşoară”. Deci la începutul nevoinţelor trebuie să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voinţă oarecum silită, ca, văzând Domnul cel bun scopul şi osteneala noastră, să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întăreşte de la Domnul voinţa, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este „Cel ce lucrează în noi şi să vrem şi să lucrăm pentru bunăvoinţă”. (Diadoh al Foticeii)38

Părintele spiritual

ˇ Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: “Faceţi şi voi în felul m-aţi văzut pe mine”. Iar celălalt, învăţându-i să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: “Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi”. Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se vestejesc. Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ cei ce vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei însuşi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiţilor, zicând: “Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăţeşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu şi de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci”? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele”. Aşa şi între oameni odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni multitudinea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, până ce este neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mâinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi curăţă pe alţii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdărit; căci însăşi amintirea obişnuieşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că, chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburând-o prin desfăşurările cuvântului ca pe nişte culori necurate. Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată da la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenitoare şi îi va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: “Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se întrebă nedumerit: “Cine ne va descoperi faţa veşmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşeala armurii lui? Iar porţile feţei lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă”. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”. Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite, unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi. (Nil Ascetul)30

Patimi – Ispite

ˇ Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind raţional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, are putere să înfrâneze dorinţa ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat. Omul este fiinţa care dispune de el însuşi, de sine, ţinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deşi pe de altă parte s-a făcut aşa prin propria-i voie sau acordul său.

ˇ Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort susţinut monahul dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoşată în păcate, poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu totul libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate şi necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima se apropie de îngeri.

ˇ Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată şi blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înţelege întregul, esenţialul şi viaţa.

ˇ Este uşor să pierzi cele bune, dar să le redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească celor două care o războiesc.

ˇ “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuieşte şi cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de faptele rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.

ˇ “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei de multe necazuri “Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu”, adică sunt uniţi într-o hotărâre bună conformă cu voia lui Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulţită de elanul comuniunii şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui Dumnezeu.

ˇ Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile trupului şi cele ale mâncării încă de la începutul vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi rugăciunea şi să depărteze toate presiunile senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.

ˇ Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi însăşi firea noastră în care Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.

Paza simţurilor

ˇ Ce ne învaţă şi istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). Căci acela fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorât pe Işboşet, aflându-l şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi sufletul şi simţirea, când stăpânesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguinţă, de curăţenia lor. Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca paznic a simţurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea. De aceea marele Avram nu încredinţează femeii paza uşii (căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa. (Nil Ascetul)29

ˇ Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor nouă şi toată sârguinţă să le fie spre a şterge vechile închipuiri. Desigur liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor, precum zice: „Când voi ieşi din cetate şi voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe-ncetul şi acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot aşa este uşor a goli formele care dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a curăţa peste tot mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l tulbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29

ˇ De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul) 29

 

Pilde

ˇ Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului. (Antonie cel Mare)43

ˇ Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de el bunătăţile viitoare. (Antonie cel Mare)43

ˇ Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43

ˇ Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)43

ˇ Este de trebuinţă să arătăm şi căile monahilor care au călătorit mai înainte de noi şi pe acelea să umblăm şi noi. Căci multe sunt cele făcute şi zise de ei bine. Între ele şi aceasta o zice careva dintre dânşii: “Mâncarea mai uscată şi vieţuirea aspră, împreunată cu dragostea, duce pe monah mai repede la limanul nepătimirii”. (Evagrie Ponticul)43

ˇ Ce este binele, dacă nu Dumnezeu? Aşadar, să-l lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun desigur că e şi dătătorul darurilor bune. (Evagrie Ponticul)43

ˇ Nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce l-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. (Nil Ascetul)43

ˇ Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. (Marcu Ascetul)43

ˇ Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte. (Marcu Ascetul)43

ˇ Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale. (Marcu Ascetul)43

Plânsul

ˇ Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi, după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primeşti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Mulţi plângând pentru păcate uită de scopul lacrimilor; şi aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu, având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă, dosădindu-te după Isaia: “Cum, necurat fiind şi petrecând în mijlocul unui astfel de popor, adică între potrivnici, îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului Savaot?”32

ˇ Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32

Pocăinţa

ˇ Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: “Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.” Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: “Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.”)

ˇ Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.

ˇ Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom “muri” sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom “muri de foame” dar vom fi conştienţi de “moartea“ aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)

ˇ Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.

ˇ Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

Răbdarea – Suferinţa

ˇ Necazul pe care îl rabzi cu bună înţelegere te va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta, sau lumină năvălind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească sufletul. Ci stai drept, mărturisind mărturisirea cea bună şi mai uşor vei privi la vrăjmaşii tăi. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Cel ce are grijă de rugăciune curată, va pătimi de la draci: ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-şi va părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: “Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti” şi cele asemenea. În vremea unor astfel de ispite, foloseşte-te de rugăciunea scurtă şi stăruitoare. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc călcând şi uscă întinzând, prin acestea se fac veşmântul strălucitor. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine, ca şi lui Petru. (Marcu Ascetul)39

ˇ Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat şi pe măsura mâhnirii sale află sprijin împotriva lui. (Marcu Ascetul)39

ˇ Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinţii sale rabdă bucuros toată nedreptatea. (Marcu Ascetul)39

ˇ Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39

ˇ E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39

Râsul

ˇ Începutul pieirii monahului este râsul şi lipsa fricii. Când te vezi stăpânit de râs, cunoaşte-te în adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, el nu zideşte ci topeşte toate virtuţile. Râsul întristează Duhul, corupe trupul, vatămă sufletul, întunecă înţelegerea, scufundă în noroi conştiinţa, înăspreşte şi împietreşte inima, face rugăciunea neprimită. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficienţelor proprii, a neîmplinirii datoriilor faţă de Dumnezeu şi de alţii.) Monahul pricinuitor de râs (glumeţ) este urât în faţa lui Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de toată virtutea, îmbrăcat în ruşine, unealtă a diavolului şi vatră a morţii. Râsul este duşmanul înfrânării şi prietenul demonilor, desfrânării, ruşine, osândă a celui câştigat de el. (Râsul nu vede realitatea profundă şi grija de-a rămâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea şi în ea.) Râsul risipeşte sufletul şi aduce căderea grabnică a trupului, dispreţuieşte pacea şi se bucură de lupte între oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte pierzarea; el îşi pregăteşte chinurile veşnice şi grabnică pieire. (viaţa redusă la cele ale lumii şi la cele plăcute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el acoperă această monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al ruşinii, aduce defăimarea şi dispreţul, este creatorul minciunii şi batjocorirea adevărului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare; priveşte cu îngăduinţă toate relele, orice dezordine sau luptă între oameni – este deci o armă a diavolului.) Râsul nu recunoaşte ceea ce s-a împlinit cu adevărat, ci născoceşte minciuna. Râsul goleşte sufletul de orice conţinut, de orice gândire, de orice relaţie serioasă cu alţii. Râsul opreşte simţurile de a lua contact cu realitatea. Râsul este păcatul neîncetat şi un cui în suflet, sabia diavolului şi o seceră pustiitoare. Râsul este necunoaşterea Scripturilor, mânie neîntârziată, strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea ce este nedrept. Râsul este mişcarea între cele rele schimbătoare şi cugetarea vicleană; râsul este foc nestins şi pedeapsă pierzătoare, cursă multiplă şi lipsa vieţii. (Este lipsa unei vieţi adevărate. El nu se adânceşte în bogăţia vieţii, nu simte trebuinţa să o pătrundă, să o cunoască.) râsul este vieţuire amăgitoare, năvala desfrâului, hambar de înduri rele şi magazie de înţelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul morţii şi de cugetarea la chinurile veşnice. (Dacă mila noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezeşte cel trist şi temător mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeşte compătimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mântui, ci doar compătimirea unită cu constatarea că cel ce râde se pierde.)

Retragerea

ˇ Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.

ˇ Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)

ˇ Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.

ˇ Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor” – şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.

ˇ Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: “Lasă morţii” adică pe cei din lume, “să-şi îngroape morţii lor”, adică pe cei ce au murit trupeşte.

ˇ Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.

ˇ “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi” (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?

ˇ Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.

ˇ Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.

ˇ Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.

Rugăciunea

ˇ Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise: “M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru! (Psalmi 94,6)

ˇ Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.

ˇ Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.

ˇ Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.

ˇ Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

ˇ Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.

ˇ Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: “Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?” Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: “Nu te teme, vino iarăşi!”

ˇ Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.

ˇ Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.

ˇ Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.
Sărăcia – Avariţia

ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)41

ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)41

ˇ Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)41

ˇ Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. “Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine”. “Căci el se îngrijeşte, zice, de noi”. Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: “Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. “Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.(Evagrie Ponticul)41

ˇ Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca”, căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, c㠓unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. (Evagrie Ponticul)41

Slava deşartă

ˇ Dintre gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin care acesta se străduieşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl fac să crească toţi draci după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele mai din urmă mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă ca un sunet din ceruri pe pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora viaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte. (Evagrie Ponticul)44

ˇ Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă. şi întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înainte de virtute, să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar înnoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru. (Evagrie Ponticul)44

ˇ Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări. (Evagrie Ponticul)44

ˇ Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur ca-ţi pregăteşte ruşine. (Marcu Ascetul)44

ˇ Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă. (Marcu Ascetul)44

ˇ Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu cuget semeţ, care-l laudă într-una. (Marcu Ascetul)44

ˇ Când dracul slavei deşarte se aprinde puternic împotriva noastră, luând ca motiv venirea vreunor fraţi, sau a oricărui alt străin la noi, bine este să lăsăm cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obişnuite. Prin aceasta vom face pe drac să plece fără ispravă, ba mai degrabă plângându-şi încercarea neizbutită. Totodată vom împlini cu dreapta judecată legea dragostei, păzind în aceeaşi vreme taina înfrânării nedezvăluită, prin pogorământul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

 

Smerenia – Mândria

ˇ Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălţat clădirea virtuţilor fără supunere şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite ale supunerii, au fost biruiţi şi clădirea li s-a micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt cei ce de la început intră în viaţa singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienţa războaielor.

ˇ Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc. Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi voinţa de a lucra după propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărirea comuniunii, care când este sinceră şi curată este adevăratul bine.

ˇ Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi închipui că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti tainic.

ˇ Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinţă, chiar şi-n cele evident bune, până la sfârşitul vieţii.

ˇ Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai am ce să zic!

ˇ Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea şi eventual criticarea celor ce porunceşte părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor progresa înspre rău, ci se vor vindeca.

ˇ Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea viitoare.

ˇ Se mai putea vedea la aceia o privelişte înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de superior şi făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus că au dobândit o completă imunitate faţă de ocări şi defăimări.

ˇ …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce le am faţă de dânsul, căci zice cineva: “Dragostea nu gândeşte răul.” (I Cor. 13,5). Să mai ştii apoi şi aceea părinte că, din momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte nici locul şi nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.

Spovedania

Spovedania, descoperirea gândurilor, sfătuirea

ˇ De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc, arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sichem e lucru de laudă; iar a ţine un idol în ascunziş e lucru de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce ţine idol în ascunziş!” Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ şi nu se mai arată vederii se şterge cu vremea şi din amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl arm mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu uşurinţă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46

ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat şi potrivit este într-adevăr întemeiat. Astfel judecă meşterul şi altfel cel fără meşteşug lucrurile meşteşugului. Cel dintâi are ca regulă ştiinţa; celălalt că aşa s-ar cuveni. Dar socotinţa aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Aşadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lăsându-şi toate socotinţele, să-şi supună gândurile meşteşugului celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşeală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46

ˇ Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? „Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46

ˇ Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale. (Marcu Ascetul)46

ˇ Cel ce se osteneşte fără sfat e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat. (Marcu Ascetul)46

ˇ Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46

ˇ E primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt meşteşugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putinţă, e bine să te sileşti şi să te străduieşti a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanţuri şi de curse şi nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

Suferinţa – Răbdarea

ˇ Marea trebuie să fie agitată şi tulburată ca să poată arunca la mal pământul, iarba şi toate mortăciunile pe care râurile le-a vărsat într-însa. Să ne uităm mai bine şi vom constata că, după ce a fost frământată de o astfel de furtună, marea devine foarte liniştită.

ˇ Cel ce primeşte necazurile din timpul de faţă în aşteptarea bunătăţilor de mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi uşor de mânie şi de întristare. Îşi cunoaşte mult mai bine complexitatea firii cel ce suportă necazurile decât cel pentru care decurge lin, fără nici un fel de probleme şi care în felul acesta rămâne la suprafaţa fiinţei lui nepusă la încercare prin grele necazuri.

ˇ Nu numai cei ce mor de sabie şi pe cei ce l-au mărturisit pe Domnul îi încununează Dumnezeu, ci şi pe cei ce şi-au dovedit iubirea întru nevoinţă căci precum aceia au răbdat împunsăturile pentru domnul, aşa şi aceştia au răbdat asuprelile şi nevoinţa pentru Domnul.

ˇ Cel ce ia de bunăvoie stare smereniei şi ostenelile cele grele, fiind astfel într-un fel pregătit dinainte, nu va mai suferi atât de mult la venirea asupra lui a ocărilor şi greutăţilor inevitabile vieţii. Acestea nu-l vor întrista, ba chiar nici nu le va mai simţi, ci dimpotrivă se va bucura de ele pentru că le vede în lumina dumnezeiască rostul lor binefăcător.

ˇ Mai bine este să fim ispitiţi de oameni decât de draci, dar cel ce place Domnului îi biruieşte şi pe unii şi pe alţii. Dracii luptă descoperiţi împotriva pustnicilor, iar împotriva celor ce petrec în chinovii sau săvârşesc virtutea însoţiţi cu alţii, îi înarmează pe cei mai fără de grijă dintre fraţi. Dar războiul al doilea e de departe mai uşor decât cel dintâi pentru că nu există oameni atât de amarnici cum sunt dracii. Oamenii cât de răi ar fi mai au şi o parte infimă de milă, mai pot fi înduplecaţi, au slăbiciunile lor: somn, foame care întrerup chinul pornit asupră-ţi, pe când dracii nu. În orice caz, poţi lupta cu oamenii ce te ispitesc sau te tulbură cel puţin tot atât de tare ca ei, poţi afla o portiţă de scăpare în ispitirea lor şi deci îi poţi înfrânge mai uşor.

ˇ Cel ce se roagă pentru oamenii care-l nedreptăţesc se împotriveşte cu succes dracilor, dar cel ce se împotriveşte celor dintâi, e biruit de cei din urmă. Lupta oamenilor împotriva noastră nu este despărţită de cea împotriva dracilor, dar prin oameni lupta dracilor este mai slabă căci oamenii se mai înmoaie de rugăciunea noastră pentru ei, de vorba bună şi de ajutorul ce le dăm.

ˇ Avva Zosima a zis că cel ce doreşte să umble pe calea cea adevărată şi dreaptă, când se tulbură se loveşte pe sine zicând: “De ce te mânii suflete al meu? De ce te tulburi ca cei ce fac spume? Chiar din aceasta arăţi că eşti bolnav căci de n-ai fi bolnav nu ai suferi. De ce încetând să te ocărăşti pe tine îl învinovăţeşti pe fratele tău că ţi-a arătat boala cu fapta şi cu adevărul. Ia aminte la porunca lui Dumnezeu: “Când era ocărât, nu ocăra, când pătimea, nu ameninţa” (I Petru 2,23) ci suferea totul. Şi zicea că de va trăi cineva anii lui Matusalem şi nu va umbla pe calea cea dreaptă pe care au umblat toţi sfinţii, adică cea a necinstirii lor de către oameni, a iubirii şi a răbdării bărbăteşti, nu va înainta câtuşi de puţin ci îşi va cheltui anii în deşert.” Cel ce rabdă va sta de-a dreapta Celui răstignit şi după răstignire, înviat, pentru că s-a lăsat şi el răstignit de ocări şi şi-a predat grija de sine dascălului său, ca Hristos, tatălui. Omorând cu totul voia sa egoistă, a înviat în dragostea lui Hristos.

ˇ Mustrarea te face atent la tine însuţi, te face să-ţi dai seama că e ceva rău în tine sau care face altuia impresia că nu eşti cum trebuie în vreo privinţă oarecare. Drept urmare, te sileşte să te vindeci şi în acea privinţă şi deci să-ţi câştigi mântuirea. E o cruce care te desăvârşeşte, însăşi primirea mustrării pricinuindu-i cuiva pocăinţa de greşale îi aduce iertarea lor.

ˇ Precum pe ostaşul care a primit răni grele în vremea războiului, împăratul nu porunceşte să-l scoată din oaste, ci mai degrab să-l înainteze în gard, aşa îl încununează Împăratul ceresc pe călugărul care a suportat de la draci primejdii multe.

ˇ Dacă hotarul trândăviei este a nu avea răbdare în nici o odihnă, al răbdării este a se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihnă. Leneşul niciodată nu socoteşte că se odihneşte cât îi place – este şi aici o sete infinită a lâncezelii; dimpotrivă, răbdarea nu se socoteşte sleită de nici o greutate.

ˇ Există o boală pentru curăţirea de păcate şi este o alta pentru smerirea cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea vine şi pentru a ne curăţi sufletul de gândurile rele sau de patimi. Toate cele ce ni se întâmplă, văzute sau nevăzute se pot primi şi bine şi cu patimă şi cu o simţire de mijloc. Am văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se revolta, altul rămase neîntristat iar al treilea a cules din aceasta rod mult primind totul cu mulţumire.

ˇ Pe măsura smeritei cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în greutăţile întâmpinate şi după răbdarea ta ţi se uşurează povara necazului tău şi agoniseşti mângâieri. Smerenia este ea însăşi izvor al răbdării căci nu socoteşti că ai dreptul la mângâieri, iar răbdarea stând tare, întăreşte firea ta încât nu mai simţi greutatea necazului. Din răbdare curge în tine o forţă căci voinţa ascunde în ea rezerve de forţă pe care nu obişnuim să le punem în lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forţă sunt firea noastră şi ea le pune în lucrare prin voinţa care e o calitate generală a ei pe care nu o pune de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt de fapt nesfârşite când ea stă în legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim greutăţile prin răbdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice preţ, fapt în care se manifestă o frică, o slăbiciune care ne face de fapt slabi. Cele dinafară ne pot zdrobi mai uşor firea dacă nu o întărim din rezervele ei lăuntrice care stau în legătură cu rezervele de putere nesfârşită ale lui Dumnezeu Care a creat şi susţine firea noastră ca adevăratul ei fundament şi izvor. Toate primejdiile şi necazurile care nu sunt întâmpinate cu răbdare aduc un chin îndoit căci răbdarea omului e pe măsura primejdiilor ce-i vin. Atât se încordează omul cât e de mare greutatea căreia trebuie să-i facă faţă, iar slăbirea curajului este maica chinului, pe când răbdarea e maica mângâierii şi putere de a se naşte din necazurile sale, fără harul dumnezeiesc care vine prin căutarea cea cu dinadinsul a rugăciunii ei şi vărsarea lacrimilor.

ˇ Bărbatul răbdător a murit înainte de mormânt făcându-şi mormânt chilia sa. Răbdarea se naşte din nădejde şi plâns, căci cel lipsit de acestea două e robul trândăviei.

Trândăvia – Osteneala

ˇ Toţi cei care intră în această frumoasă luptă dură, cu multe piedici şi totuşi uşoară, să ştie că trebuie să se arunce oarecum în focul ispitelor şi al luptelor cu ei înşişi dacă voiesc să primească într-înşii focul nematerialnic. Să se cerceteze fiecare pe sine şi apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfârşitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.

ˇ Vrednic de dispreţ şi primejdios lucru cu adevărat este ca un călugăr să intre de la început moleşit şi descurajat în arenă prevestind tuturor junghierea sa. Fără îndoială deci ne va fi de folos a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci sufletul care a fost odată puternic, dar acum a slăbit este îmboldit ca şi cu o lance de amintirea vigorii anterioare. Mulţi au fost aceia care s-au încurajat cu acest gând, deci când sufletul deznădăjduieşte pierzându-şi fericitul şi vrednicul de iubire zel, să cerceteze cu atenţie din ce pricină l-a pierdut şi împotriva ei luptând să-şi recâştige degrabă vechea sârguinţă şi râvnă, căci nu va fi cu putinţă să se întoarcă prin altă poartă decât prin cea care a ieşit.

ˇ Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca motiv greutatea şi mulţimea păcatelor sale, nici să nu-şi închipuie că se smereşte dacă nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăşi păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuinţă şi de o mare intervenţie chirurgicală spre a fi îndepărtată necurăţenia. Iar cei sănătoşi n-au nevoie să vină la spital.

ˇ Dăruieşte lui Hristos cu sârguinţă nevoinţele tale şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia liberării de patimi. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi-i mângâie la bătrâneţe pe cei slăbiţi.

ˇ Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaştem timpul morţii. Avem duşmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoşi, înşelători şi mârşavi, puternici şa neadormiţi, materiali şi nevăzuţi, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înşişi se pârjolesc. Nici un tânăr să nu plece urechea la vrăjmaşii lui diavolii care-i spun: “Să nu-ţi chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală şi slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-şi supună trupul morţii. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleşeală şi trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi şi sfârşitul să corespundă începutului.

ˇ Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc aşa, ceea ce înseamnă că numai în aparenţă e greutate, dar de fapt este ceva uşor. Totuşi Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi ştiut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni şi ar fi primit viaţa monahală. Pentru că după Apostol: “omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului căci nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însuşirile proprii ruşinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meşteşugul Lui? Căci “trup şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu “ (I Cor. 15,50). Mulţi văzând greutatea stadionului zic: “Dacă Hristos numeşte jugul bun şi uşor, de ce sunt supuşi unei sile cei ce-l iau?” Aceştia însă nu ştiu că celor ce privesc şi caută spre nădejdea celor viitoare, fericite şi veşnice, li s-a spus că acestea sunt bune şi uşoare; dar celor ce se târăsc pe jos şi se agaţă cu putere de lucrurile deşarte ale lumii acesteia, le sunt aspre şi greu de străbătut. Cel ce se dezlipeşte cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuş. Aşa şi tânărul din Evanghelie declarând că le-a făcut pe toate, a greşit tocmai faţă de lucrul cel mai desăvârşit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă uşurinţă prin văzduhul acesta.

Trezvia – Imprăştierea

ˇ Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa este dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28

ˇ Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)28

ˇ Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni. (Evagrie Ponticul)28

ˇ Deci dacă stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile care taie (de-al doilea), se aşează în ţara ispititorului şi va lucra stârnit de ele. (Evagrie Ponticul)28

ˇ După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele de sub pământ şi de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, care fac sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic. (Evagrie Ponticul)28

Vorba deşartă – Tăcerea

ˇ Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi află.

ˇ Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei. În această tăcere mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci şi a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

ˇ Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească şi pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor al Edesei)

ˇ Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.

ˇ Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă împotriva duşmanilor, închisoare unde intră sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinţei), vrăjmaşa îndrăznelii, tovarăşa liniştii, potrivnica iubirii de a învăţa pe alţii, adaus de cunoştinţă, prilejuitoarea vederilor dumnezeieşti, progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.

ˇ Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă.

ˇ Un singur cuvânt rostit a Petru şi din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus: “Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) şi de ceea ce-a spus altul: “Mai bine să cazi de la înălţime pe pământ, decât din pricina limbii.” I

ˇ Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.

ˇ Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie.

ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale şi nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. “De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să priveşti sufletul tău şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieşi din întuneric.”

ˇ Limbuţia se naşte sau din prea mare libertate în vorbire şi din obişnuinţa cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, aşa precum s-a deprins şi precum îi cere obiceiul, aşa şi grăieşte – sau mai ales din slavă deşartă la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei şi deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulţi dintre cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare sforţare opresc şi multa grăire a limbii.

ˇ Cel ce se sârguieşte în cugetarea la moarte îşi opreşte limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se fereşte de vorbărie ca de foc.

ˇ Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate în lume însă, este alungat din chilie de către însăşi patima sa.

ˇ Cel ce a simţit focul dumnezeiesc fuge de însoţirea cu oamenii cum fuge albina de fum, căci precum fumul necăjeşte albina, tot aşa acestuia îi este neplăcută şi respingătoare întâlnirea cu oamenii.

ˇ Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri potopul de cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulţimi de patimi!

ˇ După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se naşte din vorba multă, gluma prostească şi prea multă veselie.

ˇ Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos – tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni , dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că minciuna este un păcat de mică importanţă, căci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoşător: “Pierde-i-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci cei ce nu ezită să întărească minciuna cu jurăminte?

ˇ I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin glume uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi povestiri neruşinate, că au nimicit şi au alungat plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare jalnică.

ˇ De multe ori maica minciunii este făţărnicia căci unii spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea minciunilor având împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de Domnul e străin de minciună, având ca judecător nemitarnic propria conştiinţă.

ˇ Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoşi prin tortură; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârşire minciuna prin mulţimea lacrimilor.

ˇ Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel socoteşte ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul.

ˇ Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună şi numai atunci să încercăm a o folosi, însă cu numai multă teamă şi doar în caz de forţă majoră.

ˇ Mincinosul prezintă realitatea în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru ea.

ˇ Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără să vrea adevărul în toate, la fel şi cel îmbătat de umilinţă nu va putea minţi.

Crestinism si Yoga

Părintele Ioan Filaret

CUVANT INAINTE

Rândurile de mai jos sunt urmare a convorbirilor avute cu mai multi ”credinciosi” care au renuntat la calea ”Crucii” lui Hristos si, din dorinta de a ajunge la o purificare, la o îndumnezeire rapidã, au îmbrãtisat practica filosofiilor si a religiilor pãgâne, orientale.
O tânarã din Vaslui, N.A. ne scria cã ceea ce a simtit în timpul slujbelor de noapte si în special când a primit binecuvântare de la un duhovnic din mânãstirea noastrã, nu a simtit niciodatã prin practica yoga, cã nu poate exprima prin cuvinte acele stãri sufletesti, dar cã nu renuntã la aceastã practicã.
Ei bine, ne mirãm si ne întrebãm cum, dupã ce recunoaste starea haricã care se gãseste în Biserica lui Hristos, nu îl cautã pe Dumnezeu acolo unde se gãseste, ci în învãtãtura si practica unui Budha sau Krishna, acolo unde El nu se aflâ, acolo unde nu se crede în Sfânta Treime, în înviere si judecatã, în Sfânta Scripturã!?

Stãm si ne întrebãm: Oare putem fi si crestini si yoghini?

Ca un rãspuns la aceastã întrebare vom arãta ceea ce Biserica Ortodoxã a crezut dintotdeauna: crestinii ortodocsi nu au acelasi Dumnezeu cu cei care neagã Sfânta Treime; cã dumnezeii pãgânilor sunt de fapt demoni si experientele si puterile pe care dumnezeii pãgâni le au si le dau, sunt de naturã satanicã.
Toate acestea sunt destul de evidente crestinilor ortodocsi si credinciosi adevãrului revelatiei lui Dumnezeu în Biserica lui Iisus Hristos. Dar multi care se considerã ortodocsi nu au nici mãcar o vagã idee asupra diferentelor radicale dintre ortodoxie si toate celelalte religii si filosofii; si cei care stiu despre aceasta, au prea putin discenãmânt în zona ”experientelor spirituale”—un discenãmânt care a fost practicat si transmis în scrierile patristice ortodoxe si în ”Vietile Sfintilor” de aproape douã mii de ani.
Astfel, am ajuns la concluzia cã acesti ortodocsi nu au cele mai elementare notiuni despre Dumnezeu; de aceea în prima parte vom arãta cine este cu adevãrat Dumnezeu, de ce a creat si cum a creat lumea nevãzutã si pe cea vãzutã, cum cã Dumnezeu Care este dragoste, iubire, este în acelasi timp si drept judecãtor, hotarând o zi în care toti oamenii, de la Adam si pânã la sfârsitul acestei lumi, vor învia pentru a fi judecati dupã credinta si faptele pe care le-au avut pe acest pãmânt. Tot în prima parte vom prezenta si un studiu împotriva reîncarnãrii. În partea a doua vom face o scurtã comparatie între unele învãtãturi yoghine si cele ale crestinilor, stiind cã cine încalcã o poruncã a lui Dunmezeu este încãlcãtor al legii dumnezeiesti, fãrã a fi nevoie sã le încalce pe toate. Vom continua cu prezentarea mai multor mãrturii a celor care au urmat aceastã învâtãturã pãgânã, unele chiar zguduitoare, cu urmãri dintre cele mai nefaste pentru practicanti, cu o paralelã intre crestinism si budhism, între Iisus Hristos si Budha, si vom încheia cu câteva cuvinte de folos. Stim cã acesti ”guru”, acesti ”eliberati” vor aduce tot felul de argumente spre a-si apãra rãtãcirea lor de la Adevãr, aducând mãrturii chiar din Sfânta Scripturã, dupã cum fac si acum în toate publicatiile lor. Dar Sfântul Apostol Pavel, cunoscând mai dinainte acestea, zice: ”Luati aminte sã nu vã fure mintile cineva cu filosofia si Cu desarta inselãciune din predania omeneasca, dupã întelesurile cele slabe ale lumii si nu dupã Hristos… cã în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de la credintã, luând aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor, prin fãtãrnicia unor mincinosi, care sunt infierati în cugetul lor… cãci va veni o vreme când nu vor mai suferi învãtãtura sãnãtoasa, ci dornici sã-si desfãteze auzul, îsi vor grãmãdi invâtâtori dupã poftele lor, având infãtisarea dreptei credinte, dar tãgãduind puterea ei, mereu învãtând si neputând niciodatã sa ajungã la cunoasterea adevãrului. Iar oamenii rai si amãgitori vor merge tot mai rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti fiind ei însisi. Si multi se vor lua dupã invâtâturile lor rãtãcite si, din pricina lor calea adevãrului va fi hulitã; având ochii plini de patima desfrânarii si fiind nesãtiosi de pãcat, ei amãgesc sufletele cele nestatomice. Ei fãgãduiesc libertatea, fiind ei însisi robii stricãciunii”.
Si pentru a se confirma mai mult cele spuse, vom aminti de douã articole apãrute în ziarele centrale, in care se aduc mârturii din afara Bisericii cã acesti ”guru”
folosesc pentru manipularea oamenilor hipnoza, parapsihologia (vrãjitoria) sau alte metode, tot satanice.
Astfel, in ziarul ”România Liberâ” din 13 noi. 1993, pe ultima paginã, apare sub semnãtura Cristinei Terenche articolul ”Rãstignirea n-a mai avut loc”, in care se arãta cã lidera sectei ”Frãtia albã” din Ucraina, Maria Tvigun, urma sã fie rãstignitã pe cruce în fata catedralei ”Sfânta Sofia” datoritã influentei unui guru yoghin: ”Potrivit acestuia (purtãtorului de cuvânt al ministerului ucrainian de inteme n.n.), femeia prezintã semne evidente de schizofrenie si se aflã sub influenta totalã a unui yoghin din Kiev specializat în parapsihologie si hipnozã”.
In ziarul ”Adevârul” din 17 noi. 1993, sub semãtura lui Val Vâlcu, în cuprinsul articolului ”Concentrându-se puternic, marele yoghin Bivolaru a nãscut din neant o comisie ministerialã”, gãsim confirmari ale acestor practici pãgâne, anticrestine, chiar din partea gurului Bivolaru: ”Am reusit sã-i hipnotizez, folosindu-mi capacitãtile de concentrare si forta gândului si sã evadez astfel din arestul Securitãtii din Rahova”. Tot în cuprinsul acestui articol ”marele guru” explicã: ”Tantra Yoga înseanmã perfectionarea prin amor”. La ce fel de perfectionare se poate ajunge prin desfrâu, nu stim; stim doar multimea bolilor care se acumuleazâ in urma unor astfel de relatii. De altfel, în capitolul ”Mãrturii” vom afla la ce ”perfectionare” se ajunge prin învãtãtura d-lui Bivolaru chiar din mãrturia unei ”ucenite” apropiate ”marelui eliberat”.
Tot acesti guru s-ar putea sã spunã cã yoga nu este o religie, ci un sistem filosofic. Bine, dar atunci îl contrazic pe ”sfântul” Sai Baba, care la rândul lui se contrazice.
Astfel, la întrebarea 114, pag. 15 din cartea ”Ghid pentru cultura si spiritualitatea indianã”, tradusã de Dana Ligia Ilin, ed. 1992, dupã ce numeste yoga sistem filosofic, sfârseste astfel: ”în yoga Dumnezeu este acceptat deplin si este considerat o fiintã situatã la cel mai înalt nivel al calitãtilor”, iar la întrebarea 238, pag. 40, enumerã budhismul si hinduismul între religii si zice cã: ”Baza oricãrei religii este credinta” (yoga face parte din hinduism).
Pe bunã dreptate, o tânãrã care a practicat mai multi ani yoga, o defineste ca: ”… o sintezã extraordinar de bine conceputã a tuturor religiilor (as putea sã o numesc diabolicã), diabolic de bine conceputã si realizatã, o mare capcanã, o intensã seductie…”.
Nu vrem sã lovim în gândire pe nimeni, nici sã defãimãm pe cineva, stiind cã Bunul Dumnezeu nu vrea moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã si sã fie viu, dar am crezut de cuviintã sã prezentãm crestinilor ortodocsi aceste rãtãciri ca sã cunoascã si sã deosebeascã adevãrul de minciunã, lumina de intimeric, viata vesnicã de moartea vesnic.

Autorul

Capitolul I

Despre Dumnezeu

Cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrurilor Lui se întemeiază pe bunăvointa Sa de a ni se descoperi El însusi ca fiintă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe posibilitatea omului, ca fiintă ratională, de a intra în dialog, de a vorbi cu Dumnezeu (prin rugăciune), el fiind făcut după chipul lui Dumnezeu (Facere 1,27).
Dumnezeu însă nu ne-a lăsat în completă nestiintă, deoarece cunostinta existentei lui Dumnezeu este însământată de El in chip firesc în toti oamenii prin constiintă, care este glasul lui Dumnezeu din om. Dumnezeu S-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putintă să-L întelegem, mai întâi prin Lege si prin profeti, iar în urmă prin Fiul Său Cel Unul Născut, Domnul si Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi cunoastem si mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fărâ de sfârsit, vesnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, necompus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, incomprehensibil, indefint, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputemic, atotstâpânitor, atoatevăzâtor; atoatepurtător de grijă, stăpânitor si judecâtor. Cunoastem si mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiintă; că este cunoscut si în trei persoane, ipostase, adică Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt; că Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt sunt unul în toate, afară de nenastere nastere si purcedere;’că Fiul, Unul Născut si Cuvântul lui Dumnezeu si Dumnezeu, din pricina îndurării Sale pentru mântuirea noastră, a fost zamislit, fără de sământă, prin bunăvointa Tatălui si prin conlucrarea Prea Sfântului Duh, si S-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară si Născătoarea de Dumnezeu Maria si S-a făcut Om desăvârsit; că acelasi este, în acelasi timp si Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, din două firi, din Dumnezeire si omenire, si în două firi care au facultatea de a întelege, de a voi, de a lucra si de a actiona liber, si, ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârsite, potrivit definitiei si ratiunii fiecăreia din firi, adică a Dunmezeirii si a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; că a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea mortii si a îngropării de trei zile, a înviat, S-a înăltat la ceruri, de unde a venit si la noi, si iarâsi va veni în vremea de apoi să judece viii si mortii. Că Duhul Sfânt este o putere substantială care există într-o ipostasă proprie ei însăsi, care purcede din Tatăl si se odihneste în Fiul si îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, si de Cuvântul, pe care îl însoteste si nici nu se pierde în neexistentă, ci există în chip substantial după asemănarea Cuvantului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine miscător, activ, voieste totdeauna binele, si în orice intentie a lui puterea coincide cu vointa, este fără de început si fără de sfârsit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvântului. Deci, toate câte le are Fiul si Duhul le are de la Tatăl, si însăsi existenta. Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul si nici Duhul. Si dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Si din cauza Tatălui si Fiul si Duhul au toate câte au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenastere, de nastere si purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste insusiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiintă, ci se deosebesc fără despărtire prin caracteristica propriei ipostase. Fiul si Duhul Sfânt sunt din Tatăl, după cum raza si lumina sunt din soare. Soarele este izvorul razei si al luminii. Prin rază ni se dă lumina si ea este aceea care ne luminează si cu care ne împărtăsim. Pentru că Bunul si Prea Bunul Dumnezeu nu S-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin multimea bunătătii Sale a binevoit să facă ceva care să primească binefacerile Sale si să se împărtăsească din bunătatea Lui, aduce de la neexistentă la existentă si crează universul, atât pe cele nevăzute, cât si pe cele văzute, si pe om, care este alcătuit din elemente văzute si nevăzute. În timp ce gândeste crează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt si desăvârsindu-se prin Duh.

Despre îngeri

Dumnezeu este făcătorul si creatorul îngerilor; El i-a adus de la neexistentă la existentă si i-a zidit după propriul Său chip, o natură necorporală, un fel de duh si de foc imaterial (se spune că este necorporal si imaterial în raport cu noi oamenii). Deci, îngerul are o fire ratională, spirituală, liberă si schimbătoare în felul său de a gândi s-au a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este rational este si liber. Deci, pentru că îngerul are o fire ratională si spirituală este liber; iar pentru că este creat si schimbător, are facultatea de a rămâne si a progresa în bine sau, de a se îndrepta spre rău. Ei se înclină greu spre rău, dar nu sunt neînclinati. Acum însă, au ajuns neclintiti nu din pricina firii lor, ci prin har si prin stăruinta în unicul bine. Sfântul Dionisie Areopagitul îi împarte în trei cete de câte trei: Serafimi, Heruvimi, Tronuri-Domnii, Puteri, Stăpânii-începătorii, Arhangheli si îngeri. Cei mai multi spun că îngerii s-au făcut înaintea oricărei făpturi, căci trebuie să fie zidită mai întâi fiinta spirituală si apoi cea sensibilă, si, în urmă, din cele două, însusi omul.

Despre diavol si demoni

Dintre aceste puteri îngeresti, înainte stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a incredintat păzirea pământului, nu a fost rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine si nu avea în el de la Creator nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate acestea n-a suferit luminarea si cinstea, pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin vointa lui liberă, s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale si s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu Care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui. El este cel dintâi care s-a depărtat de bine si a căzut în rău. Rău nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum si intunericul este lipsa luminii.
Binele este lumina spirituală; în chip asemănător si răul este întuneric spiritual. Lumina deci, fiind creată de Creator, a fost bună căci ”Dumnezeu a văzut toate câte a făcut si iată erau bune foarte”, dar a ajuns întuneric prin vointa sa liberă. Multime nenumărată de îngeri asezati sub el s-au dezlipit, i-au urmat lui si au căzut împreună cu el. Asadar, cu toate că erau de aceiasi natură cu îngerii, totusi au devenit răi, înclinându-si de bună voie vointa lor de la bine spre rău.
Demonii nu au stăpânire sau putere împotriva cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în sopul mântuirii, cum este cazul lui Iov si după cum este scris în Evanghelii despre porci. Dar odată ce Dumnezeu le ingăduie, au putere, se schimbă si iau forma pe care o vor după fantezia lor (2 Cor. 11,14).
Nici ingerii lui Dumnezeu. nici demonii nu cunosc cele viitoare si cu toate acestea proorocesc. Ingerii proorocesc pentu că Dumnezeu le descoperă si le porunceste să proorocească, împlinindu-se toate câte spun. Insă si demonii proorocesc: uneori pentru că văd ce se întâmplă departe, alteori prin conjunctură. Pentru aceea de multe ori mint si nu trebuiesc crezuti, chiar dacă uneori spun adevărul in chipul în care am arătat. Ei cunosc si Scripturile.
Toată răutatea si patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au puterea să forteze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv Dumnezeu a pregătit diavolului si demonilor lui si oamenilor care îl urmează, focul nestins si pedeapsa vesnică: ”Duceti-vă de la Mine blestematilor, în focul cel vesnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25,41).
Iată ce spune si Sfântul Grigorie Palama despre mestesugul diavolului: ”Nu numai răutătile sunt în apropierea virtutilor, ci si cuvintele nelegiuite stau atât de mult în vecinătatea celor evlavioase, încât prmtr-un mic adaos sau omisiune se pot schimba usor întreolaltă si întelesul unui cuvânt poate deveni tocmai contrariul. De aici vine faptul că aproape orice părere rătăcită se înfătisează cu masca adevărului pentru cei ce nu sunt în stare să vadă mica omisiune sau micul adaos. E si acesta un mestesug grozav al diavolului viclean, atât de dibaci de a duce în rătăcire. Căci nefimd departe minciuna de adevăr, diavolul si-a întocmit din aceasta o dublă putintă de rătăcire: scăpându-le adică celor multi deosebirea, din cauză că e asa de mică, omul va fi usor ispitit, sau să tină minciuna de adevăr, sau adevărul de minciună, ca fiind atât de aproape de minciună. In amândouâ cazurile va cădea sigur din adevăr” (Răspunsul al treilea contra lui Varlaam).
Dar trebuie să se stie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăintei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.

Despre Zidirea văzută

Insusi Dumnezeul nostru, proslăvit în Treime si unime ”a făcut cerul si pământul si toate cele câte sunt în ele”, aducând pe toate de la neexistentă la existentă. Pe unele, cum este cerul, pământul, aerul, focul si apa, nu le-a făcut dintr-o materie preexistentă; pe altele, cum sunt vietuitoarele, plantele, semintele, le-a făcut din cele care au fost create de El. Acestea s-au făcut la porunca Creatomlui, din pământ, apă, aer si foc.
Dumnezeu a fâcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijâ, luminat cu toată virtutea, încarcat cu toate bunătătile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, initiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc si ceresc, vremelnic si nemuritor, văzut si spiritual, la mijloc între măretie si smerenie, acelasi si duh si trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână si să laude pe Binefăcător; trup, să sufere si prin suferintă să-si amintescă si să se instruiască când se mândreste cu măretia, iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinatia câtre Dumnezeu. Se îndumnezeieste prin participarea ta iuminarea Dumnezeiască si nu prin transformarea sa în fiintă Dumnezeiască. Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat iar prin vointă, liber. Spun, fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui, ci pentru că nu are în firea sa fa cultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea vointei. Avea adică puterea să rămână si să progreseze în bine ajutat fiind de darul Dumnezeiesc, după cum avea si puterea să se întoarcă de la bine si să ajungă la rău lu cru pe care Dumnezeu îl ingăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin fortă (Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica).
Libertatea face din om înger sau demon, stăpân sau rob, geniu sau dobitoc. Răul prin urmare este din lume din abuzul de libertate, nu de la Dumnezeu, El respecta libertatea fiilor Săi si prin aceasta înseamnă că le asează pe umeri răspunderea tuturor faptelor lor, ca apoi să le poată răsplăti (judeca). Fără libertate nu există răspundere (judecată), fără răspundere nu poate fi nici răsplată: recompensă sau pedeapsă (Ilarion V. Felea – Religia iubirii).
Pentru ce a voit Dumnezeu să zidească pe om din pământ? Pentru două pricini: prima, spre ocara si rusinarea diavolului, văzând el atât de proastă si neputincioasă zidire urcându-se în cereasca slava din care el a căzut, să se rupă de zavistie; iar a doua, ca omul stiindu-si prostimea sa, să nu se înalte intru mândrie (Stantul Dimitrie al Rostovului—Hronograf).

Despre înviere

Sunt în zilele noastre oameni care grăiesc cele ”răzvrătite” spunând că nu este învierea mortilor. Uneori mărturisesc un Dumnezeu făcător a toate, însă zic că nu pedepseste pe cei răi, fiind iubitor de oameni, nici celor buni nu le face bine, nici nu poartă grijă de zidirile făcute. De unde, acest dumnezeu care este închipuit de imaginatia lor, ori nu poate să poarte de grijă si prin urmare este neputincios; ori nu voieste, si după urmare este sau zavistuitor sau vrăjmăsuitor, ori mândru si neprimitor, ori trândav si lenes..
Si dacă îi vei întreba de ce atâta râvnă pentru pierderea credintei crestine, răspund că vor să lumineze oamenii. Si ce luminare au ei din necredinta lor o dovedeste viata si petrecerea lor. Ei ca niste mincinosi si vicleni fătarnici, făgăduiesc slobozenie înselând pe multi.
Marturiseste ce fel este luminarea lor, starea cea nenorocită a tării lor (tara de unde au venit aceste practici yoghine—India). Mărturisesc relele pe care le pătimesc multi din cei care ascultă învătătura lor.
Si de vreme ce învătătura aceasta multumeste trupul si defaimă sufletul, stinge mustrarea cugetului si dezleagă frâul patimilor, face dumnezeu dulceata cea trupească si duce pe om unde ”gândul lui cu osârdie se pleacă din tineretile sale”, adică spre toată pofta cea de ocară si a faptei celei fără de omenie (vezi Tantra Yoga). Pentru aceasta usor se înmulteste, dar cu greu se vindecă si se sterge.
Insă de le vom aduce mărturii din Sfânta Scriptură despre învierea mortilor, nu vor crede, de vreme ce nu cred nici în celelalte învătături ale lui Iisus Hristos; încâ nici mărturiile istoriei nu îi pleacă spre adevăr.
Dar pentru ce, o necredinciosilor; oameni fiind voi, cinstiti cu putere cuvântătoare, ”vă alăturati cu dobitoa cele cele fără de minte si vă asemănati lor?” (Psalmul 48, 12). Dobitoacele, fiindcă nu au minte, se miscă si se trag si, ca să zic asa, se târăsc de simtirile lor; iar voi, având minte, cugetând, judecând si deslusind, pentru ce folositi doar simtirea si ei îi dati toată judecata voastră si hotărârea? Simtirea arată mintii pe cele simtite, iar min tea le judecă si le desluseste. Oare nu cunoasteti amăgirile simturilor? Credeti voi că atâta este mărimea soarelui cât se vede, sau nu? Voi sunteti încredintati că de zece mii de ori este mai mare. Dar de unde aceasta? Din socoteala, mintii. Vedeti că vă plecati cuvântului mintii mai mult decât arătării simtirilor? Si pentru ce, la dovezile geometriei si aritmeticii nimeni nu se îndoieste? Pentru că se îndepărtează de la ele arătarea vederii celei amăgitoare si slujeste numai cuvântul cel ce pleacă mintea.
Dar dovada din Sfânta Scriptură a Sfântului Apostol Pavel (1 Corinteni cap. 15) că Hristos a înviat, ziceti: ”nici cuvânt care să plece mintea nu are, nici Hristos a înviat din morti!” Vai! La aceasta prea arătat vă amăgiti. sau nedeslusind puterea cuvântului, pentru împătimirea mintii voastre ori din neînvătătură necunoscând care sunt cuvintele cele doveditoare ale învierii lui Hristos. Cea dintâi este din patimă născută sau din mândrie, ori din alte multe patimi. Drept aceea, dacă nu veti scutura din mintea voastră necurătia acestor patimi, niciodată nu veti putea să cunoasteti adevărul. Iar cea de a doua este patimă usor de vindecat, căci după ce veti învâta cuvintele va fugi de la voi întunericul neînvătăturii si va veni lumina adevărului.
De veti cerca cărtile Sfintilor Prooroci veti afla cuvintele care pleacă mintea nu numai că Hristos a înviat din morti, ci si că adevărate sunt toate câte învată pentru El Evangheliile.
Dar poate ziceti că ei nu au scris după dumnezeiasca descoperire, ci s-a alcătuit după aflarea omenească. Dar cum s-au împlinit toate câte au spus ei? (vezi Daniil 9, 24; Isaia 7, 14; 9, 6-7; 61, 1; Ieremia 31). Citeste’si Cartea Psalmilor lui David, mult mai veche decât a proorocilor si vei găsi proorociile patimilor, ale îngropării, a învierii si a înăltării la cer a lui Iisus Hristos (Ps. 68; 21; 87; 15;46).
Aceste proorocii s-au împlinit întocmai si sunt arătate de cei patru evanghelisti, Matei, Marcu, Luca si Ioan. Deci, spuneti, o, necredinciosilor, cu ce cuvant sau cu ce putere omenească au spus cu de-amănuntul toate cele pentu Iisus Hristos? Ce răspundeti? Poate ziceti că acestea sunt aflări ale crestinilor. Dar vă astupă gura evreii. Ei, neîmpăcatii vrăjmasi ai lui Hristos si ai credintei crestinesti, păzesc după dumnezeiasca iconomie cărtile proorocilor si le cinstesc ca pe niste cuvinte dumnezeiesti. Ori ziceti că evanghelistii au scris nu cele ce s-au întâmplat cu lucrul, ci cele ce au zis proorocii. Dar ceea ce au spus evanghelistii o dovedeste istoria. Si care dintre înteleptii acestei lumi a produs o astfel de schimbare a lumii? De ce numai de la Iisus Hristos s-a început o nouă numerotare a anilor si nu de la Budha sau Krishna?
Dar aduc mărturie despre învierea lui Iisus Hristos si cei ce au mărturisit după înviere. Mai întâi întrebati-vâ dacă pentru o minciună ati răbda pătimire si muncă si la urmă moartea? întreabă apoi si pe altii, câti voiesti, de suferă toate acestea pentru o minciună cunoscută si desartă. Ce răspundeti? Vezi că abia suferă omul moartea pentru un lucru drept, de folos si adevărat. Si câti crestini si-au dat viata pentru mărturia învierii lui Hristos? Citeste ”Vietile Sfintilor” si vei găsi milioane si milioane de crestini care au mărturisit cu pretul vietii lor învierea lui Hristos. Si cum au putut întoarce lumea de la închinarea păgână a zeilor către Hristos niste oameni simpli, cum au fost Sfintii Apostoli, printr-o învătătură ca aceasta? Cu care putere? Cu care chip? Cu care stăpânire?
De ce nu dati crezare nici lui Sundar Singh a cărui proorocii le folositi, dar nu credeti în Cel care a crezut Sundar Singh, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si în învătătura Sa?
Dacă necredinciosii depărtează de la ei patimile care întunecă mintea si dau loc puterii cuvântului, Dumnezeu nu-i va părăsi, ci îi va trage cu puterea dunmezeiescului Său dar si-i va întări pe piatra adevăratei credinte. (După Sfântul Ioan Gură de Aur-Tâlcuire la apostolii de peste an).

Despre Judecată

”Multi dintre oameni zic că după moarte nu este judecată, nici plată, nici muncă, nici pedeapsă vesnică, ci zic: ”Dumnezeu este iubitor de oameni si nu va munci pe cei râi si păcătosi”. Desi Dumnezeu este iubitor de oameni, însă este si judecător drept. Si de nu se vor munci oamenii răi, nici oamenii cei buni, nici sfintii nu se vor încununa.
Dar atunci unde este iubirea de oameni si judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu? De vreme ce judecătorii si legiuitorii lumesti pe oamenii cei buni îi iubesc si cinstesc, iar pe cei răi îi muncesc si-i omoară, Dumnezeu cum poate să nu facă si El unele ca acestea, pentu dreptate? Dar când vor lăsa oamenii cei răi păcatele? Pentu că desi îi asteaptă muncă vesnică si tot nu se lasă de păcat si de strâmbătate. Si dacă vor alunga si această frică de la ei, si nu numai să primească muncă, ci să dobândească si împărătia cerului, oare când vor părasi răutătile care le fac?
Spuneti voi, cei ce nu credeti să fie muncă, cine a făcut potopul ce a fost în zilele lui Noe si s-a înnecat toată lumea de mânia lui Dumnezeu? Cine a trimis fulgere si foc asupra Sodomei si Gomorei de au ars sapte cetăti împreună cu toti ucigasii si sodomitii? Cine a înnecat pe Faraon cu toată oastea lui în Marea Rosie? Cine a pierdut pe cei sase sute de mii de jidovi în pustiu? Nu vedem noi pnmejdiile prin care trecem în fiecare zi? Ce cuvânt ai tu să răspunzi pentu toate acestea? Dacă nu credeti cuvintele sfintei Scripturi, cel putin să credeti din lucuri înfricosata muncă si urgia lui Dumnezeu pentru cei păcătosi. Deci, să nu ne arătăm necredinciosi zicând că nu este muncă, pentru ca să nu cădem într-însa, pentru că moartea si aducerea aminte de muncă este ca o iarbă amară care curăteste tot felul de răutate si viclesug când se dă adeseori sufletului nostru.
Si în ziua dreptei judecăti unde vor fi cei ce zic că iu bitor de oameni este Dumnezeu si nu pedepseste pe cei ce păcătuiesc? Cât se vor tângui atunci cei ce zic aces tea! Cât vor suspina si nimeni nu-i va auzi! Atunci vor vorbi unii către altii, zicând: 0, cum am gresit si ne-am pierdut noi! Ne învătau unii si altii si nu ascultam nici luam aminte. Ne învăta si noi ne băteam joc. Ne mărturiseau nouă si nu credeam. Auzeam Scripturile si tot ne rătăceam. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu, cu adevărat prea drept; pentru cele ce am făcut ne luăm plata. Vai, că pentru trecătoarea si necurata dulceată ne muncim în veci. Pentru o slavă mică si de nimic, am căzut din slava cea adevărată. Pentru putină desfătare ne-am lipsit de desfătarea Raiului. Acum, cei ce au crezut se află în desfătare.
Drept aceea, ca să nu zicem si noi aceste cuvinte, împreună cu cei fără de minte, veniti să ne apucăm mai înainte de a veni furul sufletelor noastre, până avem vreme, să suspinăm, sâ plângem, să facem milostenii, să ne mărturisim păcatele, să ridicăm mâinile către Cel ce poate să ne mântuiască si să zicem: Mântuieste-ne pe noi Doamne că pierim”. (Sfântul Ioan Gură de Aur-Mărgăritare).

Împotriva Reîncarnării

Cea mai mare nebunie, păgânătate sî rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace, etc. In toată învătătura Dumnezeiestilor Scripturi si a Evangheliei lui Iisus Hristos, în invătăturile Sfintilor Apostoli, ale Sfintilor Părinti, nu găsim vreo mărturie despre această rătăcire si păgânătate. Mântuitorul nostm Iisus Hristos ne arată unde merg sufletele oamenilor după moarte, zicând: ”Si a murit săracul si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit si bogatul si s-a înmormantat”— apoi arătând unde s-a dus, zice: ”Si în iad ridicându-si ochii săi, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam si pe Lazăr în sânul lui”(Luca).
Si în alt loc din Sfânta Scriptură se arată unde merg sufletele oamenilor după moarte: atunci când tâlharul cel de-a dreapta Mântuitorului, fiind si el răstignit, îi zicea lui Iisus: ”Pomeneste-mă Doamne, când vei veni întru împărătia Ta”, aude glasul Mântuitorului: ”Adevărat grăiesc tie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 42-43).
Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepti si păcătosi după moarte: în rai, în sânul lui Avraam, acolo unde a mers Lazăr si tâlharul care s-a pocăit de păcatele sale, sau în iad, unde a mers bogatul cel nemilostiv.
De unde a iesit această idee de a se crede că sufletele oamenilor după moarte se duc în alte trupuri? De unde a iesit această rătăcire că omul moare de multe ori? Oare cei ce gândesc această nebunie nu-l aud pe marele Apostol Pavel care zice că o dată este dat oamenilor să moară, iar după aceea să fie judecata? (Evrei 9, 27). Oare nu aud acesti rătăciti de la adevăr ce zice Sfânta Scriptură: ”…fiindcă omul merge la locasul său de veci… si ca pul berea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcâ la Dumnezeu, Care l-a dat?” (Eclesiastul 12 5 si 7).
0 dată moare omul cu trupul său si o dată va fi învie rea mortilor. Auzi ce zice Domnul: ”Nu vă mirati de aceasta, că vine ceasul în care toti cei din mormânturi vor auzi glasul Lui. Si vor iesi cei ce au făcut cele bune întru învierea vietii, iar cei ce au facut cele rele întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).
Din toate acestea se vede destul de clar că în ziua judecătii de apoi toate trupurile vor învia, unindu-se cu sufletele lor, pentru a primi răsplata după credinta si faptele pe care le-au avut în timpul existentei lor pământesti. Si dacă în această existentă pământească ar trece prin mai multe trupuri, începând cu această zi a învierii, în care trup va rămâne sufletul? Oare va putea sufletul să fie în acelasi timp în mai multe trupuri? Oare va putea sufletul să fie în acelasi timp si în rai si în iad? Dar ce se va întâmpla cu trupurile rămase fară suflet, pentru că după învătătura voastră se intelege a fi mai multe trupuri decât suflete?! Oare Dumnezeu creând pe om după chipul si asemănarea Sa l-a creat ca să-l nimiceascâ, să-l distrugă, să-l piarda pe undeva prin univers, ori să-i dăruiască viata vesnică, să-l mantuiască? Noi credem că l-a creat ca să se bucure si el, omul, de bunătatea si dragostea dumnezeiască, numai ca omul să dorească acest lucru si cât stă în puterea sa să se si nevoiască, căci Dumnezeu nu duce cu forta pe om în rai.
”Dar va zice cineva: cum înviază mortii si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu, ce semeni, nu va da viată daca nu va muri. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup precum a voit si fiecărei seminte un trup al său”. Nu pentru noi a venit Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ si a pătimit si a înviat? ”Si dacă Hristos n-a înviat zadamică este atunci propovăduirea noastră, zadamică si credinta voastră” (1 Corinteni 15, 35-38; 15, 14).
Iată ce zice si proorocul Iezechiel despre învierea mortilor: ”Fost-a mâna Domnului peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp plin de oase omenesti, si m-a purtat împrejurul lor; dar iată, oasele acestea erau foarte multe pe fata pământului si uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii acestea… Asa grăieste Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh si voi veti învia. Voi pune pe voi vine si carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh si veti învia si veti sti că Eu sunt Domnul… Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Cap. 37). Dreptul Iov zice: ”Dar eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea care se destramă” (Cap. 19, 25); si iarăsi proorocul Isaia: ”Mortii Tăi vor trăi si trupurile lor vor învia” (26, 19).
Cu toate acestea, cei rătăciti de la adevăr, fortând întelesul unor texte biblice, sustin că si Ilie s-a întrupat în persoana Sfântului Ioan Botezătorul: ”Si dacă voiti să întelegeti, el este Ilie, cel ce va să vină” (Matei 11, 14). Da, este adevărat că despre Sfântul Ioan Botezătorul s-a scris că ”va merge inaintea Domnului cu duhul si cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 17) dar nu că se va incarna în el Ilie Proorocul, ci că Ioan Botezătorul a venit cu râvna si credinta proorocului Ilie, fiindcă Ilie va veni înainte de venirea a doua a Domnului: ”Ilie într-adevăr va veni si va aseza toate la loc” (Matei 17.11). Va veni marele prooroc Ilie mai înainte de sfârsitul lumii, în timpul lui Antihrist, dar nu cu alt trup, ci cu trupul lui cu care a fost înăltat la cer în car si cu cai de foc asa cum l-a văzut Elisei (4 Imp. 2, 11-12). Asadar si Sfantul Ioan Botezătorul a venit cu credinta si cu’râvna lui Ilie, dar nu cu alt suflet si trup, ci cu al sau, cu care s-a născut din Sfânta Elisabeta.
Incă mai aduc si acest citat din Evanghelia lui Ioan: ”Invătătorule, cine a păcătuit, acesta sau părintii lui, de s-a născut orb?”, ceea ce ar fi însemnat. In primul caz, că a avut si o altă viată sau vieti.
Dacă se citeste cu atentie si versetul următor, se poate observa foarte clar că Măntuitorul nu este de acord cu această părere, căci zice: ”Nici el n-a păcătuit, nici părintii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 3).
Deci, admitând că acest om a avut si altă viată, apar două nedumeriri; prima: Dacă s-a reîncarnat înseanmă că a avut păcate în altă viată, ceea ce Mântuitorul nu a admis. A doua: Dacă nu a avut păcate în altă viată, nu mai era nevoie de reîncarnare, el trebuind să fie pe undeva prin Nirvana!
Intr-adevar, ideile despre reîncarnare existau si în timpul Mantuitorului, dar nicăieri în Sfânta Scriptură nu întâlnim o aprobare a lor, ci doar adeverirea învierii si a judecătii (Apoc. 20, 11-15; 22, 12; Matei 25, 3-46; 1 Cor. 15, 12-22; 2 Petru 3, 7 s.a.).
Pe lângă toate acestea mai sustin că Biserica a scos din Sfănta Scriptură citatele care vorbesc despre reîncarnare si chiar Evanghelia lui Toma. Dacă Biserica ar fi scos citatele care adeveresc reîncarnarea, atunci le-ar fi scos pe toate si nu ar fi lăsat nici aceste texte pe care le aduc acesti ”lupi îmbrăcati în piei de oaie”. Cât priveste asa zisa ”evanghelie” a lui Toma, faceti o comparatie între această evanghelie si celelalte Evanghelii si cărti ale Noului Testament si singuri veti observa totala deosebire care există între ele, pentru că nu sunt scrise în acelasi ”duh al adevărului”.
Desi budhismul si hinduismul afirmă că sufletul este nemuritor, ceea ce poate fi considerat ca un produs bun, dar că sufletul poate trece din trup în trup si se poate transforma din fire ratională în animal, aceasta este denaturare. Noi stim că mintea, vointa, constiinta si ratiunea sunt însusiri ale sufletului si dacă acceptam că sufletul nostru trece si prin alte trupuri de animale, unde sunt atunci însusirile sufletului? Să-i dăm unui câine o bucată
de carne si să-i spunem ora la care să o mănânce si vom vedea dacă are minte să ne înteleagă! Dar cu acesti oa meni se întâmplă ceea ce zice Duhul Sfânt: ”Iar omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12).
Care religie este mai veche si mai adevărată decât a Patriarhilor, a lui Adam, a lui Sit, a lui Noe, a lui Avraam, care au fost sfinti văzători de Dumnezeu? Si care din acesti mari si sfinti oameni ai lui Dumnezeu a lăsat vreo invătătură că sufletele oamenilor după moarte vor intra în alte trupuri spre a se curăti de păcate? Câtă nebunie este pentru un crestin să creadă în aceste învătâturi păgâne tocmai astăzi când Evanghelia lui Hristos a ajuns la toate neamurile!
Noi stim din Sfânta Scriptură că toti vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos la înfricosata judecată de apoi ca să dăm seama de ceea ce am lucrat prin trupul pe care îl avem si nu prin alte trupuri cum hulesc cei înselati de diavol! (Romani 14, 10; 2 Cormteni 5, 10). Nu aflăm în toată Sfânta si dumnezeiasca Scriptură vreun loc în care să se scrie că noi după moarte vom da seama de cele ce am făcut în mai multe vieti prin care am trecut pe acest pământ, ci numai prin acest trup cu care ne-am născut si am trăit în lume.
Câtă nebunie si rătăcire în capul vreunui om să creadă că Hristos, Mântuitorul nostru, ar fi înviat si S-ar fi proslăvit după învierea Sa cu alt trup si nu cu acela cu care S-a născut din Preacurata si Preasfânta Fecioară Maria! Noi avem atâtea dovezi despre patima si învierea lui Hristos Care S-a proslăvit în al Său trup si nu în
altul. Noi stim că toate popoarele lumii se vor judeca de Hristos, dar nicăieri în Sfânta Scriptură nu scrie că ne va judeca Budha sau Krishna sau alti idoli si slujitori demonici, si că vom fi întrebati de acestia pentru cele ce am gresit în aceastâ viată. Acesti oameni au ajuns la atâta nebunie si împreună cu satana, în ziua judecătii celei de apoi, vor merge în muncile cele vesnice, după cum zice Sfântul Apostol Iuda: ”Iar pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari… Acestia însa defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce –ca dobitoacele necuvântâtoare– stiu din fire, într-acestea îsi găsesc pieirea… Valuri sălbatice ale mării, care îsi spumegă rusinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în vesnicie… Iată a venit Domnul cu zecile de sfinti ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor si să mustre pe toti nelegiuitii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege si de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătosi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui”. Acestia cu nimic nu se deosebesc de păgâni, de atei si de diavol, care se silesc să strice scripturile cele sfinte si adevârul din ele si să ducă la rătăcire pe cei pe care îi pot însela cu minciunile lor.
Deci, tu care prin dunmezeiescul Botez ai devenit fiul lui Dumnezeu după dar si dai crezare acestor păgânătăti, te mai poti numi crestin ? Iată cum prin ceea ce faci si crezi, tăgăduiesti tocmai pe Creatorul tău. Acestora li se potrivesc cuvintele Sfântului Apostol Petru: ”Acestia însă, ca niste dobitoace fară de minte, din fire făcute să
fie prinse si nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor… Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit… Acestia sunt izvoare fără de apă si nori purtati fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns”.

CAPITOLUL II

Comparatii

In revista ”Infinit” nr. 1, iulie 1992, la capitolul ”Yoga”, printre multele rătăciri se arată că: ”Atingand perfectiunea în realizarea diferitelor procedee yoga,practicantul perseverent devine stăpânul unei cunoasteridirecte a anumitor secrete ale naturii si astfel dobândesteputeri paranormale asupra-destinului”.
Studiind mai cu atentie acest aliniat, vom observa cumyoghinii admit că, chiar si prin ”Tantra Yoga” se potdobândi puteri paranormale asupra destinului, deoarece si”Tantra Yoga” este un procedeu yoghin. Cei care cunoscce se întâmplă în ”Tantra yoga” si mai au putină întelepciune, îsi vor da seama că prin acele nebunii sexuale care se petrec în timpul sedintelor de ”purificare” sepot dobândi numai si numai îmbolnăviri, atât trupesti cătsi mintale’. Un om cu mintea sănătoasă nu ar accepta săintretină astfel de relatii amoroase în grup, cum seîntâmplă la aceste sedinte yoghine, nici chiar dacă ar fisingur.
Pe lângă acestea, admitând existenta destinului, îl reducpe om la starea unui robot care execută ceea ce i se comandă; elimină credinta, faptele bune, pentru că ce sens ar mai avea credinta în Dumnezeu si faptele bune, dacă noi suntem destinati, hotărâti dinainte fie la fericire, fie la muncă? De ce a mai fost nevoie să vină Hristos si să se jertfească pentru noi dacă există destin?
Iar dacă se pot dobândi puteri paranormale asupra destinului, înseamnă că acea persoană are puteri mai maridecât Cel care a hotârât destinul (decât Dumnezeu). Siatunci cum poate să hotărască un destin dacă altcinevaeste mai putemic si îl poate modifica?
In paragraful următor se zice: ”Orice om care trăiesteîn prezent pe planeta Pământ si care vrea să urmezeîndemnul plin de întelepciune: ”Caută, bate la usă, ceresi vei găsi”; dacă va actiona constant si sincer un anumitinterval de timp cu aspiratie lăuntrică suficient de putemică, cu o minte deschisă si cu o dorintă arzătoare dea întelege, poate: să intre gradat în rezonantă cu focareinfinite, cu izvoare de fortă, întelepciune si iluminare,capabile să-i aducă pacea interioară, fericirea, satisfactiadurabilă în viată, întelepciunea, desăvârsirea”.
Se poate observa cum se iau citate din Sfânta Scriptură si sunt amestecate cu învătături păgâne, care desi îioferă omului unele stări deosebite, totusi nu-i asigurământuirea. Ce-i va folosi omului chiar dacă ar căstigatoată lumea, dacă îsi pierde sufletul? cătă deosebireîntre învătătura unui Budha sau Krishna, care îti oferă orătăcire prin univers, prin mai multe vieti care pană laurmă tot la moarte duc si învătătura lui Iisus Hristos,Care îti oferă mântuirea, fericirea vesnică. Iar cei careau urmat pe Mântuitorul Hristos au gustat încă dinaceastă viată ce inseanmă adevărata fericire.
In ultimul paragraf ni se spune: ”Cunoaste-te pe tineînsuti si vei cunoaste astfel tot universul împreună cufortele ascunse ale sale”.
Iată un îndemn la o mândrie diabolică. Iată cum îti promite o cunoastere a întregului univers, cand noi nu putemcunoaste nici ceea ce putem cuprinde cu privirea. Iatăcum esti îndemnat să-ti pui toată nădejdea numai înfortele tale, să ajungi ca Lucifer care si-a închipuit căpoate fi la fel ca Dumnezeu, dar nu-ti arată si urmareaunor astfel de cugetări.
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de aceste păreri înaltedespre noi însine si să ne dăruiască o inimă înfrântă sismerită. Să fim cu luare aminte la cuvintele Mantuitorului: ”Priviti la Mine că sunt blând si smerit cu inima siveti afla odihnă sufletelor voastre”.
Tot în revista ”Infinit” apar cele zece porunci ale lui SaiBaba, care sunt un amestec de citate din operele marilorfilosofi păgâni si Sfânta Scriptură. Porunca a doua începeastfel: ”Respectul egal fată de toate religiile. Toate religiile învată (predică) acelasi ADEVAR”.
Stăm si ne întrebăm, cum toate religiile predică acelasi”Adevăr”, cănd numai Domnul nostru Iisus Hristos a afirmat: ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”; iar în alt locdumnezeiasca Scriptură zice: ”Un Domn, o credintă, unbotez”? Si iarăsi: ”Eu mântuiesc pe cei care Mămărturisesc în adevăr, nu în minciună”, pentru că si ”dracii cred si se cutremură” dar nu le foloseste această credintă. Dumnezeu este Unul si a întemeiat o singurăcredintă, nu mai multe.
Tot Sai Baba zice: ”Aceleasi învătături divine apar în toate religiile”. Chiar asa să fie? Unde a găsit acest ”om sfânt” în Sfânta Scriptură ”păstrati curătenia casei si a împrejurimilor ceea ce va asigura conditii de viată sănătoase si igienice”? (ponmca a 4-a). Cititi cele zece porunci din Sfânta Scriptură si observati singuri care sunt divine, care sunt vrednice a fi de la Dumnezeu. în brosura ”Misterul subconstientului” la pct. 83: ”Când vei ajunge să doresti întelepciunea tot atât de intens precum un om care, fiind pe cale să se înnece, doreste aer sau ceva de care să se agate, atunci o vei primi. In Sinele tău Suprem (ATMA) tu esti dejaADEVARUL”, se observă cum acest drăcusor al încrederii în sine încearcă să pună stăpânire pe om prin astfel de cugetări: ”atunci o vei primi” (adică întelepciunea).De la cine? De la Dumnezeu? Dacă vrei să stii cum potiajunge la întelepciune, iată ce spune Cel ce poate să ti-odăruiască: ”începutul întelepciunii este frica lui Dumnezeu”, această frică sfântă izvorâtă din iubirea fată de El.
Dar acest drăcusor al încrederii în sine nu vine singur,ci ajutat de stăpânul său, dracul mândriei: In Sinele tâuSuprem (ATMA) tu esti deja ADEVARUL”, care îtisopteste că tu esti deja Dumnezeu.
Câtă nebunie, căta rătăcire! Cum tu, care esti o creatură, poti să devii Creator? Unde este acea smerenie caresă înalte pe om? Sfintii se considerau păcătosi si prinaceasta au ajuns sfinti, nu prin laudă, nu prin încredereaîn puterile lor. Sfântul Apostol Pavel spunea că dintrepăcătosi cel dintâi este el. Proorocul si împăratul Davidse făcea pe sine ”vierme si nu om”, iar Stăpânulstăpânilor si Domnul domnilor, Iisus Hristos, S-a smeritpe Sine până la moarte si încă moarte pe cruce ca să nemantuiască pe noi, creaturile Sale. Acelasi diavol aînselat si pe Eva în rai: ”…veti fi ca Dumnezeu…”(Facere 3,5).
Tu care te numesti crestin, de ce te lasi înselat de filosofia păgânilor? De ce cauti pe Hristos în învătătura acestor oameni fără de Dumnezeu si nu îl cauti în învătăturaBisericii Sale, acolo unde se găseste? Care dintreînteleptii acestei lumi ti-a mai oferit viata vesnică sau care dintre ei si-a mai dat viata pentru mântuirea noastră, a oamenilor?
La pct. 29 se vede foarte bine cum se încearcă înselarea crestinului aducând citate false din Psalmii lui David (34,4): ”Am căutat cu fervoare ETERNUL si El mi-a răspuns eliberându-mă de toată frica mea”. Dar iată textul adevărat: Să fie rusinati si înfruntati cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi si să se rusineze cei ce gândesc rău de mine; căte înselăciune, cată depărtare de la adevăr!
In ”Yoga Tibetană si doctrinele secrete” se întâlneste mereu acelasi duh al mândriei, al slavei desarte,al iubirii de sine. Nu vom analiza toate rătăcirile, toate abaterile de la adevăr, ci numai căteva, stiind că cine înseală cu putin, înseală si cu mult.
Cap.16. Cele zece trăsături ale omului superior, alin. 1: ”A nu avea decât putin orgoliu si a nu fi deloc invidios, este trăsătura distinctivă a omului superior”. Ce fel de om superior este acesta dacă poate fi si orgolios?
Cap. 23. Cele zece lucruri de prisos, alin.l: ”Dacă natura ultimă a constiintei a fost realizată, nu mai este necesar să ascultăm sau să medităm asupra invătăturilor religioase” Cu alte cuvinte, înseamnă că vine un timp cand nu mai avem nevoie de învătătura lui Dumnezeu îl putem elimina din viata noastră. Cred că acest sfat nutatăl minciunii adică satana î1 poate insufla omului. Alin.2: ”Dacă natura pură a spiritului este realizată nu mai este necesar să se caute iertarea păcatelor” Oare poate cineva să ajungă la această puritate? De ce să ne amagim singuri? Nu vedem căt gresim nu numai cu lucrul, ci si cu cuvantul si gandul? Oare satana nu a căzutpentru ca si-a inchipuit că va fi asemenea cu Dumnezeu?
Alin. 3: ”De asemenea, solicitarea iertării nu mai este necesară pentru acela care rămâne în starea de pacementală ”Dar ce facem cu inima pentru că de acolo izvorăsc hulele, certurile, curviile, preacurviile, uciderile…?
Din cele doua aliniate de mai sus se poate observadestul de bine cum se admite cererea iertării păcatelor sichiar dacă nu se spune de la cine, se intelege de la sinecă numai Dumnezeu prin slujitorii Săi, preotii duhovnici si episcopi, poate să facă aceasta după cum a spusHristos: ”Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele iertate vor fi si cărora veti tine păcatele, tinute vor fi”; si înalt loc: ”Toate cate veti lega voi pe pământ, legate vor fisi in ceruri si toate căte veti dezlega pe pământ, dezlegate vor fi si in ceruri”. iar dezlegarea se poate priminumai prin spovedanie, si împlinirea canonului rânduit decătre duhovnic.
Cap. 28. Cele zece mari realizări fericite. Noi le-ampune în comparatie cu cele nouă fericiri ale lui Iisus Hristos, dar pentru a le întelege este nevoie de unele explicatii, pentru că vom intâlni cuvinte care trebuiesclămurite: ce este constiinta, smerenia, păcatul,fărădelegea, pierderea Duhului Sfânt, etc.
Ce este constiinta? Ca să nu mai intrăm în amănuntepentru explicarea stiintifică, noi spunem că, constiintaeste glasul lui Dumnezeu pus în mintea omului incă decând a fost creat, pentru ca să înteleagă ce este bine si ceeste rău. Binele este ascultarea de Dumnezeu, iar răuleste neascultarea de Dumnezeu. Si mintea omului înainte de păcat era atât de luminată siîntelegătoare încât Dumnezeu l-a pus pe om să dea denumire la toate vietuitoarele facute de El. Dar cum a stiut omul să le dea nume? Având mintea luminată a stiut rostul pe care-l avea fiecare vietuitoare si însusirile necesare pentru a-si putea împlini acest rost.
Ce este smerenia? în scurt, smerenia este constiinta nimicniciei. Dar pentru a întelege acest lucru este nevoie de o explicatie mai pe larg: Omul, cu mintea sa luminată de Dumnezeu, a înteles că el, omul, a fost făcut de Dumnezeu din pământ, iar pământul din nimic. Deci si omul a fost făcut din nimic, iar el nu a contribuit cu nimic la crearea sa. A mai înteles omul ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să-l facă: ca să se bucure alături de Dumnezeu de toată creatia Lui. De asemenea, a mai înteles că toată creatia lui Dumnezeu este la dispozitia omului.
Chiar si îngerii sunt pusi de Dumnezeu să-l păzească sisă-i ajute a face voia lui Dumnezeu. La fel tot universul,cu soarele, luna, stelele, atmosfera cu aerul pe care îlrespirăm, precum si pamântul cu toată vegetatia si podoaba lui; bogătia minereurilor, apele împreună cu toatevietuitoarele din ea, toate sunt la dispozitia omului.
Toate însusirile pe care le are omul, tot de la Dumnezeu sunt, ba chiar Dumnezeu prin pronia Sa sauprin grija permanentă ce o are pentru om, este tot la dispozitia omului. Si mai mult decât toate acestea, Dumnezeu a trimis pe însusi Fiul său pe pământ Să Sejertfească pentru mântuirea omului, iar Duhul Sfânt să-llumineze si să-l călăuzească în tot restul vietii sale…
Deci, întelegând si stiind toate acestea, omul simte nevoia ca în fata lui Dumnezeu să se smerească, adică săse vadă atât de mic si de neînsemnat încât să se prosterneze inaintea lui Dumnezeu, să-I multumească, să-Llaude, să-L binecuvânteze, să-L slăvească, să-I cănte,să-L roage asa cum fac îngerii si sfintii în cer si, cumzicem si noi în rugăciunea Tatăl nostru: ”facă-se voiaTa, precum în cer asa si pe pământ”. Aceasta ar fi înputine cuvinte, explicatia despre smerenia pe care oavea omul înainte de a păcătui.
După ce a păcătuit, a apărut în mintea omului stareade umilintă, adică constiinta păcătoseniei sale, si a simtitcă a murit duhovniceste; că l-a părăsit Duhul Sfânt sitoate darurile duhovnicesti din cele trei facultăti ale lui:ratiunea, vointa si sentimentul, care sunt după asemănarea cu Dumnezeu. A simtit cum i s-a întunecatmintea si nu mai poate să-L vadă pe Dumnezeu caînainte. A pierdut si lumina cu care era îmbrăcat si s-avăzut gol. A constatat că i-a slăbit vointa si nu mai poatesă împlinească cele bune. De asemenea, si sentimentul is-a schimbat încât nu mai simtea legătura normală cuDumnezeu si toate stările bune pe care mai înainte lesimtea în prezenta lui Dumnezeu, acum dispăruseră.
Aceste stări bune în prezenta lui Dumnezeu sunt descrise de ucenicul Sfântului Serafun de Sarov în urma uneidiscutii privind agonisirea Duhului Sfânt: ”Părintele Serafim mă prinse atunci de umeri si-mi zise:
– Acum suntem amândoi în Harul Sfântului Duh! Dece nu mă privesti?
– Părintele meu, nu pot să vă privesc, ochii sfintieivoastre aruncă fulgere de luminâ! Fata sfintiei voastre emai arzâtoare decât soarele si mă dor ochii.
– Nu-ti fie frică, dumneata luminezi acum tot atât cătmine. Te afli în plinâtatea Duhului Sfant, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta.
Si apropiindu-se de ureche îmi zise:
– Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea lui către noi. Vezi, n-am făcut nici măcar semnul crucii; în adâncul inimii m-am îndreptat însă către Dumnezeu, zicand: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă arătarea Preasfântului Duh, si iată Dumnezeu, Care a auzit rugaciunea smeritului Serafim prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu…
De-abia îmi ridicasem ochii si o groază pioasă îmi cuprinse toată fiinta. Inchipuiti-vă fata unui om care vorbeste în mijlocul soarelui. Ii vezi miscarea buzelor, expresia ochilor. îi auzi glasul, simti că te tine de umeri,dar nu numai că nu-i vezi bratele, ci în locul trupului propriu si al convorbitorului, vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare luminând pajistea de zăpadă, pe mine si pe staret. Dar poate să-si închipuie cineva starea fericită în care mă aflam eu atunci?
– Cum te simti acum, mă întrebă Părintele Serafim? – Minunat de bine, îi răspunsei eu. – Cum adică bine? Lămureste! – Simt în sufletul meu o liniste si o pace pe care n-as putea să o exprim în cuvinte!
– Dragostea ta, este pacea despre care Domnul zice ucenicilor Săi: ”Pacea Mea vă dau ; eu v-o dau nu cum v-o dă lumea. De ati fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar fiindcă nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăste lumea. Dar îndrăzniti, Eu am biruit lumea” (loan 14, 27). Tocmai acestor oameni urâti de lume, dar alesi de Dumnezeu, Domnul ledă pacea aceasta pe care o simti dumneata acum. Dar cemai simti încă?
– 0 dulceata extraordinară!
– Este dulceata de care Sfintele Scripturi spun: ”Dinrâul dulcetii Tale, le vei da lor să bea”. In dulceataaceasta parcă ni se topesc inimile si binele care ne umple nu-l poate spune nici un cuvânt din vorbirea omenească. Si ce mai simti altceva?
– 0 negrăită bucurie în inimă!
– Cănd Duhul lui Dumnezeu pune deplin stăpânirepe fiinta noastră, sufletul ni se umple de o bucurie farăasemănare. Indată ce Duhul lui Dumnezeu se apropie,toate se schimbă în bucurie… Si dacă numai bucuriaaceasta ne aduce atâta mângâiere si atâta înviorare, ce sămai zicem de însăsi bucuria care ne este pregătită în ceruri; gătită celor ce plâng aici pe pământ! Si altceva ce maisimti?
– 0 căldură extraordinară!
– Cum asta, o căldură? Nu suntem oare în pădure?Acuma-i iarnă si iată-ne si pe noi înveliti în zăpada aceasta care cade cu fulgi mari! De ce căldură poate fi vorba?
– 0 căldură ca într-o baie turcească, plină cu aburi!
– Si mirosul e tot ca într-o baie?
– Nu, nu! în lumea întreagă nu se află asemenea mireasmă! Si staretul Serafim surâse blând:
– Da, dragul meu, stiu lucrul acesta tot atât de bine ca si dumneata, dar te întreb anume. Ai dreptate. Nici o mireasmă de pe pământ nu se poate asemăna cu aceea care ne învăluie acum, căci mireasma aceasta este mireasma Duhului Sfânt. Si ia aminte, mi-ai spus că simteai o căldură ca într-o baie, dar priveste: zăpada nu se topeste de loc sub dumneata. Ceea ce înseamnă că această căldură nu-i în aer, ci în noi însine. Aceasta-i cădură de care Dumnezeu ne cere să o pomenim în rugăciunea încălzeste-mă Doamne, cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt. Despre starea aceasta a zis Iisus Hristos: ”Adevărul vă spun, sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărătia Sa” (Matei 16, 28).
Ce este păcatul? Păcatul este neascultarea de Dumnezeu.
Ce este fărădelegea? Este nesocotirea legii scrisă deDumnezeu si dată oamenilor pentru a o împlini si pecare omul nici nu a ascultat-o, nici nu a împlinit-o.
Duhul Sfânt este a treia persoană sau ipostasă al Dumnezeirii si Căruia ne adresăm prin rugăciunea ”Impărateceresc…”, unde zicem si aceasta: ”Vino si Tesălăsluieste întru noi…” iar în Psalmul 50 cerem: ”DuhulTâu Cel Sfânt nu-L lua de la mine”, ceea ce înseanmă căDuhul Sfânt se poate depărta de la noi sau îl putempierde, din cauza păcatelor noastre, însă îl putem dinnou căstiga prin toate cele rânduite de către Biserică,după cum spune si Sfântul Serafim de Sarov: ”că rostulomului pe pământ este să lupte pentru a căstiga din nouDuhul Sfânt pe care L-a pierdut din cauza păcatelor”.
Pocăinta este Sfânta Taină prin care credinciosulprimeste de la Dumnezeu, prin duhovnic, iertareapăcatelor mărturisite cu zdrobirea inimii. Conditiileiertării păcatelor sunt: adânca părere de rău pentrugreselile săvârsite, mărturisirea acestor păcate la duhovnic cu hotărârea de a nu mai gresi, credinta putemică inHristos si nădejdea în îndurările Lui.

Iată acum si explicarea fericirilor:

a) Fericiti cei săraci cu duhul, că a acelora esteîmpărătia cerurilor. Din citirea acestei fericiri din careunii ar putea întelege că sunt fericiti cei sărăciti cu duhul, sau lipsiti de duhul, iar altii ar întelege că sunt fericiti cei care nu prea au mintea întreagă, cei prosti sineîntelegători. Dar nu este asa. Dumnezeu îl face pe omsă înteleagă cu mintea si mai ales îi trezeste constiinta,să stie că din cauza păcatului este sărac cu duhul, adicâeste lipsit de Duhul lui Dumnezeu, iar prin pocăintăadevărată va putea căstiga din nou Duhul Sfant si, totodată, împărătia cerurilor.
b) Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.După ce, cu ajutorul lui Dumnezeu i s-a trezit constiintasi omul si-a dat seama că a gresit înaintea lui Dumnezeu,în mod normal si firesc este ca omului să-i pară rău pentru greseala sa, să se căiască si să plângă înaintea Domnului. Din acest plâns se naste o schimbare a sufletului, aratiunii, a vointei, a sentimentului, adică o mângâiere afiintei sale.
c) Fericiti cei blânzi, că aceia vor mosteni pământul.Se stie din experienta omenească că cel care plânge seusurează oarecum sufleteste, se linisteste si devine maiblând. Iar cănd plânge pentru păcatele sale, el va simti odeosebită schimbare spre bine, o usurare în sufletul său simai ales în raport cu semenii săi, deci el devine maiblând. Celor ce au ajuns la această stare, Dumnezeu lefagăduieste că vor mosteni pământul, căci zice: ”Va fi cernou si pământ nou”, adică cerescul pământ sau pământulcel fericit.
d) Fericitî cei ce flămânzesc si se însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. cănd omul, cu ajutorul Harului dumnezeiesc, a ajuns să-si rezolve problemasufletului său, prin treptele de până acum, începe să-sidea seama că mai are încă si alte trepte de urcat, dar el nule cunoaste si nici nu stie ce să facă. Asfel începe să i senască în suflet si în minte dorinta să stie căt mai multedin învătăturile dumnezeiesti, adică să flămânzească si săînseteze de a cunoaste căt mai mult si mai bine tot ce arânduit Dumnezeu pentru binele nostru, pentru a le aplica în viată si astfel se va sătura; adică va simti în sufletul său o mare bucurie si fericire pentru că a cunoscut, a înteles bine si le-a aplicat în viata sa.
c) Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui. Cănd înteles omul si a simtit că a rezolvat problema sufletului său, însusi Duhul lui Dumnezeu care de acum locuieste în el, îl îndeamnă să se ocupe si de semenii săi si să-i miluiască cu ce poate, atât material, căt si sprirtual. Ajutând pe semenul său, omul ajută pe Hristos, Care îi va răsplăti însutit si înmiit si viata vesnică va mosteni.
f) Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. După ce omul a trecut prin toate aceste trepte începe să-si dea seama că întelege si simte sensul duhovnicesc al citirii si mai ales al rugăciunii, că stă cuadevărat de vorbă cu Cel Căruia se roagă. Deci în felul acesta îl vedem pe Dumnezeu, îl întelegem si mai ales, îl simtim în inimile noastre.
g) Fericiti făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Trecând din treaptă în treaptă,omul începe să înteleagă că mai are de rezolvat incă unlucru foarte important, că trebuie să se împace cuconstimta sa, cu semenii săi si mai ales cu Dumnezeu,devenind astfel fiul lui Dumnezeu după dar.
Aceste sapte fericiri privesc pe fiecare om, iarurmătoarele două privesc mai ales pe cei ce fac misiunesi apostolat.
h) Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este împărătia. cerurilor. Observăm că la aceastăfericire răsplata este aceeasi ca si la prima: ”că a aceloraeste împărătia cerurilor”. în prima, omuil lupta cu patimilesi vrăjmasul din el, iar la a opta cu vrăjmasii si patimiledin alti oameni pe care vrea să-i ajute să se mântuiască;de aceea si răsplata este aceeasi, împărătia cerurilor.
i) Fericiti veti fi cand vă vor ocărî si vă vor prigoni sivor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintindpentru Mine. Asa după cum Hristos a fost ocărât si prigonit pentru învătătura Sa, tot la fel vor pătimi si cei careîl mărturisesc pe El înaintea oamenilor. Oamenii cei necredinciosi vor ajunge până acolo încât, din cauzamărturisirii lui Hristos, vor minti spunând că nu existăDumnezeu sau că Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeusau vor zice alte minciuni împotriva Lui.

Mântuitorul îi fericeste pe cei care îl mărturisesc pe Elpentru că: ”Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi si Eu pentru el înaintea TatăluiMeu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda deMine inaintea oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).
Iată ce fel de fericiri făgăduieste Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, celor ce împlinesc poruncile Lui, si de aceeavă lăsăm să trageti singuri concluziile despre învătăturacea adevărată; care este vrednică a fi de la Dumnezeu sicare de la oameni.

CAPITOLUL III

Marturii

Am abordat practicile yoga venind dintr-un haos rela tiv, mi-am format si am căutat să-mi impun un program zilnic, am căutat să mă disciplinez si am avut iluzia că fac ceva. Imi puneam corpul la punct, spuneam eu. Am trecut de frica de ridicol, dat fiind pozitiile corporale si anumite practici putin anormale în ochii celorlalti..
Apoi încet acumulam anumite experiente si anumite cunostinte la care, consideram eu, nu tot profanul are acces. Mă consideram destept. Mă impregna mândria. Eram mai individualist. Mă pândeau toate pericolele rezultate din cultivarea (aproape inconstientă) a propriului ego, hrănindu-l zi de zi, ceas de ceas.
In timpul meditatiilor trebuia ca orice sugestie interioară ce ar veni să o consider ca fiind de ”întelepti”
(Shambala) si să o urmez. Este ca telefonul fară fir la care, culmea aberatiei, mă chinui să mă conectez singur. Aceasta este valabilă pentru acei din MISA condusă de Gregorian Bivolaru, care se proclamă sus si tare singurul guru din România ajuns la iluminare?!?
Convingerea mea lăuntrică este că se face magie neagră fară nici un fel de scrupul sub masca yoga. Prin yantră pot fi zăpăcite si manevrate mase de oameni. Această MISA având o structură organizatorică bine pusă la punct e un fel de panaceu national.  Din constatările mele ulterioare cred că oricine porneste prin yoga, sau karate sau orice altă cale pseudo-spirituală, este prins în niste energii (draci) de care se ancorează în subtil si care, oricât ar crede el că este independent si deplin lucid, îl manevrează mai mult sau mai putin. In momentul în care persoana realizează necesitatea desprinderii, si mai mult, trecerea spre crestinism, apar dificultăti mari, suferinte fizice, neajunsuri de tot felul, întâmplări cel putin stranii, nemultumiri lăuntrice, tensiuni nervoase, sechele fizice (tremurături) etc. deci, in general se constată că atâta timp cât mergi pe o cale pseudospirituală totul merge (sau crezi tu) bine. Dar când vrei să te eliberezi de cale, sau mai mult să te îndrepti spre Dumnezeu, multe îti vor sta împotrivă. Din cauza aceasta multi vor fi deconcentrati. Am constatat că multora din colegii care caută să meargă la biserică, practicând in acelasi timp si yoga sau karate sau altceva, le este rău. Un rău, în general, momentan. Efortul pentru
impla rămânere în biserică este cu mult mai mare în acest caz.
Deci, dacă prin simpla practicare a uneia din căi apare în subconstient si vizibil, tendinta depărtării de Biserică, atunci pentru cei din MISA problemele (cred eu), sunt cu mult mai mari. Cred că prin ”simbolul” lor, telefonul, sunt usor de sugestionat de către oricine are interesul. Grupul de la centru, din jurul lui Bivolaru stie ce face.
Prin yoga apare supradezvoltarea ego-ului si exacer barea unor dorinte mai vechi înrădăcinate, obsesii, indi vidualizare, un pic de izolare si pierderea simtului realitătii. Prin această pierdere a realitătii se produc de zordini sociale si în viata fiecăruia. Cunosc câteva cazu ri de familii ”respectabile” pe cale de a se destrăma. In cazul pe care îl cunosc mai bine, mama (practicantă yoga) îsi neglijează total copiii si sotul. Este prinsă nu mai în yoga, în executarea asanelor si, pur si simplu, nu se poate discuta cu ea. Sotul, după ce a îndurat destul timp starea de lucruri, este hotărât să rezolve într-un fel problema; s-a ajuns până acolo încât vrea să dea divort. Aceasta e doar un exemplu din ceea ce ”produce” yoga chiar la nivel de intelectuali titrati.
Tinând cont de faptul că ”fascinatia” în yoga apare când e vorba de energii si corpuri subtile, de alte forme de viată sub formă de energii, mi se pare interesant de dezvoltat ideea că nu e corect să apelezi si să lucrezi tot timpul cu energii create (ca în yoga), când se poate apela la ceva necreat, Duhul Sfânt. Pentru a mă desăvârsi nu pot apela la ceva nedesăvârsit, deci creat. (Mihail S.).

***

Au trecut cam doi ani si jumătate de când am încetat cu desăvârsire frecventarea cursurilor de yoga si practicarea acesteia. De atunci mă lupt, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva deprinderilor si a invătăturilor yoghine, lucru deloc usor, întrucât, fară să realizez primejdia, am asimilat unele învătături adăugându-le modului meu de viată. In cele ce urmează am să scriu despre experienta mea personală, ca fiind ceva trăit, câteva din semnele care au produs în mine neliniste si tulburare si prin care Dumnezeu m-a scos din această cursă a vietii.
Primul semn. După câteva sedinte de yoga am devenit nelinistit. Eram tulburat fizic si psihic. Psihic, pentru că tot ce învătam era nou, învătătură pe care eu o întelegeam ca pe un amestec de stiintă si religie, a cărei scop final era unirea cu Dumnezeu, sau după cum am auzit pe instructor zicând odată, să devii un nimeni, cumva în afara răului si a binelui.
Lupta mea a început cand am văzut această tentă reli gioasă la care nu mă asteptam si pentru care eu nu veni sem. Eu m-am înscris la yoga pentru că aveam ideea că-i o stiintă medicală deosebită si o gimnastică teribilă, atras mai mult de această gimnastică prin care vedeam o cale spre o sănătate deosebita, spre realizarea unei mobilităti articulare de care credeam că am nevoie la cătărarea sportivă de dificultate pe stâncă pe care o practicam ca alpinist.

Al doilea semn. Când am auzit că raportul sexual, cali tatea acestui raport care se poate realiza prin yoga te poate duce la unirea cu infinitul (nu îndrăznesc să mai scriu cu Dumnezeu), nelinistea mea a crescut întrucât nu mai intelegeam latura religioasă, curătenia acesteia. Pen tru că, Dumnezeu stie cum, dar, atunci când am aflat acestea mi-a venit în minte porunca: ”Să nu fii desfrânat”.
Al treilea semn. Când am auzit pe instructor zicând că putem merge si la biserică; dar el a avut atunci o expre sie deloc linistitoare pentru mine, zicând: ”Biserica vrea să-L tină pe Dumnezeu numai pentru ea”. La această afirmatie mi-am adus aminte că am auzit cândva vorbindu-se despre stricarea bisericilor, de izgonirea preotilor si de defăimarea a tot ce tine de Biserică. Tot atunci, în sala în care mă aflam, mintea mea a realizat că această defăimare si lepădare de Biserică si slujitorii ei ar fi posibilă din moment ce Dumnezeu poate fi scos din Biserică prin această învătătură yoghină. Această afir matie a instructorului si acest argument al mintii mele au avut menirea să-mi coboare nelinistea spre amărăciune si să-mi ridice în surdină ideile despre sco pul acestei ”Miscări de integrare spirituală”, cum am aflat mai târziu că se numeste toată treaba aceasta.
Al patrulea semn. Intr-o zi instructorul ne aduce în sală un număr de fotografii tip ”poster” cu cei mai renumiti maestri yoghini fiecare cu titlul său, dar printre ei Hristos!!! Hristos yoghin!?! Eu stiam că Hristos e Dumnezeu! Aud pe acolo, pe la instructor, că ar fi o reîncarnare a lui Rama-Krishna, unul dintre cei mai îndrăgiti maestri indieni care a ajuns la desăvârsire pe calea Tantra Yoga, un stil de yoga prin care se ajunge la desăvârsire prin contact sexual!!! Nedumerire totală.
Al cincilea semn. In altă zi aud pe instructor zicând că ei urmăresc unirea cu Dumnezeu si nu doar mântuirea, iar eu stiam atunci că nimic nu poate fi mai mult decât mântuirea sufletului si mă întrebam: Oare într-adevăr poate fi yoga o cale a unirii cu Dumnezeu, unire despre care pentru prima dată am aflat că ar fi posibilă? Aceasta a sporit si mai mult nelinistea si războiul gândurilor.

Din cele scrise până aici, puteti deduce că organizatia aceea spiritual-yoghină în paralel cu latura fizică, adică cu practicarea exercitiilor fizice yoghine, avea si această latură religioasă de învătătură mistică-religioasă asiatică.
Al saselea semn a fost credinta în reîncarnare. Ei zic că se reîncarnează continuu până ating desăvârsirea si se unesc cu Dumnezeu, si că, dacă nu evoluează spiritual, se reîncarnează în vietăti inferioare.
La această veste nu mai întelegeam ce rost au iadul si raiul nostru crestin. tin minte că întrebat fiind despre asta, instructorul a zis că este si rai si iad, dar atunci altă explicatie nu a dat.
Al saptelea semn, au fost anunturile de a merge la mare, la Costinesti, undeva pe o plajă de nudism, numai noi yoghinii, sau undeva prin apropierea Clujului, unde ar fi nu stiu ce punct de interes deosebit pentru această organizatie, si invitatiile la filme video greu de calificat. Mărturisesc că am fost si eu la vreo două si nu m-am simtit bine deloc; la unul mi-a venit rău si a trebuit să ies din sală (ne aflam într-o sală de cursuri la Universitatea Al. I. Cuza-Iasi); filmul se chema Shoching-Asia.
De asemenea si experientele în grup. Erau foarte multi care în timpul exercitiilor scoteau niste zgomote urâte si cadeau lesinati. Instructorul ne spunea că sunt neelevati adică sunt necurati la anumite centre de fortă, care re prezintă anumite nivele de elevare spirituală, după parerea lor, si că nu trebuie să ne tulburăm.
De aici înainte am să vă povestesc din cele ce s-au pe trecut cu mine în timpul asanelor: După cum spun ei de-a lungul coloanei vertebrale, s-ar afla un număr de centri de fortă. Fiecare centru are efectele lui proprii asupra organismului, atât pe plan fizic, cât si în cel inte lectual. Pentru toate acestea sunt anumite pozitii corpo rale, miscări, asane cum le zic ei, în care trebuie să stai. Aceste centre sunt activate cu energie telurică din pămant si energie cosmică, ce s-ar afla pe anumite ni vele în spatiu.
Practic, ne arăta postura respectivă, ne spunea cum să ne concentrăm, asupra cărui centru, si cum să constientizăm fluidul energetic care s-ar capta pe centrul dorit pentru scopul-urmărit, si natura acestui fluid teluric sau cosmic. Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am uitat multe din vrăjitoriile acestea,- asa că nu mai tin minte tot ce am învătat.
Aceste exercitii le învătam si practicam acolo în grup si fiecare singur acasă. Aveam sedinte de meditatie la ore fixe, care trebuia să le facă fiecare acasă, fiind controlate telepatic de la distantă de instructor sau chiar de la Bucuresti de Bivolaru, din câte am înteles. Mai târziu mi s-a implantat, pentru că într-adevăr se implantează ceva, un sunet despre care ziceau că este neînregistrabil pe aparate, o anumită rezonantă din cuvântul Haum prelung. Concret: intram câte unul în sală unde instructorul, stând pe un scaun, ne punea capul între ge nunchi, ne punea mâinile cumva pe cap, după câte mai tin minte, si scotea acel sunet. Când 1-am auzit nu mi-a plăcut, mi s-a părut chiar urât, dar am tinut asta pentru mine, după care spunea că avem această ”mantră”, iar noi în timpul sedintelor de grup sau personale, trebuia să-l căutăm în minte concentrându-ne. După ce prin concen trare eliminam toate simturile, trebuia să-mi pun în minte că eu sunt Rama-Krishna, Hristos sau alt maestru si după ce făceam această unire sau identitate mintală, începeam să caut în minte ”mantra” sau acest sunet pe care îl re ceptionam ca pe un zumzet al unui roi de albine sau mur murul unei ape, cântec de fluier sau alte sunete. Această concentrare dura între 20-30 minute.
Eu am primit o singură mantră, despre care am vorbit si pe care am practicat-o, dar un coleg cu care practicam această nebunie, ar fi auzit că în final se vor implanta ,nouă sau zece mantre, în decursul a cinci sau sapte ani, cât urma să tină acest curs. Când se facea în grup au fost cazuri de horcăieli si de lesin. Personal am avut o vedenie stranie, pe care o povestesc cu frică: Când ajungeam în sală, pe la inceputul sedintei, se începea cu niste miscări ale corpului mai usoare. In timpul acestor miscări eu mă gândeam la Dumnezeu, pentru că ei ziceau să ne gândim în acest timp la ceva elevat, si deodată văd, nu stiu cum că ochii îi aveam închisi, două pisici negre că sar din gura mea si fug spre fereastră; una am văzut-o disparănd după pervaz, a doua era aproape să ajungă la perete si să sară pe geam. M-am speriat si am tresărit, dar am apucat să văd a doua pisică, cea care nu ajunsese până la geam, intorcandu-se in fuga si intrand inapoi in gura mea! (diavolul n.n.)
O alta experientă stranie: Ne aflam intr-o sală de sport si in timp ce toti ne concentram s-au auzit geamuri sparte, lemne rupte , altii spuneau ca au auzit pasi spre acoperis. Eu am crezut că intradevăr a deschis cineva geamul si s-a rupt ceva pe acolo, nedandu-i importanta. Dupa catva timp instructorul a spus ca acele zgomote erau niste spirite, deoarece sub sala s-ar afla o groapă comuna a unor nemti ingropati fara preot, de pe timpul razboiului. Abia atunci mi-am dat seama ca acele zgomote pe care le-am auzit nu au fost firesti. Si incă ceva. După terminarea acestor sedinte eu nu mă aflam ”in toate apele” , simtindu-mă obosit si oarecum indispus.
In timpul unei tehnici Laya-yoga, la o anumită fază, m-am simtit cumva gol pe dinăuntru, parcă imi dispăruse portiunea de corp de la stern in jos iar partea de deasupra o mai simteam intru-catva. Tot in acelasi timp am avut impresia puternică că cineva respira langă mine. Aceasta m-a intărit in convingerea că in afară de trup mai poate si suflet. Numai Dumnezeu stie de ce in mintea mea s-a făcut atunci o asa legătură.
Am mai avut o experientă pe Muntii Caraiman in urma căreia am hotărat să citesc Biblia ca să văd dacă este spre Dumnezeu o cale care duce cu adevărat la El sau nu. Abia după ce am terminat de citit toată Sfanta Scriptură m-am hotărat să urmez calea credintei si a Bisericii si sa lepăd toată minciuna asta yoghină.
Instructorul, Dumnezeu stie cum, a recomandat să se citească ”Pelerinul român”! După ce am citit si această carte, m-am hotărât definitiv pentru Biserică. Din ”Pelerin” am înteles că am nevoie de un duhovnic si de atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia îi multumesc pentru toate, am ajuns să urmez cu adevărat Calea dreptei credinte care duce la Viată. (Silviu A.).

***

Tânărul meu yoghin, vrei să fii fată în fată cu adevărul? Te interesează adevărul? Atunci te cunosc si stiu ce greu îti este si stiu că nici evaziunea în ”plăcut” nu te relaxează. Iti cimosc disperarea si mă bucur pentru tine. Atentie însă, yoga vrea să-ti atingă exact această disperare care este chiar sansa ta. Urmăreste si vezi cum exer citiile, meditatiile si lecturile tale te duc într-o stare relaxată în care pe prim plan se află o stare de bine. Această stare e lucrarea potrivnicului care se străduieste mereu să ne alunge de la veghere, de la lupta pentru câstigarea trezviei. E aceeasi stare periculoasă pe care o induce muzica ”psihedelică” sau spatială, exercitiile de relaxare si toate tehnicile de producere a undelor pe creier. S-a ajuns până la folosirea rugăciunii inimii în acest scop.
Deci, dacă vrei să ajungi la adevăr, fugi cât mai curând de această stare. Noi nu avem nevoie de nici un exercitiu pregătitor pentru a ajunge la adevăr si nu ne interesează nimic din ceea ce ne priveste. Ori yoga te aruncă înspre tine, în ciuda pretentiilor si promisiunilor ei.
Dragul meu, greseala capitală este formularea gresită a întrebării. încă Pilat zicea: ”Ce este adevărul?” Ori adevărul nu este un ce, este un cine. E Cinele Absolut. E Cel ce ne mântuieste de tatăl minciunii (diavolul). Nu e nevoie de yoga ca să intri în relatie cu El. Dimpotrivă. Yoga e o învălmăseală de zdrente strălucitoare aruncate de vrâjmasul. Toate energiile declansate de fiecare gest, gând si cuvânt sunt ale vrăjmasului. O mantra spusa chiar în glumă, e vehicol al vrăjmasului si pătrunde adânc, rănindu-ne sufletul.
Eu am scăpat mai usor si n-am intrat până la ireversi bil în jocul lui de-a sinceritatea căutării, pentru nestiinta mea si, mai ales, pentru oroarea cu care am respins ”pu terile” ce-mi veneau. Nu mă interesa deloc ce gândesc semenii mei, eu voiam să stiu cum vom scăpa de sufe rintă toti. Nu voiam să mi se îndeplinească dorintele, ci să stiu ce sens are viata noastră. Mintea mea era sa tisfăcută de teoria reîncarnării, dar adâncul tresărea in fata oribilitătii sclaviei fată de o lege, de ceva, karma sau altceva, dar ceva, când eu eram cineva.
Lucrând la lepădarea eu-ului simteam urâciunea celui care ar fi vrut să nu mai fiu, să vreau pieirea ontologică a firescului miracol ce se zbătea întrebându-mă: ” Cine sunt eu?”.
Da, pe mine m-a salvat sinceritatea căutării. Prin ea am ajuns la nevoia de a mă închina. Si atunci L-am auzit pe El. Pentru că nu te poti închina la ceva sau cineva ca tine.
Multumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să merg mai departe. Si asa, înca nu stiu în ce pericol am fost. Tot insistam să activez sarpele (Kundalini). Dar Donmul m-a păzit si sunt încredintată că-i păzeste pe toti cei sinceri în căutarea lor.
Deci, dragul meu tânăr, dacă esti sincer în căutarea ta, acum, în clipa aceasta priveste-te adânc si vezi ce vrei, ce cauti. Si vei găsi, dacă te numesti yoghin, acel sâmbure pervers semănat de satana, dorinta de desăvârsire sau de strălucire sau de eliberare sau alt interes. Atunci, leapădă-te de toate acestea si urmează-L pe Creatorul si Mântuitorul tău, pe singura cale posibilă: Iisus Hristos. El ne poartă si acum în bratele Sale. El, în Biserica Lui, ne-a pus la îndemână o minunată cultură, cultura ascezei ortodoxe care depăseste orice cultură, orice filosofie, orice tehnică. Cum spunea Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluam, asceza noastră este o stiintă, o cultură, o artă. Si în centrul ei stă cultura ascultării, fără de care omul ramâne, inevitabil, un cerc închis, mereu mizerabil în fata Eternitătii. Fără ascultarea Evanghelică omul nu are acces la lumea sa interioară si la iubirea lui Hristos. Ascultarea este nevointa în care omul trece de la modalitatea individuală de a fi (comună cu animalele) la cea personală. Omul se naste apt să fie persoană, dar este numai dacă vrea si numai în relatie ontologică si liberă cu Dumnezeu.
Eu nu vreau să mă mai gândesc la vremea aceea. Atunci erau alte planuri. Acum lucrurile sunt limpezi. Oricine are posibilitatea să fie informat asupra adevarului. Dar ”inflatia” de informatie este bulversantă. Numai sinceritatea căutării ne poate salva. Să nu ne rătăcim. Principalul e taina persoanei si taina crucii legate si unite cu Sfintele Taine (Lenuta B.).

***

Din primele sedinte ni s-a spus că vom învăta multe lucruri care constituie secrete ale practicii yoga, deci va trebui să nu le discutăm chiar cu oricine, că la sedinte va trebui să nu lipsim prea mult deoarece trebuie să mentinem ritmul cu ceilalti, că sunt niste reguli care tre buiesc respectate si anume: în timpul sedintelor toată lu mea ascultă si execută ceea ce spune instructorul; că materialele primite nu pot fi arătate la nimeni si mai ales nu pot fi multiplicate, transmise si altora; unele tehnici erau secrete, de exemplu mantrele. Mereu apăreau noi si noi reguli. .
Toate acestea au apărut treptat, în asa fel încât de la totala libertate pe care o aveam la început am început să nu mai pot vorbi despre ceea ce făceam decât cu colegii de la club.
Dintre cei care practicau yoga cei mai multi erau tineri, mai ales studenti, dar nu numai, iar din ei mai mult de jumătate erau fete. Motivele care i-au condus la yoga sunt diverse: unii, mai ales cei în vârstă, veniseră pentru probleme legate de sănătate, altii, ca si mine, cu probleme care astăzi sunt întâlnite frecvent: tot felul de complexe de inferioritate, goana după ceva care să-i ducă la o viată mai bună, chiar dacă nu stiau ce poate fi acel ceva, oameni care nu se simteau realizati, iar mai târziu mi-am dat seama că multi veniseră acolo, mai ales fete, pentru că stiau că se practică Tantra-Yoga.
In fiecare vacantă de vară, yoghinii se întâlneau la Costinesti într-un fel de tabără. Punctul de întâlnire era pe plajă în dreptul epavei din Costinesti. Stiam că în zona aceea se face nudism, dar eu întelesesem că noi vom sta mai departe de ei. Ajungând acolo, e greu de spus ce am simtit. Dacă la sală unele asanasuri erau într-un fel comice, aici, unde aproape toti yoghinii, în frunte cu instructorii si chiar Bivolaru, erau dezbrăcati, asanasurile făcute asa deveneau de-a dreptul vulgare.
Primul exemplu de ”aspirant yoga” pe care l-am avut eu, si toti cei ce încep cursurile, este instructorul. La început îl priveam toti cu respect si chiar cu putină admi ratie văzându-1 câte ne spune că trebuie să facă un yo ghin, gândindu-ne că dacă el ne predă lucrurile acestea, deja a reusit să le facă pe toate si chiar a ajuns la unele puteri paranormale. Spre surprinderea mea si a unora din colegi, ei nu erau asa. Din cei pe care i-am cunoscut eu: Bozaru Dan si Rosu Viorel, nici unul nu se apropia de ceea ce insemna pentru noi toti, suficient de naivi la înce put, un yoghin adevărat.
Mereu orgoliosi, reusind mai mult sau mai putin să as cundă acest lucru, instructorii spuneau mereu că ”egoul” este o trăsătură de caracter primitivă, că pe măsură ce progresezi spiritual, trebuie să dispară. Din moment ce ei spuneau altora să facă acest lucru si că yoga este cea mai bună cale pentru a o face, noi credeam că ei au reusit să se elibereze de mândrie. In realitate nu era asa. Orice întrebare care nu convenea, sau la care nu stiau să răspundă, era răstălmăcită în asa fel încât, cel care întreba, primea cu totul un alt răspuns, si asta pe un ton superior astfel încât trebuia să tragi concluzia că tu nu ai suficientă minte ca să întelegi un asa răspuns elevat, sau îi deranja si făceau morală, asa că întrebările incomode s-au rărit.  Această fată a instructorilor, mai trufasă, mai iritabilă, s-a arătat mai târziu, atunci apărând noi si noi reguli ce trebuiau respectate. Sigur totul era la libera alegere, dar ar fi fost cel mai bine dacă făceai cum spune instructorul.  Se făceau meditatii pentru tot felul de lucruri care ur mau să aibă loc: ba venea un meteorit spre pământ si noi prin meditatie încercam să-i modificăm traiectoria pen tru a nu se ciocni cu Terra, ba era asteptat un mare cu tremur (care în urma meditatiei noastre s-a produs în India si nu la noi, explicatia fiind că noi nu suportam o asemenea încercare, pe când indienii, fiind mult mai evoluati decât noi, puteau), ba erau meditatii cu tematică crestină înainte de Pasti, Crăciun si altele care erau per manente, cu tema ”Iisus”.
In plus, de toate acestea; chiar în vacanta de la mare am fost pusi, toti cei ce eram acolo, să facem o medi tatie în care să trimitem gânduri bune spre Moscova, gânduri care ar putea ajuta ca situatia de acolo să se rezolve în bine (lovitura de stat prin care a fost înlăturat Gorbaciov).
O altă meditatie a fost făcută folosind harta României, asezată pe jos, iar în centru trebuia asezată o farfurie cu 7 lumânâri care să fie lăsate să ardă până la sfârsit, meditatia durând o oră. Toate aceste subiecte de meditatii m-au surprins si m-au intrigat, făcându-mă să privesc cu rezervă ceea ce ne spuseseră până atunci instructorii si ce au mai spus în continuare. Deja apăruseră detalii care se foloseau în magie, toate fiind camuflate (acoperite) de celelalte lucruri care ni se spuneau.
In afara cursurilor apăreau si reviste de yoga, primul numar fiind în 1991, vara. E suficient să citesti acest număr si să stii ce fel de yoga se face la noi: Tantra-Yoga. Sigur, se învată si asanasuri care fac parte din Hata-Yoga, se învată si Laya-Yoga, dar ceea ce se face mai mult, asta e: Tantra-Yoga. Bogat ilustrată cu fotografii ale basoreliefurilor de pe templele tantrice, cu tot felul de fotografii care ar putea apare cu succes într-o revistă pornografică. Este si un interviu cu Bivolaru care are si o concluzie desenată : este schitat un diavol asezat cu spatele care priveste satisfăcut si superior spre o femeie care este în fata lui întinsă pe jos, sfârsită de puteri, având pe fată o urmă de extaz. Deosebit de sugestiv, desenul este pus, asa cum spuneam, în loc de concluzie si ca un argument hotărâtor.
Am vorbit cu mai multe persoane care au practicat yoga si nici acum nu pot să-mi explic un lucru: atât eu, cât si celelalte persoane, am citit această revistă, dar amănuntele pe care vi le-am spus acum le-am văzut numai după ce am renuntat la yoga. E un fel de vrajă, sau poate altceva, care te face să nu vezi, la început, decât lucrurile care-ti plac, urmand ca încetul cu încetul să le accepti si pe celelalte, pe care atunci nu le-ai văzut sau nu le-ai înteles, sau ai spus că nu sunt importante.
Asa am acceptat că există o divinitate, reîncarnare, karmă, eliberati spiritual, energii malefice, zei si zeite pe care le invocam cu ajutorul unor mantre si ei ne ajutau s.a.
Mereu erau citate fragmente din Evanghelii, tălmăcite si răstălmăcite; mereu se reafirma ca există reincarnare, că si in Biblie se vorbea despre asta, dar că pasajul acesta a fost scos mai demult de către Biserică. E un amalgam din care oamenii răman cu niste notiuni care se contrazic, cu tot felul de intrebări si nelămuriri.
Tarziu mi-am dat seama, după aproape trei ani, cu ajutorul unor prieteni, că Dumnezeu este unic si că cel mai frumos si adevărat poate fi găsit în ortodoxie (Maria C.)

***

Fiecare din noi caută ceva în sine sau în afara sa, nestiind însă unde să caute si mai ales ce trebuie să caute. De aceea, de multe ori omul se risipeste în lucruri care nu-i sunt de folos pentru mântuirea sufletului său, căci dacă există ceva mai important, mai esential si mai necesar pentru, suflet aceasta este mântuirea.
Sufletul are nevoie de mântuire si tocmai de aceea simte că trebuie să facă ceva care să-i aducâ in viata aceasta linistea, pacea, împăcarea cu sine si cu ceilalti, cominiunea cu Dumnezeu, iar după moartea trupului, mantuirea, viata vesnică, adică nesfarsita si negrăita frumusete a raiului.
Desi Iisus ne spune: ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata , desi cuvintele Sale sunt ca o vesnică chemare prin care ne dă o sansă, ne dă o solulie, o dezlegare, o cale de acces spre ceea ce ne este atât de greu de cunoscut, totusi multi caută calea, adevărul sau fericirea ori împlinirea sufletească prin locuri întunecoase, în cuvinte mari si frumoase dar înselătoare, în ei însisi sau în cei din jurul lor, uitându-L pe Dumnezeu.
Numai făcând voia lui Dumnezeu si împlinind poruncile Sale, (Cine Mă iubeste pe Mine, împlineste poruncile Mele), numai slujindu-I cu adevărat, astfel iubindu-L, numai atunci sufletul nostru simte că e mai aproape de Dumnezeu, găsindu-si linistea si fericirea în credinta si nădejdea că Dumnezeu îi va da mantuirea.
In timp ce unii caută fericirea fiind lipiti de lucrurile si de oamenii din jur, altii o caută într-o filosofie oarbă, într-o religie păgână, sau în ”eliberarea” si ”iluminarea” ori stările de extaz obtinute în urma unor practici cum ar fi yoga, zen,.. care prind ca într-o vrajă sufletul omului, ucigându-1.
Adevărata împlinire o găsesti doar în Hristos, iar dacă îti place să meditezi, e bine să meditezi la ceea ce a vrut să spună Mântuitorul când a zis: ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata” si: ”Credeti Mie, că Eu sunt întru Tatăl si Tatăl întru Mine”.
Meditati si vedeti despre câte căi ne vorbeste Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, când zice: ”Intrati prin poartă cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt cei care o află” (Matei 7,13). Oare aici ne vorbeste Mântuitorul de mai multe căi? Oare aceste două căi de care ne spune duc amândouă la Dumnezeu?
Dar dacă vreti să vedeti cât de mult vă ajută yoga, pri viti cu sinceritate spre voi insivă si în voi însivă la inima voastră amortită de tehnici si meditatii fară rugaciune, cruce, smerenie, pocăintă pentru faptele rele spovedanie, împărtăsanie-analizându-vă evolutia si incercati să recunoasteti, măcar fată de voi însivă, că în yoga totul tine de moment.  Faci o tehnică sau o meditatie si apoi 20-30 de mi nute, poate o oră, te simti bine si crezi că ai realizat ceva. Dar fii foarte atent cum după nici o jumătate de ora de la terminare incepe să te cuprindă nelinistea si să te navălească cu incetul, toate grijile si cum toată fiinta ta incepe sa devină, aproape brusc, încordată iar stările de nervozitate, de agitatie, de neliniste interioară si iras cibilitate, neintelegere cu cei din jur, încep să ia locul stării de liniste momentană.  Dacă vrei sa te convingi ce mare diferentă este intre o tehnica yoghina si o taină crestină, mergi la un preot du hovnic bun si spovedeste-te sincer si curat de toate fap tele si gandurile tale si ai să vezi atunci starea duhovnicească pe care o obtii în urma Sfintei Taine a spovedaniei si a împlinirii sfaturilor pe care le primesti de la duhovnic. Abia atunci vei simti adevărata stare de liniste interioara duhovnicească; si tot atunci Dumnezeu iti va da să cunosti pe măsura iubirii si credintei tale bucuria comuniunii cu Dumnezeu, căci Mântuitorul spune: ”Eu sunt Pâinea Vietii” (Ioan 6, 48) Si daca vei fi vrednic de Sfânta Impărtâsanie si o vei lua, vei intelege cuvintele Mântuitorului: ”Adevărat adevărat zic vouă: de nu veti mânca Trupul Fiului
Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu, are viată vesnică si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54).
Dar să nu uităm niciodată să ne mărturisim mai întâi păcatele prin Taina Sfintei Spovedanii, pentru că Mântuitorul, mai întâi de a vindeca vreo boală, mai întâi de toate le spunea: ”Iertate îti sunt păcatele tale” si iertându-le păcatele se vindecau.
Iar dacă crezi că ai vreo putere paranormală obtinută prin yoga sau alte practici, ori din senin, du-te si spune duhovnicului căci abia după aceea ai să vezi adevărul—că totul a fost vrăjitorie, o minciună si o inselătorie a vrăjmasului omului, care e diavolul. Căci dacă e de la Dumnezeu, de ce totusi prin spovedanie dispare orice putere paranormală? Poate pentru simplu fapt că Bunul Dumnezeu ne-a făcut pe toti absolut normali, suntem creaturi normale si Dumnezeu este Cel care, pentru a rămâne normali ne dă sanătate la minte si la trup.
Căci orice minune pe care au făcut-o Sfintii vreodată au făcut-o numai în numele lui Hristos, cu Sfânta Cruce, dar mai ales prin rugăciune—rugându-se mult si cu toată fiinta), cu tot sufletul, cu lacrimi si smerenie, si nicidecum în meditatii yoghine.
Să citim din frumusetile vietuirii crestine, din ”Proloage”, ”Vietile Sfintilor” care au trăit pentru Hristos Cel viu si întru Hristos si care si-au dat viata pentru El, care L-au mărturisit numai pe El refuzând să se închine la orice alt dumnezeu primind astfel cununa muceniciei, răbdând pentru Hristos si urmând sfânta Sa învătătură pe care azi putini o înteleg, iar vietile frumoase ale sfintilor astăzi putini le cunosc.
In timp ce crestinismul e plin de viată, de iubire de credintă, smerenie si adevăr, de sfinti si martiri yoga îti oferă posibilitatea de a crede într-o lume moartă, într-o lume goală, care nu-L are pe Dumnezeu, pentru că nu-L poate cunoaste fără Sfânta Biserică. Yoga îti oferă posi bilitatea de a crede în nimic, ori în ”vidul creator beati fic” care este cea mai mare înselătorie si scorneală a satanei.
In yoga totul este o asceză fără sentimentul iubirii sau al umilintei fară lacrimi si smerenie—un pământ sterp fără apă, fâră viată, adică fără iubire, fără adevăr fără Dumnezeu Cel în Treime slăvit si închinat. Amin
(Loredana B.).

***

Incă din timpurile străvechi, urmasii lui Adam cei care au uitat de Dumnezeu, au început să fie preocupati de următoarele întrebări: cât este de mare pământul ce este în adâncul mării, ce vietuitoare trăiesc pe pământ si în apă, evolutia vremii, mersul stelelor si, ca să fiu mai scurt, au fost preocupati de ”cunoastere”. încercând să răspundă acestor întrebări, s-au dezvoltat diferitele ramuri ale stiintei, care s-a întins până în zilele noastre si va continua până la sfârsitul lumii.
Astfel, omul îsi închipuie că va putea dobândi cunoasterea si întelepciunea, fără ajutorul lui Dumnezeu si in final va ajunge el însusi dumnezeu, uitând că toată întelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.
In aviditatea lui de a dobândi ”cunoasterea, mărirea si puterea”, omul se aruncă în bratele pierzării cu capul înainte, fără să mai gândească. Cunoasterea si puterea este dorită de omul nebun mai mult decât nemurirea si fericirea vesnică.
Această dorintă de cunoastere a biruit si pe primii oameni, când au fost amăgiti de diavol: ”Nu, nu veti muri, ci vi se vor deschide ochii si veti cunoaste…”. Acelasi vrăjmas al sufletelor omenesti, ademeneste si astăzi pe multi oameni cu aceleasi promisiuni.
Filosofia hinduistă, spre exemplu, promite adevărata cunoastere, puterea, nemunrea si indumnezeirea, iar omul modem de astazi, care se socoteste întelept în ochii lui, desi a fost botezat crestin, nu este departe de ateism, socoteste că această filosofie este ultima treaptă pe care mai trebuie să pună piciorul si va fi desăvârsit. Sărmanul ”crestin”, a uitat că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este singurul care poate cu adevărat să îndumnezeiască pe om, daruindu-i cunoasterea, viata si fericirea în propria Lui fericire vesnică.
Filosofiile păgâne sustin că scopul vietii omului este de a-L cunoaste pe Dumnezeu, iar cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu, a devenit Dumnezeu . Desi este o parte de adevăr în această afirmatie, nu este în totalităte adevărată.
Diferenta fundamentală dintre religia crestină si religiile (filosofiile) păgâne, este aceasta: nu omul se ridică la cunoasterea lui Dumnezeu, prin asceză si extaz, ci Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, S-a întrupat si S-a făcut cunoscut oamenilor. Iar dacă citim Biblia, singura Scriptură cu adevărat sfântă si adevărată ne dăm seama că dumnezeul cunoscut de ”iluminatii” păgâni nu este Adevăratul Făcător al Cerului si al pământului, al tutu ror văzutelor si nevăzutelor!
Sfânta Evanghelie de la Ioan, spune: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”’ Atunci, cum spune Budha sau alti ”iluminati” dinainte de Hristos că L-au cunoscut pe Dumnezeu? Iar cei ce după Hristos cum pot spune că L-au cunoscut pe Dum nezeu, dar fără să-L cunoască pe Fiul Cel una cu Tatăl căci însusi Domnul Iisus spune iudeilor: ”… dacă L-ati fi cunoscut pe Tatăl, M-ati fi cunoscut si pe Mine ”? Iar dacă luăm aminte si la cuvântul Domnului Iisus Hris tos, care atrage atentia că nimeni nu-L poate recu noaste ca Domn decât în Duhul Sfânt, ne dăm seama că alt duh, al altui dumnezeu, au cunoscut acesti ilu minati, adică acelasi vrăjmas care de la început a fost ucigas de oameni, căci nu este viată în afară de Hris tos, iar căutarea unui alt dumnezeu si lepădarea de Hristos, este moartea.
Termenul ”yoga” are o largă acceptiune în conceptia hindusă. In limba sanskrită înseamnă ”legătură”, adică legatura între bine si rău, intre pozitiv si negativ sau mai bine zis, un fel de ”echilibru” prin care se dobandesc ”puteri”.
Tot cel ce practică aceste exercitii fizice sau mentale, prin care se trezesc în fiintă ”puterile paranormale” sau
”Forta Kundalini”, se numeste yoghin, adică, în conceptia hindusă, yoghin este si vrăjitorul si sfântul.
Calea spre Nirvana (raiul Extremului Orient), poate fi efectuată numai prin intermediul ”Fortei Kundalini”, care se poate ”trezi” în fiinta umană prin mai multe căi (discipline), cum ar fi: exercitiile fizice rapide (cu consum de energie); exercitiile fizice lente (fără consum de energie); concentrare si meditatie; vointă dinamică; adoratie.
Maxima de căpetenie a acestor ”discipline” care duc la ”desăvârsire”, este: ”cu cât te apropii mai mult de animalitate (cu cât devii mai instinctual, asemenea animalelor), cu atât te apropii mai mult de desăvârsire” si cu cât îti dezvolti mai mult văzul ”celui de-al treilea ochi” (să vezi primejdia, directia atacului, cine este cel ce te atacă, cu ce anume etc.), cu atât esti mai aproape de desăvârsire”. Oare chiar asa să fîe?!?
Câtid vom vedea acele meditatii care încep cu ”Eu sunt”, să stim cu sigurantă că nu sunt crestine. In toată Biblia nici un om nu face vreo afirmatie ”Eu sunt” si să numească vreun atribut divin, decât numai Domnul, mai ales în Sfanta Evanghelie de la Ioan afirmă: ”Eu sunt Lumina lumii”; ”Eu sunt Păstorul cel bun”; ”Eu sunt Pâineavietii”; ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”; ,,Eu sunt intru Tatăl si Tatăl întru Mine”; ”Eu sunt vita cea adevărată”, iar în a doua carte a lui Moise, tot Domnul Dumnezeu este Cel ce afirmă: ”Eu sunt Cel ce sunt”.
Alt punct de vedere asupra meditatiilor este că si atunci când meditatorul foloseste formula ”Dumnezeu este”, tot este departe de adevăr, căci în meditatii sunt intercalate atribute panteiste, cum ar fi: Dumnezeu este Totul Dumnezeu este Infinitul, Dumnezeu este întregul etc., care ne duce la ideea că materia este coeternă cu Dum nezeu, sau că a emanat din Dumnezeu, ceea ce ar însem na că Dumnezeu nu ar mai fi Atotputernic, deci contrar invătăturii crestine.
Crestinii care meditează folosind formula ”Dumnezeu este” folosesc alte atribute, spre exemplu: Dumnezeu este lumină pururea fiitoare, fără umbră de schimbare; Drept Judecător; mult milostiv; îndelung răbdător Cel ce dă hrană la tot trupul; Cel ce va judeca vii si mortii etc, iar o astfel de meditatie în conformitate cu Sfanta Evanghelie îl va determina să se îndrepteze spre lucrarea virtutilor în această singură viată, nu amânând lucrarea virtutilor în ”următoarea viată” si astfel pierzându-si su fletul. Căci dacă omul s-ar fi putut ”purifica” si ”mântui” prin mai multe ”reîncarnări”, atunci, nu mai era nevoie să vină Mântuitorul Hristos ca să răscumpere păcatele noastre. Căci nici frate nu poate mântui pe frate, nici -pe sine nu se poate răscumpăra, nici cu bogătii etc, după mărturisirea Duhului Sfânt prin gura Proorocului David: ”Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă si niciodată nu se va putea face”, deci numai însusi Dumnezeu a putut răscumpăra sufletele oamenilor. Iar despre faptul că nu există reîncarnare, mărturiseste Domnul prin gura Apostolului: ”… ci este rânduită o singură viată, apoi să moară si apoi judecata”.
In final, putem observa că toate cele ce tin de yoga sunt aduse la fiintă de vrăjmasul mântuirii omului si, ca să fim mai pe scurt, afirm că nu numai yoga, ci toate invătăturile care propovăduiesc îndumnezeirea sau mântuirea omului fără numele lui Iisus Hristos, sunt de la ucigasul de oameni, pentru că singur Iisus Hristos este—Viata si ”nu este alt nume sub cer, în care să ne putem mântui”, după cum afirmă Apostolul.
In concluzie, tot acela ce se îndepărtează de Hristos se îndepărtează de viată. Nici asa zisa yogă-medicală nu este de la Dumnezeu, ci tot de la ucigasul de oameni, pentru că acele ”exercitii” se fac antrenând si ”psihicul” si ”autosugestia”, deci tot fără Hristos.
Dumnezeu îngăduie diavolului să se atingă de trupul oamenilor, dandu-le boală, uneori pentru pedepsirea unui păcat, alteori pentru încercare, iar omul are libertatea de a cere ajutor de la cine vrea: sau de la cel prin care vine pedeapsa (diavolul), ori de la Cel Care a trimis pe cel ce îl pedepseste (Dumnezeu).
Omul modem nu mai acceptă sloganul medieval ”crede si nu cerceta”. Dacă un lucru e rău trebuie să stie de ce e rău, sau dacă e bun, să stie de ce e bun. Aparentele de obicei înseală. Spre exemplu, oamenii văd ceva bun în faptul că există ”clar-vedere” si ”clar-auditie” si sunt capabili să execute operatii chirurgicale ”fară bisturiu”, etc., dar adevărul este cu totul altul.
Dumnezeu nu se uită la faptă, ci la scopul cu care facem fapta, deci binele nu este bine când scopul e rău. Diavolul, ca să-i atragă mai usor pe oameni, îi învată mai întâi la ”bine”, iar după ce au crezut în sfaturile ”bune” ale lui, îi va aduce si în fărădelegi.
Cea mai înaltă treaptă a desâvârsirii omului care a fost creat de Dmmiezeu după chipul Său, este de a dobândi puterea de a iubi desăvârsit pe Creator cu acea iubire desăvârsită care este din veci între Persoanele Treimii si cu care Treimea 1-a iubit pe om, chiar dacă 1-a adus la existentă din nimic. Pentru aceasta, Ziditorul a zidit în om si puterea de a-L iubi desăvârsit. Păcatul neascultării a prilejuit pierderea ”asemănării”, în care era inclusă si iubirea, însă prin întruparea Sa, Donmul a dat posibilita tea de redobândi ”asemănarea lui Dumnezeu” si a rein tra în iubirea Lui. ”Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneti întru iubirea Mea”.
Iubirea este lumină. Crestinul va dobândi această lu mină a iubirii, prin împlinirea poruncilor Evangheliei. Insă diavolul cel zavistnic, vrea să-si însusească lui această putere de adoratie a omului.
Omul are libertatea să ajungă în comuniune, prin in termediul acestei lumini a iubirii, cu cine vrea: sau cu Creatorul, prin împlinirea poruncilor Evangheliei, sau cu Lucifer, prin meditatii transcedentale, yoga sau alte practici păgâne.
Mai sunt si cei care se iubesc numai pe ei însisi, prin meditatii de tipul: mă simt foarte bine, mă simt din ce în ce mai bine, am o multumire deplină, simt o mare bucurie, simt o mare fericire, sunt fericit… etc. sau cu ajutorul exercitiilor si ”asanelor”. După intrarea în extaz nu mai respiră, nu mai gândesc, nu mai au, simturi, ceva foarte asemănător cu somnul adânc. Această iubire de sine este o iubire ”oarbă”, este o iubire ”schioapă”, care în realitate nu se mai poate numi iubire.
Iubirea desăvârsită este aceea când cineva îsi pune sufletul pentru cel pe care îl iubeste. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, au fost cuvintele Mântuitorului, care a respectat această iubire, El însusi, punându-si sufletul pentru oameni.
Astfel, omul, dacă va îndrepta acea putere a iubirii către Domnul, va putea face minuni (Domnul împlineste cererile celor ce-L iubesc pe El), iar dacă o va îndrepta spre satana, va putea face si el ”minuni” cu ajutorul lui satana. Satana, desi are puterea încât ”numai cu o unghie ar putea întoarce pământul pe dos”, este totusi ”îngrădit” de puterea lui Dumnezeu să nu facă tot ce vrea, dar cu ingăduinta lui Dumnezeu, poate da ”puteri” celor ce îi slujesc lui. Poate să imite adevărata mistagogie (simtirea si trăirea mistică) la omul ascetic, care vrea să devină dumnezeu dar fără indumnezeitorul omului, care este Hristos, si fără legea dreaptă a Evangheliei Lui.
Prin simplul fapt că vrea să devină dumnezeu, calcă în picioare una din cele mai mari virtuti, care este smerenia, si omul mândru este ”necurat înaintea lui Dumnezeu”. Mândrie este si când se foloseste ”autosugestia” cu formulele ”eu sunt…”, ”eu am…” deci încă o dovadă că yoga este o inventie a diavolului, căci mândria este trăsătura de bază a lui si cauza căderii din cer. Opusă mândriei este smerenia si este singura virtute pe care nu o poate lucra diavolul.
Cel care s-a prins în horă cu diavolul în filosofiile lui si învătăturile lui, nu va mai putea scăpa decât numai cu ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl va ajuta numai dacă se va smeri, dar în interiorul inimii, nu numai la extenor,ca yoghinii.
Tot mândria este războiul cel mai mare pe care-1 dă diavolul celui ce s-a întors de la yoga. Crede că stie mai multe chiar decat un călugăr sau preot si are păreri bune despre sine însusi, că ar fi dobândit o sporire mare si chiar experiente mistice. Un astfel de om este de plâns. Orbit fiind de diavolul, el nu vede că în realitate este cu mult mai jos decât un om care nu si-a îndreptat nici macar privirea spre calea spirituală.
Acum să vorbim de cei care, tot din mândrie, se cred intelepti, cred despre sine că au mare putere de dis cernamant, că pot să selecteze ”ce e bun de la filosofi si yoghini si ce e bun de la crestinism. După cum ”nimic necurat nu va intra în Impărătia Cerurilor” , la fel pot zice că ”nimic bun nu este de la diavol”, căci si dacă va face cuiva un mic bine, nu-1 face decât să-1 arunce pe om intr-un păcat si mai mare.
Domnul a zis că ”cel ce va călca o singură poruncă, se va face calcător a tuturor poruncilor”, dar sunt ” cei întelepti în ochii lor” care împlinesc numai o parte din ele, care le convin, mai adăugând si alte învătături straine de Evanghelie, uitând cuvântul Apostolului, care indeamnă :,,.. chiar înger din cer de s-ar pogorî si ar vesti o altă Evanghelie decat cea pe care ati auzit-o, să fie anatema”.
In Sfânta Evanghelie de la Ioan, Domnul zice: ” Eu sunt usa. Cel ce nu intră în staul pe usă, ci sare pe aiurea, este fur si tâlhar”. Deci chiar dacă va reusi ” sa sară pe aiurea , nu va rămâne la nuntă, căci nu va avea ”haină de nuntă” si va fi aruncat în ”întunericul cel mai dinafară unde sunt câinii si vrăjitorii”.
O orbire gravă a celor ce învată yoga sau teosofia, este ideea că Iisus Hristos nu este si Dumnezeu, ci doar un om care s-a apropiat mai mult de desăvârsire, un ”iluminat”. Ei aduc argumentele Sfintei Scripturi, cuvintele pe care le-a rostit Iisus pe Cruce: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”, sau motivează rugăciunea rostită de Iisus în Ghetsimani, adică, dacă El era si Dumnezeu înseamnă că S-a rugat Lui însusi.
Ce rătăcire!!! Dar, la începutul Evangheliei de la Ioan nu specifică oare: ”La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul… în lume era si lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut… Si Cuvântul S-a făcut trup…”? Iar afirmatia Domnului: ”Eu sunt Păstorul cel bun… si sufletul îmi pun pentru oi… Nimeni nu-1 ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu să-1 pun si putere am iarăsi să-1 iau”, oare nu ne lămureste pe deplin? Despre care ”iluminat” s-a mai vorbit asa ceva?
Cei ce cred că Biblia este adevărată, trebuie să înteleagă si să creadă că Hristos a avut două firi: dumnezeiască si omenească, iar rugăciunea Lui în firea omenească si toate celelalte fapte ale Lui cu firea cea omenească, au fost nu din neputintă sau nevoie, ci ca să fie răscumpărat păcatul chiar în neputinta omenească si totodată să fie pildă vie tuturor oamenilor care vor să-L urmeze. Cei care vor să stie mai multe, îi sfătuiesc să citească dogmele ortodoxe.
Un alt punct de vedere este că dumnezeul filosofului este un Dumnezeu pasiv, iar Dumnezeul crestinilor este un Dumnezeu Atotputenic si activ Care ”lucrează toate în toti” si ”dă fiecăruia după inima lui”. Cuvintele Mântuitotului: ”Fără de Mine nu puteti face nimic”, chiar îi îndreptăteste pe crestini să primească sfatul pro orocului David: ”Supune-te Domnului si roagă-L pe El… descoperă Domnului calea ta si El va împlini”. Din toate cele ce se văd în ziua de astăzi, este limpede că cineva netezeste căile lui Antihrist. Acest luptător împotriva lui Hristos va fi un om care prin meditatii transcedentale si yoga, va ajunge în comuniune cu Lu cifer, îl va adora, iar Lucifer va da acestui om toată pu terea pe care o are. La ora actuală sunt deja cercuri sata nice care se ridică împotriva lui Dumnezeu pe motiv că Dumnezeu a aruncat pe Lucifer din cer pe nedrept.
”Calul de foc apocaliptic” amintit de Sfântul Ioan Evanghelistul nu mai are răbdare, nechează si bate din picioare; si nici lucrurile nu mai au răbdare, si nici tim pul… Timpul nu mai are răbdare!!! (Un fost yoghin).

***

In religiile asiatice lumea se confundă cu divinitatea sunt acelasi lucru (”Tat tvam asi”=Acesta esti tu), apoi se afirmă identitatea dintre Brahman, suflul cosmic cu Atman,suflul personal. Ori, este greu de priceput pentru mentalitatea asiatică că facerea lumii e un act prin care ceea ce se creează nu provine din fiinta celui care crează, ci este cu totul deosebit de El, pentru că ceea ce se aduce de la neexistentă la existentă nu poate să fie coetern cu Cel fără de început si cu Cel Care există pururea. Dacă Dumnezeu ar fi făcut din fiinta Lui lumea, atunci El nu ar fi creat- o, ci doar ar fi transformat ceva în altceva, Deci, când afirmăm că Dumnezeu e Creatorul lumii spunem că lumea a fost adusă de la nefiintă la fiintă si nu din fiinta lui Dumnezeu.
Deoarece se consideră Dumnezeu a fi ceva si nu cineva si nu se consideră că Dumnezeu este Persoană, si în special datorită necredintei în Dumnezeu, e mai usor pentru omul necredincios să se mintă pe sine si să se încânte cu alte învâtături comode, să ”câstige” mântuirea sa prin tot felul de tehnici si exercitii trupesti decât să se roage lui Dumnezeu. Vor să devină dumnezeu fără Dumnezeu, sau mai rău, îsi imaginează că prin concentrarea si efortul lor îl pot sili pe Dumnezeu să facă ce vor ei în poftele lor.
Yoghinii încearcă o apropiere între ”iluminatii” lor si sfintii lui Dumnezeu uitând că ”diavolul se arată si sub înfătisare de înger de lumină” (II Cor. 11,14) si că unii sunt ”iluminati” de altcineva decât de Dumnezeu.
Yoghinii si budhistii nu stiu de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască si-L consideră ceva, uitând că se pot lăsa posedati de cel rău.
Apar confuzii între discernerea duhurilor. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că ”duhul care nu propovăduieste pe Hristos Iisus si pe acesta în trup este antihrist”. Se uită apoi că diavolul e tatăl minciunii si că el imită ca aspect lucrarea Duhului Sfânt doar, doar va însela pe cineva.
Puterile paranormale ale yoghinilor si budhistilor sunt energii si puteri drăcesti. Ei mută lucruri din loc, fac si vindecări miraculoase, citesc gândurile, etc. Au niste puteri. Dar roadele Duhului Sfânt sunt altele: dragos tea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea poftelor.
Energiile cu care lucrează omul (care e creatură) sunt energii create si au alte roade. Am să dau un exemplu yoghinul se concentrează, face anumite respiratii (pranayama) si acumulează energie (prana) si poate să stea gol pe un bloc de gheată fără să sufere. La fel si Sfântul Serafim de Sarov stătea în zăpadă fără să sufere de frig. Dar atentie la diferente: yoghinul topeste gheata, dar Sfântul nu topea zăpada. Deci folosesc energii dife rite: yoghinul energie creată, din natură, Sfântul e nergie necreată, harul care stăbate creatia fără să o modifice.
Apoi neputrezirea si semnele cu care Dumnezeu cinsteste moastele Sfintilor ortodocsi grăieste despre Cel pe Care îl slujeau pe când despre yoghini nu am văzut si nici nu am auzit că au moaste.
Yoghinii folosesc tehnici de captare a energiei; sfântul se roagă lui Dumnezeu să-1 măntuiască.
Orice tehnică spirituală fară credintă în Dumnezeu e magie. Din acest punct de vedere yoga, budhismul, taoismul etc. sunt magii—albe, negre dar magii. Nu sunt mistici orientale, ci practici magice.
Diferenta între o tehnică spirituală si rugăciune se aseamănă cu diferenta dintre o mumie egipteană (care s-a conservat după un anumit procedeu—scosul măruntaielor, îmbălsămare) si moastele unui sfânt
Aceasta este diferenta intre magie (tehnici etc.) si rugăciune, intre sclavia păcatului si libertatea de fiu al lui Dumnezeu, intre puterea omenească si cea dumnezeiască.
O altă ciudătenie a asiaticilor e că, desi dispretuiesc lumea si trupul omenesc, se folosesc de tot felul de tehnici ca să se perfectioneze cu ajutorul trupului, spre deosebire de sfinti care pretuiesc trupul cu care intră in Impărătia lui Dumnezeu, dar si-l gătesc prin sfintirea sufletului. (Constantin N.)

***

De mă iubeste cineva, il va iubi si Tatăl si vom veni si vom face locas la el. Dar este posibil ca cineva să iubească (adore) pe Dumnezeu si in el să nu vină Duhul lui Hristos, deci să nu fie al lui Hristos: cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui.
Este cumva contrazicere in cuvintele Domnului? Nicidecum! Căci tot El a subliniat: Cine mă iubeste , implineste poruncile Mele.
Spre exemplu, prin metodele yoghine se poate ajunge la iubirea de Dumnezeu; mai mult, chiar se poate folosi numele lui Iisus si va ajunge să facă minuni, să scoată demoni etc. in numele lui Hristos. Dar in ziua Judecătii acestia vor auzi: ” Duceti-vă de la mine blestematilor …”; aceasta insemnand că nu au făcut minunile cu Duhul lui Hristos.
Poate cineva să pună intrebarea : ” Cum e cu putintă să vină duhul altui dumnezeu, cand eu am chemat numele lui Iisus?”. Răspunsul e simplu: Când ai chemat numele lui Iisus, nu ai stat în poruncile Lui.
Crestinul în rugăciunea lui Iisus mărturiseste Sfanta Treime: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul.
Yoghinul foloseste numele lui Iisus fără nici o mărturisire, ci doar ca „mantră”. Nefiind o asemenea învătătură (cu privire la atingerea iubirii lui Dumnezeu) înseanmă că această iubire este de la vrăjmasul mântuirii omului.
Cel mai dureros lucru este că nici ei însisi nu-si dau seama de înselare, fiind convinsi că acela este Duhul lui Hristos: Căci se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă si pe cei alesi (Matei 24,24

***

Parinte, m-am gândit că este mai important să vă scriu despre ceea ce mi s-a întâmplat mie în acesti doi ani decât examenul meu, pentru care si asa nu prea pot să învăt. Consider că este foarte important pentru că ei sunt foarte periculosi, au deschis centre în aproape toate orasele din tară si s-au infiltrat chiar si peste hotare, în Danemarca, unde au trimis pe unul de încredere, Narcis I.
Sunt convinsă că mă urmăreau mai dinainte; alegeau anumite persoane, le urmăreau, le făceau anumite vrăji si actionau prin oamenii din jurul acelor persoane. Acest grup dubios s-a pregătit cu câtiva ani înainte de revolutie. Se intâlneau pe ascuns si primeau initierea de la acel dubios profesor. Ceea ce au învătat acolo nu stiu, dar stiu că aveau loc orgii sexuale, făceau amor mai multi între ei, fete si baieti împreună, cu anumite consacrări înainte; de obicei consacrau profesorului, acestui Gregorian Bivolaru, care, am înteles, că de la vârstă destul de mică a început să fie inspirat de duhuri rele si initiat în aceste lucruri. Foloseau foarte mult tehnicile de Tantra-Yoga, o tehnică prin care ei spuneau că ridică nivelul spiritual al omenirii dar nu făceau altceva decât să-1 scadă.
Evenimentele se petreceau cu câteva luni inainte de revolutie. După ce am divortat, m-am mutat din seria în care eram la facultate într-o altă serie, unde era si un băiat, Călin, care practica yoga. După ce 1-am cunoscut, stările mele au început să se schimbe, să se înrăutătească. Ei făceau meditatii la anumite ore; la aceste ore simteam o exacerbare sexuală si diminuare a capacitătilor intelectuale. De asemenea mai erau două fete dintre cele mai periculoase, surorile gemene Mihaela si Gabriela, care actionau asupra noastră si în special a mea; începând să-mi scadă interesul pentru învâtat si să-mi crească interesul pentru băieti, fumat… Să revin la Călin. A început să-mi vorbească de profesorul lor Gregorian Bivolaru, că este un mare eliberat, că detine forte supranaturale, că este o fiintă deosebită, că poate să facă orice doreste, că poate să apară sau să dispară intr-un loc… îmi spunea că va fi revolutie, că profesorul si ei lucrează pentru acest lucru, că va cădea Ceausescu si că Grig era închis de comunisti într-un fel de spital de nebuni, dar că-1 vor elibera. A început să-mi dea cărti, să-mi vorbească despre Tantra-Yoga, să-mi spună că ei aveau anumite intâlniri amoroase în grup, fete si băieti la un loc si că asta îi ajută să evolueze spiritual. Toate aceste lucruri mă speriau dar actionau atât de mult asupra mea încât eram ca într-un fel de vrajă.
Imi cumpărasem masină si acest băiat se oferise să mă învete să o conduc. Fratele meu, a sesizat un comportament ciudat la mine si mi-a spus că astia sunt sectanti, că sunt nebuni, să o termin. Eu m-am certat cu el si am continuat să vorbesc cu Călin.
După un timp a fost vacantă, perioadă în care mi-am revenit putin si am început să mă detasez de ce-mi spunea băiatul acela, să-i consider si eu nebuni. La putin timp a avut loc revolutia si acest lucru m-a determinat să-mi recapat încrederea în Călin, pentru că el îmi spusese că va fi revolutie, si, deci să cred că ei detin anumite puteri supranaturale.
Deschiderea cursurilor de yoga a avut loc la Casa de cultură ”Mihai Eminescu”. Eu nu aveam de gând să mă duc dar acest coleg m-a luat pe sus. Acolo era o atmosferă foarte ciudată; toti cei apropiati ai lui Grig erau ca niste roboti teleghidati. Eu m-am asezat în spate, nici nu 1-am văzut bine pe Grig, dar a actionat asupra întregii săli încât incepusem să simt o dragoste foarte mare si un sentiment de bucurie fată de o persoană pe care nu o cunosteam. După aceea 1-am văzut si m-a surprins neplăcut înfătisarea lui hidoasă, dar vraja era atât de mare încât nu am putut să rezist ei.
După aceea am mers la Casa de Cultură a studentilor si în continuare acasă la unul Florin, tot coleg de facultate cu noi. Atmosfera era foarte ciudată, eram buimăcită de tot ce se intâmpla acolo, parcă erau cu totii în transă.
A urmat înscrierea si au început cursurile si conferintele. Am început să simt în jurul capului ca o sferă si încet, încet să mă golesc de toate gândurile personale, trăirile mele, să uit de părinti, de copil, de sot si totul să fie înlocuit cu o dragoste fanatică fată de acest ”guru”. Ei sustineau că aceasta este o cale de eliberare Bahti-Yoga prin dragoste. Sustineau si alte mari aberatii: că Tantra Yoga este de două feluri: Tantra Yoga de mâna stângă, când practici actul sexual si te închini zeului Shiva si zeitei Kalisa si Tantra Yoga de mâna dreaptă, când te gândesti la Domnul Iisus Hristos fără să practici actul sexual. Vă dati seama ce aberatii!!!
Incet, încet începusem sa-mi pierd mintile si să mă îngras, să-mi apară tot felul de stări sexuale ciudate si să trăiesc într-o letargie permanentă. Am început să iau contact cu lucruri foarte ciudate, cu o lume nouă, cu o nebunie completă. La ei totul se împărtea în yin (-) feminin si yang (+) masculin. Fetele, ne spunea, că simt mai mult yin si băietii mai mult yang si prin cuplarea acestor două se ajunge la echilibru; că el, profesorul, era cu totul yang si că pentru a rezista în planul acesta avea nevoie de atâtea fete.
La cele două surori gemene, Mihaela si Gabriela, era casa de desfrâu. Aici aveau loc intâlnirile amoroase cu diferite fete pe care le agătau prin oras sau prin împrejurimi. Am înteles că inainte de revolutie acest grup format cam din 29-30 de membri ducea o viată de desfrâu complet. Avusese întâlniri amoroase în grup, fete cu băieti, băieti cu fete la grămadă, cu consacrare inainte, de obicei unui zeu sau direct profesomlui. Eu am reusit să văd anumite poze ale unor fete desfrânate, goale, si alte lucruri dubioase.
Eram o slugă credincioasă, nu participam la aceste lucruri dar stiam că se petrec. De câteva ori am fost si eu păcălită de Călin si de o fată Luisa. Am dormit la această fată si ei nu mi-au spus ce aveau de gând. Au făcut un cerc, m-au pus să stau cu o mână în mâna unuia si cu o mână în mâna celuilalt, au bolborosit ceva, au spus că au făcut o consacrare si după aceea a intretinut relatii sexuale cu amândouă. A fost oribil, nu am simtit nici o plăcere decât dezgust si o stare de nervi, cum am putut ceda insistentelor lor. Ei sustineau că circulă anumite energii din centru Shwadisthana spre cap pe care ei vor să le ducă cât mai mult la cap, de aceea după ce făceau dragoste, stăteau în cap. Totul era o tehnică, nu exista nici un sentiment unul fată de celălalt, ci numai dorinta de evolutie spirituală a fiecăruia. Eram un grup care după terminarea cursurilor mai rămâneam si discutam cu Grig, timp în care nu se discuta mare lucru, dar el ne inducea mai pregnant în stările de iubire si devotiune fată de el. Tin minte că după primele cursuri eram într-o stare de exaltare foarte mare, simtind si un minunat parfum de violete. Eram într-o stare de fericire nemaiîntâlnită, asa o consideram eu, dar de fapt era cea mai ordinară stare de hipnoză, de transă…
A urmat o perioadă în care Grig mă solicita zi de zi cu masina, sub diferite pretexte. Stările mele erau din ce în ce mai accentuate încât începusem să trăiesc amorată numai de ”guru”. Mă îndepărtasem de părinti, de copil si de fratele meu, cu care stăteam după ce m-am despărtit de sot. Au fost câteva luni din viată în care am avut un program limitat, fiind ca într-o închisoare. Acasă ajungeam din ce în ce mai rar, deoarece erau persoane care mă puteau convinge că ceea ce fac eu nu este yoga, ci doar o nebunie impusă de un mare nebun.
Si în grup viata decurgea la fel; toti erau preocupati de sex, tantra, devotiunea fată de Grig si cam atât, nimic în plus, cu câteva mici exceptii; persoane pe care Grig le considera ajutoarele lui si care detineau anumite puteri paranormale, cum ar fi Narcis Iancău, Claudiu Trandafir, Catrina Nicolae.
Nu pot să-mi explic ce fel de maestru era el atâta timp cât se întâlnea zi de zi cu mai multe fete, si erau unele pe care nu le mai vedea niciodată. Cel fel de initiere le acorda atâta timp cât nu-1 interesa soarta evolutiei lor. Isi făcea plăcerea, le folosea energia, apoi, la revedere.
Care îi plăceau mai mult erau imediat introduse în aceste stări de transă si se îndrăgosteau nebuneste de el, încercând să mai obtină o nouă intâlnire.
Asa zisa metodă a evolutiei spirituale se manifesta prin faptul că toti se sărutau între ei, făceau dragoste indiferent cu cine si foloseau tot felul de tehnici ciudate. Agătau fete tinere pe stradă sub pretextul că vor poza pentru revista yoga, erau duse într-un apartament din Berceni unde se întâmplau multe orgii. Practicau diverse perversumi sexuale sub pretextul evolutiei spirituale–calea lui de a evolua spiritual.
Am uitat să spun că pe mine m-a pus la un regim foarte sever, spunând că am o ”Karmă” foarte grea, că am multe greseli din vietile anterioare si m-a pus să mănânc nouă luni numai grâu si orez si să beau apă, regimul Oshawa, ca să mă vindec. Era să mor datorită lor. In special profesorul Gregorian făcea farmece asupra mea.
Intr-o zi am simtit cum îmi iese sufletul din trup si la un moment dat a sunat telefonul. Era o colegă, căreia i-am spus că-mi este foarte rău. Mi-a spus să mă rog; eu nu mă mai gândeam la acest lucru. Am luat Biblia si am citit ”Tatăl nostru”, revenindu-mi ca prin minune. A doua zi când am mers la cursuri Grig mi-a spus că sunt mare. Mi-a sugerat că el mi-a ajutat si nu Domnul nostru Iisus Hristos, cum gândeam eu.
La mare faceau plajă la nudism, complet dezbrăcati, si fete si băieti; Grig făcând poze la fete în diferite pozitii, chiar si la unii băieti. A făcut un film cu o fată dormind goală si am asistat si eu la aceste filmări. Mai târziu mi-am dat seama că Grig este diavolul pe pământ si încerca să pozeze în persoană pozitivă.
Mă gandesc cu groază câte lucruri făceau, cât actionau asupra altora. Atâta tineret, atâta studentime distrusă de la facultătile de Drept, ASE, Arhitectură, Matematică si chiar de la Teologie (Gabriela B.).

***

Rândurile de mai jos ti se adresează tie cititorule, pe care va fi vrut Bunul Dumnezeu să le găsesti în cărticica aceasta. Nu stiu dacă avem aceeasi credintă; eu sunt ortodox, mărturisesc pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri si S-a făcut om, asemenea cu noii oameni, ca să ne cheme, prin păzirea poruncilor Lui adunate în Sfânta Scriptură, părtasi si împreună mostenitori ai împărătiei Cerurilor.
Poate dacă tu, cel ce citesti aceste rânduri, esti cât de cât crestin, si poate mai mergi si la biserică si porti grijă de sufletul tău, de ceea ce o să se întâmple cu el după moarte, o să fii cu luare aminte la cuvintele Proorocului împărat David: ”Auziti acestea toate neamurile, ascultati toti cei ce locuiti în lume: pământenii si fiii oamenilor, împreună bogatul si săracul. Gura Mea va grăi întelepciune si cugetul inimii mele pricepere. Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu. Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmasilor mei? Ei se încred în puterea lor si cu multimea bogătiei lor se laudă. Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu pret de răscumpărare, că rascumpărarea sufletului este prea scumpă si niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu si să nu vadă niciodată moartea. Fiecare vede că inteleptii mor, cum mor si cei neîntelepti si nebunii, si lasă altora bogătia lor. Mormântul lor va fi casa lor în veac, locasurile lor din neam în neam, desi numit-au cu numele lor pământurile lor. Si omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor si celor ce vor găsi de bune spusele lor. Ca niste oi în iad sunt pusi, moartea îi va paste pe ei. Si-i vor stâpâni pe ei cei drepti si ajutoml ce-1 nădăjduiau din slava lor, se va învechi în iad. Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca. Să nu te temi când se îmbogăteste omul si când se înmulteste slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui, chiar dacă sufletul lui se va binecuvânta în viata lui si te va lăuda când îi vei face bine, totusi el va intra până la neamul părintilor lui si în veac nu va vedea lumină. Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor”. Si încă: ”Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredinciosilor si în calea păcătosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor n-a sezut; ci în legea Domnului e voia lui si la legea Lui va cugeta ziua si noaptea. Si va fi ca un pom sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa si frunza lui nu va cădea si toate câte va face vor spori. Nu sunt asa necredinciosii, nu sunt asa! Ci ca praful ce-1 spulbera vântul de pe fata pământului. De aceea nu se vor ridica necredinciosii la judecată, nici păcătosii în sfatul dreptilor. Că stie Domnul calea dreptilor, iar calea necredinciosilor va pieri” (Psalmul 48, Psalmul 1).
Arâtat este că cel ce se abate de la.legea lui Dumnezeu, croindu-si credinte după placul lui, nu va fi primit la fericirea cea vesnică, făgăduită celor ce cred.
Esti yoghin si cauti desăvârsirea? Ia calea crucii, cale împărătească spre cer. Desăvârsirea este lucru anevoios si bărbat desăvârsit este cel care se biruie pe sine în tot lucrul. Ce folos ai tu că te închini în fata unei hârtii, a unei ”yantre” si meditezi asupra sensului continut în ea? Sau stai în cele mai de batjocură pozitii? Oare astea îti tin de foame sau de sete? Oare când esti bolnav, yantra te va vindeca? Trebuie să fii nebun să crezi asta. Rupe-o sau arde-o si vezi dacă îti poate face vreun rău, sau să se apere de tine. Iar dacă ea însăsi nu-si poate face un bine, cum ar putea să ti-l facă tie? Oare când te necăjeste lumea si te dusmăneste, ai dintr-însa vreun folos? Ce lipsiti de minte trebuie să fim ca să ne închinăm unui lucru neînsufletit, care nu are ochi si nu vede, nu aude, nu miscă si este făcut de mâini omenesti, si să nu dăm adevărata cinste Celui Care ne-a zidit pe noi, făcându-ne si ochi, si urechi si mâini si picioare, Celui prin a Cărui poruncă curge ploaia, rodeste pământul, creste grâul si avem ce mânca si noi nemultumitorii!
Iată ce spunea Fericitul Augustin: ”Ingâmfat încă in adâncul nelegiuirii, obosit de mine însumi, mă duceam pe cărări sterpe, presarate cu dureri multe, departe de Tine, Dumnezeul meu!”.
Mincinoasă este stiinta pe care ti-o predă ”maestrul” tău, yoghinule, si este de la diavol primită, chiar dacă tu nu crezi. Mincinos este si el, care nu a făcut-o din dragoste pentru tine, ci, în adâncul ticălosiei lui, a vrut să se mărească în ochii lumii prin înselarea atâtor suflete nevinovate. Dar mortii nu i se va putea opune, căci tot trupul este muritor. L-ai văzut pe el fericit? Cum poti să-i ceri ceva care nici el nu are si nu poate să dea? Din rodurile lui îl vei cunoaste. Imi vei răspunde poate că ti-a descoperit adevărul. Au fost atâtia oameni întelepti care pretindeau că învată pe altii adevărul, si acum nici nu se mai aude de numele lor, s-au stins ca fumul, pentru că nu erau vietile lor la fel cu învătăturile si ei căutau să fie vesnici aici pe pământ. Si atunci, tu cauti adevărul la oameni? Adevărul este vesnic si nu locuieste împreună cu răutatea. Caută-L pe Domnul si El îti va descoperi întelepciunea.
Citeste din Scriptură Faptele Apostolilor si apoi te întreb: pe cine slăveste acum toată lumea crestină? Pe Petru, pe Pavel, de care nu este lumea vrednică si pe care acum îi pomeneste cu laude, care în vremea lor erau huliti, bătuti, si izgoniti de prin cetăti. Ei nu erau nebuni să se închine pietrelor, lemnelor sau să se creadă reîncarnati din dobitoacele cele mai josnice! Ei se închinau lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Căruia când vrea să cutremure pământul, cine îi va putea sta împotrivă? Poate tu, cu meditatiile tale! De ce n-ai făcut-o atunci, de câtiva ani încoace, de când mor oamenii pe sub dărâmăturile caselor? Te uiti la o lumânare si-i contempli flacăra? Dar de ce nu te duci cu gândul la Cel ce a făcut focul? Dacă în flacăra lumânării nu poti tine degetul, ce o să faci în focul cel vesnic?
Tu îti purifici trupul, zici. Nu este o osteneală zadarnică? Când o să mori, ti-1 vor îngropa ceilalti sub pământ, ca să putrezească asa cum putrezeste gunoiul. Dar sufletul tău, cel ce este netrupesc, nu va lua cu el nici bogătie, nici cinste, nici frumuseti, nici desfătări, mâncăruri si băuturi alese. Acestea din pământ sunt si în pământ se vor întoarce.
A practica, si chiar numai a gândi si crede în yoga sau altă filosofie necrestină, este o faptă foarte rea, căci nesocoteste pe adevăratul Dumnezeu. Si când sufletul iese din trup si rămâne cu faptele lui bune si rele si când se judecă sufletul, dacă cele rele trag mai mult, se aruncă amărâtul nostru suflet într-un loc cumplit si întunecat, unde rămâne să se chinuie în vesnicie.
Iar înselătorul care învată pe oameni yoga, în ticălosia lui, n-o să-ti vorbească niciodată de acestea, ci poate de Budha, de Brahma, de Vishnu sau alte zeităti păgâne indiene pe care le adoră el.
Ca să ne încredintăm mai bine de cele spuse, să mergem (duminica si în sărbători la biserică, să ascultăm sfintele slujbe, si să aflăm de acolo, din învătăturile si vietile sfintilor care se citesc, câte minuni înfricosate făcea Dumnezeu prin aceia, încât si muntii îi mutau din loc cu rugăciunea. Să ne închinăm si la sfintele lor moaste, care sunt dovada că ei sunt cinstiti de Dumnezeu, încât le-au fost răsplătite si trupurile cu darul neputrezirii, al vindecărilor si altor faceri de minuni si care sunt dovada că noi vom învia si că sufletele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, si nu trimise iar să se chinuie pe pământ, în trupuri de câini, pisici, pesti, fiare sau alte dobitoace necuvântătoare.
Si să nu fim ca evreii cei necredinciosi care nu au crezut în Hristos, ci L-au batjocorit, ci L-au bătut si răstignit pe cruce ca pe un tâlhar de rând, ca să nu avem cumva după moarte plata lor, în chinurile cele vesnice, ci să ne întoarcem către Dumnezeu, ”Care nu oboseste iertând” si să-I păzim poruncile, ca să ne invrednicim si de fericirea de aici si de cea vesnică, nepovestită (Climent P.).

***

In yoga totul este asa de bine ”calculat”, verificat, demonstrat, argumentat cu tot felul de explicatii care de care mai stiintifice, încât are o mare priză îndeosebi la intelectuali si studenti, care sunt efectiv acaparati, sedusi complet de toate misterele acestei yoga, mistere care de fapt se transformă în adevărate demonstratii si argumentatii stiintifice, ceea ce câstigă foarte multă încredere celor ce au ”ceva carte”, dar care duc lipsă de credintă.
De fapt, pentru a întelege yoga, nu este nevoie de credintă atâta timp cât există n+1 rationamente si demonstratii care vin să facă apel doar la intelectul omului, la ratiune, stimulând încrederea în fortele sale proprii, dar mai ales mândrie si orgoliu.
In ”Elemente fundamentale în practica yoga”, carte scrisă de Dan Bozaru, intâlnim multe confuzii, idei, din crestinism si păgânism. Astfel, la pag. 10, ”Studiul individual”, găsim o mare confuzie, o mare eroare. Eroarea este a crede că diferentele stau doar în denumirea diferită dată lui Dumnezeu (Brahma, Shiva, Tao, Alah, Dumnezeu-Tatăl), fapt care automat crează si confuzie. De ce? Pentru că acest Dumnezeu nu e înteles în acelasi fel de către toti. De exemplu, intr-un fel îl înteleg pe Dumnezeu taoistii (Dumnezeu este asa numitul principiu unic numit TAO, universal exprimat în complementaritatea yin-yang în care yin este principiul universal feminin iar yang este principiul universal masculin) si in alt fel crestinii (Dumnezeu Cel în trei ipostasuri–Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt). In hinduism Dumnezeu se manifestă sub forma a zece mari puteri cosmice, Maha Vidya, care sunt personificări eterne infinite sau Shaktis-uri ale lui Brahma, adică ale lui Dumnezeu.
Unul din ”marile secrete yoghine” este tocmai intrarea în rezonantă (chiar telepatică) cu aceste puteri cosmice, cu fiecare din ele, prin asa-zisele MANTRE (Mantra=vers vedic, formulă rituală cu valoare magică, vezi ”Note la Bhagavd-gită”). De mentionat este faptul că atunci când se predau la cursurile de yoga aceste mantre se vorbeste de o prealabilă pregătire a fiecărui yoghin pentru ”implementarea”’ mantrei, mantră care nu trebuie divulgată nimănui, nici măcar yoghinilor…
Ideea interesantă care totusi derivă din afirmatia că nu există decat o diferentă de denumiri date lui Dumnezeu, ne poate trimite la Vechiul Testament si Marele Prooroc Ilie, care în mod demonstrativ a arătat că credinta în Baal este o credintă desartă, o închinare la idoli, de unde vedem că diferenta nu stă numai în denumire.
O altă idee interesantă, cel putin pentru mine, este aceea că desi se zice si se scrie: ”yoga este un sistem filosofic traditional…” si multi dintre instructorii de yoga chiar fac afirmatii intr-una, bătand moneda pe faptul că yoga nu este o religie, ci un sistem filosofic, un mod de a trăi, etc… totusi, ciudat, abia acum după studii destul de intense, pline de pasiune chiar, după practică si meditatii repetate cu privire la yoga, as putea afirma pe bună dreptate, zic eu, că ambele afirmatii făcute mai sus sunt adevărate: yoga într-adevăr nu este o religie, insă este o sinteză extraordinar de bine concepută a tuturor religiilor (as putea să o numesc diabolică), diabolic de bine concepută si realizată, o mare capcană, o intensă seductie…
Găsesti în ea tot ceea ce doresti, ceva din fiecare religie, ea putând fi practicată de toti oamenii, indiferent de religia lor. Iată deci ce mare asemănare între asa zisa religie ”New Age” si yoga!
In aparentă atât yoga cât si isihasmul par doar să aibă ceva comun. In esentă, nu. Aparenta este dată de ”meditatie” care apare ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. De ce nu si în esentă? Pentru că practica yoga are la baza sa principiul rezonantei care presupune o exteriorizare prin expansiunea câmpului constiintei, a corpurilor subtile în afara celui fizic, printr-o meditatie chiar asupra acestui lucru, adică pacea, linistea pe care încerci să o creezi vine prin constientizarea faptului că fiinta ta creste, creste, se amplifică din ce în ce mai mult în afară, mărirea aurei, a câmpului constiintei cu senzatia că esti peste tot, în întreg universul, că fiinta ta, sufletul (care este microuniversul) intră în rezonantă cu macrouniversul, cu întreg cosmosul, cu însăsi Divinitatea, de unde si ideea arhivehiculată de yoghini: ”Cunoaste-te pe tine însuti si vei cunoaste astfel tot universul împreună cu fortele ascunse ale sale”. Oricum, acesta a devenit deja un exercitiu yoghin foarte utilizat si îmbinat cu tot felul de alte posturi sau forme de meditatie.
In isihasm lucrurile stau cu totul altfel. In Filocalia nr. 7 si 8, se vede că aceste tehnici de meditatie isihastă presupun o interiorizare profundă cu o atentie îndreptată ferm spre inimă si aducerea lui Hristos acolo cu rugăciunea inimii, prin smerenie.
Totul în tehnicile de rugăciime isihastă presupune interiorizare, atentie îndreptată în interior, centrul vital inima, Hristos în inimă, chemarea Lui prin rugăciunea neîncetată a inimii (în timp ce în yoga, mai ales starea de extaz Samadi Nirvana sunt caracterizate de realizarea asa numitului ”vid creator benefic” fară de care nu poate exista iluminarea, extazul), si bineînteles o stare profundă de smerenie pe care nici o tehnică yoga nu o presupune, ba chiar indirect o exclude tocmai printr-o creare aproape inconstientă dinainte a unei stări de beatitudine, de abandonare totală în voia lui Dumnezeu, prin unirea, contopirea cu El; adică prin mentalizarea aceasta nu se mai poate vorbi nici de smerenie, nici de umilintă, nici de lacrimi, ci doar, bine zis, de ”vid”.
Multi practicanti, sau mai bine zis multi dintre cei care încep practica yoga, întâmpină greutăti si în yoga fizică (Hata-Yoga) si mai ales în tehnicile de meditatie care la un moment dat îti induc o stare de teamă interioară, chiar de frică, bine întemeiată tocmai datorită acestei ”abandonări” totale în bratele Universului, doar pe temeiul asa numitei rezonante, fară nici o logică, fară nici o ratiune clară, precisă. O abandonare în Necunoscut, fără cuvinte, adică fără rugăciune, fără nimic.
Multi zic că ei practică doar Hata-Yoga, fară să facă meditatie, pentru sănătate. Dar este o mare eroare, pentru că yoga fizică este nulă fără mental, pentru că ea presupune, implică, în mod automat mentalul prin concentrările care se fac pe anumiti centri de fortă (de energie) din organism. Si iată ce zic chiar yoghinii: ”yoga ca o banală gimnastică este o yoga periculoasă. O yoga fară spiritualitate este o yoga periculoasă. Yoga în ea însăsi este o gigantică fortă neutră ce poate trezi o fortă impersonală (?) extraordinară, asemănătoare, analogic, vorbind, cu soarele sau cu electricitatea…” (Yoga si Viata, anul 1. nr. 2, cap. Yoga si spiritualitatea).
Aceasta este intr-un fel adevărat, pentru că au fost destui care neluând-o în serios au avut probleme de tot felul, chiar si anumite forme de nebunie. Totodată acest fragment este ca o invitatie seducătoare, indirectă, inconstientă în ceea ce se numeste yoga: ”Jocul în care dacă intri, trebuie să joci până la capăt” (zic instructorii de yoga). Destul de curioasă afirmatia…
O altă problemă ar fi aceea că asupra Indiei poate să plutească un mare semn de întrebare, la care yoghinii nu prea reusesc să răspundă fără echivoc. Intrebarea este: Cum se face totusi că o tară ca India, în care trăiesc atâtia yoghini si chiar mari întelepti, (cei care au fost plus cei care simt), în care sunt atâtia câlugări, mai ales în podisul Tibet (marii yoghini tibetani detinători a tot felul de puteri paranormale), nu au putut si nu au reusit si nici nu reusesc să facă ceva pentru propria lor tară; tară care nu numai că nu se remarcă a fi vreo putere economică în lume, sau mai stiu eu ce calitate, dar cu atât mai mult e o tară în care bântuie tot felul de boli dubioase, cu un nivel de trai destul de scăzut si, ce să mai vorbim despre spiritualitate sau nivel de gândire, inteligentă, la care sunt destul de jos.
După cum se poate lesne observa în toate aceste teorii, filosofii, idei yoghine, budhiste, taoiste… se pleacă de la căutarea binelui, a face bine, a fi echilibrat, a păstra echilibrul, dar răul este atât de confuz definit că aproape nici nu se aminteste de el, ajungând în cele din urmă să fie identificat cu Dumnezeu, căci, zic ei: ”Totul este Dumnezeu”, iar ”Dumnezeu este iubire”. Iată cum răul se sustrage, se transformă, venind apoi să-ti soptească, ca la început strămosilor nostri în grădina Edenului: ”Veti fi ca Dumnezeu ” . In yoga chiar se merge pe ideea acestei potentialităti.
Dar totusi, cum putem noi, creatia lui Dumnezeu să fim Dumnezeu? Cum s-ar putea oare creatia lui Dumnezeu să se identifice cu El? Cred că noi, creatia sa, niciodată nu putem fi El!
Si iată cum a luat nastere credinta nu în idolul Soare sau in Lună, ca în timpurile străvechi, ci astăzi se naste o nouă credintă având drept idol OMUL, prin credinta lui nemăsurată că ar putea deveni Dumnezeu. (Mirabela C.).

***

Din nevinovata respiratie, de care m-am ocupat, am constatat că se foloseste si se urmăreste acumularea energiei ”prana” din aer, prin dirijarea mintii si a atentiei la timpii de pauză, inspiratie, pauză, expiratie, prin care dobândim o energie în stare să relaxeze. Nu am avansat prea mult în practică, totusi am obtinut unele rezultate în stările de oboseală accentuată.
Ce pot spune, este că în aparentă nimic grav, ci de mare folos. Ca efecte, de care este aproape imposibil să-ti dai seama în timpul practicii, este mumifierea simtului sacru cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, o împietrire a inimii datorită stăpânirii de sine prin dirijarea psihicului si luarea aminte continuu la el. Mai afectează simturile afective si comportamentul cu cei din jur, devenind printr-o măndrie nebună si iubire de sine, prea plin de sine, mărginindu-i pe toti ceilalti semeni, fiind dumnezeul lui si rob al ”eu-lui” (Viorel G.).

***

Omul cât trăieste trebuie să-L aibă călăuză pe Iisus, cu toată întelepciunea Sa. El reprezintă un ideal măret ce ne transformă trupul si sufletul. Rătăcirile sunt multe, iar yoga poate fi asemănată cu o sectă care îsi îndreaptă atentia mai întâi asupra trupului, prin Hata Yoga, iar mai apoi asupra mintii, prin Zen Yoga. .
Este o disciplină, un mod de viată ce-ti oferă o curătenie exterioară si interioară care te face să-ti îndrepti atentia doar asupra ta, si în tehnica Zen Yoga, asupra supranumitului guru luciferic, spre a-1 venera, spre a-i urma sfaturile, pentru a-1 diviniza. Aici este rătăcirea!
Yoga are legătură cu Orientul si toate practicile orientale te ajută să te cunosti, să-ti cunosti puterea, dar mai ales îti oferă posibilitatea să o dezvolti, zic ei, dar mai degrabă te amăgesti.
Ce influentă a avut în viata mea? Cred că mai bine nu mă întâlneam niciodată cu cuvântul yoga! (Sandu P.)

***

Misticismul constituie o aptitudine cu totul deosebită de abstractie. Străduinta ca printr-o trăire ascetică ”să ne omorâm mădularele cele de pe pământ”, căutarea de motive mistice sub materie, iubirea lui Hristos si ajungerea la comuniunea intelectuală cu El, caracterizează pe misticul, care se întoarce spre adâncurile cele mai intime ale inimii lui, dorind unirea mistică cu Hristos si izbutind-o prin suspine negrăite”.
Misticul se distinge de ceilalti prin devotiunea lui, din tot sufletul, către Dumnezeu. El se găseste într-o convorbire neîntreruptă cu El, prin rugăciune. Si pe bună dreptate. Pentru că el crede că omul este atât de slab pentru evitarea răului si pentru săvărsirea binelui, încât diagrama raportului dintre Dumnezeu si om pe care ne-a dat-o Apostolul Pavel, nu poate decât să producă un simtământ de adancă smerenie în sufletul oricărui credincios. Intr-adevâr Apostolul Pavel zice: ”Nu a celui ce voieste, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, Celui ce miluieste”. lar în altă parte: ”Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi si a voi si a lucra pentru bunăvoire”. Si Domnul zice: ”Nimic nu puteti face fără de Mine”.
Acestea nu constituie numai un adevăr zdrobitor împotriva îngâmfării omenesti si nu sunt în măsură de a da numai înfătisarea nimicniciei omului, ci arată în acelasi timp si puterea invincibilă a rugăciunii în viata. Cazul profetului Ilie aduce o adevărată răsturnare atât pe scară axiologică a crestinismului, cât si în ce priveste valorificarea factorilor civilizatiei. Ilie era un om întru totul asemănător nouă în slăbiciune si s-a rugat cu rugăciune fierbinte, să nu plouă si nu a plouat pe pământ trei ani si sase luni. Si iarăsi s-a rugat si cerul a dat ploaie si pământul a făcut să rodească roada sa”. Rugăciunea neîntreruptă este asadar misticism (adevăratul misticism), fiindcă prin rugâciune se poate lucra cea mai sfântă si cea mai tainică legătură cu Dumnezeu.

*

– Cei care se dedau misticismului trăiesc sub stăpânirea simtământului disparitiei în divinitate si trăiesc încă în situatia de inactiune si de stagnare, nefăcând nimic decât rugându-se?
– Nu, inactiunea nu este caracteristică misticismului crestin. Misticismul nu este static, isihastii nu socotesc că sufletul este absorbit în divinitate, după conceptia panteistă, ci ei consideră misticismul lor ca o cale către ceruri nesfârsită a sufletului de a se apropia de Dumnezeu, Cel ce este de altfel cu totul neapropiat. Puterile dumnezeiesti care aleargă către un centru, după cum spune un întelept, si care se găsesc în suflet, împing sufletul către Magnetul lui, către Dumnezeu. Mintea, vointa si sentimentul, într-o unitate demnă de admirat, sunt înrobite de dragostea dumnezeiască si se supun vointei divine, în asa măsură, încât omul nu are si nu voieste să ia cunostintă despre nici un alt lucru, în afară de Dumnezeu. Ei nici nu se uită pe ei însisi într-o fericită inactivitate, ci sunt activi, se întelege, în cadrul tipului de viată pe care o duc.

*

Neoplatonismul cu sistemul lui gnostic-fiziocratic credea că prin introspectie (întoarcerea către sine însusi) putea vedea cineva natura divină întrucât el considera sufletul ca o emanatie din Dumnezeu, punct de vedere care constituie o rătăcire fundamentală. Pe de o parte că sufletul nu provine dintr-o emanatie a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte faptul că ”in afară de înnoirea prin Hristos a chipului celui stricat al sufletului, introspectia nu duce la nimic altceva decât la reprezentarea naturii omenesti stricate”, întrucât chipul cel sfânt prin păcatul strămosesc a suferit întunecare. Pentru aceasta si Sfântul Grigorie Palama a numit pe cei din afară de renasterea crestină, care se ocupă cu introspectia privitori de chipuri, în contrast cu cei ai lui Hristos, care, cu adevărat, priveau chipul cel sfânt înconjurat de lumină strălucitoare. Ca atare, deosebirea dintre crestimsm si neoplatonism constă în însăsi baza temei misticismului.
Sfântul Grigorie Palama, si prin el întreaga dogmatică ortodoxă, ne incredintează că pentru omul ”cel nou” al harului, asemănarea cu Hristos si unirea mistică cu El, constituie un bine făgăduit, obligatoriu, mai presus de întelegere si de demonstratie, de vreme ce prin duhul dat si prin împărtăsirea cu întreg Trupul lui Hristos, omul cel nou se uneste cu Hristos în chip mistic si devine necreat”.
Dar de privirea dumnezeiască a ”luminii necreate” si de energiile harului nu se învrednicesc decât numai cei curati cu inima, pe care însusi Donmul i-a învrednicit: ”Fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” în veacul ce va să vină, dar si în cel din fată. Si tocmai sfintenia vietii constituie premisa cea mai necesară a misticismului Bisericii lui Hristos, în contrast cu religiile misterioase, care cu o simplă initiere învrednicesc pe credincios de descoperiri nespuse, sau în contrast cu neoplatonismul, cu Cabbala iudaică si cu misticismul teoretic al filosofilor, care se încred în mâreata lor fantezie. Presupun că ati înteles de acum că omul care este în Hristos Dumnezeu se îndumnezeieste devenind asemenea Lui, prin virtuti, apoi se uneste cu El, prin Harul Sfântului Duh.
Adevărul acesta dogmatic n-a provenit de la mistici, ci el constituie însâsi natura crestinismului. Crestinii mistici, dornici de a ajunge la bunul cel mai înalt, la unirea cu Dumnezeu, pe cât lucrul acesta este cu putintă omului, s-au indepartat de lucrurile cele trecâtoare ale lumii, răstignindu-se pe ei însisi ”împreună cu patimile si poftele”.
Si, ca să mai spun ceva, cunostinta aceasta are ca izvor mai mult inima, decât creierul.
Ea interesează în chip nemijlocit trăirea noastră deosebită, pentru că misticismul este o chestiune de inimă si, în strădania de a ne ajunge tinta, se pot ivi tot felul de rătăciri. Este foarte usor, bună oară, să acceptăm niscaiva idei mincinoase, ca adevărate, în virtutea faimoasei ”evidente” stabilite a lui Cartesius, ca să mă leg numai de una din rătăcirile fandamentale ale filosofiei din afară. De asemenea este foarte usor să cultivăm sentimente care însală prin aparenta lor plăcută, în timp ce în realitate ele au fost semănate în inimă, cu multă subtilitate, de ”satan, cel transformat în înger de lumină” (2 Cor. 11, 14). Sau, de asemenea, necunoscând învătătura Părintilor cu privire la energiile Duhului, să cădem în neoplatonism sau în panteism mistic, închipuindu-ne că sufletul nostru este o fărâmă de Dumnezeu, că el caută să se piardă în oceanul divinitătii si, în felul acesta să dorim un amestec cu Divinitatea.
Pentru aceasta, ca regulă a drumului vietuirii noastre mistice ”in Hristos”, noi folosim Sfintele Scripturi, pe Sfintii Părinti, si tinem seama, în principal, de curătia inimii, în care, atunci când este cu desăvârsire curată, nu mai poate încăpea nici o rătăcire, ea fiind luminată cu desăvârsire de lumina dumnezeiască. Vai si amar de cel care s-ar încrede în ideile lui si cu plăcere si-ar purta corabia sufletului pe mările cele primejdioase ale dulcetilor inimii fără un conducător încercat. ”Vai de cel singur” căci, ”bărbatul cel lipsit de sfătuitor este vrăjmas lui însusi”.
Trebuie să stim că, spre deosebire de ascet, care are ca mod de viată spirituală ascetismul, misticul foloseste asceza numai ca un mijloc de a ajunge la scopul lui.
Stadiile mersului misticismului, în succesiunea progresivă sunt: acela al curătirii, al strălucirii si al unirii, care, la rândul lor se împart în mai multe trepte de suire, pe care trebuie să le urce cineva, ca să ajungă în vârful scării, adică la unirea cu Durrmezeu. ^
Suirile acestea, în limbajul Părintilor sunt următoarele: rugăciunea curată, căldura inimii, energia sfântă, lacrimile inimii, pacea gândurilor, curătirea mintii, contemplarea tainelor, strălucirea minunată, luminarea inimii, desăvârsirea. Aici se realizează porunca Domnului: ”Fiti desăvârsiti precum si Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârsit este”. Sufletul ajunge acum la starea aceea de întelepciune pe care dumnezeiescul Apostol Pavel o numeste ”intelepciunea ascunsă în taină”’.
Asadar, folosul individual este că, prin har, sufletul ajunge la desăvârsirea morală la care este îngăduit oamenilor să ajungă. Si deoarece nu se poate întelege desăvârsirea fără iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, cel desăvârsit se roagă si imploră pe Dumnezeu, Căruia i-a devenit bine plăcut, cu care vorbeste acum, ”precum vorbeste cineva cu prietenul său”, pentru fratii lui, pentru ca în ce fel si chip să le vină în ajutor. Iar Domnul satisface toate dorintele sfinte ale aceluia care ”L-a iubit mult” si care ”s-a facut fiu al lui Dumnezeu” după har (Teoclit Dionisiatul, ”Intre cer si pământ”).
Pretutindeni misună astăzi acei seducători numiti ”guru” însotiti de suite de adepti si învătăcei. Altădată, tinerii nostri îi căutau în Himalaia. Astăzi vin ei la noi, amestecandu-se în concurenta cu ofertele exotice.

***

Berger de pildă, consideră că metoda focalizarii reprezintă o optiune clară pentru pasivitate si ca atare, pentru demonia manipulării oculte. Cel ce aplică metoda se pune întâi în stare de pasivitate, eliminând ”capul”. Insul trebuie să înceteze a mai gândi. Concomitent cu această operatie, se deschid portile sufletului si ale spiritului pentru răul ontologic, întrucât acolo nu poate exista un vid, un vacuum neocupat. La întrebarea: unde este manipulatorul, cine de fapt, manipulează, criticii fundamentalisti, arată cu degetul spre satana: reflectia ratională, odată înlăturată, devine posibilă infiltrarea unor forte spirituale sau duhuri incompatibile cu prezenta gândirii rationale. Acestea având acum cale liberă, se instalează comod în spatiul vid creat prin ”focusing” si începe manipularea ocultă a individului indus astfel in eroare de cel viclean.
Cu alte cuvinte, fortele autovindecătoare si transformatoare nu sunt deloc benefice, ci malefice, sunt duhuri necurate, demoni care câstigă influentă si control neîngrădit asupra omului. Această critică e aplicată si celorlalte, mai ales meditatiei zen, yoga si antrenamentul autogen care, toate prevăd faze de instatare în pasivitate si de eliminare a ”bruiajului” cârcotas al fluiditătii rationale. Pentru a preîntâmpina vigilenta critică fată de metodele meditative, pentru a preveni acuzatia stigmatizantă de satanism si magie neagră, adeptii vorbesc de ”restructurare cognitivă”, justificând în felul acesta si metoda hipnozei, prin care se documentează credinta anticrestină în reîncarnare.
Fundamentalismul religios sustine, nu fără temei, că vacuumul creat prin meditatia de tip oriental precum si prin alte metode de renuntare, fie si temporară, la controlul volutional si rational, implică primejdia irecuperabilitătii partiale sau totale a personalitătii, primejdia infiltrării oculte si a ”posedării demonice”, bresa spre manipulabilitatea totală a individului, întrucât ulterior cedării, nu mai are loc restaurarea completă a autonomiei, ci doar una aparentă; cel manipulat e încredintat că ceea ce face e voit de el însusi, pe când adevărul este că vointa sa proprie, egoul au fost substituite de către instante heteronome oculte. Fundamentalismul nu e departe de adevăr în această interpretare. Secularizată, dezbrăcată de mit, ea ar putea să ne reveleze servitutiile ”transformării” indivizilor prin psihotehnici, înainte ca acestia să fi fost antrenati într-un proces ireversibil. In domeniul spiritului nu e ca in cel al exercitiilor fizice, unde performantele musculare decad în absenta antrenamentului continuu.” Schimbările din creier sunt întotdeauna definitive si practic ireversibile ” (New Age-Bruno Wurtz-Editura de Vest, Timisoara, 1992, Extrase).

***

S.Al.G.: Spre deosebire de Mircea Eliade, n-am fost în India. tara aceasta pe care nu o cunosc o port în inimă si-n minte. O văd scăldată în azurul întelepciunii si rourată de smerenie. Boierii si burghezii nostri spuneau pe la sfârsitul veacului trecut si în prima parte a celui de fată, că Franta le este o a doua patrie. Mie îmi este India.
N.St.: E si tara mizeriei, a unor exagerari…
S.Al.G.: (mânios) Asta-i o judecată în stil ”civilizatoriu” si yankeu, stilul infam al omului ”luminat”, pentru care canalizarea si gadgaturile trec mult înaintea culturii! Cum de poti pune atât de mercantil si de sanogenetic problema? Nu, a cruta viata animalelor, a refuza să ucizi, a-ti unge tălpile cu miere ca să nu strivesti insectele si vietuitoarele de pe sol nu mi se par a fi ”exagerari”, căci la ele cred că ai binevoit să te referi. Imaginea autovehiculelor care opresc pentru a da prioritate vacilor nu-i deloc caraghioasă. E plină de tâlc si fireste, cu totul străină de mentalitatea monetară si arghirofilă si obsedată de ”practic” a unor societăti voitoare a trăi numai pentru distractii si capitalizare…
N.St.: Dar vacile acelea sunt scheletice si hămesite, iar bandele de sobolani care circulă în voie…

*

Yoga, tantra, ocultismul si celelalte nu ne scot din maya, din iluzii si părelnicii; ne duc doar la alte iluzii (mai pitoresti, mai rare, mai impresionante), dar nu la esente. Suntem legănati, fermecati cu alte privelisti decât ale realitatii statistice însă nu iesim din cercul de cretă din juru-ne, din omul amăgitor în care ne-a scufundat–de-mi este îngăduit a mă exprima astfel–putemicul Krishna. Budha ne îmboldeste cu neantul. Hristos ne oferă totul.

*

Disting cu precădere două tipuri de cultură:

a) Tipul oriental, caracterizat prin interiorizare, însingurare, meditatie, iesire din vâltoare.
Tip bine conturat de G. Santayana: multumire cu sine, indiferentă totală cât priveste împrejurările exterioare (nu ele fauresc sufletul); averea nu contează, nici situatia (altundeva e centrul de gravitate), nu se dă ascultare celor ce sporovăiesc oamenii, nu se acordă celor ”ce se întâmplă” mai multă atentie decât schimbărilor vremii; ceilalti sunt lăsati să trăncănească ori să tune în voia lor, înteleptul stă cuminte în coltisorul său, la umbră sau la soare, după cum e cazul, molfăie o bucată de pâine si nu-i pasă de nimic; stă si meditează, sprijinit pe călcâie sau asezat în pozitie de lotus si–uneori, rareori–comunică revelatiile primite de la Spirit. Acesta-i tipul asiatic-oriental-indian-yoghin-zenist.
Cât de ideal, excelent, superior pare! desăvârsit, nobil, întelept. Inatacabil, de fapt, nu-i. Pentru că nu-i complet.

b) Tipul întrupat.

Acesta se opune în adevăr tipului oriental sau mai bine zis îl completează, îl corectează, îl echilibrează.
E perfect evocat în aceste rânduri ale Părintelui Dumitru Stăniloae: ”Corporalitatea e manifestarea necesară a puterii de viată a eului. Ceea ce nu se poate exterioriza, ceea ce e neputincios fată de lumea externă e slab, e nedeplin ca putere de viată”. Iar mai departe: ”în orice om nu există coincidenta dintre esentă si existentă. In om existenta întotdeauna diferă de esentă, de unde si devenirea sa întru o fiintă completă”.
Ce rezultă din cele de mai sus? Că orientalii pierd din vedere materialitatea creatiei, facerea, întruparea. Nu suntem numai spirit. Nici în exclusivitate materie. Usor ne-ar veni să fim numai una din cele două. Iată nu-i asa, nu-i după vrerea noastră, ne aflăm implicati într-o dihotomie antagonistă.
Interiorizarea orientală nu rezolvă pe deplin încalceala. Spiritul îndeamnă către cultură: Materia către civilizatie. Nici aceasta nu se cade să fie defaunată, ocărâtă, măcar că permite libera dezvoltare a spiritului. Nu suntem, precum cred orientalii, spirit; ci spirit întrupat. Conceptiei i se opune–adică nu, i se adaugă spre împlinire conceptia europeană (occidentală, crestină) a întrupării.
Din acest punct de vedere, crestinismul rezumă conceptia europeană. Să ne spiritualizăm, să ne culturalizăm, să ne înduhovnicim, dar să nu uităm că suntem întrupati si că nu dispunem de putinta de a tăgădui corporalitatea si civilizatia. Nu putem nesocoti, desconsidera, înjosi realitatea, ”prezenta noastră în lume”; ne paste mereu riscul recăderii în sălbăticie.
Creatia ( facerea ) nu-i un blestem. Aceasta chiar constituie diferenta dintre cele două sisteme; europenii nu cred că facerea e un blestem, o grea osândă; că viata e si ea o pacoste sau în orice caz un ”neajuns”, cum se exprimă Cioran (Neajuns, zice, dar gândeste: belea, nenorocire). Europenii, ca unii care iau aminte la faptul întrupării, vor să spiritualizeze viata, nu să o neantizeze.

*

Există în cuprinsul lumii europene de astăzi tendinta pe care nu o putem ignora. E vorba de puternica atractie exercitată mai ales asupra tinerilor, de către formele religioase ale Orientului: budhismul, yoga, tantra, hinduismul, zenismul, taoismul. Acestea toate ne îndeamnă să ne punem întrebarea esentială: care este deosebirea caracteristică dintre crestinism si toate aceste mistici care în fapt au o viziune aproape comună asupra marilor probleme finale ale omului?
Mie unuia, marea deosebire mi se pare a fi aceasta: crestinismul iubeste si proslăveste viata, iar budhismul si congenerele lui o dispretuiesc si urmăresc, fiecare în felul ei, să o desfiinteze. Tema aceasta, a deosebirii dintre crestinism si budhism, am discutat-o îndelung cu răposatul meu prieten Sergiu Al. George, foarte interesat si foarte atras si el de misticile Orientului. Crestinismul făgăduieste omului viata vesnică, iar budhismul intrarea in neant si pieirea individualitătii. In crestinism omul mântuit va dobândi la judecata de apoi învierea trupului si viata vesnică pentru sufletul sâu si pentru trupul său induhovnicit. In budhism e cu totul altfel: eul (asa zisul eu) purificat va părăsi valea aceasta a plângerii căreia îi spune samsara, în mod definitiv si se va pierde în nedefinitul nirvanei. Există deci o deosebire totală între cele două sisteme, unul e al preamăririi vietii, celălalt al preamăririi lepădării de viată.
Deosebit de dramatică si de impresionantă mi se pare descifrarea textelor lamaiste a ”stării intermediare” dintre moarte si o eventuală nouă întrupare a constiintei individuale. In bardo eul rătăceste puternic solicitat si ispitit de numeroase si felurite matrice care i se oferă ca mijloace de reintrare în samsara. Constiintele neevoluate se lasă ispitite si reintră în jalnicul, absurdul, fantasticul ciclu de morti si nasteri al samsarei. Constiintele evoluate resping însă solicitările acestea insidioase si-si caută refugiul si salvarea într-o lume de dincolo, care-i adevărata realitate, adică neantul.
Crestinismul, este cel căruia i se potriveste cel mai bine definitia dată de Unamuno omului: fiinta care tinde spre, si îsi doreste în principal vesnicia. Mistica orientală îi propune omului cu totul altceva: disparitia vesnică, contopirea într-un Tot în care nu mai există constiinta de sine si nu mai pot fi concepute ”persoane diferite”.
Ii mai spuneam lui Sergiu Al-George că budhismul mi se pare lipsit de acea iubire care-i fundamentală in invătătura crestină. Imi răspundea dându-mi exemplul acelui bothisattva care ar putea prin purificare să aibă acces la nirvana si care totusi nu o face si reintră în ,ciclul samsaric numai pentru a fi de ajutor semenilor săi. Da, exemplul este emotionant, insă nu rămâne mai putin adevărată falia dintre cele două viziuni. In crestinism viata este iubită si învesnicită, iar în budhism este considerată ca un blestem, o suferintă si un bucluc de care se cuvine să încercăm să scăpăm cât mai iute… Crestinismul gândeste în mod cu totul contra. Pentru crestinism viata este un dar minunat si Dumnezeu 1-a creat pe om nu atât pentru a fi slăvit de el (căci, fiind desăvârsit, nu are nevoie de preaslăviri), ci pentru a-i da si omului putinta să se învrednicească de incomparabila bucurie a conjugării verbului a fi. Aceasta-i dilema: existenta sau neexistenta, a fi sau a nu fi, cum spune Hamlet. Ce este crestinismul? Este religia lui a fi. In teologia Părintelui Stăniloaie, întotdeauna plină de idei originale si de observatii profunde, dacă ar fi să mă opresc asupra unui punct anume as alege ideea centrală pentru opera sa, că originalitatea crestinismului vine mai ales din faptul că în crestinism Dumnezeu este persoană. Intreaga teologie a Părintelui Stăniloaie, de altfel, cred că poate fi considerată, mai presus de orice, personalistă. Dumnezeu este persoană. Credinciosul este persoană. Rugăciunea este calea prin care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu-persoană. De aici provine si dulceata extraordinară si unică a crestinismului, din această relatie de tip eu-tu, dintre om si Dumnezeul său. Omul nu se află în lume confruntat de o entitate abstractă, de un Tot nenumit si anonim, ci se află fată către fată cu o Persoană, căreia i se poate adresa nemijlocit într-o atmosferă de intimitate, încredere si revărsare a sinei. Suprema dovadă a personalitătii lui Dumnezeu o constituie întruparea Sa. Dumnezeu S-a făcut om. Pentru a ne cunoaste păsurile si necazurile dinlăuntru si direct, El n-a recurs la mijloace informationale intermediare, ci S-a născut din Fecioara si S-a făcut ca unul dintre noi, astfel încât să-i poată fi cunoscută conditia omenească nerestrictiv. De aceea si scria în Sfânta Evanghelie de la Ioan că I S-a dat putere de judecată Fiului Omului.
Nu unui Hristos Fiul lui Dumnezeu, ci Fiului Omului, adică Celui ce S-a făcut om, Care nu S-a informat trimitând pe pământ un referent sau un reporter, ci si-a asumat conditia omenească spre a Se informa de-a dreptul de la izvor.
Budhismul este o ghetărie, o algebră, un sistem… Ca si yoga, ca si taoismul. Eu 1-am cercetat atent: nu numai la Eliade (interpretat foarte serios si pătrunzător), ci si în volumele scrise de Evans-Ventz si latna Kazi Dasa Samdup (în engleză, traduse de-a dreptul din tibetană). Am înteles că dacă-i asa cum ne spune Cartea tibetană a mortilor atunci înseamnă că pământul acesta e iadul vesnic în care mereu revenim din bardo spre a ne întrupa de istov.
Lăsati-mă să cred în Hristos, să mă rog Lui ca Persoană, să-L iubesc, să nădăjduiesc în El care mă face liber (loan 8, 36; 31-32), în persoana Lui–vorba lui Noica–Persoana Lui cuminecabilă si comunicabilă.
Stiu de la fostii mei coreligionari si de la prietenii mei occidentali (si din toată ori mai toată literatura occidentală contemporană) că sunt dispusi să recunoască morala crestină dar că pentru nimic în lume nu se pot învoi cu personalitatea divină a lui Iisus. Iar Stăniloaie asta spune si dovedeste: că esenta ”binevoitoare” a crestinismului constă în personalitatea lui Hristos, divino-umană! întreaga problemă e de informatică si comunicare. Biruitor si rational rezolvată de Crestinism.
(Rog a lua aminte că eu nu cunosc budhismul din ziare si reviste, ci pe cât se poate unuia care cunoaste sanscrita si tibetana–de la izvoare serioase ajutându-mi mult răposatii mei prieteni Sergiu Al-George si pr. Mihai Avramescu–Extrase din Nicolae Stheinhard).

***

Să fie sănătos cu universul lui ciclic si cu nirvana lui, eu rămân cu Hristos. Smerit, smerit, dar am si eu mândria mea; mă cred a fi o persoană, o făptură cu duh care poate intra în comunicare cu persoana Hristos (Dostoievski).
Calea Părintilor nostri cere credintă tare si îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii nostri încearcă să apuce toate darurile spirituale, între care si contemplarea imediată a Dumnezeului absolut, cu sila si grabnic. Se află destul de des la ei o tendintă de a stabili paralele între rugăciunea prin numele lui Iisus si yoga, meditatie transcedentală si alte practici asemănătoare. Trebuie să semnalez aici riscurile unei confuzii; este periculos de a se considera rugăciunea ca o ”tehnică” dintre cele mai simple si dintre cele mai usoare conducând la unirea imediată cu Dumnezeu. Este indispensabil de a sublinia în mod categoric diferenta radicală care există între rugăciunea lui Iisus si toate celelalte teorii ascetice. Se înseală cei care se străduiesc să se golească mintal de tot ceea ce este trecător, relativ, pentru a ajunge la oarecare prag invizibil, de a dobândi constiinta a ceea ce au fost ei din veac, si de a realiza astfel ”identitatea” lor cu Principiul întregii existente, pentru a se reintoarce spre Absolutul de dincolo de persoană si ”Fără Nume” si de a se uni cu El, pentru a dizolva în oceanul suprainteligibil însăsi persoana lor, confundând-o cu forma individuală a existentei naturale.
Eforturile ascetice de acest gen au permis unora să se ridice până la o contemplare supraratională a fiintei, de a încerca un oarecare fior mistic si de a cunoaste starea de tăcere a mintii după ce cineva a străbătut limitele spatiului si timpului. In experientele de acest gen omul poate simti calmul, linistea rezultând din detasarea de fenomenele constant schimbătoare ale lumii vizibile, să descopere în sine libertatea duhului si să contemple frumusetea inteligibilă. El poate avea chiar o oarecare experientă a vesniciei.
Ultimul rezultat al unei astfel de asceze nepersonaliste a condus pe multi să considere că principiul dumnezeiesc este în însâsi natura omului; să tindă spre autoîndumnezeire, ceea ce este la originea marii căderi, să disceamă în ei oarecare ”absoluitate” care, de fapt, nu este decât reflexul Absoluitătii dumnezeiesti în fiinta creată după chipul Ei; să încerce o oarecare dorintă de a se reîntoarce la starea de calm profund în care se găsea, pretind ei, înainte de venirea Sa în această lume. Această miscare spre profunzimile fiintei proprii nu este nimic altceva decât o atractie spre nefiinta din care au fost adusi prin vointa Creatorului. în tot cazul, când omul a trecut prin experienta golirii, acest fel de deraieri mintale pot apărea în duhul său. Nu este intentia mea de a enumera aici toate întelegerile intelectuale, toate formele posibile de intuitie intelectuală, dar voi spune din propria mea experientă că în toate acestea Dumnezeul Cel Viu, adică Cel Care Este cu adevărat, NU SE AFLĂ. Este vorba de o aptitudine naturală a duhului omenesc în miscarea sa ascendentă spre Absolut. Orice contemplare realizată pe această cale este o contemplare de sine, dar nu o contemplare a lui Dumnezeu. In aceste stări noi descoperim, desigur, o frumusete, dar este încă o frumusete creată, nu Fiinta primă. Si toate acestea nu conduc pe om la mântuire.
Adevărata eliberare începe când se acceptă deplin si fară îndoială revelatia: ”Eu sunt Cel Care este” (Ies. 3, 14), Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul. (Apoc. 1, 18). Dumnezeu este Absolut personal, Treime deofiintă si nedespărtită (Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt). Pe acesta revelatie se zideste întreaga noastră viată crestină. Acest Dnmnezeu ne-a chemat de la nefiintă la această viată. Constiinta Dumnezeului Celui Viu si pătrunderea în taina căilor creatiei Sale ne eliberează de întunericul propriilor noastre idei privind Absolutul. si ne mântuieste, de atractia, desigur neconstientă dar totusi fatală, de a abandona orice existentă..Am fost creati în scopul de a fi asociati Fiintei dumnezeiesti, Celui care este cu adevărat. Hristos ne-a indicat calea: ”Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată”(Matei7,14).
Intelegând profunzimile întelepciunii Creatorului; acceptăm suferintele prin care se dobândeste vesnicia dumnezeiască. Si când Lumina Sa ne acoperă cu umbra Sa, unim în noi contemplarea celor două extremităti ale adâncului: de o parte întunericul iadului, si de alta triumful biruintei. Suntem în mod existential introdusi in domeniul Vietii necreate. Iadul îsi pierde stăpânirea asupra noastră. Ne este dat harul de a trăi starea Cuvântului întrupat, a lui Hristos pogorându-Se în iad ca Biruitor. Atunci, prin puterea dragostei Sale, îmbrătisăm întreaga zidire în rugăciunea noastră: Iisuse, Stăpâne Atotputernice si Bun, miluieste-ne pe noi si lumea ta.
Astfel se petrecură lucrurile pentru mine în tineretea mea. Asceza mea spirituală consta în a mă dezgoli, printr-o concentrare mintală voluntară, de materialitatea trupului meu si de sensibilitatea lui, apoi de a-mi urma mersul spre Fiinta pură transcendentă anulând în mine principiul personal, gândirea si celelalte aspecte ale existentei cosmice. Astfel, în toti acesti ani, eu slujii pe ”dumnezeul filosofilor” care, în realitate nu există.
In cursul tineretii mele am trăit în aceasta rătăcire, aflându-mă sub influenta cărtilor de mistică orientală si ca urmare a întâlnirii cu persoane venite din tări unde această modă de spiritualitate se cultivă de milenii. Nu este deloc usor a te elibera de această nebunie; în fată vi se poate ivi mereu argumentul potrivit căruia nu ati fi încă în aparentă în mod satisfăcător golit de tot ce este relativ în fiinta cosmică. In avântul spre desăvârsire trebuie, potrivit acestei perspective, sa depăsesti în sine principiul persoanei, căci el nu este decât forma vremelnică a existentei si impune la toate manifestările noastre; pe scurt, este vorba de a se orienta de bună voie spre dizolvarea sau spre distrugerea persoanei omenesti în nemiscatul ocean al Fiintei pure, al Absolutului suprapersonal.
Nu putem trece peste întrebarea: cine deci cunoaste? Cine se hotăreste pe sine însusi? Si încă o altă întrebare: Dacă am iesit din Principiul fără de început, cum deci a putut să se producă o atât de profundă degradare a fiintei mele? Pentru ce îmi trebuie acum să caut cu atâtea eforturi să mă separ de trup, pentru a deveni din nou ceea ce dintotdeauna am fost si ceea ce–în viziunea intelectuală abstractă–n-am încetat niciodată să fiu?
Practica meditatiei mele mă făcu să gust o liniste care mă eliberă de împrăstierile pricinuite de grijile vietii pământesti; ea îmi dâdu ceasuri de o intensă bucurie intelectuală, mă ridică în sfere asa-zise spirituale si mă asează mai presus de mediul care mă înconjura. Experienta mea orientală era sinceră, dar a îmbrăcat mai curând o formă intelectuală, detasată de inimă: asceza consta în a te goli mintal de tot ce este relativ. Incetul cu încetul dobândii convingerea că apucasem pe un drum fals, că mă îndepărtam de Fiinta adevărată, reală, si că mă îndreptam spre ne-fiintă. Dar cunostinta autentică nu apărea incă la orizontul mintii mele.
Am cunoscut în această vreme o tensiune extremă; starea intelectului meu se asemăna aceleia unei bărci subrede plutind într-o noapte adâncă pe o mare tulburată; când se ridica pe creasta unui val, când era aruncată cu mânie în adânc. Dar Cel pe Care îl părăsisem într-un oarecare fel, pe ”motiv de inutilitate” nu mă lepădase pe de-a-ntregul si căută El însusi un prilej să mi Se arate. El puse deodată înaintea ochilor mei un text din Biblie, acela al revelatiei din Sinai: ”EU SUNT CEL CE SUNT”. Fiinta sunt Eu. Dumnezeu Stăpânul absolut al tuturor spatiilor stelare si al galaxiilor celor mai îndepărtate este personal–EU SUNT.
Acest Dumnezeu personal deveni pentru mine, nu în ordinea gândirii abstracte, ci intr-un mod existential, o evidentă pe care o trăii din întreaga mea fiintă. Toată stuctura vietii mele sprituale fu transformată, chiar dacă nu pe deplin limpede, de acum mintea mea stia totusi în ce directie să se îndrepte: lumina stelei polare stinsese privirea mea si intelectul meu nu putea să se ridice până la ea. Desigur, acest Dumnezeu este grozav de îndepărtat, dar este accesibil duhului nostru. Să pretinzi a fi dumnezeu în afara singurului Dumnezeu adevărat este o nebunie mai rea decât orice altă formă de nebunie. Dar când am dobândît constiinta grozăviei căderii mele, m-am pus pe tânguiri deznădâjduite si am vărsat lacrimi amare si fierbinti. Domnul mi-a dăruit desnădejdea care naste harul. Si atunci când plângeam asupra mea insămi ca asupra unui mort, vărsând lacrimi din belsug, fără a îndrăzni să-mi ridic gândurile spre El, El îmi apăru în lumina Sa. Astfel puse El începutul noii mele vieti, după ce m-a făcut să renasc în lacrimile pocăintei. Tot ceea ce mai înainte era atrăgător în această lume îsi pierdu farmecul si, fără a mă mai gândi la nimic altceva, mă pusei pe rugăciune.

*

In decursul meditatiilor mele–domeniu în care realizasem progrese prin concentrare–vedeam energia mea gânditoare asemănătoare unei lumini de slabă intensitate. Această lumină se afla în interioml cutiei craniene si în jurul ei; totusi inima mea nu participa la această experientă, căci ea trăia separată de creier.
Multi ani mai târziu, după ce am fost cercetat de milostivirea Prea înaltului Dumnezeu, observai că lumina necreată este calmă, unită, regulată; ea actionează asupra mintii, asupra inimii si chiar asupra trupului. Când o contemplă, întreaga fiintă se află într-o stare pe care ”pământul” nu o cunoaste. Această lumină este lumina dragostei, lumina cunostiintei, lumina nemuririi si a unei păci minunate.
După ce am redescoperit pe Hristos, experienta mea orientală care durase sapte sau opt ani, îmi apăru ca o încălcare din cele mai groaznice fată de dragostea lui Dumnezeu. Fusesem cuprins de un fel de groază sfantă, având constiinta că eram un necredincios si un apostat si la gândul că voi rămâne pentru totdeauna nevrednic de un asemenea Dumnezeu (Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan)

***

Marturia unui tanar care a practicat yoga si tehnici de bioenergie

La îndemnul duhovnicului meu am pornit la scrierea acestor rânduri cu gândul de a împărtăsi si altora tulburătoarea experientă trăită de mine prin practicarea de: yoga, tantra-yoga, dianetică, qi-qong, vindecare bioenergetică, vorbire cu supraeul, meditatie pozitivă, regimuri alimentare-bionaturiste. Aceste rânduri le scriu atât pentru cei ce practică acestea, cât si pentru cei care nu le practică, în dorinta de a le arăta unde si cum se poate gresi, si mai ales, unde se poate ajunge.
Mai întâi voi prezenta cauzele care m-au condus spre aceste practici: în primul rând a fost vorba de educatia primită în familie. Trăind în plin comunsm, părintii mi-au orientat formarea mea intelectuală spre normele si perceptele materialismului stiintific.
In al doilea rând a fost vorba de caracteristicile mele sufletesti. Eu am fost un băiat timid, tăcut, rusinos, relativ calm, cam fricos, destul de slăbut din punct de vedere fizic, cu o fizionomie obisnuită si având o inteligentă medie. Eram iertător, inclinat spre a face binele, eram putin idealist, însă eram orgolios, îmi plăcea să-i judec pe altii, să mă înalt, să domin si îmi plăcea să visez, să las gandurile să-mi zboare.
Alti factori care au usurat foarte mult receptivitatea fată de practicile orientale au fost: lecturarea din abundentă a – literaturii stiintifico-fantastice si a filmelor pe această temă, a literaturii în care sunt descrise mistere ale civilizatiei omenesti, cărti despre OZN-uri, muzica electronică contemporană, filmele cu arte martiale în care se putea vedea superioritatea spirituală a orientalilor fată de europeni sau americani.
Toti factorii enumerati mai sus stimulează imaginatia tânărului, îl duc să viseze si să creadă că în afară de realitatea pe care o stie, mai există si altele nestiute, pline de mister, exotism si supranatural. în aceste conditii eu am primit de la un coleg de serviciu o revistă de propagandă a practicilor, exercitiilor si universului yoghin. La scurt timp am avut posibilitatea să citesc si cel de-al doilea număr al revistei. .
Când am citit aceste reviste am rămas uimit. Nici măcar în cea mai bună carte stiintifico-fantastică nu găsisem un univers, o lume si o realitate mai uluitoare si mai fascinantă decât cea pe care o propuneau aceste două reviste. Pentru mine a fost extraordinar să descopăr că în afara lumii obisnuite în care trăim există o alta, că ce este stiut de mine si de lume în general este doar o intimă si mutilată parte a realitătii si că această realitate este una spirituală.
Dar evenimentul cel mai adânc, cel mai important care s-a petrecut pentru mine, pentru sufletul si pentru mintea mea, atunci când am citit aceste reviste a fost acela al mtâlnirii cu Dumnezeu. Atunci am aflat si simtit cu tot sufletul că există Dumnezeu, că el ne-a creat si ne iubeste; că adevărata ratiune a vietii este aceea de progres spiritual, de neîncetată slefuire spirituală pentru a ajunge sau a ne apropia de eliberare, adică a fi buni si nu răi, de a fi asemănători cu Dumnezeu si nu doar niste creaturi de carne si oase care se zbuciumă fără nici o ratiune si scop între momentul nasterii si cel al mortii.
O viată întreagă refuzasem să cred că există Dumnezeu pentru că nimeni nu stiuse să-mi explice existenta Lui într-un mod logic si stiintific, într-un mod care să mă scoată din realitatea inconjurătoare care îl nega pe Dumnezeu si să mă ducă într-una în care existenta Divinitătii să se descopere de la sine, să fie demonstrată logic, faptic, să se impună intuitiv si prin dovezi.
Nimeni nu-mi vorbise până atunci că există un univers sufletesc, că trupurile noastre nu sunt decât un suport material pentru suflet, că adevăratul om sunt eu cel sufletesc, sunt eu cel care animă acest trup cu viată si îl foloseste ca un suport în această lume materială. Dumnezeu există, El a creat lumea cea văzută si cea nevăzută, El a creat tot ce vietuieste, El a creat omul. Omul este alcătuit din trup si suflet. După moartea pământească sufletul nu moare. Oamenii trebuie să se lupte cu ei însisi pentru a deveni mai buni, mai plini de iubire, mai frumosi sufleteste. Dumnezeu ne iubeste si are grijă de fiecare dintre noi în orice clipă.
Când după o viată trăită după fel de fel de modele false, artificiale, pline de rău care te duc pană la disperata situatie de a te întreba ”dar oare ce rost are viata aceasta a mea, pentru ce trăiesc?”’ îti sunt prezentate aceste adevăruri, atunci sufletul, strigând de bucurie că a găsit sau regăsit adevăratul sens al vietii si adevărul despre Dumnezeu si realitatea în care trăieste, fuge si îmbrătisează pe cel ce i-a deschis ochii asupra acestora, adică, în cazul meu, asupra sistemului de practici si credinte orientale yoghine.
Insă alături de aceste adevăruri de care sufletul meu fusese despărtit atâta amar de vreme si de care era atât de însetat, adevăruri pe care orice crestin ortodox le învată la cel mai elementar nivel, erau multe alte cunostinte si lucruri care erau adevărate doar pentru cei care practicau sau învătau pe altii să practice yoga, adică: credinta în reîncarnare, în existenta corpurilor omenesti invizibile pentru privirea oamenilor obisnuiti, credinta într-un univers fizic, astral, cauzal, credinta că scopul vietii este acela de a te elibera de orice dorintă lumească si în final să te unesti cu divinitatea, ca fiind o parte din ea.
Deci, pe langă adevărurile si sensurile de viată pe care sufletul meu le căuta de mult, eu am îmbrătisat si acceptat de bune si restul de credinte si practici care alcătuiesc sistemul filozofico-religios yoghin. Multe din credintele si practicile yoghine erau stranii, contradictorii, greu de înteles si crezut. Multe erau dovedite ca fiind adevărate prin dovezi ce nu puteau fi verificate, sau chiar păreau dubioase. Insă eu mi-am zis că n-am încă nivelul spiritual ca să realizez si să înteleg adâncimea adevărurilor si întelepciunii yoghine.
Pentru că citisem în revistele yoga că universurile invizibile si cel vizibil sunt brăzdate de o multime de energii insesizabile pentru oamenii obisnuiti si care nu erau detectabile de către aparatele construite până in prezent, mi-am zis că acestea trebuie să fie energiile cu care lucrează pentru însănătosire bioenergetienii. Si într-adevăr, când am fost să audiez o sedintă tinută de doamna Ana Pricop în cadrul cercului de ”Holoterapie”, am crezut că nu gresisem.
La Casa Tineretului, unde am asistat prima dată la o sedintă de dezengramare hibridă, după o oră si jumătate de privit la cei ce se dezengramau, am crezut că am nimerit într-un salon de la spitalul de nebuni. Care mai de care se tăvălea cuprins de spasme, atunci când retrăia engramele, unii urlau de durere, unii suceau mâinile la altii, în timp ce altii le suceau picioarele pentru a-i face să retrăiască mai din plin engramele, altii răgeau ca niste animale înjunghiate, altii, mai linistiti, vorbeau de ti se înfioarau urechile, altii râdeau ca nebunii sau ca istericii, altii plângeau în cea mai mare disperare. La sfârsit, toti s-au linistit, au făcut meditatie, păreau foarte destinsi si relaxati.
I-am povestit doamnei Ana despre toate experientele avute de mine de când începusem să practic qi-qong si dezengramare dianetică si despre cei trei maestri ai mei, despre faptul că luasem legătura cu supraeul. Mi-a răspuns că este foarte bine, că e posibil, că si ea si altii au maestri în astral si cauzal, că toti marii maestri yoghini, tibetani si de qi-qong au maestri în celelalte universuri, care îi ghidează si îi îndrumă, si deci, să merg înainte până voi deveni propriul meu maestru. Numai să fiu cu băgare de seamă că există si entităti si spirite negative care imită foarte bine supraeul sau pe maestri si pot să-ti trimită niste mesaje care să te ducă să faci prostii. De aceea, înainte de a trece la o actiune, trebuie să analizăm foarte bine orice mesaj sau comunicare si să vedem dacă vine de unde trebuie. Cu privire la rezultatele la care am ajuns mi-a zis că e foarte bine si că pot să-i dau bătaie inainte. (Deci se acceptă prezenta fortelor malefice, satanice, a dracilor, dar măsurile care se iau sunt minime si oricând poti fi înselat n.n.).
Am ajuns până acolo încât puteam să misc obiecte, să ajut pe cei bolnavi. Astfel, o colegă de serviciu mi-a povestit despre fratele ei care era grav bolnav si m-a rugat să o ajut dacă pot.
Ajuns acasă, supraeul a intrat în legătură cu mine si mi-a zis că trebuie să mă duc să-1 vindec pe acel om, cu precizarea că de acum încolo tot ceea ce fac, fac în numele lui Dumnezeu, aceasta fiind o misiune incredintată de Dumnezeu si că voi primi forta si mijloacele necesare împlinirii ei. Am lucrat în ziua aceea aproape 6 ore de exercitii de tip qi-qong si dezengramări, ajungând la un potential energetic deosebit de mare (stiam acum să-1 si măsor).
A doua zi am mers la acel bolnav care era atât de topit de boală încât picioarele sale nu erau mai groase decât mâinile mele. I-am dat foarte multă bioenergie si a putut să-si miste mâna si piciorul care erau paralizate.
Incurajat de astfel de rezultate am repetat sedintele de trei ori în decurs de cinci zile cu aceleasi efecte. Supraeul mă punea să lucrez cât mai mult qi-qong si dezengramări pentru a-mi mări potentialul bioenergetic. De asemenea el mi-a indicat în această perioadă alti oameni cu care trebuie să lucrez si să-i vindec. Aveam mare încredere în supraeul meu pentru că datorită lui realizasem tot ce era bun de când mă apucasem de practicile energetice.
Tot el îmi permise accesul la cunoasterea pură si la puteri paranormale. In acest fel mi s-au relevat alte chakrasuri în configuratia corpurilor energetice care erau stiute în secret numai de marii maestri bioenergeticieni (sapte centri principali despre care află orice începător plus încă patru centri principali si mai multi centri secundari). Apoi am învătat să anihilez entitătile negative.
In acele zile a urmat o avalansă de revelatii în domeniul cunoasterii universului bioenergetic, o avalansă de dezengramări cu pătrunderi în vietile anterioare, chiar si în prima viată trăită de mine pe pământ acum 136786 de ani pe continentul antedilurian Mti.
Intr-o zi de joi supraeul mă avertizase că Dumnezeu îngâduise ca să-mi fie deschisă vederea spirituală a lumilor invizibile si pe măsură ce voi lucra pentru curătirea impuritătilor fizice si spirituale voi vedea din ce în ce mai clar realitătile din lumea astrală, univers energetic invizibil pentru oamenii obisnuiti.
Aceste metode mi le perfectionasem sub asistenta supraeului în sedintele de vindecare ale bolnavului afectat de paralizie, iar rezultatele le văzusem cu ochii mei si eu si cei ce asistau; bolnavul restabilindu-se oarecum, începând să-si miste mâna si piciorul paralizat, desi cu greutate si dureri mari. Ii revenise pofta de mâncare, se mai întărise putin.
Tot atunci supraeul m-a învătat să operez pe corpurile energetice, asa-zisa chirurgie energetică, făcând bolnavului câteva transplanturi energetice. Vă dati seama ce mândru eram de mine că Dumnezeu mă învrednicise cu o asemenea misiune si că îmi dăduse asemenea puteri si cunostinte în domeniul bioenergetic. Tot atunci mi s-a dat un alt nume si era suficient să-l pronunt ca un noian de energie să se reverse asupra mea.
Din când în când mă fulgera un gând de frică cum că ceea ce fac eu nu e bine, că este o nebunie, dar imediat înlăturam acel gând stiind că eu sunt trimisul lui Dumnezeu si că am de îndeplinit misiunea pe care mi-o încredintase, fiind si multe intâmplări care confirmau acest lucru. Ceea ce m-a convins pe deplin că ce fac eu e bine a fost faptul că am reusit să vindec instantaneu o migrenă foarte putemică unei colege de birou. Alt lucru care m-a fâcut să cred că tot ce fac e bine a fost diagnosticarea făcută tot atunci unui coleg care fusese la medic cu o zi înainte si-i spusese acelasi lucru pe care i 1-am spus eu (avea un rinichi căzut si o coastă fisurată). El a recunoscut înmărmurit că asa este.
Până la urmă colegii si-au dat seama că am luat-o razna si au anuntat salvarea pentru a merge la spitalul de psihiatrie. Eu am acceptat aceasta ca pe o misiune de anihilare a entitătilor negative care bântuiau spitalul. Pe drum, supraeul mi-a sugerat să-i pun mâna la ochi soferului ca să le arât celor de fată că nu se întâmplă nimic, pentru că noi suntem acum în lumea astrală unde nu se poate întâmpla nimic rău. Si am fâcut-o. Bine că soferul a oprit repede si nu s-a întâmplat nimic grav. Toti cei din masină s-au uitat stupefiati la mine, dar si-au dat seama că nu e nimic neobisnuit pentru un om care era dus la spitalul de psihiatrie.
Am fost intemat, iar după două zile mama s-a dus la doamna Ana să o roage să mă scoată din starea în care eram. Ea a venit, mi-a ars o palmă si m-a dezengramat o jumătate de oră spunându-mi la sfârsit să nu mai vorbesc cu supraeul si să nu mai primesc nici o revelatie, căci entitătile negative care puteau imita foarte bine vocea supraeului si în genere a oricui, m-au păcălit si m-au adus în starea în care eram. M-a sfâtuit să stau linistit si să mă mai odihnesc, să nu mă mai gândesc absolut de loc la nimic legat de bioenergie si că totul va fi bine. Mi-a zâmbit încurajator si a plecat ( Lipsa aceasta de responsabilitate se manifestă la toti îndrumătorii pseudo-spirituali: G. Bivolaru si D. Bozaru la Yoga, precum si la cei de la Sahadja-Yoga si Elta Universitate n.n.).
Doctorii de la spital, si de altfel din toată lumea, spuneau că nu eram nici primul, nici ultimul care angajându-se în acest fel de practici ajungea la ei la spital. Eu însă nu i-am crezut pe ei, ci pe doamna Ana convins fiind că nu practicile în sine duc spre asa ceva, ci aplicarea lor gresită. Dealtfel convenisem cu doamna Ana ca după o perioadă de relaxare să mă apuc din nou de aceste practici, dar de acum încolo cu experienta si cu lectia căpătată, voi sti să mă feresc de astfel de greseli. Si tot amândoi am tras concluzia că Dumnezeu a vrut să mă încerce în acest fel, ca să-mi arate orgoliile negative care mă stăpâneau.
Când am fost din nou la doamna Ana acasă, rugând-o să mă testeze din punct de vedere bioenergetic, să vadă dacă m-am refăcut si dacă pot să mă apuc iarăsi de qi-qong, mi-a răspuns că pot să încep să lucrez, dar foarte putin, ca să vedem mai întâi reactiile organismului. Am mai întrebat cum voi putea să recunosc dacă este supraeul meu sau nu si ea mi-a răspuns că atunci când supraeul mă va contacta în gând voi sti si voi simti pur si simplu că el este si nu altul. Acestea fiind zise a lucrat asupra mea cu bioenergie cam un sfert de oră după care a cazut într-o transă profundă. Ca să nu o deranjez am rămas alâturi de ea lăsându-mi gândurile la voia întâmplării. Si mi-a venit în minte imaginea mea când eram mic copil, iar la un moment dat, eu, cel de la vârsta de patru ani, s-a întors spre mine, m-a privit si m-a întrebat spunându-mi pe nume: ”Ce mai faci? Sunt eu, supraeul tău! Adevăratul tău supraeu! în sfârsit am reusit să fim fată în fată”. Uimit de cele ce auzisem si vedeam, am exclamat: ”Bine, dar din cauza ta am ajuns la spital!”. ”Nu din cauza mea, mi-a răspuns el, căci de mine nu ai mai ascultat încă de când au început cursurile de vindecare bioenergetică de la clubul CFR”. ”Si de ce nu m-ai tras de urechi, de ce nu m-ai avertizat că ascult de cei râi?”. ”Datorită orgoliilor în care erai blocat nu am mai avut acces la tine si nu ai vrut să mă mai auzi. De acum însă ai să mă recunosti si nu ai să mă mai respingi. Te voi contacta mai târziu. Să stii că mi-a fost dor de tine!”. Zicând acestea, copilul din mintea mea a dispărut si s-a astemut peste mine o liniste cum nu mai fusese în capul meu niciodată!
Nu după mult timp si doamna Ana a iesit din transă si i-am povestit ce s-a întâmplat, la care ea m-a întrebat: ”Si tu ce ai simtit, el e sau nu?”. I-am răspuns că da, e el. ”Atunci el e! a zis ea, întărindu-mi convingerea! Numai să ai grijă ca totdeauna tot ce-ti spune să treci prin filtrul ratiunii, căci oricând spiritele rele pot să se substituie supraeului încercând să ne transmită mesaje si comenzi cu care vor să ne facă rău, sau să ne pună să facem rău. Deci fii foarte atent!”.
Am plecat de la ea bucuros că pot din nou să lucrez si că în sfârsit, de acum înainte, voi sti să vorbesc cu adevăratul meu supraeu. De acum înainte eu urmam să primesc mesajele supraeului sub forma propriilor mele gânduri sau prin imagini ce îmi apăreau în minte; am învătat să recunosc gândurile si imaginile care îmi erau trimise de supraeul meu.
Doanrna Ana recomandă tuturor participantilor la curs să lucreze foarte mult qi-qong si dezengramare pentru a ajunge cu nivelul de vibratie în spectrul indigo. Abia după aceea vor avea siguranta că sunt în stare să lucreze asupra altora pentru vindecare sau să vorbească cu supraeul fără a fi bruiati.
Am discutat personal cu ea despre identificarea mea cu supraeul si despre etapele pe care le-am parcurs în comunicare cu el, iar ea m-a încurajat să merg înainte pentru că acum, spunea ea, procedam corect.
Intr-o zi maestrul din astral Sri Yukeshwar mi-a cerut să fac împreună cu doamna Ana o excursie pe Muntele Ceahlău. Era într-o zi de miercuri. Joi am fost la doamna Ana acasă si i-am raportat ce îmi spusese maestrul si supraeul meu, rugându-o să se consulte cu supraeul ei si să vadă dacă mergem sau nu. Răspunsul a fost afirmativ. I-am spus ce-mi ceruse maestrul să facem: să plecăm în lunea următoare pe Ceahlau, să lucrăm impreună exercitii de dezengramare si energizare, după care să ne reîntoarcem miercuri. Alte amănunte ni le va comunica maestrul atunci când vom ajunge pe Ceahlău. A ramas stabilit să plecăm luni.
Cu o săptămână inainte supraeul mi-a făcut cunoscut că de fapt engramele pe care le scoteam noi prin dezengramare erau niste fiinte vii, având fel de fel de forme si că ele parazitau corpurile noastre energetice hrănindu-se cu energia noastră si influentându-ne negativ. Am fost învătat să le simt si să le anihilez. Metoda era foarte putenică si rezultatele spectaculoase; chiar doamna Ana aprobând-o si mirându-se de eficacitatea ei.
Incepând din această perioadă a început să învete doamna Ana de la mine. Era de fapt uimită si ea la ce nivel de cunoastere aveam eu acces si ce cunostinte îmi fuseseră relevate de supraeu. Intr-una din dezengramări îl văzusem cu ochii mintii chiar pe Satana, stăpânul dracilor, dându-mi târcoale, insă maestrii si supraeul îmi puseseră la îndemână arme de lumină spirituală foarte puternice cu care puteam să-1 alung.
Sâmbâtă, cu două zile înainte de plecare, în cursul unei meditatii mi s-a arătat în chip de om Dumnezeu Tatăl Ceresc si a vorbit cu mine numindu-mă fiul Lui si felicitându-mă pentru marele progres spiritual pe care-1 făcusem, spunându-mi că voi fi cel mai mare vânător de diavoli pe care 1-a cunoscut vreodată omenirea. Am căzut la pământ si nu-mi venea să cred ce văzusem si auzisem.
Duminică dimineata, în cadrul altei meditatii, 1-am vâzut pe Iisus Hristos răstignit pe cruce si atunci supraeul meu si întregul meu suflet mi-au spus că eu sunt cel ce am fost atunci pironit pe cruce. De data aceasta am realizat că asa este, ba chiar am simtit în palme durerea provocată de cuiele cu care mă pironiseră atunci.
In tot timpul excursiei de pe Ceahlău eu am fost conducătorul iar doamna Ana m-a urmat pas cu pas.
Smgurul om care a mai stiut de adevărata mea personalitate în această perioadă a fost viitoarea mea sotie căreia i-am povestit toată excursia si tot ce a decurs din ea. Cred că atunci ar fi fost singurul om în stare să înteleagă si să accepte cât de cât că asa ceva ar fi fost posibil. Ea îsi dădea seama de nefirescul si nebunia acestor lucruri, insă realiza si faptul că dacă m-ar fi contrazis nu a-si fi acceptat nici un argument de-al ei si poate ar fi trebuit să ne despărtim. Faptul că doanma Ana acceptase si aprobase tot ce eu îi povestisem despre mine si despre practicile mele bioenergetice au făcut-o pe de altă parte să accepte că, desi ea nu putea să creadă si să facă asa ceva, altii erau în măsură să facă si să simtă acele lucruri.
Era o nebunie plăcută, plină de romantism, de escapade misionare în numele lui Dumnezeu care de fapt toate erau menite să ne facă să ne cunoastem mai bine si să ne iubim mai mult. Sotia mea a intuit că odată si odată mă voi trezi din această nebunie si că atunci vom rămâne împreună doi oameni simpli si obisnuiti.
Avalansa de revelatii si de trăiri care ne asaltau de mai bine de o lună ne epuizaseră. Erau deja câteva nopti în care dormisem foarte putin sau deloc. In aceste conditii, mergând în vizită la mama mea mi s-a revelat că ea ar vrea să-mi facă mult rău. M-am supărat si am plecat. Pe drum, sotia mi-a atras atentia că nu m-am purtat frumos cu mama. Atunci a apărut primul semn de întrebare. Pentru prima dată mi-am dat seama de nebunia comportamentului meu, fiindcă dacă exista vreun lucru pe lumea asta de care să fiu absolut sigur,era acela că mama mea mă iubeste si îmi doreste doar binele. Dându-mi seama de nebunia acestei revelatii am reusit în decursul unei ore să realizez toată nebunia trăită până atunci. Si dintr-o dată tot esafodajul pe care eu îl construisem de atâta amar de timp s-a prăbusit iar eu efectiv nu mai stiam cine sunt; dacă nu eram de fapt Dumnezeu si nici Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci cine eram? Umblam asa prin casă vorbind de unul singur.
Atunci sotia si-a zis că trebuie să am un diavol în mine si a vrut să-1 descopere si să-1 alunge din mine, si într-adevăr, prin gura mea, din mine, a început să vorbească un diavol. A început să înjure, să tipe că el nu pleacă, că el stă de mult timp în mine si că eu 1-am chemat; a început să ne ameninte, ne-a spus că el este supraeul care m-a condus pe mine atâta timp. O ameninta pe sotie că o să o omoare si voia să sară la ea, dar n-avea putere să-mi folosească cum voia trupul, iar eu mă opuneam. Tot timpul căuta să o scuipe si o înjura groaznic, spunând că o urăste si sa-l lase în pace, să nu-1 mai chinuie.
La un moment dat mi-am recăpătat stăpânirea de sine si din clipa aceea am înteles că tot ce făcusem până atunci era foarte rău.
Cu câteva ore înainte de asta, în timp ce eram acasă la mama, si făceam o repriză de exercitii qi-qong, corpul fiindu-mi miscat de supraeu, deodată am început să execut un dans cu adevărat satanic. Sotia s-a uitat îngrozită la mine, la figurile pe care le făceam, la sunetele pe care le scoteam, la respiratia pe care o aveam atunci, la privirile absolut demonice pe care le aruncam în toate părtile. Mi-a spus că îi e frică de mine si că ar fi bine să mă uit în oglindă să mă văd cum arăt, iar când m-am uitat, m-am speriat si eu de privirea mea.
Ne-am gândit amândoi ce să facem si cum să iesim din această stare. Amândoi eram epuizati de tot ce făcusem timp de o lună si nu stiam unde gresisem. Credeam că este vorba de o greseală a noastră. Diavolul încerca iarăsi să vorbească prin mine si să-mi folosească trupul dar reuseam totusi să nu-1 las să facă nimic. Revelatiile îmi asaltau mintea si nu puteam să mă mai concentrez la nimic. Până la urmă, am decis să nu mai facem absolut nimic din domeniul bioenergetic, să încetăm orice relatie intimă pentru o perioadă de timp, să dormim cât mai mult si să mâncăm multă carne si mâncăruri greu digerabile ca să ne îngreuiem mintea si s-o oprim din avalansa nebună în care se pornise.
Abia a doua zi am reusit să adorm putin, să-mi adun si eu oarecum mintea, căci o simteam ca pe o masină dereglată care nu mai putea fi oprită din mers. După ce m-am trezit, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să scap din situatia în care intrasem. L-am rugat să mă ierte pentru ce făcusem, pentru că eu crezusem că slujesc binelui. L-am rugat să mă aducă pe calea cea bună si să-mi arate cum trebuie cu adevărat să slujesc binelui. Cand mă rugam mă simteam ca. un copil neascultător, care fugind de acasă se rătăcise într-un pustiu foarte mare, de unde nu mai stia cum să iasă.
De atunci am putut dormi din ce în ce mai bine si mai mult iar mintea mea încetul cu încetul, a început să se oprească din necontenita gândire si reflectie si si-a domolit ritmul. Sotia mea, care nu se implicase atât de mult si-a revenit mult mai repede, singura problemă pentru ea fiind marea oboseală pe care o acumulase. Abia după două săptămâni de zile am revenit la un comportament cât de cât normal.
La o lună de zile după aceste evenimente, niste prieteni care si ei practicaseră yoga mai demult, ne-au dat să citim niste cărti ortodoxe: ”Sfântul Serafim de Sarov” si ”Pelerinul roman”, apoi, împreună cu ei am fost la un preot si am abordat câteva subiecte pe această temă. După discutia cu preotul si citirea celor două cărti am realizat că religia ortodoxă este mult mai complexă si mai frumoasă decât orice altă cale de eliberare spirituală. Incetul cu încetul am înteles că este singura cale adevărată.
Ne-am dus la o mânăstire si ne-am spovedit din copilărie, duhovnicul de acolo interzicandu-ne să mai practicam exercitii bioenergetice sub orice formă ar fi fost ele. Ne-a spus că nu suntem singurii care au pătit asa ceva si că multi din cei ce apucă pe aceste căi ajung la spitalul de psihiatrie. Am găsit apoi în Iasi un duhovnic, acesta fiind chiar preotul cu care vorbisem prima dată, dusi de prietenii nostri. I-am povestit si lui ce pătisem, iar el ne-a recomandat să împărtăsim si altora din experientele noastre.
Acum, la aproape un an de la încetarea oricărei activităti pe tărâmul bioenergetic cred că putem formula câteva interpretări, concluzii si recomandari în legătură cu ele:
In primul rând am dori să atragem atentia tuturor celor ce vor să urmeze calea acestor practici, fie pentru dobândirea unor puteri paranormale, fie pentru dobândirea sănătătii trupesti sau sufletesti, fie câstigarea întelepciunii si a eliberării spirituale, că absolut toate provin din sânul unor credinte filosofico-religioase păgâne. Este binecunoscut că popoarele păgâne se închină la idoli si că dumnezeul sau zeii care îi venerează nu sunt altceva decât niste închipuiri cu care satana i-a înselat.
Incă de la crearea lumii de către Dumnezeu, diavolul i-a înselat pe primii oameni, iar acestia, crezând în cele spuse de el si nu în cele spuse de Dumnezeu, au fost izgoniti din Rai. De atunci si până la venirea pe pamânt a Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, care prin jertfa Sa a spălat tot păcatul omenirii si a întemeiat singura credintă adevărată, credinta crestină ortodoxă, oamenii au fost înselati de către diavol să se închine la fel de fel de dumnezei care de fapt nu existau. Fie că acestia se chemau marele spirit universal, sau principiul cosmic universal, sau divinul, sau Baal sau Ra sau fel de fel de zei, de spirite si de forte supranaturale, toti nu au fost altceva decât înselări aduse în mintea omenească de către demoni care au fost apoi adeverite si fundamentate prin intermediul minunilor si faptelor supranaturale făcute cu puterea Satanei.
De la înăltarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos si până în ziua de astăzi nenumărate fapte si minuni făcute în numele Său si cu puterea Sa, au dovedit fără putintă de tăgadă că singurul dumnezeu adevărat este
Dumnezeul crestinilor care tin dreapta credintă apostolică ortodoxă.
De aceasta s-au convins multi păgâni, asupra cărora puterea adevăratului Dumnezeu a făcut minuni si a căror idoli au fost sfărâmati de această putere. Niciodată puterea idolilor nu a putut întrece puterea adevăratului Dumnezeu, după cum niciodată puterea Satanei n-a putut depăsi puterea lui Dumnezeu Care 1-a creat. Cu toate acestea diavolii nu au încetat o clipă să încerce înselarea oamenilor prin credinte idolatre sau prin devierea ori ruperea de la dreapta credintă.
Dar se pune întrebarea: De ce se străduie diavolul atât de mult să însele oamenii în această privintă? Răspunsul e simplu: Răsplata celor care cred în idoli si a ereticilor sunt muncile iadului, iar Satana tocmai acest lucru 1-a dorit tuturor oamenilor. Toti oamenii care au trăit înainte de Hristos, după moarte, au fost trimisi în iad. prin jertfa Sa, Fiul lui Dumnezeu, a venit ca să-i scoată de acolo. Unul dintre păcatele care a trimis cei mai multi oameni în iad a fost tocmai această închinare la idoli, iar diavolul se străduie din răsputeri, si în zilele noastre, să cufunde toată omenirea în credintele idolatre.
Toti cei care încearcă să popularizeze la noi în tară si în întreaga lume practicile bioenergetice de provenientă orientală sau cele de magie africană, asiatice, arabe, sud-americane, încearcă să le prezinte desprinse din contextul filosofico-religios din care provin. Ei încearcă să le înfătiseze la început ca pe niste tehnici bioenergetice de vindecare si autovindecare, după care, celor ce se angrenează în practicarea lor, le sunt prezentate ca niste practici al căror scop final este însănătosirea sufletească, căpătarea de puteri paranormale si apoi eliberarea spirituală, subliniindu-se caracterul secret al acestor stiinte oculte. Abia după câtiva ani de practicare adeptului îi este înfătisată adevărata fată a acestor prăctici: puternicul substrat religios si ocult pe care se sprijina, si, că rezultatele apar doar la cei ce încep să se închine la zei.
Ei sunt initiati apoi prin niste ritualuri oculte de către maestrii lor pentru a putea ajunge la realizări deosebite. In această fază totul devine ultrasecret, orice divulgare fiind considerată ca un sacrilegiu si pedepsită ca atare. Ei formează vârful de lance al sistemului filosofico-religios din care provin.
Cei ce vor să se elibereze spiritual, să se mântuiască, pe aceste căi, urmează în realitate niste căi idolatre, iar unirea finală este unirea cu diavolul. Pe tot parcursul acestor practici are loc o îndrăcire treptată a individului până când, ajungând la etapa finală, omul este complet posedat de diavol, ajungând la niste puteri paranormale-supranaturale care impresionează si coplesesc pe oamenii simpli. Pentru ca înselarea să fie completă diavolul îti insuflă o întelepciune si o falsă curătenie sufletească care pot induce în eroare pe orice om neavizat.
Adevărata fată a acestor oameni o cunosc foarte putini, iar câteodată nici ei însisi nu realizează ce se întâmplă în mod real cu ei, însă, după cum spunea Mântuitorul, după roadele lor îi veti cunoaste. Uitati-vă bine la ei, la roadele pe care le aduc, dar nu numai la cele cu care ei se afisează, ci si la cele pe care le ascund.
Cu două săptămâni înainte de a scrie aceste rânduri am fost acasă la doamna Ana si i-am povestit tot ceea ce pătisem, întrebând-o unde crede ea că este greseala. Mai intai i-am cerut să-mi explice unde gresisem când am ajuns prima dată la spital. Ea mi-a spus că atunci m-am grăbit putin si a apărut un dezechilibru între corpurile mele energetice si cel fizic iar personalitătile mele negative din alte vieti au imitat vocea supraeului meu si eu în loc să ascult de vocea lui, am ascultat de o astfel de personalitate, care vrea cu orice pret să stopeze progresul spiritual al individului. Una din metodele pe care le utilizează aceste personalităti este aceea de a te pune să faci niste lucruri care să te dezechilibreze psihic si să ajungi la spital, sau te îndeamnă să faci cine stie ce lucruri rele.
”Dar cu maestrii din astral si cauzal, cum a fost?”, am intrebat-o. ”Pai, toti maestrii în practicile acestea au un maestru în universurile superioare, care îi conduc si îi indrumă, asa că nu e nimic anormal în toate acestea”!
”Dar a doua oară când era să o luăm razna amândoi ce s-a întâmplat?”. ”Păi ce să se întâmple? Iarăsi v-a inselat o asemenea personalitate care s-a substituit supraeului si era să vă ducă să o luati razna. Bine ati făcut ca ati incetat orice activitate pe acest plan. Asa trebuie facut când esti păcălit astfel, iar după ce revii la normal tragi concluziile unde ai gresit si o iei din nou de la capăt”.
”Bine dar de data aceasta am respectat tot ce m-ati invătat dumneavoastră! Eram cu nivelul de vibratii în indigo, m-am identificat cu supraeul, am analizat tot ce-mi spunea si admiteam doar ce mi se părea bun! De altfel, totdeauna am venit la dumneavoastră să mă verificati, iar în excursia făcută pe Ceahlău ati aprobat tot ce vă spusesem si toate erau venite de la supraeul meu. Ori stiti bine că si atunci mă credeam Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că vorbeam cu Dumnezeu Tatăl!” .
”Da, dar eu atunci tocmai de asta am mers cu tine, pentru că am vrut să-ti arăt că nu erai cine te credeai! Atunci s-a întâmplat cu tine acelasi lucru care se întâmplă cu toti atunci când se aprinde în noi lumina cristică, moment in care simtim că în noi este un sâmbure de dumnezeire. Mai tii minte când te-a piscat un tântar si eu ti-am spus că pe sfinti tântarii nu-i piscă? Dar când ai spus că ai ancorat vortexul de forte care va declansa apocalipsa, nu ti-am spus eu că un maestru nu are nevoie să se teamă că ceva creat de el va fugi sau se va pierde? ti-am dat să întelegi, deci, de două ori că nu erai cine te credeai, dar tu nu ai prins mesajul, si după aceea nu ai mai trecut pe la mine si am crezut că ti-ai dat seama de greseala ta!”.
Eu si sotia mea mea ne-am uitat uimiti unul la altul când am auzit această explicatie, căci amândoi stiam că abia cu o zi înainte de plecarea pe Ceahlău căpătasem certitudinea că sunt Iisus Hristos, abia în acea zi am avut revelatia răstignirii pe cruce si tot atunci arătându-mi-se Dumnezeu Tatăl vorbind cu mine. Doamnei Ana, toate aceste lucruri i le spusesem doar în timpul excursiei, deci ea plecase în excursie cu mine fără să stie aceste lucruri!
”Doamnă Ana, dar spuneti-mi cum putem fi siguri că vorbim cu supraeul nostru cel adevărat, căci iată, eu mi-am luat toate măsurile de protectie si totusi m-a înselat!”
”Când vorbesti cu supraeul, niciodată nu poti fi sigur că vorbesti cu el sau cu altcineva. Totdeauna trebuie să treci prin filtrul ratiunii tot ceea ce îti comunică si să iei numai ce consideri că este bun. Vorbirea cu supraeul e ca mersul pe sârmă, în orice clipă poti să cazi. De altfel si eu, cu câtiva ani în urmă, căpătasem o mare încredere în supraeul meu si mă lăsam condusă de el, iar într-o zi acesta mi-a spus că trebuie să mă sinucid pentru ca monada mea din astral să poată progresa spiritual, căci eu prin ceea ce făceam atunci o tineam în loc. L-am ascultat si am fost la un pas de sinucidere, pregătind si punând în ordine tot ce era necesar pentru a pleca din lumea aceasta. Dar în ultima clipă, mi-a trecut prin cap să trec si pe la o biserică. Numai trecerea acestui gând prin mintea mea a fost suficient pentru a amâna punerea în practică a hotărârii de a mă sinucide. M-am dus acolo si am vorbit cu un popă, un mosulică dulce, care mi-a zis că nu stie ce să-mi spună în legătură cu ceea ce practicam eu, dar că Sfânta Treime este iubire, este credintă si este sperantă si nu cumva să-mi pun capăt zilelor. Mi-a mai zis el ceva, nu mai tin minte ce, mi-a făcut si o rugăciune si am plecat. Si cum mergeam spre casă, brusc mi-a venit în cap ce-mi spusese mosulică: că Dumnezeu este sperantă si atunci deodată am realizat că Dumnezeu nu a creat nimic pentru a distruge, deci nici pe mine. Din clipa aceea am renuntat la gândul sinuciderii.
A doua zi a venit mama la mine si mi-a spus că în noaptea ce trecuse i se arătase un înger care-i spusese să nu mai fac nimic din ce făcusem până atunci, arătându-i tot ce făcusem rău si spunându-i să înlătur din casă si din activitătile mele tot ce rezultase din acele practici”.
”I s-a arătat mamei dumneavoastră un inger în vis? am întrebat-o noi uimiti!”
”Nu în vis, ci chiar fizic, real! A trezit-o spunându-i ce avea de spus si a dispărut, după care mama a stat trează până dimineata, ca să nu uite nimic din ce-i spusese si a venit imediat la mine. Atunci eu am înteles că nu făcusem cum trebuie lucrurile, iar de acum încolo trebuia să le fac altfel. Ei, si de atunci am început să vorbesc cu supraeul trecând prin filtrul ratiunii tot ce-mi spunea!”.
Si eu si sotia am rămas uimiti de felul în care interpretase ea cele spuse de înger. ”Dar teoria aceasta a supraeului, de unde ati luat-o, am insistat noi”?
”Toată lumea vorbeste cu supraeul, unii vorbesc telepatic, altii prin scriere automată (procedeu spiritist de comunicare cu spiritele–în cazul de fată cu supraeul), si eu la început luam legătura cu el prin scriere automată, dar după mesajul pe care 1-am primit de la înger am înteles că trebuie să vorbesc cu el în alt mod, si anume, pe cale telepatică”.
Am insistat să aflăm sursa sau teoria care fundamentează practicarea acestei convorbiri cu supraeul dar ea nu a vrut să ne-o dezvăluie.
Si totusi, am insistat eu, dacă în orice clipă poti fi înselat în această convorbire cu supraeul si el te pune să te sinucizi, te duce la nebunie, poti să ajungi la comiterea de crime si multe alte acte iresponsabile, n-ar fi mai bine să renuntăm la orice comunicare cu el? A, nu! mi-a răspuns ea, fiecare trebuie să-si trăiască experienta lui de viată din care trebuie să învete ceva. Dacă unul se sinucide, este treaba lui, este experienta lui din această viată, chiar dacă ea e negativă; dacă unul dă în cap la altul, e la fel; dacă voi era să o luati razna, a fost o experientă pe care trebuia să o trăiti. Acum v-ati dat seama de tot răul si orgoliul care era în voi! Vedeti ce lectie v-a oferit Bunul Dumnezeu? Si-apoi fiecare mai are înainte alte vieti de trăit, asa că nu trebuie să ne facem probleme!
”Deci, dumneavoastră admiteti că se poate întâmpla orice când vorbim cu supraeul!”. ”De ce nu? Experientele de viată sunt nenumărate”!
Sotia a mai încercat să o convingă pe doamna Ana că totusi este periculos să lasi o multime de oameni nesupravegheati, să vorbească cu supraeul, dar ea a argumentat că nu este asa.
Am plecat în acea seară acasă înmărmuriti de cinismul si nebunia de care dădea dovadă cea pe care o crezusem un om care vrea binele semenilor săi: o vindecătoare prin bioenergie.
Peste câteva zile am revenit la doamna Ana, încercând imposibilul, să-i prezint si ei calea credintei crestine ortodoxe ca pe o altenativă, astfel încât, îmi ziceam eu dacă va adera la ea, îsi va da seama mai târziu de nocivitatea practicilor în care se angajase. Erau de fată si doi ucenici de-ai ei. Abia atunci am văzut adevărata ei fată Reactia la ceea ce-i spuneam eu a fost violentă. Nu a acceptat sub nici o formă că ortodoxia ar fi bună de ceva, din contră i-a făcut în toate felurile pe slujitorii Bisericii; pe mine nici nu mai spun, a încercat să mă lovească în piept, să-mi dea palme, a tipat si s-a enervat cumplit, si asta mai ales când le-am povestit ucenicilor ei întâmplarea cu ”mosulică” (preotul care a ajutat-o să nu se sinucidă) si ingerul. Cumplită tulburare i-am produs prin acea încercare de a-i prezenta calea credintei ortodoxe.
Dându-si seama că nu se comportă prea civilizat, a simulat apoi, că în principiu ar fi si aceasta o cale pe care oamenii pot merge.
Am plecat si de această dată înmărmurit de adevărul care se ascunde în spatele cuvintelor ei frumoase, care spunea că toate căile spre mântuire sunt bune. Intr-adevăr, pentru doamna Ana erau bune toate în afară de una singură: credinta crestină ortodoxă si chiar dacă ea sustine cu tarie că este crestină, adevărul este cu totul altul. Ea îsi închipuie că e crestină de un nivel spiritual foarte înalt care depăseste manifestările crestine obisnuite. Din aceste motive ea nu are nevoie de duhovnic si interpretează cum vrea Sfintele Scripturi, scrierile si învătăturile Sfintilor Părinti, ajungând la o totală rupere de Sfânta Biserică, la niste erezii ce depăsesc orice închipuire sfidând orice bun simt. Toate acestea sunt argumentate si sustinute de către ea logic, cu lux de amănunte, cu deplină încredere în justetea celor gândite si afirmate.
Aceasta este de fapt adevărata doamnă Ana si dacă ati sti adevărul si despre alti instructori si vindecători prin practici yoghine, qi-qong etc. cred că v-ati cutremura.
Din experienta trăită de mine în universul acesta al practicilor bioenergetice, am văzut că ele duc la o indrăcire treptată a celui ce le practică si că oricând pot apare tulburări mintale si comportamentale, care se finalizează în cele mai sinistre forme de nebunie. Dar cel mai periculos fapt este că această nebunie este logic argumentată si acceptată, ea venind cu acordul si prin vointa noastră, si desi stii că ceilalti te consideră nebun, pentru ceea ce crezi si faci, tu îti argumentezi si demonstrezi că de fapt tu esti cel sănătos, iar ei sunt nebuni, căci nu cunosc si nu înteleg adevărata realitate.
După părerea noastră puterea de a vindeca prin bioenergie sau sănătatea obtinută prin practici de provenientă orientală sunt de natură satanică si de aceea nu vom apela niciodată la ele, oricât de bolnavi am fi si chiar dacă nu am găsi vindecare prin tehnicile medicale clasice. ”Pentru păcatele mele mi se imbolnăveste trupul si slăbeste sufletul meu”. Vindecare prin puterile diavolului noi nu mai vrem! (Gheorghe V.).

CAPITOLUL IV

Paralele – intre crestinism si budism

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea. Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. în scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.
Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept. Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă. Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric. După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.
Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului. Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ”Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).
In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăcnme, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.
Crestinismul are un asezământ al mântuirii, o organizatie social-comunitară; Biserica. Pentru budhism viata ideală este celibatară, trăită în singuratate, în linistea pădurilor, ca ascet si cersetor. Monahismul crestin e o exceptie care întăreste regula. Cel budhist este o regulă care vrea să generalizeze exceptia. Monahismul crestin aduce folos culturii morale si vietii de obste; cel budhist e steril si constituie o povară pe umerii vietii sociale.
Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare. Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran. In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. In crestinism suferinta are un rol educativ si mântuitor, pentru că aurul în foc se lămureste si omul în suferintă se înnobilează. In budhism crucea nu are nici un sens viata e răstignire si răstignire lipsită de bucuria învierii si de fericirea nemuririi. Budhismul e iremediabil pesimist pentru că nu stie nimic despre cauza primară, nici de ro lul lumii si al vietii, nici despre tinta lor finală Crestinismul ne învată să iubim viata, budhismul să o uram. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhis mului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.
Are budhismul o morală demnă de urmat: opreste furtul, omorul… si propagă iubirea nu numai între oameni dar si fată de animale?… Biblia le are mai demult în decalog, si mai complete. Morala evanghelică, desi nu cuprinde norme pentru iubirea animalelor, e neasemănat mai umană, mai ratională si superioară fată de cea budhistă. Morala budhistă, desi se referă si la animale e o morala naturală, rămasă mult în urma moralei crestine. Morala crestină e o morală pozitivă, te obligă să faci binele, nu numai să nu faci răul: Să iubesti dezinteresat pe Dumnezeu si pe aproapele; cea budhistă e negativă, interesată, vagă, poate chiar egoistă, după axioma- Trebuiesc iubite toate fiintele, cum o mamă îsi iubeste copiii”. Budhismul nu urăste; crestinismul iubeste. In budhism iubirea e simpatie si compătimire; în crestinism e virtute activă si lucrare caritativă. Budhismul e cvietist si static; crestinismul e factor dinamic, etic progresist cultural. Budhismul e steril pentru viata practică, talant ingropat în pământ; crestinismul e activ, încurajează, mangâie, zideste, înmulteste talantii darurilor naturale. Crestinismul nu are spitale pentru animale, dar are ii schimb spitale si azile pentru oameni (si pentru animale, veterinari). După etica si filosofia budhistă munca e o povară nedemnă de un ascet pentru care se recomandă cersetoria. In crestinism munca e o virtute morală si o datorie profesională, sfântă si obligatorie pentru toti oamenii: ”Cine nu lucrează nici să nu mănânce” (11 Tes.3,10).
Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acsi timp a recomandat ferirea de femeie, ”ca de un sarpe veninos”. Textele budhiste spun că femeile sunt ”crude si rele”, ”nesătioase ca ciorile” si ”nestatornice ca nisipul”. ”Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria…” dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ”religia lenei” (Hellsald), ”religia cimitirelor” (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ”sinucidere vie”. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului. Munca si familia crestină sunt modele în omenirea întreagă0.
Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are. Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire. Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-1 cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica. Budha părăseste, după cum însusi declară ”domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să aflu cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă”, si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez. Iisus înviază si triumfă; Budha moare înfrânt de dorinta lăcomiei, ironie a sortii fată de un întelept care a predicat mântuirea numai pentru sine însusi!… Toate aceste premize ne duc logic la concluzia că Iisus e Dumnezeu, iar Budha întru toate e numai om. Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri a lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si a lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha… Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.
Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.
Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ”e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu” (Barthelemy Saint Hilaire).
Tot ce e bun în budhism avem multiplicat în crestinism; tot ce lipseste în budhism, avem din belsug în crestinism; toate contradictiile budhismului: pretentiile de a propaga o religie fără Dumnezeu, o morală fără libertate, o evolutie fără creatie, o liniste si fericire absolută fără viată vesnică, toate constituie un omagiu pretios, pe care erorile îl aduc adevărului si religiile inferioare unicei si adevăratei religii.
Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ”Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl…” (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus–singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.
De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.
”Incolo fratilor, bucurati-vă, desăvârsiti-vă, mângâiati-vă, uniti-vă în cuget, trăiti în pace si Dumnezeul dragostei si al păcii va fi cu voi” (2 Corinteni 13, 11)

(Extras din ”Religia Iubirii” de Ilarion V. Felea, Arad 1946, Ed. Diecezana).

Cele sapte plansuri ale Sfantului Efrem Sirul

Rugaciuni pe care le rostesc cei ce vor sa-si schimbe voia lor cea plecata catre patimi si dezmierdari

PLANSUL DE LUNI SEARA

Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate si necurate, Stapane al tuturor, iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; si sa nu te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic si nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea pierduta, caci m-am facut pustiu de a ma indrepta catre toata osardia si tot gandul cel bun. Caci, dupa ce m-am orbit cu dulcetile si cu dezmierdarile, am intunecat sufletul meu si de betia patimilor este innegrita inima mea.
Marturisesc Tie Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea, rautatea si dobitocia mea. Voi spune, iarasi, din inima, toata bunatatea si veselia Ta pe care Tu, Doamne, din nemarginita iubire le-ai revarsat peste mine. Din pricina mea Te-am intaratat, Doamne; m-am aratat fara osardie catre facerea de bine, m-am gandit des la rau si lesne am savarsit tot pacatul. Iar Tu, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea din pricina nemarginitei intinderi a indurarii Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage pe mine, iarasi, darul Tau catre viata, iar eu, mai vartos, catre moarte cu staruinta ma duc.
O, cat de cumplita e obisnuinta patimilor ! Cum leaga mintea cu legaturi de nedezlegat! Si eu, pacatosul, ma leg cu ele de buna mea voie. Si inca ma si bucur cand ma vad legat. Cufundat sunt in adanc: si-n fiecare zi ma bucur de lanturile vrajmasului si ma indulcesc intr-insele. Ne leaga cu legaturi pe care nu vrem sa le vedem, si de-a pururi ne intinde curse, in care ma prind. Pentru ca el insusi cunoaste cugetul si pornirea. Si fiindca este mai tare, intr-o clipita ma leaga.
Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, pentru ca ma ferec eu singur, ca si cu niste obezi, cu voile mele. Caci putand sa zdrobesc legaturile intr-o clipita de ochi si sa ma fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Ma las biruit de trandavie si de obisnuinta patimilor. Cu voia ma supun lor. Acest lucru, de rusine plin,este mai greu de plans. Pentru ca merg cu voile mele la vrajmasul meu si el imi leaga sufletul si ma omoara in patimi, bucurandu-se. Si putand sa sfarm legaturile, iata ca nu poftesc! Este oare alta rusine mai cumplita decat aceasta a mea? O, nu !
Nimic nu este mai de rusine decat ca cineva sa faca voile vrajmasului sufletului sau ! Si asa, aflandu-ma eu, ticalosul, si cunoscand legaturile mele, le ascund din falsa evlavie.
Iar cugetul meu ma mustra si ma omoara in adancul sufletului: „pentru ce nu te trezesti ticalosule?”.
Oare nu stii ca langa usa este infricosata zi a judecatii?
Scoala-te ca un puternic! Rupe-ti legaturile! In tine este puterea dezlegarii ca si puterea legarii. Asa ma mustra pururea, in adancul sufletului, sfanta stiinta. Si eu nu vreau sa ma izbavesc din legaturile curselor. Ma tanguiesc si suspin in fiecare zi, si iarasi in chip zilnic ma descopar legat. Vrednic de jale si ticalos sunt eu, nesporit in lucrul cel bun al vietii mele, fiindca nu ma tem de cursele mortii.
Trupul imi este imbracat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar sufletul imi este ferecat, ca in niste obezi, de ganduri necuvioase. Pe dinafara ma fac cucernic cu multa sarguinta dar inauntru sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Imi indulcesc graiul cu oamenii, cautand sa par bun, in timp ce sunt amar si rau cu voirea.
Si ce oare voi face in ziua cunostintei? Atunci cand judecatorul Dumnezeu va da pe fata totul inaintea judecatii? O! Ce mare frica ticaloseste inima mea, fiindca ma strang eu insumi in lantul nemarginitelor faraldelegi!
Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci daca nu voi imblanzi aici, cu lacrimi, pe Judecatorul. Pentru aceasta, ma rog sa nu Iti incui indurarile, Stapane, intru urgie; ca Tu Insuti astepti intoarcerea mea, pentru ca nu voiesti sa vezi pe cineva arzand, ci voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Indraznesc deci, la indurarile Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta, rugandu-ma. Cauta spre mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu!
Straluceste-mi in minte raza de lumina, mai inainte de a ne duce la judecata ce va sa-mi fie infricosata. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul. Cum ma duc eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frica si cutremur ma cuprinde, Doamne, cand ma vad pe mine fara de osardie spre bunatate. Si cu ganduri potrivnice ma svarcolesc intr-una, plecandu-mi dracilor, care, cu dezmerdarile patimilor, spre pierzare pururea ma amagesc. Ma aseman prea bine negustorului trandav si lenes, care, in fiecare zi, isi pagubeste capitalul cu castigul. La fel si eu ticalosul, ma pagubesc zilnic de bunatatile mele cele ceresti intru multe invaluiri, care mi trag spre rau, caci simt in mine cum, in fiecare ceas, eu ma fur singur. Si vrand, ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma inspaimant eu insumi de voirea mea, care, in multe chipuri, se arunca intru necazuri in pricina ca pacatuiesc. Si ma inspaimant iarasi de pocainta mea, care nu are temelie tare pe stanca cea izbavitoare care ma poate mantui. O, cum nu ma lasa in pace vrajmasul sufletului!
Cum pune in fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mainile mele, iarasi o risipesc!
N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului. O, cine va da capului meu apa cea fara de nume care sa-l spele? Si cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care sa plang totdeauna catre induratul Dumnezeu? Sa cer dar de la el sa trimita har mie, pacatosului, Si sa ma scape de marea cea innebunita, care, cu valurile pacatului, inviforeaza necontenit inima mea.
Caci voile mele au biruit ca niste rani care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare.
Femeia cea pacatoasa, inteleapta s-a aratat fiindca s-a temut si s-a sarguit si-a urat lucrurile pacatului, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea cea nesuferita a muncii iadului.
lar eu, pentru patimile pacatului,in fiecare zi rugandu-ma, nu ma indepartez de dansele, ci raman de-a pururea nebun,intru obiceiul cel rau. Spre nadejdea de pocainta imi este asteptarea, furandu-ma cu desarta-i fagaduinta si zicand: ma pocaiesc, in vreme ce eu niciodata nu ma pocaiesc cu adevarat. Ma pocaiesc numai cu graiul in timp ce cu lucrurile, mult stau in urma de adevarata pocainta. Deci imi uit firea, facand cunostinta cu raul si, intaratand pe Domnul, neintrerupt pacatuiesc. Izvor de pocainta nu am aflat caci cu intarire am facut pacatul, si nu fara de voie am pacatuit. Si Iuda, vanzatorul, loc de pocainta nu a aflat, caci cu Domnul fiind, a pacatuit si stia ceea ce facea, fiindca avea cunostinta Domnului. Deci pentru pacatele noastre,intru cunostinta facute, ce voi astepta eu, ticalosul?
Si daca cel ce numai gandeste raul intocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce raspuns voi da pentru nenumaratele multimi, ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit, in car de foc s-au inghitit nimic zicand sau facand. Si cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Si Saul cu gandurile slujirii de idoli numai invoindu-se, s-a lepadat de Dumnezeu. Si Aristotel, numai sfatuind pentru pacat, a murit. Si fiii lui Aron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de seama petrecand, vreme de pocainta n-au aflat.
Dar eu cel ce fac intru cunostinta fapta mea, privesc la invoirea mea si zic ca astept cu credinta hotararea dreptatii ce mi se cuvine.
Pentru ce ma las amagit de chipul smereniei mele cand eu sunt eu totul strain de faptele cele bune si cele potrivnice fac inaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci cand Mantuitorul Hristos le arata pe fata minciuna portului si-a chipului lor !
Iar eu adesea ma plictisesc de mustrarile cugetului si caut sa mi-l adorm spre a scapa de ele. Atunci amar este adevarul celor ce cauta sa-l ascunda. Ci eu vin acum, Doamne, sa-mi descopar chipul si se vor arata viermii, si voi dezveli fata si ochii, si vor vedea cei de fata fatarnicia mormantului si minciuna faptei mele se va descoperi si vor privi toti fata mea de fariseu. Caci chiar aici, in lume, ea se face vazuta, nu numai dincolo in vesnicie, unde o va arde focul.
Tinde-i mana de ajutor celui ce se tavaleste Doamne! Caci voind a ma scula nu pot, pentru ca sarcina pacatelor mele s-a ingreunat peste masura si obiceiul cel rau ma opreste, legandu-ma. Vad si ca intr-o negura umblu, si intru mult intuneric misc mana mea, si ca un slabanog sunt. Mi se pare ca sunt sarguitor si iata ca ma plictisesc curand.
Ma rog sa ma izbavesc, si cu toate ca postesc, vad ca sunt impiedicat de duh vrajmas. Vreau sa ma blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.
Cum voi indrazni sa cer iertare pentru pacatele, mele, cand petrecerea de mai inainte eu nu o uit; sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi, care se strica, cand poftele amagirii celei vechi nu ma leapada ?
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa indurarile Tale sterge faradelegile mele.
Gura mea netrebnica striga catre Tine, Stapane, si inima mea necurata si sufletul meu intru pacate intinat. Auzi-ma pentru bunatatea Ta, si rugaciunea mea nu o lepada. Caci nu lepezi rugaciunea mea, ci a celor ce nu se pocaiesc intru adevar. Dar pocainta mea, Doamne, nu este curata! Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat. Intareste sufletul meu pe piatra pocaintei. Lumineaza, cu darul Tau, intunericul din mine.
Pleaca-Te, bunule Dumnezeu, catre plansul inimii mele, dar nu pentru dreptatile mele, caci nu au nici o bunatate, ci pentru multa si negraita Ta bunatate si pentru indurarile Tale!
Ridica din nou, Doamne madularele mele pe care le-a frant pacatul! Si lumineaza inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea!
Izbaveste-ma, Doamne, de tot lucrul cel rau cu care se straduieste sa ma surpe pe mine potrivnicul. Nu-Ti intoarce fata de la mine.
Sa nu-mi zici mie: ” Adevar zic tie, nu te cunosc pe tine „.
Mantuieste, Doamne, din moarte, sufletul necajit! Tu, cel ce ai stapanire peste viata si peste moarte! Caci Tu ai zis, Stapane: ” Cere si ti se va da! ”
Curata-ma, Doamne, de tot pacatul, mai inainte de sfarsit. Si daruieste-mi, iubitorule de oameni, in toata viata aceasta care mi-a mai ramas, sa izvorasc lacrimi din inima spre curatirea intinaciunii mele celei sufletesti, ca sa pot sterge de aici din datoriile mele cele multe, macar putine greseli, si sa ma mantui acolo prin acoperamantul mainii Tale celei atotputernice, atunci cand va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Infricosata.
Asa, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-Ma si primeste rugaciunea pacatosului robul Tau !
In dar mantuieste-Ma pe mine cu Darul Tau !
Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeule esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor – Amin. –

 

PLANSUL DE MARTI SEARA

Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie.
Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am, iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem, stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand, pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.
Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de pacate sunt infasurate?
S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa.
Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor si al gandurilor rele !
Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie „Doamne, Doamne”, dar cu inima nu implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa, atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar, impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul. Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit. Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor.
Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu neputinta.
Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?
M-am robit patimior, eu ticalosul!
Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a rautatii ducandu-ma.
Pe jumatate sunt mort, in viata fiind.
Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine, care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete. Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc, dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine, mostenitorul gheenei focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi !
Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta noua, pentru noianul bunatatii Sale!
Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi ! Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa
Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului ! Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina, lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care ma socotese acum fara prihana.
Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus. Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile?
Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am facut.
Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul Lui, tu, cel ce esti slobod.
Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu indoiala, sa te prazi tu singur.
Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre.
Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor !
Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele!
Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale sterge sufletul meu!
Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul. De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat, ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor !
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul. Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale.
Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor – Amin. –

PLANSUL DE MIERCURI SEARA

Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete !
Pocaieste-te ! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta la Domnul !
Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu le-ai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele din pricina trandavirii.
Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult. Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos, spre moarte ma trag.
Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci!
Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine, cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor, prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie, intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie.
Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti, impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin. Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau. Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei, obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza. Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor, ma las robit
Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat. Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte, vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor.
Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea !
Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu m-am scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns, dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul ! Cum te socotesti a da lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor!
Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma pocaiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine.
Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine. Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur le cunosti, Ziditorul meu!
Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci nesuferita este urgia Ta, Doamne.
Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunati-va impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta. Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu, Mantuitorul nostru.
Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: ” Du-te de la mine, blestematule, lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !”. De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu!
Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea.
Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu ma bag in seama si ma las prins.
Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi ! Nu lua aminte la greselile altora, ci mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu?
Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare, si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor . – Amin. –

PLANSUL DE JOI SEARA

Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma cutremur, eu de muncile cele vesnice !
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului, si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui, fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma supun, dupa cum zice apostolul: ” Iar omul cel trupesc vandut pacatului ” (Romani). Caci pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat, ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale. Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse! Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O, inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o, suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului de lupta al balaurului… Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui, pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp !
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu !
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand, din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor – Amin –

PLANSUL DE VINERI SEARA

Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din pricina potrivnicului care-l necajeste.
Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire, cerceteaza-l cu sarguinta ! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind; va pieri. Iar daca pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu- apuce vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea.
Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau, Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale.
Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele, a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulceste-mi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat, respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca.
Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire!
O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe toti oamenii sa se mantuiasca !
Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule, zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei inlelepti pe mine ticalosul si nu-mi vei da lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu ginduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau.
Trimite-mi, Stapine, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevamta.
Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine. Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti care vin la Tine.
Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne, sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele. Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul, nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor !
Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O, de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de plansurile vesnice.
Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup.
O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere ca sa ma vindece de amaraciunile mele.
Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi petrec in pocainta toate zilele vietii mele.
Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele ! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine.
Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile, ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea.
Vai mie, suflete ! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta?. Pentru ce te risipesti atata in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo, daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei raspunde?
O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule!
Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule Hristoase, sprijineste-ma ! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada, impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit fara de grija, mergand sa arda in focul nestins.
O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger ! Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o, suflete, cu lacrimi rugandu-te !
Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor – Amin –

PLANSUL DE SAMBATA SEARA

Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine, Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si de intristare.
Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele? Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am intinat si l-am lasat fara paza.
Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?
Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc. Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc. Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept judecata Ta.
O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma ratacesc si patimilor robesc.
Vai mie Doamne! – indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de patimasa si nepocaita?
Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale miluieste-ma si ma indreapta.
Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.
Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau. Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta, pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine, cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea curvesc.
O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?
Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora. acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.
Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima, care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu, vin spre cel rau.
Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu, ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele potrivnice.
Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.
La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei. Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!
Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.
Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta !
Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor – Amin –

PLANSUL DE DUMINICA SEARA

Ca inaintea infricosatului Tau Divan, Doamne, sunt eu osanditul si fiind mustrat de privelistea cea ingrozitoare a faptelor mele si vazand dreapta hotarare rostita de gura Ta care ma asteapta, strig eu cu lacrimi: Drept esti, o Judecatorule, si dreapta este judecata Ta! Caci intocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine !
O, luminilor, prea sfinti Ingeri, picati lacrimi asupra mea!
Caci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic, si nu m-am umilit pre mine precum a vrut El. Deci, cu adevarat, dupa dreptate sunt pedepsit. Cand Domnul, mila Sa mi-a pus-o inainte, eu, necugetand, n-am luat-o in seama. Deci cu dreptate, se intoarce acum de la mine. Si cu ce urgie imi vor grai atunci ingerii: ” S-a dus vremea de pocainta. Acum este rasplatirea ” ? Mangaierea a slabit. Pocainta si lacrimile sunt nelucratoare. Muncile se inmultesc. Suspinele mele nu se aud.
Acum este tanguirea nesfarsita. Acum du-te, ia-ti rasplata pentru lucrurile tale cele amare si cumplite, arzandu-te ca o materie a firii celei neadormite si-a viermelui celui amar!
Ca un fiu al intunericului, desfateaza-te ! Ai iubit intunericul cel vesnic, indulceste-te de fetele cele negre, pentru ca ai urat lumina cea de-a pururea nemuritoare ! Acolo va fi plansul cel neincetat si scrasnirea cea dureroasa. Vai mie, sufletul meu ticalos, ca esti gol cu totul de fapte bune !
Cum vei vedea pe Judecatorul cel nemitarnic, Arhanghelii stand si cantandu-I toti pamantenii stiindu-i, de infricosatul Scaun tremurand toti? Caci Judecatorul este fara de mila celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necajit! Caci nu va fi glas, nici ascultare. Vesnic se vor veseli cei drepti, vesnic se vor munci ceilalti. Pentru ca pe Dumnezeu cel vesnic nu L-am ascultat.
Deci de nevoie este de-aici sa strigam spre Dumnezeu si oamenilor sa le vestim. Chezasi, pentru aceasta sunt Cuviosii si Dreptii. De aceea, si eu Doamne, vestesc Numele Tau. Iarta-ma pe mine netrebnicul, robul Tau !
Sa nu treci cu vederea ticaloasa mea rugaciune. Mainile mele, intinate, catre tine le intind. Sa nu ma lepezi pe mine cel incarcat de patimi! Ci cauta spre mine cu iubire de oameni si cu blanda Ta milostivire. Pe mine, cu dezmierdarile de tot m-am intinat. Si frumusetea sufletului intru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupesti m-am robit. Si stapanirea mea cea dintai am pierdut-o. Vrajmasul sfatuindu-ma, nebuneste pe el l-am ascultat. Si pe idolii patimilor, in suflet i-am inaltat. Poftele pantecului le-am implinit si stralucirea mintii, de tot am innegrit-o. In cinstea de fiu adevarat fiind, dobitoacelor celor necuvantatoare m-am asemanat.
Frica strasnica si cutremur ma tin cand vad inainte taierea mortii care vine asupra tuturor in chip tainic si ma gaseste pe mine, vai, tot neindreptat.
Pentru aceea, din adancuri strig catre Tine, Doamne, si cad inaintea Ta cu lacrimi. Fii mie milostiv si iubitor de oameni, caci spre Tine am nadejdile mele. Ajuta-ma sa scap de urgia de dincolo!
Binevoieste ca sufletul meu cel impietrit sa castige inaintea Ta puterea de a rodi fapte bune! Gandurile cele sterpe scutura-le cu focul Sfantului Tau Duh ! Sa nu ma tai ca pe pomul eel neroditor si in focul cel nestins, Doamne, sa nu ma trimiti ! Sa nu faci din mine paie ale vapaii iadului, ci ca pe niste grau, Dumnezeul meu, primeste-ma in hambarul Tau.
Genunchii inimil mele imi plec eu, ticalosul. Caci nu indraznesc sa caut la ceruri. Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate, Cel Ce esti fara de pacat, Ziditorule si Imparate al tuturor si Atotputernice. Surpa-l pe vrajmasul meu din tot felul de faradelegi izbavindu-ma. O, cum se bucura ingerii si muritorii vazand intoarcerea mea!
Am calcat toate poruncile Tale. M-am amagit cu fapte urate. Sa nu Te ingretosezi de mine, preabunule Stapane ! Izbaveste-ma de robia vicleanului! Cu inima infricosata, Te rog pe Tine, Doamne, Cel Ce cu voia Ta m-ai auzit si m-ai iubit atat de mult, incat pentru mine te-ai intrupat si moarte ai suferit.
O, cum am putut uita dragostea Ta ! Cum am putut sa ma fac rob tuturor dezmierdarilor, spurcandu-mi trupul si sufletul in tot felul si-n tot locul? Pentru aceasta strig: Pacatuit-am, Doamne, si pururea pacatuiesc ! De aceea, inaintea Ta, eu stau acum osandit. Ci da-mi dezlegare de rautatile mele, ca un Dumnezeu milostiv si indurat!
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, Usa cea cereasca si Chivot sfant, mantuire intemeiata te am pe tine. Maintuieste-ma, Stapana, in Dar!
Legiuni de Ingeri, in cer, de multe ori suspina pentru mine, ca nu cumva sa se rapeasca fara de veste sufletul meu si sa merg in curgerile focului. Legiutori, Apostoli infricosati sezand pe scaune cu Judecatorul, Ingeri cu palose inarmati si infricosatori, vor desparti inimile pacatosilor.
Atunci se va taingui toata suflarea caci nu vor avea margine, vai, muncile cele cumplite. Apuca mai inainte de toate acestea, suflete. Urmeaza plansul desfranatei si striga dimpreuna cu dansa:
” Izbaveste-ma, Mantuitorule, de infricosata groaza a muncilor celor vesnice! Pe Tine te lauda neincetat Heruvimii si necontenit Serafmiii cei cu sase aripi. Te canta Cetele cele ceresti si iti slujesc si se inchina Tie, Treime in Unime. Lumina nenascuta esti, Parinte, si dimpreuna, fara de inceput, Il ai pe Fiul Tau. Si de-a pururea impreuna vecuitor Il ai pe Duhul Sfant, Care daruieste tuturor suflare de viata, ca un milostiv, indurat si bun.

Cu rugaciunile Mucenicilor si ale Proorocilor, ale apostolilor, ale Cuviosilor si ale Ierarhilor, primeste si glasul nostru, Parinte ceresc. Slava Tie, Doamne, caruia Ti se cuvine Slava si stapaniirea, impreuna cu prea sfantul, bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! – Amin –

Aceste plansuri sa-ti dea putere
Sa-i faci pe altii, citind, sa spere
Deschide-le ochii sa-L vada
Deschide-le si inima sa creada

Atunci vei afla Mantuirea
Credinta, Speranta, Iubirea

Lupta crestinilor cu diavolii

Capitolul I

Invătătura despre duhurile diavolesti, după Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie

1.1. Crearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa „Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile. Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia, la rândul lor, o comunică celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger si fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunostinte, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul „înger” înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise să slujească pentr cei ce vor mosteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: „Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi îndeplinesc slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: „Ingerii au fost făcuti după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai târziu omul”. Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură că: „Chipul dumnezeiesc la îngeri si la om, constă în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste. Acest chip este asemenea prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o înfâtisare proprie”.
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El si pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaste exact numărul îngerilor: „Si era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii” (Apoc. 5,11).
Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arăta si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si însusirile suprafiresti.

1.2. Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să progreseze în sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt si astfel s-a transformat în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut si îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: „Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…” (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi în Iad, până în ziua în care vor fi judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: „Dumnezeu, n-a crutat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziti, până la judecată” (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: „pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice, spre ziua judecătii celei mari” (Iuda 6).
Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au rămas în starea lor de sfintenie si bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei si vicleniei. Asadar, întâiul vinovat de păcat si întemeietor al răutătilor este diavolul: „…pentru că, de la început diavolul păcătuieste” (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinatia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmas, mincinos si defăimător.
Sfântul prooroc Iezechiel spune:”…tu erai pecetea desăvârsirii, deplinătatea întelepciunii si cununa frumusetii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu”; „fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale si până s-a încuibat în tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).
Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învată scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ: „Diavolii se numesc asa, nu pentru că asa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei”.
Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea si pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si actionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fată de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire si într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni. Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influente de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii si-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, stiind că Dumnezeu îsi iubeste făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu si inspiră ură, perfidie si minciună între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).
In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi păcatul, zavistia si minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. „Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tată al minciunii” (Ioan 8,44).
Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinti, preoti si călugări, după care lumea se va sfârsi, datorită păcatelor oamenilor.
Libertatea vrăjmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mântuiesc si, de aceea, îi atacă pe oameni asa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea încredintată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul luptă asa de tare pe oameni este si dorinta de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.

1.3. Diavolul – ucigas de oameni

Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie au numit în felurite moduri pe diavoli: „Ducă-se pe pustie”, „întunecatul”, „stăpânitorul mortii” (Evr. 2,14), „potrivnicul”, „mincinos si tată al minciunii” (Ioan 8,44), „cel viclean” (Matei 13,19), „urâtorul binelui”, „înselător”, „siret”, „vrăjmas”, „ucigas”, „leu care răcneste”, balaur”, „Belzebut” s.a. In toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea si vrăjmăsia, dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul urmăreste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

1.3.1. Cum arată diavolii

Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul si înfătisarea omului exterior în trupul său. Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Intr-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor îngeri. Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe aspectul exterior. De aceea Sfânta Scriptură îi numeste „fiare”, iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a „teleporta” materia, cât si pe oameni. In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. In cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care se adunaseră fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei sapte bărbati cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit darul, „îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substantă mai subtilă decât omul si au fost înzestrate de la început cu forte care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii materiale. In afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenteze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhuriie imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

1.4. Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata pământului si în iad. „Intinderea dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire duhurilor necurate, alungate din Cer”(Sf. Ignatie Brianceaninov).
In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul „dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc”(Iov 1,7).
Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni „duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri” (Efes 6,12), iar pe căpetenia lor „stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.
In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al satanei: „Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului”(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: „l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: „Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului” (Apoc. 20,7).
Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul. Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: „Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age…). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământesti si tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteste acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui Sfântă.
Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: „Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63,6-7).
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu vor să fie stiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă si mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6,p.315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botfez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă crestinul face din nou păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: „Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45).
Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi…).

1.6. Din gândurile diavolesti

Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. DiaVolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtutilor – patimile si păcatele, împotriva credintei – necredinta, hula si erezia.
Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de cele făcute si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare si apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războieste cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: „Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de cele mai multe ori nu-ti poti stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te răzbuni.
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omenesti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viată. De multe ori cei aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale.
Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtasi si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.
In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice si dese, cu gândul: „Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă”; „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!” Sfintii Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformă în bucuria si plăcerea păcatelor.
Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de înselare: cu cel inteligent face pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: „Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică…”
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumesti si ale păcatelor, ale celor care se obtin prin muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii iau de bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.
Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amăgeste cu această armă: „Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi”.
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate. Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile. Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni si dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală si necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.
Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si deci nu au păcate de moarte.
Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, si de multe ori îi pune să răpească si putina agoniseală a celor săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ti că nu te vede nimeni. Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii. Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn si ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte si gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si educatori, să nu învete, să fugă de la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul măntuirii noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si ghicitoare. Acolo săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.
In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: „Când demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri păcătoase”.
Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.
Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste păcatele spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre păcate, ne învată Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri si imagini desfrânate”.
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, betie, mândrie…). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii „contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos îi foloseste trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântăretii de muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii de cultură atei si eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul înmultirii păcatelor în lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru suflet.

1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu îngerii luminii pe care îi vedeau si cu care comunicau. Căderea în păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima (Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să atingă treapta desăvârsirii crestine. Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).
Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Câti demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos si respingător, ne-am iesi din minti”.
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricosătoare a demonilor, care ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii. Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si a altor religii de orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeiesti. In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat „regula de aur” pentru interpretarea viselor: „să nu crezi în vise si în vedenii”.
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu simt prezenta demonilor, a răspuns: „Pentru a simti asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar păcatul înseamnă întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat, luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin de pofte, gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă si plăcere. Insusi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătosilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că ar fi absolut liberi în toate.

1.8. Lupta crestinilor cu diavolii

Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe cei credinciosi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârsirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.
Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: „…Când fiinta noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti”.
Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai mare unuia, fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga duhurile rele. de asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si prin Moastele Sfintilor.

1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele păgâne”.
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.

1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: „Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: „în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii”.

Capitolul II

Războiul duhovnicesc

2.1. Lumea duhovnicească – nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: „Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime” (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol. Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti. Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: „Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte”.

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde, sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:
a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti…

2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: „Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: „Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun”.
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că „Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea” (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. „Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori”. In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.
0 altă „calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov 1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că „Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic”.
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli „ucigasi de oameni”, căci ce altceva înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă. „In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare” (Efes 6,1
-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: „Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de voi” (Iacob 4,6-8).
2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă asupra vrăjmasilor nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii (filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.

2.3.1. Cele trei cete diavolesti

Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează si de care sunt îmbibati. „Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin deprinderi si patimi trupesti” (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei cete diavolesti:

I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care actionează ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este mânioasă si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt cei mai apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omenesti, aducând în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile… Uneori se arată în chipuri de păsări si de îngeri (2 Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).

2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor

Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi…
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii patimilor trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti, reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă binecuvântată.

2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei

Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării…
Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente si Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.
Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată, prin iertare si dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.

2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)

Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava desartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea. Satana este „teologul iadului” si se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti. Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică, atee. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă – dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte păcate. Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.
Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un crestin cu viată sfântă, care după mutarea sa din această viată a ajuns la fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovnicesti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte.
Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne vom sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi si prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează. Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.
Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de vointa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol. Tainele dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaste tainele lui Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte bune, potrivit cu vointa lui Dumnezeu.
Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine „ale cunoasterii” si înzestrându-si discipolii cu capacităti supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7).
Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei… Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.
Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile…).
Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor, dacă va fi prinsă de acesti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.
Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni.
Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie, tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia. Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si după om.
Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filozofii si vedenii.
De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe crestini creste de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi la ceata duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învătători eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărti… Insă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească si cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.

2.3.2. Bioenergiticienii si natura energiilor prin care lucrează

Djuna, „marea bioenergiticiană” din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl si bunica au practicat vrăjitoria.
Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: „Sunt vrăjitor de generatia a patra”. Intrebat fiind despre generatiile de vrăjitori, el a răspuns: „Bioenergeticianul este un vrăjitor de generatia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generatia a patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă si magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia rosie si magia verde”.
Bioenergicitianul Kaspirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul noptii, a citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al sedintelor sale de vindecare prin televiziune a fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reactii isterice, fenomene de halucinatii si tulburări psihice, dovada evidentă că sunt stăpâniti de duhuri necurate, 42% din pacienti cad în somn hipnotic în urma sedintelor televizate. Multi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuseau în stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaspirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protectie psihologică. Mai mult, după sedinte a fost nevoie ca multi copii să fie spitalizati, cu diferite tulburări neuro-psihice.
Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Insă scopul lor principal este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeiesti. Ei stau cu ochii larg deschisi si mâinile răschirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereste si nu pe cel care vrea să-I „ia” din energia Sa necreată.

2.3.3. Sursa astrologilor

Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieste horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită contactului cu „învătătorul mondial ceresc Ashtar” (informatii pe care le primeste de la el). In acest caz este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul cunoaste foarte bine situatia Universului.
De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume si, fireste, îsi cunosc tinta pe care o urmăresc.
Din acestea rezultă unele coincidente între prezicerile horoscopului si realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele initerii magice rituale în „Stiintele oculte”. Cunostintele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat după moartea sa si un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea initierii în stiintele magice spun că se petrece si o schimbare a psihicului, a duhului si a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului si se schimbă conceptia despre lume si viată.

2.4. Treptele păcatului

„Nu dati loc diavolului”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4,27). Dar acest lucru reuseste să-l facă numai cel care urăste din suflet păcatul si se împotriveste diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul „furnico-leu” (Iov. 4,11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire si rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta trebuie să cunoastem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteste diavolul, până când ne robeste desăvârsit, ducându-ne la pierzarea cea vesnică.
Primele trepte ale fiecărui păcat îsi au sediul în mintea, cugetarea si imaginatia noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: „Fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta zămislind naste păcatul” (Iacob 1,14-15). Păcatul îsi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are puterea de a intra în mintea noastră si de a strecura gânduri păcătoase si imagini păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam si a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită si întărită de darul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atentie în ceea ce priveste gândurile necurate este întâia cedare periculoasă în fata diavolilor. Iar acest lucru este putin cunoscut de cei mai multi oameni.

1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care crestinul face o faptă bună, dar urmăreste un scop rău. „Să facem toate spre slava lui Dumnezeu” (Col. 3,17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudati de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.
2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care crestinul nu lucrează desăvârsit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.
3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.
Dar cum ne ispiteste diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupesti si gânduri viclene. Gândurile trupesti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.
Cei mai multi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile si imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră si ne aduce aminte de viata noastră din tinerete, ca astfel să deznădajduim si râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Asa l-a ispitit diavolul pe Sfântul Antonie cel Mare, reamintindu-i bogătia, ocrotirea surorii sale, datinile si păcatele neamului, iubirea de arginti, iubirea de slavă desartă, pofta multor feluri de mâncăruri si celelalte desfătări ale tineretii sale. După aceasta i-a înfătisat asprimea virtutilor si osteneala cerută de ea. Asadar, diavolul speculează toate cele de care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.
Drumul virtutilor este greu si aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor si lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate si necurate. Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte si rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase si viclene. Te întrebi cum de ti-au venit astfel de gânduri? Vrăjmasul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide usa cugetării tale si intră în mintea ta si seamăna neghina. Iar peste putin timp ea va prinde rădăcină si va înăbusi toată curătenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.
4. A patra treaptă a păcatului este însotirea. Insotirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip pătimas sau nepătimas. In această treaptă a păcatului, diavolul înaintează si mai mult. El ne atacâ cu gândurile care ne îndeamnă să săvârsim direct păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinte păcătoase si ne provoacă simturile.
5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă si să continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte să stea de vorbă cu acel diavol si cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta mintea cu ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică si că are putere să răspundă cu forte egale atacurilor diavolesti. Ea se poate împotrivi gândurilor si poate să le contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Si atunci va veni în ajutor darul Duhului Sfânt si va alunga pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine si ne ajută cu harul Său. Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfintenie.
Sfântul Ioan Scărarul ne învată că ochiul veghetor curătă mintea. Este însă nevoie de mare atentie la pricinile păcatelor în viata de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atentie chiar si în timpul somnului si al linistii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: „Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte si murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie si neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare si să avem vise spurcate. Să fim atenti ca să nu ne înselăm. Metoda aceasta cu gânduri rele si păcătoase este devastatoare si nenumărati oameni cad pradă si victime. Usa mintii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea si tulbură inima si face pe om pradă usoară diavolilor. De aceea, când suntem invadati de cugete rele si viclene, să ne păzim mintea rugându-ne si spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea si sfintenia sufletelor noastre.
6. A sasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine si de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul si primindu-l în mintea sa. El zice: „Da, am să fac păcatul”.
7. A saptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginatie. Mintea omului are posibilitatea de a imagina. In această treaptă vezi în imaginatia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te certi cu cel care te-a ofensat…
8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, lovesti, desfrânezi…). Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului si păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim si cu fapta.
9. A noua treaptă a păcatului este obisnuinta cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obisnuintă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieste, credinciosul răspunde: „M-am obisnuit”. Astfel el arată că a ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt păcat.
10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului si al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. „Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la început diavolul a păcătuit” (1 In. 3,8). In această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.
11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate si Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiti de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.
12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate si luptat de diavoli, îsi pune capăt vietii. Este cea mai grozavă moarte si pedeapsă sufletească si trupească, omul muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.

Sunt copii mai putin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părintii nu le îndeplinesc anumite cerinte sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de sinucidere pe care le au cei care au suferit deceptii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari din bancă si nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.
La fel si credintele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni cu anumite persoane mutate la viata cea vesnică sau cu Dumnezeu. In realitate, ei se întâlnesc cu diavolii si cu iadul cel vesnic.
Pe alti oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de „experiente” si au scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva (diavolul) îi împingea spre lat.
2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor

Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părti:

1. Ispitirea de sus:

a) Nevointa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne împiedică să facem cele usoare si folositoare nouă si ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeste si sufleteste.
b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de cresterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinosi, care ne soptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeiestilor Scripturi (Mt. 4,6;Lc. 4,10). Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de slavă desartă si cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească, amăgindu-i încetul cu încetul si ducându-i spre eresuri si hule. Vom cunoaste teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iaduluiarhiconi din mândria si bucuria nerusinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.

2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră si nu ne silim să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbita duhovnicească pentru a merge la rugăciune, crestinii se adună în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe altii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar altii sunt îndemnati să stea jos în vremea rugăciunii.
3. Ispitirea din dreapta:

a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup si suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni si nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3,17).
b) Să privim vedeniile si nălucirile diavolesti în chip de descoperiri dumnezeiesti si îngeresti (2 Cor. 11,14). Duhul cel rău al înselăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea si o sălbăticeste, îi face mintea aspră si o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeste ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o nălucire de lumină rosie, făcându-i mintea diavolească si-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase si hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie si de mândrie si nu mai stie ce este smerenia si plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleste cu isprăvile sale, fără sfială si frică de Dumnezeu si, pe scurt, îsi iese cu totul din minti.

4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoastem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun si iartă si că a gresi este omeneste.
5. Ispitirea din fată: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri si imagini ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.
6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini si locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginatia este tabla mintii. Ea este hotar între minte si simtire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit si gustat în timpul vietii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginatia si memoria cu tot ce stiu că s-a întipărit acolo în chip pătimas, pentru a ne stârni spre păcate. Sfintii Părinti numesc imaginatia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin imaginatie.
7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: „Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt. 15,19).
8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile si răutătile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simturi, care se mai numesc si ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că „s-a suit moartea prin ferestrele noastre” (ler. 9,21).
2.5.1. Formele luptei diavolesti

1. Războiul cu inima

a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer si împietresc inima.
b) Prin poftă: iubirea de arginti, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a si b) sunt cele sapte păcate de moarte si le facem împotriva noastră.
c) Prin iutime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtosează inima si le facem împotriva aproapelui.

2. Războiul cu mintea

a) 0 întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.

Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.

b) 0 aprinde prin erezie.
c) 0 surpă prin nebunie.

Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:

I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.
II. Cu inima: lupta.
III. Cu vointa: învoiala.
IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).
V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.

Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinta este a lui Iisus Hristos si a noastră. Cunoscând aceste ispite: „…să nu vă lăsati covârsiti de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (11 Cor. 3-16).
2.6. Războiul nevăzut

Pe cei care sunt zămisliti în fărădelegi si în păcate născuti (Ps. 50,6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, si o ascultă orbeste.
Războiul Se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele si să mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului si să le unim iarăsi precum le avea Adam în Rai si să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu si să-l lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru (puterea ratională, puterea mânioasă si puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. In acelasi timp, trupul este pus să împlinească lucrul si să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, stiind vrăjmasul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau vointa o înconvoaie spre trup si spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.
Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii si o trimite, ca pe niste fulgere, în obrazul fratilor si împotriva lui Dumnezeu, blestemând si înjurând si dându-le lui (dracului) pe toate si pe sine însusi, chiar si moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24,15). In acest fel se poate înscăuna vrăjmasul în minte si o poate schimba contra firii, încât zice răului bine si binelui – rău; întunericului – lumină si luminii – întuneric; cuminteniei – nebunie si nebuniei – întelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate minciuna – adevăr si adevărul – minciună (ateismul). 0 astfel de minte pierde si darul libertătii vointei si ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreste vlaga si-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli si urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile si lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subtire a făpturii noastre cele nevăzute. Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc si-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvătată cu lucrarea diavolească, precum un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el crezând că este oaie. Si asa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.
Prima linie a luptei pe care vrăjmasul o flutură în văzul mintii este momeala. A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea mintii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea. Când mintea îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră hotărăste dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiti din partea poftei sau a iutimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.
Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviintează lucrarea diavolului, această încuviintare o dă vointei, asupra căreia suflă vrăjmasul boarea ametelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii si nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea vointei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste si prin el trebuie să crestem până la măsura îndumnezeirii. Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeste momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin si asa se deschide spărtura în cetatea sufletului si intră puhoiul de diavoli, care asteptau afară. Si urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obisnuieste. Inrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi si asa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertătii vointei si omul se trezeste robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut. Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îsi dă seama unde a ajuns si nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmasul care pustieste prin patimi, când vede că mintea sau constiinta vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între moarte si viată. Unii mai scapă, iar altii nemaiputând suferi li se întunecă mintea si fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceste mintea cu totul, dând în nebunie. De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar altii umflati fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Si de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmasului, care ispiteste pe tot omul prin patima spre care are înclinatie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteste prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteste cu întelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecati spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se văd multi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).
Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, asa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.
In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Impăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos si pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor si pentru aceasta ne împărtăsim si El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu asteaptă si hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri. „Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor” (Matei 20,18).
Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însusi Fiul Său si asa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor si învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor si anume rugăciunea neîncetată către Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Apostol Pavel ne spune „să ne rugăm neîncetat” (Tes. 5,17), iar acest lucru va săvârsi minunea unirii puterilor sufletesti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume si de cele ce sunt în acestea) iarăsi la Dumnezeu. In trei cete se rânduiesc ostasii războiului duhovnicesc: începătorii, sporitii si desăvârsitii. Precum atunci când sunt chemati la război, oamenii îsi lasă toată grija cea lumească, asa si începătorii îsi lasă toată grija cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, si-si caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la îndoială, între pretul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, si pretul sufletului mântuit pentru viata cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-si găseasca un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovnicesti, tot ce nu este din povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei, duce la înselare si la mai mare surpare decât patimile. Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babilonesti (dracii) să intre si să se facă bărbati, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă (Ps. 136,9). A nu avea gânduri este cu neputintă, precum cu neputintă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt si vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Induratului Dumnezeu.
Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveste de asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor. Abia celor din ceata sporitilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască si au deprins mestesugul luptei. Iar a bate război cu diavolul si a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârsiti. Dar nu spre diavol au cei desăvârsiti privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol într-un rug nearzător si strămutati de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).
Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de-a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari si-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevointa este mare, pentru altii mai usoară, pentru altii tine toată viata, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că „fără de nevointă intră în împărătia lui Dumnezeu” (Luca 6,37).
Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmas îi va semăna neghină în tarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atentia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putintă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiti. Până ce cu desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară si parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.
Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura avutie a lor au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si s-au făcut ca un crin în pustie.
Ceata celor sporiti este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. „Iar copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre” (2 Petru 1,19), căci Dumnezeu este lumină. „Atunci lumina ta va răsari ca zorile si tâmăduirea ta se va grăbi” (Is. 58,8). Lumina creste tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârsiti, bărbat desăvârsit si vine plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?
Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârsită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârsiti ca un soare al dreptătii. Si precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, asa si-n cei desăvârsiti vointa lui Dumnezeu, cea mai uriasă putere, poartă chipul celei mai desăvârsite lepădări de sine. Iată vointa făcându-se smerenie, căci „Desăvârsirea este o prăpastie de smerenie” (Sfântul Isaac Sirul).
Dar are si diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Si cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îsi iubesc viata viitoare? si vicleanul îi arată îngerii de lumină (2. Cor. 11,14). Aici este bine stiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.
Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de Sfintenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem multimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si a păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfintii sunt convinsi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd, dar mostenesc Raiul, primind în dar mântuirea.
Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el. Pe când lumina cea adevărată arată păcatele noastre si din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate si că este mântuit (sectarii). Inselati sunt si cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.
Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor, chiar dacă fata le străluceste ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătosi, dar si cei ce zic numai din buze, să vadă de ei însisi.
Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânsii toate păcatele oamenilor (Gal. 6,2-10). In inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură portile iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.
Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârsit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înselător până si cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmasilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărti de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări si suferinte, în care-l curăteste Dumnezeu, când însăsi el se ascunde din dragostea Sa si lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine ne va despărti pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8,35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81,6).

2.7. Năluciri si viclenii demonice

Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i împiedice de la suisul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste lucrările lor, dar si cum pot fi învinsi fiecare în parte.
Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să însele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite, ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie Iov: „Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum… Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari” (Ion* 41,18-21). „Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini” (Sfântul Ioan Scărarul).
Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios si poartă asemănarea focului celui vesnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.
Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor nu este de folos si că viata crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.
Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce stie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele însele, ci ca niste furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne „Noi suntem îngerii!”, nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si vă fericesc, nu-i credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însiă si casa voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci sunt lasi si se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul.
Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.
Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: „Căzând, închinati-vă!” (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei. Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi.
Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi, adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.
Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: „Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si dacă se va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.
Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm îndelung si rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte crestinesti prin care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim si să ne molesim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).
Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le strecoară.
„Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit” (Iona 2,3). Si iarăsi: „Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase”.
Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în rugăciune si în multumire.
Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat crestinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).
2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: „Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte” (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispititi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei „care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău”. Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.
2. A doua pricină este că „dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată”.
3. A treia pricină este ca „înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim”. Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.
4. A patra pricină este ca „după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima”, precum si pe diavolii care ne ispitesc.
5. A cincea pricină este ca „devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat”.

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3,19).
Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.

Capitolul III

Tehnica de luptă a diavolilor

3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj si să biruim pe vrăjmasii mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici, neadormiti, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, crestinii ortodocsi.
Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.
Multi oameni zic adesea: „Vedeti-vă de treabă, nu există diavoli!” Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că asa este usor să crezi că nu există nici Dumnezeu si atunci nu există nici un criteriu moral si totul este permis.

3.2. Diavolul îsi schimbă des planul de actiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine fiecăruia si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi măsoară si cântăreste bine fiecare lovitură. Asadar, într-un fel se luptă cu începătorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei nepăsători si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că „diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fată de noi”.
Avva Isaac scrie: „Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale si să-si schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte”. Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori si întăriti duhovniceste. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară de la început calea aspră si greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amână lupta până când vor cădea în lenevire si atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.
Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.

3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greseală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult si fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îsi face sălas în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest viclesug al diavolilor, ne învată: „Multe chipuri are sarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat si apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinsi să încerce numai o dată si apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păti dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Si astfel fac primul pas. Din nefedcire, răul nu se opreste numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării”.

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredintă, altul spre mânie.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „Avem vrăjmasi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce săgetile sale, ca să ne doboare în păcate”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu dati loc diavolului” (Efeseni 4,27).
Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.

3.5. „Blândetea” diavolului

Vrăjmasul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune si atrăgătoare. El stie că dacă ar ataca cu furie de la început, crestinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „la început diavolul arată indulgentă si încearcă să-si împlinească scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu dragoste fată de crestini”. Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca fapta bună.

3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce multi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâtenia si răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică si s-ar feri de ispitele lui.
Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importantă si să fie linistiti.

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

In viata duhovnicească, cea mai înfricosătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învătat cum să biruim această puternică ispită: „Rugati-vă neîncetat, ca să nu cădeti în ispită” (Matei 26,41). Prin rugăciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru si ne va sfinti si astfel va alunga pe diavoli.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem si să ne rugăm neîncetat, „ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră” (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre fată de cele duhovnicesti este starca sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curătire si sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: „Diavolul, când află un suflet molesit si care nu se îngrijeste de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă”. „Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovnicesti”.
Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viata cea vesnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceste, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.

3.9. Amânarea pocăintei

Ai timp să te pocăiesti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni îe insuflă diavolul în mintea noastră, cât si prin cuvintele oamenilor păcătosi.
Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe piac si săvârsind păcate. Intr-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceste în noi si ne îndeamnă la pocăintă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăintă prin gânduri de pocăintă insuflate de Sfântul Inger Păzitor si prin duhovnici. Acum intervine însă si diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Incearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu esti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepti si apoi te vei pocăi!
Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuseste să câstige vointa noastră. Astfel, pocăinta noastră este amânată si ocazia începutului bun si al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.
Rănile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la povetele viclenilor diavoli, care ne soptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne însela.
Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: „Lasă, ai să mergi mâine să te spovedesti!” Iar părintele îi spunea: „Nu, astăzi mă voi spovedi si mâine fie voia Domnului”.

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfătisarea văzută

Din Vietile Sfintilor aflăm că diavolii se arată trupeste. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că „Satana se preface în înger de lumină” . Sfântul Antonie cel Mare ne spune: „Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei si o imita în tot felul, numai ca să mă însele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata să se prefacă si să se schimbe în toate înfătisările. Ei râd nebuneste si suieră, căci toate le fac si le grăiesc si le tulbură si în toate se prefac si pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli”.
Vietile Sfintilor prezintă nenumărate exemple despre aparitiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, suierături, blasfemii si vorbe murdare. Si toate acestea cu scopul de a înspăimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenti si să nu ne temem.
Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieste să nu dăm nici o importantă unor astfel de mestesuguri diavolesti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credinciosi, nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credintă si smerenie si chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

3.11. Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii

Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricosată sursă de neliniste si nefericire. In plus, i-a hărăzit speranta si l-a încredintat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului fată de Părintele Său.
Insă vrăjmasul diavol, vrând să slăbească si să micsoreze această încredere, speculează cu viclesug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaste anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totusi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.
Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torential în Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd si aud acest lucru se vor arăta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însusirile lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii „se prefac că ghicesc”, căci în esentă ei nu ghicesc nimic, ci înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun nimic adevărat si sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să însele si să ne robească si să ne prindă în cursele sale.
Sfântul Didim Alexandrinul spune că „de multe ori diavolul ne înseală, amestecând adevărul cu minciuna”. De aceea, noi nu trebuie să ascultăm si să credem ce spune diavolul si nici cuvintele rostite de cei demonizati. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).
La fel a făcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câstig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel si Sila: „Acesti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învătat să nu credem în ghicit si prevestiri, care sunt lucrări diavolesti. Si acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată si minciuna sa si ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeiestile Scripturi si libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înselati de diavoli. Trebuie să fim foarte atenti, pentru că multi vrăjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de evlavie si de rugăciune.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Si lucrul cel mai mare al înselăciunii este că, atunci când suntem preveniti asupra acestor înselăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este crestină si că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm si mai tare, pentru că foloseste numele lui Dumnezeu spre ocară”.
Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înselătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: „Nimeni să nu se învovoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul noptii, căci si acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul noptii”. Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.
Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scârarul ne învată: „Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă”. Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti si când suntem treji. Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecăti. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belsugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăsurarea firească a vietii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstitii. Este vorba aici de oameni necredinciosi sau mai putin credinciosi.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Văzând un om oarecare, repede îl poti condamna, la îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ti-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmas fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Si nu întelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este rusinea si, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un cosmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri si crede că acestea ar prevesti ceva ău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casâ, să te păzesti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni si căderea noastră. Astfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenta diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău”.
Desi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8,44), se găsesc destui crestini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise si prejudecăti, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viata lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: „Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstitiilor. Căci pentru noi este mai de pret să credem în Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos si în învătătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă si sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuintă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică”.

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinta si evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimitând cele rele oamenilor, adică nenorocidle, bolile, încercările, mâhnirile, reuseste de multe ori să aducă pe oameni la disperare si deznădejde. In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinta diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferintă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13,11). Din nefericire, diavolul ne războieste tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne coplesesc, bolile ne cercetează, moartea bate la usă, nereusitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, sperantele zdrobite, biciul încercărilor ne loveste fără milă. Iar noi, în fata greutătilor vietii si, mai ales, din pricina nelinistii, neputintelor si descurajărilor, ne pierdem nădejdea si credinta. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reusite ale lui.
Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutătile vietii, căci diavolul pândeste tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispititi, pentru cresterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăsie cu Dumnezeu si urmăreste să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă usoară pentru ei. Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite fată de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor si le suge puterea, din sănătoase făcându-le bolnave si chircite.
Cuviosul Nil Ascetul Spune: „Sunt asadar diavoli care intră în trupul omului si în toate mădularele lui si îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Si aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală”. De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine si la rugăciunile Bisericii. Si nu numai la Sfântul Maslu, ci si la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, cosmaruri, insomnii, precum si orice rele care îi bântuie pe oameni. Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic si neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare si înfricosător ca leul (1 Petru 5 8).
Furnico-leul este, de fapt, păcatul, asa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate si fără consecinte. Se străduieste, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic si fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare si înfricosător. Si acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde si a ne convinge că nu mai este sansă de pocăintă si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma acestei arme diavolesti.
La început, diavolul îti pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveste prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie si Sfintele Taine, diavolul îi spune: „Nu te necăji, nu esti tu primul nici ultimul care greseste. Si apoi ce mare păcat, astăzi toti păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi”. Astfel de atacuri foloseste diavolul, ca sa pară mai mic păcatul si fără însemnătate. După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ti ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Ingreunându-ti sufletul cu păcate, pierzi astfel sansa pocăintei si a mântuirii. De aceea este nevoie de mare atentie. In esentă nu există păcate mari sau mici, usoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a gresit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.

3.14. Diavolul înseală prin erezie si necredintă

Credinta putemică dreaptă(ortodoxă) si faptele bune crestine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinta rătăcită, eretică si care se sprijină pe născociri omenesti si diavolesti si care nu cunoaste Sfintele Scripturi, nu foloseste si nu mântuieste.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Diavolul, care în urâciunea răutătilor lui, a născocit ereziile, se foloseste de cuvintele  Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănând îti ele otrava sa sufletească”. Ca urmare, credintele eretice si gresite, care se împotrivesc învătăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricosătoare pentru mântuirea sufletelor noastre si arme putemice ale diavolilor. Prin necredintă, diavolul
întinde curse mai ales celor învătati, care se încred în ei însisi. Diavolul se prezintă în fata lor cu stiinta si filozofia si le aduce necredinta.
Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? „Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?” întreabă cei necredinciosi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredintă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: „Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredinciosilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos”.

3.15. Oamenii păcătosi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbasii săi (Ioan 12,31). Vrăjmasul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omenesti si a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbati si femei. Iată numai câteva exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care alungă pacea si dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de stiintă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe constiintele; tatăl si mama, care prin educatia atee, eretică si imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele păcatelor si spre pierderea sufletelor…
Să luăm aminte la noi însine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră si să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor nostri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci:
„Sângele lor din mâna ta se va cere” (lezec. 3,20).
Tot Mântuitorul nostru ne-a învătat: „Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7,15). Iar Sfintii Apostoli ne-au învătat: „Nu dati crezare oricârui duh. Ci cercetati duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit în lume” (1
Ioan4,l).
Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanti ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezisti) etc. Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreste el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele” (Ps. 49,17).

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocăi si a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, rusinea, lipsa de interes. Si astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.
Pocăinta noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa sufletească se înrăutăteste. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îsi pierde si mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău si aceasta împotriva
bunăvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevămlui să vină (1 Tim. 2,4).
Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji.întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu si îl sileste să rămână împotmolit în mlastina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El sopteste la urechea fiecărui om păcătos: „Iată tineretea ti-ai pierdut-o în păcate, toată viata ta ai făcut numai rele, desfrânări, hotii, minciuni, iubire de arginti, betii, ai mintit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Esti pierdut! Cel putin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ”.
Astfel urmăreste diavolul să adâncească pe om si mai mult în păcate, să facă inima noastră locas al diavolilor si să ne îndepărteze de Dumnezeu.
Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ti pară rău de păcatele săvârsite si să te ridici si să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că „diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieste”.
Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne arată cât de bun si iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde si curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când sovăim să ne pocăim si rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli si ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2,26). Să nu ne lăsăm stăpâniti de deznădejde, căci deznădejdea se naste din multimea păcatelor, din îngreunarea constiintei si din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.
Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.
Sfântul Ioan Scărarul spune: „Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieste, s-a
înjunghiat pe sine”.
3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolati

Oamenii izolati, care se sprijină pe ei însisi, care nu se sfătuiesc cu alti oameni, sunt cel mai usor de atacat si de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi frati este o armă înfricosată împotriva diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se ajută si se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmasul mântuirii noastre stie că „unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului, acolo se află si Hristos în mijlocul lor” (Matei 18,20) si de aceea îi urmăreste pe cei izolati, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanentă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica si cu semenii nostri.
Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe altii si muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeste de săgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică si trăiesc izolati. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înselăciunea sa.
Să rămânem credinciosi în cele ce am învătat si de care suntem încredintati din Sfintele Scripturi si învătăturile Sfintilor Părinti (11 Tim. 3,14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre si al dobândirii vietii celei vesnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate si de păcate nu au reusit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stâmit de orgoliu si, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii si nu cedăm ispitelor lor, ei îsi schimbă metodele si ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îti va sopti la ureche: „Bravo! Esti un luptător virtuos. Meriti laude!” Este însă glasul diavolilor, care sunt învătătorii îngâmfării.
Dar această metodă poate fi utilizată si în alt mod:
Diavolul vine si sădeste în om dispozitia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăsesc puterea noastră (post peste măsură, somn putin, priveghere de toată noaptea…). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureste: „De multe ori scopul vrăjmasilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm si cele după putere si să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmasilor nostri”. Sfintii părinti ne învată că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă tinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul si nu mai putem munci pentru fapta bună crestină, necesară mântuirii noastre.
Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute si în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.
Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmasul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înaltă pe culmile mândriei si ne arată pe ceilalti oameni neînsemnati, păcătosi si prosti. Fariseul din noi va cugeta: „eu nu sunt ca ceilalti oameni, răpitori, nedrepti, adulteri…” (Lc. 18,11). Si astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: „Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi”.
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu si pierdem astfel plata pentru virtutile pe care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmas înfricosător este diavolul.
Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamănă gânduri de îndoială si de necredintă în mintea omului.
Crestinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie si să-i răspundă: „Mergi înapoia mea
Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu si cei asemeni tie”;
b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricosează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv si poate ierta păcatele noastre;
c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutoml lui Dumnezeu;
d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La multi crestini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminati si alte năluciri (2 Cor. 11,14). În aceste clipe trebuie să ne smerim si să-i zicem: „Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări”.

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.
Diavolul dispune de arme puternice si nenumărate si ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om „ca să strice lucrările diavolului” (Ioan 3,8) si să izbăvească pe cei care „frica mortii îi tineau în robie toată viata”
(Evr. 2,14-15).
Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împărâtia iadului si a eliberat pe cei detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: „Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui si de săgetile lui arzătoare si de vicleniile lui lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credintă si cu evlavie, pune pe fugă toată ostirea diavolilor”. Aceasta întrucât  Dumnezeu ne-a încredintat că „mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume” (1 Ioan 4,4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si noi putemici. Si astfel si noi smeritii si neputinciosii avem curajul să ne aruncăm în luptă si sa ne împotrivim vrăjmasilor diavoli.
La Sfântul Botez am fost întrebati: „Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de toti îngerii lui? De toată slujirea lui?”
Iar noi am răspuns: „Mă lepăd!” Iar apoi: „Te unesti cu Hristos?” Si noi am răspuns: „Mă unesc!” Cu cât vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu, mai uniti mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: „Cel ce s-a născut din Dunmezeu se păzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El” (1 In. 5,18).

Sufletul dupa moarte

IEROMONAH SERAFIM ROSE (1934-1982)

EXPERIENTE CONTEMPORANE DUPA MOARTE

ÎN LUMINA ÎNVATATURII ORTODOXE DESPRE VIATA DE DINCOLO

Autorul traducerii din limba engleza: prof. Gratia Lungu-Constantineanu

Editie îngrijită de Protos. Teodosie Paraschiv

Cu binecuvântarea I.P.S. Serafim Joantă

Mitropolitul Europei Centrale si de Est

Traducere revizuită după The Soul after Death, by Fr. Seraphim Rose, Saint Herman of Alaska Brotherhood, 1998, Platina, California.

Mulţumim Pr. Damascene Christensen de la Sf. Mânăstire Ortodoxă Sf Herman din Alaska pentru sprijinul acordat reeditării cărţii Sufletul dupămoarte de Ierom. Serafim Rose, cât si pentru datele biografice ale Pr. Serafim transmise în exclusivitate pentru ediţia de faţă.

CUVÂNT ÎNAINTE

Cuviosul Serafim Rose rămâne unul dintre marii apologeţi ai ortodoxiei, nu numai ai Americii, ci ai întregii lumi. Cărţile sale au fost traduse, într-o perioadă scurtă în mai multe limbi de circulaţie mondială. Concepute în limba engleză, ele au fost traduse si în ale limbi, precum rusă, greacă, română. Lucrare apologetică, “Sufletul după moarte” s-a bucurat de un deplin succes de la început. A fost tipărită în mai multe ediţii în limba engleză1 si rusă, apoi în greacă. Întrucât prima ediţie în limba română, a apărut la Editura Episcopiei Romanului si Husilor, cu mulţi ani în urmă, în anul 1994, considerăm binevenită această nouă ediţie, care foloseste o nouă traducere efectuată de doamna Graţia Lungu, profesor de limba engleză, care si-a consacrat ultimii 9 ani traducerilor cu subiect teologic.
În comparaţie cu literatura necrestină si ocultă, scrierile ortodoxe sistematice sunt foarte puţine. Dar aceasta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă nu si-a definit si precizat învăţătura despre moarte si viaţa vesnică.
Credinţa în viaţa vesnică dincolo de mormânt o mărturisim în Simbolul de credinţă. Învăţătura despre moarte si viaţa vesnică, o găsim prezentată pe scurt în Învăţătura de credinţă si în cărţile de slujbă. Pentru aprofundarea din perspectivă ortodoxă a acestei învăţături, cititorul de limbă română are la prima ediţie în limba engleză a apărut în anul 1980 în Editura Sf. Gherman de Alaska, din orasul Platina, SUA.
îndemână lucrări precum, “Viaţa repausaţilor nostri” 2 scrisă de Părintele Mitrofan si “Cuvânt despre moarte” a Sf. Ignatie Brianceaninov3
Într-o lume în permanentă schimbare se impune explicitarea învăţăturii crestine pe înţelesul omului contemporan. Faptul că din a doua jumătate a secolului XIX până astăzi sunt propagate în societatea crestină învăţături ale filosofiilor si religiilor orientale, mai ales prin intermediul societăţii teosofice sia misionarilor orientali, se impunea întărirea si argumentarea învăţăturii crestine în faţa acestei invazii de noi învăţături. Dacă Sf. Ignatie a scris pentru omul secolului XIX, Cuviosul Serafim a scris pentru cititorul de la sfârsit de secol XX si început de secol XXI. Lucrarea de faţă aduce nou modul de prezentare, care analizează în paralel concepţiile eterodoxe si oculte cu învăţătura de credinţă crestin ortodoxă. Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze osteneala celor care au contribuit la apariţia acestei noi ediţii, precum si pe cinstiţii cititori care se vor adăpa din învăţăturile Cuviosului Părinte Serafim Rose.
Facă Bunul Dumnezeu ca si de această dată această lucrare să dea roade în inimile noastre spre slava Lui si a vrednicului de pomenire Părintele nostru Serafim.

Protos. Teodosie Paraschiv
06 august 2002

2 Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor nostri, Editura Anastasia, 1993. 3 Sfântul Ignatie Brianceaninov si Teofan Zăvorâtul, Cuvânt despre moarte, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993. Sf. a trăit între anii 1807 – 1867.

PREFATA

Cartea de faţă are un scop dublu: mai întâi, de a lămuri viaţa după moarte în termenii învăţăturii crestin ortodoxe, experienţele de „după moarte” din zilele noastre, care au stârnit
o mare preocupare în cercurile religioase si stiinţifice; si în al doilea rând, de a arăta izvoarele care cuprind învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Învăţătura ortodoxă este înţeleasă astăzi atât de puţin mai ales pentru faptul că textele ortodoxe au fost lăsate deoparte si au ajuns să fie „depăsite” în vremurile noastre „luminate”. Noi am încercat să facem aceste texte mai lesne de înţeles pentru cititorii din zilele noastre. Nu este nevoie să mai spunem că ele reprezintă un material de citit nemărginit mai adânc si mai profitabil decât cărţile foarte cunoscute de astăzi, despre viaţa „după moarte”, care, chiar si atunci când nu sunt doar uimitoare, pur si simplu nu pot merge mai adânc de suprafaţa spectaculoasă a experienţelor contemporane, din lipsa unei învăţături limpezi si adevărate despre întreaga problematică a vieţii după moarte.
Învăţătura ortodoxă înfăţisată în această carte va fi fără îndoială criticată de unii, ca fiind prea „simplă” sau chiar „naivă” pentru a fi crezută de omul veacului XX. De aceea ar trebui subliniat faptul că această învăţătură nu este a câtorva învăţători nereprezentativi ai Bisericii Ortodoxe, ci este învăţătura pe care Biserica Ortodoxă a transmis-o chiar de la începutul ei, care este exprimată în scrierile Patristice fără de număr si în Vieţile sfinţilor si în Sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe, si care s-a învăţat în Biserică necontenit până în zilele noastre. „Simplitatea” acestei învăţături este simplitatea adevărului însusi, care -fie că se exprimă în aceasta sau în alte învăţături ale Bisericii -vine ca un izvor răcoritor si limpede în mijlocul unei confuzii întunecate, pricinuite de diferitele greseli si păreri desarte din multe minţi moderne din ultimele veacuri. Fiecare capitol al cărţii de faţă încearcă să prezinte izvoarele Patristice si hagiografice care cuprind această învăţătură.
Scrierea acestei cărţi a fost însufleţită de Părintele ortodox rus al veacului al XIX-lea, Episcopul Ignatie Brianceaninov, poate cel dintâi mare teolog ortodox, care a abordat hotărât problema, care a devenit atât de arzătoare în zilele noastre: cum să păstrăm tradiţia si învăţătura crestină adevărată într-o lume care s-a înstrăinat în întregime de ortodoxie si care se străduieste, fie să o înlăture si să o piardă, fie să o „reinterpreteze” ca să se potrivească felului lumesc de viaţă si gândire. Fiind foarte constient de influenţa romano catolică si de alte influenţe apusene care se străduiau să „modernizeze” ortodoxia chiar si în vremea sa, Episcopul Ignatie s-a pregătit pentru apărarea ortodoxiei atât prin aprofundarea cercetării izvoarelor ortodoxe adevărate (a căror învăţătură a asimilat-o în unele dintre cele mai bune centre monahale ortodoxe din vremea sa) cât si prin cunoasterea culturii stiinţifice si literare a veacului său (el a urmat o scoală de inginerie, nu seminarul teologic). Având asadar, atât o cunoastere a teologiei ortodoxe cât si o cunoastere laică, si-a închinat viaţa apărării ortodoxiei adevărate si arătării abaterilor moderne care s-au făcut de la ea. Nu exagerăm dacă spunem că nici o ţară ortodoxă din veacul al XIX-lea nu a avut un asemenea apărător al ortodoxiei împotriva ispitelor si greselilor vremurilor moderne. Singurul care ar putea fi asemănat cu el, este compatriotul său, Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a făcut acelasi lucru, mai puţin „sofisticat”.
Volumul III al Operelor complete ale Episcopului Ignatie, a fost dedicat mai cu seamă învăţăturii Bisericii despre viaţa după moarte, pe care a apărat-o împotriva romano catolicismului si a altor răstălmăciri moderne ale acestei probleme. Mai ales de la volumul menţionat al Episcopului Ignatie, am pornit discuţia în cartea de faţă, despre subiecte cum ar fi vămile si arătările duhurilor -învăţături care, dintr-o pricină oarecare, mintea „modernă” consideră că este cu neputinţă să le primească într-un fel simplu, ci stăruie asupra „reinterpretării” lor sau a înlăturării lor în întregime. De bună seamă că Episcopul Teofan a transmis aceeasi învăţătură, si noi ne-am folosit de cuvintele lui. În veacul nostru, un alt mare teolog ortodox rus, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, fericită fie-i pomenirea, a repetat această învăţătură deslusit si simplu, încât noi am folosit cuvintele sale pentru concluzia acestei cărţi. Faptul că învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte a fost transmisă atât de limpede si de deslusit de către marii învăţători ortodocsi în vremurile moderne până în zilele noastre, ne este de mare ajutor celor care ne străduim astăzi să păstrăm adevărata ortodoxie de odinioară, nu numai în cuvintele sale prezentate corect, ci chiar mai mult, în interpretarea cu adevărat ortodoxă a acestor cuvinte.
Pe lângă izvoarele ortodoxe si cercetările pomenite mai sus, am folosit în mare măsură literatura ne-ortodoxă de astăzi, care prezintă atât experienţele de „după moarte”, cât si alte texte oculte despre acest subiect. Am urmat aici pilda Episcopului Ignatie în prezentarea unei teorii gresite, într-o manieră care să ne permită a arăta neadevărul ei, dar fără a-l pune în pericol pe cititorul ortodox. Şi am mai aflat, ca si el, că textele neortodoxe, atunci când înfăţisează experienţe adevărate (iar nu simple păreri si interpretări), dau adesea confirmări uimitoare adevărurilor ortodoxe. Scopul nostru de căpetenie în această carte a fost acela de a prezenta un contrast atât de amănunţit cât este necesar, pentru a scoate în evidenţă diferenţa care există între învăţătura ortodoxă împreună cu experienţa sfinţilor ortodocsi pe de o parte, si teoria ocultă împreună cu experienţele moderne pe de altă parte. Dacă am fi prezentat pur si simplu învăţătura ortodoxă fără această asemănare, ar fi fost convingător pentru puţini, în afară de cei deja convinsi. Dar acum, poate, unii dintre aceia care s-au adâncit în experienţele moderne, se vor trezi văzând marea deosebire dintre experienţa lor si experienţa duhovnicească adevărată.
Cu toate acestea, chiar faptul că o bună parte a acestei cărţi relatează experienţe, atât crestine cât si necrestine, înseamnă de asemenea că nu toate cele ce se află aici sunt numai o prezentare a învăţăturii Bisericii despre viaţa după moarte, ci cuprinde si interpretările autorului despre aceste experienţe diferite. De bună seamă, cu privire la aceste interpretări, trebuie să facem o deosebire dreaptă de opinii, între crestinii ortodocsi. Am încercat pe cât ne-a stat în putinţă, să relatăm deocamdată aceste interpretări, fără a căuta să „definim” asemenea experienţe în acelasi fel în care se poate defini învăţătura generală a Bisericii despre viaţa după moarte. Mai cu seamă, privitor la experienţele oculte „în afara trupului” si „planul astral”, le-am prezentat pur si simplu, asa cum au fost povestite de către cei care au luat parte la ele, si le-am comparat cu cele înfăţisate în literatura ortodoxă, fără a încerca să definim natura precisă a acestor experienţe. Noi le-am considerat experienţe reale, în care sunt chemate adevărate forţe demonice, iar nu simple halucinaţii. Să judece cititorul singur cât de potrivită a fost această abordare.
Ar trebui să fie limpede că această carte, sub nici o formă nu a isprăvit învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Este numai o introducere în acest subiect. Cu adevărat, nu există o „învăţătură completă” despre această problemă, si nu există „specialisti” în aceasta. Cei care trăim pe pământ, cu greu putem să începem să înţelegem adevărul lumii duhurilor până când noi însine nu vom ajunge să sălăsluim acolo. Acesta este un proces care începe acum, în această viaţă, dar se va sfârsi numai în vesnicie, când vom vedea „faţă către faţă” cele ce vedem acum numai „ca prin oglindă în ghicitură” (I Cor. 13, 12). Izvoarele ortodoxe la care am mers pentru această carte ne dau o prezentare generală de bază a acestei învăţături, si lucrul acesta este destul pentru a ne însufleţi, nu pentru a dobândi o cunoastere precisă despre ceva ce este peste puterile noastre de înţelegere, ci pentru a porni să luptăm pentru a dobândi Împărăţia cerului care este scopul vieţii noastre crestine, si pentru a ocoli ispitele demonicecare sunt răspândite pretutindeni în calea luptătorilor crestini de către vrăjmasul mântuirii noastre. Lumea cealaltă este mai realăsi mai aproape decât credem. Iar calea către lumea aceea este chiar aici în faţa noastră, în viaţa rânduielii duhovnicesti si a rugăciunii pe care ne-a transmis-o Biserica drept cale a mântuirii noastre. Această carte este dedicată celor care doresc să ducă o asemenea viaţă, ca să le fie spre folos.

CAPITOLUL I

Unele aspecte ale experienţelor contemporane

Subiectul vieţii de după moarte a ajuns dintr-o dată unul dintre cele mai larg răspândite în lumea apuseană. Mai ales în ultimii doi ani, s-au publicat mai multe cărţi care spun că istorisesc experienţe de „după moarte”, iar oameni de stiinţă si medici de renume, fie au scris ei însisi astfel de cărţi, fie si-au dat încuviinţarea din toată inima, pentru aceasta. Unul dintre ei, medicul de renume mondial si „expertul” asupra problemelor morţii si a stării de muribund, Elizabeth Kubler Ross, consideră că aceste cercetări asupra experienţelor de după moarte „vor lămuri pe mulţi si vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi de 2000 de ani – că există viaţă după moarte”.
Totul, desigur, reprezintă o iesire neasteptată din atmosfera dominantă de până acum, din cercurile medicale si stiinţifice, care în general au considerat moartea ca un subiect „tabu” si au respins orice idee a supravieţuirii după moarte, ea ţinând doar de închipuire si de superstiţie, sau în cea mai bună situaţie, au socotit-o ca o problemă de credinţă personală, pentru care nu există nici o evidenţă obiectivă.
Cauza exterioară a acestei schimbări neasteptate de opinie este simplă: noile tehnici de readucere la viaţă din „moartea clinică” (mai ales prin pornirea activităţii inimii în urma stopului cardiac), care s-au răspândit tot mai mult în ultimii ani. Astfel, oamenii care s-au aflat în moarte clinică (fără puls sau bătăi de inimă) au fost readusi la viaţă în număr mare, si mulţi dintre acesti oameni, alungându-si teama de a nu fi consideraţi „nebuni”, vorbesc acum deschis despre acest subiect.
Dar există o cauză internă a acestei schimbări, cât si „ideologia” ei, cărora merită să le dăm atenţie: de ce a ajuns acest fenomen dintr-odată foarte popular si în termenii cărei învăţături religioase ori filosofice este înţeles acesta de obicei? Acesta a ajuns deja unul dintre „semnele vremii”, un semn al interesului religios din zilele noastre. Care este atunci semnificaţia lui? Vom reveni asupra acestor întrebări după o cercetare mai amănunţită a fenomenului.
Mai întâi trebuie să punem întrebarea: pe ce bază trebuie să judecăm acest fenomen? Nici cei care vorbesc despre acesta nu au o pricepere limpede asupra lui; adesea ei caută o interpretare în textele oculte ori spiritiste. Unii oameni religiosi (cât si oamenii de stiinţă), simţind o primejdie în părerilor lor deja conturate, pur si simplu resping experienţele, asa cum sunt ele istorisite, încadrându-le în categoria „halucinaţiilor”. Astfel au procedat unii protestanţi, care socotiseră, fie că sufletul se află într-o stare de inconstienţă după moarte, fie că pleacă de îndată pentru a fi „cu Hristos”. La fel, necredinciosii doctrinari alungă ideea că sufletul rămâne viu după moarte, neavând nici un fel de importanţă ce fapte evidente li se prezintă. Dar astfel de experienţe nu pot fi lămurite numai prin negarea lor; ele trebuie înţelese întocmai, atât prin ele însele, cât si în întregul context al celor ce cunoastem despre soarta sufletului după moarte.
Din nefericire, unii crestini ortodocsi, care se află de asemenea sub influenţa ideilor materialiste moderne (asa cum sunt infiltrate prin intermediul protestantismului si catolicismului), au început să aibă idei destul de vagi si nedefinite despre viaţa de dincolo. Autorul uneia dintre noile cărţi despre experienţele de după viaţă (David R. Wheeler, Călătorie în cealaltălume, Ace Brooks, New York, 1977), a cercetat opiniile diferitelor „secte” asupra stării sufletului după moarte. Astfel, el s-a adresat unui preot al eparhiei ortodoxe grecesti si a primit un răspuns foarte general despre existenţa raiului si iadului, dar i s-a spus că ortodoxia nu are „nici o idee anume despre ceea ce ar fi pe lumea cealaltă”. Autorul a putut doar concluziona că „punctul de vedere ortodox grec al vieţii de dincolo nu este limpede” (pag. 130).
Dimpotrivă, crestinismul ortodox are cu siguranţă o învăţătură foarte clară a vieţii de după moarte, începând chiar din clipa morţii. Această învăţătură este cuprinsă în Sfânta Scriptură (interpretată în întregul context al învăţăturii crestine), în scrierile Sfinţilor Părinţi si (mai ales despre experienţele obisnuite ale sufletului după moarte) în multe Vieţi ale sfinţilor si antologii ale experienţelor personale de acest fel. De exemplu, întreaga carte a patra a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare, papă al Romei († 604), este dedicată acestui subiect. În zilele noastre, a apărut în limba engleză o antologie a acestor experienţe, culese atât din vechile Vieţi ale sfinţilor, cât si din relatări mai recente (Tainevesnice de dincolo de mormânt , Jordanville, N. Y., 1968). Şi chiar recent a fost tipărită din nou o traducere în limba engleză, a unui text deosebit, scris la sfârsitul sec. al XIX-lea, de către cineva care s-a întors la viaţă după o moarte de 36 de ore (K. Uekskuell, „De necrezut pentru mulţi, dar de fapt o întâmplare adevărată”, Orthodox Life, iulie-august 1976). Astfel crestinismul ortodox dispune de o literatură foarte bogată, cu ajutorul căreia este posibilă înţelegerea noilor experienţe ale „vieţii de dincolo de moarte” si evaluarea lor în lumina întregii învăţături crestine a vieţii după moarte.
Cartea care a stârnit interesul contemporan asupra acestui subiect a fost publicată în noiembrie 1975 si a fost scrisă de un tânăr psihiatru din sudul Statelor Unite (Dr. Raymond Moody, Jr., Viaţă după viaţă, Mockingbird Books, Atlanta, 1975). Atunci el nu cunostea alte studii sau literatură despre acest subiect, dar chiar pe când se tipărea această carte, s-a arătat limpede un mare interes pentru acest subiect, si se scrisese mult despre el. Marele succes al cărţii Dr. Moody (cu o vânzare de peste două milioane de exemplare), a adus experienţele din pragul morţii în lumina marii publicităţi si după numai patru ani, s-au tipărit multe alte cărţi si articole, referitoare la acest fel de experienţe. Printre cele mai importante sunt articolele Dr. Elizabeth Kubler-Ross, ale cărei cercetări le completează pe cele ale Dr. Moody si studiile stiinţifice ale Dr. Osis si Dr. Haraldsson. Tot Dr. Moody a scris o continuare a cărţii sale (Cugetări asupra vieţii de dupămoarte, A Bantam-Mockingbird Book, 1977) cu material suplimentar si cu mai multe observaţii asupra subiectului. Descoperirile din acestea si din alte cărţi noi (toate merg în esenţă către fenomenul în discuţie) vor fi prezentate mai jos. Mai întâi vom cerceta cartea Dr. Moody, care este o abordare destul de obiectivă si sistematică asupra întregului subiect.
În ultimii zece ani, Dr. Moody a adunat mărturiile personale de la un număr de aproximativ 150 de persoane, care au avut experienţe în timpul morţii clinice sau în pragul morţii, sau care au istorisit experienţele altor persoane care fuseseră pe moarte; dintre toate, el s-a oprit asupra unui număr de vreo 50 de persoane, cu care a avut convorbiri amănunţite. El încearcă să fie obiectiv în prezentarea acestei evidenţe, dar recunoaste că lucrarea „prezintă în mod firesc atmosfera, opiniile si ideile preconcepute ale autorului său” (pag. 9), care prin apartenenţă religioasă, este un metodist al vederilor destul de liberale. Şi de fapt, cartea are niste neajunsuri, ca studiu obiectiv al fenomenelor de „după moarte”.
Mai întâi, autorul nu dă nici măcar o singură experienţă de „moarte” întreagă, de la început până la sfârsit, prezentând numai fragmente (de obicei foarte restrânse) din fiecare din cele cincisprezece părţi separate, care formează „modelul” său despre
o experienţă „întreagă” a morţii. Dar în realitate, experienţele muribundului, asa cum sunt istorisite aici si în alte cărţi recente, sunt adesea atât de deosebite în amănunte, unele faţă de altele, că este prea devreme a se încerca socotirea tuturor într-un „model”. Modelul Dr. Moody pare pe alocuri artificial si inchipuit, cu toate că, acest lucru nu micsorează însemnătatea mărturiilor adevărate pe care le oferă.
În al doilea rând, autorul a pus la un loc două experienţe destul de diferite: experienţele reale ale „morţii clinice”, si experienţele din „pragul morţii”. Autorul recunoaste deosebirile dintre ele, dar pretinde că ele formează un „continuum” (pag. 20) si ar trebui cercetate împreună. În cazurile în care experienţele care încep înainte de moarte se sfârsesc în experienţele morţii însăsi (chiar dacă persoana este sau nu readusă la viaţă), există cu adevărat un „continuum” al experienţei; dar unele experienţe pe care le istoriseste (aducerea aminte a întâmplărilor din viaţa cuiva în ordine rapidă, atunci când acela se află în primejdie de înec; experienţa intrării într-un „tunel”, când cuiva i se administrează un anestezic ca eterul) sunt experienţe trăite adesea de către oameni, care nu au trecut niciodată prin „moarte clinică”, si poate că astfel, ele aparţin „modelului” unei experienţe mai generale, si poate numai întâmplător, experienţei morţii. Unele dintre cărţile care apar acum, arată încă si mai puţină dreaptă socoteală în alegerea experienţelor istorisite, cuprinzând experienţele „din afara trupului” în general, dimpreună cu experienţele adevărate ale morţii si ale muribundului.
În al treilea rând, faptul că autorul prezintă aceste fenomene „în chip stiinţific”, fără nici o concluzie limpede despre ceea ce îndură cu adevărat sufletul la moarte, lasă numeroase nedumeriri si concepţii gresite despre această experienţă, care nu poate fi niciodată înlocuită cu o simplă grupare de descrieri ale fenomenului; cei care îl istorisesc, ei însisi adaugă, fără putinţă de ocolire, propriile lor tâlcuiri. Autorul recunoaste că, de fapt, este cu neputinţă să cercetezi aceste probleme „stiinţific”, si că, el încearcă o lămurire a acestor experienţe, asemănându-le cu experienţele din astfel de scrieri oculte, ca acelea ale lui Swedenborg si „Cartea tibetanăa morţilor”. Putem observa că el are de gând acum să cerceteze cu mai mare atenţie „literatura bogată asupra fenomenelor paranormale si oculte” pentru a spori înţelegerea întâmplărilor pe care le-a cercetat (pag. 9).
Toţi acesti factori ne vor determina să nu ne asteptăm la prea mult de la această carte si de la altele asemenea; ele nu ne vor da o relatare întreagă si închegată despre ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte. Încă mai există destule rămăsiţe ale experienţelor adevărate de moarte clinică în această carte si în alte cărţi noi, pentru a merita o atenţie serioasă, mai ales în vederea faptului că unii oameni deja tălmăcesc aceste experienţe într-un chip tendenţios, contrar învăţăturii vieţii de dincolo a crestinismului tradiţional, întrucât ei nu „recunosc” existenţa nici a raiului, si nici (mai ales) a iadului. Cum, atunci, să înţelegem aceste experienţe?
Cele cincisprezece părţi pe care le istoriseste Dr. Moody ca alcătuind experienţa „întreagă” a morţii, pot fi restrânse, pentru scopurile discuţiei, la câteva însusiri principale ale experienţei, pe care le vom prezenta si asemăna aici cu literatura ortodoxă despre viaţa de după moarte.

1. Experienţa „în afara trupului”

Primul lucru care i se întâmplă unei persoane care a murit, potrivit acestor istorisiri, este acela că omul părăseste trupul si se află cu totul despărţit de el, fără a-si pierde cunostinţa. Adesea poate vedea totul în jurul lui, chiar si propriul său trup mort, si încercările care se fac pentru a-l readuce la viaţă; el se simte într-o stare de căldură si usurare, lipsită de durere, ca si cum ar „pluti”; aceluia nu-i stă de loc în putinţă să schimbe ceea ce se află în jurul lui, prin vorbe sau atingere, si astfel, simte adesea o mare „singurătate”; procesele de gândire ajung să fie de obicei cu mult mai rapide decât fuseseră în lăuntrul trupului. Iată câteva extrase din aceste experienţe:
„Ziua era foarte rece, totusi, pe când eram în acea întunecime, tot ceea ce simţeam era căldură si o stare de bine de nepovestit, pe care nu o mai trăisem până atunci … îmi aduc aminte că mă gândeam că trebuie să fiu mort” (pag. 27).
„Am început să am simţămintele cele mai minunate. Nu eram în stare să simt nimic altceva decât pace, stare de bine, usurare – doar liniste” (pag. 27).
„I-am văzut aducându-mă din nou la viaţă. Era cu adevărat uimitor. Nu eram foarte sus; era ca si cum as fi fost pe un suport, dar nu eram deasupra acelora; doar peste ei. Am încercat să le vorbesc, dar nimeni nu mă putea auzi, nimeni nu mă asculta” (pag. 37).
„Oamenii mergeau în toate părţile pentru a ajunge la trupul meu … Când ajungeau foarte aproape, încercam să mă dau la o parte, să mă feresc din calea lor, dar ei treceau prin mine” (pag. 37).
„Nu eram în stare să ating nimic, nici să mă înţeleg cu vreuna dintre persoanele din jur. Este un simţământ îngrozitor, de singurătate, un simţământ de însingurare desăvârsită. Ştiam că sunt cu totul singur, cu mine însumi” (pag. 43).
Uneori există „dovada materială” uimitoare că o persoană este de fapt în afara trupului în vremea aceasta, când oamenii sunt în stare să istorisească convorbiri sau să dea amănunte precise ale întâmplărilor care au avut loc chiar si în camerele alăturate sau mai departe, în timp ce ei erau „morţi”. Printre alte exemple ca acesta, Dr. Kubler-Ross pomeneste un caz cu totul deosebit, când o persoană oarbă „a văzut” si apoi a povestit totul lămurit, din camera în care „murise”, desi când s-a întors la viaţă era tot oarbă -este uluitor de limpede că nu ochiul este cel care vede (nici creierul nu este cel care gândeste, fiindcă lucrările minţii sunt mai rapide după moarte), ci mai degrabă sufletul săvârseste aceste lucrări prin mădularele cele trupesti, atâta vreme cât trupul este viu, dar atunci când trupul este mort, o face prin propria sa putere . (Dr. Elizabeth Kubler-Ross, „Moartea nu există”, The Co-Evolution Quaterly , Summer, 1977, pag. 103-104).
Nimic din toate acestea nu trebuie să i se pară foarte uimitoare unui crestin ortodox; experienţa istorisită este ceea ce crestinii cunosc ca fiind despărţirea sufletului de trup în clipa morţii. Este caracteristic vremurilor noastre, ale necredinţei, că acesti oameni rareori folosesc vocabularul crestin sau constientizează că sufletul lor este cel care a fost slobozit din trup si acum trec prin toate experienţele; ei sunt de obicei pur si simplu uimiţi de noua stare în care se găsesc.
Relatarea unei experienţe de după moarte, intitulată „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, a fost scrisă chiar de o astfel de persoană: un crestin ortodox botezat care, în spiritul sfârsitului de veac al XIX-lea, a rămas indiferent faţă de adevărurile propriei sale credinţe si nici măcar nu a crezut în viaţa de după moarte. Experienţa sa, de acum vreo optzeci de ani, este de mare preţ pentru noi astăzi, si pare chiar providenţial în cercetările noilor experienţe de astăzi, ale vieţii de după viaţă, fiindcă este singura experienţă întreagă despre ceea ce i se întâmplă sufletului după moarte (mergând mult dincolo de experienţele scurte si fragmentare, descrise în literatura modernă care tratează acest subiect), trăită de către o persoană sensibilă, care a pornit de la starea modernă de necredinţă si a sfârsit prin recunoasterea adevărurilor crestinismului ortodox -într-o asemenea măsură, căsi-a continuat viaţa ca monah. Această carte poate servi de fapt ca un „caz test” faţă de care să judeci noile experienţe. Unul dintre tipografii-misionari ortodocsi de frunte de la sfârsitul veacului, Arhiepiscopul Nifon de Vologda, a mărturisit că acea carte nu cuprindea nimic care să se împotrivească învăţăturii ortodoxe despre viaţa de după moarte.
După chinuirea cea din urmă a morţii sale trupesti sia greutăţii cumplite care îl apasă în jos spre pământ, autorul acestei povestiri spune că:
„Deodată am simţit o stare de liniste în lăuntrul meu. Am deschis ochii, si tot ceea ce am văzut în decursul acelui minut, până la cele mai mici amănunte, s-au întipărit în memoria mea cu limpezime deplină.
Am văzut că eram singur într-o cameră; în dreapta mea, se afla întreg corpul medical laolaltă, stând în formă de semicerc … Acest grup m-a surprins în chip izbitor: în locul unde stăteau ei se afla un pat. Ce le atrăgea atenţia acelor oameni, la ce se uitau ei, când eu deja nu mai eram acolo, când eu stăteam în mijlocul camerei? M-am miscat înainte si m-am uitat unde priveau ei: acolo pe pat stăteam eu întins. Nu-mi amintesc să fi încercat vreun simţământ care să semene cu frica, atunci când am văzut dublura mea; am rămas doar uimit: cum poate fi aceasta? Eu mă simt aici si în acelasi timp sunt si acolo …
Am vrut să mă ating pe mine însumi, să apuc mâna stângă cu mâna dreaptă: mâna mi-a trecut prin trup ca printr-un loc gol … Am chemat doctorul, dar starea în care mă găseam, a început să fie foarte neplăcută pentru mine; sunetele glasului meu nu se transmiteau si nici nu se auzeau, si mi-am dat seama că nu puteam comunica cu nimeni din jurul meu. Am priceput starea mea ciudată de singurătate, si am avut un simţământ de înfricosare. Această însingurare prea mare era cu adevărat foarte greu de exprimat în cuvinte …
M-am uitat, si aici, pentru prima dată m-am gândit că ceea ce mi s-a întâmplat mie, în limbajul nostru, al oamenilor vii, se poate numi ’moarte’. Mi s-a întâmplat aceasta fiindcă trupul meu, care zăcea întins pe pat, avea înfăţisarea unui cadavru …
Cu înţelegerea pe care o avem noi asupra cuvântului moarte este greu de explicat ideea vreunui fel de pieire sau încetare a vieţii. Cum mă puteam gândi că am murit, când eu nu-mi pierdusem cunostinţa nici o clipă, când mă miscam la fel de viu, văzând totul, auzind totul, fiind constient de toate, fiind în stare să mă misc, să gândesc, să vorbesc? …
Despărţirea de toate cele ce se aflau în jurul meu, stricăciunea firii mele, m-ar fi făcut să înţeleg mai mult ca orice ceea ce se întâmplase, dacă as fi crezut în existenţa vreunui suflet, dacă as fi religios; dar nu aceasta era situaţia si am fost călăuzit numai de ceea ce am simţit, si senzaţia de viaţă era atât de limpede, că eram uimit în faţa acestui fenomen necunoscut, nefiind de loc în stare să alătur simţămintelor mele, concepţia tradiţională de moarte, altfel spus, în vreme ce simţeam si eram constient de mine însumi, să cred că nu exist …
După aceea, când îmi aminteam si mă gândeam la starea mea de a fi de atunci, am văzut numai că priceperile minţii mele lucrau cu o putere si o repeziciune mare” (pag. 16-21).
Starea sufletului, din primele două minute de după moarte, nu este istorisită în astfel de amănunte în literatura crestină a antichităţii; acolo au întotdeauna însemnătate foarte mare experienţele cu mult mai izbitoare, care vin mai târziu. Probabil numai în vremurile moderne, când identificarea „vieţii” cu „viaţa în trup” a ajuns să fie atât de întreagă si convingătoare, trebuie să dăm atenţie primelor câteva clipe, când asteptările majorităţii oamenilor moderni se prăbisesc cu totul, constientizând că moartea nu este sfârsitul si că viaţa continuă, si o stare nouă se deschide sufletului!
Desigur că în această experienţă, nimic nu se împotriveste învăţăturii ortodoxe asupra stării sufletului, îndată după moarte. Criticând această experienţă, unii si-au arătat îndoielile faţă de moartea unei persoane, dacă ea a fost readusă la viaţă în câteva minute; dar aceasta este doar o problemă tehnică, despre care vom vorbi la vremea potrivită. Este sigur că în aceste puţine minute (uneori si în minutele dinaintea morţii) sunt adesea experienţe care nu pot fi explicate ca simple „halucinaţii”. Menirea noastră aici este de a descoperi cum trebuie să înţelegem aceste experienţe.

2. Întâlnirea cu alţii Pentru foarte scurtă vreme, sufletul rămâne în starea lui de singurătate de după moarte de la început. Dr. Moody citează câteva cazuri de oameni care, chiar înainte de a muri, au văzut dintr-odată rude si prieteni deja morţi.
„Doctorul m-a părăsit si a spus rudelor mele că eram pe moarte … Mi-am dat seama că toţi acesti oameni se aflau acolo, mi se părea că erau mulţi, plutind în jurul plafonului camerei. Toţi acestia erau oameni pe care îi cunoscusem în decursul vieţii, dar care trecuseră în viaţa de dincolo înaintea mea. Am recunoscut-o pe bunica si pe o fată pe care o cunoscusem când eram în scoală, si pe multe alte rude si prieteni … Aveam o stare de fericire si am simţit că ei veniseră să mă ocrotească sau să mă călăuzească” (pag. 44).
Această experienţă, a întâlnirii cu prieteni si rude trecute la cele vesnice, care are loc în preajma morţii, nu este în nici un caz o nouă descoperire, chiar printre oamenii de stiinţă moderni. Cu vreo cincizeci de ani în urmă, Sir William Barrett (Vedenii pe patul de moarte , Methuen, London, 1926), deschizător de drumuri în „parapsihologia” modernă sau cercetarea psihică, a scris o carte mai mică asupra acestui subiect. După apariţia primei cărţi a Dr. Moody, a fost publicată o relatare cu mult mai amănunţită a acestei experienţe, inspirată de cartea lui Sir William, si a demonstrat că cei doi autori au făcut cercetări sistematice asupra muribunzilor, vreme de mulţi ani. Să vorbim despre descoperirile prezentate în această nouă carte (Karlis Osis si Erlendur Haraldsson, La ceasul morţii, Avon Books, New York, 1977).
Aceasta este prima carte temeinică din punct de vedere „stiinţific”, care apare, despre experienţele muribunzilor. Ea se bazează pe rezultatele unor chestionare si interviuri amănunţite, cu un grup de doctori si surori, alesi la întâmplare, din estul Statelor Unite si din nordul Indiei (ultima ţară fiind aleasă pentru cea mai deplină nepărtinire, în scopul de a cerceta deosebirile dintre experienţe, care ar putea veni din deosebirile de naţionalitate, psihologie si religie). Materialul astfel obţinut cuprinde peste o mie de cazuri de arătări si vedenii care se arată muribunzilor si unora dintre cei care se întorc la viaţă după o moarte clinică. În general, autorii află că descoperirile Dr.
Moody sunt în armonie cu ale lor (pag. 24). Ei află că rudele si prietenii morţi (si, în India, sunt multe arătări ale „zeilor” hindusi) se arată muribunzilor, adesea cu un ceas înainte de moarte, si de obicei cu o zi înainte. În aproximativ jumătate din cazuri, există o vedenie ca de mediu înconjurător din altă lume, ca un „rai”, care stârneste aceleasi simţăminte (această experienţă „cerească” va fi prezentată mai jos). Acest studiu are
o însemnătate deosebită, în aceea că el deosebeste cu grijă hoinăreala, aceste halucinaţii lumesti, de arătările si vedeniile care se văd limpede că fac parte din alte lumi, si cercetează statistic prezenţa unor factori cum ar fi folosirea de droguri halucinogene, febră ridicată, boli, si modificările creierului. Toate acestea puteau să producă pur si simplu halucinaţii, în loc de experienţe adevărate a ceva din afara minţii pacientului. Autorii află într-un chip foarte semnificativ, că experienţele cele mai pe înţeles, si care fac parte cu limpezime din altă lume, se întâmplă pacienţilor care sunt cel mai mult în legătură cu realitatea lumii acesteia de acum si este cel mai puţin probabil să aibă halucinaţii; mai ales, cei care văd arătări ale celor morţi sau ale duhurilor, se află de obicei în deplinele lor puteri ale minţii si văd aceste fiinţe în deplină constienţă a mediului lor de spital. Mai mult, autorii află că cei care de obicei au halucinaţii, văd persoane care sunt în viaţă, în vreme ce arătările adevărate ale muribunzilor par să fie cu persoane moarte. În vreme ce sunt prudenţi în concluziile lor, autorii se simt înclinaţi „să fie de acord cu presupunerile vieţii de dincolo, ca cea mai sigură explicaţie a datelor noastre” (pag. 194). Astfel, această carte întregeste descoperirile Dr. Moody, si întăreste în chip uimitor experienţa întâlnirii cu cei morţi si cu duhuri în ceasul morţii. Vom arăta mai jos dacă aceste fiinţe spirituale sunt cu adevărat acelea pe care muribunzii le socotesc a fi.
De bună seamă că astfel de descoperiri sunt destul de uimitoare când vin de pe fondul necunoasterii si necredinţei care a caracterizat o vreme atât de îndelungată presupunerile stiinţei moderne. Pe de altă parte, pentru un crestin ortodox, nu este nimic uimitor în acestea; stim că moartea este doar o trecere către o altă formă de existenţă, si suntem obisnuiţi cu multe arătări si vedenii care se arată muribunzilor, atât sfinţilor cât si păcătosilor obisnuiţi. Sf. Grigorie cel Mare, în relatarea multora dintre aceste experienţe, în Dialogurile sale, lămureste acest fenomen al întâlnirii cu alţii: „Se întâmplă adesea ca un suflet care este în pragul morţii, să recunoască pe cei cu care urmează să împartă aceeasi existenţă vesnică, pentru aceeasi pedeapsă sau răsplată ca a lui” (Dialoguri, IV, 36). Şi mai ales, cu privire la cei care au dus o viaţă curată, Sf. Grigorie observa că „se întâmplă adesea ca sfinţii raiului să se arate celor curaţi în clipa morţii, pentru a-i încuraja. Şi având în mintea lor vedenia sălăsluitorilor raiului care-i vor însoţi, ei mor fără să aibă vreun simţământ de frică ori de chinuri ale morţii” (Dialoguri, IV, 12). El dă exemple de îngeri, mucenici, pe Apostolul Petru, pe Maica Domnului si pe Însusi Hristos, care S-au arătat înaintea celor ce mor (IV, 13-18).
Dr. Moody dă un exemplu al întâlnirii unei persoane care era pe moarte, nu cu vreo rudă ori fiinţă spirituală, ci cu cineva cu totul necunoscut: „O femeie a mărturisit că a văzut în timpul experienţei sale din afara trupului, nu numai propriul ei trup spiritual transparent, ci si încă unul, acela al unei persoane care murise foarte recent. Ea nu stia cine era persoana” (Viaţă după viaţă, p. 45). Sf Grigorie povesteste despre un fenomen asemănător în Dialoguri: el povesteste câteva întâmplări, când un om care era pe moarte, cheamă numele cuiva care moare în acelasi timp, în alt loc. Şi aceasta nu este de loc o chestiune de înainte-vedere, trăită doar de sfinţi, pentru că Sf. Grigorie povesteste cum un păcătos obisnuit, în aparenţă sortit iadului, trimite după un anume Ştefan, necunoscut lui, care este pe moarte în acelasi timp, ca să-i spună că „vasul nostru este gata să ne ia spre Sicilia (Sicilia fiind un loc cu bogată activitate vulcanică, aminteste de iad), (Dialoguri, IV, 36). Este limpede că aceasta este o problemă care se numeste „percepţie extrasenzorială” (ESP), care se face deosebit de ascuţită la mulţi, înainte de moarte, si desigur, continuă după moarte, când sufletul se află în afara trupului, el simte în întregime.
Astfel, această „descoperire” deosebită a cercetării psihice moderne, adevereste doar ceea ce cititorul de literatură crestină veche, cunoaste deja, cu privire la întâlnirile din clipa morţii. Aceste întâlniri, care nicidecum nu par să aibă loc pentru toţi, înainte de moarte, pot fi totusi numite generale, în sensul că ele se povestesc, indiferent de naţionalitate, religie sau sfinţenia vieţii.
Pe de altă parte, experienţa unui sfânt crestin, în vreme ce împărtăseste însusirile generale pe care se pare că oricine le poate trăi, are despre aceasta o altă dimensiune componentă una care nu se defineste prin cercetări psihice. În această experienţă, adesea se arată întru lucrare anumite semne ale harului lui Dumnezeu, si vedenia din cealaltă lume este adesea văzută de către toţi sau de către mulţi care se află în preajmă, nu doar de către persoana care moare. Să luăm numai un exemplu de acest fel, din aceleasi Dialoguri ale Sf. Grigorie.
„În vreme ce stăteau în jurul patului Romulei, la miezul nopţii, deodată, a coborât din cer o lumină strălucitoare, umplând întreaga încăpere. Minunăţia si strălucirea ei au stârnit frică si groază în inimile lor … Apoi au auzit gălăgia unei mulţimi mari de oameni. Usa camerei s-a deschis larg, cu putere, ca si cum un mare număr de persoane s-ar fi năpustit înăuntru. Cei care stăteau în jurul patului, aveau impresia că în încăpere intrase o mare mulţime de oameni, dar din pricina fricii lor prea mari si a strălucirii fără de asemănare, nu erau în stare să vadă. Frica i-a înţepenit si lumina strălucitoare le-a orbit ochii. Chiar atunci o mireasmă plăcută a umplut aerul si cu acea mireasmă sufletele lor s-au linistit, care erau încă îngrozite de lumina ivită pe neasteptate … Uitându-se către maica sa duhovnicească Redempta, i-a zis cu glas blând: Nu te speria, maică, încă nu voi muri.” Mireasma a stăruit vreme de trei zile si în „noaptea a patra, Romula a chemat-o din nou pe maica sa si a cerut să primească Sfânta Împărtăsanie. Maica Redempta si ucenica sa de-abia se ridicaseră de pe pat, când au văzut două grupuri de cântăreţi stând în grădina din faţa mânăstirii … Sufletul Romulei a fost slobozit din trup pentru a fi călăuzit drept la cer. Şi întrucât grupurile de cântăreţi însoţeau sufletul ei, ridicându-se din ce în ce mai sus, cântecul lor răsuna tot mai slab până când, în cele din urmă, melodia psalmilor si dulceaţa miresmei au dispărut dimpreună” (Dialoguri, IV, 17). Crestinii ortodocsi îsi vor aminti întâmplări asemănătoare din viaţa multor sfinţi (Sf. Sisoe, Sf. Taisia, Cuviosul Teofil de Kiev, etc.).
Cu cât înaintăm în acest studiu al experienţelor muribunzilor si al morţii, vom păstra bine în minte deosebirile care există între experienţa generalăa muribundului, care stârneste acum un interes atât de mare, si experienţa harului-dat al morţii, care se arată la adevăraţii crestini ortodocsi. Aceasta ne va ajuta să pricepem mai bine unele aspecte nelămurite ale experienţelor morţii care au loc si care sunt istorisite acum.
De exemplu, o constientizare a acestei deosebiri ne poate ajuta să recunoastem arătările pe care le vede muribundul. Vin cu adevărat rude si prieteni din împărăţia celor morţi pentru a se arăta muribundului? Şi sunt aceste arătări deosebite de înfăţisările sfinţilor la moartea adevăraţilor crestini?
Pentru a răspunde la cea dintâi întrebare, să ne aducem aminte că doctorii Osis si Haraldsson povestesc faptul că mulţi hindusi pe moarte văd mai degrabă „zeii” Pantheonului lor hindus (Krishna, Shiva, Kali, etc.), în loc să-si vadă rudele si prietenii apropiaţi, cum se vorbeste în chip obisnuit în America. Cu toate acestea, după cum ne învaţă cu limpezime Sf. Pavel, acesti „zei” nu sunt nimic cu adevărat (I Cor. 8, 4-5); orice experienţă adevăratăa „zeilor” presupune draci (I Cor. 10, 20). Atunci, pe cine văd, de fapt, acesti hindusi care sunt pe moarte? Doctorii Osis si Haraldsson socotesc că recunoasterea fiinţelor care sunt întâlnite, este în mare măsură urmarea tălmăcirii pătimase, bazată pe miezul religios, cultural si personal; iar aceasta pare cu adevărat o judecată cu socoteală, care se va potrivi celor mai multe cazuri. De asemenea, în cazurile americane, probabil că rudele moarte care sunt văzute, nu se află cu adevărat „de faţă” asa cum socotesc muribunzii. Sf. Grigorie cel Mare spune doar, că muribundul „recunoaste” oameni, în vreme ce drepţii „sfinţi ai raiului li se arată” -aceasta este o deosebire care nu numai că descoperă experienţa diferită a drept credinciosilor si a păcătosilor obisnuiţi atunci când mor, ci chiar starea de după moarte a sfinţilor este deosebită de cea a păcătosilor obisnuiţi. Sfinţii au o mare libertate de a mijloci pentru cei care sunt în viaţă, si să le vină în ajutor, în vreme ce păcătosii decedaţi pot ajuta în situaţii cu totul deosebite, neavând legătură cu cei vii.
Această deosebire este arătată destul de limpede de către Fericitul Augustin, Părintele latin din veacul al V-lea, în tratatul pe care l-a scris la cererea Sf. Paul de Nola cu privire la „grija pentru morţi”, unde încearcă să pună la un loc faptul de netăgăduit că sfinţii, cum ar fi Mucenicul de Nola, s-au arătat în chip deslusit credinciosilor, cu faptul, la fel de netăgăduit, că cei morţi, ca regulă generală, nu se arată celor care sunt în viaţă.
După ce si-a formulat învăţătura ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură, cum că „sufletele morţilor se află într-un loc de unde nu văd lucrurile care se petrec în această viaţă pieritoare” (Cap. 13), împreună cu propriile sale păreri despre manifestările aparente ale morţilor faţă de cei vii, care se săvârsesc de obicei, fie prin „lucrările îngerilor”, fie sunt „vedenii false”, săvârsite prin lucrările dracilor care urmăresc înselarea oamenilor printr-o teorie falsă asupra vieţii de dincolo (Cap. 10), Fericitul Augustin face deosebirea dintre lucrările ce parafi ale morţilor, si lucrările adevărate ale sfinţilor:
„Cum arată mucenicii că poartă de grijă nevoilor oamenilor, prin binefacerile pe care le dau celor ce le caută, dacă morţii nu cunosc ce fac cei ce sunt în viaţă? Căci Felix Mărturisitorul s-a arătat nu numai prin faptele sale de milostenie, ci s-a arătat chiar în chip văzut, înaintea ochilor oamenilor, când Nola a fost înconjurat de către barbari. (Episcope Pavel) pune bucurie cucernică întru această arătare a lui. Noi am auzit despre aceasta nu din zvonuri schimbătoare, ci din mărturii vrednice de încredere. Cu adevărat, lucrurile care sunt deosebite de rânduiala obisnuită pe care a dat-o firea feluritelor lucruri zidite, se arată în chip dumnezeiesc. Nici măcar pentru aceea că Domnul nostru, atunci când El a dorit, a schimbat apa în vin, nu avem nici o îndreptăţire pentru a nu pricepe însemnătatea apei ca apă. De fapt, aceasta este o împrejurare aparte, de astfel de lucrare dumnezeiască. Faptul că Lazăr s-a ridicat din morţi, nu înseamnă că toţi morţii se ridică atunci când vor ei, ori că un om lipsit de viaţă este chemat înapoi de un om în viaţă, asa cum un om care doarme este trezit de un om care este deja treaz. Unele întâmplări sunt caracteristice lucrării omenesti; altele arată semne ale puterii dumnezeiesti. Unele lucruri se întâmplă în chip firesc; altele au loc în chip minunat, cu toate că Dumnezeu este de faţă în lucrarea firească, si firea însoţeste minunea. Dar nu trebuie să se creadă, că oricare mort se poate amesteca în lucrurile celor vii, numai pentru că mucenicii vindecă sau ajută pe oarecare oameni. S-ar putea crede că: Mucenicii, prin puterea dumnezeiască, participă la lucrurile celor vii, dar morţii obisnuiţi nu au nici o putere de a se amesteca în lucrurile celor vii” (Grija pentru morţi, Cap. 16, în Fer. Augustin, Tratate despre căsătorie si alte subiecte , Părinţii Bisericii, vol. 27, New York, 1955, pag. 378).
Într-adevăr, să luăm un exemplu, Sfinţii Părinţi ai vremurilor mai recente, cum ar fi Stareţul Ambrozie de la Optina, ne învaţă că fiinţele chemate în sedinţele spiritiste, sunt mai degrabă draci decât duhuri ale morţilor; si cei care au cercetat fenomenele de spiritism în întregime, dacă acestia au vreo judecată crestină, au ajuns la aceeasi concluzie (vezi, de pildă, Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: fapte si înselări, Benziger Bros., New York, 1924).
Astfel, nu este nevoie să punem la îndoială faptul că sfinţii, cu adevărat se arată drept-credinciosilor la moarte, asa cum se povesteste în multe Vieţi ale sfinţilor. Pe de altă parte, păcătosilor obisnuiţi li se arată rude, prieteni, sau „zei”, care sunt potriviţi asteptărilor muribunzilor, ori reprezintă ceea ce acestia sunt pregătiţi să vadă. Probabil că este cu neputinţă de stabilit firea precisă a acestor arătări din urmă; ele, desigur, nu sunt simple halucinaţii, ci par să fie o parte a experienţei firesti a morţii, un semn faţă de omul care moare, care urmează să intre în noul tărâm, unde legile realităţii materiale obisnuite nu se mai păstrează. Nu este nimic extraordinar în legătură cu această experienţă, care pare să fie neschimbată pentru vremuri, locuri si religii felurite.
Experienţa „întâlnirii cu alţii” se iveste în chip obisnuit chiar înainte de moarte, si nu trebuie să fie asemănată cu întâlnirea destul de deosebită, pe care o vom prezenta acum: aceea cu „fiinţa de lumină”.

3. „Fiinţa de lumină”

Dr. Moody descrie această experienţă ca fiind „poate elementul comun cel mai uimitor, dintre cazurile pe care le-am studiat, si desigur, elementul care are cea mai profundă urmare asupra individului” (Viaţă după viaţă, pag. 45). Majoritatea oamenilor descriu această experienţă ca o arătare de lumină, care îsi sporeste strălucirea cu repeziciune; si cu toţii o simt ca pe o fiinţă personală, plină de căldură si iubire, faţă de care noul răposat este atras cu un fel de atracţie magnetică. Recunoasterea acestei fiinţe pare să atârne de formaţia religioasă a fiecăruia; prin ea însăsi, aceasta nu are nici un semn de recunoastere. Unii
o numesc „Hristos”, alţii o numesc un „înger”; toţi par să socotească că ea este o fiinţă trimisă de undeva ca să-i călăuzească. Iată câteva relatări ale acestei experienţe:
„Am auzit doctorii spunând că eram mort, si aceasta s-a întâmplat când am început să simt ca si cum mă rostogoleam, de fapt era un fel de plutire … Totul era negru, în afară de acel drum, care pornea de la mine, pe care vedeam această lumină. Era o lumină foarte, foarte strălucitoare, dar nu era prea întinsă la început. Cu cât mă apropiam de ea, se întindea tot mai tare” (pag. 48).
Altcineva când a murit, s-a simţit plutind „în această lumină limpede, de cristal curat … Este o lumină aparte, cum nu se află nicăieri pe pământ. De fapt, eu nu am văzut o persoană în această lumină, si totusi lumina aceasta are o anumită însusire, cu siguranţă că are. Este o lumină a înţelegerii desăvârsite si a dragostei desăvârsite” (pag. 48).
„Mă aflam în afara trupului, nu am nici un fel de îndoială despre lucrul acesta, pentru că puteam să-mi văd trupul pe masa sălii de operaţie. Sufletul meu era afară! Toate acestea m-au făcut să mă simt foarte rău la început, dar după aceea, a venit această lumină foarte strălucitoare. La început părea că este cam întunecată, dar apoi a fost ca un fascicul urias … Mai întâi, când a venit lumina, nu-mi dădeam seama ce se întâmplă, dar apoi m-a întrebat într-un fel oarecare, dacă eram pregătit pentru a muri” (pag. 48).
Aproape întotdeauna, această fiinţă începe să vorbească cu noul răposat (mai degrabă printr-un fel de schimb de gânduri, decât prin cuvinte rostite); ea le „spune” întotdeauna acelasi lucru, care este tâlcuit de către cei ce au trecut prin această experienţă, astfel: „Esti pregătit să mori?” sau „Ce ai făcut cu viaţa ta ca să-mi poţi arăta?” (pag. 47). Uneori, de asemenea, în legătură cu această fiinţă, muribundul vede un fel de înfăţisare rapidă a întâmplărilor trecute din viaţa sa. Oricum, totul întăreste faptul că această fiinţă, în nici un caz nu săvârseste o „judecată” a vieţilor sau faptelor lor; ea doar îi îndeamnă să-si cerceteze vieţile.
Doctorii Osis si Haraldsson au mai scris în studiile lor despre câteva experienţe cu o astfel de fiinţă; ei consideră că experienţa luminii este „o însusire tipică a vizitatorilor din alte lumi” (pag. 38) si doresc să-l urmeze pe Dr. Moody numind fiinţele văzute, ori simţite în această lumină, mai degrabă „chipuri de lumină”, decât fiinţe spirituale si zeităţi pe care muribunzii le recunosc adesea.
Cine – sau ce – sunt aceste „fiinţe de lumină”?
Mulţi numesc aceste fiinţe „îngeri” si le arată însusirile lor bune: ele sunt fiinţe de „lumină”, sunt pline de „dragoste si înţelegere”, si sădesc ideea „responsabilităţii” pentru viaţa cuiva. Dar îngerii cunoscuţi de experienţa crestin ortodoxă sunt cu mult mai deslusiţi, atât în înfăţisare cât si în lucrare, decât aceste „fiinţe de lumină”. Pentru a înţelege aceasta si a începe să vedem ce pot fi aceste „fiinţe de lumină”, va trebui să pornim de la învăţătura crestin ortodoxă despre îngeri, si apoi să cercetăm, în amănunt, firea îngerilor care călăuzesc viaţa de dincolo.

CAPITOLUL II

Învăţătura ortodoxă despre îngeri

Cunoastem din cuvintele lui Hristos că sufletul este întâmpinat de îngeri la moarte. Şi a murit săracul si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam (Luca 16, 22).
Despre chipul în care se arată îngerii, cunoastem de asemenea din Evanghelie: Un înger al Domnului (a cărui înfăţisare) era ca fulgerul, si îmbrăcămintea lui albă ca zăpada (Matei 28, 2-3); un tânăr îmbrăcat în vesmânt alb (Marcu 16, 5); doi bărbaţi în vesminte strălucitoare (Luca 24, 4); doi îngeri în alb (Ioan 20, 12). De-a lungul istoriei crestine, arătările îngerilor s-au petrecut întotdeauna sub aceleasi chipuri de tineri strălucitori învesmântaţi în alb . Tradiţia iconografică a înfăţisării îngerilor a fost de asemenea consecventă de-a lungul veacurilor, pictând doar astfel de tineri strălucitori (adesea cu aripi, care, de bună seamă, sunt o trăsătură simbolică, care de obicei nu se vede în apariţiile îngerilor). La al saptelea Sinod ecumenic din anul 787 s-a hotărât ca îngerii să fie zugrăviţi numai cu chip, ca al oamenilor. „Cupidonii” artei apusene a Renasterii, si ai veacurilor care au urmat, sunt de insuflare păgână si nu au nici o legătură cu îngerii adevăraţi.
Într-adevăr, nu numai cu privire la zugrăvirea artistică a îngerilor, ci în întreaga doctrină a fiinţelor spirituale, vestul romano catolic (si protestant) modern s-a îndepărtat foarte mult de învăţătura Scripturii si a vechii tradiţii crestine. Este foarte important să înţelegem această greseală, dacă vrem să pătrundem în adevărata învăţătură crestină a sorţii sufletului după moarte.
Episcopul Ignatie Brianceaninov († 1867), unul dintre marii Părinţi ai vremurilor mai apropiate, a văzut această greseală si a dedicat prezentării acestui subiect un volum întreg cu lucrările sale adunate la un loc, pentru a face cunoscută adevărata învăţătură ortodoxă despre acesta (vol. III în ediţia Tuzov, St. Petersburg, 1886). Criticând concepţiile teologice romanocatolice obisnuite din sec. al XIX-lea (Abbé Bergier, Dictionnaire de Théologie ), într-o mare parte din acest volum (pag. 185-302), Episcopul Ignatie combate ideea modernă, bazată pe filosofia lui Descartes a sec. al XVII-lea, că toate cele ce se află în afara lumii materiale fac parte din lumea „spiritului pur”. Ca urmare, o astfel de idee Îl asează pe Dumnezeul Cel necuprins pe aceeasi treaptă cu felurite duhuri mărginite (îngeri, draci, suflete ale morţilor). Această idee s-a răspândit astăzi foarte mult (desi cei care o susţin nu văd în întregime urmările ei) si socotesc că există o puternică nepricepere a lumii contemporane cu privire la lucrurile „spirituale”; se arată o mare preocupare pentru toate cele ce se află în afara lumii materiale, făcându-se adesea o mică deosebire între ceea ce este dumnezeiesc, îngeresc, drăcesc, sau pur si simplu, urmarea puterilor omenesti foarte mari, sau a imaginaţiei.

Abbé Bergier a afirmat că îngerii, dracii si sufletele morţilor sunt „desăvârsite spiritual”; astfel, ele nu se supun legilor timpului si spaţiului, putem vorbi despre „înfăţisarea” sau „miscarea” lor, doar ca metafore, si „ele trebuie să fie îmbrăcate într-un trup foarte usor, ori de câte ori Dumnezeu le îngăduie să lucreze asupra trupurilor” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 193-195). O altă lucrare romano-catolică bine documentată, a sec. al XX-lea, asupra spiritismului modern, repetă această teorie, afirmând, de pildă, că atât îngerii cât si dracii „pot împrumuta materialul trebuincios (pentru a se face văzuţi de către oameni) de la firi mai joase, fie că sunt cu viaţă sau fără

viaţă” (Blackmore, Spiritism: Fapte

înselări,si

pag. 522).

Spiritistii si ocultistii au luat aceste idei din filosofia modernă.

39

Un apărător al crestinismului supranatural, C. S. Lewis (anglican), pe bună dreptate critica moderna „concepţie a raiului numai ca stare de spirit”, dar el pare a fi cel puţin în parte atras de problema modernă „că trupul, si asezarea si miscarea si timpul, se simt acum neînsemnate faţă de cele mai înalte măsuri ale vieţii spirituale” (C. S. Lewis, Minuni, The MacMillan Company, New York, 1967, pag. 164-165). Astfel de păreri sunt urmarea unei micsorări a realităţii duhovnicesti sub influenţa materialismului modern si din cauza pierderii legăturii cu învăţătura si cu experienţa duhovnicească crestină adevărată.
Pentru a înţelege învăţătura ortodoxă a îngerilor si a altor duhuri, trebuie mai întâi să nu luăm în seamă dihotomia modernă simplificată peste măsură, de „materie-duh”; adevărul este mult mai complex, si în acelasi timp atât de „simplu”, că cei cărora le stă în putinţă să îl creadă, vor fi probabil socotiţi în mare măsură ca „nestiutori neabătuţi”. Episcopul Ignatie scrie (sublinierile sunt făcute de către noi): „Când Dumnezeu deschide ochii (duhovnicesti ai) unui om, acela este în stare să vadă duhurile în chipul lor propriu ” (pag. 216). „Când s-au arătat oamenilor, îngerii s-au ivit întotdeauna sub chipul oamenilor” (pag. 227). La fel, „din toate înfăţisările Scripturii este limpede, că sufletul omului are chipul unui om în trup, întocmai ca celelalte duhuri zidite” (pag. 233). El citează o mulţime de izvoare Patristice pentru a dovedi această socotinţă. Să pătrundem în învăţătura Patristică pentru cugetul nostru.
Sf. Vasile cel Mare, în cartea sa despre Duhul Sfânt, spune că „firea puterilor ceresti este aceea a unui duh aerial -dacă se poate spune asa -sau un foc nematerial … Din această pricină, duhurile sunt mărginite în spaţiu, si se fac văzute, arătându-se celor vrednici, în chipul propriilor lor trupuri”. Iarăsi, „noi credem că fiecare (dintre puterile ceresti) se află într-un loc oarecare, aceasta pentru că îngerul care stătea în faţa lui Corneliu nu se afla în acelasi timp si cu Filip (Fapte 10, 3; 8, 26); si îngerul care vorbea cu Zaharia si stătea lângă altarul tămâierii (Luca 1,11) nu se afla în acelasi timp în locul său din cer” (Capitolele 16, 23; Lucrările Sf. Vasile cel Mare, ediţia rusă Soikin, St. Petersburg, 1911, vol. 1, pag. 608, 622).
La fel, Sf. Grigorie Teologul ne învaţă: „Luminile mai mici după Sf. Treime, care au o slavă împărătească, sunt îngerii nevăzuţi, strălucitori. Acestia umblă slobozi în jurul marelui Tron, fiindcă ei sunt minţi, foc si duhuri dumnezeiesti care au putinţa de a se misca repede prin aer. (Predica 6, Despre fiinţele duhovnicesti, în Lucrările Sf. Grigorie Teologul, lb. rusă, Editura Soikin, St. Petersburg, vol. 2, pag. 29).
Astfel, îngerii, în vreme ce sunt „duhuri” si „flacără de foc” (Psalmi 103, 5; Evrei 1, 7) si sălăsluiesc într-un loc unde legile pământesti ale timpului si spaţiului nu lucrează, sunt totusi mărginiţi în timp si spaţiu, si lucrează în asemenea chipuri „materiale” (dacă se poate spune asa) încât unii Părinţi nu sovăie să vorbească despre „trupurile subţiri” ale îngerilor. Sf. Ioan Damaschin, în sec. al VIII-lea, strângând învăţătura Părinţilor dinaintea lui, spune: „Dacă îl asemuim cu noi, se spune că îngerul este duhovnicesc si nematerial, desi asemănându-l cu Dumnezeu, Care este singurul fără de asemănare, totul dovedeste a fi trupesc si material -pentru că numai Dumnezeu este cu adevărat nematerial si duhovnicesc”. Şi el spune iarăsi: „Îngerii sunt mărginiţi, pentru că atunci când se află în cer, ei nu sunt si pe pământ, si atunci când sunt trimisi de Dumnezeu pe pământ, ei nu rămân si în cer. Oricum ei nu sunt mărginiţi de ziduri sau porţi sau zăvoare, pentru că sunt nemărginiţi. Spun că sunt nemărginiţi pentru că ei nu se arată întocmai asa cum sunt. Îngerii se arată celor drepţi si celor cărora Dumnezeu doreste să li se arate. Dimpotrivă, ei se arată în chipuri felurite celor care îi pot vedea.” (Arătarea cea adevăratăa credinţei ortodoxe, II, 3, în Părinţi bisericesti, New York, 1958, vol. 37, pag. 205-206).
Spunând că îngerii „nu se arată asa cum sunt”, de bună seamă că Sf. Ioan Damaschin nu se împotriveste Sfântului Vasile, care spune că îngerii se arată „în chipul propriilor lor trupuri”. Amândouă zicerile sunt adevărate, asa cum pot ele fi văzute cu limpezime, în numeroasele lucrări ale îngerilor din Vechiul Testament. Astfel, Arhanghelul Rafail îl însoţea pe Tobie vreme de multe săptămâni, fără a fi vreodată bănuit că nu ar fi fost om. Totusi, când Arhanghelul s-a descoperit singur în sfârsit, el a zis: În toate aceste zile eu am fost vizibil pentru tine, dar eu nu am mâncat, nici nu am băut, dar ţie numai ţi s-a părut că a fost asa (Tobie 12, 19). Cei trei îngeri care s-au arătat lui Avraam, au lăsat de asemenea părerea că mâncau si se credea că erau oameni (Facerea 18, 19). La fel, Sf. Chiril al Ierusalimului, în Cateheze, ne spune în legătură cu îngerul care i s-a arătat lui Daniil, că „la vederea lui Gavriil, Daniil s-a înfiorat si, desi era prooroc, nu a cutezat să-i răspundă, până când îngerul s-a schimbat el însusi în chipul fiului omului”. (Cateheze IX, 1, Eerdmans, Părinţi niceeni si post-niceeni, vol. VII, pag, 51). Totusi, în cartea lui Daniil, (Cap. 10), citim că si în cea dintâi arătare uimitoare a lui, îngerul era ca un om, doar cu o oarecare strălucire (faţa sa ca înfăţisarea fulgerului, ochii lui ca torţi arzând, braţele si picioarele luicaniste scânteieri de bronz lustruit) care nu putea fi îndurată de ochi omenesti. Astfel, arătarea unui înger este aceeasi ca si arătarea unui om; dar pentru că „trupul” îngeresc nu este material, până si simpla vedere a arătării de foc, strălucitoare, este de ajuns pentru a uimi pe oricare om viu. Arătările îngeresti trebuie din nevoie să fie potrivite privirilor omenesti, arătându-se mai puţin strălucitori decât sunt ei cu adevărat, insuflând mărire.
Fer. Augustin mai spune despre sufletul omenesc, că atunci când sufletul este despărţit de trup, „omul care se află într-o asemenea stare, desi se află doar în duh si nu în trup, totusi, vede ca si cum s-ar afla în trup, fără să-si dea seama de nici un fel de deosebire între cele două stări”. (Cetatea lui Dumnezeu , cartea XXI, 10; Modern Library Edition, New York, 1955, pag. 781). Acest adevăr a fost întărit din plin în experienţele personale a mii de oameni adusi din nou la viaţă în zilele noastre.
Dar dacă vorbim despre „trupurile” îngerilor si ale altor duhuri, trebuie să fim cu purtare de grijă ca să nu socotim că însusirile cele obisnuite sunt însusirile cele mai însemnate ale lor. La sfârsit, Sf. Ioan Damaschin spune, „chipul si deslusirea acestei materii numai Ziditorul o cunoaste” (Arătarea cea adevăratăa credinţei ortodoxe, pag. 205). În apus, Fer. Augustin a scris că este acelasi lucru dacă alegem să vorbim despre „trupurile aeriale” ale dracilor sau ale altor duhuri, sau pur si simplu, le numim „fără trup” (Cetatea lui Dumnezeu, XXI, 10, pag. 781).
Episcopul Ignatie a dat poate prea mare atenţie deslusirii „trupurilor” îngerilor în termenii cunostinţelor stiinţifice ale sec. al XIX-lea despre gaze. Din această pricină s-a ivit o oarecare neînţelegere între el si Episcopul Teofan Zăvorâtul, care a socotit trebuincios să întărească ideea despre firea simplă a duhurilor, (care, desigur, nu sunt alcătuite din molecule care sunt tot gaze). Oricum, despre lucrul cel mai important -„învelisul usor” pe care îl au toate duhurile -el a fost de acord cu Episcopul Ignatie (vezi Pr. George Florovski, Căi ale teologiei rusesti, în lb. rusă, Paris, 1937, pag. 394-395). Poate că ivirea unor înţelegeri gresite asupra unui aspect de însemnătate mai mică, sau unele semne de întrebare asupra terminologiei, au fost pricina împotrivirii care s-a ridicat în apus, în veacul al V-lea, când Pr. latin Sf. Faustus de Lerins a afirmat aceeasi doctrină a „materialităţii” relative a sufletului, bazată pe învăţătura Părinţilor răsăriteni.
Dacă alcătuirea firii îngeresti este cunoscută numai lui Dumnezeu, înţelegerea lucrărilor îngerilor (cel puţin în această lume) este pe măsura tuturor, despre aceasta aflându-se multe mărturii atât în Sfânta Scriptură, cât si în scrierile Patristice, ca si în Vieţile sfinţilor. Pentru a înţelege deplin vedeniile care se arată muribunzilor, va trebui să înţelegem mai ales în ce chip se arată îngerii (dracii) căzuţi. Îngerii adevăraţi se arată întotdeauna în chipul lor cel adevărat (doar mai puţin strălucitori decât sunt ei cu adevărat), si ei lucrează numai pentru a împlini voia si poruncile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, îngerii căzuţi, desi se arată uneori în chipul lor adevărat (pe care Sf. Serafim de Sarov l-a numit ca „urâcios”), îsi iau de obicei felurite înfăţisări si săvârsesc numeroase „minuni” cu puterile pe care le au în stăpânire potrivit veacului lumii acesteia (Efeseni 2, 2). Locul lor de sălăsluire este aerul, si menirea lor de căpetenie este de a-i ispiti sau de a-i înfricosa pe oameni, si astfel să-i târască spre pierzare, dimpreună cu ei însisi. Crestinismul luptă împotriva lor: Lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).
Fer. Augustin, în tratatul său mai puţin cunoscut, „Prezicerile dracilor”, scris atunci când i s-a cerut să lămurească unele dintre multele lucrări drăcesti ale vechii lumi păgâne, oferă un punct de vedere general bun despre lucrările dracilor:
„Prin simţirea cu ajutorul simţurilor, care ţin de trupul spiritual, firea dracilor întrece cu repeziciune simţirea trupurilor celor pământesti, cât si viteza acelora, din pricina mobilităţii mult mai mari a trupului spiritual. Trupurile spirituale depăsesc neasemuit de mult, atât miscările oamenilor si ale animalelor, cât si zborul păsărilor. Înzestrate cu acestre două însusiri, care sunt darurile trupului spiritual, cu simţirea foarte ascuţită si viteza de miscare foarte mare, ele vestesc mai dinainte si fac cunoscute multe lucruri, pe care le-au aflat cu mult mai devreme. La acestea, oamenii se minunează, din pricina încetinelii simţirii pământesti. Prin vremea îndelungată în care îsi întind viaţa, dracii au câstigat o experienţă cu mult mai mare în întâmplări decât au dobândit oamenii în scurtimea zilelor vieţii lor. Prin aceste însusiri, dobândite prin firea trupurilor spirituale, dracii, nu numai că vestesc mai dinainte multe lucruri care vor avea loc, dar fac si multe minuni” (Prezicerile dracilor , Cap. 3, în Părinţi bisericesti, vol. 27, pag. 426).
Multe dintre „minunile” si arătările dracilor sunt istorisite în lunga predică a Sf. Antonie cel Mare, care se află în Viaţa sa, scrisă de Sf. Atanasie. Aici se vorbeste si despre „trupuri mai luminoase” de draci (Cap. 11, Edition of Eastern Orthodox Books, Willits, California, 1976, pag. 19-29). Viaţa Sfântului Ciprian, care a fost mai înainte vrăjitor, cuprinde de asemenea numeroase istorisiri ale schimbărilor si minunilor drăcesti, povestite de un mărturisitor care a fost de faţă la ele (vezi The Orthodox Word, 1976, nr. 5).
O prezentare clasică a lucrărilor dracilor, se află în Convorbirile Sfântului Ioan Casian (VII si VIII), marele Părinte al Galiei, al secolului al V-lea, si cel care a răspândit pentru prima oară întreaga învăţătură monahicească răsăriteană în apus. Sf. Ioan Casian scrie: „O mulţime atât de mare de duhuri rele umplu acest văzduh, care se întinde între cer si pământ, în care acelea plutesc în tulburare, iar nu în trândăvire, că Dumnezeu, prin rânduiala Lui, pentru binele nostru le-a ascuns si le-a îndepărtat din privelistea oamenilor. Altfel, din pricina lovirii din partea lor, sau din pricina privelistii înfricosătoare a chipurilor lor, pe care si le iau si le schimbă după voia lor, ori de câte ori doresc ei, oamenii ar fi stăpâniţi de chinuire de neîndurat si gata de pierzare …
Despre faptul că duhurile necurate sunt stăpânite de puteri rele si se află sub ocârmuirea acelora, ne învaţă nu numai mărturia Sfintelor Scripturi, pe care o citim în răspunsul Domnului către fariseii care L-au defăimat: dacă Eu scot demonii cu ajutorul lui Belzebul, prinţul demonilor (Matei 12, 27) – ci si vedeniile limpezi si întâmplările din Vieţile sfinţilor.
Când unul dintre fraţii nostri călătorea prin acest pustiu, găsind o oarecare pesteră după căderea nopţii, s-a oprit acolo si a dorit să-si facă rugăciunea de seară înăuntru. În vreme ce cânta psalmii după obicei, ceasurile treceau si s-a făcut după miezul nopţii. După terminarea rugăciunii, dorind să-si odihnească puţin trupul obosit, s-a întins pe jos si deodată a început să vadă hoarde de draci fără de număr, venind laolaltă din toate părţile; venind într-un sir fără de sfârsit, unii mergeau înaintea căpeteniei lor, alţii după. Căpetenia lor a venit la sfârsit. Acesta era mai înalt si mai mare decât toţi, si era si la înfăţisare mai înfricosător. După ce a fost adus un tron, acela s-a asezat într-o înaltă curte de justiţie si cu judecată amănunţită a început să socotească lucrările fiecăruia. Unii au mărturisit că au fost neputinciosi să-i ispitească pe împotrivitorii lor. Căpetenia lor a poruncit, folosind ocări si batjocoriri, ca aceia să fie alungaţi de la faţa lui, căci erau trândavi si nepăsători, ocărându-i cu un răget de urgie, că trecuse prea multă vreme si nu aduseseră nici un fel de roade. Dar cei care au mărturisit că ispitiseră pe cei care le fuseseră rânduiţi lor, au fost înconjuraţi de cinstire mare, cu înflăcărare mare si cu uralele gălăgioase ale tuturor, ca fiind cei mai curajosi luptători, slăviţi, ca pildă pentru toţi.
Unul dintre cele mai rele duhuri dintre acelea, a păsit înainte sia mărturisit cu bucurie drăcească, ca si cum ar fi avut o izbândă mare, că el biruise în cele din urmă un bine cunoscut călugăr, al cărui nume nu l-a dat, după ispitiri neîncetate, vreme de cincisprezece ani, ademenindu-l chiar în noaptea aceea cu păcatul curviei … La această mărturisire au râs cu toţii din destul, iar acela s-a îndepărtat, fiind slăvit cu mari laude, de către mai marele întunecimii, si fiind încununat cu slavă mare. La ivirea zorilor, întreaga mulţime de draci s-a făcut nevăzută.” Mai târziu, fratele care fusese de faţă la această întâmplare, a aflat că ceea ce s-a spus despre călugărul cel căzut, era adevărat (Convorbiri VIII, 12, 16 traducerea rusească a Episcopului Petru, Moscova, 1892, pag. 313, 315 ).
Astfel de experienţe s-au întâmplat crestinilor ortodocsi până în veacul nostru. Este limpede că acestea nu sunt vise ori vedenii, ci întâmplări adevărate, petrecute în stare de veghe, cu draci, asa cum sunt ei – dar asta se întâmplă în chip firesc, numai după ce au fost deschisi ochii cei duhovnicesti pentru a vedea aceste fiinţe, care, sunt nevăzute de ochii oamenilor, în chip obisnuit. Până nu demult, se pare că erau foarte puţini crestini ortodocsi „învechiţi” sau cu „minte strâmtorată”, care mai puteau să creadă în „adevărul neabătut” al acestui fel de povestiri. Chiar si astăzi mai sunt unii ortodocsi care socotesc că este greu de primit aceste experienţe, credinţa modernă fiind atât de răspândită, că îngerii si dracii sunt „duhuri curate” si că nu lucrează în asemenea chipuri materiale. Doar în urma lucrărilor drăcesti mult sporite din ultimii ani, aceste povestiri încep să pară din nou a fi cu putinţă. De asemenea, experienţele de „după moarte”, larg răspândite, au deschis sălasul realităţii nemateriale multor oameni obisnuiţi, care nu au avut nici o legătură cu ocultismul, si a ajuns una dintre nevoile acestor vremuri, să se dobândească o lămurire adevărată si limpede a acestui sălas si a fiinţelor care sălăsluiesc acolo. Numai crestinismul ortodox poate aduce această lămurire, păstrând învăţătura crestină curată până în zilele noastre.
Să vedem mai concret cum se arată îngerii (si dracii) la ceasul mortii.

CAPITOLUL III

Arătări ale îngerilor si dracilor la ceasul morţii

In aceste experienţe, proaspătul dispărut este de obicei intâmpinat de doi îngeri. Iată cum îl înfăţisează autorul lucrării „De crezut pentru mulţi”: „Nici nu începuse bine bătrâna soră să rostească aceste cuvinte (’Să mostenească Împărăţia Cerului!’), că s-au arătat lângă mine doi îngeri; pentru o pricină oarecare am cunoscut într-unul dintre ei pe îngerul meu păzitor, dar celălalt îmi era necunoscut” (pag. 22). (Mai târziu, un pustnic cucernic i-a spus că acela era „îngerul de întâlnire”.) Sf. Teodora, a cărei călătorie după moarte prin „vămile” văzduhului este istorisită în viaţa Sf. Vasile cel Nou (sec. al X-lea, 26 martie), relatează că „atunci când am fost la capătul puterilor, deodată am văzut doi îngeri strălucitori ai lui Dumnezeu, care erau ca niste tineri minunaţi, de o frumuseţe cu neputinţă de grăit prin cuvânt. Feţele lor erau mai strălucitoare decât soarele, privirea lor era plină de dragoste, părul capului lor era alb ca zăpada, în jurul capului aveau aureole aurii, strălucitoare, care se răspândeau în jur, vesmintele lor străluceau ca fulgerul, si pieptul le era încins cu esarfe aurii în chip de cruce” (vezi traducerea în Taine vesnice dincolo de mormânt, pag. 70). Sf. Salvie, Episcopul Galiei, din sec. al VI-lea, povesteste astfel propria sa experienţă de moarte: „Când chilia mea s-a cutremurat acum patru zile, si m-aţi văzut zăcând mort, am fost ridicat de doi îngeri si dus până în cele mai înalte suisuri ale cerului” (Sf. Grigorie de Tours, Istoria francilor , VII, 1; vezi Viaţa Sf. Salvie în The Orthodox Word, 1977, nr. 5).
Menirea acestor îngeri este de a lua sufletul nostru iesit din trup, în călătoria sa în viaţa de dincolo. Nu este nimic nelămurit în privinţa lor, nici în înfăţisare nici în lucrare; având înfăţisare omenească, ei apucă „trupul usor” al sufletului si îl duc departe. „Îngerii purtători de lumină mi-au luat îndată sufletul în braţele lor” (Sf. Teodora, vezi Taine vesnice …, pag. 71). „Luându-mă cu braţele, îngerii m-au purtat chiar prin peretele camerei …” (De crezut pentru mulţi …, pag. 22). Sf. Salvie a fost „ridicat de doi îngeri”. Astfel de exemple s-ar mai putea aduce.
De aceea, nu se poate spune că „fiinţa de lumină” din experienţele de astăzi, este un înger călăuzitor în viaţa de dincolo. „Fiinţa de lumină” nu are chip văzut, nu duce sufletul nicăieri, nu intră cu sufletul într-un dialog, si arată în succesiune rapidă faptele săvârsite în viaţa de pe pământ. Nu orice fiinţă care se arată ca înger, este înger cu adevărat, căci chiar satana se preface în înger de lumină (II Cor. 11, 14). Astfel, aceste fiinţe, fără să aibă măcar înfăţisarea îngerilor, cu siguranţă nu pot fi recunoscute ca atare. Întâlnirile de netăgăduit cu îngerii, par să nu aibă loc aproape niciodată în experienţele de „după moarte” din zilele noastre – vom încerca să lămurim aceasta mai jos.
Este posibil ca „fiinţa de lumină”, care este de fapt un drac, să se ascundă sub chipul unui „înger de lumină”, nedeslusit, pentru a-l ademeni pe muribund chiar în clipa când sufletul se desparte de trup? Dr. Moody (Viaţă după viaţă, pag. 107-108; Consideraţii, pag. 58-60) si alţi cercetători ridică această problemă, doar pentru a înlătura posibilitatea de a nu fi împăcat cu efectele cele „bune” pe care le poate săvârsi în muribund, arătarea lor. De bună seamă, socotinţele acestor cercetători asupra „răului” sunt foarte copilăresti. Dr. Moody crede că „satana probabil ar spune celor pe care el îi stăpâneste, să urmeze un drum al urii si al pierzării” (Viaţă după viaţă, pag. 108) si pare a fi cu totul inconstient de faptul că literatura crestină înfăţisează adevărata fire a ispitelor drăcesti, care sunt prezentate în chip neschimbat ca ceva „bun”.
Deci, ce ne învaţă ortodoxia despre ispitele drăcesti din ceasul morţii? Sf. Vasile cel Mare, în tâlcuirea Psalmilor, la cuvintele: Mântuieste-mă de toţi cei ce mă prigonesc si mă izbăveste,canucumva să răpească sufletulmeu caunleu
(Psalm 7, 1-2), dă această lămurire: „Eu cred că marii războinici ai lui Dumnezeu care s-au luptat din destul cu vrăjmasii cei nevăzuţi întru toată lungimea zilelor vieţii lor, după ce au scăpat de toate prigonirile, si au ajuns la capătul zilelor lor, sunt cercetaţi de către mai marele lumii acesteia pentru ca, dacă sunt aflaţi cu răni din luptă, sau murdărie, sau urmări ale păcatului, să fie opriţi. Dar, dacă sunt aflaţi fără răni, si fără de păcat, ei pot fi adusi de către Hristos la odihna lor, ca fiind de nebiruit si slobozi. De aceea, Proorocul se roagă atât pentru viaţa lui de aici cât si pentru viaţa lui viitoare. Iată ce zice el: Mântuieste-mă de toţi cei ce mă prigonesc, si acolo, la vremea judecăţii, si mă izbăveste, ca nu cumva să răpească sufletul meu ca un leu . Şi poţi învăţa aceasta chiar de la Dumnezeu, care înainte de a pătimi a spus: Căci vine si stăpânitorul acestei lumi si el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)” (Sf. Vasile cel Mare, Predici exegetice, Catholic University of America Press, 1963, pag. 167-168).4
Cu adevărat, nu numai luptătorii crestini trebuie să înfrunte încercările dracilor la ceasul morţii. Sf. Ioan Gură de Aur, în Omiliile sale la Evanghelia după Matei, istoriseste cu înflăcărare ce se întâmplă adesea cu păcătosii obisnuiţi, la ceasul morţii. „Cei mai mulţi oameni pot fi auziţi atunci, povestind grozăvii si vedenii înfricosătoare, priveliste pe care muribunzii nu sunt în stare să o rabde, iar adesea cutremură chiar si patul lor cu mare putere, îi privesc înfricosător pe cei ce stau împrejur, sufletul se străduieste să rămână în lăuntrul trupului, nedorind să fie izgonit, si nu este în stare să rabde privirea îngerilor care se apropie. Dacă fiinţele omenesti, care sunt înspăimântătoare, ne pricinuiesc chinuire privindu-le, când vedem îngerii ameninţând, si puteri mari printre vizitatorii nostri, cum să nu suferim când sufletul este smuls din trup si tras afară, si plânge mult, si totul este în desert?” (Omilia 53 la Evanghelia dupăMatei, Părinţi niceeni si post-niceeni, Editura Eerdmans, 1973, vol. 10, pag. 331-332).
Vieţile sfinţilor ortodocsi cuprind numeroase istorisiri cu astfel de privelisti cu draci, care se arată la ceasul morţii, de obicei cu scopul de a înfricosa persoana care moare, si să o silească să dorească cu dinadinsul mântuirea. Sf. Grigorie, de pildă, în Dialogurile sale, povesteste despre un oarecare om bogat, care era robul multor patimi: „Cu puţină vreme înainte de a muri, el a văzut duhuri urâcioase stând înaintea lui, ameninţându-l cumplit că-l vor duce în adâncul iadului … Întreaga familie s-a strâns în jurul lui plângând si tânguindu-se. Cu toate că ei nu puteau să vadă cu adevărat duhurile cele rele si
4 Acest pasaj se referă probabil mai ales la vămile întâlnite după moarte; în Cap. VI de mai jos, se află o istorisire amănunţită a experienţei încercărilor si ispitelor drăcesti, la care este supus sufletul înainte si după moarte.
lovirile lor îngrozitoare, ei puteau să-si dea seama chiar din povestirile omului bolnav, din tremurăturile trupului si din gălbejeala feţei aceluia, că duhurile rele se aflau acolo. Din pricina înfricosării cumplite a acestor privelisti groaznice, el se răsucea în pat de pe o parte pe alta,… Apoi, aproape sfârsit de puteri si lipsit de orice alinare, a strigat: ’Mai dă-mi vreme până dimineaţă! Mai ţine-mă măcar până dimineaţă!’ Şi cu aceasta, viaţa lui a fost însfăcată” (Dialoguri IV, 40, pag. 245-246). Sf. Grigorie povesteste si alte întâmplări asemănătoare, asa cum face si Bede în Istoria Bisericii si a poporului englez (Cartea V, 13, 15). Asemenea experienţe nu erau deloc neobisnuite în America, încă din sec. al XIX-lea. O antologie recentă cuprinde numeroase vedenii de pe patul de moarte, din timpul sec. al XIX-lea, ale păcătosilor nepocăiţi, cu titluri ca: „Mă aflu în flăcări -scoate-mă de aici!”; „Of, mântuiţi-mă! Aceia mă trag în iad!” si „Vine diavolul să-mi tragă sufletul în jos, la iad!” (John Myers, Glasuri de la capătul vesniciei, Spire Books, Old Tappan, N. J., 1973, pag. 71, 109, 167, 196, etc.).
Totusi, Dr. Moody nu a povestit nimic asemănător: cu adevărat, toate experienţele muribunzilor din cartea sa (în afara sinucigasilor, vezi pag. 127-128), sunt dintre cele plăcute, fie că oamenii sunt crestini sau nu, religiosi sau nu. Doctorii Osis si Haraldsson, pe de altă parte, au aflat lucruri asemănătoare asupra acestei experienţe, în studiile lor.
Acesti cercetători au ajuns la aceleasi rezultate ca Dr. Moody: arătarea vizitatorilor din altă lume este privită ca un lucru bun, pacientul primeste moartea, experienţa este plăcută, pricinuind liniste si înălţare, si adesea durerea încetează înaintea morţii. Oricum, în studiul indian, o treime dintre pacienţii care au văzut arătări, păstrează o amintire de frică, de scârbe si tulburare, care vin din arătarea de „yamdoots” (vestitori hindusi ai morţii), sau alte fiinţe; acesti indieni se împotrivesc si încearcă să scape de vestitorii din altă lume. Astfel, într-o experienţă, un cleric indian a povestit atunci când era pe moarte: „Stă cineva acolo! Are o căruţă cu el, asa că trebuie să fie un ’yamdoot’! Trebuie să ia pe cineva cu el. Mă supără că vrea să mă ia pe mine! … Vă rog, ţineţi-mă; nu merg! Durerea lui a sporit si a murit” (La ceasul morţii, pag. 90). Un hindus care era pe moarte, „a zis deodată: ’Yamdoot vine să mă ia cu el. Daţi-mă jos din pat ca yamdoot să nu mă găsească.’ El a arătat înspre afară si în sus: ’Iată-l.’ Acea încăpere de spital era la parter. Afară, la fereastra clădirii era un copac mare, cu o mulţime de ciori care stăteau pe crengi. Chiar atunci când bolnavul a avut vedenia, toate ciorile au zburat din copac, cu zarvă mare, ca si cum cineva trăsese cu pusca. Am fost atât de uimiţi de aceasta, că ne-am repezit afară, dar nu am văzut nimic care să fi tulburat ciorile. Ele erau de obicei foarte linistite, asa încât toţi cei care eram de faţă, am văzut zborul lor brusc si zgomotos, tocmai în clipa când bolnavul a avut vedenia. Era ca si cum ciorile se făcuseră constiente de ceva înfricosător. Îndată după ce s-a întâmplat aceasta, pacientul a căzut în comă si câteva clipe mai târziu si-a dat ultima suflare” (pag. 41-42). Unii „yamdoots” au o înfăţisare înspăimântătoare, si aduc chiar si mai multă uimire asupra muribunzilor.
Aceasta este deosebirea cea mai izbitoare între experienţa de moarte americană si indiană, din studiul doctorilor Osis si Haraldsson, dar autorii nu pot oferi nici un fel de lămuriri pentru aceasta. Apare în chip firesc întrebarea: De ce experienţa americană modernă este aproape cu totul lipsită de acest element -frica pricinuită de arătări înfricosătoare, din alte lumi -care sunt atât de obisnuite atât în experienţa crestină din trecut, cât si în experienţa indiană actuală?
Nu este nevoie să deslusim desăvârsit firea arătărilor din faţa muribunzilor, pentru a vedea că ele atârnă, într-o oarecare măsură, după cum am văzut deja, de asteptările muribundului sau de ceea ce el este pregătit să vadă. Astfel, crestinii veacurilor trecute, care aveau o credinţă puternică în iad, sia căror experienţă îi osândea în sfârsit, adesea vedeau draci la moarte.
Îndienii de astăzi, care, de bună seamă, sunt mai „primitivi” decât americanii, în credinţele si înţelegerea lor, văd adesea fiinţe care sunt pe măsura fricii lor, încă foarte adevărate, de viaţa de după moarte; în vreme ce americanii contemporani, cu părerile lor „luminate”, văd arătări în armonie cu viaţa lor „îndestulată” si cu credinţa lor, care în general nu cuprinde o frică foarte adevărată de iad, sau constiinţa de draci.
Obiectiv vorbind, dracii aduc ispitiri care sunt pe măsura stării sufletesti sau a asteptărilor celor ce sunt ispitiţi. Pentru cei cărora le este frică de iad, dracii pot să se arate în chipuri înfricosătoare pentru a-l face pe om să moară într-o stare de deznădejde; dar pentru cei care nu cred în iad (sau pentru protestanţi, care cred că ei sunt „mântuiţi” fără gres, si de aceea nu trebuie să le fie frică de iad), dracii le aduc în chip firesc ispite, în vreo altă arătare, ca să nu-si arate limpede scopul lor rău. La fel, chiar unui luptător crestin, care a suferit deja foarte mult, dracii pot să i se arate într-un asemenea chip, încât să-l atragămai degrabă, decât să-l înfricoseze.
Ispitele dracilor, cu care au împresurat-o pe Sf. Mavra, muceniţă din sec. al III-lea, în vreme ce murea, ne dau o pildă bună pentru cel din urmă chip de ispite, din ceasul morţii. După ce a fost răstignită pe cruce vreme de nouă zile, dimpreună cu bărbatul ei, Sf. Timotei, ea a fost ispitită de diavol. Viaţa acestor sfinţi ne spune cum Sf. Mavra însăsi a povestit ispitele bărbatului ei, care a fost împreună mucenic cu ea:
„Fă-ţi curaj, frate, si alungă somnul de la tine. Fii cu trezvie si ia aminte la ceea ce am văzut eu. Mi s-a părut că înaintea mea, când mă aflam într-o uimire oarecare, se afla un om care ţinea în mână un potir cu lapte si miere de albine. Acest om mi-a spus: ’Ia asta si bea.’ Dar eu i-am spus: ’Cine esti tu?’ Şi el a răspuns: ’Eu sunt un înger al lui Dumnezeu.’ Atunci eu i-am zis: ’Hai să ne rugăm lui Dumnezeu.’ Atunci el mi-a zis: ’Eu am venit la tine ca să-ţi usurez suferinţele. Am văzut că îţi doreai foarte mult să mănânci si să bei, căci până acum n-ai mâncat cu adevărat nimic.’ Atunci i-am zis: ’Cine ţi-a insuflat atâta milă pentru mine? Ce înseamnă nevoinţa si postul meu pentru tine? Nu stii că Dumnezeu este puternic, ca să facă ceea ce este cu neputinţă la oameni?’ Când m-am rugat, am văzut cum acest om si-a întors faţa către apus. Din aceasta, am priceput că era vorba de o înselare satanică. Satan dorea ca să ne încerce chiar pe cruce. Îndată după aceea, vedenia a dispărut.
Apoi, un alt om a venit la mine si mi s-a părut că m-a dus la un râu de lapte si miere, si mi-a zis: ’Bea.’ Dar eu am răspuns: ’Eu ţi-am spus deja că nu voi bea nici apă, nici vreun alt fel de băutură pământească, până când nu voi bea potirul morţii întru Hristos, Dumnezeul meu, pe care îl va pregăti El Însusi pentru mine, cu mântuirea si cu viaţa vesnică a nemuririi.’ Când am rostit aceasta, omul acela a băut din râu, si grabnic, el dimpreună cu râul s-au făcut nevăzuţi” (Vieţile sfinţilor, în lb. rusă, 3 mai; vezi traducerea în lb. engleză în J. A. M. Fastre, S. J., Faptele celor dintâi mucenici , seria a V-a, Philadelphia, 1878, pag. 227228). A treia arărate în faţa Sfintei Mavra, aceea a unui înger adevărat, va fi prezentată mai târziu în acest studiu, dar aici este deja limpede ce purtare de grijă au crestinii adevăraţi în primirea „descoperirilor” din ceasul morţii.
Deci ceasul morţii este cu adevărat vremea ispitirii drăcesti, iar „experienţele duhovnicesti”, pe care le au oamenii în vremea aceea (chiar dacă ele par să fie „după” moarte – o chestiune ce se va discuta mai jos), trebuie judecate cu aceleasi judecăţi ale învăţăturii crestine, asa cum sunt socotite si celelalte „experienţe duhovnicesti”. La fel, „duhurile” care se pot întâlni în această vreme, trebuie puse la încercarea lumii, pe care Apostolul Ioan o spune în cuvintele: Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcămulţi prooroci mincinosi au iesit în lume
(I Ioan 4,1).
Unii critici ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, au arătat deja asemănarea dintre „fiinţa de lumină”, si „călăuzele duhovnicesti” si „prietenii spirituali” ai spiritismului mediumnistic. De aceea, să aruncăm o scurtă privire asupra teoriei spiritiste, unde se vorbeste despre „fiinţele de lumină” si vestirile lor. Un text spiritist obisnuit (J. Arthur Hill, Spiritismul, istoricul, fenomenele si doctrina lui, New York, George H. Doran Co., 1919), observă că „doctrina spiritelor este pururea, sau sub aspect lucrător pururea, întru bună potrivire cu înalte măsuri morale. În problema credinţei, ea este întotdeauna teistă, bazată pururea pe smerenie, dar nu cu multă purtare de grijă asupra minţii, ca aceea care se observă la Sinoadele ecumenice ale Bisericii” (pag. 235). Mai mult, această carte spune că iubirea este „nota cheie” si „doctrina centrală” a teoriei spiritiste (pag. 238); că „slăvita cunoastere” este primită de la spirite, determinându-i pe spiritisti să-si asume răspunderea lucrării misionare de a răspândi „stirea că viaţa după moarte este o certitudine” (pag. 185-186); si că spiritele „înaintate” îsi pierd „mărginirile” personalităţii si ajung să lucreze mai mult ca „înrâuriri” decât ca persoane, „luminându-se” din ce în ce mai mult (pag. 300-301). Într-adevăr, spiritistii, în laudele lor, invocă întocmai „fiinţele de lumină”;

„Stăpâni sfinţi ai luminii!
Ascunsi de la privirile noastre adormite …
Trimiteţi vestitorii vostri de lumină
Deschideţi privirea noastră lăuntrică” (pag. 186-187).

Toate acestea sunt de ajuns pentru a ne face bănuitori asupra „fiinţei de lumină” care se arată acum oamenilor, care nu sunt constienţi de firea si subţirimea lucrurilor diavolesti. Bănuiala noastră se întăreste mai mult, când auzim că Dr. Moody spune că unii descriu această fiinţă ca „o persoană veselă”, cu „simţul umorului”, care îi aduce persoanei care moare „bună dispoziţie” si „distracţie” (Viaţă după viaţă, pag. 49, 51). O astfel de fiinţă, cu vestirea ei de „iubire si înţelegere”, pare cu adevărat foarte josnică si „spiritele” bine-dispuse, de la sedinţele de spiritism sunt draci, fără nici o îndoială (când sedinţa de spiritism nu este
o înselăciune).
Acest fapt i-a făcut pe unii să socotească, că toate întâmplările de „după moarte” de acum, nu sunt adevărate, si că sunt prezentate ca o înselare drăcească. Protestanţii evanghelici, spun într-o carte că, „ne dăm seama că există primejdii noi si necunoscute în această întreagă înselare a vieţii de după moarte. Crezând chiar si foarte puţin în istorisirile experienţelor clinice, ne dăm seama că pot fi urmări primejdioase pentru oamenii care cred în Biblie. Crestinii adevăraţi au considerat că fiinţa de lumină nu este altceva decât Iisus Hristos si, din nefericire, acesti oameni se află în situaţia cea mai prielnică de a fi prostiţi” (John Weldon si Zola Levitt, Există viaţă după moarte? Harvest House Publishers, Irvine, California, 1977, pag. 76). Pentru a se întoarce la această chestiune, autorii acestei cărţi citează câteva asemănări însemnate, între unele experienţe de „după moarte” din zilele noastre si experienţele mediumurilor si ale ocultistilor din vremurile recente, în plus, atrăgând atenţia asupra faptului de netăgăduit, că un număr de cercetători ai vieţii de „după moarte” sunt interesaţi si de ocultism, si chiar au avut legături cu mediumuri (pag. 64-70).
Există, de bună seamă, mult adevăr în aceste observaţii. Din nefericire, fără învăţătura crestină întreagă asupra vieţii după moarte, chiar si „oamenii care cred în Biblie” si o înţeleg cel mai bine, sunt înselaţi, alungând adevăratele experienţe ale sufletului după moarte, dimpreună cu experienţele care pot fi cu adevărat înselări diavolesti. Astfel de oameni sunt deschisi să primească experienţele înselătoare ale vieţii de „după moarte”, asa după cum vom vedea.
Doctorii Osis si Haraldsson, care au avut „experienţe lărgite nemijlocite cu mediumuri”, fac o asemănare între arătările dinaintea ochilor muribunzilor si lucrările spiritismului. Cu toate acestea, ei observă o „deosebire prea mare”, de bază, între aceste două feluri de experienţe: „În loc să continue un fel oarecare de viaţă pământească (asa cum povestesc mediumurile), supravieţuitorii de după moarte, pătrund într-un fel de existenţă si experienţă cu totul noi” (La ceasul morţii, pag. 200). Într-adevăr, domeniul experienţelor de „după moarte” pare în general să fie deosebit de domeniul mediumnistic si spiritist
obisnuit. Dar acesta este încă un domeniu în care înselările diavolesti si sugestiile, nu numai că sunt cu putinţă, ci sunt de asteptat, mai ales în ultimele zile de viaţă, când vedem deja ispite duhovnicesti cu totul noi si mult mai subţiri, chiar semne mari si minuni până acolo încât să însele, dacă ar fi cu putinţă, chiar si pe cei alesi (Matei 24, 24).
De aceea, este foarte bine să fim bănuitori (cel puţin) în legătură cu „fiinţele de lumină”, care se pare că se arată la ceasul morţii. Ele par foarte asemănătoare cu dracii care se dau drept „îngeri de lumină” pentru a atrage, nu numai pe muribund, ci chiar mai mult decât atât, pe cei cărora acela le va istorisi această povestire mai târziu, dacă va fi readus la viaţă din moartea clinică.
Cu toate acestea, de o mare însemnătate este ca socotirea acestor fenomene de „după moarte”, si a altora asemenea, să aibă în vedere doctrina care vine din acestea, dacă este oferită de „fiinţa duhovnicească” văzută la ceasul morţii, sau pur si simplu este presupusă sau dedusă din întâmplări. Vom socoti problema acestei judecări după ce vom termina cercetarea experienţelor.
Unii oameni care au „murit” si s-au întors -de obicei, aceia care sunt sau au ajuns să fie foarte „religiosi”, au asemănat „fiinţa de lumină” pe care o întâlnesc, nu cu un înger, ci cu un „chip” nevăzut al lui Hristos Însusi. În lăuntrul unor astfel de oameni, această întâmplare este adesea legată de alt fenomen, care pentru crestinii ortodocsi este poate, la prima vedere, cel mai încurcat dintre toate cele întâlnite în experienţele de „după moarte” de astăzi: vedenia „raiului”.

CAPITOLUL IV

Experienţa contemporanăa „raiului”

In Viaţă după viaţă, Dr. Moody remarcă faptul că oamenii cu care a stat de vorbă, nu par să fi trăit întâmplări care să se numească „chipul mitologic al existenţei în viaţa de apoi” si încă mai sunt aplecaţi să nu creadă în părerea obisnuită despre rai si despre iad si în întregul „model răsplată-pedeapsă al vieţii de dincolo” (pag. 70).
În Consideraţii asupra vieţii de după viaţă, el afirmă că ultimile sale convorbiri au scos la iveală experienţele larg răspândite, de dincolo de moarte, despre „alte sălasuri de existenţă, care, foarte bine ar putea fi numite ceresti” (pag. 15). Un om s-a pomenit într-o „regiune de ţară cu ape curgătoare, iarbă, copaci, munţi” (pag. 16). O femeie a fost într-un „loc frumos”, care era asemenea aceluia, si „departe, în depărtare … am văzut un oras mare. Erau clădiri – clădiri separate. Străluceau minunat. Oamenii erau fericiţi acolo. Era apă scânteietoare, izvoare … un oras de lumină, presupun că asa s-ar numi” (pag. 17).
De fapt, asa cum spun si alte cărţi noi, această experienţă este destul de obisnuită. Autorii protestanţi pomeniţi mai sus, cred că această experienţă (cel puţin când privelistea este caracteristic biblică), este una crestină. Aceasta trebuie deosebită în chip limpede de majoritatea celorlalte experienţe de „după moarte”, pe care ei le cred înselări diavolesti. „Necredinciosii par să treacă prin experienţa înselătoare de acel fel, care în Biblie îi este atribuit anume lui satan. Credinciosii trăiesc întâmplări curate doctrinar, care ar putea reiesi din Scripturi” (Levitt si Weldon, Există viaţă după moarte?, pag. 116). Este aceasta adevărat sau experienţele credinciosilor si ale necredinciosilor sunt de fapt cu mult mai asemănătoare decât îsi pot închipui acesti autori?
Ei citează experienţele cu adevărat crestine ale lui Betty Malz, care a publicat o carte în care istoriseste experienţele sale „din afara trupului”, în vreme ce se afla în „moarte clinică”, care a durat 28 de minute. Îndată după moarte, ea s-a pomenit „urcând pe un deal verde, frumos … mergeam pe iarbă, care era de verdele cel mai viu pe care îl văzusem vreodată.” Era însoţită de un alt chip care mergea, „un chip de bărbat, înalt, în reverendă. Mă întrebam dacă era înger … Pe când mergeam, nu am văzut nici un soare -dar pretutindeni era lumină. În stânga erau flori de multe culori. Erau si copaci, arbusti … Am ajuns la o construcţie de argint măreaţă. Era ca un palat, în afară de faptul că nu avea turnuri. Pe când ne îndreptam spre el, am auzit glasuri. Erau melodioase, armonioase, amestecându-se în cor si am auzit cuvântul „Iisus” … Îngerul a păsit înainte si a pus mâna pe o poartă, pe care eu nu o văzusem mai înainte. Înaltă cam de 3,5 m, poarta era o placă tare, împodobită cu perle.” Când poarta s-a deschis, „am văzut înăuntru ceva ce părea să fie o stradă de culoarea aurului, acoperită cu sticlă sau apă. Lumina galbenă care s-a ivit era foarte puternică. Nu se poate povesti cu nici un fel de cuvinte. Nu am văzut nici un chip, cu toate că simţeam că este o Persoană. Deodată am stiut că lumina este Iisus.” Fiind chemată să intre pe poartă, si-a amintit de tatăl ei, care se ruga pentru ea, porţile s-au închis, si ea a coborât de pe deal, văzând soarele ridicându-se deasupra zidului de rubine -care îndată a răsărit peste orasul Terre Haute, unde s-a întors în trupul ei, din spitalul în care, în chip obisnuit era recunoscut ca o minune (Betty Malz, O clipă în vesnicie, Chosen Books, Waco Texas, pag. 84-89).
Este această experienţă cu adevărat deosebită de cele mai multe dintre cele povestite de Dr. Moody? (D-na Malz este de credinţă protestantăsi credinţa ei s-a întărit prin această experienţă.) Cititorul crestin ortodox nu este, desigur, la fel de lămurit de aceasta, asa cum sunt autorii protestanţi citaţi mai sus. Fiind destul de deosebită de orice fel de cunoastere pe care o putem avea despre chipul în care sufletul pătrunde în lumea cerească după moarte, si prin ce trece până ajunge acolo (acestea vor fi discutate mai târziu) -această experienţă nu este de fapt pentru noi foarte deosebită de experienţele de după moarte „pământesti” despre care s-a scris până acum. În afară de învelisul „crestin”, dat în chip firesc acestui fel de experienţe, de către credinciosul protestant (îngerul, lauda, chipul lui Iisus), există câteva elemente comune cu experienţele „pământesti”: simţământul de alinare si pace (pe care ea îl povesteste ca fiind într-o împotrivire adâncă cu lunile ei de boală dureroasă), „fiinţa de lumină” (pe care alţii o aseamănă tot cu „Iisus”), apropierea de un fel oarecare de sălas, aparte, care se află dincolo de un oarecare „hotar”. Şi este uimitor faptul că ea a văzut acest soare pământesc răsărind deasupra zidurilor de rubine, dacă acesta este cu adevărat raiul … Cum trebuie să pricepem noi această experienţă?
Multe experienţe asemănătoare se află în alte cărţi noi. O scurtă cercetare a lor, ne va ajuta să ne formăm o părere mai bună despre ceea ce se află în aceasta. Nu de mult, s-a scris o carte, în care s-a făcut o alcătuire a morţii „crestine” (mai ales protestante), si a experienţelor de „după moarte” (John Myers, Glasuri de la capătul vesniciei, Spire Books, Old Tappan, N. J., 1973). Într-o experienţă povestită în această carte, „a murit” o femeie, ea a fost slobozită din trup si a venit într-un loc cu multă lumină, privind printr-o „fereastră a cerului”. „Ceea ce am văzut eu acolo, făcea ca toate bucuriile pământului să pălească prin lipsa lor de însemnătate. M-am repezit să mă alătur mulţimii vesele de copii care cântau si zburdau în livada de meri … Erau flori înmiresmate si fructe rosii, coapte, pe copaci. Pe când stăteam acolo, sorbind acea frumuseţe, treptat am început să simt un Duh; un Duh de bucurie, pace si milă. Inima îmi ardea de dorinţa de a mă face o parte a acestei frumuseţi.” După ce s-a întors în trupul ei, după ce fusese „moartă” vreme de cincisprezece minute, „restul acelei zile si în ziua următoare, cealaltă lume era pe departe mult mai adevărată pentru mine decât cea în care mă întorsesem” (pag. 228-231, reprodus după Guideposts Magazine, 1963). Această experienţă a pricinuit o asa zisă bucurie „duhovnicească” asemănătoare cu aceea a D-nei Malz, si la fel ca aceea, a dat o nouă măsură religioasă vieţii omului după această experienţă. Dar chipul „raiului” care a fost văzut era destul de deosebit.
Dr. George C. Ritchie, Jr., medic în Virginia, a trecut printr-o experienţă vie „după moarte”. O scurtă relatare a acesteia a fost publicată în Guideposts Magazine în 1963, si o versiune mai amplă a fost publicată în cartea cu titlul Întoarcerea din ziua de mâine, în colecţia Chosen Books. În această relatare, după o îndelungată întâmplare în care a fost despărţit de trupul său (care fusese socotit mort), tânărul George Ritchie s-a întors în camera mică în care se afla întins trupul său, si numai atunci si-a dat seama că era „mort”. Atunci, o lumină puternică a umplut camera, pe care el a socotit-o că este Hristos, „o simţire atât de mângâietoare, atât de veselă si mulţumitoare, că am vrut să mă pierd pentru vesnicie în minunea ei.” După ce a văzut părţi din faptele pe care le săvârsise în viaţă, ca răspuns la întrebarea „Ce ai făcut cu vremea ta pe pământ?”, a avut trei vedenii. Primele două păreau să fie ale „unei lumi foarte deosebite, care ocupa acelasi loc” precum acest pământ, dar cu multe privelisti pământesti (străzi, locuri de la ţară, universităţi, biblioteci, laboratoare). „Despre lumea cea de pe urmă am avut doar o vedenie scurtă. Acum parcă nu ne mai aflam pe pământ, ci foarte departe de el. Şi acolo, tot la o mare depărtare, am văzut un oras -dar un oras, dacă se poate închipui un asemenea lucru, zidit din lumină … în care străzile, casele, zidurile, păreau să răspândească lumină, în vreme ce eu mă miscam printre ele, se aflau fiinţe de o strălucire orbitoare, ca aceea care era lângă mine. Asta a fost o vedenie doar de o clipă, pentru că în clipa următoare, pereţii cămăruţei s-au închis în jurul meu, lumina orbitoare s-a stins, si m-a furat un somn profund.” Înainte de aceasta, el nu citise despre viaţa de după moarte; după această experienţă, a devenit un crestin activ în cadrul bisericii protestante (John Myers, Glasuri de la capătul vesniciei, pag. 56-61).
Această experienţă uimitoare a avut loc în 1943, si după cum se vede, aceste experienţe nu sunt de loc nemaiîntâlnite, dacă luăm în considerare experienţele de „readucere la viaţă” din ultimii ani. Pastorul protestant Norman Vincent Peale povesteste câteva experienţe asemănătoare si le tâlcuieste astfel: „Halucinaţie, vis, vedenie -eu nu cred asa. Am petrecut prea mulţi ani stând de vorbă cu oamenii care au ajuns la capătul a ‘ceva’ si au avut o vedenie dincolo, despre care povesteau cu toţii că era frumuseţe, lumină si pace, ca să am îndoieli în mintea mea” (Norman Vincent Peale, Puterea gândirii pozitive , Prentice-Hall, Inc., New York, 1953, pag. 256). Glasuri de la capătul vesniciei ia numeroase exemple de vedenii de pe patul morţii si de experienţe din preajma morţii din trei antologii ale sec. al XIX-lea. Cu toate că nici unul dintre aceste exemple nu este atât de amănunţit ca mărturiile mai recente, ele aduc o dovadă întemeiată că vedenia arătărilor si privelistile din alte lumi sunt trăiri destul de obisnuite pentru muribunzi. În aceste experienţe, cei care se simt crestini, si sunt pregătiţi pentru moarte, au simţăminte de pace, bucurie, îngeri, rai, în vreme ce necredinciosii (mai ales cei din America veacului al XIX-lea) adesea văd draci si iad.
Adevărul acestor vedenii fiind stabilit, trebuie acum să ne întrebăm: care este firea lor? Este vederea raiului cu adevărat atât de obisnuită printre cei care, în vreme ce mor în chipul cel mai bun crestinesc pe care îl cunosc ei, sunt totusi în afara Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă?
Socotind firea si însemnătatea acestui fel de experienţe, vom vorbi din nou despre problema „întâlnirii cu alţii”. Să cercetăm experienţele muribunzilor necrestini, pentru a vedea dacă sunt foarte deosebite de cele ale crestinilor celor lucrători. Dacă necrestinii văd de asemenea, în chip obisnuit „raiul” în vreme ce mor, sau după „moarte”, atunci noi va trebui să înţelegem această experienţă ca ceva firesc, care poate să se arate oricui, iar nu ca ceva care este numai crestin. Cartea doctorilor Osis si Haraldsson cuprinde mărturii îndestulate în această privinţă.
Acesti cercetători prezintă vreo 75 de cazuri de „vedenii din altă lume” printre pacienţii muribunzi. Unii oameni vorbesc despre pajisti si grădini neînchipuit de frumoase; alţii văd porţi deschizându-se către o frumoasă regiune de ţară, sau un oras. Mulţi aud muzică din altă lume. Adesea sunt amestecate privelisti destul de pământesti, asa cum s-a întâmplat cu femeia americană, care a mers spre o grădină frumoasă, într-un taxi, sau cu femeia indiancă, care călărea o vacă, în drum spre „cerul” ei (La ceasul morţii, pag. 163), sau new york-ezul care a intrat într-un câmp verde, cu vegetaţie bogată, sufletul lui fiind plin de „dragoste si fericire” -si putea vedea clădirile din Manhattan si un parc de distracţii în depărtare (David Wheeler, Călătorie în partea cealaltă, pag. 100-105).
În studiul Osis-Haraldsson, în chip semnificativ, hindusii văd „raiul” la fel de des ca si crestinii, si în vreme ce ultimii îl văd adesea pe „Iisus” si „îngeri”, primii văd la fel de des temple hinduse si zei (pag. 177). Încă si mai semnificativ este faptul că adâncirea în religie, mai profundă sau mai de suprafaţă a bolnavilor, pare să nu aibă nici o urmare asupra iscusinţei lor de a avea vedenii din altă lume. „Bolnavii foarte credinciosi au văzut grădini, porţi si raiul, dar nu mai des decât cei mai puţin credinciosi” (pag. 173). Cu adevărat, un membru al partidului comunist indian, ateu si materialist, pe când murea, a fost dus într-un „loc frumos, care nu era de pe acest pământ … A auzit muzică si, de asemenea, în depărtare se auzea o cântare. Când si-a dat seama că este în viaţă, i-a părut rău că a trebuit să părăsească acel loc frumos” (pag. 179). Cineva a încercat să-si ia viaţa, si în timp ce era pe moarte a povestit: „Sunt în cer. Se află atât de multe case în jurul meu, atât de multe străzi cu copaci mari, având fructe dulci si păsărele cântând în copaci” (pag. 178). Cei mai mulţi dintre cei care au trecut prin asemenea experienţe, simt o bucurie nemărginită, pace, liniste, si primirea morţii; puţini doresc să se întoarcă la viaţă (pag. 182).
Asadar, este limpede că trebuie să fim cu foarte mare băgare de seamă în deslusirea „vedeniilor despre rai” care sunt văzute de muribunzi si de oamenii „morţi”. La fel ca mai sus, când arătam despre „întâlnirea cu alţii”, în Capitolul II, si acum trebuie să facem o deosebire limpede între vedeniile date prin har, adevărate, despre lumea cealaltă, si experienţa de-a dreptul firească care, desi poate fi deasupra mărginirilor omului, nu este câtusi de puţin duhovnicească si nu ne spune nimic despre adevăratul rai sau iad, potrivit adevăratei învăţături crestine.
Se asează acum înaintea noastră cea mai însemnată parte a cercetării pe care o facem asupra experienţelor de „după moarte” si ale acelora ale muribunzilor: socotirea si judecarea lor după rânduiala adevăratei învăţături crestine, si a experienţei vieţii de după moarte. Este nevoie de o deslusire limpede a înţelesului si semnificaţiei lor pentru vremurile noastre. Încă si asa, este deja cu putinţă aici, să se facă o preţuire mai dinainte a experienţei „raiului”, istorisită astăzi în chip atât de obisnuit: cele mai multe, poate într-adevăr toate aceste experienţe, au puţine lucruri care seamănă cu vedenia crestină a raiului. Aceste vedenii nu sunt duhovnicesti, ci lumesti. Ele sunt atât de repezi, atât de usor dobândite, atât de obisnuite, atât de pământesti în privelistile lor, că nu poate exista nici o asemănare însemnată a lor, cu adevăratele vedenii crestine despre rai (unele vor fi povestite mai jos). Chiar si lucrul cel mai „duhovnicesc” despre unele dintre ele -simţirea lui Hristos -lămureste încă o dată despre subţirimea duhovnicească a acelora care trăiesc astfel de experienţe, mai mult decât despre orice altceva. În loc să aducă slăvire adâncă, frică de Dumnezeu, si căinţă, pe care le-a aprins în sfinţii crestini, adevărata trăire înaintea lui Dumnezeu (dintre care întâmplarea Sf. Pavel, avută pe drumul spre Damasc, poate fi luată ca pildă -Fapte 9, 3-9), experienţele de astăzi săvârsesc ceva cu mult mai asemănător cu „mângâierea” si „pacea” miscărilor penticostale si spiritiste moderne.
Totusi, nu se poate pune la îndoială faptul că aceste experienţe sunt neobisnuite. Multe dintre ele nu pot fi mărginite la simple halucinaţii, si par să aibă loc dincolo de hotarele vieţii pământesti, asa cum sunt înţelese în general, într-un sălas, undeva, între viaţă si moarte, asa cum s-ar părea că sunt.
Care este acest sălas? Aceasta este întrebarea la care ne întoarcem acum. Pentru a răspunde la întrebare, vom lua în considerare mai întâi mărturiile crestine adevărate -asa cum face Dr. Moody si mulţi alţi scriitori despre acest subiect -si apoi scrierile ocultistilor moderni si ale altora, care pretind că au călătorit în acea lume. Acest ultim izvor, dacă este înţeles corect, se apropie uimitor de adevărul crestin.
Să începem cu întrebarea: care este sălasul, după învăţătura crestină, în care intră sufletul după moarte?

CAPITOLUL V

Salasul din văzduh al duhurilor

Pentru a înţelege care este sălasul în care intră sufletul după moarte, trebuie să-l socotim întru toată alcătuirea firii omenesti. Va trebui să cunoastem firea omului înainte de căderea lui, schimbările care s-au săvârsit după cădere, si înţelegerea pe care o are omul pentru a intra în legătură cu fiinţele cele duhovnicesti.
Poate că cea mai scurtă expunere despre aceste subiecte, trebuie să se afle în aceeasi carte a Episcopului Ignatie Brianceaninov, despre care am mai vorbit, si în care se găseste învăţătura ortodoxă despre îngeri (vol. III al colecţiei). Episcopul Ignatie scrie un capitol al cărţii despre „simţirea duhurilor” -adică, despre arătările îngeresti si diavolesti care se arată oamenilor. În cele ce urmează, vom cita acest capitol, care prezintă învăţătura ortodoxă, asternută pe hârtie cu dreptate si întru adevăr, de către unul dintre marii părinţi ortodocsi ai vremurilor moderne.

1. Firea cea dintâi a omului
„Înainte de căderea omului, trupul său era nemuritor, străin de neputinţe, străin de urâciune si de greutăţile de acum, nu cunostea păcatul si simţirile trupesti, care acum i se par lui, firesti” (Sf. Macarie cel Mare, Omilia 4). Simţirile sale erau fără de asemănare, cu mult mai alese, lucrarea lor era fără de asemănare mai largă si în întregime slobodă. Fiind îmbrăcat cu un astfel de trup, cu astfel de simţuri, omului i-a stat în putinţă să perceapă duhurile, pe a căror treaptă se afla omul însusi, prin sufletul lui. Omului îi stătea în putinţă să vorbească cu aceste duhuri, să aibă acea vedenie dumnezeiască si să vorbească cu Dumnezeu, lucru care stă în firea duhurilor sfinte. Trupul sfânt al omului nu era o piedică pentru aceasta, el nu despărţea omul de lumea duhurilor. Îmbrăcat într-un astfel de trup, omul avea putinţa de a vieţui în rai, în care acum numai sfinţilor le stă în putinţă să sălăsluiască, si numai cu sufletele lor, iar numai după înviere se vor înălţa si trupurile care se vor uni cu sufletele lor. În zilele acelea, aceste trupuri vor lăsa în mormânt întinarea pe care si-au luat-o asupră-le după cădere; în zilele acelea se vor înduhovnici, si chiar se vor face duhuri după grăirea Sfântului Macarie cel Mare (Omilia 6; cap. 13), si vor arăta în ei însisi aceste însusiri, care le-au fost date la zidirea lor.5 În zilele acelea, oamenii vor intra din nou în rândul duhurilor sfinte si se vor afla în legătură deschisă cu ele. Putem vedea chipul trupului, care va fi deodată atât trup, cât si duh, în trupul Domnului nostru Iisus Hristos după înălţarea Lui.

2. Căderea omului
„Prin cădere, atât sufletul, cât si trupul omului s-au schimbat. În înţeles mărginit, căderea era de asemenea o moarte pentru ei. Ceea ce vedem si numim moarte este, într-un înţeles mai profund, numai despărţirea sufletului de trup, amândouă fuseseră deja mai înainte osândite la moarte, prin moarte vesnică! Neputinţele trupului nostru, înrobirea lui faţă de lucrarea potrivnică a feluritelor materii din lumea materială, starea lui de învârtosare, alcătuiesc urmările căderii. Din pricina căderii, trupul nostru a intrat în acelasi rând cu trupurile animalelor; el are o viaţă care este asemenea firii lui căzute. Trupul slujeste sufletului ca închisoare si mormânt.
Există o deosebire între subţirimea trupului omului din rai, dinainte de căderea sa, si trupul său din rai după înviere. Vezi Omilia 45, cap. 5, a Sf. Simeon Noul Teolog, în Cuvântul ortodox [The Orthodox Word], nr. 76 si Păcatul lui Adam, St. Herman Monastery Press, 1979.
Aceste cuvinte pe care le-am folosit noi sunt tari. Dar chiar si asa, ele nu arată în chip potrivit pogorârea trupului nostru din înălţimea stării duhovnicesti la starea trupească. Omul trebuie să se curăţească prin pocăinţă adâncă, omul trebuie să simtă cel puţin până la o anumită treaptă libertatea si înălţimea stării duhovnicesti pentru a dobândi o înţelegere a stării de stricăciune a trupului nostru, condiţia morţii lui pricinuită de înstrăinarea de Dumnezeu.
În această stare de moarte, din pricina învârtosării prea mari, simţurile trupesti sunt neputincioase de a intra în legătură cu duhurile, oamenii nu le văd, nu le aud, nu le simt. Astfel, securea tocită nu se mai poate folosi potrivit menirii sale. Duhurile sfinte ocolesc legătura cu oamenii care nu se învrednicesc de o asemenea legătură; în vreme ce duhurile căzute, care ne-au tras în căderea lor, s-au amestecat cu noi si, fiindcă ne prind în strânsoare cu mai multă lesniciune, se străduiesc să se facă nevăzute pentru noi, atât ele însele, cât si legăturile lor. Şi atunci când ele se descoperă, o fac pentru a-si întări stăpânirea asupra noastră.
Noi toţi cei care suntem robi ai păcatului, trebuie să pricepem că legătura cu sfinţii îngeri este nefirească pentru noi, din pricina înstrăinării noastre de ei, prin cădere; pentru aceeasi pricină este firească pentru noi legătura cu duhurile căzute, pe a căror treaptă ne asezăm cu sufletul nostru; căci duhurile care se arată prin simţuri oamenilor care se află într-o stare de păcat si cădere, sunt draci si nici pe departe nu sunt sfinţi îngeri. ’Sufletul întinat’, zice Sf. Isaac Sirul, ’nu intră în sălas curat si nu se asează laolaltă cu duhurile sfinte’ (Omilia 74). Sfinţii îngeri se arată numai oamenilor sfinţi care au refăcut legătura cu Dumnezeu si cu îngerii Lui, printr-o viaţă sfântă.6

3. Legătura cu duhurile căzute
„Desi în arătările lor înaintea oamenilor, dracii îsi iau de obicei înfăţisare de îngeri de lumină pentru a amăgi mai usor, desi ei se străduiesc uneori să lămurească oamenii că sunt suflete omenesti si nu draci (acest chip de înselare de acum, reprezintă o oarecare modă printre draci, din pricina unei aplecări oarecare a oamenilor din zilele noastre, de a crede în aceasta); chiar dacă ei prevăd uneori viitorul; si chiar dacă descoperă taine -chiar si asa, oamenii nu trebuie să creadă în ei cu nici un chip. Ei amestecă adevărul cu minciuna; adevărul este folosit numai atunci când au nevoie de o înselare mai prielnică.
Satan se schimbă într-un înger de lumină, si slujitorii lui în slujitori ai dreptăţii, a spus Sf. Apostol Pavel” (II Cor. 11, 1415) (Episcopul Ignatie, Opere complete , vol. III, pag. 7-9).
„Toţi oamenii trebuie să ne ţinem departe de aceste duhuri si pentru nici o pricină să nu avem încredere, atunci când ele se ivesc prin simţiri, nici să nu începem să vorbim cu ele, nici să nu le dăm vreun fel de atenţie, să cunoastem că arătarea lor este cea mai mare si mai primejdioasă ispită. Când vine o astfel de ispită, omul trebuie să-si îndrepte mintea si inima către Dumnezeu, cu
o rugăciune pentru milă si pentru scăparea de ispită. Dorinţa de a vedea duhuri, iscodirea de a descoperi ceva despre ele si de la ele, este un semn al celei mai mari nebunii, si este necunoasterea totală a tradiţiilor Bisericii Ortodoxe cu privire la morală si la viaţa lucrătoare. Cunoasterea duhurilor se dobândeste în chip mai deosebit decât chipul în care socoteste cel care trece printr-o asemenea împrejurare si este lipsit de experienţă si este plin de usurătate. Vorbirea deschisă cu duhurile este cea mai mare nenorocire pentru cei lipsiţi de experienţă, sau le slujeste ca pricină pentru cele mai mari nenorociri.
Scriitorul de insuflare dumnezeiască a cărţii Facerea, spune că după căderea celor dintâi oameni, Dumnezeu, în rostirea osândei asupra lor, înainte de izgonirea lor din rai, a făcut pentru ei haine de piele si i-a îmbrăcat cu ele ((Facerea 3, 21). Hainele de piele, asa cum deslusesc Sfinţii Părinţi, (Sf. Ioan Damaschin, Arătarea cea adevăratăa credinţei ortodoxe, Cartea 3, cap. 1), semnifică trupul omului de pe treapta de jos care, la cădere, s-a făcut stricăcios; el si-a pierdut subţirimea si firea duhovnicească si a primit starea învârtosată de acum. Desi pricina cea dintâi pentru această schimbare a fost căderea, totusi schimbarea s-a făcut sub înrâurirea Ziditorului Atotputernic, în mila Lui de negrăit pentru noi, si pentru marele bine al nostru. Printre celelalte urmări de folos pentru noi, care vin din starea în care se află trupul nostru acum, ar trebui să arătăm una: prin învârtosarea trupului nostru ne-am făcut neputinciosi să simţim duhurile, în al căror sălas am căzut … Înţelepciunea si bunătatea lui Dumnezeu a asezat o piedică între oamenii izgoniţi din rai pe pământ si duhurile care fuseseră izgonite pe pământ din cer; această piedică este materialitatea grosolană a trupului omenesc. Astfel lucrează ocârmuitorii pământesti care îi despart pe făcătorii de rele, de lume, prin zidul unei închisori, ca nu cumva ei să pricinuiască rău acestor oameni, după propria lor dorire si să strice si alţi oameni (Sf. Ioan Casian, Convorbirea 8, cap. 12). Duhurile căzute lucrează asupra oamenilor, aducându-le gânduri si simţiri pline de păcat; dar foarte puţini oameni ajung să vadă duhurile” (Episcopul Ignatie, op. cit. pag. 11-12).
„Sufletul, îmbrăcat în trup, împrejmuit si despărţit prin acesta de lumea duhurilor, cunoaste cu încetul, si dobândeste dreapta judecată de a deosebi binele de rău, prin cercetarea legii lui Dumnezeu, sau, ceea ce este acelasi lucru, prin cercetarea crestinismului (Evrei 5, 14). Atunci îi este îngăduită vederea duhovnicească a duhurilor, si dacă aceasta se face după rânduiala lui Dumnezeu, care îl călăuzeste, de acum încolo, amăgirea si înselarea sunt cu mult mai puţin primejdioase, aducând ca folos experienţa si cunoasterea.
La despărţirea sufletului de trup prin moartea cea văzută, intrăm din nou în rândul si în lumea duhurilor. De aici, este limpede că pentru o intrare potrivită în lumea duhurilor, este foarte trebuincioasă buna cunoastere a legii lui Dumnezeu, la vremea cea bine socotită, că tocmai pentru această cunoastere El a hotărât o vreme oarecare pentru fiecare om în parte, pentru pelerinajul său pe pământ. Acest pelerinaj se numeste viaţă pământească.”

4. Deschiderea simţurilor
„Oamenii capătă putinţa de a vedea duhurile printr-o subţiere a simţurilor, care se săvârseste în chip nevăzut si nedeslusit pentru om. El numai observă că deodată a început să vadă ceea ce înainte de aceasta nu vedea, si ceea ce alţii nu văd; si începe să audă ceea ce înainte de aceasta nu auzea. Pentru cei care cunosc o astfel de subţiere a simţurilor în lăuntrul lor, este foarte simplu si firesc, chiar dacă acesta este un lucru de nepriceput pentru ei si pentru alţii. Pentru cei care nu au cunoscut o astfel de subţiere, este uimitor si de nepriceput. În acelasi chip, este cunoscut tuturor că oamenii se pot cufunda în somn; dar ce fel de fenomen este somnul, si în ce chip, nevăzut nouă, trecem de la starea de veghe la starea de somn, si la uitarea de sine – aceasta rămâne o taină pentru noi.
Subţierea simţurilor prin care omul intră în legătură cu fiinţele din lumea nevăzută este numită în Sfânta Scriptură deschiderea simţurilor. Scriptura spune: Atunci a deschis Domnul ochii lui Valaam si acesta a văzut pe îngerul Domnului, carestătea în mijlocul drumuluicusabia ridicată în mână
(Numerii 22, 31). Fiind împresurat de potrivnici, proorocul Elisei, pentru a-l linisti pe slujitorul său cel înfricosat, s-a rugat siazis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!” Şiadeschis Domnul ochii slujitorului si acesta a văzut cătot muntele era plin de cai si de care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6, 17)” (vezi si Luca 24, 16-31).
„În locurile citate din Sfânta Scriptură, se vede limpede că mădularele trupului slujesc drept usi si porţi spre cămara lăuntrică în care sălăsluieste sufletul, si că aceste porţi sunt deschise si închise la porunca lui Dumnezeu. În chipul cel mai înţelept si milostiv, aceste porţi rămân mereu închise în oamenii căzuţi, ca nu cumva vrăjmasii nostri juruiţi, duhurile căzute, să se năpustească asupra noastră si să ne ducă la pierzare. Această măsură este cu mult mai însemnată prin aceea că noi, după cădere, ne aflăm în sălasul duhurilor căzute, împresuraţi de acestea, înrobiţi de ele. Fiind cu totul neputincioase de a intra în lăuntrul nostru, ele ni se fac cunoscute din afară, pricinuind felurite gânduri si închipuiri spurcate, si prin aceasta aprinzând sufletul nestiutor la vorbirea cu ele. Omului nu-i este îngăduit să pună opreliste purtării de grijă a lui Dumnezeu si prin mijloacele sale proprii (prin îngăduirea lui Dumnezeu, iar nu prin voia Lui), să-si deschidă simţurile si să intre în legătură văzută cu duhurile. Dar tocmai asa se întâmplă. Este limpede că, prin propriile sale mijloace, omul poate să intre în legătură numai cu duhurile cele căzute. Nu este obisnuit sfinţilor îngeri să ia parte la ceva ce nu este după voia lui Dumnezeu, ceva ce nu-I este bine plăcut lui Dumnezeu …
Ce-i atrage pe oameni să intre în legătură deschisă cu duhurile? Oamenii care au o minte luminată si nu cunosc crestinismul în lucrare, sunt atrasi din iscodire, din nestiinţă, din necredinţă, fără a pricepe că intrând într-o astfel de legătură, îsi pot pricinui lor însisi cel mai mare rău” (pag. 13-14).
„Socotirea că, cunoasterea duhurilor cu ajutorul simţurilor are ceva de o aleasă însemnătate este gresită. Aflarea duhurilor numai cu simţurile, fără cunoasterea cea duhovnicească, nu aduce înţelegerea cea dreaptă a duhurilor; ea aduce numai o înţelegere a lor pe din afară. Aflarea cu simţurile poate plăsmui cu mare lesniciune socotinţele cele mai gresite, si cu adevărat, cel mai adesea, aceasta se întâmplă celor fără experienţă si celor stricaţi de slava desartă si de mărirea de sine. Cunoasterea duhovnicească a duhurilor se dobândeste numai de către crestinii adevăraţi, în vreme ce oamenilor care duc cea mai desfrânată viaţă, le stă în putinţă să le cunoască cu simţurile … Sunt puţini oameni cărora le stă în putinţă aceasta prin alcătuirea lor firească,7 si duhurile se arată înaintea puţinor oameni într-o împrejurare oarecare din viaţa lor. În ultimele două împrejurări, omul nu este de osândit, dar el trebuie să se ostenească din toate puterile ca să iasă din această stare, care este foarte primejdioasă. În vremurile noastre, mulţi oameni cutează a intra în legătură cu duhurile căzute prin mijlocirea magnetismului (spiritismului), în care vin de obicei duhurile căzute în chipul îngerilor de lumină, si amăgesc si înseală cu ajutorul feluritelor povesti neobisnuite, amestecând adevărul cu minciuna. Acestea pricinuiesc pururea mare tulburare sufletului si chiar minţii” (pag. 19).
„Oamenii care văd duhuri, chiar sfinţi îngeri, prin mijlocirea simţurilor, nu ar trebui să-si facă nici un fel de închipuiri despre ei însisi: numai singură această simţire, nu este mărturie, oricare ar fi vrednicia celor care simt, pentru că nu numai oamenii stricăciosi sunt în stare de aceasta, ci chiar si animalele fără de judecată (Numerii 22, 23)” (pag. 21).

5. Primejdia legăturii cu duhurile
„Oamenilor care nu au cunoasterea cea duhovnicească, vederea duhurilor cu ochii cei trupesti le aduce pururea stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ, chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii (Sf. Isaac Sirul, Omilia 2 ), tot asa cum într-o ţară binele este amestecat cu răul la un loc, tot asa cum se întâmplă pe tărâmul alunecării îngerilor căzuţi si al oamenilor căzuţi” (pag. 23).
„Omul care află duhurile cu simţurile poate fi înselat cu lesniciune către a lui stricăciune si pierzare. Dacă, în simţirea duhurilor, omul arată că are încredere în ele si că nu le cunoaste, acela va fi înselat fără gres, va fi atras negresit, acela va fi negresit pecetluit cu pecetea înselării, care nu este de priceput pentru cel gol de haina cunoasterii, acela va fi pecetluit cu pecetea stricăciunii înfricosătoare a duhului său; si mai mult

6. Adică printr-o mestesugire care poate fi mostenită.
decât atât, putinţa îndreptării si a mântuirii este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi, foarte mulţi. S-a întâmplat nu numai cu păgânii, ai căror preoţi erau de cele mai multe ori în legătură nemijlocită cu dracii; s-a mai întâmplat nu numai cu mulţi crestini care nu cunosc tainele crestinismului si din vreo pricină sau alta au intrat în legătură cu duhurile; s-a întâmplat cu mulţi ostenitori si călugări care au aflat duhurile cu simţurile, fără să fi dobândit cunoasterea duhovnicească a lor.
Intrarea dreaptă, după lege, în lumea duhurilor, este îngăduită numai de învăţătura si lucrarea nevoinţei crestine. Toate celelalte mijloace sunt în afara legii si oamenii trebuie să se lepede de ele căci sunt netrebnice si primejdioase. Numai Dumnezeu este Cel Care îl duce pe ostasul cel adevărat al lui Hristos, la cunoasterea duhurilor. Când Dumnezeu călăuzeste, nălucirile adevărului, în care se ascunde minciuna, se despart de adevăr; atunci i se dă ostenitorului, înainte de toate, cunoasterea cea duhovnicească a duhurilor, descoperindu-i-se în amănunt si cu hotărâre, însusirile acestor duhuri. Numai după aceasta, unor sihastri oarecare, li se îngăduie cunoasterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, prin care se întregeste cunoasterea lor primită prin duh” (pag. 24).

7. Câteva sfaturi practice
Din cuvântarea Sfântului Antonie, care se află în Viaţa sa scrisă de Sf. Atanasie (despre care s-a pomenit deja mai sus, ca izvor de căpetenie al cunoasterii noastre despre lucrarea dracilor), Episcopul Ignatie primeste sfaturi lucrătoare pentru ostenitorii crestini, despre cum să se socotească acestia pentru cunoasterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, dacă s-ar întâmpla ca acelea să i se arate vreunuia. Acest lucru este de cea mai mare însemnătate pentru toţi cei care doresc să ducă o viaţă duhovnicească cu adevărat crestină în zilele noastre, când (pentru pricinile pe care vom încerca să le lămurim mai jos) aflarea duhurilor cu ajutorul simţurilor a ajuns să fie cu mult mai obisnuită decât până acum. Sf. Antonie ne învaţă:
„Trebuie să cunoasteţi următoarele pentru ocrotirea voastră. Când se arată oarecare chip de vedenie, nu vă înfricosaţi. Ci, oricare chip de vedenie s-ar arăta, mai înainte de toate întrebaţi bărbăteste: ‘Cine esti si de unde vii?’ Dacă este o lucrare a sfinţilor, ei vă vor aduce pace si vor schimba frica voastră întru bucurie. Dar dacă este o arătare drăcească, când află hotărâre în sufletul vostru, acela îndată se va cutremura, căci întrebarea slujeste ca semn al sufletului celui întărit. Punând o întrebare ca aceasta, Iosua, fiul lui Navi, s-a lămurit de adevăr (Iosua 5, 13), si potrivnicul nu s-a ascuns de Daniel (Daniel 10, 20)” (Episcopul Ignatie op. cit. pag. 43-44; Viaţa Sf. Antonie, ediţia englezească a colecţiei Eastern Orthodox Books, pag. 29).
După ce povesteste despre chipul în care, chiar si Sf. Simeon Stâlpnicul a fost oarecând aproape biruit de către un oarecare drac, care i s-a arătat lui în chip de înger, într-un car de foc (Vieţile sfinţilor, 1 septembrie), Episcopul Ignatie îi atenţionează pe crestinii ortodocsi de astăzi: „Dacă sfinţii s-au aflat într-o primejdie ca aceea, de a fi înselaţi de duhurile cele rele, această primejdie este si mai înfricosătoare pentru noi. Dacă sfinţii nu-i cunosc întotdeauna pe draci, care li s-au arătat lor în chipul sfinţilor si al lui Hristos, cum este cu putinţă să socotim că noi îi vom cunoaste fără să ne înselăm? Singurul mijloc de scăpare din faţa acestor duhuri este să alungăm cu desăvârsire aflarea lor si vorbirea cu ele, dându-ne seama că noi suntem nepotriviţi pentru asemnea vedere si vorbire.
Învăţătorii sfinţi ai războiului duhovnicesc … poruncesc ostenitorilor cucernici să nu se încreadă în nici un fel de chip ori vedenie dacă s-ar arăta pe neasteptate, nici să nu se pornească a vorbi cu duhurile acelea, nici să nu le dea nici un fel de atenţie. Ei poruncesc că în vremea unor asemenea arătări, omul trebuie să se păzească însemnându-se cu semnul crucii, să închidă ochii, si cu constiinţa neclintită a unuia ce este nevrednic si nepotrivit de a vedea duhuri sfinte, să-L roage stăruitor pe Dumnezeu să ne ocrotească pe noi de toate cursele si înselările care sunt pornite cu viclesug asupra oamenilor de către duhurile cele rele” (pag. 45-46).
Mai mult, Episcopul Ignatie îl citează pe Sf. Grigorie Sinaitul: „Cu nici un chip să nu primiţi în lăuntrul ori în afara voastră, dacă vedeţi ceva cu ochii ori cu mintea, fie că este chip al lui Hristos sau al vreunui înger, sau sfânt, sau dacă s-ar plăsmui ori înfăţisa în minte vreo lumină prin lucrarea închipuirii. Căci prin fire îi este prea obisnuit minţii să se lase în voia închipuirilor, si cu usurinţă alcătuieste chipurile pe care le doreste. Acest lucru este obisnuit celor ce nu-si poartă de grijă cu dreptate, si prin aceasta ei singuri se păgubesc” (pag. 47-49).

Concluzii

În concluzie, Episcopul Ignatie ne învaţă: „Singura intrare dreaptă în lumea duhurilor este învăţătura crestină si punerea întru lucrare a nevoinţei crestine. Singura cunoastere dreaptă a duhurilor este urcusul duhovnicesc si desăvârsirea crestină” (pag. 53).
Când vine vremea rânduită de Unul Dumnezeu si care numai de El este stiută, vom intra fără gres în lumea duhurilor. Vremea aceea nu este departe de fiecare dintre noi. Fie ca Atotbunul Dumnezeu să ne îngăduiască să ne petrecem viaţa pământească în asemenea chip, ca de-a lungul zilelor vieţii noastre să avem oprită legătura cu duhurile cele căzute si să putem intra în legătură cu duhurile cele sfinte, asa încât, pe această temelie, când vom iesi din trup, să ne putem număra în rândul duhurilor celor sfinte, iar nu al celor căzute!” (pag. 67).
Învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, scrisă cu peste o sută de ani în urmă, ar fi putut foarte bine să fie scrisă si astăzi, prezentând cu atâta limpezime ispitele duhovnicesti ale vremurilor noastre, când „porţile simţirii” (pentru a folosi expresia popularizată de către un lucrător în acest domeniu, Aldous Huxley) au fost deschise în oameni, într-o măsură nevisată în vremea Episcopului Ignatie.
Aceste cuvinte nu mai au nevoie de nici un comentariu. Cititorul cu bun simţ, poate că deja a început să le pună întru lucrare în experienţele de „după moarte” pe care le-am înfăţisat în aceste pagini si asa a început să-si dea seama de primejdia îngrozitoare a acestor experienţe pentru sufletul omului. Cine cunoaste această învăţătură ortodoxă nu poate decât să socotească cu uimire si înfricosare usurătatea cu care „crestinii” de astăzi se încred în vedenii si arătări, care ajung acum să fie atât de obisnuite. Pricina acestei necunoasteri este limpede: romano-catolicismul si protestantismul, desprinse de veacuri de învăţătura ortodoxăsi de rânduiala vieţii duhovnicesti, au pierdut toată iscusinţa pentru dreapta socoteală limpede asupra duhurilor. Însusirea crestină neabătută, de neîncredere în gândurile si simţirile cele „bune”, li s-a făcut lor cu totul străină. Ca urmare, experienţele „spirituale” si arătările duhurilor sunt poate mai obisnuite astăzi decât în oricare altă vreme a veacurilor crestine si omenirea lesne-încrezătoare este pregătită să primească teoria „new age” a minunilor spirituale, sau o „nouă pogorâre a Duhului Sfânt”, pentru a lămuri acest fapt. Omenirea s-a împuţinat atât de mult duhovniceste, socotindu-se „crestină” chiar în vreme ce se pregăteste pentru veacul „minunilor” drăcesti, care reprezintă un semn al vremurilor de pe urmă (Apocalipsa 16, 14).
Trebuie să adăugăm că însisi crestinii ortodocsi, în vreme ce se află teoretic întru cunoasterea adevăratei învăţături crestine, arareori sunt constienţi de aceasta, si adesea sunt înselaţi cu aceeasi usurinţă ca si ne-ortodocsii. Este vremea ca această învăţătură să fie dobândită din nou de către aceia care au acest drept al întâilor născuţi!
Cei care istorisesc acum experienţele lor de „după moarte”, se vădesc a fi la fel de încrezători în experienţele lor, ca oricare alţii care s-au rătăcit în trecut. În toată literatura contemporană despre acest subiect, sunt foarte puţine situaţii în care o persoană socoteste cu dreaptă judecată, că cel puţin o parte a experienţei ar putea să vină de la diavol. De bună seamă, cititorul ortodox îsi va pune această întrebare si va încerca să priceapă aceste experienţe în lumina învăţăturii duhovnicesti a părinţilor si a sfinţilor ortodocsi.
Acum trebuie să mergem mai departe si să vedem ce anume se întâmplă cu sufletul, după învăţătura ortodoxă, când acesta părăseste trupul la moarte si intră în lumea duhurilor.

CAPITOLUL VI

Vămile văzduhului

Locul în care sălăsluiesc dracii în această lume căzută, si locul în care sufletele de curând plecate ale oamenilor îi întâlnesc pe acestia, este aerul. Episcopul Ignatie descrie acest loc, care trebuie lămurit limpede, pentru a se înţelege corect experienţele care au loc „după moarte” în zilele noastre.
„Cuvântul lui Dumnezeu, împreună lucrător cu Duhul, ne descoperă prin vasele Sale cele alese, că locul dintre cer si pământ, întreaga întindere azurie a văzduhului, care ni se face nouă văzută sub ceruri, slujeste drept sălas pentru îngerii căzuţi, care au fost izgoniţi din cer …. Sf. Apostol Pavel îi numeste pe îngerii cei căzuţi duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12), si pe căpetenia lor o numeste stăpânitorul puterii văzduhului (Efeseni 2, 2). Îngerii căzuţi sunt răspândiţi în mulţime mare în văzduhul pe care îl vedem deasupra noastră. Ei tulbură pururea toate lumea si pe fiecare om în parte. Pentru fiecare faptă rea, ori ucidere, ei s-au făcut aţâţători si împreună lucrători cu făptasul. Ei îi apleacă pe oameni spre păcat, si îi învaţă cum să-l săvârsească în toate chipurile cu putinţă. Sf. Apostol Petru zice: Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8), atât în timpul vieţii noastre pământesti, cât si după iesirea sufletului din trup. Când sufletul unui crestin lasă sălasul său pământesc, si porneste urcusul prin văzduh, către sălasul lui din cer, dracii îl opresc, ostenindu-se să afle în acela vreo asemuire de vreun chip cu ei, cu păcosenia lor, cu căderea lor, si să-l tragă în jos către iad, care este gătit diavolului si îngerilor lui (Mat. 25, 41). Ei lucrează în chipul acesta prin dreptul pe care l-au dobândit” (Episcopul Ignatie, Opere complete, vol. III, pag. 132-133).
După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om si un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi, satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a sălăsluit în locul dintre pământ si rai, si din ceasul acela si până la jertfa mântuitoare si moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după iesirea lui din trup, să treacă pe calea aceea. Porţile raiului au fost închise oamenilor. Atât cei drepţi cât si cei păcătosi coborau în iad (după moarte). Porţile vesniciei si calea de netrecut erau deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos” (pag. 134135). După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit mostenirea lui satan: după iesirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad. Iar crestinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita vesnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuinţă dreapta socoteală si dreapta judecată pentru cunoasterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului crestinului, pentru a hotărî ce covârseste în el -viaţa vesnică ori moartea vesnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu asteaptă sufletul fiecărui crestin după iesirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi precum este rânduit oamenilor, o datăsămoară, iar dupăaceea săfie judecata (Evrei 9, 27).
Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată si păzitori într-o aleasă rânduială. În sălasurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare sălas având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului si sălasurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiţi vamesi” (vol. III, pag 136).

1. Cum săînţelegem vămile
Poate că nici un chip al eshatologiei ortodoxe nu a fost atât de gresit înţeles ca acest fenomen al vămilor văzduhului. Mulţi absolvenţi ai seminariilor ortodoxe moderne de astăzi sunt aplecaţi să ignore această realitate, ca pe vreo „adăugire mai târzie” la învăţătura ortodoxă, sau ca pe vreun tărâm „închipuit”, fără temelie în textele scripturistice, ori patristice, ori în realitatea duhovnicească. Astfel de studenţi sunt victimele unei educaţii raţionaliste, căreia îi lipseste înţelegerea subtilităţilor despre lumea de dincolo, descrise adesea în scrierile scripturistice si patristice. Întărirea prea raţionalistă a înţelesului „neabătut” al textelor si socotirea „realistă”, sau în sens lumesc, a întâmplărilor înfăţisate în Scriptură si în Vieţile sfinţilor au dus la amestecarea si chiar la pierderea completă a înţelesurilor si a experienţelor duhovnicesti care sunt adesea de cea mai mare însemnătate în izvoarele ortodoxe. De aceea, episcopul Ignatie care, pe de o parte a fost un intelectual modern „de mare subţirime”, iar pe de altă parte un fiu simplu si adevărat al Bisericii -poate sluji cu dreptate ca punte pe care intelectualii ortodocsi de astăzi si-ar putea afla calea înapoi, către adevărata predanie a ortodoxiei.
Înainte de a continua prezentarea învăţăturii episcopului Ignatie, să luăm aminte la atenţionările a doi cugetători ortodocsi, unul modern iar altul din vechime, pentru cei care pornesc la cercetarea adevărului lumii celeilalte.
În sec. al XIX-lea, Mitropolitul Macarie al Moscovei, în cuvântul său despre starea sufletelor după moarte, scrie: „Trebuie să luăm aminte că, asa cum în general în înfăţisarea lucrurilor lumii spirituale, pentru noi cei care suntem îmbrăcaţi în trup, sunt de neocolit unele caracteristici care sunt mai mult sau mai puţin antropomorfice si legate de simţuri -tot asa, în chip deosebit, aceste însusiri sunt aplicabile si în învăţătura despre vămile prin care trece sufletul omului după iesirea din trup. Şi de aceea omul trebuie să-si aducă aminte cu hotărâre ce l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: ’Socoteste lucrurile pământesti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor celor ceresti.’ Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip material, ori să le cunoastem prin simţuri, ci -pe cât ne stă nouă în putinţă -în sens duhovnicesc si fără amănunte care, la feluriţi autori si la felurite relatări ale Bisericii însăsi, sunt înfăţisate în chipuri diferite, desi înţelesul vămilor este neschimbat, în esenţa ei.”8
Unele exemple cu astfel de amănunte care nu trebuie socotite în chip „material si prin simţuri”, sunt date de către Sf. Grigorie Dialogul în cartea a patra a Dialogurilor sale care, înfăţisează mai ales problema vieţii după moarte.
Astfel, istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui rug urias, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad. Asta s-a întâmplat, mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului, astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel vesnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei” (Dialoguri, IV, 32, pag. 229-230).
Şi iarăsi, după ce Sf. Grigorie povesteste cum un om a fost trimis înapoi după moarte din pricina unei „greseli” -altcineva cu acelasi nume fiind de fapt cel care fusese chemat din viaţă (asemenea cazuri sunt cunoscute si în experienţele de „după moarte” de astăzi) -adaugă Sf. Grigorie, „Oricând se întâmplă aceasta, dreapta socotinţă va arăta că nu a fost o greseală, ci o atenţionare. În marea Sa milostivire, Bunul Dumnezeu îngăduie
Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă (în lb. rusă), St. Petersburg, 1883, vol. 2, pag. 538.
unor suflete să se întoarcă în trupurile lor îndată după moarte, astfel încât privelistea iadului să-i înveţe în cele din urmă să se înfricoseze de pedepsele vesnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă în ele” (Dialoguri, IV, 37, pag. 237).
Şi când cineva a văzut sălasuri de aur în rai, în vedenii care au avut loc după moarte, Sf. Grigorie spune: „De bună seamă, nici un om cu bun simţ nu va socoti această vorbire în mod literal …. Întrucât răsplata slavei vesnice se câstigă prin milostenii, se pare că este cu putinţă zidirea unui sălas vesnic din aur” (Dialoguri, IV, 37, pag. 241).
Mai târziu vom spune mai multe despre deosebirea dintre vedeniile din altă lume si experienţele adevărate „din afara trupului” (experienţele vămilor si multe dintre experienţele de „după moarte” de astăzi ţin de cele adevărate, în chip limpede); dar pentru noi este destul acum să socotim cu luare aminte si cu dreaptă judecată toate experienţele din lumea cealaltă. Nici un om adâncit în învăţătura ortodoxă nu ar spune că vămile nu sunt „adevărate”, că nu sunt trăite cu adevărat de suflet după moarte. Dar trebuie să nu uităm că aceste experienţe nu au loc în lumea materială învârtosată în care trăim noi. Cu toate că există cu adevărat, atât timpul cât si spaţiul, sunt foarte deosebite de înţelegerile noastre pământesti despre timp si spaţiu. Povestirile acestor experienţe în limbaj pământesc nu pot exprima întru totul realitatea de dincolo. Oricine citeste în chip obisnuit literatură ortodoxă, care înfăţisează cele ce se află după moarte, va cunoaste cum să socotească cu dreptate cele duhovnicesti arătate acolo si amănuntele întâmplătoare care se pot spune uneori în limbaj simbolic ori imaginar. Astfel, de bună seamă, nu se află „case” ori „căsuţe” în aer, unde să se plătească „vamă”, sau unde se află „zapisuri” si liste cu toate păcatele, ori „cântare” pentru măsurarea faptelor celor bune, si nici „aur” cu care să se plătească „datoriile” -în toate aceste împrejurări, trebuie să înţelegem cu dreptate că aceste privelisti sunt folosite ca mijloace vii si pilduitoare pentru a arăta cele ce trebuie să rabde sufletul în ceasul acela (al morţii n. t.). Dacă sufletul vede cu adevărat aceste privelisti în ceasul acela, din pricina obiceiului dintru toată lungimea zilelor lui de a cunoaste adevărul duhovnicesc numai prin chipuri materiale, sau mai târziu îsi poate aduce aminte de întâmplare numai cu ajutorul acestor privelisti, sau îi este de-a dreptul cu neputinţă să spună în vreun alt chip despre cele ce s-au întâmplat -toată această problemă este de mai mică însemnătate, pe care nu au socotit-o de preţ cei ce au scris despre aceste experienţe: nici Sfinţii Părinţi, si nici cei ce au scris Vieţile sfinţilor. Existăcu adevărat
o cercetare făcută de către draci, care se arată cu chip de om, dar foarte înfricosător, care îi osândesc pentru păcate pe cei de curând plecaţi si caută numaidecât să pună stăpânire pe trupul nematerial al sufletului, care este apucat cu hotărâre de către îngeri. Toate acestea se petrec în văzduh, deasupra noastră si pot fi văzute de aceia ai căror ochi sunt deschisi spre lumea duhovnicească.
Să ne întoarcem acum la prezentarea învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, făcută de episcopul Ignatie.

2. Mărturia Patristicădespre vămi
„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeste despre ele atunci când zice despre crestini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri si în rugăciunile bisericesti” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).
Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei.
În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, si ridicat de îngeri la cer. Dracii văzduhului s-au împotrivit urcusului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârsite de el chiar de la nastere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la nastere, care fuseseră deja sterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei -dacă cunosc vreunul – păcatele pe care le-a săvârsit el după ce a intrat în monahism si si-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni nerusinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce si-a venit în sine, a văzut că se afla în acelasi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi si suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmasi ai omului, la războiul împotriva unei osti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, si la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului siasângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2). Ştiind că puterile văzduhului caută doar un singur lucru, că se apleacă asupra lui cu toată râvna, că se ostenesc si se străduiesc să ne lipsească de o cale liberă către cer, Apostolul ne sfătuieste: Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Efeseni 6, 13), pentru ca cel potrivnic să se rusineze, neavând de zis nimic rău despre noi(Tit 2, 8)”.9
Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălasurile văzduhului. Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oras
Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138-139; Viaţa Sf. Antonie, ed. Eastern Orthodox Books, pag. 41. necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuze si ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpâniile si puterile si stăpânitorii lumii, din sălasurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori si strângători de dajdii si vamesi.”10
Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, si guri de lei, si puteri întunecate sub ceruri, si focuri care ard si pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu stiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”11
Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi crestinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor si să purtăm de grijă cum vom săvârsi iesirea din trup si cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească si să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).
Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă: „Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, si va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii si al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici si neînsemnate, si de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).
Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricosător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare
Omilie despre răbdare si recunostinţă, care se citeste la slujbele Bisericii Ortodoxe în sâmbăta a saptea a Pastelui si la slujbele de înmormântare. 11 Cincizeci de omilii duhovnicesti, 16:13, A. J. Mason tr., Eastern Orthodox Books, Willits, Ca., 1974, pag. 141.
a fericirii trecute, ce frică si ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţisa privelistile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeasi măsură si la muribunzii cei alesi, si caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească? Dintre oameni a fost numai Cel Unul Care înainte de patima Sa, a zis fără frică: Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine si stăpânitorul acestei lumi si el nu are nimic în Mine (Ioan 14, 30)”, (Omilii la Evanghelii, 39, la Luca 19, 42-47; Episcopul Ignatie, op. cit. III, pag. 278).
Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţisează ceasul morţii si judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricosătoare, când puterile cele dumnezeiesti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila si ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit – văzându-i în ceasul acela, sărmanul om … se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur … puterile ceresti, luând sufletul, porneste urcusul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile si stăpâniile lumii. Acestia sunt osânditorii nostri, vamesii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi acestia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele si datoriile acestui om -păcatele tinereţii si ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie si cele fără de voie, săvârsite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este rusinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmasi care îl împresoară cu mii si mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcusul către cer, ca să nu se sălăsluiască în lumina celor vii, si ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”12
Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan
Sf. Efrem Sirul, Opere complete, (în lb. rusă), 1882, vol. 3, pag. 383-385.
Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeste-mă din mâinile dracilor si de judecată si de osândire si de cercarea cea înfricosătoare, si de vămile cele chinuitoare, si de căpetenia cea cumplită si de osânda vesnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăsi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine …. ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”13 Episcopul Ignatie citează alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă, nu reprezintă o listă întreagă.
Cea mai desăvârsită înfăţisare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre iesirea sufletului din trup a Sf. Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru folosirea în Sfintele Slujbe). Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică si cutremur te asteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricosători, fiorosi, nemilostivi si urâciosi, ca întunecosii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai privelistea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinisteste, caută să se ascundă, se grăbeste către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, si ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suisul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îsi are vamesii si socotitorii săi.”
Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte si de după Sf. Chiril, vorbesc sau pomenesc despre vămi. După pomenirea multora, istoricul dogmelor bisericesti, din sec. al XIX-lea, despre care s-a spus mai sus, concluzionează: „O punere în lucrare a
Octoih, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bis. Ort. Rom., 1912, glas 2, vineri, cântarea 9, p. 155.
învăţăturii despre vămi în Biserică, atât de permanentă, de neschimbatăsi de cuprinzătoare, mai ales printre dascălii veacului al IV-lea, mărturiseste fără putinţă de tăgadă, că o primiseră ca predanie de la învăţătorii veacurilor de dinainte si se întemeiază pe tradiţia apostolică.”14

3. Vămile în Vieţile sfinţilor
În Vieţile sfinţilor ortodocsi se află multe relatări -unele dintre ele foarte vii – despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunţită înfăţisare se află în Viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseste trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, asa cum o povesteste într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se mai află într-o traducere engleză (Tainele vesnice de dincolo de mormânt, pag. 69-87), si nu cuprinde nimic semnificativ, care să nu se mai afle si în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept pentru care vom trece peste aceasta, dând alte izvoare care desi cuprind mai puţine amănunte, urmează aceeasi istorisire de bază a faptelor.
În relatarea soldatului Taxiot, de pildă (Vieţile sfinţilor, 28 martie), se povesteste că el s-a întors la viaţă după sase ore petrecute în mormânt si a povestit despre următoarea experienţă trăită:
„Când am murit, am văzut arătându-se înaintea mea niste etiopieni. Înfăţisarea lor era înfricosătoare; când îi vedeam, sufletul meu se tulbura. Atunci am văzut doi tineri minunaţi, si sufletul meu a sărit în braţele lor. Am început să urcăm încet spre înălţimi, ca într-un zbor, si am ajuns la vămile care păzesc urcusul si opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cerceta un păcat: o vamă cerceta minciuna, alta pizmuirea, alta mândria;
Mitropolitul Macarie al Moscovei, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. 2, pag. 535.
fiecare păcat îsi are vamesii săi în văzduh. Şi am văzut că îngerii ţineau toate faptele mele bune într-un cufăr mic; scoţându-le afară, le cântăreau cu faptele mele cele rele. Asa am trecut de toate vămile. Iar când ne apropiam de porţile raiului, am ajuns la vama păcatului trupesc. Cei care păzesc calea acolo, m-au oprit si mi-au arătat toate păcatele trupesti, săvârsite din copilăria mea până acum. Îngerii care mă duceau, au zis: ’Toate păcatele pe care le-ai săvârsit în cetate au fost iertate de Dumnezeu, pentru că te-ai pocăit pentru ele.’ La aceasta, potrivnicii mei au răspuns: ’Dar când ai plecat din cetate, în sat, ai săvârsit adulter cu femeia unui ţăran.’ Îngerii, auzind aceasta si neaflând nici o faptă bună care ar fi putut ierta păcatul meu, m-au lăsat si au plecat de la mine. Atunci, duhurile cele rele m-au apucat, si suflând peste măsură asupra mea, m-au aruncat jos, la pământ. Pământul s-a crăpat si am fost azvârlit acolo jos, prin povârnisuri strâmte, cu duhori spurcate, către temniţa iadului, de sub pământ.” (Sfârsitul acestei Vieţi, îl puteţi citi în limba engleză, în Tainele vesnice de dincolo de mormânt , pag. 169171. Vezi si Vietile sfinţilor, luna martie, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1995, pag. 402 – 404.).
Episcopul Ignatie mai dă si alte experienţe ale vămilor din Vieţile altor sfinţi: Sf. Mare Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie), Sf. Nifon de Constantia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie), Sf. Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea, 21 iulie), Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (sec. al VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Sf. Simeon al Muntelui Minunat (sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie), si Sf. Macarie cel Mare (19 ianuarie).
Episcopul Ignatie nu cunostea multe dintre izvoarele ortodoxe timpurii din apus, care nu au fost traduse niciodată în limba greacă sau rusă; si acestea cuprind multe descrieri ale vămilor. Numele de „vămi” se pare că se mărgineste la izvoarele răsăritene, dar cele ce sunt înfăţisate în izvoarele apusene sunt asemenea.
Sfântul Columba, de pildă, întemeietorul mânăstirii de pe insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh, pentru sufletele de curând plecate. Sf. Adamnan († 704) povesteste despre acestea în Viaţa Sf. Columba; iată o întâmplare:
Sf. Columba si-a chemat într-o zi călugării si le-a spus: „Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării Stareţului Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmase care încearcă să însface si să ducă departe sufletul unui străin care se îneacă împreună cu ei.” Apoi, după rugăciune, a spus: „Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste suflete curate si l-au slobozit pe acel străin si l-au mântuit întru slavă, de dracii fiorosi.”15
Sf. Bonifatie, „apostol anglo-saxon al germanilor” din sec. al VIII-lea, prezintă într-una dintre scrisorile sale, istorisirea pe care i-a dat-o un călugăr al Mânăstirii Wenlock, care a murit si apoi a venit din nou la viaţă, după câteva ore. „Îngerii de o strălucire atât de minunată l-au purtat în sus, pe când pleca din trup, că el nici nu putea să se uite la ei … M-au dus în sus, sus de tot, în înaltul văzduhului …, a continuat el. Mai târziu, a povestit că în locul si în vremea cât s-a aflat în afara trupului, s-a adunat în locul unde era el, o mare mulţime de suflete, care si-au părăsit trupurile, si se gândise că era o mulţime cu mult mai mare de suflete decât socotea el că alcătuia întreaga suflare omenească de pe pământ. A mai zis că era o mulţime de duhuri diavolesti, dimpreună cu un cor slăvit de îngeri mai înalţi. Şi a zis că duhurile cele ticăloase si sfinţii îngeri au avut război aprig pentru sufletele iesite din trupuri, dracii aducând asupra lor povara păcatelor lor, îngerii usurând povara si aducând îndreptăţiri pentru acelea.
Sf. Adamnan, Viaţa Sfântului Columba, trad. De Wentworth Huyshe, London, George Routlege & Sons, Ltd. 1939, Partea a III-a, cap. 13, pag. 207.
Şi-a auzit toate păcatele pe care le săvârsise din copilărie si scăpase din vedere să le spună la spovedanie, ori le uitase, ori nu le cunoscuse ca păcate. Duhurile rele strigau la el, osândindu-l necruţător … Toate cele câte le făcuse în toate zilele vieţii lui si nu purtase de grijă să le mărturisească si multe câte nu le cunoscuse că sunt păcate, toate acelea erau acum rostite cu strigăt mare către el, cu cuvinte înfricosătoare. În acelasi chip, duhurile cele rele adevereau patimile, osândind si purtând mărturie, numind ceasul si locul pentru fiecare păcat, au adus mărturiile pentru faptele cele rele … Şi astfel, pentru toate păcatele lui adunate si socotite, vrăjmasii aceia de demult au hotărât că este vinovat si l-au tras fără milă la judecata lor.
Pe de altă parte,” a zis el, „puţinele fapte bune, lipsite de însemnătate, pe care le-am spus, au vorbit cu nevrednicie si neputincios în apărarea mea … Iar îngerii, în iubirea lor fără de margini, m-au apărat si m-au sprijinit, în vreme ce faptele cele bune, mult sporite, mi s-au părut cu mult mai mari si mai minunate decât dacă s-ar fi săvârsit numai cu puterile mele.”16

4. O experienţă a vămilor din zilele noastre
Răspunsul obisnuit al unui om „luminat” din vremurile moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică” (care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai sus, „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”. Luându-mă de braţe, îngerii m-au dus în stradă, chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja. Zăpada cădea linistit în fulgi mari. Vedeam tot ce era în jurul meu dar nu puteam simţi frigul, si în general diferenţa dintre temperatura din cameră si cea de afară. Era limpede că aceste lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care era schimbat. Am început să urcăm repede. Şi din înălţimea la care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult si se arăta
Scrisorile Sf. Bonifatie, tr. De Ephraim Emerton, Octogon Books, New York, 1973, pag. 25-27.
înaintea ochilor nostri, făcându-se necuprins, aducându-mi înfricosare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu nesfârsit …
Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, si nu stiu cât a durat urcusul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind de undeva, la început o gălăgie nedeslusită, mai apoi ţipete si un râs zgomotos al unor fiinţe urâcioase, care se apropiau de noi grabnic.
Duhurile rele! -am înţeles îndată si am socotit aceasta neobisnuit de repede, iuţime ce venea din spaima pe care o trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată, mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult as fi râs din toată inima la toate astea, doar cu puţine zile în urmă! Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine aceeasi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu ochii săi, ci doar pentru că credea în existenţa acelor duhuri ca fiind ceva foarte adevărat! Asa cum era potrivit pentru un om ’învăţat’ de la sfârsitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de credinţe erau aplecări nebunesti, patimi în fiinţa omenească, si de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificaţia vreunui nume, ci a unui termen care definea o noţiune abstractă oarecare. Şi îndată această ’noţiune’ de până acum, mi s-a arătat ca ceva foarte viu! …
Împresurându-ne din toate părţile, cu ţipete si cu gălăgie mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să mă apuce si să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit si la fel de potrivnice auzului, cum era si privelistea aceea pentru mine, au ajuns uneori la urechile mele cuvinte si grăiri de ale lor. ’Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ -au strigat îndată cu toţii, si ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica mi-a îngheţat curgerea gândurilor. ’E minciună! Nu este adevărat!’ -am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă si lipsită de însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a tinereţii mele care, se pare că eu n-as fi fost în stare cu nici un chip să mi-o amintesc singur.”
Aici autorul istoriseste o întâmplare din anii de scoală: Odată, într-o discuţie filosofică, asa cum obisnuiesc studenţii, unul dintre camarazi si-a spus părerea: „De ce trebuie să cred? Şi, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l acuzau, autorul îsi aminteste:
„Această grăire era în deplinul înţeles al cuvântului o ’afirmaţie neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el -si acum mi-a atras atenţia că această afirmaţie neîntemeiată a mea nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă îndreptăţesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată împotriva mea, si în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui Dumnezeu, care vede ascunzisurile din inima omului, atunci prin mânia vrăjmasului mântuirii.
Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, si acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase, împiedicându-ne să mergem mai departe.
Mi-am amintit o rugăciune si am început să mă rog, chemând în ajutor pe sfinţii ai căror nume le cunosteam si care îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricosat pe vrăjmasii mei. Crestin numai cu numele, sărman nestiutor, se pare că pentru prima oară în viaţa mea, mi-am adus aminte de cea care este numită Mijlocitoarea crestinilor.
Şi este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am amintit si am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceaţă albă între noi si duhuri, care, îndată a început să cuprindă laolaltă mulţimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceaţa le-a ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feţei noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.”17

5. Experienţele vămilor trăite înainte de moarte
Astfel, se poate vedea din numeroase exemple, cât este de nelipsită pentru suflet experienţa întâlnirii cu dracii vămilor văzduhului după moarte. Totusi, această experienţă trăită nu se mărgineste numai la cele ce se petrec după moarte. Am văzut mai sus că experienţa vămilor pe care a avut-o Sf. Antonie cel Mare a fost o experienţă „în afara trupului”, pe când se afla la rugăciune. La fel si Sf. Ioan Scărarul povesteste o întâmplare petrecută cu un călugăr înainte de moartea sa.
„Cu o zi înainte de moarte, a intrat în extaz si, cu ochii deschisi, a privit în stânga si în dreapta patului său si, ca si cum ar fi fost chemat de cineva să dea socoteală, a strigat în auzul tuturor celor de faţă si a zis: ’Da, este adevărat; dar pentru aceea am postit mulţi ani.’ Şi apoi iarăsi: ’Da, este foarte adevărat, dar am vărsat lacrimi pentru aceea si le-am slujit fraţilor.’ Şi iarăsi: ’Nu, voi mă defăimaţi.’ Şi uneori mai spunea: ’Da, este adevărat. Da, nu stiu ce să spun despre asta. Dar Dumnezeu este milostiv.’ Şi era cu adevărat o priveliste cumplităsi înfricosătoare -această chinuire nevăzută si nemiloasă. Dar cel mai cumplit a fost că era osândit pentru cele ce nu le făcuse. Ce uimitor! Despre câteva dintre păcatele sale, pustnicul a zis: ’Nu stiu ce să spun despre asta’, desi fusese călugăr vreme de aproape patruzeci de ani si avusese darul lacrimilor … Şi în
“De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, în Orthodox Life, iulie-august, 1976.
vreme ce era astfel chemat să dea socoteală, era scos din trup, lăsându-ne fără să cunoastem cum a fost judecata, ori sfârsitul, ori osânda, ori cum s-a sfârsit judecata.”18
Într-adevăr, întâlnirea cu vămile după moarte este doar partea hotărâtoare si ultima, a războiului întreg, purtat de sufletul fiecărui crestin de-a lungul tuturor zilelor vieţii sale. Episcopul Ignatie scrie: „Asa cum învierea sufletului crestin din moartea păcatului se săvârseste pe tot parcursul vieţii, tot asa se săvârseste în chip mistic, aici pe pământ, cercetarea sufletului de către puterile văzduhului, să vadă de s-a înrobit lor, ori de s-a slobozit de ele; la călătoria prin văzduh (după moarte) această slobozire ori înrobire se pune doar întru lucrare (vol. III, pag. 159). Unii sfinţi, cum ar fi Sf. Macarie cel Mare -a cărui trecere prin vămi a fost văzută de câţiva ucenici ai săi -trec printre vamesii draci fără să fie opriţi pe cale, pentru că deja s-au luptat cu ei si au câstigat războiul din timpul vieţii. Iată întâmplarea din viaţa sa:
„Când Sfântului Macarie i s-a apropiat sfârsitul, heruvimul care era îngerul său păzitor, însoţit de o mulţime de sălăsluitori ai cerului, au venit să-i întâmpine sufletul. Împreună cu cetele de îngeri au mai coborât grupuri de apostoli, prooroci, mucenici, ierarhi, călugări si cei drepţi. Dracii s-au asezat în siruri si grupuri în vămi pentru a vedea trecerea sufletului celui purtător de Dumnezeu. Sufletul său a pornit suisul. Stând departe de el, duhurile întunericului au strigat din vămile lor: ’O, Macarie, de câtă slavă te-ai învrednicit!’ Smeritul bărbat le-a răspuns: ’Nu! Încă mă tem, fiindcă nu stiu dacă toate cele ce am făcut sunt bune.’ Între timp, el urca cu repeziciune spre cer. De la vămile asezate pe suisuri mai înalte, puterile văzduhului au strigat iarăsi: ’Chiar asa! Ne-ai scăpat, Macarie.’ ’Nu, a răspuns el. Mai am de străbătut o cale.’ Când el ajunsese deja la porţile raiului, aceia au strigat tânguindu-se de răutate si de pizmă: ’Chiar asa!
Scara urcusului dumnezeiesc, trad. De Arhimandrit Lazarus Moore, Eastern Orthodox Books, 1977, pag. 120-121.
Ne-ai scăpat, Macarie!’ El a răspuns: ’Fiind păzit de puterea lui Hristos al meu, am scăpat de vicleniile voastre!’” (Pateric).
„Marii sfinţi ai lui Dumnezeu trec cu mare usurinţă printre străjile văzduhului care sunt în paza puterilor întunericului, pentru că de-a lungul vieţii lor pământesti ei intră în luptă neîntinată cu ele, si câstigând biruinţa asupra lor, agonisesc în adâncul inimii lor slobozenie desăvârsită faţă de păcat, ajung templu si locas al Duhului Sfânt, făcând sălasul minţii lor nepotrivit pentru îngerii căzuţi” (Episcopul Ignatie op. cit. Vol. III, pag. 158-159).

6. Judecata particulară
În teologia dogmatică ortodoxă, trecerea prin vămile văzduhului este o parte a judecăţii particulare, prin mijlocirea căreia se hotărăste soarta sufletului până la judecata cea de obste. Atât judecata particulară, cât si judecata cea de obste sunt săvârsite de către îngeri, care slujesc drept lucrători ai dreptăţii lui Dumnezeu: La sfârsitul veacurilor vor iesi îngerii si vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi si îi vor arunca în cuptorul cel de foc (Matei 13, 49).
Crestinii ortodocsi au o sansă bună prin învăţătura despre vămile văzduhului si judecata particulară care este înfăţisată limpede în numeroase scrieri Patristice si în Vieţile sfinţilor, dar de fapt orice om care va cugeta cu atenţie numai la Sf. Scriptură, va ajunge la aceeasi socotinţă. Astfel, evanghelistul protestant Billy Graham, scrie în cartea sa cu privire la îngeri: „În clipa morţii, sufletul iese din trup si umblă prin aer. Dar Scriptura ne învaţă că acolo stă la pândă diavolul. Este ’stăpânitorul puterii văzduhului’ (Efeseni 2, 2). Dacă ochii înţelegerii noastre s-ar deschide, probabil că am vedea văzduhul plin de draci, vrăjmasii lui Hristos. Dacă satan a putut să-l facă pe îngerul lui Daniel să zăbovească trei săptămâni ca să-si împlinească menirea sa pe pământ, ne putem închipui împotrivirea pe care o poate întâmpina un crestin la moarte … Clipa morţii este ultimul prilej al lui satan în care să-l lovească pe adevăratul credincios; dar Dumnezeu Şi-a trimis îngerii ca să ne păzească la vremea aceea.”

7. Vămile: o piatrăde încercare a adevăratei experienţe de dupămoarte
Tot ce s-a arătat în acest capitol este, de bună seamă, altceva decât „revederile rapide ale faptelor trecute” (flashbacks) ale vieţii, care sunt povestite astăzi atât de des în experienţele trăite „după moarte”. Acestea din urmă – care se arată adesea si înainte de moarte -nu au nimic de la Dumnezeu, nu au nici o legătură cu judecata. Se pare că acestea sunt mai degrabă o experienţă psihologică, o revedere a vieţii cuiva dimpreună cu cercetarea constiinţei proprii. Lipsa judecăţii si chiar „simţul umorului” pe care mulţi au observat-o în fiinţa nevăzută, care stă de faţă la „revederile rapide ale faptelor trecute”, reprezintă, mai înainte de toate, o oglindire a cumplitei lipse de preţuire pe care o au majoritatea oamenilor din lumea apuseană, cu privire la viaţă si moarte. Şi de aceea chiar si hindusii din India cea „înapoiată” au experienţe ale morţii mai înfricosătoare decât majoritatea celor din apus: chiar fără luminarea adevărată a crestinismului, ei au păstrat o purtare mai curată faţă de viaţă decât o au majoritatea oamenilor din apusul usor „post-crestin”.
Trecerea prin vămi,care este un fel de piatră de încercare a experienţei adevărate de după moarte – nu este deloc înfăţisată în experienţele trăite astăzi, si pricina pentru această situaţie nu trebuie să o căutăm departe. Din multe semne -lipsa îngerilor care vin să ia sufletul, lipsa judecăţii, usurătatea multor istorisiri, chiar si scurtimea timpului în care are loc experienţa (de obicei cinci până la zece minute, în comparaţie cu o vreme de câteva ceasuri până la câteva zile, în întâmplările Vieţilor sfinţilor si în alte izvoare ortodoxe) -este limpede că experienţele de astăzi,
Billy Graham, Îngerii vestitori tainici ai lui Dumnezeu, Doubleday, New York, 1975, pag. 150-151.
desi uneori sunt foarte uimitoare si nu se pot deslusi prin nici o lege firească cunoscută de stiinţa medicală, nu sunt foarte adânci. Dacă acestea sunt experienţe adevărate ale morţii, atunci ele presupun doar începutul călătoriei sufletului după moarte. Ele au loc înaintea morţii, cum ar fi, înaintea hotărârii lui Dumnezeu pentru ca sufletul să rămână dezlegat de trup (care se arată prin venirea îngerilor după suflet), în vreme ce, în experienţele de astăzi, mai există o cale pentru suflet de a se întoarce în trup prin mijloace firesti.
Oricum, ne mai rămâne să lămurim bine experienţele care sunt trăite astăzi. Ce sunt aceste privelisti frumoase care se văd adesea? Unde se află această cetate „cerească” care se vede? Ce este tot acest sălas „din afara trupului” cu care se intră în legătură astăzi fără nici o tăgadă?
Răspunsul la aceste întrebări se poate găsi prin cercetarea literaturii care se deosebeste de izvoarele ortodoxe pomenite mai sus -literatură care se bazează si pe experienţă personală, si este cu mult mai complexă în observaţii si concluzii decât experienţele de astăzi de „după moarte”. Către această literatură se îndreaptă Dr. Moody si alţi cercetători, si în aceasta găsesc ei într-adevăr asemănări importante cu acele cazuri clinice care au aprins în zilele noastre interesul pentru viaţa de după moarte.

8. Învăţătura episcopului Teofan Zăvorâtul despre vămile văzduhului
Episcopul Ignatie Brianceaninov a fost apărătorul de frunte al învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, din Rusia secolului al XIX-lea, când necredinciosii si modernistii începeau deja să o ia în râs. Dar nici Episcopul Teofan Zăvorâtul nu a fost un apărător mai puţin hotărât al acestei învăţături, pe care a socotit-o ca parte a învăţăturii ortodoxe despre războiul nevăzut sau a luptei duhovnicesti împotriva dracilor. Iată ce spune el despre vămi, în comentariul său la versetul 80 al Psalmului 118:
Să fie inima mea fără prihană întru îndreptările Tale, ca să nu mărusinez.
„Proorocul nu spune cum si unde ’să nu se facă omul de rusine’. Cel mai bine ’să nu se facă de rusine’ la vremea războaielor lăuntrice …
Cel de al doilea moment când nu trebuie să se facă de rusine este în ceasul morţii si la trecerea prin vămi. Oricât de nesocotită poate să li pară ’oamenilor informaţi’ ideea vămilor, nu-i va scăpa de trecerea prin ele. Ce caută vamesii la cei care trec prin vămi? Ei caută să vadă dacă oamenii au ceva din cele ce sunt ale lor. Care sunt lucrurile lor? Patimile. De aceea, în omul a cărui inimă este curată si este străină de patimi, vamesii nu pot afla nimic pentru care să pornească războiul; dimpotrivă, însusirile potrivnice îi vor lovi ca săgeţile fulgerului. La aceasta, cel care are mai puţină învăţătură ar spune următoarele: Vămile sunt înfricosătoare. Dar este posibil ca dracii, în loc să arate ceva înfricosător, să arate ceva atrăgător. În trecerea prin vămi, una după alta, dracii ar putea arăta ceva înselător si atrăgător, potrivit feluritelor feluri de patimi. Când, de-a lungul vieţii pământesti, patimile au fost alungate din inimă, si faptele cele bune au fost sădite si li s-au împotrivit acelora, atunci nu mai are nici o însemnătate ce lucru atrăgător i se arată sufletului, căci el nu va arăta nici o slăbiciune faţă de lucrul acela, si îsi întoarce faţa de la el cu scârbă. Dar, atunci când inima nu s-a curăţat, sufletul va alerga către patima pentru care inima are cea mai mare slăbiciune; si dracii îl vor lua ca pe un prieten, si după aceea ei stiu unde să îl aseze. De aceea, este foarte problematic, ca un suflet, atâta vreme cât mai rămân în el slăbiciuni pentru lucrurile vreunei patimi, să nu se facă de rusine la vămi. Fiind făcut de rusine aici, înseamnă că sufletul este aruncat în iad.
Dar hotărârea definitivă de a fi rusinat se va da la Judecata de Apoi, înaintea Judecătorului Atoatevăzător …”20
Psalm 118, tâlcuit de Episcopul Teofan, Moscova, 1891, retipărit la Jordanville, 1976, pag. 189-290; vezi rezumatul tipărit de New Diveevo Convent, Spring Valley, N. Y., 1978, pag. 24.

CAPITOLUL VII

Experienţele „din afara trupului” în literatura ocultă

Cercetatorii experienţelor trăite „după moarte” din zilele noastre, se îndreaptă aproape în întregime către deslusirea acestora, către acel fel de literatură care pretinde că se bizuie pe experienţa trăită în „afara trupului”: literatura ocultă de veacuri, din Cărţilemorţilor, egipteană si tibetană, până la îniţiatorii si maestrii oculţi din zilele noastre. Pe de altă parte, nici măcar unul dintre acesti cercetători nu dau atenţie învăţăturii crestine despre viaţa de după moarte sau izvoarelor scripturistice ori patristice pe care se bazează. Ce înseamnă aceasta?
Pricina este una simplă: învăţătura crestină vine din descoperirea lui Dumnezeu către om despre soarta sufletului după moarte, si se apleacă mai ales asupra ultimei stări a sufletului după moarte si zăboveste mai ales asupra celei din urmă stări a sufletului în rai sau în iad. De vreme ce există si o bogată literatură crestină, care ne arată ce se întâmplă cu sufletul după moarte, bazată pe experienţele de după moarte si în afara trupului, ale celor care le-au trăit si le-au istorisit (asa cum au fost arătate în capitolul anterior despre „vămi”), această literatură, de bună seamă, are o însemnătate mai mică, în comparaţie cu învăţătura crestină de bază, despre starea sufletului de la sfârsitul vieţii pământesti. Literatura bazată pe experienţa crestină este de folos mai ales pentru a lămuri si a înflăcăra esenţa învăţăturii crestine.
Cu toate acestea, în literatura ocultă, situaţia este răsturnată.
Cea mai importantă este experienţa sufletului din „afara trupului”, în vreme ce ultima stare a sufletului este de obicei lăsată neclară sau deschisă părerilor si socotinţei personale, bazate pe aceste experienţe. Cercetătorii de astăzi sunt atrasi cu mult mai lesne de experienţele scriitorilor oculţi (care par să aibă putinţa, cel puţin într-o oarecare măsură, de a cerceta „stiinţific”) decât de învăţătura crestină, pentru care se cuvine cu adevărat trăirea credinţei si nădăjduirea si umblarea pe o cale duhovnicească potrivită cu învăţătura.
În acest capitol vom încerca să deslusim unele dintre greselile acestei socotinţe, care nu-i atât de „obiectivă” pe cât li se pare unora, si dă prilejul unei aprecieri a experienţelor oculte „din afara trupului”, prin credinţa crestinismului ortodox. Pentru a face aceasta, trebuie să prezentăm literatura ocultă pe care o folosesc unii cercetători de astăzi, pentru a lămuri experienţele de „după moarte”.

1.Cartea tibetanăa morţilor

Cartea tibetanăa morţilor21 este o carte budistă din sec. al VIII-lea, care mărturiseste despre tradiţia pre-budistă dintr-o vreme cu mult mai timpurie. Titlul tibetan al cărţii este „Eliberarea prin auz dupămoarte”, si este prezentată de către editorul englez ca „un manual mistic pentru călăuzirea prin cealaltă lume, care este plină de multe închipuiri si sălasuri” (pag. 2). Cartea este citită lângă trupul noului răposat pentru ajutorul sufletului, pentru că, asa cum spune chiar textul, „în ceasul morţii se ivesc multe închipuiri înselătoare” (pag. 151). Acestea, asa cum spune editorul, „nu sunt vederi ale realităţii, ci nimic mai mult decât … (propriile) porniri ale minţii, care au luat chip întrupat (pag. 31). În etapele mai târzii de 49 de zile ale experienţelor de „după moarte”, care sunt prezentate în carte, se află vedenii atât ale zeităţilor „pasnice” cât si ale celor
Cartea tibetană a morţilor, editată de W. Y. Evans-Wentz, Oxford University Press, Paperback ed., 1960. „mânioase” -toate acestea sunt socotite înselătoare, după doctrina budistă. (Vom arăta mai jos, în cercetarea firii acestui tărâm, de ce aceste vedenii sunt cu adevărat în mare măsură înselătoare.) Sfârsitul acestui întreg fenomen este căderea, în sfârsit, a sufletului într-o „reîncarnare” (despre care, de asemenea, se va vorbi mai jos), pe care teoria budistă o socoteste ca pe un rău care trebuie ocolit prin iniţiere budistă. Dr. C. G. Jung, vorbind despre această carte, crede că aceste vedenii sunt foarte asemănătoare înfăţisării lumii de după moarte din literatura spiritistă a occidentului modern -amândouă „dau o impresie urâtă despre întreaga desertăciune si banalitate a comunicărilor din „lumea duhurilor” (pag. 11).
Sub două aspecte, sunt asemănări de netăgăduit între „Cartea tibetană a morţilor” si experienţele trăite astăzi de oameni, iar acest lucru explică interesul Dr. Moody si al altor cercetători pentru această carte. Mai întâi experienţa „din afara trupului” care se trăieste în primele clipe ale morţii este în general aceeasi ca aceea istorisită în experienţele de astăzi (la fel ca în literatura ortodoxă): sufletul răposatului se arată ca un „trup strălucitor iluzoriu” care poate fi văzut de către alte fiinţe cu fire asemănătoare, dar nu de către oamenii trupesti. La început sufletul nu stie dacă este viu sau mort. El vede oamenii din jurul trupului său, aude tânguirile celor de faţă, si are toate însusirile simţurilor. Are miscări libere si poate trece prin obiecte tari (pag. 98-100, 156-160). În al doilea rând, „în clipa morţii se vede strălucirea clară a unei lumini,” (pag. 89), pe care cercetătorii de astăzi o numesc „fiinţa de lumină”, si care este descrisă de mulţi oameni.
Nu-i nici o pricină de îndoială că ceea ce se arată în Cartea tibetană a morţilor se bazează pe experienţa trăită „în afara trupului”. Dar vom vedea mai jos că starea adevărată de după moarte este doar una dintre aceste experienţe, si trebuie să ne ferim să credem că orice experienţă „din afara trupului” este o descoperire a celor ce se întâmplă cu adevărat cu sufletul după moarte. Experienţele mediumurilor din apus pot fi de asemenea adevărate; dar ele, de bună seamă, nu transmit vesti adevărate de la morţi, asa cum pretind ei. Este o asemănare între Cartea tibetanăa morţilor si Cartea egipteanăa morţilor,22 care este cu mult mai timpurie. Cea din urmă prezintă sufletul după moarte ca suferind multe schimbări si întâlnindu-se cu mulţi „zei”. Nu există nici o tradiţie vie a tălmăcirii acestei cărţi, oricum, chiar si fără aceasta, cititorul modern poate să ghicească ceva din simbolismul ei. Potrivit acestei cărţi, răposatul ia pe rând chipul unei rândunele, al unui soim de aur, al unui sarpe cu picioare de om, al unui crocodil, al unei flori de lotus, etc., si întâlneste „zei” neobisnuiţi si fiinţe din alte lumi (cele „Patru maimuţe sfinte”, zeiţa hipopotam, felurite zeităţi cu capete de câini, sacali, maimuţe, păsări, etc.) Experienţele plăsmuite si încâlcite ale împărăţiei de „după moarte”, asa cum sunt înfăţisate în această carte, se află într-un contrast puternic cu claritatea si simplitatea experienţelor crestine. Desi poate că se bazează pe experienţe adevărate din „afara trupului”, această carte este la fel de plină de vedenii înselătoare ca si Cartea tibetanăa morţilor si de bună seamă, nu poate fi socotită ca o prezentare adevărată a stării sufletului după moarte.

2. Scrierile lui Emanuel Swedenborg

Un alt text ocult pe care îl cercetează cercetătorii, poate fi înţeles mai bine, pentru că este din vremurile noastre moderne. Este de mentalitate apuseană, si se vede că este crestin. Scrierile vizionarului Emanuel Swedenborg (1688-1772) prezintă vedenii dintr-o altă lume, care au început să i se arate la mijlocul vieţii. Înainte de a începe să aibă vedenii, el era un intelectual obisnuit din Europa veacului al XVIII-lea, care cunostea curent multe limbi. Erudit, om de stiinţă si inventator, activ în viaţa publică, ca reprezentant oficial al industriei miniere suedeze si membru al Casei aristocraţilor -pe scurt, era un „om universal” de la
Cartea morţilor, tr. de E. A. Wallis Budge, Bell Publishing Co., N. Y., 1960.
Inceputul veacului stiinţei, când încă mai era cu putinţă ca un om să stăpânească aproape toate cunostinţele veacului său. A scris cam 150 de lucrări stiinţifice, unele dintre ele (cum ar fi tratatul de anatomie în 4 volume, Creierul), depăsind cu mult veacul său.
Când avea 56 de ani, si-a îndreptat atenţia către lumea cea nevăzută, si în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, a scris un număr mare de lucrări religioase, înfăţisând raiul, iadul, îngerii si duhurile – toate având ca temelie experienţa sa personală. El descrie locurile nevăzute ca fiind foarte deosebite de cele pământesti; totusi, acestea se află în armonie cu descrierile majorităţii cărţilor oculte. Când moare un om, potrivit relatării lui Swedenborg, el intră în „lumea duhurilor”, care se află la jumătatea drumului dintre rai si iad.23 Desi este lumea duhurilor, si nu este materială, este foarte asemănătoare cu lumea materială, că omul nici nu stie la început că a murit (461); el are acelasi fel de „trup” si însusiri ale simţurilor, ca atunci când se afla în trup omenesc. În clipa morţii se vede lumină -ceva strălucitor si nedeslusit (450) -si are loc „trecerea în revistă” a vieţii omului cu toate faptele lui cele bune si cele rele. Îsi întâlneste prietenii si cunostinţele din această lume (494); si pentru o vreme continuă o existenţă foarte asemănătoare celei pe care a avut-o pe pământ, în afară de faptul că toate cele de acolo sunt cu mult mai „lăuntrice”. Omul este atras de acele lucruri si persoane faţă de care simte iubire, si realitatea este hotărâtă de gânduri -de îndată ce se gândeste la o persoană iubită, acea persoană se arată ca si cum ar fi fost chemată (494). De îndată ce cineva se obisnuieste cu această lume a duhurilor, acela află de la prieteni despre rai si despre iad, si este purtat în diferite cetăţi, grădini si parcuri (495).
În această „lume a duhurilor” care este mijlocitoare, sufletul
Emanuel Swedenborg, Rai si iad, tr. de George F. Dole, Swedenborg Foundation, Inc., N. Y. 1976, secţiunea 421; secţiunile din paranteze din textul de mai sus sunt toate din această carte.
este „pregătit” pentru rai printr-un proces de învăţare care durează de la câteva zile până la un an (498). Dar si „raiul”, asa cum este înfăţisat de Swedenborg, nu este prea deosebit de „lumea duhurilor”, si amândouă seamănă foarte mult cu pământul (171). Sunt curţi si săli publice ca si pe pământ, parcuri si grădini, case si dormitoare pentru „îngeri” cu multe schimburi de haine pentru ei. Sunt guverne, si legi, si tribunale de judecată -toate, de bună seamă, mai „duhovnicesti” decât pe pământ. Sunt biserici si slujbe bisericesti cu preoţi care oficiază slujbe si care se tulbură dacă cineva din clerul bisericesc se împotriveste. Sunt căsătorii, scoli, cresterea si educarea copiilor, viaţă publică -pe scurt, aproape toate cele ce se găsesc pe pământ, care pot fi „duhovnicesti”. Swedenborg a stat de vorbă cu mulţi „îngeri” din cer (el credea că toţi aceia erau suflete ale morţilor), dar si cu locuitorii necunoscuţi de pe Mercur, Jupiter, si de pe alte planete; el a vorbit cu Martin Luther în „cer” si l-a convertit la credinţa sa, dar nu a izbutit să-l lămurească pe Calvin să nu mai creadă în predestinare. „Iadul” este descris ca un loc foarte asemănător pământului, unde locuitorii sunt plini de dragoste de sine si lucrări diavolesti.
Se poate înţelege cu usurinţă de ce Swedenborg a fost ocolit de cei mai mulţi dintre contemporanii săi si socotit nebun, si de ce până de curând, vedeniile sale rareori au fost luate în serios. Totusi, unii oameni au recunoscut întotdeauna că el a fost în legătură reală cu lumea nevăzută, căci avea vedenii foarte neobisnuite: contemporanul său mai tânăr, filosoful german Immanuel Kant, unul dintre cei mai de seamă întemeietori ai filosofiei moderne, l-a luat în serios si a crezut în cele câteva exemple de clarviziune ale lui Swedenborg, care au fost cunoscute în toată Europa; si filosoful american Emerson, în lungul său eseu despre el, din Oameni reprezentativi l-a numit „unul dintre uriasii literaturii, care nu poate fi asemănat cu învăţaţii obisnuiţi ai tuturor colegiilor”. De bună seamă, astăzi, renasterea interesului pentru ocultism l-a adus în faţă ca pe un „mistic” si „prooroc”, fără nici o legătură cu crestinismul dogmatic, si mai ales cercetările experienţelor care au avut loc „după moarte” prezintă asemănări de seamă între constatările lor si descrierea lui din primele clipe de după moarte.
Este posibil ca Swedenborg să fi fost în legătură cu duhuri nevăzute si să fi primit de la ele „descoperiri”. Dacă vom cerceta chipul în care a primit el aceste „descoperiri”, vom vedea care este sălasul adevărat în care sălăsluiesc aceste duhuri.
Istoricul legăturilor lui Swedenborg cu duhurile nevăzute pe care le-a asezat în scris cu însemnate amănunte în voluminoasele sale Jurnal al viselor si Jurnal spiritual (2300 de pagini) -dezvăluie în chip lămurit toate însusirile celui care intră în legătură cu dracii văzduhului, asa cum a arătat si episcopul Ignatie. Din copilărie, Swedenborg a practicat un fel de meditaţie, care cuprinde relaxarea si concentrarea intensă. Cu vremea, el a început să vadă o limbă de foc în timpul meditaţiei, pe care a primit-o cu încredere si a socotit-o ca pe un semn de „încuviinţare” a părerilor sale. Aceasta l-a pregătit pentru deschiderea vorbirii cu duhurile. Mai târziu, a început să aibă vise cu Hristos si a fost primit într-o societate de „nemuritori” si treptat a început să fie constient de prezenţa „duhurilor” din jurul său. În cele din urmă, duhurile au început să i se arate în stare de veghe. Prima dintre aceste experienţe din urmă, s-a ivit pe când călătorea prin Londra: Într-o noapte, după ce a mâncat prea mult, pe neasteptate, a văzut negru înaintea ochilor si reptile târâtoare pe podea, si apoi un om care stătea în colţul camerei si spunea doar atât: „Nu mânca atât de mult” si s-a făcut nevăzut în întuneric. Desi s-a speriat de această arătare, a crezut în ea ca în ceva „bun” pentru că i-a dat un sfat „cu bun simţ”. Apoi, după cum a povestit el, „în timpul aceleiasi nopţi, acelasi om s-a arătat din nou, dar de data aceasta nu m-am speriat. Atunci acela a spus că este Domnul Dumnezeu ziditorul lumii si Mântuitorul, si că mă alesese pe mine ca să le lămuresc oamenilor înţelesul duhovnicesc al Scripturii, si că el însusi mă va lămuri ce voi scrie despre acest subiect. Chiar în noaptea aceea, mi-au fost deschise lumile duhurilor, raiul si iadul, asa încât m-am lămurit pe deplin de adevărul lor … După aceea, de multe ori pe zi, Domnul îmi deschidea ochii trupesti, astfel încât, în miezul zilei, puteam vedea lumea cealaltă, si când eram foarte treaz, puteam să vorbesc cu îngerii si cu duhurile”.24
Este destul de limpede din această descriere, că Swedenborg a fost deschis legăturii cu sălasul din văzduh al duhurilor căzute, si că toate descoperirile sale de mai târziu au venit din această sursă. „Raiul” si „iadul” pe care le-a văzut, erau si ele părţi ale acestui sălas din văzduh, si „descoperirile” pe care le-a lăsat în scris, sunt o descriere a înselărilor sale despre acest sălas, pe care duhurile cele căzute le plăsmuiesc adesea pentru cei necunoscători, având în vedere scopurile lor. O privire spre altă literatură ocultă ne va arăta mai multe dintre însusirile acestui sălas.

3. „Planul astral” al teosofiei

Teosofia secolelor al XIX-lea si al XX-lea, care este un amestec de idei oculte occidentale si orientale, ne învaţă în amănunt despre acest sălas aerial, care este văzut ca fiind alcătuit dintr-un număr de „planuri astrale”. („Astral”, însemnând „de stele”, este un termen închipuit pentru a se referi la cele ce se află „deasupra pământescului”.) Potrivit unui rezumat al acestei doctrine, „planurile (astrale) cuprind sălasurile tuturor duhurilor nemateriale, locul unde lucrează zeii si dracii, locul în care sălăsluiesc chipurile-gând, tărâmul locuit de duhurile aeriale si de alte elemente, si felurime de raiuri si iaduri cu cetele lor de îngeri si de draci … Prin mijlocirea
R. L. Tafel, Documents Concerning Swedenborg [Scrieri despre Swedenborg], vol. I, p. 35-36. Vezi Wilson Van Dusen, The Presence of Other Worlds [Prezenţa altor lumi], (The Psychological-Spiritual Findings of Emanuel Swedenborg [Descoperirile spiritual-psihologice ale lui Emanuel Swedenborg]), Harper and Row, N. Y., 1973, p. 19-63, pentru prezentarea deschiderii “ochiului spiritual” al lui Swedenborg.
ritualurilor, persoanele iniţiate cred că se pot ’ridica la diferite nivele sau planuri’, si să trăiască întâmplări în aceste locuri, în deplină stare de constienţă.”25
Potrivit acestei doctrine, cineva intră în „planul astral” (sau „planuri”, numai dacă acest sălas este socotit ca un întreg, ori în straturile lui separate) la vremea morţii, si precum spune teoria lui Swedenborg, nu există nici o schimbare neasteptată a stării cuiva si nici o judecată. Omul continuă să vieţuiască ca si înainte, numai că se află în afara trupului si începe să „treacă prin toate sub-planurile planului astral, în calea sa către lumea cerurilor.”26 Fiecare sub-plan se subţiază continuu si se „adânceste” si înaintarea prin acestea, departe de a stârni frică si sovăială, asa cum se întâmplă în „vămile” crestine, ci totul se petrece în desfătare si veselie: „Bucuria vieţii în planul astral este atât de mare, că viaţa cea trupească în asemănare cu ea nu pare viaţă deloc … La nouă din zece nu le place cu nici un chip să se întoarcă în trup.” (A. E. Powel, op. cit., pag. 94).
Teosofia, invenţia mediumului rus Elena Blavatskaia, a fost întemeiată la sfârsitul secolului al XIX-lea, într-o încercare de a da o lămurire sistematică legăturilor mediumnice cu „morţii”, care s-au înmulţit în lumea apuseană de la marea izbucnire a fenomenului spiritist din America, în anul 1848. Astăzi, doctrina ei asupra „planului astral” (desi adesea nu este numit astfel) este modelul pe care l-au folosit mediumuri si alţi amatori de ocultism pentru a lămuri experienţele lor din lumea duhurilor. Desi cărţile teosofice asupra „planului astral” sunt pline de aceeasi „desertăciune si banalitate revoltătoare”, pe a cărei bază Dr. Jung socoteste să pună însusirile întregii literaturi spiritiste, totusi, dincolo de această nerusinare, există o filosofie de bază despre adevărul celeilalte lumi, care atinge o coardă sensibilă a cercetătorilor de astăzi. Părerea umanistă a lumii de astăzi, se
Benjamin Walker, Dincolo de trup: dublul uman si planurile astrale, Routledge and Kegan Paul, London, 1974, pag. 117-118. 26 A. E. Powel, Corpul astral, Editura Teosofică, Wheaton, III., 1972, pag. 123.
îndreaptă cu mai multă bunăvoinţă către o altă lume, care este mai degrabă desfătătoare decât dureroasă. O lume care îngăduie mai degrabă „dezvoltarea” ori „evoluţia” linistită decât judecata de la sfârsitul vieţii. O lume care mai degrabă îngăduie „încă o sansă” pentru a se pregăti pentru o realitate mai înaltă, decât hotărârea sorţii vesnice prin faptele săvârsite de-a lungul vieţii pământesti. Învăţarea teosofiei arată tocmai aceste însusiri cerute de „sufletul modern” si cere să se bazeze pe experienţă.
Pentru a da un răspuns crestin ortodox la această învăţătură, trebuie să privim mai atent experienţele obisnuite care au loc în „planul astral”. Dar unde să privim? Vestirile mediumurilor sunt în chip vădit nevrednice de încredere si sunt lipsite de limpezime; si în orice caz, legătura cu „lumea spiritelor” prin mediumuri este prea întunecată si mijlocită, pentru a alcătui dovada convingătoare a firii acelei lumi. Experienţele de „după moarte” de astăzi, pe de o parte, sunt prea scurte si negrăitoare pentru a fi socotite mărturie despre adevărata natură a celelalte lumi.
Dar există un fel de experienţă în „planul astral” care poate fi cercetată mai amănunţit. În limbajul teosofic se numeste „proiecţie astrală” sau „proiecţia corpului astral”. Prin cultivarea anumitor tehnici mediumnice, este cu putinţă nu numai intrarea în legătură cu spirite care s-au despărţit de trup, asa cum fac mediumurile obisnuite (când sedinţele lor de spiritism sunt adevărate), ci intră cu adevărat în sălasul lor de existenţă si „călătoresc” prin mijlocul lor. Cineva poate să nu creadă când aude despre asemenea experienţe din vremurile străvechi, dar se întâmplă, că această experienţă a ajuns să fie destul de obisnuită în vremurile noastre -si nu numai printre ocultisti -si există deja o literatură bogată în acest domeniu, cu experienţe povestite de către cei care le-au trăit.

4. „Proiecţia astrală”

Să se ridice deasupra marginilor firii sale trupesti si poate să călătorească în locuri nevăzute. Acest fel de călătorie nu ne priveste pe noi aici. Apostolul Pavel nu a stiut dacă se afla „în trup” ori „în afară de trup” când a fost răpit până la al treilea cer (II Cor. 12, 2), si nu se cuvine să socotim noi până la care suis trebuie să se subţieze trupul pentru a intra în rai (dacă experienţa a avut loc cu adevărat „în trup”). Sau în ce fel de „trup subţire” poate fi îmbrăcat sufletul în timpul unei experienţe „în afara trupului” -dacă acest fel de lucruri poate fi cunoscut cu adevărat în această viaţă. Este destul să stim că sufletul (în oricare fel de „trup”), poate fi răpit cu adevărat prin harul lui Dumnezeu si poate să vadă raiul, cât si sălasul din văzduh, în care sălăsluiesc duhurile de sub cer.
În literatura ortodoxă, se vorbeste adesea despre asemenea experienţe, ca având loc „în afara trupului”, asa cum a fost experienţa Sf. Antonie la „vămi”, în vreme ce stătea la rugăciune, cum s-a arătat mai înainte. Episcopul Ignatie Brianceaninov pomeneste de doi pustnici din veacul al XIX-lea, ale căror suflete au iesit din trupurile lor, pe când se aflau la rugăciune -Cuviosul Vasilisc al Siberiei, al cărui ucenic a fost vestitul Zosima, si Bătrânul Schimonah Ignatie (Isaia), prieten bun al episcopului Ignatie (Ignatie Brianceaninov, Opere complete, vol. III, pag. 75). Cea mai uimitoare experienţă „în afara trupului” din Vieţile sfinţilor ortodocsi este probabil aceea a Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol (sec. al X-lea), care, în vreme ce trupul său se afla în zăpadă, pe străzile cetăţii, el a fost răpit în duh ca să vadă raiul si cel de al treilea cer, despre care a povestit ucenicului său, care a istorisit întâmplarea (Vieţile sfinţilor, 2 octombrie).
Asemenea întâmplări se petrec numai prin harul lui Dumnezeu si în chip cu totul aparte, din voinţa si dorinţa oamenilor. Dar „proiecţia astrală” este o experienţă „în afara trupului”, care poate fi căutată si învăţată cu ajutorul unor tehnici. Această experienţă reprezintă ceea ce descrie episcopul Ignatie ca „deschiderea simţurilor”, si este limpede că -întrucât legătura cu duhurile este oprită oamenilor, în afară de lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu -sălasul care poate fi atins prin acest mijloc nu este cerul, ci numai sălasul aerial de sub cer, văzduhul locuit de duhurile cele căzute.
Textele teosofice care descriu această experienţă în amănunt, sunt pline de păreri si tâlcuiri oculte, si sunt lipsite de orice folos pentru a alcătui o imagine a experienţelor adevărate din acest sălas. Cu toate acestea, în sec. al XX-lea, a apărut un alt fel de literatură care se ocupă de această experienţă: odată cu lărgirea cercetărilor si experimentelor în domeniul „parapsihologiei”, unii indivizi au descoperit, fie întâmplător, fie prin experiment, că le stă în putinţă să aibă experienţe de „proiecţie astrală”, si au scris cărţi care descriu experienţele lor în limbaj non-ocult; unii cercetători au adunat si au cercetat relatări ale experienţelor „în afara trupului” si au scris despre acestea, mai degrabă într-un limbaj stiinţific decât ocult. Vom vorbi aici despre unele dintre aceste cărţi.
Latura „pământească” a experienţelor din „afara trupului” este prezentată bine într-o carte, de către directorul Institutului de Cercetări Psihologice din Oxford, Anglia.27 Ca răspuns la o chemare făcută în septembrie 1966, în presa britanică si la radio, Institutul a primit vreo 400 de răspunsuri de la persoane care au pretins că au avut experienţe în afara trupului. Un asemenea răspuns arată că astfel de experienţe nu sunt nicidecum rare în zilele noastre si cei care le-au avut sunt cu mult mai doritori decât în anii din urmă, să vorbească despre acestea, fără frica de a fi socotiţi că sunt „nebuni”. Dr. Moody si alţi cercetători au aflat aceleasi lucruri despre experienţele de „după moarte”. Celor 400 de persoane li s-au dat să completeze două chestionare, iar cartea a fost urmarea comparării si a cercetării răspunsurilor la aceste chestionare.
Aproape toate experienţele prezentate în această carte s-au Celia Green, Experienţe din afara trupului, Ballentine Books, N. Y., 1975. petrecut fără voie, fiind declansate de diferite împrejurări trupesti: osteneli, oboseală, boală, accident, anesteziere, somn. Aproape toate s-au întâmplat în preajma trupului (nu în vreun sălas al „duhului”), si constatările care s-au făcut sunt foarte asemănătoare cu cele la care au ajuns oamenii care au avut experienţe „după moarte”; cineva îsi vede trupul din „afară”, are toate însusirile simţurilor (chiar dacă aflându-se în trup este surd sau orb), nu-i stă în putinţă să atingă sau să lucreze asupra celor ce se află împrejurul lui, „pluteste” în aer cu un mare simţ de desfătare si bunăstare; mintea este mai limpede decât de obicei. Unele persoane au povestit despre întâlniri cu rude răposate, sau călătorii către un loc ce părea să nu facă parte dintr-o realitate obisnuită.
Un cercetător al experienţelor din „afara trupului”, geologul englez Robert Crookall, a adunat un număr foarte mare de exemple de astfel de experienţe, atât de la ocultisti, cât si de la mediumuri, pe de o parte, si de la oameni obisnuiţi pe de altă parte. El relatează experienţa după cum urmează: „S-a ’născut’ un trup-replică sau o ’dublură’ din trupul material si s-a asezat deasupra aceluia. Când ’dublura’ s-a despărţit de trup, s-a produs o ’pierdere a memoriei’ (cam tot asa cum schimbarea vitezelor la masină aduce o întrerupere foarte scurtă în transmiterea puterii) …. Adesea avea loc o revedere a întâmplărilor petrecute în viaţă, iar trupul material care fusese părăsit, era de obicei văzut de către ’dublura’ care se afla în stare liberă. … Contrar asteptărilor, nimeni nu a vorbit despre vreo durere ori frică, care să fie pricinuită de iesirea din trup -totul părea desăvârsit de firesc …. Constienţa, asa cum lucra prin ’dublura’ despărţită de trup, era mult mai ascuţită decât în viaţa obisnuită … Uneori apărea telepatie, clarviziune si înainte cunoastere. Se vedeau uneori prieteni ’morţi’. Multe persoane au arătat o mare neplăcere faţă de intrarea din nou în trup si de întoarcerea la viaţa pământească …. Acest exemplu obisnuit de întâmplări în experienţele din afara trupului, care până acum, nu erau recunoscute, nu se pot lămuri, în mod potrivit, pe presupunerea că toate aceste experienţe erau vise si că toate ’dublurile’ descrise erau simple halucinaţii. Pe de altă parte, se poate lămuri de îndată pe baza presupunerii că acestea erau experienţe adevărate si că ’dublurile’ văzute erau trupuri adevărate (desi erau de o mare subţirime).”28
Această descriere este asemănătoare, punct cu punct, cu „modelul” Doctorului Moody despre experienţele de după moarte (Viaţă după viaţă, pag. 23-24). Această asemănare arată atât de limpede că se poate înfăţisa doar una si aceeasi experienţă. Dacă este asa, putem, în cele din urmă, să definim experienţa pe care au povestit-o Dr. Moody si alţi cercetători, si care a stârnit un interes atât de mare si neînţelegeri în lumea apuseană de câţiva ani încoace. Nu este tocmai o experienţă „după moarte”; este mai degrabă experienţa „în afara trupului” care este doar un pas către alte experienţe mult mai lărgite, fie ale morţii, fie ceea ce se numeste uneori „călătorie astrală” (despre care veţi vedea mai jos). Desi starea „în afara trupului” s-ar putea numi „prima clipă” a morţii -dacă urmează moartea cu adevărat -este o mare greseală să deducem din aceasta orice despre starea de „după moarte”, în afară de faptele simple ale supravieţuirii si constienţa sufletului după moarte, asupra cărora, cel ce crede cu adevărat în nemurirea sufletului nu se va împotrivi.29 Mai mult, fiindcă starea „trupului după moarte” nu este neapărat legată de moarte, trebuie să fim cu dreaptă judecată în alegerea datelor limpezi ale experienţelor extinse în acest domeniu; mai ales, trebuie să ne întrebăm dacă arătările „raiului” (sau „iadului”) pe care le văd astăzi unii oameni, au vreo legătură cu adevărata înţelegere crestină a raiului si iadului, sau dacă acestea sunt numai o socotinţă a vreunei simple
Robert Crookall, Experienţe în afara trupului, The Citadel Press, Secaucus, N. Y., 1970, pag. 11-13. 29 Numai câteva secte, îndepărtate de învăţătura crestină istorică, socotesc că sufletul “doarme” sau este “inconstient” după moarte: martorii lui Iehova, adventistii de ziua a saptea, etc.
experienţe firesti (sau drăcesti) din sălasul din „afara trupului”.
Dr. Crookall -care a fost cel mai cuprinzător cercetător în acest domeniu, de până acum, fiind cu aceeasi băgare de seamă si purtare de grijă pentru amănunt, care caracterizează cărţile sale de început despre plantele fosile din Marea Britanie -a adunat mult material despre experienţele „raiului” si ale „gheenei”. El socoteste că amândouă sunt experienţe firesti si cu adevărat universale în starea „din afara trupului” si le deosebeste după cum urmează: „Cei care si-au părăsit trupurile în chip firesc erau înclinaţi să vadă privelisti luminoase si linistite (’raiul’), un fel de pământ slăvit; în vreme ce (cei care erau) scosi afară cu sila … se îndreptau spre împrejurări de o oarecare nedeslusire, tulburi, si către o stare între vis si realitate, care este asemănătoare cu ’hadesul’ oamenilor de pe vremuri. Cei dintâi întâlneau mulţi ajutători (cuprinzând rude si prieteni morţi, cum am pomenit deja); cei din urmă întâlneau uneori împotrivitori fără trup” (pag. 14-15). Persoanele care au ceea ce Dr. Crookal numeste o „alcătuire trupească mediumnistică”, în chip neschimbat trec mai întâi printr-un loc „hades” întunecat si împâclit, si apoi printr-un loc cu o lumină strălucitoare, care seamănă cu raiul. Acest „rai” este descris în felurite feluri (atât de mediumuri cât si de non-mediumuri) ca „cea mai frumoasă priveliste văzută vreodată”, „o priveliste de o frumuseţe neasemănată -o grădină nesfârsită ca un parc si lumina de acolo este o lumină care nu s-a văzut niciodată pe mare sau pe pământ,” „priveliste frumoasă” cu „oameni învesmântaţi în alb” (pag. 117), „lumina se făcea mai puternică”, „pământul întreg era rosiatic” (pag. 137).
Pentru a lămuri aceste experienţe, Dr. Crookall presupune că există un „pământ întreg” care cuprinde, pe treapta cea mai de jos, pământul cel material, pe care îl cunoastem din viaţa de zi cu zi, împrejmuit de o sferă nematerială, care se întrepătrunde cu regiuni „hades” si „rai”, la hotarele lui de jos si de sus (pag. 87). Aceasta este o descriere a ceea ce în limbaj ortodox se cunoaste
ca văzduhul (sălasul aerial al) duhurilor căzute de sub cer, sau „planul astral” al teosofiei; totusi, în descrierile ortodoxe ale acestui sălas nu se face nici o deosebire „geografică” între partea de „sus” si cea de „jos” si se stăruie mai mult asupra înselărilor drăcesti care sunt o parte integrantă a acestui sălas. Dr. Crookall, fiind cercetător laic, nu cunoaste nimic despre acest chip al văzduhului, dar mărturiseste, din punctul său de vedere „stiinţific”, lucrul de cea mai mare însemnătate pentru înţelegerea experienţelor de „după moarte” si din „afara trupului”: ”raiul” si „iadul” pe care le văd persoanele în aceste experienţe sunt doar părţi (sau chipuri părelnice) ale sălasului din văzduh al duhurilor si nu au nici o legătură cu raiul adevărat si iadul adevărat din învăţătura crestină, care sunt sălasuri vesnice ale sufletelor oamenilor (si ale trupurilor lor celor înviate) la fel ca ale duhurilor celor nemateriale. Persoanele care se află în starea din „afara trupului” nu sunt slobode să „umble” în raiul si iadul adevărat, care sunt deschise sufletelor numai prin voia hotărâtă a lui Dumnezeu. Dacă unii „crestini” văd la „moarte”, aproape imediat, o „cetate cerească” cu „porţi de perle” si „îngeri”, este doar un semn că cele ce se văd în sălasul din văzduh atârnă într-o oarecare măsură de experienţele si asteptările trecute ale acelei persoane, întocmai asa cum hindusii care mor văd templele si „zeii” lor hindusi. Experienţele crestine adevărate ale raiului si iadului (asa cum vom vedea în capitolul următor) sunt la o cu totul altă măsură.

5. „Călătoria astrală”

Aproape toate experienţele recente de „după moarte” au fost foarte scurte; dacă ar fi fost mai îndelungate, ar fi urmat moartea adevărată. Dar în starea din „afara trupului” care nu se leagă de împrejurările din preajma morţii, este cu putinţă o experienţă mai îndelungată. Dacă această experienţă este destul de lungă, omul îsi poate părăsi mediul înconjurător si poate intra într-o priveliste cu totul nouă -nu numai pentru o privire scurtă a unei „grădini” sau a unui „loc luminos” sau a unei „cetăţi ceresti”, ci pentru o „aventură” mai lungă în sălasul din văzduh. „Planul astral” este în chip limpede foarte aproape de fiecare om, si anumite experienţe hotărâtoare (sau tehnici mediumnistice) îl pot „arunca” pe om în legătură cu acel plan. Dr. Carl Jung povesteste experienţa unuia dintre pacienţii săi, o femeie care a avut o experienţă „în afara trupului” în vreme ce trecea printr-o nastere grea. I-a văzut pe doctori si pe surori în jurul ei, dar în spate simţea că se află o priveliste slăvită, care părea să fie hotarul unei alte dimensiuni; simţea că dacă s-ar întoarce către acea priveliste ar pleca din viaţa aceasta – dar s-a întors în trup.30
Dr. Moody a scris despre mai multe asemenea experienţe, pe care le numeste experienţe de „hotar” sau „limită” (Viaţă după viaţă, pag. 54-57).
Cei care îsi pricinuiesc experienţa „proiecţiei astrale” dinadins, au adesea putinţa de a intra în această „altă dimensiune”. Descrierile „călătoriilor” în această dimensiune, pe care le-a făcut un om în ultimii ani, au ajuns la o oarecare faimă, care i-a îngăduit să întemeieze un institut pentru experienţe în starea din „afara trupului”. Unul dintre cercetătorii acestui institut a fost Dr. Elizabeth Kubler-Ross, care este de acord cu concluziile lui Monroe cu privire la asemănarea experienţelor din „afara trupului” si starea de „după moarte”. Vom prezenta pe scurt cele ce a aflat acest experimentator.31
Robert Monroe este om de afaceri american, de succes (presedintele consiliului director al unei societăţi pe acţiuni de multe milioane de dolari) si un necunoscător în religie. Experienţele sale în „afara trupului” au început în 1958, înainte de a-l interesa literatura ocultă câtusi de puţin, pe când îsi
C. G. Jung, Tipuri psihologice [The Interpretation of Nature and the Psyche], Routledge and Kegan Paul, London, 1955, pag. 128.31 Robert A. Monroe, Călătorii în afara trupului, Anchor Books (Doubleday), Garden City, New York, 1977 (prima ediţie, 1971).
săvârsea experimentele în tehnicile de învăţare a datelor în timpul somnului; acest lucru avea nevoie de exerciţii de concentrare si relaxare, asemenea unor tehnici de meditaţie. După ce a început aceste experimente, a trecut printr-o întâmplare neobisnuită, când i s-a părut că a fost lovit de un fascicul de lumină, care i-a pricinuit o paralizie trecătoare. După ce această senzaţie se repetase de câteva ori, a început să „plutească” în afara trupului, si apoi a început să-si provoace si să trăiască intens aceste experienţe. La începutul „călătoriilor” sale oculte, el dă la iveală aceleasi însusiri de bază -meditaţie pasivă, experienţa „luminii”, acestea reprezentând o atitudine de încredere si deschidere către experienţe noi si necunoscute, toate în unire cu o concepţie „practică” asupra vieţii si lipsită de cunostiinţele sau experienţele adânci ale crestinismului -care l-a deschis pe Swedenborg către isprăvile sale din lumea duhurilor.
Mai întâi, „călătoriile” lui Monroe erau locuri care se puteau recunoaste pe pământ -la început erau locuri din apropiere, apoi erau locuri mai îndepărtate -cu unele încercări izbutite de a aduce înapoi mărturii adevărate ale experienţelor. Apoi a început să ia legătura cu chipuri „de năluciri”, prima legătură având loc într-un experiment mediumnistic („călăuza indiană” trimisă de medium a venit pentru el cu adevărat! -pag. 52). În cele din urmă, a început să intre în legătură cu privelisti necunoscute care nu păreau să fie de pe pământ.
Luând în seamă amănuntele experienţelor sale (pe care le scria de îndată ce se întorcea în trup), le-a împărţit în trei grupe după „locuri”: „Locul de lucrare I” este „aici-acum”, mediul obisnuit al acestei lumi. „Locul de lucrare II” este un mediu „nematerial” care pare nesfârsit, cu aceleasi însusiri ca ale „planului astral”. Acest loc este „mediul firesc” al celui de al „doilea trup”, după cum numeste Monroe entitatea care călătoreste în acest sălas, care „întrepătrunde” lumea materială, si legile sale sunt cele ale gândului: „cum gândesti, asa esti”, „cei ce se potrivesc se adună”, pentru a călători, omul trebuie numai săse gândească unde vrea să ajungă. Monroe a vizitat felurite „locuri” din acest sălas, unde a văzut niste lucruri cum ar fi un grup de oameni care purtau vesminte lungi si se aflau într-o vale strâmtă (pag. 81), si mai mulţi oameni în uniformă care se numeau „armata care ocheste bine”, asteptând să primească sarcini (pag. 82). „Locul de lucrare III” este un loc care pare să fie la fel de adevărat ca si pământul, cu toate că este deosebit de orice se cunoaste pe acest pământ, cu însusiri anacronice necunoscute; teosofii probabil ar înţelege aceasta ca o altă parte mai „tare” a „planului astral”.
După ce a trecut în mare măsură peste simţământul de frică de la început, când se afla în aceste sălasuri necunoscute, Monroe a început să le cerceteze si să descrie mulţimea de fiinţe inteligente pe care le-a întâlnit acolo. În unele „călătorii” a întâlnit prieteni „morţi” si a vorbit cu ei, dar mai des a întâlnit fiinţe impersonale necunoscute, care uneori l-au „ajutat” dar adesea nu au răspuns când le-a chemat, care au dat vesti „mistice” nedeslusite, care par să comunice cu mediumurile, care-i întindeau mâna dar nu izbuteau să apuce mâna lui întinsă (pag. 89). Pe unele dintre aceste fiinţe le-a recunoscut ca „împotrivitori”: făpturi ca niste animale cu trupuri elastice, care se schimbă lesne în câini, lilieci, sau chiar proprii săi copii (pag. 137-140), si alţii, care îl necăjesc si îl chinuiesc si râd când el cheamă (nu din credinţă, este adevărat, ci numai ca o altă „experienţă”) numele lui Iisus Hristos (pag. 119).
Neavând credinţă, Monroe s-a deschis către sugestiile „religioase” ale fiinţelor acestui sălas. I s-au dat vedenii „proorocesti” ale întâmplărilor viitoare, care uneori, s-au întâmplat cu adevărat, asa cum le-a văzut el (pag. 145 si mai departe). Odată, când i s-a arătat o rază de lumină albă la hotarul stării din afara trupului, el i-a cerut un răspuns la întrebările sale despre acest sălas. Un glas din lăuntrul razei a răspuns: „Cere părintelui tău să-ţi spună marea taină.” Drept aceea, cu următorul prilej, Monroe s-a rugat: „Părinte, călăuzeste-mă.
Părinte, spune-mi marea taină” (pag. 131-132). Din toate acestea este limpede că Monroe, desi a rămas „laic” si „necunoscător” în concepţia sa religioasă, s-a lăsat de bunăvoie să fie folosit în chip liber de către fiinţele sălasului ocult (care, de bună seamă sunt draci).
Întocmai ca Dr. Moody si ca alţi cercetători ai acestui sălas, Monroe scrie că „în doisprezece ani de activităţi în afara lumii materiale, nu găseste nici o mărturie care să dovedească noţiunile biblice de Dumnezeu si de viaţa de dincolo într-un loc numit rai” (pag. 116). Cu toate astea, ca si Swedenborg, ca teosofi si cercetători, cum ar fi Dr. Crookall, el află în mediul „nematerial” pe care l-a cercetat, „toate aspectele pe care noi le socotim că sunt ale raiului si ale iadului, care sunt numai o parte a Locului de lucrare II” (pag. 73). În locul care pare „cel mai apropiat” de lumea materială, a dat peste un loc cenusiu-închis, populat cu „fiinţe care muscă si chinuiesc”; el crede că acesta poate fi „hotarul iadului” (pag. 120-121), aproape ca regiunea „hades” pe care a identificat-o Dr. Crookall.
Cu toate astea, experienţa despre „rai” a lui Monroe este foarte doveditoare. El a călătorit de trei ori într-un loc de „pace desăvârsită”, plutind printre nori calzi, pufosi, care erau mângâiaţi de raze de lumină, care îsi schimbau culoarea neîncetat; fremăta împreună cu muzica fără cuvinte a corurilor. În jurul său se aflau în aceeasi stare, fiinţe fără nume, cu care nu avea nici o legătură sufletească. A simţit că acest loc era „căminul” său de pe urmă, si câteva zile după ce se sfârsise această experienţă, mai cugeta la ea (pag. 123-125). De bună seamă, acest „cer astral” este izvorul de bază al învăţăturii teosofice asupra „desfătării” celeilalte lumi; dar ce departe este de adevărata învăţătură crestină a Împărăţiei ceresti, care se află cu mult dincolo de acest sălas al văzduhului, care în deplinătatea dragostei si a însusirilor si a simţirii constiente a lui Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de necredinciosii vremurilor noastre, care nu cer nimic mai mult decât o „nirvana” de nori pufosi si de lumini colorate! Duhurile cele căzute pot lesne să pricinuiască o asemenea experienţă a „raiului”; dar numai lupta crestină si harul lui Dumnezeu îl pot înălţa pe om în adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu.
În câteva prilejuri, Monroe l-a întâlnit pe „Dumnezeul” cerului lui. Această întâmplare, zice el, poate avea loc oriunde în „Locul de lucrare II”. „În miezul lucrului obisnuit, oriunde ar fi acesta, există un semnal depărtat, aproape ca trâmbiţele vestitoare. Fiecare primeste semnalul în pace, si odată cu el, fiecare încetează să mai vorbească sau să mai lucreze. Este semnalul care anunţă că El (sau Ei) vine prin împărăţia sa.
Nu există nici o închinăciune pioasă sau îngenunchiere. Mai degrabă, atitudinea este ca o stare de fapt. Este o întâmplare cu care toţi sunt obisnuiţi si supunerea îndepărtează toate celelalte lucruri. Nimic nu se abate de la aceasta.
La semnal, fiecare vietate se asează … cu capul îndreptat într-o parte, în asemenea chip încât să nu-L vadă când trece prin preajmă. Se pare că scopul este de a alcătui o cale vie peste care El să poată călători … Nu-i nici o miscare, nici măcar un gând, când trece El …
Cu câteva prilejuri, când am experimentat aceasta, m-am asezat si eu jos împreună cu ceilalţi. La vremea cuvenită, nu putea veni nici un alt fel de gând, potrivnic. În vreme ce trece El, răsună o muzică veselă si se răspândeste un simţământ de tărie vie, desfătătoare, a puterii de pe urmă, care slăbeste si se pierde în depărtare …. Este o lucrare la fel de obisnuită ca si oprirea la lumina semaforului într-o intersecţie aglomerată, sau asteptarea la trecerea peste calea ferată, când semnalul arată apropierea trenului; esti nepăsător si totusi simţi o preţuire nerostită pentru puterea înfăţisată prin trenul care trece. Întâmplarea este la fel de impersonală.
Este acesta Dumnezeu? Sau Fiul lui Dumnezeu? Sau reprezentantul Său?” (pag. 122-123).
Ar fi greu de găsit în literatura ocultă a lumii o povestire mai vie a slăvirii lui satan în propria lui împărăţie, de către robii săi impersonali. În acest loc, Monroe arată legătura lui cu mai marele împărăţiei, în care a intrat. Într-o noapte, la vreo doi ani după ce si-a început călătoriile în „afara trupului”, s-a simţit scăldat în acelasi fel de lumină care se arată la începutul acestor experienţe, si a simţit o forţă puternică, inteligentă, personală, care i-a răpit puterea si voinţa. „Mi s-a părut în chip hotărât că eram legat strâns de această forţă inteligentă, prin statornicie mereu fusesem asa -si că aveam o menire de îndeplinit aici pe pământ” (pag. 260-261). Într-o altă asemenea experienţă cu această forţă ori „entitate” nevăzută, care a avut loc câteva săptămâni mai târziu, ea (sau ele) părea că intră în mintea lui si
o „cercetează”, si apoi, „părea că se avântă spre cer, în vreme ce eu strigam în urmă, stăruitor.32 Atunci am fost sigur că mentalitatea si inteligenţa lor era cu mult peste puterea mea de înţelegere. Este o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel de simţământ de dragoste sau de mângâiere pe care noi le apreciem atât de mult … M-am asezat jos si am plâns, cu suspine mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci, pentru că atunci am simţit fără nici o reţinere ori nădejde viitoare de schimbare, că Dumnezeul copilăriei mele, al bisericilor, al religiei din întreaga lume, nu era asa cum îl slăveam noi – că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi ’suferi’ pierderea acestei amăgiri” (pag. 262). Cu greu si-ar putea închipui cineva o descriere mai bună a întâlnirii cu diavolul, prin care trec atât de mulţi contemporani de-ai nostri nebănuitori, fiind lipsiţi de orice ajutor pentru a i se împotrivi aceluia, din pricina înstrăinării lor de adevăratul crestinism.

Mărturia lui Monroe despre firea si fiinţele „planului astral”

Această ultimă experienţă este foarte asemănătoare cu aceea pe care o au atât de mulţi oameni astăzi, în întâlnirile apropiate cu “Obiecte Zburătoare Neidentificate” (OZN-uri). Experienţa ocultă a întâlnirii duhurilor căzute ale văzduhului este întotdeauna una si aceeasi, chiar dacă se arată în felurite chipuri si simboluri potrivit asteptărilor omenesti. Pentru o prezentare a laturii oculte a întâlnirilor OZN, vezi cartea Ortodoxia si religia viitorului, St. Herman Monastery Press, ediţia a doua, 1979, cap. VI, sau Ortodoxia si religia viitorului, Chisinău, 1995, cap. VI.
are o mare însemnătate. Cu toate că s-a adâncit în aceasta, si si-a încredinţat sufletul spre ascultare duhurilor celor căzute, el si-a povestit experienţele într-un limbaj deschis, neocult si dintr-un punct de vedere omenesc oarecum normal, prin care a făcut din cartea sa o atenţionare grăitoare împotriva „experienţelor” din acest sălas. Cei care cunosc învăţătura crestin ortodoxă despre lumea văzduhului, cât si despre adevăratul rai si iad care se află în afara văzduhului, pot fi convinsi cu mai multă hotărâre de adevărul duhurilor celor căzute si de sălasul acelora, cât si de primejdia cea mare de a intra în legătură cu ele, chiar dacă se fac astea pentru cercetări aparent „stiinţifice”.33 Ca păstrători ai credinţei crestin ortodoxe, nu trebuie să cunoastem neapărat cât de mult din experienţa sa a fost „adevărată” si cât de mult a fost
o urmare a întâmplărilor si amăgirilor puse la cale pentru el de către duhurile cele căzute; înselarea este o parte atât de însemnată a sălasului din văzduh, că nici un amănunt nu duce la încercarea de a lămuri aspectele sale firesti. Nu se poate pune la îndoială faptul că el a întâlnit sălasul duhurilor celor căzute.
Se poate intra în legătură si cu „planul astral” (dar nu neapărat în starea din „afara trupului”), prin folosirea unor droguri. Experimente recente în administrarea LSD muribunzilor, au pricinuit experienţe din „preajma morţii” foarte convingătoare, împreună cu o „scurtă desfăsurare” a întregii vieţi, vederea unei lumini orbitoare, întâlniri cu „morţii” si cu „fiinţe spirituale” neomenesti, si vestirea soliei spirituale cu privire la adevărurile „religiei cosmice”, reîncarnare si altele asemenea. Dr. Kubler-Ross s-a adâncit si în aceste experienţe.34
Se stie că samanii triburilor primitive intră în legătură cu lumea din văzduh a duhurilor căzute, în stările din „afara
Observaţia lui Monroe, pe care au mai făcut-o si alţi cercetători în acest domeniu, că experienţele din “afara trupului” sunt însoţite invariabil de o foarte mare excitare sexuală, confirmă doar faptul că aceste experienţe atrag latura căzută a firii omenesti si nu au în ele nimic duhovnicesc. 34 Stanislav Grof si Joan Halifax, Întâlnirea omului cu moartea, E. P. Dutton, New York, 1977.
trupului”, si odată „iniţiaţi” în această experienţă sunt în stare să viziteze „lumea duhurilor” si să vorbească cu fiinţe de dincolo.35
Aceeasi experienţă era obisnuită printre iniţiaţii „tainelor” lumii păgâne antice. În Viaţa Sfinţilor Ciprian si Iustina (2 octombrie), există mărturia unui fost vrăjitor, despre experienţele sale din acest sălas:
„Pe Muntele Olimp, Ciprian a învăţat toate chipurile mestesugirilor drăcesti: el stăpânea felurite schimbări drăcesti, a învăţat cum să schimbe firea văzduhului … În locul acela a văzut
o legiune nenumărată de draci, împreună cu stăpânitorul întunericului la căpătâiul lor; unii stăteau înaintea lui, alţii îi slujeau, iar alţii îi aduceau laude si unii au fost trimisi în lume ca să-i strice pe oameni. A mai văzut acolo zei si zeiţe păgâne în chipurile lor înselătoare, si felurite năluci si arătări, învăţând cum să le cheme printr-un post aspru de patruzeci de zile …. Astfel a ajuns vrăjitor, fermecător si pierzător de suflete, mare prieten si slugă credincioasă a stăpânitorului iadului, cu care a vorbit faţă către faţă, primind mare cinste de la acela, după cum chiar el însusi a mărturisit. ’Credeţi-mă,’ zicea el, ’eu l-am văzut chiar pe stăpânitorul întunericului …. I-am adus plecăciune atât lui cât si strămosilor lui …. Mi-a făgăduit să mă facă ocârmuitor după plecarea mea din trup, si în toată vremea vieţii pământesti să mă ajute în toate …. Chipul stăpânitorului întunericului arăta ca o floare. Pe cap avea o cunună (nu una adevărată, ci un fel de nălucire) făcută din aur si pietre strălucitoare, care lumina toată împrejurimea lui; si vesmintele aceluia erau uimitoare. Când se întorcea într-o parte sau alta, toată împrejurimea aceea se cutremura, o mulţime de duhuri rele de felurite trepte ierarhice se aflau înaintea tronului aceluia într-o ascultare desăvârsită. La vremea aceea m-am dăruit în întregime slujirii lui, ascultându-i desăvârsit fiecare poruncă.” (Cuvântul ortodox, 1976, nr. 70, pag. 136-138).
Sf. Ciprian nu spune lămurit dacă a avut aceste experienţe în Vezi M. Eliade, Şamanism, Routledge & Kegan Paul, London, 1961. afara trupului. S-ar părea într-adevăr că vrăjitorii si iniţiaţii mai sporiţi nu au nevoie să-si părăsească trupul pentru a intra în legătură desăvârsită cu sălasul din văzduh. Swedenborg, pe când îsi povestea experienţele din „afara trupului”, a spus că dimpotrivă, a avut cele mai multe legături cu duhurile, pe când se afla în trup, dar cu „porţile simţurilor” deschise (Rai si iad, secţiunile 440-442). Mai mult, însusirile acestui sălassi întâmplările pe care le are cineva în acest sălas, sunt aceleasi, fie că omul se află „în” ori „în afara” trupului.
Unul dintre vestiţii vrăjitori păgâni din vechime (sec. al II-lea), descriind iniţierea sa în tainele lui Isis, dă un exemplu clasic al experienţei din „afara trupului”, si legătura cu sălasul din văzduh, care ar putea fi folosit pentru a istorisi unele experienţe de astăzi din „afara trupului” si de „după moarte”:
„Voi povesti (despre iniţierea mea) în măsura în care pot povesti în chip legiuit celor neiniţiaţi, dar numai cu condiţia să credeţi cele ce vă spun. M-am apropiat de porţile morţii si am păsit cu un picior pe pragul Proserpinei, desi întoarcerea era îngăduită, am fost răpit de toate stihiile. La miezul nopţii am văzut soarele strălucind de parcă ar fi fost amiază. Am intrat în lumea zeilor de dedesubt si a zeilor din lumea de deasupra, am stat în preajmă si m-am închinat lor. Ei, acum aţi aflat ce s-a întâmplat, dar mă tem că nu sunteţi mai învăţaţi.”36

Concluzii despre sălasul din „afara trupului”

Tot ce s-a spus aici despre experienţele „în afara trupului” este deajuns pentru a aseza experienţele de „după moarte” de astăzi în propria lor lumină. Să prezentăm pe scurt cele ce am aflat noi:

1. Acestea sunt, în întregime si în chip firesc, experienţe „în afara trupului”, lucru foarte cunoscut mai ales în literatura
Apuleius, Măgarul de aur, tr. de Robert Graves, Farran, Straus si Young, New York, 1951, pag. 280. Proserpina (sau Persefona) a fost regina lui Hades în mitologia greacă si romană.
ocultă, experienţe care în ultimii ani li se întâmplă din ce în ce mai des oamenilor obisnuiţi care nu sunt deloc adânciţi în ocultism. Cu toate acestea, aceste experienţe, nu ne spun aproape nimic despre cele ce se întâmplă cu sufletul după moarte, în afară de faptul că este viu si constient.
Sălasul în care intră sufletul îndată ce iese din trup si începe să piardă legătura cu ceea ce noi cunoastem ca „realitate materială” (fie după moarte, fie într-o experienţă obisnuită „în afara trupului”), nu este nici raiul, nici iadul, ci un sălas nevăzut, aproape de pământ, care se numeste în chip felurit: „după moarte” sau „planul Bardo” (Cartea tibetanăa morţilor), „lumea spiritelor” (Swedenborg si spiritismul), „planul astral” (teosofie si ocultism), „locul de lucrare II” (Monroe) -sau, în limbaj ortodox, lumea văzduhului de sub ceruri unde sălăsluiesc duhurile cele căzute si sunt lesne lucrătoare în înselarea oamenilor care să-i ducă la osândire. Aceasta nu este „lumea cealaltă” care îl asteaptă pe om după moarte, ci doar partea nevăzută a acestei lumi, prin care trebuie să treacă omul pentru a ajunge cu adevărat în lumea „cealaltă” a raiului sau a iadului. Pentru cei care au murit cu adevărat, si care sunt călăuziţi de îngeri din viaţa pământească, acesta este sălasul unde începe Judecata particulară, la „vămile văzduhului”, unde duhurile văzduhului îsi descoperă firea lor cea adevărată si vrăjmăsia lor faţă de oameni; pentru toţi ceilalţi, acesta este un sălas al înselării drăcesti, care se află întru iscusinţa acelorasi duhuri.
Fiinţele cu care se ia legătura în acest sălas sunt întotdeauna (sau aproape întotdeauna) draci, fie că sunt chemaţi prin mediumuri sau alte practici oculte, fie că se întâlnesc în experienţe „în afara trupului”. Aceia nu sunt îngeri, căci ei sălăsluiesc în rai, iar în acest sălas se află numai în trecere, ca vestitori ai lui Dumnezeu. Nu sunt suflete ale morţilor, căci acelea sălăsluiesc în rai sau în iad si prin acest sălas sunt doar în trecere, îndată după moarte, în calea lor către judecata pentru faptele din această viaţă. Chiar si cei mai râvnitori părtasi ai
experienţelor „în afara trupului” nu pot rămâne multă vreme în acest sălas, fără a se pune în primejdia de a se rupe definitiv de trup (moartea), si chiar în literatura ocultă, asemenea părtasi se întâlnesc rareori unii cu alţii, după cum se relatează.

4. Nu trebuie săse aibăîncredere în experienţele din acest sălas, si de bunăseamă, acestea nu trebuie săfie socotite după „însemnătatea lor aparentă”. Chiar cei care au o pregătire temeinică în învăţătura crestin ortodoxă, pot fi înselaţi cu usurinţă de către duhurile cele căzute ale văzduhului, prin vreo „vedenie” pe care o pot avea. Dar cei care intră în acest sălas fără să cunoască măcar ceva despre acest sălas, si îi primesc „descoperirile” cu încredere, nu sunt nimic mai mult decât victime vrednice de milă ale duhurilor celor căzute.
Se poate pune întrebarea: Ce este cu simţămintele de „pace” si „desfătare” care par să se vădească aproape întotdeauna în starea din „afara trupului”? Ce este cu vederea „luminii” pe care
o văd atât de mulţi? Sunt si acestea numai înselări?
Poate, într-un fel, aceste experienţe sunt „firesti” pentru suflet, atunci când acesta iese din trup. În această lume căzută, trupurile noastre materiale sunt trupuri ale durerii, stricăciunii si morţii. Când iese din acest trup, sufletul se află de îndată într-o stare mai „firească” pentru el, mai aproape de starea pe care Dumnezeu o plănuieste pentru el; căci „trupul duhovnicesc” înviat, cu care va vieţui omul în Împărăţia cerului, este mai asemenea cu sufletul decât cu trupul pe care îl cunoastem pe pământ. Chiar si trupul cu care a fost zidit Adam, la început avea o fire deosebită de trupul după căderea lui, având mai mare subţirime si fără pricină de durere sau osteneală.
În acest sens, „pacea” si „desfătarea” experienţei „în afara trupului” pot fi socotite adevărate, iar nu o înselare. Cu toate astea, înselarea pătrunde în clipa în care omul începe să socotească aceste simţăminte „firesti” ca pe ceva „spiritual” -ca si cum această pace a împăcării cu Dumnezeu, si „desfătarea” ar fi adevărata dezmierdare duhovnicească a raiului. De fapt, oamenii socotesc în felul acesta experienţele lor „în afara trupului” si pe cele de „după moarte”, din pricina lipsei lor de experienţă duhovnicească adevărată si a lipsei de cunoastere. Că aceasta este o greseală, se poate vedea din faptul că până si necredinciosii cei mai nepricepuţi au aceeasi trăire de desfătare când „mor”. Am văzut deja aceasta într-un capitol anterior în cazul hindusului, ateistului si sinucigasului. Un alt exemplu uimitor este acela al romancierului britanic agnostic Somerset Maugham, care, atunci când a avut o scurtă experienţă a „morţii”, chiar înainte de moartea sa adevărată, la vârsta de 80 de ani, a văzut mai întâi o lumină care se aprindea tot mai tare si a avut „cel mai puternic simţământ de eliberare”, după cum a spus cu cuvintele sale (vezi Allen Spreggett, Starea nemuririi , New American Library, New York, 1974, pag. 73). Această experienţă nu a fost nici în cea mai mică măsură duhovnicească; a fost doar o trăire „firească” într-o viaţă care s-a sfârsit în necredinţă.
Prin urmare, ca experienţă a simţurilor ori ca una „firească”, s-ar părea că moartea este într-adevăr desfătătoare. Această desfătare poate fi trăită la fel de către cineva a cărui constiinţă este curată înaintea lui Dumnezeu, cât si de către cineva care nu este adânc pătruns de credinţa în Dumnezeu si nici în viaţa cea vesnică, si de aceea, constiinţa lui nu pricepe cum nu i-a fost bineplăcut lui Dumnezeu în vremea vieţii sale. După cum bine a zis un scriitor, o „moarte năprasnică” este trăită doar de către „cei care stiu că Dumnezeu există, si totusi si-au trăit viaţa ca si cum El nu ar exista”37 -adică, de către cei a căror constiinţă îi chinuiesc si îsi linistesc durerea prin „desfătarea” firească a morţii trupesti. Deci, deosebirea dintre credinciosi si necredinciosi nu se vădeste în clipa morţii, ci mai târziu, la judecata particulară. „Desfătarea” morţii poate fi destul de adevărată, dar nu are o legătură necesară cu soarta vesnică a David Winter, Lumea cealaltă: ce se întâmplă după moarte? Harold Shaw Publishers, Wheaton, III, 1977, pag. 90. sufletului, care, poate fi foarte bine una de chinuire.
Cu mult mai adevărată este vederea „luminii”. Aceasta poate fi si ceva cu adevărat firesc -o reflectare a adevăratei stări de lumină pentru care a fost zidit omul. Dacă-i asa, este totusi o mare greseală să i se dea înţeles „duhovnicesc”, asa cum procedează întotdeauna cei care nu au experienţă duhovnicească. Literatura ascetică ortodoxă este plină de atenţionări împotriva încrederii în orice fel de „lumină” care ar putea să i se arate cuiva. Şi când cineva începe să socotească o astfel de lumină că este „înger” sau chiar „Hristos”, este limpede că omul acela a căzut în înselare, alcătuindu-si o „realitate” din propria sa închipuire, chiar înainte ca duhurile cele căzute să-si fi început lucrarea de înselare.
Este de asemenea „firesc” pentru sufletul iesit din trup, să aibă o constiinţă înaltă a realităţii si să pună în lucrare ceea ce se numeste acum „percepţie extra-senzorială” (ESP). Este un fapt limpede, prezentat atât în literatura ortodoxă cât si în cercetările stiinţifice moderne, că sufletul, chiar si după „moarte” (si adesea chiar înaintea morţii) vede lucruri pe care cei din preajma lui nu le văd, stie când cineva de la mare depărtare moare, etc. Se poate vedea o oglindire a acestui fapt în experienţa Dr. Moody, pe care el o numeste „viziunea cunoasterii”, când sufletul pare să aibă o „iluminare” si să vadă „toate cunostinţele” în faţa sa (Consideraţii asupra vieţii după viaţă, pag. 9-14). Sf. Bonifatie descrie experienţa „călugărului de la Wenlock”, pe care a avut-o îndată după moarte, în chipul acesta: „S-a simţit ca un om care vede si este foarte treaz, ai cărui ochi fuseseră învăluiţi de un învelis gros, si apoi, învelisul s-a ridicat fără veste, si toate cele ce mai înainte erau nevăzute, ascunse si necunoscute, s-au făcut foarte limpezi. Asa si cu el, când învelisul trupului a fost dat la o parte, lumea întreagă părea să fi fost adusă înaintea ochilor lui, asa încât, într-o singură privire cuprindea toate părţile pământului si toate mările si popoarele” (Emerton, Scrisorile Sf. Bonifatie, pag. 25).
Unele suflete par să aibă o subţirime firească mai mare a simţurilor la aceste experienţe, chiar si atunci când se află în trup. Sf. Grigorie cel Mare socoteste că „uneori, sufletele pot prevedea viitorul printr-o putere ascuţită proprie”, care este opusă acelora care proorocesc viitorul prin descoperirea lui Dumnezeu (Dialoguri, IV, 27, pag. 219). Dar aceste „mediumuri” cad în înselare întotdeauna, când încep să socotească ori să-si sporească acest dar, care poate fi folosit cum se cuvine, numai de către persoanele de o mare sfinţenie si (de bună seamă) de credinţă ortodoxă. „Mediumul” american Edgar Cayce este un exemplu de cădere în înselare din pricina acestei „percepţii extra-senzoriale” (ESP): îndată ce a descoperit că are acest dar de a pune diagnostic corect în stare de transă, a început să aibă încredere în toate vestile primite în această stare si a sfârsit prin a izbuti să proorocească viitorul (făcând uneori greseli impresionante, ca aceea cu cataclismul care nu a avut loc în 1969, pe coasta de apus), oferind scrieri astrologice si prezentând „vieţile trecute” ale oamenilor din „Atlantida”, Egiptul antic si din alte locuri.
Trăirile „firesti” ale sufletului, când acesta este foarte simţitor, sau este iesit din trup – fie că acestea ar fi experienţe ale „păcii” si desfătării, luminii, sau ale „percepţiei extrasenzoriale” -sunt numai „materia primă” a constiinţei înalte a sufletului, dar oferă (trebuie să o spunem din nou) foarte puţine cunostinţe adevărate despre starea sufletului după moarte, si foarte adesea îl duc pe om spre socotinţe neîntemeiate despre „lumea cealaltă”, ca si spre legătura nemijlocită cu duhurile cele căzute al căror sălas este acesta. Toate aceste experienţe au loc în lumea „astrală” si nu au nimic duhovnicesc ori ceresc, nici măcar atunci când trăirea este adevărată, tălmăcirile acestora nu trebuie să se bucure de încredere.

5. Chiar prin firea lucrurilor, nu se poate dobândi o cunoastere adevărată a sălasului din văzduh al duhurilor si a lucrurilor care se petrec acolo numai prin experienţă.
Lăudărosenia tuturor laturilor ocultismului, că informaţiile lor sunt sigure pentru că se bazează pe „experienţă”, este de bună seamă punctul slab de neocolit al tuturor „cunostinţelor” oculte. Pentru că aceste experienţe au loc în văzduh si sunt săvârsite de draci cu scopul de bază de a însela si a pierde sufletele oamenilor, ele sunt mai degrabă legate de înselare chiar prin firea lor, dacă ţinem seama de faptul că omul, simţindu-se străin în acest sălas, niciodată nu-l poate cunoaste pe deplin si nu poate fi sigur de adevărul lui, asa cum poate fi sigur de adevărul lumii materiale. Doctrina budistă (după cum este arătată în Cartea tibetanăa morţilor) este, de bună seamă, adevărată când vorbeste despre firea înselătoare a arătărilor din „planul Bardo”; dar este gresită când socoteste, numai pe baza experienţei trăite,
că nu se află nici un fel de adevăr obiectiv dincolo de aceste arătări. Adevărul despre sălasul nevăzut nu poate fi cunoscut, căci ce este acesta cu adevărat, dacă nu se poate descoperi de către un izvor din afara lui sau mai presus de el.
Cercetarea contemporană a acestui sălas prin mijloace de experimentare personală si/sau „stiinţifică” este, din anumite cauze, mărginită la un rezultat cu concluzii gresite si înselătoare. Aproape toţi cercetătorii contemporani primesc sau cel puţin sunt de partea teoriilor oculte cu privire la acest sălas, numai din pricină că se bazează pe experienţă, care este si baza stiinţei. Dar „experienţa” din lumea materială este ceva destul de deosebit de „experienţa” din sălasul din văzduh. Materia primă care se experimentează si se cercetează într-un caz este „neutră”, din punct de vedere moral, si se poate cerceta cu obiectivitate si se poate verifica de alţii. Dar în celălalt caz, „materia primă” este ascunsă, foarte greu de priceput, si în multe cazuri are voie proprie -voia de a-l însela pe cercetător. Pentru această pricină, cercetările profunde ale Dr. Moody, Dr. Crookall, ale doctorilor Osis si Haraldsson si Dr. Kubler-Ross, ajung aproape inevitabil să fie folosite pentru a răspândi idei oculte, care reprezintă ideile „firesti” ce se pot deduce dintr-o cercetare a sălasului aerial ocult. Acest domeniu ocult poate fi lămurit numai cu ideea (care este foarte rară astăzi) că există un adevăr descoperit, care se află deasupra tuturor experienţelor. Astfel firea lui poate fi recunoscută si se poate face o deosebire între acest sălas de jos si sălasul înalt al cerului.

********************

S-a cuvenit să dedicăm acest capitol lung experienţelor din „afara trupului” pentru a lămuri cât se poate de bine firea experienţelor care li se întâmplă acum unui mare număr de oameni obisnuiţi, nu numai mediumuri si ocultisti. (În concluzia acestei cărţi vom încerca să lămurim de ce asemenea experienţe au ajuns să fie astăzi atât de obisnuite.) Este destul de limpede că aceste experienţe sunt adevărate si nu se pot socoti „halucinaţii”. Dar este la fel de limpede că aceste experienţe nu sunt duhovnicesti, iar încercările, acelora care au trecut prin ele, de a le socoti ca fiind „experienţe duhovnicesti” care descoperă firea cea adevărată a vieţii de după moarte si starea cea de pe urmă a sufletului -slujesc numai pentru a spori nelămurirea omenirii contemporane si descoperă cât de departe este constiinţa acesteia de adevărata cunoastere si experienţă duhovnicească.
Pentru a vedea aceasta mai bine, vom cerceta câteva cazuri de experienţe adevărate din cealaltă lume -lumea vesnică a raiului care este deschisă omului numai prin voia lui Dumnezeu, si care este foarte deosebită de sălasul din văzduh pe care l-am analizat aici, care este doar o parte a acestei lumi, care va avea un sfârsit.

NOTĂ ASUPRA „REÎNCARNĂRII”

Printre ideile oculte care sunt acum larg discutate si sunt uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” si „după moarte”, si chiar de către oameni de stiinţă, este reîncarnarea: că sufletul după moarte nu trece prin judecata
particulară ca să sălăsluiască apoi în rai sau în iad, asteptând învierea trupului si Judecata de Apoi, ci (după o sedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ si intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.
Această părere a fost larg răspândită în antichitatea păgână din apus, înainte de a fi înlocuită de învăţătura crestină. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreste în mare măsură înrâuririi hinduismului si budismului, unde este încuviinţată în chip obisnuit. Astăzi această părere este de obicei „umanizată”, prin aceea că oamenii socotesc că în „vieţile anterioare” au fost oameni, în vreme ce există o părere mai obisnuită printre hindusi cât si printre budisti si printre grecii si romanii antici, potrivit căreia este destul de rar să dobândesti „încarnarea” ca om, si că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt ca animale, insecte si chiar plante.
Cei ce cred în această idee, spun că ea lămureste toate „nedreptăţile” vieţii pământesti, cât si toate fricile bolnăvicioase care par să nu se lămurească în nici un chip: dacă cineva se naste orb sau într-o stare de sărăcie, aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hindusii si budistii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă, aceasta este din pricina faptului că acela s-a înecat într-o „viaţă anterioară”.
Cei ce cred în reîncarnare nu au o filosofie întreagă despre originea si menirea sufletului, si nici un fel de mărturie convingătoare pentru a-si sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafaţă: să aducă asa-zisa „dreptate” pe pământ, să lămurească unele ascunzisuri spiritiste, si să dea un oarecare chip „nemuririi” pentru cei care nu sunt crestini.
Cu toate acestea, la o cercetare mai adâncă, teoria reîncarnării nu dă nici o lămurire adevărată a nedreptăţilor: dacă suferă în această viaţă pentru păcatele si greselile dintr-o altă viaţă, pe care nu si-o poate aminti, si pentru care (dacă cineva a fost „mai înainte” animal), acela nu poate fi făcut răspunzător, si dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o „individualitate” care supravieţuieste de la o „încarnare” la alta, si greselile trecute ale unui individ au fost de fapt ale altuia atunci nu există nici o dreptate care să poată fi recunoscută, ci numai o suferinţă oarbă pentru păcate pe care nu le-a săvârsit si pentru care nu este răspunzător. Învăţătura crestină despre căderea lui Adam, care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; si descoperirea crestină despre dreptatea desăvârsită a lui Dumnezeu în judecata Sa asupra oamenilor pentru viaţa vesnică din rai sau iad, arată nesocotinţa dobândirii „dreptăţii” prin „reîncarnări” succesive în această lume.
În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare popularitate în lumea apuseană, si există numeroase împrejurări care sugerează „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se întorc din experienţele „în afara trupului” crezând că aceste experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să credem noi despre aceste situaţii?
Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste împrejurări aduc „mărturia” care este ceva mai mult decât o întâmplare nedeslusită, si ar putea cu usurinţă să fie alcătuirea simplei închipuiri: un copil se naste cu un semn pe gât, si pe urmă „îsi aminteste” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, si atunci „îsi aminteste” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii; si altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre închipuire aduce astfel de situaţii fără de folos, ca „mărturie” a reîncarnării.
Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea constientă, chiar cu mult înaintea copilăriei, în trecut. Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” la copilărie si apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta ? Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îsi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre
asemenea amintiri?
Hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaste capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, specialist în psihologia comunicării, observă că lucrul cel mai limpede care se întâmplă sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este foarte deschis oricărei sugestii ascunse, inconstiente, nespuse, cât si celor verbale ale hipnotizatorului. Dacă le ceri să meargă la o viaţă trecută, si ei nu au o viaţă trecută, ei vor închipui una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei cred că au văzut o farfurie zburătoare.38 Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însusi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteste că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe, chiar si atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din această viaţă: „De multe ori, dintr-o minte dornică de a fi pe plac, oamenii născocesc lucruri, închipuiri, vise, lucruri ca acestea … Oricine se află în stare de hipnoză si face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât acestia vor sta acolo si vor face tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (Capătul realităţii, pag. 91-92).
Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de întâmplări neprevăzute, cea mai primejdioasă este înclinarea inconstientă către închipuiri zguduitoare. Urmarea celor ce ies la iveală în stare de hipnoză, poate fi un vis de felul existenţei anterioare, pe care subiectul si-ar fi dorit să o trăiască sau crede, fie că este bine ori nu, că a trăit-o cu adevărat … Un psiholog a iniţiat un număr de subiecţi hipnotizaţi să-si amintească o existenţă anterioară, si toţi au făcut-o, fără excepţie. Unele dintre aceste relatări erau pline de amănunte vii
J. Allen Hynek si Jacques Vallee, Viaţa este vesnică, Henry Regnery Co., Chicago, 1975, pag. 107.
si păreau convingătoare … Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în transă, aceia au fost în stare să urmeze fiecare amănunt din relatările existenţei precedente până la vreo sursă corespunzătoare -o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, si asa mai departe.”39
Dar ce spuneţi despre acele cazuri, care au fost mediatizate mult în ultima vreme, în care există „mărturia obiectivă”a „vreunei vieţi anterioare” a cuiva -în care persoana îsi „aminteste” amănunte despre timp si locuri, care nu-i stăteau aceleia în putinţă să le cunoască, si care pot fi verificate prin documente istorice?
Astfel de cazuri par foarte convingătoare acelora care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „mărturie” nu este deosebit de vestile obisnuite spuse de „spirite” în sedinţele de spiritism (care pot fi de asemenea foarte uimitoare), si nu se află nici o pricină de a socoti că sursa este deosebită. Dacă spiritele de la sedinţele de spiritism sunt în chip limpede draci, atunci vestile cu privire la „vieţile anterioare” pot fi de asemenea aduse de draci. În amândouă situaţiile, scopul este acelasi: să-i tulbure pe oameni cu o arătare uimitoare a cunostinţelor ce par „supranaturale”, si astfel să-i însele cu privire la firea adevărată a vieţii de după moarte, si să-i lase nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovniceste.
În general, chiar si ocultistii care cred în general în ideea reîncarnării, socotesc că „mărturia” reîncarnării poate fi tâlcuită în chipuri felurite. Un american care a făcut mare popularitate ideilor oculte, crede că „cele mai multe întâmplări care aduc mărturia reîncarnării, ar putea fi cazuri de îndrăcire.40 „Îndrăcirea”, potrivit unor asemenea ocultisti, are loc atunci când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu si atunci
Allen Spraggett, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 137-138. 40 Suzy Smith, Viaţa este vesnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. 171.
personalitatea aceluia împreună cu însusirile sale par să se schimbe, dând astfel părerea că individul este stăpânit de însusirile „vieţii sale anterioare”. De bună seamă, acele fiinţe care „stăpânesc” oameni sunt draci, fără să aibă însemnătate măsura în care se prefac că sunt suflete ale morţilor. Renumita carte recentă, Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare de Dr. Ian Stevenson pare, într-adevăr, să fie o colecţie de cazuri de astfel de „stăpânire”.
Biserica crestină timpurie a combătut ideea reîncarnării, care a pătruns în lumea crestină prin teoriile orientale, cum ar fi cele ale maniheilor. Teoria falsă a lui Origen a „pre-existenţei sufletelor” a fost legată îndeaproape de aceste teorii, si la Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, a fost combătută cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii au scris împotriva acestei teorii; de remarcat sunt Sf. Ambrozie al Milanului în Apus (Despre credinţa în înviere, cartea a II-a), Sf. Grigorie de Nissa în Răsărit (Despre suflet si reînviere), si alţii
Pentru crestinii ortodocsi de astăzi, care sunt înclinaţi să creadă în această idee, sau care îsi pun întrebări despre presupusa „mărturie”, poate că este destul să cugete asupra a trei dogme crestine de bază, care alungă desăvârsit tocmai putinţa reîncarnării:

1. Învierea trupului . Hristos S-a ridicat din morţi cu acelasi trup cu care a omorât moartea tuturor oamenilor si S-a făcut cel dintâi rod al tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în cea din urmă zi pentru a se uni cu sufletele lor, pentru a trăi vesnic în rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup înviat, ca acela al lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre cele pământesti, în sensul că va avea mai mare subţirime si va fi mai asemănător firii celei îngeresti, fără de care nu ar putea sălăslui în Împărăţia cerului, unde nu se află moarte sau stricăciune. Şi totusi, va fi acelasi trup, restaurat în chip minunat si pregătit pentru viaţa vesnică de către Dumnezeu, asa cum a văzut Iezechiel în vedenia sa cu „oasele cele uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În cer, cei răscumpăraţi se vor recunoaste unii pe alţii. Trupul este astfel o parte nedespărţită a întregii persoane care va trăi vesnic, si ideea mai multor trupuri care sunt ale aceleiasi persoane se împotriveste însăsi firii Împărăţiei cerului, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc.
Răscumpărarea noastrăde către Iisus Hristos. Dumnezeu a luat trup si prin viaţa Lui, prin suferinţa si moartea pe Cruce ne-a răscumpărat de sub robia păcatului si a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi si pregătiţi pentru Împărăţia cerului, fără să mai suferim vreo „osândire” pentru călcările legii din trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit” în întregime, aceasta se întâmplă numai după multe vieţi în care si-a sters urmările păcatelor. Aceasta este legalitatea rece si tristă a religiilor păgâne, care a fost înlăturată în întregime prin jertfa lui Hristos pe Cruce; tâlharul de la dreapta Lui a primit mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a păcatelor lui fiind stearsă prin harul lui Dumnezeu.
Judecata. Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară,iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). Viaţa oamenilor este o perioadă de judecată individuală si precisă, după care nu mai există „a doua sansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât si milostivă), pentru om, potrivit stării sufletului său, când viaţa aceasta a luat sfârsit. În aceste trei dogme descoperirea crestină este foarte deslusită si de neschimbat, împotrivitoare religiilor păgâne care nu cred nici în înviere, nici în răscumpărare si nu au limpezime asupra judecăţii si vieţii viitoare. Singurul răspuns la toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este în chip limpede, învăţătura crestină curată despre firea vieţii omenesti, si legăturile lui Dumnezeu cu oamenii.

CAPITOLUL IX

Înţelesul experienţelor de „după moarte” de astăzi

Dacă nu ascultă de Moise si de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi. – Luca 16, 31

1. Ce „mărturisesc” experienţele de astăzi
AM văzut, de bună seamă, că experienţele de „după moarte” si cele din „afara trupului”, despre care se vorbeste atât de mult astăzi, sunt foarte deosebite de experienţele adevărate ale celeilalte lumi, care s-au petrecut de-a lungul veacurilor în vieţile bărbaţilor si femeilor care-L iubesc pe Dumnezeu. Mai mult, experienţele din zilele noastre au fost atât de dese si au ajuns să fie „la modă” în ultimii ani, nu pentru că sunt „noi” cu adevărat (s-au strâns multe asemenea experienţe în Anglia secolului al XIX-lea), si nu pentru că s-au ivit în acesti ani mult mai des, ci mai ales pentru că mintea oamenilor din apus, si îndeosebi a celor din America, era „pregătită” pentru acestea. Interesul public pare a fi parte a unei urmări larg răspândite împotriva materialismului si a necredinţei secolului al XX-lea, semn al unui interes faţă de religie cu mult mai răspândit. Ne vom întreba care ar putea fi semnificaţia acestui nou interes „religios”.
Dar mai întâi, să stabilim încă o dată ce „mărturisesc” aceste experienţe despre adevărul religiei. Cei mai mulţi cercetători par să fie de acord cu Dr. Moody, că experienţele nu adeveresc învăţătura crestină „tradiţională” asupra raiului (Viaţă după viaţă, pag. 70, 98); experienţele acelora care cred că au văzut raiul, nu-si arată trăinicia când sunt asemănate cu adevăratele vedenii din trecut ale raiului; iar experienţele iadului sunt mai mult „sugerări” decât orice fel de dovadă a existenţei adevărate a
iadului. De aceea, trebuie să se aibă în vedere faptul că Dr. Kubler-Ross dă o prea mare însemnătate cercetării experienţelor de „după moarte” contemporane care, zice ea, „vor adeveri ceea ce am fost învăţaţi vreme de două mii de ani – că există viaţă după moarte”, si că această cercetare ne va ajuta mai degrabă „să cunoastem decât să credem” aceasta (Prefaţă la Viaţă după viaţă, pag. 7-8). De fapt, se poate spune că aceste experienţe nu „dovedesc” decât cea mai mică doctrină a supravieţuirii sufletului omenesc în afara trupului, si existenţa unei realităţi nemateriale, dar nu oferă nici o lămurire despre starea următoare sau chiar despre existenţa sufletului după primele cinci minute de la „moarte”, nici despre alcătuirea de bază a sălasului nematerial. Din acest punct de vedere, experienţele contemporane sunt cu mult mai puţin mulţumitoare decât povestirile pe care le-au lăsat peste veacuri Vieţile sfinţilor si alte izvoare crestine; cunoastem cu mult mai multe lucruri din aceste izvoare crestine -numai dacă, desigur, avem încredere în cei care ne-au adus această cunoastere, în aceeasi măsură în care cercetătorii contemporani au încredere în cei cu care au stat de vorbă. Dar chiar si asa, în esenţă, noi mai degrabă credem decât cunoastem lumea cealaltă; putem sti cu oarecare siguranţă că există „ceva” după moarte -dar ceea ce este cu adevărat, mai degrabă credem decât cunoastem.
Mai mult, cele ce cred Dr. Kubler-Ross împreună cu alţii care gândesc asemenea si cred că cunosc cele despre viaţa de „după moarte”, bazându-se pe experienţele de „după moarte”, sunt contrare celor ce cred crestinii ortodocsi despre aceasta, care se bazează pe învăţătura crestină revelată si pe experienţele de „după moarte” din literatura ortodoxă. Toate experienţele crestine de după moarte adeveresc existenţa raiului, a iadului si a judecăţii, a nevoii de pocăinţă, a nevoinţei si a fricii pentru pierderea sufletului nemuritor. În contrast, experienţele de astăzi, ca acelea ale samanilor, ale păgânilor iniţiaţi si ale mediumurilor par să ducă către un „pământ vesnic verde”, al experienţelor desfătătoare din „altă lume”, unde nu există nici o judecată, ci numai „mărire”, si moartea nu este ca o sperietoare, ci este asteptată ca un „prieten” care ne introduce în dezmierdările „vieţii de după moarte”.
Am arătat deja în capitolele anterioare, care este pricina deosebirilor dintre aceste două feluri de experienţe: experienţa crestină este cu adevărat despre cealaltă lume, a raiului si iadului, în vreme ce experienţa spiritistă este numai a părţii văzduhului a lumii acesteia , „planul astral” al duhurilor căzute. Experienţele de astăzi sunt în chip lămurit din cea de a doua categorie -dar nu am putea sti aceasta dacă nu am primi (prin credinţă) descoperirea crestină a firii celeilalte lumi. La fel, dacă Dr. Kubler-Ross si alţi cercetători primesc (ori le place) o tâlcuire necrestină a acestor experienţe, nu este din pricină că experienţele de astăzi dovedesc această tâlcuire, ci din pricină că aceste cercetări însele au deja credinţa într-o tâlcuire necrestină a lor.
De aceea, semnificaţia experienţelor de astăzi stă în faptul că sunt tot mai cunoscute, chiar în clipa potrivită pentru a sluji ca o „adeverire” pentru părerea necrestină despre viaţa după moarte; aceste experienţe sunt folosite ca parte a unei miscări religioase necrestine. Să privim mai îndeaproape la firea acestei miscări religioase.

2. Legătura cu ocultismul limpede, cu ideile si practicile oculte. Aici putem defini termenul „ocult” (care se referă la ceea ce este „ascuns”) ca si cum ar fi vorba de vreo legătură a oamenilor cu duhurile si puterile nevăzute într-un chip care este oprit de revelaţia lui Dumnezeu (vezi Levitic 19, 31; 20, 6, etc.). Această legătură poate fi căutată de oameni (ca în sedinţele de spiritism) sau pricinuită de către duhurile cele căzute (când se arată oamenilor pe neasteptate). Opusul termenului „ocult” este „duhovnicesc” sau „religios”, care se referă la acea legătură cu Dumnezeu, împreună cu îngerii si sfinţii Lui, care este îngăduită de Dumnezeu: pe de o parte rugăciunea omului, iar pe de altă parte lucrările cele adevărate si dătătoare de har, ale lui Dumnezeu, ale îngerilor si ale sfinţilor.
Ca un exemplu al acestei legături oculte, Dr. Hans Holzer (Dincolo de această viaţă, Pinnacle Books, Los Angeles, 1977) socoteste că semnificaţia experienţelor de „după moarte” se află în deschiderea oamenilor de a vorbi cu morţii, si găseste că acestia aduc acelasi fel de vesti ca cele aduse de „morţi” la sedinţele spiritiste. Dr. Moody, si într-adevăr foarte mulţi cercetători de astăzi, după cum am văzut, se îndreaptă către textele oculte, cum ar fi scrierile lui Swedenborg si Cartea tibetană amorţilor, pentru a deslusi experienţele de astăzi. Robert Crookall, poate cercetătorul cel mai stiinţific din acest domeniu, foloseste comunicările mediumurilor ca pe unul dintre izvoarele principale de informare despre „lumea cealaltă”. Robert Monroe si alţii care sunt atrasi în experienţele din „afara trupului”, sunt lucrători deschisi la experimentările oculte, chiar până la măsura de a primi călăuzire si sfătuire de la „entităţile fără trup” pe care le întâlnesc.
Poate că dintre toţi acesti cercetători, Dr. Elizabeth Kubler-Ross este femeia care a ajuns să vorbească în numele tuturor, despre noua atitudinea faţă de moarte, asa cum se desprinde din experienţele de „după moarte” de astăzi.
De bună seamă, că nici un crestin nu poate gresi, dacă este de partea opiniei pe care o apără Dr. Kubler-Ross: purtarea omenească si plină de ajutor faţă de oamenii care sunt pe moarte, care se împotriveste purtării reci, lipsite de ajutor, si adesea plină de frică, ce deseori a pus stăpânire nu numai pe doctorii si surorile din spitale, ci chiar si pe cei din rândul clerului, care se presupune că au „răspunsul” la întrebările ridicate de împrejurarea morţii.
De la publicarea cărţii ei, Despre moarte si muribunzi (Macmillan Publishing Co., New York) în 1969, întregul subiect al morţii a devenit cu mult mai puţin „oprit” printre cadrele medicale, ajutând si la rânduirea unei atmosfere intelectuale prielnice, pentru a cerceta cele ce se întâmplă dupămoarte -a început să se vorbească despre acest subiect si până la publicarea primei cărţi a Dr. Moody, în 1975. Nu este întâmplător faptul că atât de multe cărţi care se editează astăzi despre viaţa de după moarte sunt însoţite de prefeţe sau cel puţin de scurte comentarii făcute de Dr. Kubler-Ross.
Fără îndoială, oricine primeste învăţătura crestină tradiţională a vieţii, ca probă de cercetare a vesniciei si a morţii, ca intrare în fericirea vesnică sau în suferinţa vesnică potrivit credinţei si chipului de viaţă de pe pământ al omului -va socoti cartea ei descurajatoare. A ne purta omeneste cu un muribund, a-l „pregăti” de moarte, fără a-i sădi mai întâi credinţa întru Hristos si nădejdea în mântuire -înseamnă, atunci când s-a spus si s-a făcut totul, să rămâi în acelasi sălas jalnic al „umanismului” la care s-a strâmtorat omenirea prin necredinţa modernă. Experienţa morţii se poate face mai plăcută decât este de obicei în spitalele de astăzi; dar dacă nu se cunoaste nimic din cele ce vin după moarte, sau nu se stie că existăceva după moarte, munca oamenilor ca Kubler-Ross se reduce la măsura administrării de pastile colorate nevăzătorilor pentru boli care nu se vindecă, pentru a-i face pe bolnavi să simtă că cel puţin „se face ceva”.
Cu toate astea, în decursul cercetării (desi nu a spus în prima sa carte), într-adevăr, Dr. Kubler-Ross a lămurit faptul că există viaţă după moarte. Desi încă nu si-a publicat cartea care cuprinde experienţele de „după moarte”, ea a arătat limpede în desele ei conferinţe si interviuri, că a văzut destule pentru a sti cu certitudine că există viaţă după moarte.
Totusi, ea a avut ca izvor de „cunoastere” a acestei probleme, propriile ei experienţe uimitoare cu „duhurile”, iar nu ale altora. Cea dintâi experienţă a ei de felul acesta s-a ivit în biroul ei de la Universitatea din Chicago în 1967, când s-a simţit descurajată si s-a gândit să lase cercetarea de curând începută, asupra morţii si muribunzilor. A venit o femeie în biroul ei si s-a prezentat ca fiind o pacientă care murise cu zece luni în urmă. Kubler-Ross a fost neîncrezătoare, dar povesteste că în cele din urmă a fost lămurită de către „stafie”: „Ea a spus că stie că mă gândesc să renunţ la munca mea cu pacienţii care sunt pe moarte si că ea a venit la mine să-mi spună să nu renunţ …. Am ajuns să o emoţionez. Căutam adevărul. Eu eram om de stiinţă, psihiatru si nu credeam în asemenea lucruri.” În cele din urmă ea a convins „stafia” să scrie o notă, iar analiza de mai târziu a scrisului de mână, a adeverit că acel scris de mână era al pacientei care murise. Dr. Kubler-Ross spune că această întâmplare „a venit la o răscruce, când as fi luat o hotărâre gresită dacă nu as fi ascultat-o.”51 Morţii nu se arată niciodată în chipul acesta printre cei vii. Această arătare din „altă lume”, dacă a fost adevărată, ar fi putut fi numai a unui duh căzut pentru a-si însela victima. Pentru un astfel de duh, imitarea desăvârsită a scrisului de mână omenesc este un lucru foarte usor.
Mai târziu, legăturile Dr. Kubler-Ross cu „lumea duhurilor” s-au adâncit mult mai tare. În 1978, în faţa unui public captivat, alcătuit din 2200 de persoane, din Ashland, Oregon, ea a intrat mai întâi în legătură cu „călăuzele ei spiritiste”. S-a pregătit
Înterviu realizat de James Pearre de la Chicago Tribune, tipărit în Examinatorul si cronica de duminică, San Francisco, 14 nov., 1976, secţiunea B, pag. 7.
pentru ea un grup spiritist, care nu era la vedere, în California de sud, alcătuit din 75 de persoane, care cântau împreună pentru a „aduna energia necesară săvârsirii acestei întâmplări. Am fost miscată si emoţionată pentru cele ce făceau pentru mine. Nu au trecut mai mult de două minute, când am văzut în faţa mea picioare foarte mari. Înaintea mea se afla un om urias.” Acest „om” i-a spus că ea urma să-i înveţe si pe alţii, si avea nevoie de această experienţă directă, care să-i dea putere si curaj pentru lucrarea ei. „După vreo jumătate de minut, o altă persoană materializată cu adevărat, cam la 12 mm de la picioarele mele …. Am înţeles că era îngerul meu păzitor …. Mi-a spus Isabelle si m-a întrebat dacă îmi aminteam cum, cu 2000 de ani în urmă, noi doi lucraserăm cu Hristos.” Mai târziu a venit un al treilea „înger” ca să o înveţe mai multe despre „bucurie”. Experienţa mea cu acesti călăuzitori a fost una dintre cele mai însemnate, de dragoste necondiţionată. Şi vreau doar să vă spun că niciodată nu suntem singuri. Fiecare dintre noi are un înger păzitor, care niciodată nu este mai departe de noi de 0,6 m. Iar noi le putem chema pe aceste fiinţe. Ele ne vor ajuta.52
La o conferinţă despre sănătatea holistică din San Francisco, din septembrie 1976, Dr. Kubler-Ross a împărtăsit unui public de 2300 de medici, surori si alte cadre medicale, o „experienţă profund mistică”, care i se întâmplase numai cu o noapte înainte. (Această experienţă pare să fie aceeasi pe care a povestit-o în Ashland.) „Noaptea trecută a venit la mine Salem, călăuza mea spirituală, care era împreună cu Anka si Willie. Au stat cu noi până la ora trei dimineaţa. Am stat de vorbă, am râs si am cântat împreună. Mi-au vorbit si m-au emoţionat cu dragostea lor de necrezut si cu blândeţea lor de neînchipuit. Aceasta a fost partea esenţială a vieţii mele.” În rândul publicului, „când a terminat, a fost o liniste foarte scurtă si apoi toată lumea s-a ridicat în picioare. Cei mai mulţi, medici si alte cadre medicale, erau
După cum se relatează de către Gaea Laughingbird în Berkeley Monthly, iunie 1978, pag. 39.
miscaţi până la lacrimi.”53
În cercurile oculte, se stie că „duhurile călăuzitoare” (care, de bună seamă sunt duhuri căzute ale văzduhului) nu sunt grabnic lucrătoare dacă o persoană nu este destul de înaintată în deschiderea mediumnistică. Dar poate si mai uimitor decât adâncirea Dr. Kubler-Ross în legăturile cu „duhurile obisnuite”, este răspunsul înflăcărat, pe care povestirile ei despre aceste legături, îl dau publicului, alcătuit nu din ocultisti si mediumuri, ci din oameni obisnuiţi din clasa de mijloc si specialisti. De bună seamă că acesta este unul dintre „semnele” religioase „ale vremii”: oamenii s-au deschis spre legăturile cu „lumea duhurilor” si sunt gata să primească explicarea ocultă a acestor legături, care se împotriveste adevărului crestin.
Destul de recent, s-a făcut o mare publicitate vâlvei la retragerea de curând hotărâtă a Dr. Kubler-Ross în California de sud, „Shanti Nilaya”. Potrivit acestei relatări, în multe dintre „atelierele” din Shanti Nilaya au loc sedinţe spiritiste mediumnice de modă veche, si mai mulţi participanţi ai fostelor sedinţe spun că acestea sunt înselări.54 Se poate întâmpla să existe o gândire mai lacomă decât realitatea în „legăturile spiritiste” ale Dr. Kubler-Ross; dar aceasta nu afectează teoria pe care o aduc atât ea, cât si alţii, despre viaţa de după moarte.

3. Teoria ocultăa cercetătorilor din zilele noastre
Teoria despre viaţa după moarte a Dr. Kubler-Ross si a altor cercetători ai experienţelor de „după moarte” de astăzi, poate fi rezumată în câteva puncte. Trebuie să vedem că Dr. Kubler-Ross spune aceste probleme cu certitudinea cuiva care crede că a avut experienţa „lumii celeilalte”; dar oamenii de stiinţă ca Dr. Moody, în vreme ce sunt cu mult mai atenţi si nesiguri în ton, nu pot decât să sprijine aceeasi teorie. Aceasta este teoria despre
Relatare făcută de Lennie Kronisch în Yoga Journal, septembrie-octombrie 1976, pag. 18-20. 54 Vezi Uniunea de la San Diego, 2 sept. 1979, pag. A – 1, 3, 6, 14.
viaţa după moarte, care s-a răspândit în ultima parte a sec. al XX-lea si pare „firească” fără nici o îndreptăţire, tuturor celor care cercetează problema si care nu au o înţelegere neclintită, asupra oricărei alte teorii.

(1) Nu trebuie să ne înfricosăm de moarte. Dr. Moody scrie: „Într-un fel sau altul, aproape fiecare persoană mi-a spus că nu se teme de moarte” (Viaţă după viaţă, pag. 68). Dr. Kubler-Ross comentează: „Relatările făcute dau la iveală faptul că întâlnirea cu moartea este dureroasă dar moartea însăsi … este o experienţă de pace întreagă, slobozită de durere si de frică. Fiecare om, fără nici o abatere, descrie un simţământ de liniste sufletească si desăvârsire.”55 Se poate vedea aici încrederea esenţială în experienţele spiritiste ce caracterizează pe toţi cei care sunt înselaţi de duhuri căzute. Nu există nimic în experienţele de „după moarte” de astăzi care să arate faptul că moartea va fi o simplă repetiţie a acelora, si nu va avea o durată de numai câteva clipe, ci va fi vesnică. Această încredere în experienţele spiritiste desfătătoare este o parte a spiritului religios, care ne însufleţeste acum si plăsmuieste o simţire aparentă de bunăstare, care aduce stricăciune vieţii duhovnicesti.
(2) Nuvaveni niciojudecată si niciuniad. Pe baza interviurilor sale, Dr. Moody spune că „în cele mai multe cazuri, modelul răsplată -pedeapsă ce ar urma după această viaţă este lepădat si tăgăduit, chiar de către mulţi dintre cei care se obisnuiseră să gândească cu această măsură. Spre marea lor uimire, aceia au aflat că si atunci când faptele lor, care erau aparent cele mai îngrozitoare si pline de păcat, s-au vădit înaintea fiinţei de lumină, fiinţa nu a răspuns cu mânie si cu înversunare, ci numai cu înţelegere si chiar cu veselie” (Viaţă după viaţă, pag. 70). Dr. Kubler-Ross observă la cei cu care a vorbit, un ton mai doctrinar: „Totul are un sens de ’desăvârsire’. Dumnezeu nu este judecător, ci omul este” (Kemf, pag. 52). Aceasta nu pare să se întâmple unor asemenea cercetători, astfel
După cum a relatat Elizabeth Kemf în East-West Journal, martie, 1978, pag. 52.
că, această lipsă a judecăţii în experienţele de „după moarte”, ar putea fi o primă părere gresită, sau că primele câteva clipe ale morţii nu reprezintă locul pentru judecată; ci pur si simplu socotesc experienţele potrivit cu spiritul religios al vremii, care nu doreste să creadă în judecată si iad.

(3) Moartea nu este o experienţă la fel de unicăsi hotărâtoare precum a descris-o învăţătura crestină, ci este mai degrabă doar o trecere blândă către o „stare de constiinţă mai înaltă”. Astfel o defineste Dr. Kubler-Ross: „Moartea este pur si simplu o lepădare de trupul material, tot asa cum fluturele iese afară din cocon. Aceasta este o trecere către o stare de constiinţă mai înaltă, în care continui să pricepi, să înţelegi, să râzi, să-ţi stea în putinţă să cresti, si singurul lucru pe care îl pierzi este ceva de care nu mai ai nevoie, si acel ceva este trupul material. Este ca si cum ai pune deoparte haina de iarnă, atunci când vine primăvara … si aceasta este moartea” (Kemf, pag. 50). Vom arăta mai departe cum se împotrivesc toate astea adevăratei învăţături crestine.

(4) Scopul vieţii pe pământ si al vieţii după moarte nu este mântuirea vesnică a sufletului, ci un drum nemărginit de „sporire” în „dragoste” si „înţelegere” si „constiinţa de sine”. Dr. Moody socoteste că „se pare că mulţi s-au întors cu un model nou si cu o înţelegere nouă a lumii de dincolo -o vedenie care se caracterizează nu prin judecată unilaterată, ci mai degrabă prin dezvoltare cooperantă către limita esenţială a constiinţei de sine. Potrivit acestor păreri noi, îmbunătăţirea sufletului, mai ales în însusirile cele duhovnicesti ale dragostei si cunoasterii, nu se opreste odată cu moartea. Mai degrabă această îmbunătăţire se continuă pe o altă latură, poate vesnic…” (Viaţă după viaţă, pag. 70). O asemenea părere ocultă asupra vieţii si morţii nu vine din experienţele fragmentare, care se publică astăzi; mai degrabă vine din filosofia ocultă care ne împresoară în zilele noastre.

(5) Experienţele de „după moarte” si „în afara trupului” sunt
o pregătire pentru viaţa după moarte. Pregătirea crestină tradiţională pentru viaţa cea vesnică (credinţa, pocăinţa, participarea la Sfintele Taine, nevoinţa duhovnicească) este de mică însemnătate faţă de „dragostea” si „înţelegerea” sporită care sunt insuflate de experienţele de „după moarte”. Şi anume (ca în programul recent desfăsurat de Kubler-Ross si Robert Monroe), ca cineva să-i poată pregăti pe oamenii care se află pe patul de suferinţă, în experienţele din „afara trupului”, astfel încât acestia să dobândească degrabă o înţelegere asupra celor ce îi asteaptă în cealaltă lume când vor muri” (Wheeler, Călătorie către partea cealaltă, pag. 92). Unul dintre cei chestionaţi de Dr. Moody spune hotărât: „Nu-mi este frică să mor pentru că stiu unde voi merge atunci când voi pleca de aici, căci am fost acolo mai înainte” (Viaţă după viaţă, pag. 69). Ce optimism tragic si fără temei.
Fiecare dintre aceste cinci puncte reprezintă o parte a teoriei spiritismului secolului al XIX-lea, asacumeradezvăluit la vremea aceea chiar de către „duhuri” prin mijlocirea mediumurilor. Aceasta este o teorie născocită de draci cu scopul limpede de a alunga învăţătura crestină tradiţională despre viaţa după moarte si de a schimba întreaga socotinţă a oamenilor asupra religiei. Filosofia ocultă care, aproape în chip neschimbat însoţeste si îndeamnă la experienţele de „după moarte” de astăzi, este pur si simplu o transmitere către masa mare de oameni a spiritismului esoteric al epocii victoriene. Este un semn al înlăturării adevăratelor învăţături crestine din minţile oamenilor din lumea apuseană. Se poate spune că experienţa de „după moarte” este întâmplător potrivită cu filosofia ocultă care se răspândeste prin aceasta. Experienţa răspândeste filosofia nu pentru că materia ei este ocultă, ci pentru că paza si învăţătura crestină de bază care ocrotea odinioară oamenii de o asemenea filosofie străină, s-au schimbat acum în mare măsură, si cu adevărat orice experienţă a „celeilalte lumi” va fi folosită pentru răspândirea ocultismului. În sec. al XIX-lea, doar puţini liber cugetători si oameni izgoniţi din sânul Bisericii credeau în această filosofie ocultă. Dar acum, aceasta ne împresoară, că oricine nu are o filosofie trează, proprie, este atras să o primească pe aceasta în chip foarte „firesc”.

4. „Vestea” adusăde experienţele de „după moarte” de astăzi
Dar de ce, în cele din urmă, experienţele de „după moarte” ne împresoară atât de mult astăzi, si care este înţelesul lor ca parte a „duhului acestor vremuri”? Cea mai limpede pricină pentru sporirea discuţiilor despre aceste experienţe de astăzi este descoperirea în ultimii ani a unor tehnici de reanimare din „moartea clinică”, fapt ce a pricinuit desimea sporită a acestui fel de experienţe, faţă de vremurile de dinainte. Fără îndoială, această explicaţie nu ajută la îndreptăţirea cresterii relatărilor de „după moarte”, dar este prea lipsit de temei să se îndreptăţească înrâurirea spirituală a acestor experienţe asupra oamenilor si schimbarea concepţiei despre viaţa de după moarte, pe care acestea le ajută să aibă loc.
Trebuie să se găsească o explicaţie mai profundă pentru cresterea deschiderii si sensibilităţii oamenilor faţă de experienţele „spirituale” si „spiritiste” în general, sub influenţa sporită a ideilor oculte pe de o parte, iar pe de altă parte, slăbirea atât a materialismului umanist cât si a credinţei crestine. Oamenii încep să accepte starea de a intra în legătură cu „altă lume”.
Mai mult, această „altă lume” pare săse deschidămai mult către o lume care este dornicăsăo experimenteze. „Explozia ocultă” a ultimilor ani a pricinuit – si la rândul ei a sprijinit -o crestere uimitoare a experienţelor „paranormale” adevărate de toate felurile. Experienţele de „după moarte” se află la un capăt al spectrului acestor experienţe, fiind nevoie de voinţă slabă sau
o voinţă lipsită de constiinţă pentru a lua legătura cu „cealaltă lume”. Lucrările vrăjitoriei contemporane si ale satanismului se află la celălalt capăt al spectrului, având nevoie de o încercare constientă de a intra în legătură si chiar de a sluji puterilor „celeilalte lumi”. Marea diversitate a experienţelor spiritiste de astăzi -de la „îndoirea lingurii” lui Uri Geller si experienţele parapsihologice din călătoria „în afara trupului” si altele asemenea, legătura cu fiinţele extraterestre si răpirile de către acestea -se află undeva între aceste două capete. În chip semnificativ, un mare număr dintre aceste experienţe „paranormale” li se întâmplă „crestinilor”, si un gen de astfel de experienţe (cele „harismatice”) este în mare măsură primit ca o lucrare crestină adevărată.56 Cu toate astea, este adevărat că atragerea „crestină” în toate experienţele de acest fel, este un semn uimitor al accentuării pierderii constiinţei crestine în vremurile noastre, ca urmare a experienţei oculte.
Unul dintre mediumurile cele mai demne de încredere din sec. al XX-lea, Arthur Ford, care s-a bucurat de o apreciere sporită printre crestini, dar si printre umanistii necredinciosi, este unul dintre „semnele vremii”; el si-a exprimat părerea deschis despre cele ce înseamnă acceptarea sporită a experienţelor oculte si sensibilitatea faţă de acestea: „Vremea mediumului de profesie se apropie de sfârsit. Am fost folosiţi ca niste cobai. Prin noi, oamenii de stiinţă au învăţat ceva despre condiţiile necesare pentru asemenea experienţe (legătura cu ‘lumea duhurilor’).”57 Adică: experienţa ocultă care a fost mărginită până nu demult la câţiva „iniţiaţi”, a ajuns acum să fie accesibilă pentru mii de oameni obisnuiţi. De bună seamă că nu stiinţa a dus la aceasta, ci mai ales înstrăinărea sporită a oamenilor de crestinism si setea lor de „experienţe religioase” noi. Cu cincizeci sau saptezeci si cinci de ani în urmă, numai mediumurile si ocultistii de la marginea societăţii aveau legături cu „călăuzele spirituale”, obisnuiau să aibă experienţe „în afara trupului” sau „vorbeau în limbi”; astăzi aceste experienţe au
Se poate citi despre o cercetare a miscării “harismatice” ca fenomen mediumnistic în cartea Ortodoxia si religia viitorului, St. Herman Monastery Press, 1979, cap. VII. 57 Mediumuri, de editorii Jurnalului mediumnic, Harper & Row, N. Y., 1972, pag. 23.
ajuns să fie destul de obisnuite si sunt primite ca ceva obisnuit pe toate treptele societăţii.
Această crestere însemnată a experienţelor din „cealaltă lume” de astăzi, este, fără îndoială, unul dintre semnele apropierii sfârsitului acestei lumi. Sf. Grigorie cel Mare, după ce a istorisit felurite vedenii si experienţe ale vieţii după moarte în Dialogurile lui, a văzut că „lumea duhurilor se apropie de noi, arătându-se prin vedenii si descoperiri …. Fiindcă lumea actuală se apropie de sfârsit, lumea cea vesnică se arată mai aproape …. Sfârsitul lumii se uneste cu începutul vieţii vesnice” (Dialoguri IV, 43, pag. 251).
Cu toate astea, Sf. Grigorie adaugă faptul că prin aceste vedenii si descoperiri (care sunt cu mult mai obisnuite în vremea noastră decât pe vremea lui), vedem si acum adevărurile vieţii viitoare în chip nedesăvârsit, fiindcă lumina este încă „slabă si stearsă, ca lumina soarelui în primele ore ale dimineţii, înaintea zorilor”. Cât de adevărat este acest lucru despre experienţele de „după moarte” de astăzi! Niciodată înainte, nu i s-au dat omenirii mărturii atât de uimitoare si limpezi -sau cel puţin „idei” -că există o altă lume, că viaţa nu se sfârseste odată cu moartea trupului, că există un suflet care rămâne viu după moarte. Pentru o persoană cu o înţelegere limpede a învăţăturii crestine, experienţele de „după moarte” de astăzi pot fi doar o adeverire uimitoare a învăţăturii crestine despre starea sufletului îndată după moarte; iar experienţele oculte de astăzi pot numai să adeverească existenţa si firea sălasului din văzduh al duhurilor căzute.
Dar pentru restul omenirii, din care fac parte cei mai mulţi care îsi mai spun crestini, experienţele de astăzi, departe de a întări adevărurile crestinismului, se dovedesc a fi un semn ascuns către înselare si teorii mincinoase care pregătesc venirea domniei lui Antihrist. Într-adevăr, chiar cei care se întorc din „morţi” în vremea noastră, nu pot lămuri omenirea să se pocăiască: Dacănu ascultăde Moise si de prooroci, nu vor crede nici dacăar învia cineva din morţi (Luca 16, 31). În sfârsit, numai cei care sunt credinciosi lui „Moise si proorocilor” – adică desăvârsirii adevărului descoperit -sunt în stare să priceapă înţelesul adevărat al experienţelor de astăzi. Ceea ce învaţă restul omenirii din aceste experienţe nu este pocăinţa si apropierea de judecata lui Dumnezeu -ci o nouă evanghelie străină, amăgitoare a experienţei desfătătoare a celeilalte „lumi” si înlăturarea celor pornite de Dumnezeu pentru a destepta omul
la realitatea celeilalte lumi adevărate a raiului si iadului: frica de moarte. Arthur Ford lămureste destul de bine faptul că întreaga menire a mediumurilor ca el, este „de a folosi oarecare daruri date mie pentru a înlătura pentru totdeauna frica de moarte din minţile oamenilor” . Aceasta vesteste si Dr. Kubler-Ross, si este în acelasi timp si concluzia „stiinţifică” a cercetătorilor, precum Dr. Moody: „cealaltă lume” este desfătătoare, iar omului nu trebuie să-i fie frică să intre în ea. Cu două veacuri în urmă, Emanuel Swedenborg a rezumat „spiritualitatea” celor care cred astfel: „Mi s-a îngăduit să mă bucur nu numai de plăcerile trupului si ale simţurilor, ca cei care trăiesc în lume, ci mi s-a mai îngăduit să mă bucur de astfel de desfătări si fericiri ale vieţii, care erau mai mari si mai alese decât îsi poate închipui sau crede cineva că, după părerea mea, nici o persoană din lumea întreagă nu s-a mai bucurat vreodată înainte …. Credeţi-mă, dacă as sti că Dumnezeu m-ar chema la El mâine, as chema astăzi cântăreţi, ca să fie încă o dată veselie adevărată în această lume.” Când a vestit data morţii sale femeii lui, el a fost asa de mulţumit „ca si cum urma să primească o vacanţă, pentru a merge la o petrecere”.59
Vom pune acum faţă în faţă această purtare cu adevărata purtare crestină faţă de moarte de-a lungul veacurilor. Vom
Arthur Ford, Viaţa dincolo de moarte, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1971, pag. 153.
Citat în George Trobridge, Swedenborg: viaţa si teoria lui, Swedenborg Foundation, New York, 1968, pag. 175, 276.
vedea cât este de primejdios pentru suflet să nu ai nici un fel de socotinţă cu privire la „experienţele spirituale” si să te lepezi de ocrotirile învăţăturii crestine!

5. Purtarea crestină faţă de moarte
Desi sfârseste atât de departe de adevărul lucrurilor, teoria ocultă despre viaţa după moarte porneste de la un adevăr crestin de netăgăduit: moartea trupului nu este sfârsitul vieţii, ci numai începutul unei noi stări a fiinţei omenesti, care îsi urmează viaţa departe de trup. Moartea, care nu a fost făcută de Dumnezeu, ci a fost adusă în zidire prin păcatul lui Adam, săvârsit în rai, este chipul cel mai uimitor prin care omul înfruntă căderea firii sale. Soarta omului în vesnicie atârnă în mare măsură de felul în care îsi socoteste propria lui moarte si cum se pregăteste pentru aceasta.
Adevărata purtare crestină faţă de moarte are în alcătuirea ei atât stări de frică, cât si de îndoială, tocmai acele emoţii pe care ocultismul doreste să le înlăture. Totusi, purtarea crestină nu are nimic din frica cumplită pe care o au cei care mor fără nici o nădejde pentru viaţa vesnică, iar un crestin a cărui constiinţă a adormit, si se apropie linistit de moarte, are chiar un simţământ de încredere, prin harul lui Dumnezeu. Să cercetăm moartea crestină a câtorva dintre marii sfinţi monahi ai veacului al V-lea, din Egipt.
„Când a venit vremea pentru odihna cea vesnică a Sf. Agaton, acesta si-a petrecut trei zile într-o purtare de grijă adâncă faţă de sine, fără să stea de vorbă cu nimeni. Fraţii l-au întrebat: ‘Avva Agaton, unde esti?’ ‘Mă aflu în faţa judecăţii lui Hristos,’ a răspuns el. Fraţii au zis: ‘Chiar si sfinţia ta te temi, Părinte?’ El a răspuns: ‘Eu m-am străduit după puterile mele să păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar sunt om, si cum să stiu dacă faptele mele I-au plăcut lui Dumnezeu?’ Fraţii l-au întrebat: ‘Nu ai cu adevărat nici o nădejde în chipul de vieţuire al sfinţiei tale, care a fost după voia lui Dumnezeu?’ ‘Nu pot să am asemenea nădejde, căci judecata omului este una, iar judecata lui Dumnezeu este alta,’ a răspuns el. Doreau să-l întrebe mai multe, dar el le-a spus: ‘Arătaţi-mi dragoste acum, si nu mai vorbiţi cu mine, căci nu sunt slobod.’ Şi a murit cu bucurie. ‘L-am văzut bucurându-se ca si cum ar fi văzut si ar fi fost întâmpinat de prieteni dragi,’ au spus ucenicii săi.”60
Chiar marii sfinţi care mor în mijlocul unor semne limpezi ale harului lui Dumnezeu, păstrează o smerenie adevărată pentru mântuirea lor. „Când a venit ceasul morţii pentru marele Sisoe, faţa i s-a luminat si a spus Părinţilor care stăteau cu el: ‘Iată, a venit Avva Antonie.’ După o clipă de tăcere, a zis: ‘Iată, a venit ceata proorocilor.’ Apoi s-a luminat mai tare si a zis: ‘Iată, a venit ceata apostolilor.’ Şi iarăsi faţa lui s-a făcut de două ori mai strălucitoare si a început să vorbească cu cineva. Bătrânii l-au întrebat cu cine vorbea. El a răspuns: ‘Au venit îngerii să mă ia, dar eu mă rog fierbinte să-mi mai dea puţin răgaz pentru pocăinţă. Bătrânii i-au spus: ‘Părinte, sfinţia ta nu ai nevoie de pocăinţă.’ El le-a răspuns: ‘Cu adevărat, nici nu stiu dacă măcar am pus început pocăinţei.’ Dar toată lumea stia că era desăvârsit. Asa vorbea si simţea un crestin adevărat, chiar dacă în timpul vieţii sale, înviase morţi numai cu cuvântul său si era plin de darurile Duhului Sfânt. Şi iarăsi faţa lui a strălucit încă si mai mult: strălucea ca soarele. Tuturor le era teamă. El le-a spus: ‘Uite, a venit Domnul si a grăit: „Aduceţi la Mine vasul cel ales din pustiu.”’ Cu aceste cuvinte si-a dat duhul. S-a văzut un fulger si chilia s-a umplut de mireasmă” (Patericul egiptean , citat de episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 110).
Cât de aleasă este această purtare crestină adâncăsi neabătută, când o asemănăm cu purtarea de suprafaţă a unor crestini neortodocsi de astăzi care cred că ei sunt deja „mântuiţi” si nu vor fi judecaţi ca toţi ceilalţi oameni, si de aceea nu au de ce să le fie frică de moarte. O astfel de purtare, care este foarte răspândită printre protestanţii de astăzi, este de fapt destul de
Patericul egiptean, citat de Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 107-108.
Aproape de ideea ocultă că moartea nu trebuie să ne pricinuiască frică pentru că nu există nici o osândire; de bună seamă, chiar dacă a fost purtare necugetată, aceasta a ajutat la plăsmuirea celui de al doilea fel de purtare.
Fericitul Teofilact al Bulgariei, în tâlcuirea sa din veacul al XI-lea la Evanghelii, a scris: „Mulţi se însală cu o nădejde desartă; ei cred că vor fi primiţi în Împărăţia cerului si vor intra în ceata celor răposaţi întru desăvârsirea faptelor celor bune, plăsmuind în inimile lor închipuiri despre ei …. Mulţi sunt chemaţi, fiindcă Dumnezeu pe mulţi îi cheamă, într-adevăr pe toată lumea; dar puţini sunt cei alesi, puţini sunt mântuiţi, puţini sunt cei care sunt vrednici de alegerea lui Dumnezeu” (Tâlcuire la Matei 22, 14).
Asemănarea dintre filosofia ocultăsi teoria protestantă obisnuită este poate pricina de căpetenie pentru care încercările unor protestanţi evanghelisti (vezi Bibliografia) de a critica experienţele de „după moarte” după „crestinismul biblic”, au fost lipsite de biruinţă. Acesti critici au pierdut atât de mult din învăţătura crestină tradiţională despre viaţa după moarte, sălasul văzduhului, lucrările si înselările dracilor, că împotrivirile lor sunt adesea nedeslusite si făcute la întâmplare; adesea, acesti critici nu înţeleg această problemă mai cu dreptate decât cercetătorii laici pe care îi atrag în experienţele înselătoare „crestine” sau „biblice” din sălasul din văzduh.
Adevărata purtare crestină faţă de moarte se bazează pe constientizarea deosebirilor hotărâtoare dintre această viaţă si cea care va veni. Mitropolitul Macarie al Moscovei a rezumat învăţătura scripturistică si patristică despre această problemă în aceste cuvinte: „Moartea este hotarul la care se sfârseste pentru om vremea luptelor si începe vremea răsplatei, astfel încât după moarte nu-i mai stă omului în putinţă nici pocăinţa, nici îndreptarea vieţii. Mântuitorul Hristos a spus acest adevăr în pilda Sa despre omul cel bogat si Lazăr, din care este limpede că atât unul cât si celălalt si-au primit răsplata îndată după moarte, iar omul cel bogat, oricât de mult a fost chinuit în iad, nu a putut să fie slobozit din suferinţele sale prin pocăinţă (Luca 16, 26).”61
De aceea, moartea este adevărul care trezeste în noi socotinţa deosebirii dintre lumea aceasta si cea viitoare si ne însufleţeste să punem început vieţii de pocăinţă si de curăţire, de vreme ce ni se dă acest timp de mare preţ. Când Avva Dorotei a fost întrebat de către un frate oarecare de ce si-a petrecut vremea vieţii lui cu nepurtare de grijă în chilia sa, acesta a răspuns: „Pentru că tu nu ai priceput nici odihna cea mult asteptată nici chinurile viitoare. Dacă le-ai cunoaste asa cum ar trebui, ai răbda si nu te-ai slăbănogi nici dacă chilia ta ar fi plină de viermi si ai sta printre ei până la gât.”62
La fel, Sf. Serafim de Sarov, din vremurile noastre moderne, ne-a învăţat: „O, numai dacă aţi sti ce bucurie, ce dulceaţă le asteaptă pe sufletele cele drepte în rai, atunci aţi fi hotărâţi întru această viaţă vremelnică să răbdaţi orice suferinţă, orice prigonire si batjocură, cu recunostinţă. Dacă chilia noastră ar fi plină de viermi, si dacă acesti viermi ar fi să se hrănească cu carnea noastră de-a lungul întregii noastre vieţi vremelnice din lumea aceasta, atunci cu cea mai mare dorinţă am primi aceasta, numai ca să nu fim lipsiţi de acea bucurie cerească pe care Dumnezeu a gătit-o celor care Îl iubesc.”63

***************************

Lipsa de frică a ocultistilor si protestanţilor dinaintea morţii este urmarea nemijlocită a lipsei lor de constiinţă pentru cele ce îi asteaptă în viaţa viitoare si a celor ce se pot face acum ca să se pregătească pentru ea. Pentru această pricină, adevăratele experienţe sau vedenii ale vieţii după moarte îl cutremură pe om până în străfundurile fiinţei sale si (dacă cineva
Mitropolitul Macarie, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, pag. 524. 62 Avva Dorotei, Sfaturi de suflet folositoare, Holy Trinity Lavra, 1900. Cuvântul 12: “Despre frica chinului viitor”, pag. 137. 63 Sfaturile duhovnicesti ale Sf. Serafim de Sarov, St. Herman Monastery Press, 1978, pag. 69.
nu a dus o viaţă crestină plină de râvnă) îi schimbă întreaga viaţă ca să se pregătească pentru viaţa ce va să vină. Când Sf. Atanasie din pesterile Kievului a murit si s-a întors la viaţă după două zile, fraţii săi călugări „s-au înfricosat văzându-l întorcându-se la viaţă; apoi au pornit să se întrebe cum s-a întors acesta la viaţă si ce văzuse si auzise în vreme ce fusese departe de trup. Tuturor întrebărilor, le-a răspuns numai cu cuvintele: „Mântuiţi-vă!” Şi când fraţii l-au întrebat stăruitor, cerându-i să le spună ceva de folos, el le-a lăsat ca testament al său, ascultare si pocăinţă neîncetată. Îndată după aceasta, Atanasie s-a închis într-o pesteră si a rămas acolo vreme de doisprezece ani fără să o părăsească, petrecând zi si noapte în lacrimi nesfârsite, mâncând puţină pâine si apă la două zile, si fără să vorbească cu cineva în toată vremea asta. Când i-a venit ceasul morţii, a repetat fraţilor adunaţi laolaltă, sfaturile sale despre ascultare si pocăinţă, si cu pace a adormit întru Domnul.”64
La fel, în apus, Bede cel Vrednic povesteste cum omul din Northumbria, după ce s-a aflat o noapte întreagă în stare de moarte, a revenit la viaţă si a spus: „Cu adevărat m-am ridicat din strânsoarea morţii, si îmi este îngăduit să trăiesc din nou printre oameni. Dar de acum încolo nu mai trebuie să trăiesc asa cum obisnuiam, ci trebuie să pun început unui chip de vieţuire foarte ales.” A dat la săraci toate cele ce avea si a plecat la o mânăstire. Mai târziu a povestit că văzuse atât raiul cât si iadul, dar „acest bărbat al lui Dumnezeu nu obisnuia să vorbească despre aceste lucruri si despre altele pe care le văzuse, cu oricare oameni nepăsători sau care vieţuiau fără purtare de grijă, ci numai cu cei în care sălăsluia frica de osândă sau care se veseleau de nădejdea bucuriei vesnice si voiau să pună cuvintele
După cum se istoriseste în cartea Episcopului Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 129; vezi viaţa sa în Patericul pesterilor Kievului, Holy Trinity Monastery, Jordanville, N. Y., 1967, pag. 153-155, Sf. Atanasie, numit “Reînviatul”, este pomenit la 2 decembrie.
lui la inimă si să sporească lăuntric în sfinţenie.”65
Chiar în vremurile noastre moderne, autorul cărţii „De necrezut pentru mulţi” a fost atât de uimit de adevărata sa experienţă a celeilalte lumi, încât si-a schimbat în întregime viaţa, s-a călugărit si a scris istorisirea experienţelor sale cu scopul de a-i trezi pe alţii ca si pe el însusi, pe cei care trăiau cu
o încredere gresită a necredinţei cu privire la viaţa viitoare.
Asemenea experienţe sunt numeroase în Vieţile sfinţilor si în alte izvoare ortodoxe, si acestea se află într-o mare împotrivire faţă de experienţele oamenilor de astăzi, care au văzut „raiul” si „lumea cealaltă” si totusi rămân cu o încredere nepotrivită că ei sunt deja „pregătiţi” pentru viaţa de după moarte si că moartea însăsi nu are nimic de care să se înfricoseze.
Locul aducerilor aminte de moarte în viaţa crestină, poate fi văzut în îndrumarul luptei crestine, Scara Sfântului Ioan (a cărei treaptă a sasea vorbeste mai ales despre aceasta): „După cum dintre toate mâncărurile pâinea este de cel mai mare preţ, tot la fel gândul morţii este cel mai trebuincios dintre toate lucrurile …. Este cu neputinţă să petreci ziua de astăzi cu evlavie dacă nu
o socotim ca pe ultima din viaţa noastră” (Treapta 6, 4; 24). Scriptura spune bine: În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârsitul tău si nu vei gresi niciodată(Sirah 7, 38). Marele Sf. Varsanufie de Gaza si-a sfătuit fratele: „Întăreste-ţi gândurile cu aducerea aminte de moarte al cărei ceas nu este cunoscut de nici un om. Să ne străduim să facem bine înainte de a ne despărţi de această viaţă – căci nu stim ziua în care vom fi chemaţi -ca nu cumva să ne aflăm nepregătiţi si să rămânem în afara cămării de nuntă, dimpreună cu cele cinci fecioare nebune” (Sf. Varsanufie, Răspuns 799).
Marele Avva Pimen, când a auzit de adormirea Sf. Arsenie cel Mare al Egiptului, a zis: „Fericit esti Arsenie! Ai vărsat
Bede cel Vrednic, O istorie a Bisericii si poporului englez, Cartea V, 12, pag. 289, 293. lacrimi de-a lungul întregii tale vieţi pământesti! Dacă nu plângem cu durere aici, vom plânge vesnic. Nu avem nici o scăpare de lacrimi: ori aici, de bunăvoie, ori acolo, în chinuire, fără de voie” (Patericul egiptean , după Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 108).
Numai un om cu această concepţie crestină adevărată despre viaţă poate cuteza să spună, împreună cu Sf. Apostol Pavel, doresc să mă despart de trup si să fiu împreună cu Hristos (Filipeni 1, 23). Numai cel care a vieţuit viaţa crestină de nevoinţă, de pocăinţă si de lacrimi pentru păcatele sale, poate să spună împreună cu Sf. Ambrozie al Milanului: „Prostilor le este frică de moarte ca de relele cele mai mari, dar oamenii cei înţelepţi o caută ca pe o odihnă după ostenelile lor si ca pe sfârsitul celor rele.”66
Episcopul Ignatie Brianceaninov încheie cunoscuta sa „Omilie despre moarte” cu cuvintele care sunt potrivite si pentru noi, cu o sută de ani mai târziu, ca o chemare de a ne întoarce la singura purtare crestină adevărată faţă de moarte, dând la o parte toate înselările trandafirii ale stării noastre spirituale de astăzi, ca si toate nădejdile lipsite de temei pentru viaţa viitoare:
„Să desteptăm în noi aducerea aminte de moarte prin mergerea la cimitire, vizitarea bolnavilor, fiind de faţă la moartea si înmormântarea celor care ne sunt apropiaţi, prin cercetarea deasă si reînnoirea în mintea noastră a feluritelor morţi din zilele noastre, despre care am auzit sau am văzut …. Înţelegând cât de scurtă este viaţa noastră pământeascăsi desertăciunea tuturor agonisirilor si profitului pământesc; înţelegând viitorul înfricosător care îi asteaptă pe cei care L-au batjocorit pe Mântuitorul si răscumpărarea, si s-au dat pe ei însisi în întregime ca jertfă pentru păcat si stricăciune -să ne întoarcem ochii minţii de la vederea cea stăruitoare a frumuseţii
Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], 8, 32, în Şapte lucrări exegetice, trad. De Michael P. McHugh, Catholic University of America Press, 1972, Părinţi ai Bisericii, vol. 65, pag. 94.
înselătoare si desfătătoare a lumii acesteia, care prinde cu usurinţă inima omenească slabă si o sileste să o iubească si să o slujească. Să ne îndreptăm către privelistea cea înfricosătoare, dar mântuitoare a morţii care ne asteaptă. Să vărsăm lacrimi cât mai este vreme; să ne spălăm, să ne curăţăm cu lacrimi si cu spovedirea păcatelor noastre, care sunt scrise în cărţile Stăpânului lumii. Să dobândim harul Duhului Sfânt -această pecete, acest semn al alegerii si mântuirii; este de folos pentru trecerea liberă prin văzduh si pentru intrarea prin porţile si palatele ceresti …. O, voi, cei care aţi fost izgoniţi din rai! Raiul nu este pentru desfătări, nici pentru veselie, nici pentru ca să petrecem întru veselie că ne aflăm pe pământ -ci pentru credinţă, pocăinţă si crucea cu care am putea să ucidem moartea care ne-a ucis pe noi si să ne răscumpărăm raiul pierdut! Fie ca Milostivul Dumnezeu să dea cititorilor acestei Omilii si celui care a alcătuit-o, aducerea aminte de moarte în vremea acestei vieţi pământesti, si prin această aducere aminte si prin înfrânarea de la toate cele ce sunt desertăciune si printr-o viaţă trăită pentru vesnicie, să alunge de la sine frica de moarte când va veni ceasul, si prin aceasta să intre în viaţa cea fericită, vesnică, adevărată. Amin.” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 181183).

CAPITOLUL X

Scurtă învăţătură ortodoxă despre soarta sufletului după moarte

In primele nouă capitole ale cărţii am încercat să arătăm câteva dintre felurile de bază ale principiilor vieţii după moarte ale crestinismului ortodox, comparându-le cu părerea contemporană larg răspândită, precum si cu părerile apusene mai vechi, care în unele privinţe s-au îndepărtat de la vechea învăţătură crestină. În apus, adevăratele învăţături ortodoxe despre îngeri, despre văzduhul duhurilor căzute, despre firea legăturilor oamenilor cu duhurile, despre rai si iad, s-au pierdut ori s-au stricat, cu urmarea că experienţelor „după moarte” care se petrec acum, li se dă o tâlcuire în întregime înselătoare. Singurul răspuns potrivit la această tâlcuire gresită este învăţătura crestin ortodoxă.
Această carte este prea limitată ca întindere pentru a înfăţisa întreaga învăţătură ortodoxă despre lumea cealaltă si viaţa după moarte. Încercarea noastră a fost cu atât mai mărginită în înfăţisarea acestei învăţături, pentru a răspunde întrebărilor ridicate de experienţele de „după moarte” de astăzi, si pentru a arăta cititorilor textele ortodoxe care cuprind această învăţătură. În concluzie, prezentăm aici un ultim sumar al învăţăturii ortodoxe despre soarta sufletului după moarte. Acest sumar este alcătuit dintr-un articol scris cu un an înainte de moartea sa, de către unul dintre cei mai mari teologi ortodocsi rusi ai vremurilor noastre, Arhiepiscopul Ioan Maximovici. Cuvintele sale sunt tipărite aici cu litere cursive, si titlurile explicative, tâlcuirile si asemănările, dimpreună cu citatele din feluriţi Sfinţi Părinţi au fost asezate între paragrafe tipărite cu litere latine obisnuite.

VIAŢA DUPĂ MOARTE de Arhiepiscopul Ioan Maximovici

Astept învierea morţilor, si viaţa veacului ce va să vină

– Simbolul credinţei

Durerea noastră ar fi fost fără margini si fără mângâiere pentru cei care se apropie de moarte, dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat viaţă vesnică. Viaţa noastră ar fi fără sens dacă s-ar sfârsi odată cu moartea. Ce folos s-ar primi atunci de la vrednicie si de la faptele cele bune? Atunci ar avea dreptate cei ce spun: „Să mâncăm si să bem pentru că mâine vom muri!” Dar omul a fost zidit pentru nemurire, si prin învierea Sa, Hristos a deschis porţile Împărăţiei lui Dumnezeu, a fericirii vesnice pentru cei care au crezut în El si au vieţuit întru dreptate. Viaţa noastră pământească este o pregătire pentru viaţa viitoare, si această pregătire se sfârseste odată cu moartea noastră. „Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). După aceea omul se leapădă de toate grijile cele pământesti; trupul se desface în cele din care a fost alcătuit, pentru a se înălţa din nou la învierea cea de obste.
Dar sufletul său continuă să fie viu, si nu-si încetează existenţa nici măcar o singură clipă. Prin multe lucrări ale morţilor, ni s-a dat să cunoastem în parte ce se întâmplă cu sufletul când iese din trup. Când vederea ochilor celor trupesti încetează, începe vederea cea duhovnicească.
Episcopul Teofan Zăvorâtul îi scrie unei femei care era pe patul de moarte: „Nu vei muri. Trupul tău va pieri, dar tu vei trece într-o altă lume, deosebită, vei rămâne în viaţă, îţi vei aduce aminte de tine si vei recunoaste lumea întreagă care te va înconjura.”67
După moarte, sufletul este cu mult mai viu, nu mai puţin, si este mai constient decât înainte de moarte. Sf. Ambrozie al Milanului ne învaţă: „Întrucât viaţa sufletului urmează si după moarte, rămâne un bun care nu se pierde prin moarte, ci sporeste. Sufletul nu este tras înapoi de nici o piedică a morţii, ci este mai lucrător, căci este lucrător în sălasul lui, fără vreo legătură cu trupul, care este mai mult o povară pentru el, decât un folos.”68
Sf. Avva Dorotei, călugăr din veacul al VI-lea, din Gaza, rezumă învăţătura celor dintâi Părinţi despre această problemă: „Căci după cum ne spun Părinţii, sufletele morţilor îsi aduc aminte de toate cele câte li s-au întâmplat lor aici -gânduri, cuvinte, dorinţe -si nimic nu se poate uita. Dar precum spune în psalm, în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor (Psalm 145, 4). Gândurile despre care vorbeste el sunt acelea ale acestei lumi, despre case si avuţii, părinţi si copii si neguţătorie. Toate lucrurile astea pier de îndată ce sufletul iese din trup …. Dar cele ce a făcut el împotriva vredniciei ori împotriva faptelor celor rele ale lui, îsi aduce aminte si nimic din toate astea nu se pierde …. De fapt, sufletul nu pierde nimic din cele ce a făcut în această lume, ci îsi aminteste de toate la iesirea lui din acest trup, mai limpede si mai deslusit, de îndată ce este slobozit din desertăciunea trupului.”69
Marele Părinte monah din veacul al V-lea, Sf. Ioan Casian, spunea destul de limpede despre starea lucrătoare a sufletului după moartea trupului, în răspunsul către ereticii care credeau că
Din periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare, august 1894.
Sf. Ambrozie, “Despre moartea cea bună” [De bono mortis], în Şapte lucrări exegetice, trad. De Michael P. Mchugh, Catholic University of American Press, 1972 (Părinţi ai Bisericii, vol. 65), cap. 4:15, pag. 80.69 Avva Dorotei, Cuvântări, trad. De E. P. Wheeler, Kalamazoo, 1977, pag. 185-186.
sufletul este constient după moarte:
„După iesirea din acest trup, sufletele nu sunt nelucrătoare, nu rămân fără cunostinţă; aceasta se dovedeste prin pilda omului celui bogat si a săracului Lazăr (Luca 16, 22-28) …. Sufletele morţilor nu numai că nu-si pierd constienţa, nu-si pierd nici măcar firile lor -adică, nădejdea si frica, bucuria si mâhnirea, si ceva din cele ce acestea asteaptă să primească la judecata cea de obste, pe care încep să o guste mai dinainte …. Sufletele sunt si mai vii si prea râvnitoare întru slăvirea lui Dumnezeu. Cu adevărat, dacă am socoti pe temeiul celor ce ne mărturiseste Sf. Scriptură despre firea sufletului, după măsura înţelegerii noastre, că de nu ar fi asa, nu voi spune prea mare prostie, ci doar nebunie, că cel puţin să credem că sufletul este partea cea mai de preţ a omului, în care, potrivit Sf. Apostol Pavel, se află chipul si asemănarea cu Dumnezeu (I Corinteni 11, 7; Coloseni 3, 10), iar după lepădarea cărnii trupesti în care se află în viaţa aceasta, ar trebui să fie inconstient – acea parte care are în sine si întreaga putere de judecată, dă simţire chiar si materiei cărnii mute si inconstiente? De aceea urmează, si însăsi firea raţiunii o cere, că după lepădarea trupului, de care acum este usurat, sufletul trebuie să-si sporească puterile minţii, trebuie să le cureţe si să le îmbunătăţească, nu trebuie să se lipsească de acestea.”70
Experienţele de „după moarte” de astăzi au trezit în oameni, în chip uimitor, constiinţa sufletului din afara trupului si o stare mai ascuţită si mai rapidă a însusirilor minţii. Dar această constientizare, prin ea însăsi, nu este destul pentru a ocroti pe cineva în acea stare, si să-l ferească de înselare prin arătările din „afara trupului”; omul trebuie să cunoască învăţătura crestină întreagă despre acest subiect.

ÎNCEPUTUL VEDERII DUHOVNICEŞTI

Convorbirea întâi, cap. 14, în Lucrările Sf. Ioan Casian Romanul, traducere rusă de către Episcopul Petru, Moscova, 1892, pag. 178-179. este pe moarte, chiar înaintea morţii, si pe când încăîi mai văd pe cei din jurul lor si chiar vorbesc cu ei, ei văd cele ce alţii nu le văd.
Această experienţă a celor care sunt pe moarte a fost cercetată de-a lungul veacurilor, si cele ce li se întâmplă astăzi celor care sunt pe moarte, nu este nimic nou. Cu toate astea, cele ce s-au spus mai înainte (cap. I partea a 2-a), ar trebui repetat aici: numai în vedeniile date celor drepţi prin harul lui Dumnezeu, când se arată sfinţi si îngeri, putem cunoaste cu adevărat că vin fiinţe din altă lume. În împrejurări obisnuite, când omul este pe moarte, începe să vadă rude si prieteni plecaţi dincolo, experienţa poate că este numai un fel de introducere „firească” în lumea nevăzută, în care se află pe punctul de a intra. Firea adevărată a chipurilor celor plecaţi care se arată după aceea, poate că este cunoscută numai de Dumnezeu -nouă nu ne este de nici un folos să cunoastem aceste lucruri.
Se pare că Dumnezeu îngăduie această experienţă, ca fiind calea cea mai limpede de a aduce la cunostinţa omului care este pe moarte, că cealaltă lume nu este un loc cu totul necunoscut, că viaţa în lumea cealaltă are în esenţă tot iubirea faţă de aproapele. Episcopul Teofan spune aceasta în chip miscător, femeii care este pe moarte: „Te vor întâmpina acolo tata, mama, fraţii si surorile tale. Închină-te înaintea lor si transmite-le urările noastre si cere-le să se roage pentru noi. Copiii tăi te vor înconjura cu cuvinte vesele de întâmpinare. Va fi mai bine pentru tine acolo decât aici.”

ÎNTÂLNIRI CU DUHURILE

Când sufletul îsi părăseste trupul, se aflădintr-odatăprintre alte duhuri, bune si rele. De obicei, sufletul se îndreaptăcătre acele duhuri care sunt mai înrudite duhovniceste si dacă pe vremea când era în trup, se afla sub înrâurirea unor duhuri oarecare, va rămâne în legăturăcu ele si când va iesi din trup, oricât de neplăcut i-ar fi săle întâlnească.
Ni se aminteste aici cu temeinicie, că cealaltă lume, chiar dacă nu ne va fi cu totul necunoscută, nu va fi o întâlnire plăcută cu cei dragi, într-o „ţară de vacanţă” a fericirii, ci o întâlnire duhovnicească care va cerceta starea sufletului nostru în această viaţă – dacă a fost mai apropiat îngerilor si sfinţilor printr-o viaţă cu fapte bune si cu ascultare faţă de poruncile lui Dumnezeu, sau dacă din nepurtare de grijă sau din necredinţă s-a făcut lucrător mai potrivit în ceata duhurilor celor căzute. Episcopul Teofan Zăvorâtul a zis bine (vezi op. cit., pag. 95) că însăsi judecata din vămile văzduhului poate fi socotită mai puţin una a osândirilor decât una a ispitelor.
În vreme ce judecata din viaţa viitoare există dincolo de orice îndoială -atât judecata particulară care are loc îndată după moarte, cât si judecata de apoi de la sfârsitul lumii -osânda arătată va fi doar urmarea stării lăuntrice pe care a avut-o sufletul faţă de Dumnezeu si faţă de fiinţele duhovnicesti.

PRIMELE DOUĂ ZILE DE DUPĂ MOARTE

Vreme de douăzile sufletul se bucurăde oarecare libertate si poate vizita locuri de pe pământ care i-au fost dragi, dar în cea de a treia zi se mutăîn alte sălasuri.
Aici Arhiepiscopul Ioan repetă învăţătura cunoscută Bisericii din veacul al IV-lea, când îngerul care îl însoţea pe Sf. Macarie al Alexandriei în pustie i-a spus, dându-i lămurire despre pomenirea pe care o face Biserica pentru cei mor ţi, în cea de a treia zi după moarte: „Când se face pomenirea în biserică în cea de a treia zi, sufletul celui răposat primeste de la îngerul său păzitor alinarea durerii pe care o simte ca urmare a iesirii din trup …. În primele două zile, sufletului îi este îngăduit să umble pe pământ, oriunde vrea, împreună cu îngerii care îl însoţesc. De aceea sufletul, iubindu-si trupul, umblă uneori prin preajma casei în care a rămas trupul, si astfel, el petrece două zile ca o pasăre în căutarea cuibului. Dar sufletul cel vrednic merge prin locurile unde obisnuia să facă fapte bune. În cea de a treia zi, Hristos care Însusi a înviat din morţi a treia zi, porunceste sufletului crestin, închipuind Învierea Sa, să se înalţe la Ceruri ca să se închine Dumnezeului tuturor.”71
Sf. Ioan Damaschin, în slujba de înmormântare ortodoxă, înfăţisează cu însufleţire starea sufletului iesit din trup, dar care se află încă pe pământ, neputincios să intre în legătură cu cei dragi pe care îi vede: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, si nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-si ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-si, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, să ne rugăm pentru odihna în Hristos a celui plecat, si pentru sufletele noastre mare milă.” 72
Într-o scrisoare către fratele femeii care era pe moarte, despre care s-a pomenit mai sus, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Sora ta nu va muri: trupul moare, dar fiinţa celui care moare rămâne. El merge doar către un alt fel de viaţă …. Nu pe ea o vor pune în mormânt. Ea se află în alt loc. Va fi la fel de vie cum este acum. În primele ceasuri si zile se va afla prin preajma voastră. Numai că, nu va spune nimic si nu veţi avea putinţa de a
o vedea; dar ea va fi aici. Să ţineţi minte aceasta. Noi, cei care rămânem în viaţă, vărsăm lacrimi pentru cei care ne părăsesc, dar pentru ei, toate sunt îndată mai simple; starea aceea este mai fericită. Cei care au murit si au fost readusi în trupurile lor, au simţit aceste trupuri ca pe niste sălasuri lipsite de tihnă. Şi sora ta va simţi la fel. Îi este mai bine acolo; iar noi ne chinuim ca si cum i s-ar fi întâmplat ceva foarte rău! De bună seamă că ne va vedea si se va mira de ce se întâmplă” (Citiri de suflet folositoare , august, 1894).
Trebuie să ţinem minte că aceste două zile sunt o regulăCitat din “Rugăciunea Bisericii pentru morţi”, Viaţa ortodoxă, 1978, nr. 1, pag. 16. 72 Slujba ortodoxă de înmormântare pentru mireni, stihira, glas 2 în Panahida, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992, pag.32. generală, care nu cuprinde toate situaţiile. De fapt, cele mai multe exemple citate din literatura ortodoxă, care s-au adunat în această carte, nu se potrivesc acestei reguli, si aceasta pentru că sfinţii, nefiind de loc atrasi de lucrurile din această lume, si trăind într-o asteptare neîncetată a trecerii în lumea cealaltă, pornesc de îndată urcusul către cer. Alţii, ca K. Uekskuell, încep să se urce înainte de sfârsitul celor două zile pentru o pricină oarecare a proniei lui Dumnezeu. Pe de altă parte, experienţele de „după moarte” de astăzi, asa cum le socotim că sunt numai niste părţi, toate intră în această regulă: starea „din afara trupului” este doar începutul celei dintâi perioade a sufletului lipsit de trup, care „hoinăreste” prin locurile pământesti pe unde a petrecut. Dar nici unul dintre acesti oameni, nu s-a aflat în stare de moarte vreme destul de îndelungată ca să întâlnească îngerii care trebuie să-I însoţească.
Unii potrivnici ai învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte, socotesc aceste deosebiri faţă de regula generală a experienţei de după moarte, ca fiind o mărturie a „contradicţiilor” care există în învăţătura ortodoxă. Dar acesti potrivnici au o gândire prea mărginită. Înfăţisarea celor două zile (si a celor care urmează) nu este în nici un caz vreo dogmă. Ea este pur si simplu un „model” care adevereste rânduiala cea mai obisnuită a experineţelor sufletului după moarte. Multele situaţii, atât din literatura ortodoxă cât si din povestirile experienţelor moderne, în care morţii s-au arătat pentru o clipă celor în viaţă, în ziua cea dintâi sau cea de a doua a morţii (uneori în vis) sunt exemple ale adevărului că sufletul rămâne cu adevărat, în mod obisnuit, aproape de pământ pentru o vreme scurtă.73 În cea de a treia zi (si uneori mai devreme), această perioadă ia sfârsit.
Pentru unele exemple, vezi Taine vesnice de dincolo de mormânt, pag. 189-196. Arătările adevărate ale morţilor după această primă si scurtă vreme a “libertăţii” sufletului sunt cu mult mai rare si urmăresc întotdeauna un scop oarecare îngăduit de Dumnezeu, si nu sunt după voia omului (vezi mai jos, Anexa II).

VĂMILE VĂZDUHULUI

În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiuni ale duhurilor celor rele, care pun oprelisti în calea lui si îl osândesc pentru felurite păcate, de care fuseseră ispitite si ele la vremea lor. Potrivit feluritelor descoperiri, există douăzeci deasemenea oprelisti, asa-numitele „vămi”, la fiecare dintre ele fiind cercetat un păcat oarecare. După ce trece de o opreliste, sufletul ajunge la următoarea, si numai după ce trece cu biruinţă prin toate, sufletul îsi poate urma calea, fără să fie aruncat de îndată în gheenă. Cât de cumpliţi sunt acesti draci dimpreună cu vămile lor, se poate vedea din faptul că însăsi Maica Domnului, când a fost vestită de către Arhanghelul Gavriil de apropiata sa adormire, L-a rugat pe Fiul ei să-i slobozească sufletul de acesti draci, si răspunzând rugăciunii ei, Însusi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Maicii Sale celei Preacurate, si să îl ducă la cer.74 Cea de a treia zi este cu adevărat cumplită pentru sufletul celui răposat si pentru această pricină el are nevoie în chip deosebit de rugăciuni.
Capitolul VI a prezentat unele texte Patristice si hagiografice despre vămi, si nu mai este nevoie să mai adăugăm altele aici. Cu toate acestea, mai putem aminti că descrierile vămilor reprezintă un „model” al experienţelor sufletului după moarte, iar experienţele individuale se pot deosebi între ele foarte mult. De bună seamă, amănuntele mici, cum ar fi numărul vămilor, au o însemnătate mai mică, faţă de lucrul de cea mai mare însemnătate că sufletul trece cu adevărat printr-o judecată (judecata particulară) îndată după moarte, ca cel de pe urmă rezumat al „războiului nevăzut” pe care l-a dus (sau nu a izbutit să-l ducă) pe pământ împotriva duhurilor celor căzute.
Continuând scrisoarea către fratele femeii care era pe moarte, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Pentru cea care pleacă va începe îndată războiul trecerii
prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâi întru această cugetare si o vei auzi strigându-ţi: ‘Ajutor!’ Acolo trebuie să-ţi îndrepţi toată atenţia si toată iubirea pentru ea. Cred că va fi cea mai adevărată mărturisire de dragoste dacă, din clipa iesirii sufletului ei, vei lăsa în seama altora grija pentru trupul ei mort, vei merge într-un loc unde să poţi fi singur, să te adâncesti în rugăciune pentru ea, în noua ei stare si cu nevoile ei neasteptate. Pornind asa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să o ajute, vreme de sase săptămâni, si cu adevărat, chiar si mai mult decât atât. În istorisirea Teodorei, vistieria din care au luat îngerii pentru a-i îndepărta pe vamesi, a fost agonisirea de rugăciuni a bătrânului ei. Rugăciunile tale vor fi la fel. Nu uita să faci asa. Aceasta este dragostea!”
„Vistieria” din care îngerii „au plătit datoriile” cuvioasei Teodora la vămi, a fost adesea înţeleasă gresit de către cei care critică învăţătura ortodoxă. Uneori se compară gresit cu noţiunea latină a „vredniciilor peste măsură” ale sfinţilor. Şi încă, asemenea critici sunt prea mărginiţi când citesc textele ortodoxe. Nu se pomeneste aici de nimic altceva decât de rugăciunile Bisericii pentru cel răposat, mai ales de rugăciunile unui bărbat sfânt si părinte duhovnicesc. Felul în care se înfăţisează acest lucru este metaforic -aproape că nu mai trebuie să se spună aceasta.
Biserica Ortodoxă consideră învăţătura vămilor de o asemenea însemnătate că a pus cuvinte despre acestea în multe dintre slujbele sale liturgice (vezi câteva dintre acestea în capitolul despre vămi). Mai ales, Biserica face cunoscută această învăţătură fiecăruia dintre fiii săi care se apropie de moarte. În „Canonul de rugăciune la iesirea sufletului”, pe care îl citeste preotul la patul de moarte al fiecărui credincios, se află următoarele tropare:
„Când voi pleca din această lume, învredniceste-mă să pot trece neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului, de tiran, de chinuitor, de cel care sade pe cărările înfricosate si aţine calea cu întrebări ispititoare” (Cântarea 4).
„Trece-mă, o, Preacurată Stăpână, în mâinile sfinte si scumpe ale sfinţilor îngeri, ca acoperit fiind cu aripile lor, să nu văd chipurile fără de rusine si întunecate ale dracilor” (Cântarea 6).
„O, tu, cea care pe Domnul nostru Cel Preaînalt L-ai născut, alungă-l si îndepărtează-l de la mine pe stăpânitorul cel cumplit al vămilor, pe ocârmuitorul lumii, când mă voi afla si eu în pragul morţii, ca astfel să te pot slăvi si eu în veci, pe Tine, o, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu” (Cântarea 8).
Asadar, când crestinul ortodox se află pe patul de moarte, este pregătit prin cuvintele Bisericii pentru judecăţile ce-i stau înainte.

CELE PATRUZECI DE ZILE

Apoi, după ce a trecut biruitor prin vămi si s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile, sufletul merge să vadă sălasurile cele ceresti si adâncimile iadului, fără să stie încă unde va rămâne, si numai în cea de a patruzecea zi se hotărăste sălasul până la obsteasca înviere.
De bună seamă că nu este uimitor faptul că, după ce a trecut prin vămi si a sfârsit pentru totdeauna cu lucrurile cele pământesti, sufletul trebuie dus cu adevărat în lumea cealaltă, într-o parte a căreia îsi va petrece vesnicia. Potrivit descoperirii pe care a făcut-o îngerul înaintea Sf. Macarie al Alexandriei, Biserica face o pomenire aparte pentru cel răposat în cea de a noua zi după moarte (departe de simbolismul general al celor nouă cete ale îngerilor) fiindcă până atunci sufletului i se arată frumuseţile raiului, si numai după aceasta, pentru celelalte zile rămase până la patruzeci, i se arată chinurile si grozăviile iadului, înainte de a se hotărî, în cea de a patruzecea zi, locul unde va astepta învierea morţilor si Judecata de Apoi. Şi spunem din nou că aceste numere sunt o regulă generală, sau „modelul” celor ce se petrec după moarte si fără îndoială, nu toţi cei plecaţi întregesc neapărat această lungime de zile potrivit „regulii”. De fapt, stim că Teodora si-a întregit „drumul iadului” chiar în ziua a patruzecea – asa cum, este măsurat timpul pe pământ (Tainele vesnice, pag. 83-84).

STAREA SUFLETELOR PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI

Unele suflete se găsesc într-o stare de pregustare a bucuriei si fericirii celei vesnice, iar altele -în frica chinurilor vesnice care vor veni pe deplin după Judecata cea de Apoi. Până atunci, încă mai sunt cu putinţă schimbări în starea sufletelor, mai ales prin Jertfa Cea fără de Sânge (pomenirea la Sf. Liturghie) si prin alte rugăciuni.
Învăţătura Bisericii, despre starea sufletelor din rai si din iad înainte de Judecata cea de Apoi, este înfăţisată mai jos mai amănunţit în cuvintele Sfântului Marcu al Efesului (Anexa I).
Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât si în singurătate, pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale sfinţilor si pustnicilor cât si în scrierile Patristice. În Viaţa Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul prea fierbinte si spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi si o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apă si ea l-a văzut într-un loc luminos. Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă.75
În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de Sarov, povesteste:
„Acum ea si-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a
Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life, 1978, nr. 1, pag. 23-24.
mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,76 care vieţuia în Mânăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i usureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îsi pusese capăt vieţii celei pământesti în chip nefericit si rusinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească si să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, si pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeasi prăpastie, aceeasi piatră pe care sedeau aceeasi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare si umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeasi prăpastie si aceeasi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunostea, iar fratele ei fugise departe de piatră si nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.’ După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.’”77
Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor si ale pustnicilor ortodocsi. Dacă cineva este înclinat spre o gândire îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei
Viaţa ei completă în lb. rusă se găseste în cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, Istoricul Mânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si următoarele. 77 Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281.
în vis) nu sunt neapărat privelisti „fotografice” ale căii sufletului, asa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă sunt privelisti care arată adevărul duhovnicesc despre îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile celor rămasi pe pământ.

RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI

Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moastelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareţ Alexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Pesterii Kievului,careaplecat la Domnul în 1916)carea condus reînvesmântarea moastelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaste, a aţipit si l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenesti pe părinţii mei” -si i-a spus numele lor (Preotul Nichita si Maria78). „Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc si împlinesti mila lui Dumnezeu faţă de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf. Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.”
De aceea, panahidele, cât si rugăciunile făcute acasă pentru morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni si daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulţi morţi si au mai fost si alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-si dovedească pocăinţaîn timpul vieţii,aufost sloboziţi de chinuri siau
Înainte de această vedenie nu se cunosteau aceste nume. La câţiva ani după canonizare, s-a găsit în mânăstirea în care fusese stareţ, cartea de pomeniri a Sfântului Teodosie, care a adeverit aceste nume si au întărit vedenia. Vezi Viaţa Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă).
dobândit odihna. În Biserică sefacmereurugăciuni pentru odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, existăchiar o rugăciune anume „pentru cei din iad”.
Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar si după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi însine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim iesirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca si cum slava ei a trecut deja, si să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, asa cum jertfim Trupul si Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea vesnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).
Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârsirea Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, si pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă si i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile -tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270).
Protestanţii socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru morţi ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai înainte de toate, în această viaţă: „Dacă poţi fi mântuit de Biserică după moarte, atunci de ce să te mai ostenesti să lupţi sau să găsesti credinţă în această viaţă? Să mâncăm, să bem si să ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire prin rugăciunea Bisericii, si este limpede că asemenea dovadă este destul de nefirească, si chiar făţarnică. Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu doreste mântuire sau nu s-a ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieţii. Într-un fel, se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a crestinilor singuri pentru un om mort este doar un alt sfârsit al vieţii acelui om: nu se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în timpul vieţii sale pentru a însufleţi asemenea rugăciune după moartea sa.
Sfântul Marcu al Efesului vorbeste de asemenea despre rugăciunea Bisericii pentru morţi si îmbunătăţirea pe care o aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian -o rugăciune însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. (Vezi mai jos, Anexa I).

CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI

Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune.
Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia.
O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi.
De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.
Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

ÎNVIEREA TRUPULUI

Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârsit, si vor răsări zorile vesnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în vesnicie cu Hristos Cel nemuritor si nestricăcios. Atunci, bucuria si slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea lumii, vor fi vesnic chinuiţi în iad -dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseste bine cea din urmă stare a sufletului după moarte:
„Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineste ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, si ridicarea din nou a fiinţei care pierise si căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios si pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit si s-a întors iarăsi în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său ….
Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, si cununa ar primi-o de unul singur. Dar dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet si trup ca să primească răsplata împreună ….
Asadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare si vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou si vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricosătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, si cu omul său, adică Antihrist, si necredinciosii, vor fi aruncaţi în focul cel vesnic, care nu va fi un foc material, asa cum suntem obisnuiţi, ci un foc asa cum numai Dumnezeu poate să stie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă vesnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L si fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârsită care vine de la El, si lăudându-L, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârsiţi. Amin.”79
ANEXA I

Învăţătura ortodoxă a Sf. Marcu al Efesului despre starea sufletelor dup ă moarte

De cele mai multe ori, învăţătura ortodoxă despre starea sufletelor după moarte nu este înţeleasă pe deplin, chiar de către crestinii ortodocsi; iar destul de recenta doctrină catolică a „purgatoriului” a pricinuit o neînţelegere si mai mare în mintea oamenilor. Cu toate astea, învăţătura ortodoxă nu este deloc nedeslusită si îndoielnică. Poate că prezentarea ei ortodoxă cea mai scurtă trebuie găsită în scrierile Sfântului Marcu al Efesului la Sinodul de la Florenţa din 1439, organizat mai ales pentru a lămuri doctrina catolică despre „purgatoriu”. Aceste scrieri sunt de foarte mare preţ pentru noi, fiindcă vin de la cei din urmă Părinţi bizantini, înainte de epoca modernă, care este plină de confuzii teologice, ambele ne îndreaptă către izvoarele învăţăturii ortodoxe si ne învaţă cum să socotim si să înţelegem aceste izvoare. Aceste izvoare sunt: Scripturile, scrierile Patristice, slujbele bisericesti, Vieţile sfinţilor, si unele descoperiri si vedenii despre viaţa după moarte, ca acelea care se află în cartea IV a Dialogurilor Sfântului Grigorie cel Mare. Teologii academici de astăzi sunt înclinaţi să nu aibă încredere în ultimele două sau trei feluri de izvoare, de aceea nu se simt în largul lor, când vorbesc despre acest subiect si uneori preferă să păstreze o „reţinere agnostică” cu privire la acesta (Timothy Ware, Biserica Ortodoxă, pag. 259). Pe de altă parte, scrierile Sfântului Marcu ne arată că teologii ortodocsi adevăraţi cunosc „foarte bine” aceste izvoare. Cei care nu le cunosc „îndeajuns”, dau la iveală o stricăciune nebănuită care vine din necredinţa modernă.
Din cele patru răspunsuri despre purgatoriu, pe care le-a dat Sf. Marcu la Sinodul de la Florenţa, Omilia întâi cuprinde relatarea cea mai scurtă a învăţăturii ortodoxe împotriva greselilor catolicismului si pe această bază s-a alcătuit traducerea pe care o prezentăm aici. Celelalte răspunsuri cuprind mai ales material mărturisitor pentru problemele prezentate aici, cât si răspunsuri la cele mai caracteristice dovezi catolice.
Sfântul Marcu răspunde „canoanelor catolice” scrise de către cardinalul Iulian Cesarini (traducere în lb. rusă în Pogodin, pag. 50-57), care cuprind doctrina catolică despre starea sufletelor după moarte, definită la Sinodul „unionist” de la Lyon, care a avut loc mai înainte (1270). Această doctrină uimeste pe cititorul ortodox (asa cum l-a uimit si pe Sf. Marcu) prin întreaga ei însusire care este prea „neabătută” si „în litera legii”. De data aceasta, catolicii socotesc raiul si iadul ca pe ceva „terminat” si „desăvârsit”, iar pe cei care sălăsluiesc într-însele îi socotesc ca aflându-se deja în plinătatea stării pe care o vor avea după Judecata de Apoi. Asadar, nu mai este nevoie să te rogi pentru cei din rai (a căror soartă este deja desăvârsită) ori pentru cei din iad (pentru că aceia nu mai pot fi niciodată sloboziţi sau curăţaţi de păcat). Ci, fiindcă mulţi dintre credinciosi mor într-o stare de „mijloc” -nici destul de desăvârsită pentru rai, dar nici destul de rea pentru iad -socotinţa dovezilor catolice avea nevoie de un al treilea loc de curăţire („purgatoriul”), unde chiar cei cărora li se iertaseră deja păcatele, trebuiau să fie osândiţi sau să-si „ispăsească” păcatele înainte de a fi destul de curaţi pentru a intra în rai. Pe aceste argumente legale, ale unei „dreptăţi” pur omenesti (care de fapt tăgăduieste bunătatea mai presus de fire a lui Dumnezeu si iubirea Lui de oameni), catolicii sprijină tâlcuirile stricte ale unor texte Patristice si ale feluritelor vedenii. Aproape toate aceste tâlcuiri sunt destul de întâmplătoare si născocite, fiindcă nici măcar vechii Părinţi catolici nu vorbeau despre un asemenea loc ca fiind „purgatoriul”, ci numai despre „curăţarea” de păcate după moarte, despre care unii vorbeau ca despre „foc” (probabil în chip alegoric).
Pe de altă parte, după învăţătura ortodoxă, pe care o propovăduieste Sfântul Marcu, crestinii care au murit cu păcate mici nemărturisite sau cei care nu au adus roadele pocăinţei pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţaţi de aceste păcate fie prin judecata morţii, cu frica ei, fie după moarte, când sunt siliţi să rămână în iad (dar nu pururea), prin rugăciunile si Liturghiile Bisericii si prin faptele bune săvârsite pentru ei de către credinciosi. Chiar si păcătosilor sortiţi chinurilor vesnice li se poate da o oarecare alinare în chinurile lor din iad, prin aceste mijloace. Dar cu toate astea, acum nu există nici un foc curăţitor pentru păcătosi, nici în iad (căci focul vesnic va începe să-i chinuiască numai după Judecata de Apoi), nici cu mult mai puţin în vreun al treilea loc, cum ar fi „purgatoriul”. Toate vedeniile focului care sunt văzute de oameni, sunt chipuri sau proorociri ale celor ce vor fi în vremea viitoare. Întreaga iertare a păcatelor după moarte vine numai din bunătatea lui Dumnezeu, care se întinde si la cei din iad, împreună cu rugăciunile oamenilor, iar Dumnezeu nu mai asteaptă de la acestia nici o „răsplată” sau „ispăsire” pentru păcatele care le-au fost iertate.
Trebuie să spunem că în scrierile sale, Sfântul Marcu vorbeste mai ales despre starea sufletelor după moarte, si pomenesc foarte puţin despre însiruirea întâmplărilor care se petrec cu sufletul îndată după moarte. Despre cea de a doua problemă, există o bogată literatură ortodoxă, dar despre aceasta nu s-a vorbit la Florenţa.

OMILIA ÎNTÂI ÎMPOTRIVA DOCTRINEI CATOLICE A PURGATORIULUI

Avand în vedere că, păstrând dreapta noastră credinţăAortodoxă si dogmele Bisericii transmise de Părinţi, trebuie să răspundem cu dragoste la cele ce aţi spus, ca regulă generală
Preluare din traducerea rusă a Arhimandritului Ambrozie Pogodin, în Sf. Marcu al Efesului si reuniunea de la Floranţa, Jordanville, N. Y., 1963, pag. 58-73.
a noastră, vom cita mai întâi fiecare dovadă si mărturie pe care ne-aţi adus-o în scris, pentru ca fiecare răspuns si lămurire să urmeze pe scurt si limpede.

1. Şi astfel, la începutul relatării voastre, vorbiţi asa: „Dacă cei care cu adevărat se pocăiesc, s-au despărţit de această viaţă în dragoste (faţă de Dumnezeu), înainte de a-si putea ispăsi păcatele cu ajutorul faptelor bune pentru călcarea legii sau pentru ocările pe care le-au adus în viaţă, sufletele lor sunt curăţate după moarte cu ajutorul suferinţelor din purgatoriu. Dar pentru usurarea (sau ‘slobozirea’) lor din aceste suferinţe, ei sunt ajutaţi de credinciosii care sunt în viaţă, prin rugăciuni, Liturghii, milostenii si alte lucruri de evlavie.”
La acestea răspundem următoarele: Despre faptul că cei răposaţi în credinţă sunt negresit ajutaţi de Liturghiile si rugăciunile si milosteniile făcute pentru ei, si că acest obicei este obisnuit din vremuri străvechi, există mărturia multor si diferitelor relatări ale dascălilor Bisericii, atât romani, cât si greci, spuse si scrise în vremuri si în locuri duferite. Dar nu aflăm nici în Scripturi, nici în rugăciunile si stihirile pentru cei morţi, nici în cuvintele dascălilor, faptul că sufletele sunt slobozite pentru o oarecare suferinţă din purgatoriu si pentru un foc trecător care are asemenea putere (de ispăsire) si caracterul unui ajutor. Dar am socotit că până si sufletele care se află în iad si au fost deja date chinurilor celor vesnice, fie în adevăr si trăire adevărată, fie în asteptare lipsită de nădejde, pot fi ajutate si li se poate da un oarecare sprijin mic, desi nu în sensul dezlegării lor întregi de chinuire, nici că li se dă nădejdea pentru o mântuire la urmă. Şi acestea sunt arătate în cuvintele marelui pustnic egiptean Macarie care a fost învăţat despre aceasta de o ţeastă pe care a găsit-o în pustiu prin lucrarea puterii dumnezeiesti.81 Şi
În “Colecţia alfabetică” de cuvinte ale Părinţilor Pustiei, la “Macarie cel Mare”, citim: “Avva Macarie a spus, Umblând într-o zi prin pustiu, am aflat o ţeastă a unui om mort, care zăcea pe pământ. Am miscat-o de la locul ei cu ciomagul, iar ţeasta mia vorbit. Am întrebat-o: ‘Cine esti?’ Ţeasta a răspuns: ‘Am fost mare preot slujitor la idoli si la păgânii care locuiesc în acest loc; dar tu esti Macarie, purtătorul de Duh. Ori
Sf. Vasile cel Mare, în rugăciunea citită la Pogorârea Duhului Sfânt, scrie următoarele: „Stăpâne Atotţiitorule, Dumnezeule al Părinţilor … Care si la acest praznic, cu totul desăvârsit si mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite usurare si mângâiere celor cuprinsi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, si odihneste sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea si suspinarea” (Rugăciunea a treia de la Vecernia din Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, care se citeste în genunchi).82
Dar dacă sufletele au plecat din această viaţă în credinţă si în dragoste, cu toate că au adus cu ei si oarecare greseli, fie unele mici, pentru care nu s-au pocăit deloc, fie păcate grele pentru care -chiar dacă s-au pocăit -nu au izbutit să arate roadele lor de pocăinţă: noi credem că asemenea suflete trebuie să fie curăţate de acest fel de păcate dar nu cu ajutorul vreunui foc curăţitor sau vreo osândă în vreun loc (după cum am spus, pentru aceasta nu ni s-a spus nouă nimic). Dar unii trebuie să se cureţe chiar la iesirea din trup, numai din pricina fricii, după cum arată în chip neabătut Sf. Grigorie Dialogul;83 în vreme ce alţii trebuie să fie curăţaţi după iesirea din trup, fie pe când se mai află în acelasi loc pământesc, înainte de a veni să se închine lui Dumnezeu si sunt cinstiţi cu soarta celor binecuvântaţi, fie -dacă păcatele lor au fost mai grele si i-au orbit pe ei vreme îndelungată -sunt ţinuţi în iad, dar nu pentru a rămâne pururea în foc si chinuire, ci ca si cum s-ar afla în temniţă si strâmtorare de câte ori iei păcatele celor care se află în chinuire si te rogi pentru ei, ei simt o usoară alinare.’” Mai apoi ţeasta i-a spus Sfântului Macarie despre chinurile din iad, sfârsind astfel: “Noi am primit puţină milă căci nu L-am cunoscut pe Dumnezeu, iar cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu si s-au lepădat de El sunt mai jos ca noi.” (Zicerile Părinţilor Pustiei, trad. De Benedicta Ward, London, A. R. Mowbray & Co., 1975, pag. 115-116.) 82 Nota trad.: în Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic de Misiune al Bis. Ort. Rom., Buc., 1998, p. 606. 83 În Cartea IV a Dialogurilor.
sub pază.Susţinem că toţi acestia sunt ajutaţi de rugăciunile si Liturghiile făcute pentru ei, cu conlucrarea bunătăţii lui Dumnezeu si a iubirii Sale de oameni. Această împreună lucrare a lui Dumnezeu nu mai socoteste unele păcate, ci le iartă de îndată pe acelea săvârsite din slăbiciune omenească, asa cum spune Dionisie cel Mare (Areopagitul) în „Cugetări despre taina săvârsită pentru cei adormiţi întru dreaptă credinţă” (în Ierarhia bisericească, VII, 7); pe când alte păcate, după o vreme oarecare, prin drepte judecăţi, fie că de asemenea se lasă si se iartă -si asta în întregime – fie se usurează vinovăţia pentru aceste păcate până la Judecata de Apoi. Şi de aceea socotim că nu este nevoie de vreo altă osândire ori vreun foc de curăţire. Căci unii se curăţă prin frică, în vreme ce alţii sunt măcinaţi de mustrările de constiinţă cu chinuri mai mari decât orice foc, iar alţii se mai curăţă numai prin chinul dinaintea slavei dumnezeiesti si frica pentru cele ce vor aduce viitorul. Şi faptul că acest adevăr este cu mult mai chinuitor si mai osânditor decât orice altceva, este confirmat de experienţa însăsi, si Sf. Ioan Gură de Aur ne mărturiseste în aproape toate omiliile sale morale, care spun acelasi lucru, ca si pustnicul Dorotei în omilia sa „Despre constiinţă …”

2. Asadar, Îl rugăm stăruitor pe Dumnezeu si nădăjduim să-i mântuiască (de chinul cel vesnic) pe cei plecaţi, iar nu de vreun alt chin sau foc în afară de acele chinuri si de acel foc care au fost rânduite pentru vesnicie. Şi, mai mult decât atât, faptul că sufletele celor plecaţi sunt slobozite prin rugăciune de la rămânerea în iad, ca dintr-o temniţă, este mărturisit, printre mulţi alţii, de Teofan Mărturisitorul, numit Însemnatul (fiindcă el a pecetluit cu sânge cuvintele mărturiei sale pentru icoana lui Hristos, scrise pe fruntea lui). Într-unul dintre canoanele pentru cei răposaţi, el se roagă pentru ei astfel: „De lacrămile si de suspinurile cele din iad slobozeste pre robii tăi Mântuitorule”, (Canonul de sâmbătă pentru cei răposaţi, glas 8, cântarea 6, la Slavă).84
Auziţi? A zis „lacrămi” si „suspinuri”, si nici un fel de osândă sau foc curăţitor. Şi dacă trebuie să se afle în aceste laude si rugăciuni vreo pomenire a focului, nu este vorba de unul vremelnic, unul care are puterea de a curăţa, ci este vorba chiar de focul vesnic si osânda fără de sfârsit. Sfinţii, fiind însufleţiţi de dragostea de oameni si de milă faţă de aproapele lor, dorind si cutezând cele ce sunt aproape cu neputinţă, se roagă pentru mântuirea celor adormiţi întru dreapta credinţă. Pentru aceasta, Sf. Teodor Studitul, duhovnic si mărturisitor al adevărului, spune la începutul canonului său pentru cei adormiţi: „Toţi să ne rugăm lui Hristos, făcând astăzi pomenire morţilor celor din veac, ca să izbăvească de focul cel vesnic pe cei ce au adormit în credinţă si nădejdea vieţii celei vesnice” (Triod, Sâmbăta lăsatului sec de carne, canon, cântarea 1, stihira 1). Şi apoi, într-un alt tropar, în cântarea a 5-a a canonului, stihira 4, spune: „De focul cel pururea arzător si de întunericul cel neluminat, si de scrâsnirea dinţilor, si de viermele cel ce chinuieste neîncetat si de toată pedeapsa, izbăveste Mântuitorul nostru, pe toţi cei ce în credinţă au adormit.”85
Unde este aici „focul purgatoriului”? Şi dacă ar exista cu adevărat, unde ar fi mai potrivit pentru Sfânt să vorbească de el, dacă nu aici? Dacă sfinţii sunt auziţi de Dumnezeu, atunci când ei se roagă pentru aceasta, nu este treaba noastră să o cercetăm. Dar ei stiau, asa cum stia Duhul care sălăsluia în ei, si care îi purta pe ei, iar ei grăiau si scriau întru această cunoastere; si la fel stia aceasta si Stăpânul Hristos, Care a poruncit să ne rugăm pentru dusmanii nostri, si Care S-a rugat pentru cei care L-au răstignit pe Cruce si l-a însufleţit pe întâiul Mucenic Ştefan când era ucis cu pietre, să facă asemenea. Şi desi cineva ar putea spune că atunci când ne rugăm pentru oameni ca acestia, nu

Nota trad.: Octoih, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1912. p. 629.85 Nota trad.: Triodul, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bis. Ort. Rom., Buc. 1997, p. 25, 28.
suntem auziţi de Dumnezeu, noi încă vom face cele ce stau în putinţa noastră. Şi vedeţi, unii dintre sfinţii care s-au rugat nu numai pentru cei credinciosi, ci chiar si pentru cei lipsiţi de evlavie, au fost auziţi, si prin rugăciunea lor i-au mântuit de chinul cel vesnic, asa cum Întâia Muceniţă Tecla a mântuit-o pe Falconila, si Sfântul Grigorie Dialogul l-a mântuit pe împăratul Traian, după cum se istoriseste.86
(Capitolul 3 arată că Biserica se roagă si pentru cei care petrec deja întru bucuria binecuvântării lui Dumnezeu -care, de bună seamă, nu au nevoie să treacă prin „focul purgatoriului”.)

4. După aceasta, mai departe, vreţi să aduceţi mărturii despre dogma pomenită mai sus despre focul purgatoriului,
Despre cea de a doua întâmplare se povesteste în câteva din Vieţile cele dintâi ale Sf. Grigorie, ca de pildă într-o viaţă englezească din sec. al VIII-lea: „Se mai istoriseste într-o întâmplare povestită de romani despre felul în care sufletul împăratului Traian a primit odihnă si chiar a fost botezat prin lacrimile Sfântului Grigorie, o poveste minunată de spus si minunată de auzit. Să nu se mire nimeni că spunem că a fost botezat, fiindcă fără botez nimeni nu-L va vedea vreodată peDumnezeu; iar un al treilea chip al botezului este prin lacrimi. Într-o zi, pe când trecea prin Forum, i s-a descoperit Sfântului o faptă prea minunată despre care se spune că a făcut-o Traian, si cercetând-o cu mare grijă, a socotit că desi Traian era păgân, făcuse
o faptă atât de bună, că părea mai degrabă să fie fapta unui crestin decât a unui păgân. Căci se povesteste că, pe când se afla în fruntea ostirii sale, în goană mare asupra dusmanului, i-a fost mare milă de cuvintele unei văduve si împăratul lumii întregi s-a oprit cu toată oastea ca să o asculte pe văduvă. Ea a zis: ‘Doamne Traiane, iată bărbaţii care mi-au ucis fiul si nu voiesc ei să-mi dea plată pentru aceasta.’ El a răspuns: ‘Spune-mi despre aceasta când mă întorc si-i voi sili pe ei să-ţi dea plata.’ Dar ea a zis: ‘Doamne, dacă nu te mai întorci niciodată, nu va mai fi nimeni care să mă ajute.’ Atunci, asa cum era înarmat, i-a silit pe cei împricinaţi să plătească numaidecât cele ce-i datorau aceleia, de faţă cu el. Când Grigorie a descoperit această poveste, si-a dat seama că asta era tocmai ceea ce citim în Scripturi: Poartă de grijă celor fără de părinţi, fii sprijin văduvelor. Veniţi să cumpănim împreună, zice Domnul. Fiindcă Grigorie nu stia ce să facă pentru a usura sufletul acestui bărbat care
-a adus aminte de cuvintele lui Hristos, a mers la Biserica Sfântului Petru si a vărsat mări de lacrimi, după obiceiul lui, până când, în cele din urmă, prin descoperire dumnezeiască a aflat că rugăciunile lui au primit răspuns, văzând că nu mai ceruse niciodată aceasta pentru vreun alt păgân” (Cea dintâi viaţă a lui Grigorie cel Mare, de un călugăr necunoscut din Whitby, traducere de Bertram Colgrave, The University of Kansas Press, Lawrence, Kansas, 1968, cap. 29, pag. 127-129). Fiindcă Biserica nu face rugăciuni pentru toţi necredinciosii răposaţi, este limpede că această scoatere din iad a fost rodul rugăciunii Sfântului Grigorie. Desi aceasta este o întâmplare rară, dă nădejde celor care au oameni dragi care au murit fără să aibă credinţă.
citând mai întâi ce se spune în cartea Macabei: Sfânt si cucernic gând a fost … a se ruga pentru cei morţi … ca săse slobozească de păcat (II Macabei 12, 44-46). Apoi luând din Evanghelia după Matei locul în care Mântuitorul spune că celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel viitor (Matei 12, 32), zici că din aceasta se poate vedea că există iertare a păcatelor în viaţa viitoare.
Dar din aceasta nu reiese în nici un chip ideea focului purgatoriului, care ar fi mai limpede ca lumina soarelui. Căci ce legătură este între iertarea păcatelor pe de o parte, si curăţarea prin foc si osândă pe de altă parte? Căci dacă iertarea păcatelor se face pentru rugăciuni sau numai prin iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, nu mai este nevoie de nici un fel de osândă si curăţare (prin foc). Dar dacă osânda si curăţarea sunt rânduite (de Dumnezeu) … atunci, s-ar părea că rugăciunile (pentru morţi) sunt făcute în desert si în desert aducem laude iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Asadar, aceste citate nu sunt o mărturie a existenţei focului din purgatoriu, ci mai degrabă o respingere a acestuia: fiindcă iertarea păcatelor acelora care au călcat poruncile se arată în ei, ca urmare a unei anumite puteri împărătesti si a iubirii de oameni, iar nu ca o scăpare de osândă ori curăţare.

5. În al treilea rând, (să luăm) pasajul din Epistola întâi a Apostolului Pavel către Corinteni, în care, vorbind despre zidirea temeliei, care este Hristos, din aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie , adaugă: Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în focse descoperă, si focul însusi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacălucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacălucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însăse va mântui, dar asa ca prin foc (I Cor. 3, 11-15). S-ar părea că acest citat, mai mult decât oricare altul, aduce ideea focului purgatoriului; dar cu adevărat, mai mult decât oricare altul i se împotriveste.
Mai înainte de toate, Sf. Apostol Pavel nu l-a numit foc din purgatoriu, ci unul doveditor. Apoi el a spus că prin foc trebuie să treacă si lucrurile cele bune si cinstite si astfel este limpede că acestea nu au trebuinţă de nici o curăţare. Apoi mai spune că cei care aduc fapte rele, după ce aceste fapte se vor arde, aceia vor fi păgubiţi, pe când cei care sunt curăţaţi, nu numai că nu au nici o pagubă, ci dobândesc chiar mai mult. Apoi spune că aceasta trebuie să se întâmple „într-o zi” anume, în ziua Judecăţii si a vremii viitoare, pe când existenţa aparentă a unui foc al purgatoriului după venirea înfricosătoarei Judecăţi si a osândei de pe urmă -nu este aceasta o prostie întreagă? Pentru că Scriptura nu ne spune nimic de felul acesta, ci că El Însusi ne va judeca, zice: Şi vor merge acestia la osândă vesnică, iar drepţii la viaţă vesnică (Matei 25, 46); si iarăsi: Şi vor iesi din morminte cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii (Ioan 5, 29). De aceea, nu rămâne nici un fel de loc mijlocitor; dar după ce El a împărţit în două pe toţi cei care vor veni la judecată, punând pe unii la dreapta iar pe alţii la stânga, si numindu-i pe cei dintâi „oi” iar pe cei din urmă „capre” -El nu a pomenit nimic de faptul că ar exista unii care ar urma să fie curăţaţi prin acel foc. S-ar părea că focul despre care vorbeste Sfântul Apostol Pavel este acelasi despre care vorbeste Proorocul David: Foc înaintea Lui va arde, si împrejurul Lui, viformare (Psalm 49, 4); si iarăsi: Foc înaintea Lui va merge si va arde împrejur pe vrăjmasii Lui
(Psalm 96, 3). Proorocul Daniil vorbeste de asemenea despre acest foc: Un râu de foc se vărsa si iesea din el (Daniil 7, 10).
Întrucât sfinţii nu aduc cu ei nici un lucru sau faptă rea, acest foc îi arată cu si mai mare strălucire, asa cum aurul este încercat în foc, sau asa cum este azbestul, care, asa cum se spune, când este pus în foc se înnegreste ca si cărbunele, dar când este scos afară se face si mai curat, ca si cum ar fi spălat cu apă, asa cum au fost si trupurile celor trei tineri din cuptorul Babilonului. Cu toate acestea, păcătosii care aduc cu ei răul sunt folosiţi ca material potrivit pentru acest foc, care îi înghite de îndată, iar „lucrarea” lor, adică starea sau fapta lor cea rea se arde si piere cu totul si sunt lipsiţi de cele ce au adus cu ei, adică sunt lipsiţi de răul lor care se arde, în vreme ce ei sunt „mântuiţi” -adică, vor fi ocrotiţi si cinstiţi vesnic, ca să nu mai piară dimpreună cu faptele lor.

6. Dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur (pe care noi îl numim „gura lui Pavel”, asa cum Pavel este „gura lui Hristos”), socoteste si el că trebuie să tâlcuiască acest pasaj în comentariul său asupra Epistolei (Omilia 9 la I Corinteni). Şi Pavel vorbeste prin Ioan Gură de Aur, după cum s-a arătat prin vedenia lui Proclu, ucenicul si următorul lui.87 Sf. Ioan Gură de Aur a scris un tratat aparte despre acest pasaj, astfel încât origenistii nu au citat aceste cuvinte ale Apostolului pentru întărirea felului lor de a cugeta (care, s-ar părea, este mai potrivit pentru ei decât pentru voi), si care socoteau că nu ar aduce rău Bisericii prin introducerea unui sfârsit al chinurilor iadului si o restaurare finală (apocatastaza). Căci afirmaţia că păcătosul este mântuit ca prin foc semnifică faptul că el va rămâne să se chinuiască în foc si nu va pieri dimpreună cu faptele sale cele rele si cu starea cea rea a sufletului.
Sf. Vasile cel Mare vorbeste de asemenea despre aceasta în „Asceticele”88, în tâlcuirea pasajului Scripturii, glasul Domnului cel ce varsă para focului (Psalm 28, 7): „Focul gătit pentru chinuirile diavolului dimpreună cu îngerii săi este rânduit de glasul Domnului, astfel că după aceasta s-ar putea afla în el două puteri: o putere care arde si alta care luminează. Puterea de a chinui si a osândi a acelui foc este rânduită celor vrednici de chinuire. Pe când luminarea si puterea iluminării este menită strălucirii acelora care se bucură. De aceea glasul Domnului
Se relatează în Viaţa Sfântului Proclu (20 nov.) că atunci când Sf. Ioan Gură de Aur alcătuia tâlcuirile la epistolele pauline, Sf. Proclu l-a văzut pe Sf. Pavel aplecându-se peste Sf. Ioan Gură de Aur si soptindu-i la ureche. 88 Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, colecţia “Părinţi bisericesti”, vol. 18, Bucuresti, 1989, (n. tr.).
Care împarte si desparte flacăra focului pentru aceasta este: că partea cea întunecată ar putea fi foc al chinuirii iar partea care nu arde să fie o lumină a bucuriei” (Sf. Vasile, Omilie la Psalm 28).
Asadar, după cum se poate vedea, această împărţire si despărţire a acelui foc va fi atunci când vor trece cu toţii prin el: lucrările luminoase si strălucitoare se vor arăta si mai strălucitoare, iar cei care le aduc vor fi mostenitorii luminii si vor primi răsplata cea vesnică. Cei care fac fapte vrednice de osândă vor fi trimisi la iad, vor rămâne vesnic în foc si vor mosteni o „mântuire” care este mai rea decât pierzarea, căci, strict vorbind, cuvântul „mântuit” înseamnă că puterea pierzătoare a focului nu va lucra asupra acelora si ei nu vor fi arsi cu totul. Urmându-i pe acesti părinţi, mulţi alţi învăţători ai nostri au înţeles si ei acest pasaj în acelasi sens. Şi dacă cineva a tâlcuit în alt chip si a înţeles „mântuirea” ca „scăparea de osândă” si „trecerea prin foc” ca „purgatoriu”, unul ca acesta a priceput acest fragment în întregime gresit. Şi nu este de mirare, că este si el om, si se pot vedea chiar mulţi dintre învăţători, care tâlcuiesc părţi din Scriptură în felurite feluri, si nu toate au dobândit în aceeasi măsură înţelesul cel adevărat. Nu este cu putinţă ca unul si acelasi text să fie tâlcuit în chipuri felurite, si să fie potrivit în aceeasi măsură tuturor tâlcuirilor. Dar noi, alegând cele mai importante si cele care sunt cele mai potrivite cu dogmele Bisericii, ar trebui să lăsăm la o parte celelalte tâlcuiri. De aceea, nu ne vom abate de la tâlcuirea despre care am vorbit mai sus, a cuvintelor Sfântului Apostol, chiar dacă Augustin sau Sf. Grigorie Dialogul sau altul dintre învăţătorii vostri ar aduce altă tâlcuire; fiindcă o asemenea tâlcuire răspunde mai puţin ideii unui foc al purgatoriului vremelnic, decât teoriei lui Origen, care vorbind despre o iertare finală a sufletelor prin acel foc si o scoatere din chinuire, a fost oprit si anatemizat la al V-lea Sinod ecumenic si teoria lui a fost înlăturată în întregime ca o neascultare generală faţă de Biserică.
(În capitolele de la 7 la 12, Sf. Marcu răspunde împotrivirilor ridicate de citatele din lucrările Fericitului Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Dialogul, Sf. Vasile cel Mare si altor Părinţi, arătând că ele au fost tâlcuite gresit sau poate citate gresit si că acesti Părinţi propovăduiesc de fapt învăţătura ortodoxă, iar dacă nu, atunci învăţătura lor nu trebuie primită. Mai mult, el arată că Sf. Grigorie de Nissa nu ne învaţă nimic despre „purgatoriu”, ci susţine greseala cu mult mai mare a lui Origen, că va fi un sfârsit al flăcărilor vesnice ale iadului -desi se poate ca aceste păreri să fi fost asezate în scrierile lui mai târziu de către origenisti.)
13. Şi în cele din urmă spuneţi: „Adevărul mai sus pomenit este limpede din Sfânta Dreptate care nu lasă nepedepsit nimic din ce s-a făcut gresit, si de aici urmează neapărat că, pentru cei care nu au primit osânda aici, si nu pot plăti pentru cele ale lor nici în rai nici în iad, rămâne de înţeles că există un al treilea loc, deosebit, în care se face această curăţare, prin care se curăţă fiecare si îndată este dus sus, către bucuria cea cerească.”
La aceasta răspundem următoarele: si ţinem seama cât este de simplu si în acelasi timp drept: se cunoaste în general că iertarea păcatelor este totodată izbăvire de osândă; pentru că cel care primeste iertarea de păcate este în acelasi timp mântuit de osânda pricinuită de acelea. Iertarea este dată sub trei chipuri si la vremuri felurite: (1) în timpul botezului; (2) după botez, prin schimbare si suferinţă si oprirea de la păcate prin faptele cele bune din viaţa de acum; (3) după moarte, prin rugăciuni si fapte bune si prin toate cele pe care le face Biserica pentru morţi.
Astfel, cea dintâi iertare a păcatelor nu este deloc legată de osteneală. Ea este la fel pentru toţi, la fel de dreaptă, ca revărsarea luminii si strălucirea soarelui, si schimbarea anotimpurilor anului, pentru că acesta este numai harul (lui Dumnezeu) si de la noi nu se cere în schimb nimic altceva decât credinţă. Dar cea de a doua iertare a păcatelor este plină de suferinţă pentru cel care îsi plânge păcatele: Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda (Psalm 6, 6), pentru cel care numai aducerea aminte de păcat îi pricinuieste suferinţă, pentru cel care umblă plângând si faţa lui grăieste pocăinţa, pentru cel care urmează căinţa ninivitenilor si umilinţa lui Manase, si a celui care a făcut milostenii. Cea de a treia iertare a păcatelor vine de asemenea prin suferinţă, fiindcă este legată de pocăinţă si de constiinţa că se căieste si suferă că nu face destule fapte bune. Cu toate astea, nu se amestecă deloc cu osânda, dacă este o iertare a păcatelor: căci iertarea si osânda nu pot sta laolaltă cu nici un chip. Mai mult, în cea dintâi si cea de a treia iertare a păcatelor, harul lui Dumnezeu are partea cea mai mare, împreună cu lucrarea rugăciunii, iar noi aducem partea cea mai mică. Pe de altă parte, cea de a doua iertare, după botez, are o parte mică de la har, pe când partea cea mai mare vine din osteneala noastră. Cea dintâi iertare a păcatelor se deosebeste de cea de a treia iertare, prin aceea că cea dintâi este o iertare a tuturor păcatelor în aceeasi măsură, în vreme ce cea de a treia este numai o iertare a acelor păcate care nu sunt de moarte si pentru care omul s-a pocăit în viaţă.
Asa socoteste Biserica lui Dumnezeu, si când se roagă stăruitor pentru iertarea păcatelor celor adormiţi si crede că li se dă iertarea, Biserica nu spune ca o lege, câte un fel de pedeapsă pentru păcate, stiind bine că bunătatea lui Dumnezeu biruieste ideea de dreptate.

DIN CEA DE A DOUA OMILIE ÎMPOTRIVA PURGATORIULUI

3. Spunem că nici cei drepţi nu au primit încă întreaga soartă si starea de fericire pentru care s-au pregătit aici prin fapte de osteneală, nici păcătosii, după moarte, nu au fost dusi la osânda vesnică în care vor fi chinuiţi pe vecie. Mai degrabă, atât unii cât si ceilalţi trebuie să astepte Judecata de Apoi si învierea tuturor. Cu toate astea, acum, atât unii cât si ceilalţi se află în locuri potrivite lor: cei dintâi sunt la odihnă si neatârnare în rai, dimpreună cu îngerii si înaintea lui Dumnezeu, ca si cum s-ar afla deja în raiul din care a căzut Adam (în care tâlharul cel pocăit a intrat înaintea altora) si adesea ne vizitează în bisericile în care sunt slăviţi, si îi aud pe cei care îi pomenesc si se roagă pentru aceia înaintea lui Dumnezeu, având de la El acest mare dar, si prin moastele lor fac minuni si se bucură la vederea lui Dumnezeu, iar iluminarea trimisă de El este mai desăvârsită si mai curată decât înainte, pe când erau în viaţă pe pământ; în timp ce aceia din urmă, la rândul lor, fiind siliţi să rămână în iad, rămân în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate si în umbra morţii (Psalm 87, 6), după cum spune David, si apoi Iov: către ţara unde lumina este ca întunericul (Iov 10, 21-22). Şi cei dintâi rămân întru bucurie si veselie, asteptând deja apropierea Împărăţiei cu toate bunătăţile ei cele de negrăit făgăduite lor. Iar ceilalţi, dimpotrivă, rămân în temniţă si suferinţă fără de mângâiere, ca oamenii osândiţi care îsi asteaptă hotărârea Judecăţii si îsi închipuie chinuirile acelea. Nici cei dintâi nu au primit încă mostenirea Împărăţiei dimpreună cu toate bunătăţile
cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9); nici cei din urmă nu au primit încă chinurile cele vesnice, nici nu au fost daţi arderii în focul cel nestins. Noi am primit această învăţătură de la Părinţii nostri de odinioară, si putem să o zicem cu usurinţă, chiar din Sfintele Scripturi.
10. Unor sfinţi li s-a arătat în vedenii si descoperiri despre chinurile viitoare ale păcătosilor lipsiţi de cucernicie. Cele ce se văd în acele privelisti sunt lucruri viitoare, ca si cum ar fi niste zugrăviri, iar nu ceva ce se petrece acum cu adevărat. Astfel, de pildă Daniil, vorbind despre Judecata viitoare, spune: Am privit pânăcând au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile … si cărţile au fost deschise (Daniil 7, 9-10), si de fapt este limpede că aceasta nu s-a petrecut cu adevărat, ci s-a descoperit în duh mai dinainte proorocului.
19. Când cercetăm mărturiile pe care le-aţi citat din cartea Macabei si Evanghelie, vorbind pur si simplu cu dragoste pentru adevăr, vedem că ele nu au nici un fel de mărturie despre vreo osândă ori curăţare, ci vorbesc numai de iertarea păcatelor. Aţi făcut o împărţire importantă, spunând că fiecare păcat trebuie înţeles sub două aspecte: (1) călcarea poruncii faţă de Dumnezeu, si (2) osânda care urmează din aceasta. Despre aceste două aspecte (despre care ne învăţaţi), călcarea poruncii lui Dumnezeu poate fi iertată cu adevărat după pocăinţă si oprirea de la facerea de rău, dar trebuie să existe răspunderea faţă de pedeapsă pentru fiecare situaţie în parte; asa încât, pe baza acestei idei, este foarte important ca cei iertaţi de păcate să primească osânda pentru ele, în aceeasi măsură.
Dar ne îngăduim să spunem că asemenea afirmaţie contrazice adevărurile cunoscute cu limpezime si în mod obisnuit: dacă vedem că un împărat după ce a dat o amnistie si iertare, nu-l mai dă pe vinovat la osândire si mai mare, atunci cu atât mai mult Dumnezeu, printre ale Cărui însusiri, iubirea de oameni este una cu totul aparte, chiar dacă El îl pedepseste pe om pentru păcatul pe care l-a săvârsit, după ce îl iartă, El de îndată îl si slobozeste de osândă. Şi lucrul acesta este firesc. Căci dacă călcarea poruncii lui Dumnezeu duce la osândă, atunci când vinovăţia este iertată si a avut loc împăcarea, urmarea păcatului – osânda – încetează în chip necesar.

ANEXA II

Consideraţii recente

UNELE RĂSPUNSURI ORTODOXE RECENTE LA CONSIDERAŢIILE DE FAŢĂ DESPRE VIAŢA DUPĂ MOARTE

1. Taina morţii si dincolo de ea90 de Părintele Ambrozie Fountrier protopop al parohiilor ortodoxe franceze ale bisericilor rusesti din afara Rusiei

Radioul, televiziunea, periodicele si o carte au vorbit în ultima vreme (în Franţa) despre moarte si dincolo de ea. Chiar si un periodic grecesc care apare în Franţa, si probabil că este ortodox, a luat parte la această lucrare, publicând un articol intitulat: „Spuneţi-mi de ce … nimeni nu s-a întors vreodată!” Şi autorul concluzionează: „Nici o cunoastere omenească nu poate da un răspuns sigur la această taină de dincolo: numai credinţa risipeste puţin umbrele ….” În trecere, se apleacă înaintea Domnului, pe Care Îl numeste „cârmuitorul cel priceput …”, cârmuitorul ce aminteste în chip uimitor de Charon, călăuză a iadului din mitologia greacă, care a dus sufletele morţilor peste râul Styx cu barca sa pentru preţul de un obol.
Dacă autorul acestui articol ar fi cunoscut textul slujbei ortodoxe de înmormântare, ori slujbele care se fac pentru pomenirea morţilor sâmbăta; dacă ar fi citit Vieţile sfinţilor sau ale părinţilor pustiei – i-ar fi stat în putinţă să „dea un răspuns acestei taine de dincolo” si să lămurească cititorii. Dar ecumenistii si modernistii nostri „ortodocsi”, din pricina legăturii lor cu această lume, pentru care Mântuitorul Hristos nu a dorit să se roage, s-au făcut ca sarea care si-a pierdut gustul si care nu mai este bună la nimic, decât pentru a fi aruncată, după cuvântul de netăgăduit al lui Dumnezeu.
Pentru a „risipi puţin umbrele” editorului periodicului grecesc, sia lămuri în acelasi timp credinţa noastrăsia cititorilor nostri, dăm trei texte despre taina morţii si dincolo de ea.

Nota autorului: Primele douătexte sunt din Sfântul Dionisie Areopagitul si din viaţa unui călugăr athonit, care aratăcum se pregăteste pentru moarte crestinul ortodox si cum iese sufletul din trup. Al treilea text, luat din viaţa unui iconograf grec, Photios Kontoglou († 1965), este tradus mai jos în întregime. (Pentru biografia sa vezi The Orthodox Word, sept. – oct., 1966).

2. Marele război dintre credinciosi si necredinciosi de Photios Kontoglou
În Marea Luni a Pastelui, târziu după miezul nopţii, înainte de a merge la culcare, am iesit în grădiniţa din spatele casei. Cerul era întunecat si acoperit cu stele. Mi se părea că îl văd pentru prima oară, si de acolo de sus se lăsa în jos o rostire de psalmi îndepărtată. Buzele mele murmurau în soaptă: „Slavă Ţie Doamne Dumnezeul nostru, mă închin înaintea picioarelor Tale.” Un om sfânt mi-a spus odinioară că în vremea acestor ceasuri, cerurile sunt deschise. Aerul înălţa mireasma florilor si plantelor pe care le sădisem. „Cerul si pământul sunt slava lui Dumnezeu.”
As fi putut foarte bine să rămân acolo singur până s-ar fi crăpat de ziuă. Mă simţeam ca si cum n-as fi avut trup si nici o legătură cu pământul. Dar temându-mă că lipsind din casă, ai mei s-ar fi tulburat, m-am întors si m-am asezat în pat.
Nu mă cuprinsese bine somnul. Nu-mi dau seama dacă eram treaz sau adormisem, când, pe neasteptate, s-a arătat înaintea mea un om necunoscut. Era palid ca un mort. Parcă avea ochii deschisi si se uita la mine cu frică. Avea faţa ca o mască, era ca de ceară. Pielea îi era lucioasă, de un galben închis, si era foarte întinsă pe capul său mort, cu toate cavităţile lui. Era ca si cum sufla foarte greu. Ţinea într-o mână un fel de obiect, dar nu am putut să-mi dau seama ce era; cu cealaltă mână se ţinea de piept ca si cum ar fi avut o suferinţă.
Această făptură m-a umplut de frică. M-am uitat la el si el s-a uitat la mine fără să vorbească, ca si cum ar fi asteptat să-l recunosc, asa schimbat cum era. Şi un glas mi-a spus: „Este cutare!” Şi l-am recunoscut de îndată. Apoi a deschis gura si a suspinat. Glasul său venea din depărtare; se ridica ca dintr-un puţ adânc.
Era în mare chinuire si îmi părea rău pentru el. Mâinile, picioarele, ochii – toate arătau că suferea. Nu mai puteam să rabd si am încercat să-l ajut, dar mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc. A început să geamă într-un asemenea chip care m-a făcut să îngheţ. Apoi mi-a zis: „Nu am venit aici din voia mea; am fost trimis. Tremur fără încetare. Am ameţit. Roagă-te lui Dumnezeu să mă miluiască. Vreau să mor dar nu pot. Doamne! Toate cele câte mi-ai spus mai înainte sunt adevărate. Îţi aduci aminte cum, cu câteva zile înainte de moartea mea, ai venit să mă vezi si mi-ai vorbit de religie? Mai erau doi prieteni cu mine, necredinciosi ca si mine. Tu vorbeai iar ei îsi băteau joc. Când ai plecat, au spus: ‘Ce păcat! Este inteligent si crede lucruri prostesti pe care le cred femeile bătrâne!’
Cu alte prilejuri, ţi-am spus: ‘Dragă Photios, pune bani deoparte, ca să nu mori sărac. Uită-te la bogăţiile mele, si tot mai multe îmi doresc.’ Atunci mi-ai spus: ‘Ai semnat vreun contract cu moartea ca să trăiesti câţi ani doresti si să te bucuri de o bătrâneţe fericită?’
Iar eu am răspuns: ‘Vei vedea cât de mult o să trăiesc! Acum am 75 de ani. Voi trăi peste o sută. Copiii mei nu-si doresc nimic. Fiul meu câstigă o mulţime de bani iar pe fiica mea am căsătorit-o cu un etiopian bogat. Nevasta mea si cu mine avem mai mulţi bani decât avem nevoie. Eu nu sunt ca tine, care ascultă ce spun preoţii: si celelalte. Ce ai de câstigat de la un sfârsit crestinesc? Mai bine un buzunar plin si nici o grijă …. Să faci milostenii? De ce a făcut săraci Dumnezeul vostru atât de milostiv? De ce trebuie să-i hrănesc eu? Şi ca să ajungi la rai, ţi se cere să-i hrănesti pe trândavi! Vrei să vorbesti despre rai? Ştii că eu sunt fiu de preot si cunosc toate siretlicurile astea. Că cei care nu au minte deloc îi cred, este foarte bine, dar tu care ai minte, ai apucat pe o cale gresită. Dacă vei continua să trăiesti ca până acum, vei muri înaintea mea si vei răspunde pentru cei pe care i-ai călăuzit gresit. Ca medic îţi spun sigur că voi trăi o sută zece ani ….’”
După ce a zis toate astea, a început să se sucească ca si cum ar fi fost pe jar. Îl auzeam cum gemea: „Vai! Vai! Of! Of!” A tăcut o clipă după care a continuat: „Am spus astea si după câteva zile am murit! Am murit si am pierdut bătălia! Ce neorânduială, ce greseală! Fiind pierdut, m-am dus la fundul prăpastiei. Cât am mai suferit până acum, ce chinuire! Toate cele câte mi-ai spus sunt adevărate. Ai câstigat războiul!
Când mă aflam în lumea în care esti tu acum, eram intelectual, eram medic. Învăţasem cum să vorbesc si cum să mă fac ascultat, să-mi bat joc de religie, să vorbesc despre cele ce se simt cu simţurile. Şi acum văd că toate cele câte le numeam povesti, mituri -sunt adevărate. Chinul pe care îl trăiesc acum -ăsta este adevărul, ăsta este viermele cel neadormit, asta este scrâsnirea dinţilor.”
După ce a vorbit asa, s-a făcut nevăzut. Încă mai auzeam gemetele lui, care treptat s-au pierdut. Începuse să mă cuprindă somnul când am simţit atingându-mă o mână rece ca de gheaţă.
Am deschis ochii si l-am văzut din nou înaintea mea. De data asta avea trupul mai scârbos si mai pipernicit. Se făcuse ca un copil mic, cu un cap mare de om bătrân, si dădea din cap.
-Îndată se va crăpa de ziuă si cei care m-au trimis vor veni să mă caute!
– Cine sunt aceia?
A spus niste cuvinte de neînţeles pe care nu le-am putut deslusi. Apoi a adăugat: „În locul în care mă aflu mai sunt mulţi care, de asemenea, îsi bat joc de tine si de credinţa ta. Acum pricep ei că salturile lor spirituale nu au trecut dincolo de cimitir. Mai sunt si cei cărora le-ai făcut bine, cât si cei care te-au defăimat. Cu cât îi ierţi mai mult pe acestia, cu atât te urâsc mai mult. Omul este rău. În loc să se bucure, bunătatea îl face mai înversunat, căci îl face să simtă că este biruit. Starea acestora din urmă este mai rea decât a mea. Ei nu pot pleca din temniţa lor întunecoasă ca să vină la tine asa cum am făcut eu. Ei sunt aspru chinuiţi, biciuiţi cu biciul dragostei lui Dumnezeu, asa cum a spus un sfânt.92 Lumea este cu totul altceva decât ceea ce credem noi! Mintea noastră ne arată altceva. Acum pricepem că mintea noastră era proastă, convorbirile noastre erau răutăcioase, bucuriile noastre erau minciuni si înselări.
Noi, cei care Îl purtaţi pe Dumnezeu în inimile voastre, al Cărui Cuvânt este Adevărul, singurul Adevăr -voi aţi câstigat marele război dintre credinciosi si necredinciosi. Eu am pierdut acest război. Tremur, suspin, si nu-mi aflu odihna. Într-adevăr nu există nici o căinţă în iad. Vai de cei care umblă asa cum umblam eu pe vremea când eram pe pământ. Fiinţa noastră era beată si îsi bătea joc de cei care credeau în Dumnezeu si în viaţa vesnică; aproape toată lumea ne lăuda. Aceia vă socoteau pe voi niste nebuni, niste tâmpiţi. Şi cu cât voi răbdaţi cum ne băteam joc de voi, cu atât mânia noastră sporea.
Acum văd eu cât de mult v-a îndurerat purtarea oamenilor răi. Cum aţi putut îndura cu atâta răbdare săgeţile otrăvitoare, Sf. Isaac Sirul. care porneau de pe buzele noastre si care vă socoteau făţarnici, batjocoritori de Dumnezeu si înselători de oameni. Dacă acesti oameni răi, care încă se mai află pe pământ ar vedea unde sălăsluiesc eu, numai dacă s-ar afla în locul meu, ar tremura pentru toate cele câte le fac. As vrea să vin în faţa lor si să le spun să-si schimbe calea vieţii, dar nu mi se îngăduie să fac asta, tot asa cum omul cel bogat nu a avut nici o îngăduinţă când i-a cerut lui Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr. Lazăr nu a fost trimis, asa încât cei care păcătuiesc sunt vrednici de osândă, iar cei care au mers pe cărările Domnului sunt vrednici de mântuire.
„Cine e nedrept să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat să se spurce încă. Cine e drept să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt să se sfinţească încă” (Apocalipsa 22, 11).
Cu aceste cuvinte s-a făcut nevăzut.

Nota editorului englez: În capitolul II al cărţii am vorbit despre învăţătura Fericitului Augustin, potrivit căreia, în chip obisnuit, numai sfinţilor le este dat să ia legătura cu cei vii, pe când cei păcătosi sunt legaţi în iad si nu pot iesi. Totusi, se întâmplă, ca în situaţia de faţă, că Dumnezeu îngăduie unui suflet din iad să se arate celor vii pentru un scop oarecare. Niste arătări din acestea sunt redate în cartea Taine vesnice de dincolo de mormânt. După cum scrie Fericitul Augustin: „Morţii nu au de la ei nici o putere de a se amesteca în problemele celor vii” („Purtarea de grijă pentru morţi”, cap. 16), si se arată celor vii numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Totusi, este foarte adevărat că asemenea arătări sunt foarte rare, si cele mai multe dintre arătările „morţilor”, care vin prin mediumuri, sunt lucrarea dracilor care se prefac în morţi.

3. O întoarcere din moarte în Grecia contemporană de Arhimandrit Ciprian Stareţ al Mânăstirii Sfinţilor Ciprian si Iustina, Fili, Grecia

Vă trimit alăturat o istorisire a unei persoane pe care o cunosc, care a murit si s-a întors la viaţă, pe care socotesc că o veţi găsi interesantă, ca pildă pentru seria de articole a sfinţiei voastre.
Cu vreo patru ani în urmă, am primit un telefon ca să mergem cu Sfânta Împărtăsanie la o doamnă în vârstă, o văduvă, care vieţuia într-o suburbie a Atenei. Ea ţinea calendarul vechi si fiind ţintuită la pat, nu putea merge la biserică. Desi în chip obisnuit, noi nu săvârsim asemenea slujbe în afara mânăstirii si îndrumăm credinciosii către preotul de parohie, totusi, cu prilejul acela, eu am simţit anume că trebuie să merg, si pregătind Sfintele Daruri, le-am scos din mânăstire. Am găsit-o pe bătrâna doamnă zăcând bolnavă într-o cameră micăsi sărăcăcioasă. Neavând nici un fel de mijloace proprii de întreţinere, o îngrijeau niste vecini, care îi mai aduceau de mâncare si celelalte lucruri trebuincioase. Am asezat Sfintele Daruri si am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se spovedească. Ea a răspuns: „Nu, nu am nimic pe constiinţă din acesti ultimi ani ca să nu fi mărturisit deja, dar există un păcat mare săvârsit cu mulţi ani în urmă, pe care as vrea să-l mărturisesc, cu toate că l-am mărturisit la mulţi preoţi.” Eu i-am răspuns că dacă îl mărturisise deja, nu mai trebuia să-l spovedească din nou. Dar ea a stăruit si iată ce mi-a spus:
Când era tânără si de-abia căsătorită, cu vreo 35 de ani în urmă, rămăsese însărcinată într-o vreme când familia ei o ducea foarte greu cu banii. Ceilalţi din familie stăruiau să facă avort, dar ea se împotrivea cu tărie. Totusi, din pricina ameninţărilor mamei soacre, dar împotriva voinţei ei, a fost nevoită să primească. Fiind un lucru în afara legii, îngrijirea medicală nu a fost bună si aceasta i-a pricinuit o infecţie gravă, si în câteva zile a murit, fără să se poată spovedi.
În clipa morţii, care a avut loc seara, ea a simţit că sufletul ei iese din trup, în acelasi chip în care se povesteste de obicei. Sufletul ei a rămas în apropiere si a privit cum i se spăla trupul, cum a fost îmbrăcată si asezată în sicriu. Dimineaţă a urmat procesiunea până la biserică si a văzut cum i se pune sicriul în dric pentru a fi dus la cimitir. Sufletul parcă plutea la o mică înălţime deasupra trupului.
Deodată s-au ivit pe cale doi „diaconi”, după cum i-a descris ea, în stihare si orare albe strălucitoare. Unul dintre ei citea un zapis de hârtie. Când masina s-a apropiat, el a făcut semn cu mâna si masina s-a oprit. Şoferul a iesit să vadă ce se întâmplase cu motorul, si între timp îngerii au început să vorbească. Cel care ţinea zapisul, care avea însemnate toate păcatele ei, si-a ridicat privirea de pe zapis si a zis: „Din păcate, ea are scris în zapisul ei un păcat foarte greu, si este legată de iad, căci nu l-a măsturisit.” „Da”, a zis celălalt, „dar este păcat să primească osânda, căci ea nu a vrut să-l facă, ci a fost silită de cei din familia ei.” „Foarte bine”, a răspuns cel dintâi, „singurul lucru care se poate face, este să fie trimisă înapoi ca să-si poată mărturisi păcatul si să se căiască pentru el.”
Cu aceste cuvinte, s-a simţit trasă înapoi în trupul ei, pentru care simţea în clipa aceea o scârbă si o silă de nepovestit. După o clipă de la întoarcerea în trup, a bătut în sicriu, căci era închis. Se poate închipui ce a urmat.
După ce am auzit povestea ei, am asternut-o pe hârtie pe scurt. I-am dat Sfânta Împărtăsanie si am plecat, dând slavă lui Dumnezeu, Care mi-a îngăduit să aud aceasta. Fiind o problemă de spovedanie, nu vă pot spune numele ei, dar vă pot spune că mai trăieste. Dacă socotiţi că este de folos, eu îngădui să se publice.

4. „Morţii” se aratăîn Moscova contemporană de Preot Dimitri Dudko

Se spune că mulţi se plâng acum, mai ales femei, că noaptea vin morţii. Tradus din Convorbiri de duminică despre reînviere, St. Job Brotherhood, Montreal, 1977, pag. 63-64, 73-74, 93, 111.
O femeie si-a îngropat bărbatul. Da, a suferit mult, a plâns. Nu putea dormi.
La miezul nopţii, a auzit pe cineva punând o cheie în usă, târâit de picioare; cineva a venit la patul ei.
„Valia, eu sunt.”
Ea a sărit cu frică. Da -în faţa ei se afla bărbatul ei, care murise. Au început să vorbească.
În noaptea următoare ea a asteptat cu mare frică. El a venit si în noaptea următoare.
Oamenii i-au spus: Visezi. Oamenii cu carte i-au spus: Ţi se pare asta din pricina suferinţelor. Psihiatrii au luat-o sub observaţie ….
Dar ce înseamnă asta, la urma urmei? Omul este normal în esenţă, dar aici se petrece ceva ce nu este normal. Halucinaţii … Dar ce este o halucinaţie? Sau este cumva vreun fel de arătare?
Iată o fiică. Mama ei a murit de mult. Ea nu se mai gândeste la mama ei, dar pe neasteptate vine mama ei, mai întâi singură, apoi cu un fel de copii.
O fiică care era fericită mai înainte, s-a întristat acum.
Fiica a fost dusă la spital si tratată. Dar pentru ce a fost tratată? Înţelegem noi ce se petrece aici?
Iată o femeie care este foarte tulburată si se gândeste să-si pună capăt zilelor. Este tristă. Pe neasteptate vine cineva si intră la ea.
„Vera, la ce te gândesti?” Încep să vorbească, deschis, sincer.
Femeia se linisteste. Femeia care a venit pleacă. După ce pleacă, femeia îsi vine în sine si se gândeste: cum a venit că doar e târziu? Se uită la ceas. Este ora două. Merge la usă, dar usa este încuiată.
În ziua următoare face verificări. A venit femeia aceea la ea cu adevărat? Ea nu mai venise pe la oamenii aceia de multă vreme, de cinci ani. I se răspunde. Femeia care venise noaptea, era moartă de multă vreme. Asta înseamnă că venise din altă lume. Această femeie este sănătoasă.
Primele două întâmplări sunt primejdioase, aducând frică. Ultima întâmplare aduce linistire.
Necredinciosii vor spune despre cele două feluri de întâmplări că au fost o halucinaţie, o închipuire bolnăvicioasă….
Când oamenii nu stiu ce să spună, atunci zic: halucinaţie, închipuire. Dar asta lămureste ceva?

Să mai dăm un exemplu.

Un pilot se prăbuseste si femeia lui are un vis: „Dă-mi două ruble.”
Femeia nu dă nici o atenţie. Are acelasi vis de mai multe ori. Începe să se îngrijoreze. Se întreabă: de ce se întâmplă asta?
Unii spun: Nu da atenţie. Dar asta nu o linisteste. Înainte, ea nu mersese la biserică si nu se gândise la Dumnezeu. Dar acum, se îndreaptă către oamenii bisericii. Acestia o sfătuiesc să facă o panahidă. Ea nu stie cum să o facă. Ei o lămuresc. Ea cere să i se facă celui mort o panahidă si întreabă:
-Cât costă?
-Două ruble. Şi iată că aici se desluseste visul: „Dă-mi două ruble.” După panahidă visele au încetat. În vremea noastră, hotarele dintre această lume si cealaltă
lume s-au făcut mai confuze. Cele ce am povestit aici, nu au fost născocite de mine si nici nu le-am învăţat din cărţi. Astea s-au întâmplat în viaţa noastră, si nu cu multă vreme în urmă.
Am încetat să ne mai gândim la învierea din morţi si de aceea morţii nu ne dau odihnă …. Ce este moartea? Există viaţă acolo? Atâta vreme cât totul pare în regulă cu noi, nu ne gândim la aceste lucruri. Dar sunt
Comparaţi relatarea Sfântului Grigorie Dialogul care a trăit cu peste 1300 de ani în urmă (vezi mai sus cap. IX:4): “Fiindcă lumea de acum se apropie de sfârsit, lumea vesniciei vine mai aproape …. Sfârsitul lumii se uneste cu începutul vieţii vesnice …. Lumea spirituală se apropie de noi, lucrând prin vedenii si descoperiri.” Sfârsitul existenţei acestei lumi a început cu venirea lui Hristos, si sufletele sensibile văd întotdeauna cum cealaltă lume “intră” în această lume înainte de vreme, dând “semne” despre existenţa sa.
situaţii, când pe neasteptate, hotarele acestei lumi se rup si omul vede ceva care mai târziu îi răstoarnă întreaga constiinţă.
Poate că unii au citit într-o carte dinaintea revoluţiei (din octombrie), cum o persoană oarecare, cu numele Uekskuell, s-a pomenit dintr-odată în cealaltă lume; mai târziu a istorisit toată povestea.95 Şi înainte de aceasta fusese ateu. Nu credea că există viaţă după moarte si râdea de cei care credeau că există.
Şi-a văzut trupul din care iesise, iar în jurul lui erau adunaţi oameni. Nu-si dădea seama de ce se adunaseră oamenii acolo. Căci el nu se afla acolo, ci aici. Voia să le spună oamenilor asta, dar glasul său se pierdea în gol. Ei nu-l auzeau. A vrut să îi atingă cu mâna, dar mâna lui a trecut prin ei fără să-i atingă.
Închipuiţi-vă, doar, ce s-ar întâmpla într-o asemenea situaţie.
Nu vom spune ce a văzut el, dar după ce a văzut acestea, când s-a întors în trupul său, s-a lepădat de toate desfătările si si-a închinat viaţa lui Dumnezeu ….
Se întâmplă astfel de lucruri, ca să ne aducă în simţiri.
Astăzi nu ni se întâmplă lucruri din astea, dar se vor întâmpla. Astfel de oameni s-au reîntors la viaţă pentru a o sfârsi cu dreptate. Dar noi ne vom întoarce? Dumnezeu stie ….
Nu vom citi despre grozăviile experimentate de Uekskuell, în încercările de a atrage atenţia asupra lui. Lumea de dincolo de mormânt aproape că o atinge pe a noastră, parcă ar fi la o depărtare de noi de numai o fracţiune de milimetru; dar nu ne unim în întregime cu această lume. Şi aceasta nu este singura întâmplare de felul acesta ….
Chiar eu am auzit un om, care încă mai trăieste si astăzi, care a trecut prin moarte clinică. Oamenii credeau că a murit, dar după ce a revenit la viaţă, le-a povestit toate cele câte spuseseră ei, si cum se miscau, cu toate amănuntele.
Omul nu este numai acest trup, materie, ţărână. Omul este alcătuit din trup si suflet. Iar sufletul nu moare ca trupul; el vede si stie toate ….
Există viaţă după moarte sau nu? În cele din urmă totul depinde de credinţă. Dacă există viaţă acolo, primim asta prin credinţă, dacă nu există viaţă acolo, tot prin credinţă primim si aceasta. Dar pentru a spune cu siguranţă, cum spune băiatul (pomenit mai sus) … omul trebuie să meargă acolo. Şi atâta vreme cât noi nu am mers, unii au credinţă, pentru care se bucură si fac fapte bune; în vreme ce alţii, întocmai ca dracii, cred si tremură. Toţi necredinciosii tremură în faţa morţii, si oricât de mulţi medici ar fi, si oricât si-ar lungi viaţa asta pământească, nu există nici un chip de a scăpa de moarte. Omul poate scăpa de moarte numai prin credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.

ANEXA III

Răspuns unei critici

Intrucat cartea de faţă s-a tipărit în serial în The Orthodox Word, editorul unui alt periodic ortodox a început să publice o lungă serie de atacuri la învăţătura vieţii după moarte, care se înfăţisează aici (The Tlingit Herald , publicat de Biserica Ortodoxă americană Sf. Nectarie, Seattle, Washington; vol. 5, nr. 6 si numerele următoare). Aceste atacuri nu erau îndreptate numai împotriva învăţăturii din această carte, ci si împotriva învăţăturii arătate în publicaţiile Mânăstirii Sfânta Treime din Jordanville, New York (mai ales în publicaţia Orthodox Life din ianuarie -februarie, 1978, brosura „De necrezut pentru mulţi dar de fapt o întâmplare adevărată”, care a apărut în Orthodox Life pentru iulie – august, 1976, si antologia Taine vesnice dincolo de mormânt); împotriva predicii Arhiepiscopului Ioan Maximovici, împotriva „Vieţii după moarte” care a apărut în The Orthodox Word, 1971, nr. 4, si este retipărită mai sus în Cap. X al acestei cărţi; împotriva întregii învăţături a Episcopului Ignatie Brianceaninov, care a însufleţit această carte; si în general, împotriva învăţăturii care a fost înfăţisată în atât de multe izvoare ortodoxe din ultimele câteva veacuri si exprimă cucernicia vie a credinţei ortodoxe, chiar si în zilele noastre.
După ce am citit aceste atacuri, nu am considerat că trebuie să schimb ceva din cele ce scrisesem aici; am mai adăugat câteva paragrafe ici si colo pentru a lămuri mai bine învăţătura ortodoxă care, cred eu, este batjocorită cu nedreptate si este socotită gresit în aceste atacuri.
Nu vom urmări să răspundem punct cu punct acestui critic.
Citatele Patristice pe care le alege nu au avut niciodată înţelesul pe care îl dă el si singurul răspuns care se poate da aici, este că el le-a folosit gresit. Astfel, de exemplu: toate citatele care arată că omul este alcătuit atât din suflet cât si din trup (7, 2, pag. 26, etc.) – ceea ce nimeni nu neagă -nu spun nimic împotriva activităţii independente a sufletului după moarte, ceea ce se vede foarte limpede, fără nici o „împotrivire”, dacă omul are încredere în izvoarele ortodoxe. Locurile cele multe din Scriptură, cât si din textele Patristice, unde moartea este exprimată metaforic ca un „somn”, nu spune nimic despre „adevărul neabătut” al acestei metafore, pe care l-au învăţat numai foarte puţini învăţători crestini de-a lungul veacurilor, si de bună seamă, nu se potriveste cu învăţătura primită de Biserică, etc. O culegere de „texte doveditoare” se îndreptăţeste numai dacă dovedeste cu adevărat o problemă care este socotită în diferite feluri, nu dacă aceasta spune ceva puţin altfel, sau nu vorbeste limpede si lămurit, despre această problemă.
În vreme ce, pe de o parte criticul strânge citate multe, care adesea sunt lipsite de orice legătură cu problema, tehnica lui de combatere cea mai obisnuită este de a-i îndepărta pe cei ce se împotrivesc lor, cu vorbe multe, care fie că nu lămuresc nimic, fie în mod evident contrazic o mare parte din cele ce sunt limpezi. Astfel, dacă criticul doreste să nu fie de acord cu posibilitatea vorbirii cu morţii de către cei care s-au întors din moarte la viaţă, el spune hotărât: „Aceste lucruri pur si simplu nu sunt cu putinţă” (vol. 5, nr. 6, pag. 25) -cu toate că literatura ortodoxă cuprinde numeroase asemenea vorbiri cu morţii; dacă criticul vrea să tăgăduiască faptul că oamenii văd draci după moarte, zice: „Părinţii nu ne învaţă asemenea lucruri” (6, 12, pag. 24) -cu toate că există, de pildă, numeroase trimiteri Patristice la „vămile văzduhului”, care se întâlnesc după moarte. Dacă criticul socoteste că există cu adevărat cele ce se arată limpede, dar acestea sunt deosebite de părerea lui, el se împotriveste cu împotrivire tăioasă: toate sunt „alegorii” sau „născociri pilduitoare” (5, 6, pag. 26).
Criticului îi mai plac argumentele chinuitoare ad hominem care încearcă să nu aibă încredere în cineva, care nu are aceeasi părere cu el: „Este interesant că unii oameni, împreună cu catolicii, par să creadă că Scriptura trebuie neapărat să se potrivească cu adevărul” (6, 12, pag. 30) -asta se spune într-un context în care el a îndepărtat deja învăţătura Episcopului Ignatie Brianceaninov, care, cel puţin indirect, este acuzat astfel că nesocoteste Scripturile. Cei care nu sunt de acord cu criticul, se expun la defăimări cu astfel de însusiri batjocoritoare ca „origenistic” (6, 12, pag. 31) sau „hulitor” (5, 6, pag. 23), si despre cei ce le stau împotrivă spun că au o „minte platonic -origenistică” sau că se află „sub mare influenţă latino -scolastic -elenistică, într-o stare de înselare duhovnicească … sau pur si simplu, sunt adânc necunoscători” (6, 12, pag. 39).
Se poate vedea deja că nu este foarte înaltă treapta polemică a criticului, în atacurile sale împotriva autorităţilor teologice ortodoxe de seamă. Dar fiindcă acest critic, în felul său, pare să oglindească părerile gresite ale unor ortodocsi, care nu cunosc literatura ortodoxă, care înfăţisează viaţa după moarte, poate fi de folos să răspundem la unele critici pe care acesta le face învăţăturii ortodoxe tradiţionale despre viaţa după moarte.

1. „Nepotrivirile” din literatura ortodoxă cu privire la sufletul după moarte
Cu toate că există părerea obisnuită că literatura ortodoxă despre viaţa după moarte este „naivă” si „simplă”, dacă cineva se uită cu atenţie, descoperă că este de fapt foarte tainică si „adâncită”. Este adevărat, o parte poate fi citită chiar si de un copil cu mintea pe care o are el -ca „poveste” minunată, pe aceeasi treaptă pe care se află si alte întâmplări din Vieţile sfinţilor (unde se află o parte din literatura ortodoxă după moarte). Dar aceste lucruri trebuie să ne fie transmise de către Biserică nu pentru aceste însusiri „de poveste”, ci tocmai pentru că este adevărat; si într-adevăr, un izvor de căpetenie al acestei literaturi sunt lucrările de asceză ale Sfinţilor Părinţi, unde este înfăţisată această învăţătură într-un chip foarte obiectiv si direct, si nici pe departe în formă de „poveste”. De aceea, o cercetare mai „profundă” a acestei literaturi poate să fie de folos. Am încercat să facem acest lucru în Capitolul VI al acestei cărţi, în subcapitolul „Cum să înţelegem vămile văzduhului”, unde, urmând lămuririle Sfântului Grigorie Dialogul si ale altor ortodocsi cu putere, care au cercetat aceste probleme, am făcut deosebirea între realitatea spiritualăpe care o cunoaste sufletul după moarte si mijloacele figurative sau interpretative , care sunt folosite uneori pentru a arăta acest adevăr spiritual. Credinciosul ortodox, care pricepe cu usurinţă acest fel de literatură (despre care a auzit adesea din copilărie), o citeste de îndată la nivelul la care se află, si tălmăceste imaginile arătate potrivit înţelegerii sale spirituale. „Sacii cu aur”, „rugii de lemn”, „sălasurile de aur” si lucruri din astea din cealaltă lume, nu sunt socotite de cititorii adulţi în sens neabătut, iar încercarea criticului nostru, de a nesocoti asemenea izvoare ortodoxe pentru că acestea cuprind asemenea mijloace figurative, dă la iveală numai faptul că el nu stie cum să citească aceste izvoare.
Astfel, multe dintre presupusele „nepotriviri” din literatura ortodoxă despre lumea cealaltă, există în mintea acelora care încearcă să citească această literatură într-un chip prea neabătut -căci cei adulţi încearcă în chip nefiresc să o înţeleagă copilăreste.
Pe de altă parte, alte „nepotriviri” nu sunt de loc nepotriviri. Faptul că unii sfinţi si alţii, ale căror povestiri sunt acceptate în Biserică, vorbesc despre experienţa lor de „după moarte” iar alţii nu, nu mai este deloc o „nepotrivire”, ci faptul că unii sfinţi se opun să le fie mutate moastele, în vreme ce alţii binecuvintează asemenea mutare: aceasta este o problemă de nevoi si de împrejurări individuale. Criticul dă exemplul Sfântului Atanasie cel Înviat din Pesterile Kievului, care nu grăia nimic despre cele ce i se întâmplaseră lui după moarte, si se foloseste de aceasta ca să susţină cu tărie: „Asemenea oameni nici nu ne-au povestit niciodată nimic despre cele ce s-au întâmplat” (7, 1, pag. 31; sublinierea îi aparţine lui). Dar ostasul Taxiot (Vieţile sfinţilor, 28 martie), Sf. Salvie de Albi si mulţi alţii au vorbit despre experienţa lor, si de bună seamă, că tăgăduirea mărturiei lor, este socotinţa cea mai simplă si „selectivă” a izvoarelor. Unii, ca Sf. Salvie, au sovăit la început dacă să vorbească sau nu despre această experienţă, dar cu toate astea au vorbit; si lucrul acesta, departe de a dovedi că nu există asemenea lucruri ca experienţele după moarte, arată cât de bogată este această experienţă si cât de greu este să vorbesti despre aceasta cu cei
vii. Iarăsi, faptul că mulţi Părinţi (si Biserica în general) atenţionează împotriva primirii vedeniilor drăcesti (si uneori, din pricina unor împrejurări oarecare, fac aceasta cu cuvinte foarte hotărâte) nu „contrazice” câtusi de puţin faptul că multe vedenii adevărate sunt primite în Biserică.
În atacurile sale, criticul foloseste, adesea neîntemeiat, afirmaţii generale Patristice, scoase din context, si le alătură unei situaţii anume, cu care nu se potrivesc. Când Sf. Ioan Gură de Aur, de pildă, în Omilia 28, 3 la Sf. Matei zice „nu-i este cu putinţă sufletului să plece din trup si să umble pe aici,” vorbeste împotriva ideii păgâne că sufletele morţilor se pot face draci si pot să rămână pe pământ la nesfârsit; dar acest adevăr general, cu nici un chip nu se împotriveste si nici măcar nu se referă la faptul că, asa cum arată multe mărturii ortodoxe, multe suflete rămân într-adevăr în preajma pământului vreme de câteva ceasuri ori zile, după moarte, înainte de a pleca cu adevărat către „altă” lume. În acelasi fragment, Sf. Ioan Gură de Aur adaugă faptul că „după iesirea din trup, sufletele noastre sunt duse întrun loc, unde nu mai au putere de la ele să se întoarcă” -si aceasta iarăsi nu contrazice faptul că, la porunca lui Dumnezeu si pentru scopurile Sale, unele suflete se arată într-adevăr celor vii (vezi articolul de mai sus, al lui Photios Kontoglou din Anexa II).
Iarăsi, faptul că Hristos a curăţat văzduhul de răutatea dracilor, după cum ne învaţă Sf. Atanasie cel Mare, nu tăgăduieste cu nici un chip existenţa vămilor dracilor din văzduh, asa cum pretinde criticul (6, 8-9, pag. 13); într-adevăr, în alt loc, criticul citează din învăţătura ortodoxă, că duhurile rele care se află în văzduh aduc multe ispite si închipuiri (6, 6-7, pag. 33). Învăţătura Bisericii ne spune că înainte de răscumpărarea săvârsită de Hristos, nimeni nu putea trece prin văzduh către cer, calea fiind închisă de către draci, si toţi oamenii se duceau jos în iad, acum oamenilor le este cu putinţă să treacă printre dracii văzduhului, si puterea lor este acum mărginită la oamenii ale căror păcate le-au adus osânda. La fel, stim că desi Hristos „a zdrobit puterea iadului” (Condacul Pastelui), oricare dintre noi poate să cadă în iad neprimind mântuirea în Hristos.
Şi iarăsi, faptul că războiul nostru duhovnicesc împotriva „stăpâniilor si puterilor” are loc în această viaţă, nu se contrazice cu nici un chip faptului că acest război se arată si când plecăm din această viaţă. Subcapitolul intitulat „Vămile trăite înainte de moarte” din Capitolul VI explică legătura dintre aceste două laturi ale războiul nevăzut ortodox.
Faptul că pomenirile care se fac în cea de a treia, a noua si cea de a patruzecea zi pentru morţi se explică uneori prin simbolismul Treimii, al celor nouă cete îngeresti, si Înălţarea lui Hristos, în nici un chip nu tăgăduieste faptul că aceste zile sunt legate si de cele ce se întâmplă cu sufletul în acele zile (după „modelul” înfăţisat în Capitolul X). Nici o explicaţie nu este dogmă, nici una nu se „împotriveste” celeilalte. Crestinul ortodox nu trebuie să respingă nici una dintre ele.
Faptul de netăgăduit, că soarta noastră după moarte atârnă de cele ce facem în viaţa aceasta nu se împotriveste deloc faptului, de asemenea de netăgăduit, că rugăciunea pentru morţi poate să le usureze soarta si chiar le poate schimba starea, potrivit învăţăturii ortodoxe pe care a lămurit-o Sf. Marcu al Efesului si Biserica Ortodoxă în general (vezi mai sus, Capitolul X si Anexa I). Criticul este atât de pornit să afle „contradicţii” în cadrul acestei învăţături, că le găseste chiar la unul si acelasi învăţător ortodox, spunând că Sf. Ioan de Kronstadt ne învaţă uneori „înţelegerea Patristică” iar alteori „conceptul scolastic” (7, 3, pag. 28). Sf. Marcu al Efesului se face de asemenea vinovat de aceeasi „contradicţie”; căci, în vreme ce face afirmaţii despre rugăciunea pentru morţi, pe care criticul le consideră că sunt „Patristice”, el mai spune limpede că „sufletele celor plecaţi si sloboziţi prin rugăciune de la închiderea în iad, ca dintr-o temniţă oarecare” (vezi mai sus, pag. 197), pe care criticul îl consideră ca un „concept scolastic”, căci el socoteste că nu este cu putinţă ca rugăciunile pentru morţi să le poată schimba starea si să primească odihna pentru ele (7, 3, pag. 23).
Răspunsul la toate astea si multe alte presupuse „nepotriviri” pe care criticul socoteste că le-a găsit în învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte, se poate afla citind textele ortodoxe mai cu dreptate iar nu cu mintea strâmtorată. Textele Patristice si hagiografice nu se „contrazic” unele pe altele; dacă vom citi literatura ortodoxă despre viaţa după moarte mai adânc si în întregime, vom afla că nu textele sunt problema, ci faptul că noi nu le pricepem în chip desăvârsit.

2. Există vreo experienţă „în afara trupului” (fie înainte sau după moarte), sau o „altă lume” în care sălăsluiesc sufletele?
Părerea criticului despre experienţele „în afara trupului” este hotărâtă: „Aceste lucruri, pur si simplu, nu sunt cu putinţă” (5, 6, pag. 25). Nu vine cu nici o lămurire pentru această afirmaţie, ci spune numai părerea lui, că toate textele ortodoxe care vorbesc despre asemenea lucruri sunt „alegorii” sau „fabule morale” (5, 6, pag. 26). Cerul, raiul, si iadul nu sunt „locuri”, după el, ci numai „stări” (6, 2, pag. 22), „sufletul nu poate lucra singur, ci numai cu ajutorul trupului” (6, 8-9, pag. 22), si de aceea nu numai că nu poate exista în nici un „loc” după moarte, dar nici măcar nu poate lucra deloc (6, 8-9, pag. 19); „să socotim că acest sălas complex se află dincolo de moarte este nebunie curată” (6, 6-7, pag. 34).
Dar, este într-adevăr cu putinţă ca sufletul în sine, să nu fie nimic decât „spiritualitate” si „odihnă” si să nu aibă nici un fel de chip „în afară”, nici un „loc” unde să lucreze? Aceasta este de bună seamă o învăţătură de bază pentru crestinismul ortodox si, dacă este adevărată, va cere desigur, (asa cum spune deja criticul) o reinterpretare temeinică, si fireste, revizuirea textelor Patristice si hagiografice, care descriu lucrările sufletului în chip „văzut” cu adevărat – care cunoaste, vede, vorbeste, etc.
Acum, trebuie spus un lucru (după cum spun autorităţile ortodoxiei care au cercetat aceste probleme neîncetat), că omul trebuie să citească cu mare atenţie textele ortodoxe despre lumea cealaltă si viaţa după moarte, si să nu socotească în chip prea neabătut sau pământesc, căci acea realitate este în multe feluri de bază, foarte deosebită de realitatea pământească; dar este cu totul altceva să „nesocotesti” toate aceste texte si să tăgăduiesti faptul că ele se arată într-o măsurăoarecare în chip văzut, si nu sunt nimic altceva decât „alegorii” si „fabule”. Literatura ortodoxă despre acest subiect, înfăţisează acea realitate asa cum se arată persoanei care trece prin asemenea experienţe, iar Biserica Ortodoxă împreună cu credinciosii au primit întotdeauna aceste descrieri ca fiind cu dreptate după adevăr, chiar în vreme ce ţin cont de firea deosebită, din altă lume, a acestei realităţi.
Probabil nu întrecem măsura dacă spunem că nici un autor ortodox nu a fost vreodată atât de dogmatic în descrierea firii acestei realităţi din altă lume, asa cum este acest critic, când o tăgăduieste în întregime. Aici nu se poate pune problema afirmaţiilor ferme. Vorbind despre propriile sale experienţe duhovnicesti în termenii cei mai generali, Sf. Pavel are grijă să spună „fie în trup, nu stiu, fie în afară de trup, nu stiu, Dumnezeu stie” (II Cor. 12, 2). Sf. Ioan Gură de Aur arată aceeasi prudenţă când interpretează acest pasaj: „Dacă numai mintea si sufletul s-ar ridica, în vreme ce trupul ar rămâne mort? Ori a fost si trupul ridicat? Asta nu se poate spune sigur. Dacă Apostolul Pavel, care a fost răpit si a fost slăvit cu atât de multe descoperiri de negrăit, nu cunostea aceasta, cu atât mai puţin stim noi …. Şi dacă cineva ar spune: Cum se poate să fii răpit în afară de trup? Îl voi întreba: Cum este cu putinţă să fii răpit în trup? Cea din urmă situaţie este si mai grea decât cea dintâi, dacă cineva trebuie să o cerceteze după judecată si nu să asculte de credinţă” (Omilia 26, 1 la II Corinteni, în volumul 10, 1 al Operelor în lb. rusă, Sankt Petersburg, 1904, pag. 690).
La fel, Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos, povestind despre starea pe care a avut-o în experienţa sa din cer, zice: „Mam văzut ca si cum nu as fi avut trup, căci nu simţeam trupul …. Aparent mă aflam în trup, dar nu simţeam greutatea trupului; nu am simţit nici un fel de nevoi firesti în vremea celor două săptămâni cât am fost răpit. Asta mă face să cred că nu eram în trup. Nu stiu cum să spun sigur; numai Dumnezeu stie asta, Cunoscătorul inimilor” (din Viaţa sa completă scrisă de Nichifor, citată în Episcopul Ignatie, vol. III, pag. 88).
Asemenea puteri ortodoxe, deci -un Apostol, un mare Părinte, un Sfânt cu viaţă prea râvnitoare -toţi socotesc că este cu putinţă să vorbesti despre o experienţă a raiului care se poate petrece „în afara trupului”; si din cuvintele lor este limpede, de bună seamă, că asemenea experienţe, fie că sunt „în” sau „în afară” de trup, au ceva trupeste si văzut -altfel nu ar mai fi nevoie să se vorbească deloc despre trup în legătură cu ele. În această carte am încercat să înfăţisăm aceste experienţe cât mai simplu cu putinţă, într-un limbaj al izvoarelor ortodoxe, fără să încercăm să dăm o definiţie precisă acestei stări. Episcopul Teofan Zăvorâtul, în comentariul său la afirmaţia Sfântului Pavel din II Corinteni 12, 2, spune poate atât cât trebuie să se spună despre acest subiect: „În lăuntrul sau în adâncurile lumii pe care o vedem, se ascunde o altă lume, la fel de adevărată ca aceasta -fie că este spirituală ori materială în chip minunat, Dumnezeu stie; este sigur că în acea lume sălăsluiesc îngerii si sfinţii …. El (Sf. Pavel) nu poate spune dacă a fost răpit în trup ori în afara trupului; el spune că numai Dumnezeu stie aceasta. Este limpede că nouă această cunoastere nu ne este de folos …. Nu ne este de trebuinţă să cunoastem neabătut aceste amănunte, si nu ne putem astepta ca cineva să spună cu siguranţă desăvârsită, când Apostolul Pavel însusi păstrează tăcerea” (Episcopul Teofan, Comentariu la Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către corinteni , Moscova, 1894, pag. 401-403).
Probabil că fiecare cititor ortodox care află unele lucruri despre „lumea cealaltă” din Vieţile sfinţilor, este într-o măsură constient că firea acestei lumi si acestor experienţe nu trebuie să se definească cu precizie; felul în care sunt arătate în aceste izvoare este cel mai potrivit si curat în care se pot arăta pe înţelesul lumii acesteia. Încercarea de a tăgădui aceste experienţe si a le numi „alegorii” sau „fabule”, si de a defini neabătut faptul că nu se pot întâmpla asa cum s-a spus, nu are nici o îndreptăţire în învăţătura si tradiţia ortodoxă.

3. Sufletul „doarme” după moarte?
Criticul se opune atât de mult lucrărilor sufletului din lumea cealaltă, mai ales după moarte, asa cum se arată în multe Vieţi ale sfinţilor, că sfârseste prin a învăţa o întreagă doctrină despre „odihna” sufletului sau „somnul” care este după moarte -un procedeu care arată că aceste lucrări sunt pur si simplu cu neputinţă! El spune: „Asa cum se înţelege în ortodoxie, la moarte, sufletul este ţinut pentru a i se hotărî o stare de odihnă prin lucrarea voii lui Dumnezeu, si intră într-o stare de nelucrare, un fel de somn în care nu lucrează, nu aude, nu vede” (6, 3-9, pag. 19); sufletul care se află în această stare „nu poate sti nimic, nici nu-si poate aduce aminte nimic” (6, 2, pag. 23).
Chiar printre heterodocsi, o asemenea doctrină a „sufletului după moarte” se găseste numai la câteva secte care se află departe de crestinismul istoric (martorii lui Iehova, adventistii de ziua a saptea); de aceea, ne miră să găsim că se spune aici foarte hotărât ortodox! Dacă unul sau doi învăţători de început ai Bisericii (Afraate al Siriei, Sf. Anastasie al Sinaiului), asa cum pretinde criticul, au învăţat si pe alţii poate, asemenea doctrină într-un chip nedeslusit, este foarte limpede că Biserica Ortodoxă nu i-a urmat niciodată, ci prin sfintele sale slujbe, prin lucrările marilor ei părinţi, prin tratatele ascetice si prin Vieţile sfinţilor a învăţat foarte lămurit că sufletul este lucrător si „treaz” după moarte, că omul se înfricosează cu dreptate de învăţătura neabătută a criticului.
Se pare că ideea criticului despre „somnul” sufletului este schimbătoare, definind-o uneori în termenii unui limbaj „isihast” înflăcărat, care îi îndulceste asprimea într-o măsură oarecare; dar cel puţin spune cu statornicie că presupusul „somn” al sufletului după moarte face cu totulcu neputinţă orice experienţe ale sufletului „în afară”. Şi atâta vreme cât continuă să vorbească despre moarte ca despre o stare de „nelucrare”, în care sufletul „nu poate cunoaste nimic, nici nu-si poate aduce aminte nimic”, este limpede că pentru el cuvântul „somn” are un înţeles care este mai mult decât metaforic.
Cercetând vieţile părinţilor, vom afla mici amănunte pentru care să aducem „împotriviri” acestei doctrine, căci aceasta a fost socotită cu dreptate si adâncime în Biserică, ca să fie nevoie de vreo împotrivire. În Capitolul X al acestei cărţi, am spus că învăţătura Sfântului Ambrozie, după care sufletul este „mai lucrător” când este slobozit din trup după moarte, afirmaţia Sfântului Avva Dorotei, că sufletul „îsi aduce aminte de toate la iesirea din acest trup mai limpede si mai deslusit, odată ce este scăpat din desertăciunea trupului”, si învăţătura Sfântului Ioan Casian că sufletul „se face mai viu” după moarte; si se mai pot afla afirmaţii asemănătoare la mulţi părinţi. Dar asemenea menţionări sunt numai o mică parte a mărturiilor ortodoxe care neagă teoria „sufletului care doarme”. Toată evlavia si practica ortodoxă a rugăciunii pentru morţi presupune, de bună seamă, faptul că sufletele sunt „treze” în lumea cealaltă si că soarta lor se poate schimba; chemarea ortodoxă către sfinţi în rugăciune si răspunsul sfinţilor la această rugăciune este de neconceput fără lucrarea constientă a sfinţilor din cer; literatura ortodoxă bogată despre lucrările sfinţilor după moarte nu poate fi aruncată pur si simplu si socotită „fabule”. Dacă criticul are dreptate, atunci, de bună seamă, că Biserica „a gresit” vreme de câteva veacuri.
Criticul a încercat să obţină o situaţie de privilegiu din faptul că Biserica Ortodoxă despre viaţa după moarte are multe elemente care nu sunt „definite cu precizie” -nu pentru că Biserica nu stie ce crede despre această problemă, ci pentru că adevărul celeilalte lumi (ca să mai spunem o dată ce este limpede) este foarte deosebit de adevărul acestei lumi si nu se lasă cu usurinţă criticii „dogmatice” adusă de critic. Legătura vie a sfinţilor din cer si uneori si a altor morţi, cu Biserica pământească, se cunoaste în cucernicia si experienţa crestinilor ortodocsi si nu are nevoie să fie definită cu precizie; dar ca să socotim că această lipsă a unei „definiţii precise” este o îndreptăţire pentru teoria că sufletele, chiar si cele ale sfinţilor, se află într-o stare de „odihnă” care împiedică orice legătură „în afară” cu oamenii de pe pământ, de bună seamă că trece peste marginile îngăduite asupra credinţei crestin ortodoxe.
Printre celelalte experienţe „după moarte” pe care le atacă teoria „sufletului care doarme”, este cea în care crede Biserica chiar dintru început: pogorârea lui Hristos cel mort în iad. „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, si pe Scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl si cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce esti necuprins” (Troparul Ceasurilor Pastilor, care se citeste ca una dintre rugăciunile de taină după Heruvic la Sfânta Liturghie). Cei dintâi crestini stiau fără nici o îndoială că Hristos, pe când „dormea” în mormânt (cum se spune în Exapostilarionul Pastilor, Condacul din Sfânta si Marea Sâmbătă, etc.), S-a coborât si a propovăduit si duhurilor ţinute în închisoare (iadul) (I Petru 3, 19). Şi aceasta este „alegorie”? Predania Bisericii este de asemenea foarte puternică fiindcă, chiar înainte de aceasta, „Drept aceea, pentru adevăr nevoindute, bucurându-te, bine ai vestit si celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce s-a arătat în trup”, după cum spune troparul pentru pomenirea Tăierii cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul. Şi ce a fost ceea ce au văzut cei trei ucenici pe Muntele Schimbării la faţă, când l-au văzut pe Moise, dacă nu era sufletul lui, care s-a arătat în chip „văzut” (Matei 17, 3)? Într-adevăr, această lucrare
întăreste sovăiala Sfântului Pavel nestiind dacă vedenia cerului pe care a avut-o, s-a petrecut pe când era „în” trup ori „în afara” trupului -căci Ilie sălăsluieste în cer „în” trup, căci nu murise niciodată, în vreme ce Moise se află acolo „în afara trupului”, trupul său aflându-se în mormânt; dar amândoi s-au arătat la Schimbarea la faţă a lui Hristos. Noi cei care vieţuim pe pământ, nici măcar nu putem spune care este deosebirea între aceste două stări, dar nici nu este nevoie. Simpla descriere a acestor lucrări, cât si experienţele „morţilor” din cealaltă lume, ne dau în chip limpede cea mai bună înţelegere a acestor probleme, si nu este nevoie să încercăm să le înţelegem în nici un alt chip decât în chipul acela simplu, în care ni le arată Biserica.
Se pare că, criticul a căzut în propria sa acuzaţie pe care a făcut-o împotriva altora: el a luat un chip, acela al „somnului” morţii, care este în general primit în Biserică precum o metaforă si a socotit-o ca pe un „adevăr neabătut”. Adesea el nici nu vede că tocmai izvoarele pe care le pomeneste pentru a-si sprijini ideea, sunt, dimpotrivă, cea mai sigură combatere a teoriei sale. Îl citează pe Sf. Marcu al Efesului (folosind traducerea noastră care a apărut mai întâi în The Orthodox Word, nr. 79, pag. 90) că drepţii „se află în cer cu îngerii înaintea lui Dumnezeu, si deja ca si cum ar fi în raiul din care a căzut Adam (în care tâlharul cel pocăit a intrat înaintea altora) si adesea ne vizitează în bisericile care le sunt închinate lor, si îi ascultă pe cei care îi cheamă si se roagă pentru ei lui Dumnezeu …. (6, 12, pag. 18). Dacă toate astea (care de bună seamă, înseamnă lucrare „văzută”) le poate face sufletul care de fapt „doarme” -adică, într-o „stare de inactivitate în care nu face nimic, nu aude, nu vede” (6, 8-9, pag. 19) -atunci teoria „sufletului care doarme” nu este adevărată, căci nu lămureste nimic, si potrivnicul numai îi ameţeste pe credinciosi folosindu-se de aceasta.

4. Vămile văzduhului sunt „închipuite”?
Cea mai mare mânie a criticului se îndreaptă împotriva învăţăturii ascetice ortodoxe despre vămile drăcesti pe care le întâlneste sufletul după moarte si se bănuieste că acesta vrea să înlăture cu totul conceptul despre ele, ceea ce l-a dus la o teorie contradictorie asa cum este aceea a „sufletului care doarme”. Limbajul pe care îl foloseste pentru a descrie vămile este foarte hotărât si chiar nemoderat. El vorbeste despre „vămile de după moarte închipuite” (6, 8-9, pag. 18) si numeste relatările despre acestea, care se află în literatura ortodoxă, „povesti din locuri pustii” (6, 8-9, pag. 24) si „povesti de groază bine calculate ca să arunce sufletul în deznădejde si necredinţă” (7, 1, pag. 33); „mitul vămilor este … cu totul străin de Dumnezeu si de Sfânta Sa Biserică” (7, 1, pag. 23). Dar când încearcă să spună cum a înţeles el vămile, izbuteste să facă doar o strâmbătură fără noimă, că nici măcar nu se poate crede că a citit textele despre care vorbeste. Pentru el relatările despre vămi „ar trebui să ne facă să credem că satan stăpâneste ‘calea către Împărăţia lui Dumnezeu’ si poate să strângă plată de la cei care călătoresc pe ea …. Dracii îngăduie trecerea ca să primească ei câstig mai mult decât vrednicia unui sfânt” (6, 2, pag. 22). El crede că vămile descriu „starea unui suflet hoinar care are nevoie de rugăciune pentru odihnă (asa cum credeau păgânii); este o „concepţie ocultă despre călătoria sufletului pentru care s-a plătit prin rugăciuni si milostenii” (6, 2, pag. 26). El caută „mijlociri necunoscute” ca să explice cum un asemenea concept a intrat în Biserica Ortodoxă si concluzionează (totusi, fără să aibă nici un fel de dovadă, pe lângă acelasi fel de asemănări neclare, care îi duc pe antropologi la concluzia că crestinismul este doar un alt „cult al reînvierii” păgâne), că „mitul vămilor este rodul nemijlocit al cultelor astrologiei orientale, care susţin că întreaga zidire nu se află în purtarea de grijă a unui Dumnezeu drept si iubitor” (7, 1, pag. 23); „aceste vămi sunt pur si simplu o schimbare lipsită de judecată a acestor mituri păgâne” (6, 8-9, pag. 24). El consideră că vămile sunt cu adevărat la fel cu doctrina „purgatoriului”, si spune că „deosebirea dintre mitul purgatoriului si acela al vămilor văzduhului stă în aceea că unul dă ispăsire faţă de Dumnezeu prin chinuire trupească, în vreme ce celălalt Îi dă Lui satisfacţia de care are nevoie prin chinuirea minţii” (6, 12, pag. 23).96 Criticul numeste relatarea trecerii Teodorei prin vămi (Vieţile sfinţilor, 26 martie) o „poveste plină de erezie” (6, 8-9, pag. 24) bazată pe „halucinaţie” (7, 2, pag. 14) a cuiva care, în Vechiul Testament, „ar fi fost dus cu dreptate si lovit cu pietre” pentru că „era într-o stare de înselare duhovnicească cumplită” (6, 6-7, pag. 28). (De ce s-ar mânia criticul atât, din pricina istorisirii Teodorei, nu se stie clar; este numai una dintre multe asemenea povestiri, si nu spune nimic deosebit faţă de celelalte – că nu am socotit de folos să pomenesc despre aceasta în capitolul despre vămi.)
Aceste acuzaţii mari sunt păreri personale ale criticului care, compararea vămilor cu “purgatoriul” este, de bună seamă, nepotrivită. Vămile fac parte din învăţătura ascetică ortodoxă si acestea se mărginesc numai la “cercetarea” omului pentru păcatele pe care le-a săvârsit: ele nu dau preţ de “răscumpărare” lui Dumnezeu si scopul lor nu este fără îndoială “chinuirea”. Pe de altă parte, “purgatoriul” este o interpretare catolică legalistă gresită a unui aspect cu totul deosebit al eshatologiei ortodoxe – starea sufletelor în iad (după cercetarea de la vămi) care se poate totusi îmbunătăţi prin rugăciunile Bisericii. Izvoarele catolice nu spun dacă dracii au vreun rost în suferinţele din “purgatoriu”.
de bună seamă, nu aduc nici o evidenţă. Ne mirăm de ce insistă să tâlcuiască vămile în felul său propriu, si nu vrea să le înţeleagă asa cum le-a înţeles Biserica dintotdeauna. Întinarea pe care o săvârseste asupra lor, nu a fost niciodată învăţată în Biserica Ortodoxă, si nu se stie de unde a luat el părerile fără noimă.
Vreme de vreo saisprezece veacuri, Părinţii Bisericii au vorbit de vămi ca parte a învăţăturii ascetice ortodoxe, treapta finală si hotărâtoare a „războiului nevăzut”, pe care îl duce fiecare crestin pe pământ. În aceeasi perioadă de timp, multe Vieţi ale sfinţilor si alte texte ortodoxe au relatat experienţele reale ale crestinilor, atât sfinţi cât si păcătosi, care au întâlnit aceste vămi după moarte (si uneori înainte). Este limpede pentru toţi în afară de copiii cei mici, că numele de „vămi” nu trebuie înţeles în chip neabătut; este o metaforă pe care Părinţii Răsăriteni au socotit-o potrivită pentru descrierea realităţii pe care o descoperă sufletul după moarte. Este iarăsi limpede pentru toţi că unele părţi din descrierile acestor vămi sunt metaforice sau figurative. Cu toate astea, relatările nu sunt nici „alegorice” nici „fabule”, ci relatări simple ale experienţelor personale, făcute în limbajul cel mai potrivit pentru povestitor. Dacă descrierile vămilor par unora că sunt prea „vii”, probabil că spun asta pentru că nu sunt constienţi de adevărata fire a războiului nevăzut, purtat în timpul acestei vieţi. Acum suntem mereu împresuraţi de ispitele si lovirile drăcesti, dar ochii nostri duhovnicesti sunt închisi, si vedem numai urmările lucrărilor lor
-păcatele în care cădem, patimile care cresc în noi. Dar după moarte, ochii sufletului sunt deschisi spre realitatea duhovnicească si văd (de obicei pentru prima oară) adevăratele fiinţe, care ne-au lovit de-a lungul vieţii.
În toate istorisirile ortodoxe despre vămi nu se găseste nici un fel de păgânism, nici un fel de ocultism, nici un fel de „astrologie orientală”, nici un fel de „purgatoriu”. Mai degrabă, aceste vămi ne învaţă despre răspunderea fiecărui om pentru păcatele sale, despre faptul că la moarte este o încheiere a socotelii biruinţei sau înfrângerii în războiul împotriva păcatului (Judecata particulară), si că dracii care l-au ispitit toată viaţa, vin cu cea din urmă lovitură a lor, la sfârsitul vieţii omului, dar au putere numai asupra acelora care nu au luptat destul în războiul nevăzut din această viaţă.
Cât priveste formele literare în care sunt exprimate, vămile se află si în sfintele slujbe ale Bisericii (poezia Bisericii), în scrierile ascetice ale părinţilor si în Vieţile sfinţilor. Nici un credincios ortodox nu înţelege nici unul dintre aceste texte cuvânt cu cuvânt, asa cum le înţelege criticul, ci le înţelege cu evlavie si cu frică de Dumnezeu, căutând profit duhovnicesc. Oricare părinte duhovnicesc care a încercat să-si înveţe fiii duhovnicesti întru vechea tradiţie a evlaviei ortodoxe, poate mărturisi înţelesul folositor al izvoarelor ortodoxe care vorbesc despre vămi; într-adevăr, fostul Arhiepiscop Andrei de Novo-Diveevo, părinte duhovnicesc foarte iubit si drept, folosea tocmai cele douăzeci de vămi prin care se povesteste că a trecut Teodora, ca temelie pentru o pregătire folositoare pentru taina spovedaniei fiilor săi duhovnicesti. Dacă aceste texte „nu se potrivesc” cu omul veacului XX, greseala se află în vremurile noastre îndestulate, tolerante, care încurajează necredinţa si purtarea sovăitoare faţă de realitatea cu adevărat înfricosătoare a celeilalte lumi, si mai cu seamă faţă de realitatea iadului si a judecăţii.
Învăţătura vămilor din izvoarele ortodoxe nu a fost numită niciodată „dogmă”, aparţinând mai degrabă tradiţiei cucerniciei ortodoxe; dar asta nu înseamnă că este ceva „fără însemnătate” sau ceva ce este o „problemă personală”. Această învăţătură s-a spus peste tot si în toate vremurile, în Biserică, unde s-a transmis tradiţia ascetică ortodoxă. Dacă această problemă a fost în afara preocupărilor multor teologi ortodocsi din ultima vreme, s-a întâmplat astfel, pentru că mai întâi acesti teologi fac parte din lumea academică si nu sunt legaţi de tradiţia ascetică. Cu toate astea, teologii mai tradiţionali, cât si cei pentru care tradiţia ascetică ortodoxă este un lucru viu, au dat acestui subiect o atenţie aparte. În afară de Biserica Rusă, unde învăţătura vămilor a fost îndelung cercetatăsi apărată de Episcopul Ignatie Brianceaninov, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Macarie al Moscovei, Sf. Ioan de Kronstadt, Arhiepiscopul Ioan Maximovici, Protopopul Mihail Pomazanski si de numerosi alţi învăţători si teologi, cel mai mult a fost întărită în Biserica Sârbă, unde ocupă un loc de cinste în Teologia dogmatică a Arhimandritului Iustin Popovici (vol. III). Cu toate astea, s-a făcut mai cunoscută în ultimii ani, căci traducerile care s-au făcut mai ales din literatura ascetică ortodoxă si sfintele slujbe, sunt mai la îndemână în limbile apusene. Vom da aici câteva fragmente despre vămi, care au apărut în ediţiile englezesti în ultimii ani, despre care încă nu s-a pomenit în această carte:
Din cele Cincizeci de omilii duhovnicesti ale Sf. Macarie cel Mare, una dintre lucrările de temelie ale literaturii ascetice ortodoxe (traducerea lui A. J. Mason, Eastern Orthodox Books, Willits, California, 1974):
Când sufletul omului iese din trup, se petrece o mare taină. Dacă se află sub apăsarea păcatelor, vin cete de draci si îngeri din partea cea de-a stânga, dimpreună cu puterile întunericului si iau sufletul acela si îl ţin în strânsoare, în partea lor. Nimeni nu trebuie să se mire de aceasta. Dacă, pe vremea când vieţuia în această lume, omul a fost înrobit si ascultător faţă de aceia, si s-a făcut rob al lor, cu atât mai mult, când pleacă din lumea aceasta, este ţinut jos si prins în strânsoare, la ei (Omilia 22, pag. 171).
Ca vamesii care stau pe căile strâmte si nu-i lasă din strânsoare pe trecători, luând plată de la ei, tot la fel dracii cercetează sufletele si le ţin în strânsoare; si când acestea ies din trup, dacă nu sunt curăţate cu desăvârsire, aceia nu le suferă să urce spre sălasurile ceresti ca să ajungă la Domnul lor, si sunt aruncate jos de către dracii văzduhului. Dar dacă pe vremea când se află în trup, cu multă osteneală si nevoinţă primesc de la Domnul harul de sus, fără îndoială că faptele acestea, dimpreună cu sufletele, care printr-o vieţuire de fapte bune se află întru odihnă, vor merge la Domnul, după cum a făgăduit El …. (Omilia 43, pag. 274).
Din Scara urcusului divin, un alt text ascetic ortodox obisnuit (traducerea Arhimandritului Lazarus Moore, revizuit de Sfânta Mânăstire a Schimbării la faţă, Boston, 1978):
Alţii (dintre cei care erau pe moarte) au spus cu tânguire: „Vor trece sufletele noastre prin marea de neîndurat a duhurilor văzduhului?” -neavând încredere deplină, dar uitându-se să vadă ce s-a petrecut în acea relatare a întâmplărilor (Treapta 5, pag. 60).
Într-adevăr, „Scrisoarea lui Avva Ioan Raitu”, care este cuvântul introductiv la Scara, arată scopul pentru care s-au scris asemenea cărţi:
Asa cum se înalţă o scară, (această carte) va duce spre porţile Raiului pe nădăjduitorii cei curaţi si neprihăniţi, pentru ca să poată trece nestânjeniţi de duhurile răutăţii, si de stăpânitorii lumii întunericului, si de căpeteniile văzduhului (Ibid., pag. xlii).
Din „Despre trezvie si sfinţenie” de Sf. Isihie Preotul, din volumul I al Filocaliei grecesti complete (traducerea Palmer -Sherrard, Faber si Faber, London, 1979):
Dacă sufletul Îl are în lăuntrul său pe Hristos, nu va fi rusinat de vrăjmasi nici la moarte, când se va ridica spre porţile Raiului. Ci atunci, ca si acum, îi va înfrunta cu îndrăzneală. Dar să nu se ostenească sufletul să-L cheme pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ziua si noaptea până la vremea plecării lui din viaţa aceasta pieritoare, căci El Se va răzbuna de îndată ….
Într-adevăr, El Se va răzbuna atât în această viaţă cât si după plecarea sufletului din trup (# 149, pag. 188).
Va veni ceasul morţii, va veni, si nu vom scăpa de aceasta. Fie ca stăpânitorul lumii acesteia si al văzduhului să găsească faptele noastre cele rele ca fiind puţine si neînsemnate când va veni, ca să nu aibă temeiuri drepte ca să ne osândească pe noi. Altfel vom plânge în desert (# 161, pag. 190).
[Omul cel fără trezvie] nu se poate slobozi de gândurile, cuvintele si faptele cele rele, iar pentru aceste gânduri si fapte, nu-i va sta lui în putinţă să treacă liber de stăpânitorii iadului, când va muri (# 4, pag. 163).
Din „Despre cunoasterea duhovnicească” de Sf. Diadoh al Foticeii:
Dacă nu ne mărturisim păcatele cele fără de voie asa cum trebuie, vom afla în noi o frică nedeslusită, la ceasul morţii. Cei care Îl iubim pe Domnul trebuie să ne rugăm, ca să nu fim cu frică la ceasul acela; căci dacă ne este frică atunci, nu ne va sta în putinţă să trecem nestingheriţi de stăpânitorii lumii celei de jos. Ei vor avea de partea lor frica pe care o va avea sufletul nostru pentru răutăţile noastre, pe care o va ridica asupra noastră. Dar sufletul care se bucură în dragoste de Dumnezeu, la ceasul iesirii din trup, urcă dimpreună cu îngerii păcii, deasupra tuturor cetelor întunericului (# 100, pag. 295).
Din „Texte pentru monahii din India” de Sf. Ioan Carpatul, tot din volumul I din noua traducere a Filocaliei:
Când sufletul iese din trup, vrăjmasul vine ca să-l lovească, răstindu-se la el cumplit, si osândindu-l pentru păcatele sale, cu nemilostivire si înfricosare. Dar dacă sufletul se bucură de dragostea lui Dumnezeu si are credinţă în El, chiar dacă în trecut a fost adesea rănit de păcat, nu este înfricosat de lovirile si ameninţările vrăjmasului. Întărit de Domnul, înflăcărat de bucurie, sporit în curaj de către sfinţii îngeri care îl călăuzesc, împresurat si ocrotit de lumina credinţei, el răspunde diavolului celui rău cu mare îndrăzneală …. Când sufletul zice toate astea fără înfricosare, diavolul întoarce spatele, urlând cu glas si nu poate să se împotrivească numelui lui Hristos (pag. 303-304).
Din Octoih, într-un tropar către Maica Domnului:
… si în ciasul cel înfricosat al morţii, tu mă răpeste de la dracii cei ce mă clevetesc si din toată munca (Slujba miezonopticii de duminică, glasul I, cântarea 7).97
Vedem că unele dintre aceste citate nu sunt întregi si nu dau întreaga învăţătură ortodoxă despre această problemă. Aceasta se datoreste faptului că sunt citate la o învăţătură pe care cei care au scris si cei care citesc texte ascetice si laude, le cunosc deja si pe care le acceptă, si nu este nevoie să „definim” această învăţătură, sau să aducem îndreptăţire, ori de câte ori se pomeneste despre aceasta. Încercarea criticului de a face deosebire între experienţe care au loc „înainte” si cele care au loc „după” moarte, si de a tăgădui tocmai posibilitatea celor care au loc „după” (6, 12, pag. 24), este fără noimă, fiind numai o „deducere logică” din învăţătura sa gresită despre „somnul” sufletului, si nu are nici un sprijin în textele de slujbă ascetice si dumnezeiesti. Adevărul „cercetării” drăcesti este unul si acelasi, iar vămile sunt numai ultima etapă, care uneori începe la sfârsitul acestei vieţi, si uneori numai după moarte.
În literatura ascetică ortodoxă, în Vieţile sfinţilor si în sfintele slujbe, se află nenumărate alte istorisiri despre vămi; cele mai multe dintre acestea nu au fost traduse încă în limba
Nota trad.: Octoih, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Bucuresti, 1912, p. 12.engleză. Când se apleacă asupra acestor texte, criticul se sileste să le socotească, nu după contextul în care se petrec, ci mai degrabă după „deducerile logice” despre viaţa după moarte.
De pildă, citând Rugăciunea Sfântului Eustratie (Slujba miezonopticii de sâmbătă), „Să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi si luminaţi” (6, 12, pag. 23), criticul priveste aceasta ca pe o dovadă că sufletul nu-i vede (si nu poate) să-i vadă pe draci după moarte (aceasta fiindu-i de folos pentru teoria sa, că sufletul „doarme” atunci). Dar pentru oricare cititor nepărtinitor este foarte limpede că asta înseamnă tocmai opusul: că Sfinţii se roagă ca sufletul să nu vadă draci tocmai pentru că aceasta este soarta firească a sufletului după moarte! Lucrul acesta este si mai limpede din întregul context al Rugăciunii Sfântului Eustratie, unde chiar înainte de aceste cuvinte, se află următoarele: „S-a tulburat sufletul meu si dureros îi este să iasă din acest ticălos si spurcat trup al meu. Ca nu cumva vicleanul sfat al celui potrivnic să-l întâmpine si să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine cu nestiinţa si cu stiinţa în viaţa aceasta.”98 Este limpede că învăţătura încercărilor săvârsite de draci după moarte (fie că se numesc „vămi” sau nu), îi era cunoscută Sfântului Eustratie, alcătuind temelia si contextul rugăciunii sale; si de aceea Episcopul Ignatie foloseste această rugăciune ca semn că această învăţătură era foarte cunoscută Bisericii, chiar în această vreme timpurie (începutul veacului al IV-lea) (Episcopul Ignatie, vol. III, pag. 140-141).
Iarăsi, criticul citează răspunsul Sfântului Varsanufie al Gazei către un călugăr, care îi ceruse să-l însoţească „prin văzduh si pe calea pe care eu nu o cunosc”, ca si cum acest răspuns este o respingere a ideii vămilor. Dar încă o dată, este limpede că întregul context, atât al întrebării cât si al răspunsului, se află în vămile văzduhului care se întâlnesc după

Nota trad.: Ceaslov, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1992, p. 43. moarte, si care sunt primite ca ceva firesc , si Sf. Varsanufie, dorind ca Hristos „să săvârsească urcusul sufletului tău în chip nestânjenit si să te învrednicească să te închini Sfintei Treimi cu îndrăzneală, adică, ca unul mântuit” -exprimă numai o parte a învăţăturii generale despre vămi, care se afla în tradiţia ascetică de la Gaza cât si în restul răsăritului. (Sf. Varsanufie si Ioan, Întrebări si răspunsuri, nr. 145). Această întâmplare este folosită si de către Episcopul Ignatie, ca unul dintre multele citate din Sfinţii Părinţi întru apărarea învăţăturii despre vămi (pag. 145).
Iată si alte citate pe care le ia Episcopul Ignatie din Părinţi ai pustiei, care ne învaţă limpede despre vămi:
Sf. Avva Dorotei de Gaza: „Când sufletul este nepăsător, este de folos să se citească des Sfânta Scriptură si predicile Părinţilor purtători de Dumnezeu, care însufleţesc pocăinţa si aducerea aminte de Judecata cea înfricosătoare a lui Dumnezeu, de iesirea sufletului din trup si de puterile înfricosătoare care trebuie să-l întâlnească, dimpreună cu care se săvârseste răul în această viaţă scurtă si ticăloasă” (pag. 146).
Sf. Teognoste, un alt Părinte al Filocaliei : „De neînchipuit si de negrăit este dulceaţa sufletului care iese din trup si i se face cunoscut despre mântuirea sa …. Însoţit de îngerul (care este trimis pentru el), el merge fără piedici prin sălasurile văzduhului, fără nici o tulburare de la duhurile cele rele; cu bucurie si cu îndrăzneală, sufletul urcă cu strigări de recunostinţă către Dumnezeu si vine la sfârsit să se închine Ziditorului său” (pag. 147).
Evagrie Ponticul: „Vino-ţi în simţiri si socoteste cum vei răbda plecarea neasteptată din trup, când îngerii ameninţători vor veni pentru tine si te vor prinde într-un ceas când nici nu te astepţi si la o vreme pe care nici nu
o cunosti! Care vor fi faptele tale pe care le vei trimite înaintea ta în văzduh, când vrăjmasii tăi, care se află în văzduh vor veni să te cerceteze?” (pag. 148-149; Prologue, 27 octombrie).
Sf. Ioan Milostivul: „Când sufletul iese din trup si începe să urce spre cer, este întâmpinat de cete de draci si îi pun în cale multe piedici si încercări. Îl încearcă cum stă cu minciuna, cu defăimarea” (etc. -un zapis lung de păcate potrivit celor douăzeci, date în Viaţa Sfântului Vasile cel Nou). „De-a lungul călătoriei sufletului de la pământ la cer, sfinţii îngeri nu-l pot ajuta; el este ajutat numai de propria sa pocăinţă, de faptele sale cele bune, si mai mult ca toate, de milostenie. Dacă nu ne pocăim pentru fiecare păcat aici, din pricina uitării noastre, atunci prin milostenie putem scăpa de mânia vămilor dracilor” (pag. 143; Prologue, 19 decembrie).
Un alt Părinte al Filocaliei, Sf. Petru Damaschin, vorbeste despre „vremea morţii, când dracii îmi vor înconjura sărmanul meu suflet, ţinând zapisul faptelor celor rele pe care le-am săvârsit” (în Operele sale, Kiev Caves Lavra, 1905, pag. 68).
În sfintele slujbe, asa cum s-a arătat deja, sunt multe rugăciuni, mai cu seamă către Maica Domnului, care arată, sau spun direct învăţătura ascetică despre vămi. Unele dintre ele au fost date până acum în această carte. Ignatie Brianceaninov, dând mai multe asemenea rugăciuni (din Octoih, Euchologion, din rugăciuni la iesirea sufletului, din Acatistele si canoanele către Maica Domnului si feluriţi sfinţi), concluzionează că „învăţătura vămilor se întâlneste ca învăţătură general cunoscută si acceptată în toate sfintele slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Biserica spune si aminteste fiilor săi despre aceasta, pentru a semăna în inimile lor o frică mântuitoare de suflet si pentru a-i pregăti pentru o trecere lipsită de primejdii de la viaţa cea vremelnică la cea vesnică” (vol. III, pag. 149).
Tipic pentru pomenirea vămilor în Mineiele ortodoxe (cele douăsprezece volume ale slujbelor zilnice ale sfinţilor) este troparul din slujba Sfântului Ioan Gură de Aur (27 ianuarie); se află în Canonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Cântarea 5), scris de „Ioan” (de bună seamă Sf. Ioan Damaschin):
Prin stăpânia duhurilor celor rele si prin oastea celor înrobitori din văzduh, dă-mi să trec fără de supărare în vremea iesirii mele ca să strig ţie cu bucurie: bucură-te stăpână; bucură-te, o, nădejdea cea neînfruntată a tuturor.99
Dar nu este nimic păgubitor în cuprinderea mai multor citate din literatura ortodoxă, care a fost vestită în Biserică peste veacuri; Episcopul Ignatie dă asemenea citate pe douăzeci de pagini si se mai pot găsi multe altele. Dar pentru cei cărora nu le place această învăţătură, va fi întotdeauna posibil să o „reinterpreteze” sau să-i aducă strâmbătate. Chiar si criticul nostru este silit să admită existenţa a cel puţin câtorva texte ortodoxe, care arată cercetarea făcută de draci la moarte si totusi acesta îsi apără poziţia sa, că vămile sunt „închipuite”, spunând că „asemenea vedenii se pot ocoli dacă în viaţa aceasta purtăm război si ne pocăim pentru păcatele noastre si agonisim fapte bune” (6, 12, pag. 24). Dar tocmai acesta este înţelesul învăţăturii vămilor pe care el a criticat-o sia tăgăduit-o! Învăţătura vămilor ne este dată tocmai ca să ne ostenim acum, ca să luptăm împotriva dracilor văzduhului în această viaţă -si atunci întâlnirea noastră cu ei după moarte, va fi o biruinţă iar nu
o înfrângere a noastră! Câţi luptători ascetici au fost însufleţiţi să facă aceasta! Dar care dintre noi poate să spună că a câstigat acest război si nu mai trebuie să-i fie frică de cercarea dracilor după moarte?
Cel ce scrie cele de faţă îsi aduce aminte de sfintele slujbe pentru adormirea Arhiepiscopului Ioan Maximovici în 1966, culminând cu slujba înmormântării. Toţi cei ce erau de faţă au

Nota trad.: Mineiul pe ianuarie, Buc., Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bis. Ort. Rom., 1997, p. 412.

simţit că iau parte la înmormântarea unui sfânt. Mâhnirea la plecarea lui a fost înăbusită de bucuria dobândirii unui nou mijlocitor ceresc. Şi încă câţiva dintre ierarhii care erau de faţă, mai ales Episcopul Sava de Edmonton, au însufleţit cea mai înflăcărată rugăciune a oamenilor, pomenind de „vămile înfricosătoare” prin care trebuia să treacă chiar si acest om sfânt, această minune a harului lui Dumnezeu din vremurile noastre.
Nimeni din cei care erau de faţă nu a socotit că numai rugăciunile noastre singure l-au scăpat de „încercările” dracilor, si nimeni nu s-a gândit în mintea sa, să schimbe „vămile” cu niste „case” în cer; ci aceste rugăciuni însufleţeau evlavia înflăcărată a credinciosilor, si fără îndoială, aceasta l-a ajutat să treacă prin aceste vămi. Viaţa omului sfânt cu fapte bune si milostenii, mijlocirea sfinţilor pe care eI i-a slăvit pe pământ, rugăciunea credinciosilor care era, cu adevărat, o altă roadă a dragostei lui pentru ei -fără îndoială toate astea, într-un chip numai de Dumnezeu stiut, si pe care nu trebuie să-l iscodim, l-au ajutat să biruiască lovirile duhurilor celor întunecate ale văzduhului. Când Episcopul Sava a făcut o călătorie la San Francisco, ca să fie de faţă la parastasul de patruzeci de zile de la adormirea Arhiepiscopului Ioan, a spus credinciosilor: „Am venit să mă rog împreună cu voi pentru odihna sufletului său, în această zi importantă si hotărâtoare, ziua când se hotărăste locul unde se va sălăslui sufletul său până la înfricosătoarea Judecată a lui Dumnezeu” (Fer. Ioan, Istoricul cinstirii Arhiepiscopului Ioan Maximovici , St. Herman Brotherhood, 1979, pag. 20) -însufleţea iarăsi rugăciunea credinciosilor, amintind de credinţa învăţăturii ortodoxe despre viaţa după moarte. Crestinii ortodocsi aud rareori asemenea lucruri în zilele noastre, si de aceea trebuie să păstrăm cu sfinţenie legătura pe care o mai avem cu asemenea reprezentanţi ai tradiţiei ascetice ortodoxe.

******************** Scriitorii Bisericii Ortodoxe Ruse au recunoscut, de multă vreme, în împotrivirea faţă de învăţătura vămilor, unul dintre semnele „modernismului” ecleziastic. Astfel, Episcopul Ignatie a acordat o mare parte din acest volum, vieţii după moarte, în apărarea acestei învăţături, care încă mai era respinsă în Rusia, la mijlocul veacului al XIX-lea. Şi întâmplător, potrivnic părerii neîntemeiate a criticului, că vămile sunt acceptate numai de către cei care se află sub „influenţa apuseană”, romano-catolicii si protestanţii din apus nu au nici un fel de cunostinţă despre ceea ce înseamnă vămile, care există numai în învăţătura ascetică ortodoxă, iar atacurile împotriva lor, în Biserica de astăzi, vine tocmai de la cei (ca în seminariile ortodoxe moderne) care sunt foarte „apuseni” în mentalitate si au puţin respect pentru cucernicia ortodoxă tradiţională.

De curând, Protopopul Mihail Pomazanski, poate cel mai mare teolog în viaţă al Bisericii Ortodoxe, a scris un articol în apărarea vămilor, în parte, ca răspuns către criticul de faţă (Rusia Ortodoxă, 1979, nr. 7; traducere engleză în Nikodemos, Summer, 1979). În acest articol, el atenţionează că în societatea noastră contemporană ne-ortodoxă, sunt adesea „probleme ale credinţei noastre (care se) ridică si se tratează dintr-un punct de vedere ne-ortodox de către persoane de alte confesiuni, si uneori de către crestini ortodocsi, care nu mai au o temelie ortodoxă trainică la baza lor …. În ultimii ani, s-a făcut mai demnă de atenţie, o abordare critică a unei serii întregi a opiniilor Bisericii noastre; aceste opinii sunt criticate că sunt ‘primitive’, urmare a unei opinii asupra lumii sau cucerniciei ‘naïve’, si sunt caracterizate prin asemenea cuvinte ca ‘mituri’, ‘vrajă’, si altele asemenea. Este de datoria noastră să răspundem unor asemenea opinii.”
Episcopul Teofan Zăvorâtul dă poate răspunsul cel mai cumpătat si mai asezat, acelora care nu vor să primească învăţătura ascetică ortodoxă: „Oricât de nesăbuită poate să pară ideea vămilor ‘oamenilor celor stiutori’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele” (vezi mai sus, cap. VI, 8).
Vămile nu sunt „fabule morale” făcute pentru „oameni simpli”, asa cum crede criticul (5, 6, pag. 26), nu sunt un „mit” sau o „închipuire” sau o „poveste din locuri pustii”, asa cum spune el -ci o socoteală dreaptă, transmisă prin tradiţia ascetică ortodoxă din veacurile cele dintâi, care îl asteaptă la moarte pe fiecare dintre noi.

Concluzii

Păstrarea tradiţiei de veacuri a cucerniciei ortodoxe în lumea de astăzi, a ajuns o luptă împotriva îndepărtărilor foarte mari de la ea. În cea mai mare parte, ortodocsii au ajuns atât de lumesti, că un preot ortodox care doreste să ducă mai departe si să înveţe această tradiţie este dus la deznădejde chiar din pricina posibilităţii de a împlini aceste îndatoriri. Cei mai mulţi preoţi si episcopi sfârsesc prin a se face ei urmasi ai turmelor lor si a „adapta” tradiţia la desertăciunea turmelor; si astfel tradiţia se ofileste si moare ….
Predicile, cuvântările si cărţile clerului ortodox de astăzi, despre viaţa după moarte, arată că s-a păstrat foarte puţin din învăţătura si cucernicia ortodoxă tradiţională. Când lumea cealaltă este pomenită foarte puţin, numai cu niste cuvinte foarte generale si greoaie, de obicei se face aceasta pentru glume despre „Sf. Petru” si „porţile de mărgăritar”, asa cum se foloseste adesea, de către clerul laic romano-catolic si protestant. Printre mulţi crestini ortodocsi, lumea cealaltă a ajuns ceva îndepărtat si foarte nedeslusit, cu care omul nu are nici o legătură vie si despre care nu poate să spună nimic lămurit.
Biserica bolnavă a Rusiei -probabil din pricina suferinţelor ei, cât si a conservatorismului ei firesc -a păstrat rânduiala ortodoxă tradiţională faţă de lumea cealaltă mult mai bine decât alte Biserici Ortodoxe de astăzi. În lumea liberă, Biserica Rusă din afara Rusiei, este aproape singura care continuă să publice literatura ortodoxă tradiţională despre această problemă, continuând tradiţia din Prologue si alte antologii pioase din vechea Rusie, si fericiţi sunt acei crestini ortodocsi care au acces la această literatură si o pot primi cu simplitate si evlavie, ocolind duhul „împotrivirii” care îi duce pe foarte mulţi, mai cu seamă dintre cei convertiţi, departe de tradiţia si simţirea adevărată a ortodoxiei.
Nu mai trebuie să spunem cât de „învechiţi” îi socoteste lumea -chiar si lumea ortodoxă -pe cei care publică si citesc asemenea literatură. Scopul principal al acestei cărţi a fost acela de a face această literatură „învechită” pe înţeles si potrivită pentru crestinii ortodocsi de astăzi, care nu pot decât să se folosească, citind cele ce au adus asemenea folos duhovnicesc cititorilor crestin ortodocsi vreme de multe veacuri.
Scopul criticului nostru este tocmai invers: să nesocotească în întregime această literatură, să o îndepărteze ca pe o „fabulă morală” sau o „poveste din locuri pustii” si să aducă sfintelor slujbe si Vieţilor sfinţilor o întreagă „împotrivire”, care va sterge toate aceste elemente din oameni. (Vezi, de pildă, încercarea lui, lucrată cu grijă, de a nesocoti Viaţa Sfântului Vasile cel Nou, fiindcă cuprinde descrieri ale vămilor: Tlingit Herald , 7, 2, pag. 14).
Să spunem lucrurilor pe nume: este lucrarea aceluiasi raţionalism apusean , care a atacat Biserica Ortodoxă de atâtea ori în trecut, si i-a dus pe prea mulţi să-si piardă adevărata înţelegere si simţire a crestinismului ortodox. În apusul romanocatolic si protestant, acest atac a fost în întregime biruitor, si oricare dintre Vieţile sfinţilor au fost cu adevărat înlăturate, ca având elemente supranaturale si sunt adesea socotite „fabule morale”. Acuzându-i pe toţi cei care se împotrivesc teoriei lui ca fiind „scolastică”, criticul se dovedeste a fi poate cel mai „scolastic” dintre toţi: teoria sa nu se bazează pe textele clare si simple transmise în Biserică din primele veacuri până la noi, ci pe o serie de „deducţii logice” de-ale sale, care cer o reinterpretare radicală si o revizuire a înţelesului limpede al textelor ortodoxe de bază.
Este destul de rău că tonul si limbajul criticului sunt atât de nepotrivite, că se împotriveste învăţăturii ortodoxe, si că este atât de lipsit de respect faţă de mulţi învăţători ortodocsi drepţi tocmai cei mai buni dintre acei puţini învăţători, care au păstrat vie tradiţia ortodoxă a cucerniciei până în zilele noastre. Iată ce spune, de pildă, despre predica „Viaţă după moarte” a Arhiepiscopului Ioan Maximovici (vezi mai sus, Cap. X, Viaţă după viaţă), om sfânt si mare teolog al zilelor noastre: Este „o poveste din locuri pustii despre iesirea sufletului si urmărirea si chinuirea lui de către draci …. În această poveste, li s-a spus credinciosilor că atunci când moare cineva, trebuie să i se facă de îndată slujbe pentru iesirea sufletului, căci sufletul are mare nevoie de rugăciunile noastre, si moartea este o problemă de mare înfricosare (este limpede că lui Dumnezeu nu I-a stat în putinţă să-l miluiască sau să-l ajute pe sărmanul suflet, fără să fie îndemnat sau trezit de ţipetele si strigătele sufletelor de crestini). Această poveste mai cuprindea o descriere, care era cu adevărat hulitoare, a adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” (6, 2, pag. 22). Numele Arhiepiscopului Ioan nu se pomeneste aici, desi din descriere este foarte limpede, la care predică se referă criticul; dar asemenea limbaj arată o lipsă de respect de neîndurat, indifferent care ar fi autoritatea ortodoxă pe care o loveste!
Dar ce este cu adevărat tragic este faptul că criticul, prin orice mijloace, încearcă să-i lipsească pe crestinii ortodocsi chiar de lucrul care dispare prea repede din mijlocul nostru: cucernicia ortodoxă tradiţională faţă de cealaltă lume, descoperită nu numai în literatura pe care o citim (pe care criticul se străduieste să o discrediteze), ci si mai mult, în purtarea noastră faţă de morţi, si cele ce facem pentru ei. Este limpede din cele de mai sus, că spre deosebire de Arhiepiscopul Ioan, criticul socoteste că este lipsit de însemnătate să ne rugăm pentru cei adormiţi îndată după ce au murit, si crede într-adevăr că sufletul nu are nevoie si nu poate primi folos de la „strigătele si plânsetele” noastre! Cu adevărat, criticul spune că „lucrurile pe care le cerem în numele morţilor sunt numai vestiri ale celor ce vor primi oricum” (7, 3, pag. 27) si nu au nici un efect asupra sorţii lor vesnice, fără să vadă că prin această teorie el nu se împotriveste numai sfinţilor părinţi, ci înlătură si pricina de căpetenie care îi îndeamnă pe oameni să se roage pentru cei morţi.
Ce inimă învârtosată pentru cei morţi! Câtă nemilostivire pentru cei vii! Cât de ne-ortodoxă este o asemenea teorie! De bună seamă că cei care se roagă pentru morţi, nu socotesc câtusi de puţin că rugăciunile lor sunt ca niste „descântece vrăjitoresti” (7, 3, pag. 23) sau ca „mituiri sau mijloace vrăjitoresti pentru a-L sili pe Dumnezeu să fie milostiv” (Ibid., pag. 26), după cum spune criticul cu atâta învârtosare, ci se roagă cu dreaptă credinţă (întocmai ca în rugăciunile pentru orice altceva) că Dumnezeu, în mila Sa, le va da cu adevărat cele ce I se cer. „Lucrarea sporită” a voii lui Dumnezeu si rugăciunile noastre nu pot fi înţelese de către judecata strâmtă, cu adevărat mai învârtosată decât „scolastică”, pe care o are criticul.
Cei care încă mai vieţuiesc după izvoarele ortodoxe tradiţionale sunt foarte puţini în zilele noastre. Este nevoie de ajutor mai sporit pentru înţelegerea acestei cucernicii tradiţionale, nu o slăbire si o deformare a ei si necinstirea celor care îi învaţă pe oameni.
Teoria anti-ortodoxă despre viaţa după moarte a acestui critic, este cu mult mai primejdioasă prin faptul că atinge o patimă foarte ascunsă a lumii contemporane. Învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte este destul de aspră si cere din partea noastră un răspuns foarte cinstit, plin de frica de Dumnezeu. Dar oamenii de astăzi sunt foarte răsfăţaţi si egoisti, si mai degrabă nu vor să audă de asemenea adevăruri aspre ca judecata si răspunderea pentru păcate. Omul se poate simţi mult mai „linistit” cu o teorie însufleţitoare ca „isihasmul”, care spune că Dumnezeu nu este „cu adevărat” atât de aspru cum L-a înfăţisat tradiţia ascetică ortodoxă, că „într-adevăr” nu trebuie să ne fie frică de moarte si de judecata care va veni, că numai dacă ne ocupăm cu idei spirituale însufleţite ca cele din Filocalia (socotind că sunt doar niste „alegorii” toate textele despre vămi) vom fi „lipsiţi de primejdii”, sub un „Dumnezeu iubitor”, care nu va cere mărturisirea tuturor păcatelor noastre, chiar si a celor uitate sau nerecunoscute ca păcate …. Sfârsitul acestor cugetări înflăcărate este o stare care nu este foarte deosebită de starea acelor „harismatici” si a altora care se simt deja siguri de mântuire, sau de starea celor care urmează teoria ocultă, care spune că în moarte nu este nimic de care să ne fie frică.
Adevărata învăţătură ortodoxă despre viaţa după moarte, pe de altă parte, îl umple pe om tocmai cu frica de Dumnezeu si insuflarea de a lupta pentru Împărăţia cerului, împotriva tuturor vrăjmasilor nevăzuţi care ne împiedică pe cale. Toţi crestinii ortodocsi sunt chemaţi la această luptă, si este mare nedreptate pentru ei să se împuţineze învăţătura ortodoxă, pentru ca să se simtă mai „linistiţi”. Să citească fiecare om textele ortodoxe care sunt potrivite treptei duhovnicesti pe care se află acum; dar să nu-i spună nimeni că poate socoti ca „fabule” textele pe care le poate găsi ca „nelinistitoare”. Modele si părerile care sunt printre oameni se pot schimba, dar tradiţia ortodoxă rămâne pururea neschimbată, oricât de puţini sunt cei care o urmează. Fie ca noi să fim vesnic copiii ei credinciosi!

ANEXA IV

Rugăciune pentru neortodocsi

1. Rugăciunea crestinilor ortodocsi pentru cei care au murit fărăcredinţa ortodoxă
S-a arătat anterior (Cap. X), cum se roagă Biserica Ortodoxă pentru fiii ei credinciosi care au murit. Dar ce se întâmplă cu cei care au murit fără credinţă? În general, Biserica urmează principiul bine exprimat de Mitropolitul Filaret al Moscovei:
„Neortodocsii, prin însusi faptul neortodoxiei lor, s-au desprins de comunitatea tainelor ortodoxe. Acestui lucru îi corespunde absenţa pomenirii lor la Sf. Liturghie.” Astfel, la Sf. Liturghie, Biserica nu face o pomenire specială a neortodocsilor si mai ales a morţilor, care nu mai pot fi uniţi cu Biserica.
Atunci, cum poate un crestin ortodox să-si exprime impulsul inimii sale crestine ca să se roage pentru rudele si prietenii care au murit fără de credinţă? Răspunsul Bisericii la această întrebare este atât strict cât si compătimitor, după cum se poate vedea în ultima parte a unui articol mai lung, care vine cu argumente pentru care Biserica nu se roagă pentru neortodocsi la Liturghie, articol scris de unul dintre cei mai mari ierarhi ortodocsi ai secolului nostru, unul dintre părinţii fondatori ai Bisericii din catacombele Rusiei anilor ’20. Pe vremea când a scris acest articol, el era ieromonah. Este prezentat aici după periodicul rusesc Citiri de suflet folositoare , 1901.

2. Cum se pot ruga crestinii ortodocsi pentru crestinii neortodocsi de Mitropolitul Iosif de Petrograd

Vorbind despre stricteţea Bisericii noastre Ortodoxe cu privire la pomenirea crestinilor de credinţă gresită, nu dorim să spunem că Sfânta noastră Biserică ne porunceste nouă, fiilor ei, să nu ne rugăm deloc pentru ei. Ea doar ne interzice rugăciunea arbitrară – adică, să ne rugăm oricum dorim sau credem noi. Maica noastră, Biserica Ortodoxă, ne învaţă că tot ceea ce facem, si de asemenea, rugăciunea însăsi, ar trebui făcută în chip cuviincios si cu rânduială(I Corinteni 14, 40).
Astfel, noi ne rugăm la toate slujbele Bisericii noastre, de obicei fără să cunoastem sau să înţelegem noi însine, pentru toţi oamenii de diferite naţionalităţi si pentru toată lumea. Noi ne rugăm exact în felul în care Domnul nostru Iisus Hristos i-a învăţat pe Apostolii Săi să se roage, în rugăciunea dată lor: Facă-se voia Ta, precum în cer asa si pe pământ! Această cerere atotcuprinzătoare include în ea toate nevoile noastre si ale acelora de un neam cu noi, chiar dacă ei ar fi fraţii nostri de credinţă gresită. Noi Îl rugăm stăruitor pe Preabunul Dumnezeu si pentru sufletele crestinilor neortodocsi plecaţi, ca El să facă cu ei cum este sfânta Sa voie. Pentru că Domnul stie nemărginit mai bine decât noi, cui si câtă milostenie să arate.
Şi asa crestini ortodocsi! Oricine aţi fi, laici sau preoţi ai lui Dumnezeu, dacă în timpul unei slujbe bisericesti ţi-ar veni un impuls înfocat ca să te rogi pentru vreun „Carl” sau „Eduard”, care îţi este apropiat, atunci când rugăciunea domnească este citită sau cântată, suspină pentru el înaintea lui Dumnezeu si spune: facă-se voia Ta în el, o, Doamne! Şi limitează-te la această rugăciune. Pentru că Domnul Însusi te-a învăţat să te rogi astfel. Şi crede că această rugăciune a ta va fi de o mie de ori mai plăcută lui Dumnezeu si mai folositoare sufletului tău decât toate pomenirile bisericesti arbitrare făcute de tine.
Acum să vorbim despre rugăciunea personală. Sunt cunoscute în Biserica noastră Ortodoxă exemple de credinciosi care se roagă lui Dumnezeu pentru a ajuta sufletele plecate ale celor de altă religie, si chiar păgâni. Astfel, Sf. Macarie Egipteanul relatează despre el însusi ….
Din această istorisire a cuviosului Părinte, vedem mai întâi că rugăciunea lui pentru păgânii care suferă (în iad) nu era rugăciunea de comuniune a Bisericii, ci era o rugăciune personală. Era rugăciunea unui rugător solitar, care locuia în pustie, si care se ruga din colţisorul cel mai ascuns al inimii sale … Atunci, această rugăciune poate servi pentru noi, crestinii ortodocsi, si ca îndemn de rugăciune pentru neortodocsii vii si
Această relatare este dată în subsolul paginii 195, mai sus.
morţi, în rugăciunea noastră individuală de acasă. Dar acesta este doar îndemn si nu un model. Asta, pentru că sfântul nu ne-a spus cum s-a rugat pentru păgâni si nu ne-a învăţat nici pe noi cum să facem aceasta … Doar într-un fel ne poate servi nouă drept exemplu: în aceea că Sfântul Macarie s-a rugat pentru păgâni, nu cu o rugăciune anume pentru aceasta, ci în felul în care l-a învăţat Duhul Sfânt care sălăsluia în inima lui curată. Duhul Sfânt, nu numai că l-a învăţat, ci l-a si silit să se roage pentru întreaga lume – pentru toţi oamenii vii si morţi, asa cum este obisnuit pentru inimile iubitoare ale celor ce mulţumesc lui Dumnezeu, asa cum si Sf. Apostol Pavel a scris către corinteni:
Inima noastră s-a lărgit. În inima noastrănu sunteţi la strâmtoare (II Corinteni 6, 11-12). Astfel, crestinii ortodocsi se pot ruga pentru crestinii neortodocsi, vii si morţi, în rugăciunile individuale, acasă; dar – să ne amintim iar si iar – nu cu o rugăciune anume, nu asa cum gândim si dorim (si asta ca să nu atragem asupra noastră mânia în locul bunăvoinţei lui Dumnezeu), ci potrivit oamenilor cunoscători ai vieţii spirituale.
Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viaţa cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vesti, si si-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit si voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi inchipui vesnicia ca fiind cumplită pentru păcătosi, în care nu mai există căinţă, si sunt chinuit de caznele vesnice care îl asteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăinţă. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”
Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât si în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînţelept si Atotmilostiv. Să nu fii curios si nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduieste-te cu umilinţă si înţelepciune să te întăresti într-o suferinţă pe care să o poţi răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor, si îndeplineste-ţi datoria de iubire si obligaţia de fiu.”
La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?” răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuosi si înţelepţi, roagă-te astfel: ’Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putinţă, ai milă! De nepătruns sunt judecăţile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!’”
Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ţi inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năpraznică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât si trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălţa, încredinţa morţii sau aduce la viaţă, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În acelasi timp, El este milostiv, Atotputernic si plin de iubire, încât toate însusirile bune ale celor născuţi din ţărână, nu sunt nimic faţă de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl, si de aceea mă mâhnesc fără alinare. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit si îl iubeste cu mult mai mult decât îl iubesti tu. Şi astfel, îţi rămâne să lasi soarta vesnică a tatălui tău în seama bunătăţii lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”
Şi astfel, această rugăciunea personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, asa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experienţă duhovnicească, poate servi crestinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice crestin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, crestinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putinţă, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viaţa cea vesnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecăţile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!

ANEXĂ LA EDIŢIA A DOUA

7 decembrie, 1980 [Prăznuirea] Sf. Ambrozie de Milan

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toţi!
Mulţumesc pentru „scrisoarea deschisă” din 3 noiembrie si pentru scrisoarea sfinţiei tale din 4 noiembrie. Te asigur că nu am aflat nici o pricină de supărare în nici una dintre ele, si pentru mine este numai prilejul de a vorbi prieteneste despre învăţătură (cel puţin un aspect al ei) si însemnătatea celor doi mari ierarhi si teologi ai veacului al XIX-lea din Rusia -Teofan Zăvorâtul si Ignatie Brianceaninov.
Cele ce am spus la pag. 13 a cărţii Sufletul dupămoarte (ediţia prezentă), că Episcopul Teofan a fost poate „singurul rival” al Episcopului Ignatie, ca apărător al ortodoxiei împotriva greselilor moderne, nu a vrut să spună în nici un chip că Episcopul Teofan era mai jos ca teolog sau ca ucenic Patristic; pur si simplu eu l-am asezat în centrul atenţiei mele pe Episcopul Ignatie, si de aceea Episcopul Teofan pare puţin „mai mic” în acest context, ceea ce, de bună seamă, nu a fost asa cu adevărat. Spunând, în acelasi loc, că apărarea pe care o aduce Episcopul Teofan ortodoxiei, era pe o treaptă mai puţin „înaltă” decât apărarea adusă de către Episcopul Ignatie, nu am socotit nimic mai prejos pentru Episcopul Teofan, ci numai am dorit să spun cum socotesc eu această situaţie: că Episcopul Ignatie în general, a dat o atenţie mai mare părerilor apusene si s-a împotrivit acelora în amănunt, pe când Episcopul Teofan a întărit mai deschis transmiterea tradiţiei ortodoxe si numai întâmplător a vorbit despre greselile apusene, cu privire la această problemă. Eu am avut în vedere, de pildă, deosebirea dintre lunga apărare a Episcopului Ignatie si lămurirea vămilor (despre care vorbesc în Cap. VI, 2-3 al cărţii Sufletul după moarte), si vorbirea scurtă a Episcopului Teofan (singurul pe care îl cunosc, care s-a împotrivit neîncrederii apusene cu privire la această învăţătură) că „oricât de nesocotită li s-ar părea ideea vămilor ‘oamenilor nostri cu minte luminată’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele” (Psalm 118, pag. 289). Vorbind despre treapta „înaltă” de pe care a scris Episcopul Ignatie, eu doar am vrut să spun că acesta a fost mai adâncit decât Episcopul Teofan în cercetarea părerilor apusene, chiar pe terenul lor, în vreme ce Episcopul Teofan părea mai înclinat să înlăture părerile apusene fără multă vorbă. Dar poate asta nu era calea cea bună.
Astfel, eu cred că, referitor la măreţia acestor doi ierarhi, nu este o nepotrivire adevărată între noi. Eu recunosc, de bună seamă, însemnătatea Episcopului Teofan ca teolog si bine cunoscător Patristic, însă, în Sufletul dupămoarte, am întărit importanţa Episcopului Ignatie, căci acesta a vorbit foarte amănunţit împotriva greselilor apusene cu privire la învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte. Mă bucur foarte mult că faci cercetări despre Episcopul Teofan, pe care îl respect si îl preţuiesc, si care din nefericire, nu este preţuit asa cum ar trebui în zilele noastre, din pricină că unii oameni de astăzi îl socotesc mai degrabă „scolastic”, doar pentru că a tradus unele cărţi apusene sau a folosit unele expresii teologice apusene.
Privitor la problema nepotrivirii Episcopului Teofan cu învăţătura Episcopului Ignatie: Ai dreptate în cele spuse în scrisoarea către mine, că atunci când am scris despre această nepotrivire de la pagina 40 a cărţii Sufletul dupămoarte (ediţia prezentă), eu nu citisem brosura Episcopului Teofan, Suflet si înger, care critică învăţătura Episcopului Ignatie, iar observaţiile mele de acolo se bazau într-adevăr, numai pe cele spuse de către Pr. Florovski. De atunci am făcut rost de cartea Episcopului Teofan si am citit-o, si văd că cele ce am spus eu nu sunt adevărate. Ai dreptate când spui că nu există nici o „nepotrivire” între cei doi, ci numai dezacordul exprimat de Episcopul Teofan, după adormirea Episcopului Ignatie. Problema contradicţiei, iarăsi nu a fost spusă lămurit (cum o voi arăta mai jos). Totusi, principala problemă pe care o ridici este dacă, într-adevăr această contradicţie este „mică”, cum am spus eu; as vrea să vorbesc aici pe scurt despre această problemă.
Poate că această problemă este numai una semantică, bazată pe deosebirea de nuanţă, în care se priveste contradicţia dintre acesti doi teologi. Oricine citeste Suflet si înger de Episcopul Teofan, care pe parcursul a 200 de pagini (desi mici), critică învăţătura Episcopului Ignatie, vede cu câtă întărire a acuzat Episcopul Teofan ceea ce a socotit gresit la Episcopul Ignatie, poate considera că deosebirea dintre ei este „mare”. Dar privind întregul context al învăţăturii Episcopului Ignatie despre viaţa după moarte, nu pot să nu socotesc această nepotrivire ca fiind de „mică” însemnătate, pentru următoarele pricini:

1. De-a lungul întregii critici din Suflet si înger, Episcopul Teofan numeste una si aceeasi greseală (sau presupusă greseală) a Episcopului Ignatie: ideea că sufletul si îngerii sunt trupesti si numai trupesti în firea lor. Episcopul Teofan scrie: „Dacă noua învăţătură ar fi spus numai că îngerii au trupuri, nu ar fi trebuit să se dovedească asta; căci în acest caz, problema principală, hotărâtoare la îngeri va fi întotdeauna, un spirit liber raţional. Dar când se spune că îngerul este trup, omul trebuie să nege prin această afirmaţie, libertatea si constiinţa raţională; căci aceste însusiri nu sunt ale trupului” (Suflet si înger, Ediţia a doua, Moscova, 1902, pag. 103). Dacă Episcopul Ignatie ar fi susţinut cu adevărat o asemenea părere, cu toată tăria si urmările pe care le-a socotit Episcopul Teofan, ar fi fost, de bună seamă, o mare greseală din partea sa. Dar chiar si asa, nu ar fi influenţat direct restul învăţăturii lui despre viaţa după moarte: îngerii si sufletele lucrează în acelasi fel si în aceleasi „locuri”, fie că sunt trupuri sau au trupuri (sau îsi iau trupuri, asa cum se pare că Episcopul Teofan este mai înclinat să creadă). Astfel, critica Episcopului Teofan, nu influenţează deloc întregul sistem al învăţăturii Episcopului Ignatie, ci numai un aspect tehnic al acesteia. Şi chiar si aici, asemănarea dintre ei este mai mare decât deosebirea dintre ei: amândoi consideră că există un aspect material al lucrărilor îngerilor, fie în lumea aceasta fie în lumea cealaltă, si că de aceea relatarea lucrărilor lor în Vieţile sfinţilor si în alte izvoare ortodoxe, trebuie acceptate ca relatări adevărate iar nu ca „metafore” sau „închipuiri”, asa cum cred criticii din apus. De aceea, în întregul context al învăţăturii despre viaţa după moarte a Episcopului Ignatie (si a Episcopului Teofan) eu nu pot să socotesc această deosebire decât ca fiind „mică”.

2. Mă întreb foarte serios dacă Episcopul Ignatie a înţeles de fapt învăţătura pe care i-o atribuie Episcopul Teofan; de bună seamă, Episcopul Ignatie nu a întărit-o si nici nu a vorbit despre importanţa acestei învăţături, pe care Episcopul Teofan era foarte preocupat să o atace. Astfel, în citatul de mai sus din Episcopul Teofan, unde zice că „atunci când se spune că îngerul este trup, omul trebuie să nu accepte în acesta, libertatea si constiinţa raţională” -este limpede că Episcopul Teofan trage concluzia logică din cele ce consideră că socoteste Episcopul Ignatie, dar nu poate găsi nicăieri un loc la Episcopul Ignatie, unde să se spună că el crede cu adevărat că îngerii sunt lipsiţi de libertate si constiinţă raţională; de bună seamă că Episcopul Ignatie nu credea aceasta. Citind „Omilia despre moarte” a Episcopului Ignatie, nu am aflat o asemenea învăţătură. Nu am citit „Suplimentul” la această lucrare, dar sunt sigur că nici acolo nu se vor afla toate întăririle si importanţa învăţăturii pe care o critică Episcopul Teofan. Fără a intra în multe amănunte ale deosebirilor dintre ei (care ar putea fi un studiu important în sine, si nu ar avea, cred, nici o însemnătate anume pentru teologia ortodoxă sau pentru învăţătura ortodoxă despre viaţa după moarte), socotesc că greseala Episcopului Ignatie nu stă în susţinerea învăţăturii pe care o critică Episcopul Teofan, ci (poate) în întărirea peste măsură a laturii trupesti a firii si lucrării îngerilor (destul de usor de făcut în combaterea întăririi „spirituale” prea mari a învăţătorilor din apus) până la măsura în care poate părea uneori să spună că îngerii (si sufletele) sunt mai degrabă trupuri decât (cum cred că de fapt a vrut să spună) că îngerii si sufletele au trupuri (eterice), sau că aspectul trupesc este o parte a firii lor. După cum a spus Episcopul Teofan, nu ar fi nici o pricină între ei, dacă aceasta a fost cu adevărat învăţătura lui, căci el socoteste aceasta (de pildă în Suflet si înger, pag. 139) ca o părere îngăduită la această problemă complexă, care nu a fost definită dogmatic de către Biserică.
Atunci, cu atât mai mult, dacă Episcopul Teofan a gresit foarte puţin faţă de întărirea din învăţătura Episcopului Ignatie, această deosebire trebuie privită, după părerea mea, ca fiind de „mică” însemnătate.

3. Episcopul Teofan a fost întrebat odinioară, dacă în învăţătura Episcopului Ignatie aflase vreo greseală, în afară de învăţătura care era socotită a „materialităţii” sufletului. El a răspuns: „Nu. La Episcopul Ignatie este numai această greseală -părerea sa asupra firii sufletului si a îngerilor, că sunt materiali …. În toate cele ce am citit în cărţile sale, nu am văzut nimic ne-ortodox. Ce am citit eu este bun” (Scrisoarea din 15 decembrie 1893, în Călugărul rus, Mânăstirea Pociaev, nr. 17, sept., 1912). Astfel, în contextul întregii învăţături ortodoxe a Episcopilor Ignatie si Teofan, această deosebire este „mică”.
Să trecem acum la ultima problemă, cu privire la vămile văzduhului întâlnite de suflet după moarte. În scrisoarea deschisă, citezi o scrisoare a Episcopului Teofan, în care acesta spune că viaţa după moarte „este un tărâm închis pentru noi. Cele ce se întâmplă acolo nu sunt lămurite pe deplin …. Cu privire la cele ce vor fi acolo -vom vedea când vom ajunge acolo.” Din aceasta, cât si din faptul că Episcopul Teofan nu pomeneste deseori de vămi în scrierile sale, concluzionezi că „învăţătura ca atare, în tot simbolismul ei, era …. la marginea cea mai îndepărtată a gândirii sale,” si crezi că eu gresesc, cel puţin pentru că întăresc faptul că Episcopul Teofan era un apărător de nădejde al învăţăturii ortodoxe a vămilor. La aceasta as răspunde cu câteva puncte:
Îmi amintesc numai aceste două referiri directe la învăţătura vămilor, din scrierile Episcopului Teofan. Totusi, aceste două referiri ajung pentru a arăta că el a susţinut cu adevărat această învăţătură si i-a învăţat si pe alţii, si că era destul de critic, chiar batjocoritor, faţă de cei care o tăgăduiau („Oricât de absurdă li s-ar părea ideea vămilor acestor ‘bărbaţi luminaţi’, ei nu vor scăpa de trecerea prin ele”).
Faptul că în unele scrisori, când vorbeste despre viaţa după moarte, nu pomeneste de vămi, nu mi se pare un semn care arată că această problemă se află „la marginea” învăţăturii sale, ci numai că vorbeste în fiecare situaţie pentru folosul ascultătorului, iar unii oameni nu au nevoie (ori se află în neputinţa) de a auzi despre vămi. Am aflat acelasi lucru în experienţa mea ca preot: Cu cei care sunt pregătiţi, învăţătura vămilor este un îndemn puternic la pocăinţă si o viaţă vieţuită întru frica de Dumnezeu. Dar sunt cei pentru care învăţătura ar fi atât de înfricosătoare încât nu le-as vorbi despre ea până nu ar fi pregătiţi mai bine ca să o primească. Preotul întâlneste uneori oameni care trag să moară si sunt atât de puţin pregătiţi pentru lumea cealaltă, încât ar fi fără nici un folos să le vorbească acelora chiar si de iad, ca să nu mai vorbim de vămi, din frica de a nu îndepărta de la ei puţina nădejde si constiinţă pe care ar putea-o avea despre Împărăţia lui Dumnezeu; dar asta nu înseamnă că iadul nu-si are nici un loc în învăţătura unui asemenea preot, sau că nu ar apăra acest adevăr cu hotărâre dacă ar fi atacat. Mai ales în veacul nostru „luminat” al XX-lea, mulţi crestini ortodocsi sunt atât de împuţinaţi duhovniceste, ori au fost călăuziţi atât de gresit de ideile moderne, că pur si simplu nu le stă în putinţă să primească ideea întâlnirii cu dracii după
moarte. Oricare preot ortodox, în lucrarea sa pastorală cu asemenea oameni, trebuie, de bună seamă, să se coboare până la treapta slăbiciunii lor, si să le dea „hrană pentru sugari”, de care au nevoie până vor fi mai pregătiţi să primească hrana cea tare a unor texte ascetice ortodoxe; dar învăţătura ortodoxă despre vămi, transmisă din primele veacuri crestine, rămâne pururea neschimbată si nu poate fi tăgăduită, oricât de mulţi oameni nu sunt în stare să o înţeleagă.
Mai mult, într-adevăr învăţătura despre vămi se află în alte lucrări ale Episcopului Teofan -în traducerile sale, dacă nu în lucrările sale originale. Sunt multe referiri la această învăţătură în cele cinci volume ale sale de traduceri ale Filocaliei , dintre care am citat câteva în textul cărţii Sufletul dupămoarte (pag. 79-80, 236-237, 242, în ediţia de faţă). Şi în Războiul nevăzut (Partea a doua, cap. 9), se prezintă învăţătura ortodoxă a „încercării de către căpetenia acestui veac” care se dă fiecăruia la iesirea din trup; cuvântul „vămi” nu apare acolo, dar textul spune limpede că „războiul cel mai hotărâtor ne asteaptă la ceasul morţii”, si este limpede că este acelasi adevăr pe care Episcopul Ignatie îl apără cu mare purtare de grijă, si pe care Episcopul Teofan îl numeste în alte locuri „vămi”.
Textul Suflet si înger al Episcopului Teofan nu are nici un singur cuvânt critic asupra învăţăturii despre vămi a Episcopului Ignatie. În „Omilie la moarte” a Episcopului Ignatie, acesta spune cu dreptate că „învăţătura vămilor este învăţătura Bisericii” (vol. III al operelor sale, pag. 138), si merge mai departe să adeverească această zicere cu amănunte importante. Analizând învăţătura Episcopului Ignatie, Episcopul Teofan spune că „în articolul de faţă, noua învăţătură din brosurile pomenite mai sus [„Omilie la moarte” si „Supliment” la aceasta] este analizată în amănunt, fără a lăsa necercetată nici o singură cugetare care trebuia cercetată” (Suflet si înger, pag. 4). Deci, întrucât Episcopul Teofan nu a aflat nimic în ideile despre vămi ale Episcopului Ignatie faţă de care să se împotrivească, este
foarte limpede că este în deplin acord cu Episcopul Ignatie, că „învăţătura vămilor este învăţătura Bisericii”.

5. Chiar în textul Suflet si înger, Episcopul Teofan arată stările sufletului după plecarea din trup, în aceiasi termeni cu cei din expunerea Episcopului Ignatie. Tocmai acestea sunt condiţiile cerute pentru întâlnirea sufletului cu dracii la vămi, astfel că acest citat, chiar dacă nu pomeneste de vămi direct, poate fi socotit ca un semn al asemănării Episcopului Teofan cu Episcopul Ignatie, cu privire la firea realităţii de după moarte, singura sa deosebire de Episcopul Ignatie fiind problema dacă firea îngerilor este numai trupească (ceea ce nu cred că Episcopul Ignatie socotea cu adevărat, după cum am spus mai sus). Iată citatul din Episcopul Teofan:
„După iesirea din trup, sufletul intră în sălasul duhurilor, unde atât acesta cât si duhurile au aceleasi activităţi, în care sunt văzute pe pământ printre oameni: se văd unul pe altul, vorbesc, călătoresc, se ceartă, lucrează. Deosebirea stă numai în aceea că sălasul este aerial, alcătuit din materie de mare subţirime, si de aceea în ele totul este material si aerial de mare subţirime. Ce concluzie vine de aici, direct? Că în lumea duhurilor, chipul văzut al fiinţelor, si legăturile dintre ele, sunt la fel ca între oamenii de pe pământ. Dar acest lucru nu vorbeste despre firea materială a îngerilor, nici nu spune că esenţa lor este numai materială” (Suflet si înger, pag. 88-89).

6. Să nu mă contraziceţi în problema principală: că Episcopul Teofan, ca si Episcopul Ignatie, a sprijinit învăţătura ortodoxă a vămilor; mă puteţi contrazice numai asupra întăririi pe care au făcut-o cei doi învăţători asupra acestei probleme (Episcopul Ignatie a vorbit mai mult despre aceasta, iar Episcopul Teofan mai puţin). Cred că există o explicaţie foarte simplă pentru această deosebire aparentă de întărire: Episcopul Ignatie a socotit că era mai trebuincios să scrie un tratat întreg despre subiectul vieţii după moarte, unde problema vămilor, fiind o parte importantă a învăţăturii ortodoxe are un loc însemnat din necesitate; în vreme ce Episcopul Teofan, nescriind un asemenea tratat, vorbeste despre acest subiect în trecere. Îmi închipui (fără să-i cercetez toate lucrările), că în alte lucrări ale sale, Episcopul Ignatie nu vorbeste mai des despre vămi decât Episcopul Teofan. Cu toate astea, cele câteva comentarii despre vămi, care se găsesc la Episcopul Teofan, arată că acesta ţine învăţătura cu aceeasi hotărâre ca si Episcopul Ignatie. Deci, as spune că deosebirea dintre ei nu stă în ceea ce ei credeau sau chiar în puterea cu care si-au exprimat credinţa, ci în problema pe care am pomenit-o la începutul acestei scrisori: că Episcopul Ignatie s-a adâncit mai mult decât Episcopul Teofan în războiul strâns cu părerile raţionaliste ale apusului, pe când Episcopul Teofan a dus mai departe tradiţia ortodoxă, dând mai puţină atenţie intrării în războiul acestor greseli apusene.
Despre toate astea, cred că cele ce am spus în prefaţa cărţii Sufletul după moarte, că Episcopul Teofan „a propovăduit aceeasi învăţătură” ca si Episcopul Ignatie, este îndreptăţită: cu privire la întreaga învăţătură ortodoxă despre viaţa după moarte, pe care o împărtăseau la fel, deosebirea dintre ei despre „materialitatea” firii sufletului si a îngerilor este într-adevăr „mică”, (o deosebire pricinuită, socotesc eu, mai mult din prea marea adâncire polemică a Episcopului Ignatie asupra „trupurilor” îngerilor, decât din ţinerea cu adevărat a învăţăturii, atribuită Episcopului Ignatie, de către Episcopul Teofan). Cu privire la problemele învăţăturii despre viaţa după moarte, care sunt arătate în Sufletul dupămoarte (căci eu nu am apărat si nici nu am pomenit despre asa-zisa învăţătură a Episcopului Ignatie, că sufletele si îngerii sunt numai trupuri), si anume asemănările dintre ei, aproape se întregesc. Asemănarea învăţăturii lor despre viaţa după moarte este cu mult mai uimitoare când se compară cu părerile criticilor raţionalisti ai apusului care, până în zilele noastre, neagă, nu numai realitatea vămilor, ci si întreaga realitate de după moarte, pe care Episcopii Teofan si Ignatie au înfăţisat-o cu adevărat în aceiasi termeni, folosul rugăciunilor pentru morţi si asa mai departe. Împotriva unor asemenea păreri false, mărturia unită a Episcopilor Teofan si Ignatie la învăţătura ortodoxă transmisă din vechime, este într-adevăr impresionantă.
M-ar interesa foarte mult să aud despre cercetări profunde pe care le-aţi făcut asupra Episcopului Teofan, pentru care, asa cum am spus, am cel mai mare respect. Vei publica un articol sau o carte despre el, sau vreo traducere din operele sale? Eu am tradus prima parte din Calea spre mântuire , care apare acum în serial în ziarul Orthodox America.
Cu dragoste întru Hristos, Nevrednicul Ieromonah Serafim

P. S. Nu stiu cât de „deschisă” a fost scrisoarea sfinţiei tale pentru mine, sau cui i-a fost trimisă. Trimit copii ale răspunsului meu câtorva oameni pe care îi interesează foarte mult această problemă.

DESPRE AUTOR

Părintele Serafim s-a născut la 13 august 1934, în San Diego, California, primind numele Eugene Dennis Rose. Tatăl său se numea Frank, fiind de neam olandez si francez, iar mama sa se numea Esther si era de neam norvegian. Esther era protestantă; iar Frank desi crescuse si primise o educaţie ca romano catolic, a trecut la protestantism din pricina soţiei sale. Frank a avut mai multe îndeletniciri, având o vreme si un magazin de dulciuri, apoi a lucrat la General Motors, si în cele din urmă, a avut o slujbă de administrator la un stadion sportiv.
Eugene a absolvit liceul din San Diego în 1952, fiind cel dintâi din clasa sa. Era socotit de către părinţii, profesorii si apropiaţii săi, un tânăr „geniu” sortit unei cariere strălucite în stiinţă sau matematică. Cu toate astea, până când a intrat la Colegiul Pomona din Sudul Californiei, asemenea preocupări lumesti i se păreau lipsite de însemnătate faţă de o nouă insuflare arzătoare de acunoaste, de a înţelege adevărul în sensul cel mai înalt. Simţindu-se înstrăinat de societatea din preajma sa, s-a răzvrătit împotriva superficialităţii si materialismului ei, si a lăsat religia protestantă în care fusese crescut. Căutarea Adevărului l-a purtat mai întâi prin folosofia apuseanăsi apoi printr-un studiu al înţelepciunii orientale, pentru care a învăţat limba chineză, atât cea veche, cât si cea modernă.
Absolvind Colegiul Pomona în 1956 cu titlul de licenţiat în limbi orientale, Eugene a intrat la Academia de Studii Asiatice din San Francisco si a studiat sub îndrumarea decanului acesteia, Dr. Alan Watts. La aceeasi Academie a găsit un reprezentant adevărat al tradiţiei chineze, un filosof cu numele Gi-ming Shien. Eugene a mers la diferite temple orientale si l-a ajutat pe Gi-ming să traducă Tao The Ching din vechile caractere. În 1957 a devenit student pentru studii aprofundate la Universitatea Berkeley din California, unde a primit titlul de master în limbi orientale în 1961.
Adâncimea înţelepciunii filosofilor pre-crestini l-a lăsat pe Eugene oarecum neîmplinit, si era deznădăjduit că nu cunostea cauza. De la Gi-ming si din scrierile metafizicianului francez René Guénon, învăţase valoarea apropierii de o religie tradiţională, ortodoxă, oricare ar fi aceea. Neputând afla scopul pentru care cerceta religiile orientale tradiţionale pe care le încercase deja, a pornit într-o zi să vadă chipul ortodox, răsăritean de religie, cunoscut de copil -crestinismul. Povestind această clipă cu mulţi ani mai târziu, a scris:
De-a lungul cercetărilor mele de ani de zile, m-am mulţumit să mă aflu deasupra tuturor tradiţiilor, dar fiind oarecum credincios acelora …. Când am intrat într-o Biserică Ortodoxă, a fost numai pentru a vedea o altă tradiţie -stiind că Guénon (sau vreunul dintre discipolii săi) înfăţisase ortodoxia ca fiind cea mai adevărată dintre tradiţiile crestine.
Totusi, când am intrat într-o Biserică Ortodoxă pentru prima oară (o biserică rusească din San Francisco) s-a întâmplat ceva cu mine ce nu mi se mai întâmplase în nici un templu budist sau în vreun alt templu oriental. Ceva în inima mea mi-a spus că eram acasă, că toată căutarea mea luase sfârsit. Nu stiam cu adevărat ce însemna aceasta, fiindcă slujba îmi era foarte necunoscută, si într-o limbă străină. Am început să iau parte la slujbele ortodoxe mai des, învăţând treptat limba si obiceiurile, dar păstrând încă toate ideile de bază ale lui Guénon, despre toate tradiţiile spirituale adevărate.
Totusi, odată ce strângeam legătura cu ortodoxia si cu credinciosii ortodocsi, a început să intre în constiinţa mea o nouă idee: că Adevărul nu era numai o idee abstractă, căutată si cunoscută cu mintea, ci era ceva personal -chiar o Persoană căutată si iubită cu inima. Şi asa, L-am cunoscut pe Hristos.
Eugene a fost primit în Biserica Ortodoxă în Duminica Fiului risipitor, la 25 febr. 1962, în Catedrala Ortodoxă Rusă cu hramul Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi” din San Francisco. Când a primit cea dintâi Împărtăsanie cu Sfintele Taine a simţit în gură gust ceresc, dumnezeiesc, care a ţinut vreme de o săptămână. În San Francisco a devenit ucenic al unuia dintre cei mai sfinţi bărbaţi ai veacului al XX-lea, Sf. Arhiepiscop Ioan Maximovici, ierarh cunoscut în toată lumea ca făcător de minuni, ascet, „nebun pentru Hristos”, părinte al orfanilor, si izbăvitor al celor împovăraţi. Cu acest bărbat nepământesc drept povăţuitor, Eugene a pătruns în ceea ce avea să numească mai târziu „gustul” sau „mireasma” ortodoxiei, cu neputinţă de grăit prin cuvinte. A mers de-a dreptul la miezul si inima crestinismului nestricat, din lumea cealaltă.
Văzând în tânărul Eugene un posibil urcus, fără de asemănare, Arhiepiscopul Ioan s-a străduit cu deosebire, să-l pregătească pentru o viaţă de slujire în Biserică. Eugene a absolvit acest curs în fruntea tuturor, desi toate cursurile s-au ţinut în limba rusă, iar Eugene era doar convertit în această clasă. Îndată după ce a terminat Eugene, Arhiepiscopul Ioan a pus capăt cursului, ca si cum l-ar fi pornit numai pentru a-i da lui Eugene învăţătură teologică dreaptă, tradiţională.
Eugene a vrut să-si dedice restul zilelor vieţii sale ca să aducă Adevărul Sfintei Ortodoxii contemporanilor săi. Împreună cu un tânăr rus, Gleb Podmosenski, a întemeiat o obste misionară, închinată celui dintâi sfânt ortodox din America, Sf. Gherman din Alaska. În 1964, fraţii au deschis un magazin de cărţi ortodoxe în San Francisco si au început să publice revista „The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox), tipărind fiecare număr la o tiparniţă foarte primitivă. Au început toate aceste lucrări cu binecuvântarea si încurajarea Arhiepiscopului Ioan Maximovici.
După plecarea la Domnul a Arhiepiscopului Ioan, în 1966, Eugene si Gleb au început să caute o bucată de pământ în pustia din California de nord, unde au continuat să tipărească „The Orthodox Word”, si în acelasi timp au pătruns în nevoinţele ascetice101 de-a lungul veacurilor. Arhiepiscopul Ioan le binecuvântase si această lucrare, nu cu multă vreme înainte de plecarea sa la Domnul. Înalt Prea Sfinţia sa le spusese lui Eugene si lui Gleb că socotea că cei doi vor întemeia o mânăstire misionară în nordul Californiei.
În 1969, Eugene si Gleb s-au asezat pe o coastă muntoasă retrasă („Noble Ridge”) lângă orăselul Platina, California, aducând cu ei tot echipamentul de tipărit. După un an de singurătate si nevoinţe pustnicesti, la 27 octombrie 1970, au fost tunsi în monahism de către Arhiepiscopul Antonie Medvedev de San Francisco si America de apus. La călugărie, Eugene a primit numele Sfântului rus Serafim de Sarov, iar Gleb a primit numele Sfântului Gherman din Alaska, iar noua mânăstire a primit de asemenea hramul după Sf. Gherman. Smeritul bătrân, Arhimandritul Spiridon Eftimov, i-a fost „nas de călugărie”, luându-l sub mantie la tundere. Pr. Spiridon fusese ucenic al Arhiepiscopului Ioan, si ca învăţător, Dumnezeu îi dăduse darul înainte vederii. În anii care au urmat, Pr. Spiridon i-a vizitat pe călugări de câte ori i-a stat în putinţă, dându-le sfaturi duhovnicesti de mare preţ si ajutându-i să aseze noua Mânăstire din Alaska pe o temelie duhovnicească trainică.
Părinţii Serafim si Gherman au căutat povăţuire duhovnicească si la Episcopul Nectarie Kontzevitch din Seattle, ucenic al Bătrânului Nectarie de la Mânăstirea Optina din Rusia. Episcopul Nectarie se bucura foarte mult să viziteze noua mânăstire din nordul Californiei, care îi amintea de mânăstirile din pădurile Sfintei Rusii. El a scris într-o scrisoare, „la Platina sălăsluieste duhul de la Optina. În acelasi timp i-a atenţionat pe Părinţii Serafim si Gherman să nu cadă în mândrie. ’Să nu socotiţi că toate cele câte le aveţi sunt prin ostenelile ori
„Desert-dwellers” = sălăsluitori ai pustiei.
vrednicia voastră,’ le spunea Prea Sfinţia sa. ‘Este un dar de la Dumnezeu!’”
În miezul naturii lui Dumnezeu, duhul Părintelui Serafim a început să prindă roadă. Şi-a ridicat o chilioară în pădure si acolo s-a adâncit în rugăciune si în scrierile Sfinţilor Părinţi, de Dumnezeu insuflate. Prin curăţire lăuntrică treptată, prin osteneală ascetică si războiul nevăzut, a început să agonisească minte si inimă, chipul cugetării si cel al simţirii învăţătorilor si al văzătorilor cu duhul de odinioară si avea o legătură adâncă cu natura si cu animalele, si preţuia fiecare zi, când putea să stea la Noble Ridge. S-a simţit doar pelerin pe acest pământ si se pregătea cu râvnă pentru viaţa de dincolo. Câteva împrejurări au mărturisit despre comunicarea lui cu cei din lumea cealaltă, mai ales cu părintele său duhovnicesc, Sf. Ioan Maximovici, plecat la Domnul.
Din sălăsluirea sa în pustia muntelui, Pr. Serafim a alcătuit o mulţime de cărţi si reviste care au slujit pentru a aseza înţelepciunea tradiţională în contextul modern. A scris, a tradus, a cules litere, a tipărit si cele scrise le-a trimis în toată lumea, unde, întreaga lor semnificaţie avea să se vadă după adormirea sa întru Domnul. Neirosind niciodată nici o clipă, părea îndemnat să pună plinătatea Adevărului la îndemâna înţelesului omului modern dezrădăcinat, împrăstiat în toate părţile, înainte de a fi prea târziu. Văzând mai înainte vremurile apocaliptice care ne stau în faţă, zicea: „Este mai târziu decât socotiţi! De aceea, grăbiţi-vă, să faceţi lucrarea lui Dumnezeu.”
Pr. Serafim a fost hirotonisit diacon la 2 ianuarie 1977, iar la 24 aprilie 1977, în Duminica femeilor mironosiţe, a fost hirotonisit preot. Cele două hirotonisiri au fost săvârsite de către mai sus pomenitul Episcop Nectarie din Seattle.
Cu toată dragostea pe care o avea Părintele Serafim pentru singurătatea pustiei, si cu toată aplecarea sa către o stare de însingurare si cugetare filosofică, si-a petrecut ultimii ani întru lucrare pastorală tot mai mare. Era foarte iubit de către fiii săi duhovnicesti pentru înţelepciunea sa simplă si putinţa sa de a înţelege suferinţele oamenilor. Unii oameni erau uimiţi să afle că acest om care era atât de neschimbat în buna sa asezare duhovnicească, atunci când începea să scrie despre înselările duhovnicesti care îi pot duce pe oameni la rătăcire, putea fi în acelasi timp si foarte înţelegător, când avea de a face cu o persoană căzută în păcat.
O boală scurtă si năprasnică l-a luat pe Pr. Serafim din lumea aceasta pământească la 20 septembrie 1982. Avea numai patruzeci si opt de ani, aflându-se întru toată tăria puterilor sale. În cosciugul din biserica simplă a mânăstirii, chipul său răspândea o stare de liniste nepământească, mărturisind pentru pacea pe care o aflase cu Dumnezeu. Era atât de strălucitor -cu adevărat, ca de aur -încât copiii nu se puteau desprinde de sicriul său. Taina morţii si a vieţii de dincolo -la care cugetase cea mai mare parte a vieţii sale intelectuale -nu mai era acum o taină pentru sfinţia sa. Ajutorul pe care sfinţia sa l-a dat din lumea cealaltă fiilor săi duhovnicesti, a început să mărturisească minuni.
De-a lungul zilelor vieţii Părintelui Serafim, cărţile sale au fost cunoscute de un număr destul de mic de oameni din ţările vorbitoare de limbă engleză. Cu toate astea, în cele două decenii care au trecut de la plecarea sa la Domnul, scrierile sale au avut
o mare înrâurire în lumea întreagă. Fiind traduse în câteva limbi -rusă, greacă, română, sârbă, bulgară, georgiană, franceză, letonă, poloneză, italiană si malaialamă (în sudul Indiei) – cărţile sale au schimbat vieţi fără de număr, cu adevărul lor neabătut. În Rusia, în vremea reprimării comuniste a literaturii duhovnicesti, Ortodoxia si religia viitorului si Sufletul dupămoarte au fost răspândite în ascuns, scrise la masină, ajungând să fie cunoscute de milioane de oameni. Odată cu încetarea prigoanei religioase, cărţile si articolele sale au fost publicate în Rusia în tiraje de masă, si s-au găsit de vânzare pretutindeni -chiar si pe standurile de cărţi din metroul din Moscova.
Pe lângă cele două cărţi pe care le-am pomenit, lucrările publicate ale Părintelui Serafim cuprind Revelaţia lui Dumnezeu în inima omului; Împărăţia Cerului, Crearea lumii si omul începuturilor; Nihilismul; si Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă. Toate aceste cărţi, în afară de Locul Fericitului Augustin, au fost publicate mai întâi de Mânăstirea Sf. Gherman, după plecarea la Domnul a Părintelui Serafim. Obstea pregăteste acum publicarea altor cărţi scrise de Pr. Serafim, cuprinzând articolele si conferinţele complete, si lucrarea sa cea mai cuprinzătoare „An Orthodox Survival Course” (Curs de vieţuire ortodoxă).
Crestinii ortodocsi de astăzi îl socotesc acum pe Pr. Serafim ca fiind esenţa în lucrarea de restaurare a rânduielilor duhovnicesti tradiţionale ale crestinismului adevărat. El este lumină de nădejde în faţa unui viitor nesigur. Prin publicarea cărţilor sale în limba română, tot mai mulţi credinciosi se pot întări întru sfânta credinţă ortodoxă, pregătindu-se pentru Împărăţia cea cerească si viaţa vesnică, dimpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.

 

Limonariu sau Livada duhovniceasca

 

A FERICITULUI IOAN EVCRATA
CARTE CE SE NUMESTE
LIMONARIU
SAU
LIVADA DUHOVNICEASCA

 

CAPITOLUL 1

VIATA SFANTULUI BATRAN IOAN SI DESPRE PESTERA SAPSA

Era un batran care locuia in manastirea lui avva Evstorghie. Cel intru sfinti arhiepiscopul nostru Ilie al Ierusalimului a vrut sa-l vada pe acest batran, staret al manastirii. Batranul insa nu primea zicand:
– Vreau sa ma duc in muntele Sinai, ca sa ma rog!
Arhiepiscopul il silea sa primeasca staretia manastirii si sa plece cu aceasta vrednicie. Dar pentru ca batranul n-a voit, i-a ingaduit sa plece cu fagaduiala sa primeasca staretia la intoarcerea sa. Si astfel luandu-si ramas bun de la arhiepiscop , a plecat mergand la muntele Sinai, luand cu el si pe ucenicul sau. Dupa ce au trecut raul Iordan, ca la o mila departare, batranul ainceput sa tremure si sa aiba fierbinteli. Cum numai putea sa mearga, au intrat intr-o miva pestera intalnita in cale si ucenicul a asezat jos pe batran. Pe cand era cuprins mereu de fierbinteala si nu putea nici sa se miste – stateau acolo de trei zile in pestera – vede batranul in vis pe cineva care-i spune:
– Spune-mi batrane, unde vrei sa mergi?
– La muntele Sinai, a raspusn batranul celui aratat in vis. – Nu ! Te rog sa nu te duci, i-a spus acela.
Dar pentru ca nu l-a induplecat pe batran, a plecat de la el. Frigurile, insa l-au cuprins mai rau. In noaptea urmatoare i s-a aratat aceeasi persoana, cu aceeasi infatisare si i-a zis:
– Ce vrei calugare, sa nu te mai scoli de aici? Asculta-ma pe mine si nu pleca!
– Dar cine esti tu ? l-a intrebat batranul.
– Eu sunt Ioan Botezatorul , i-a raspuns acel ce i s-a aratat . Pentru aceasta iti spun sa nu pleci cu nici un chip. Pestera aceasta mica este mai mare decat muntele Sinai, caci de multe ori a intrat in ea Domnul nostru Iisus Hristos ca sa ma viziteze. Da-mi cuvantul ca ai sa locuiesti aici si eu am sa-ti dau sanatate!
Batranul a primit cu placere si s-a legat prin cuvant ca are sa ramana acolo. Indata s-a facut sanatos si a ramas in pestera pana la sfarsitul vietii. Pestera aceea a prefacut-o in biserica si a adunat in jurul lui multi frati. Locul acela se numeste Sapsa. In partea stanga a acestui loc se afla paraul Horat in care a fost trimis Ilie Tesviteanul in timpul secetei. Paraul Horat se gaseste in fata Iordanului.

CAPITOLUL 2

DESPRE BATRANUL IN PESTERA CARUIA PASTEAU LEII

In acelasi loc numit Sapsa era un alt batran. Acesta ajunsese la o viata atat de virtuoasa, incat primea leii sa vina in pestera lui si le dadea sa manace din san. Astfel, omul era plin de dumnezeiescul har al lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 3

VIATA PREOTULUI CONON DIN MANASTIREA PENTUCLA

Am ajuns in lavra celui intru sfinti parintele nostru Sava. Aici l-am intalnit pe avva Atanasie. Si ne povestea noua batranul zicand: pe cand ma aflam in chinovia Pentucla, era un preot acolo randuit cu savarsirea Sfantului Botez, numit Conon, de neam cilician. Pentru ca batranul era cu viata imbunatatita, l-au randuit sa savarseasca botezurile, asa ca el ungea cu Sfantul Mir si boteza pe cei care veneau la el. In timp ce ungea cu Sfantul Mir o femeie, s-a smintit. De asta a dorit sa plece din chinovie. Pe cand avea de gand sa plece, i s-a infatisat sfantul Ioan zicandu-i:
– Rabda si-ti voi usura lupta!
Intr-o zi a venit o fata din Persia ca sa se boteze. Fata era placuta la chip si foarte frumoasa, incat preotul n-a putut sa o unga cu Sfantul Mir. Si a asta acolo fata doua zile fara sa fie botezata. Cand arhiepiscopul Petru a auzit s-a minunat de cele petrecute cu batranul si avea de cand sa randuiasca o diaconita pentru savarsirea botezului. Dar n-a facut asta, ca sa nu strice randuiala. Preotul Conon, insa, si-a luat haina lui din piele de oaie si a plecat spunand:
– Nu mai raman in locul acesta!
Si cum mergea el spre padure, iata , il intalneste pe sfantul Ioan Botezatorul, care ii spune cu voce blanda:
– Intoarce-te la manastirea ta si-ti voi usura lupta!
Avva Conon ii zice cu manie:
– Crede-ma ca nu ma voi intoarce. Mi-ai fagaduit de atatea ori si n-ai facut nimic!
Atunci sfantul Ioan l-a apucat de mana, l-a asezat jos pe un tapsan si dandu-i la o parte hainele a facut asupra lui de trei ori semnul crucii mai jos de buric si i-a spus:
– Crede-ma, parinte Conon, am vrut sa-ti fie rasplatita lupta ta! Dar pentru ca nu vrei, iata ti-am usurat lupta, dar n-ai rasplata ostenelilor tale.
Si s-a intors parintele Conon in chinovia unde era randuit sa savarseasca botezurile. A doua zi a botezat-o pe persana, fara sa priveasca cumva ca este femeie cu firea. Si a mai botezat Conon si a uns cu Sfantul Mir inca alti 12 ani, dar trupul lui n-a mai tresarit si nici n-a mai privit daca cea botezata este femeie cu firea. Si astfel s-a pristavit.

CAPITOLUL 4

VEDENIA LUI AVVA LEONTIE

Ne povestea noua avva Leontie din chinovia sfantului parintelui nostru Teodosie zicand: dupa ce tinerii lavrioti din noua Lavra au fost prigoniti de necredinciosi, eu m-am dus acolo si-am ramas in aceasta lavra. Intr-o duminica m-am dus la biserica sa ma impartesesc. Cand am intrat, am vazut un inger stand in partea dreapta a altarului. Cuprins de frica, am plecat la chilia mea. Aici am auzit o voce care mi-a spus:
– De cand a fost sfintit altarul acesta, mie mi s-a poruncit sa raman in el.

CAPITOLUL 5

POVESTEA LUI AVVA POLIHRONIE DESPRE TREI MONAHI

Ne povestea noua avva Polihronie spunand: in lavra Turnurilor Iordanului in manastire era un frate care nu se ingrijea deloc de mantuirea sufletului sau si niciodata nu isi facea canonul pentru sfanta duminica. Apoi, dupa ceva vreme, vad pe fratele acesta, atat de nepasator de mantuirea sa, ca se sarguieste cu toata ravna si cu mult zel.
Atunci i-am spus:
– Bine faci acum, frate, ca te ingrijesti de sufletul tau!
– Avo, imi raspunse el, in curand am sa mor.
Si intradevar, dupa trei zile a murit.

* * *

Tot avva Polihronie, preotul noii Lavre, imi povestea zicand: pe cand sedeam odinioara, in Lavra Turnurilor, s-a savarsit un frate.
Iconomul mi-a spus:
– Ai mila , frate si vino sa ducem lucrurile fratelui la iconomat.
Dar cum am inceput sa caram lucrurile, il vad pe iconom plangand si-i spun:
– Dar bine, avvo, pentru ce plangi asa?
– Plang, mi-a raspuns el, pentru ca azi port in brate lucrurile acestui frate, iar dupa doua zile alti le vor purta pe ale mele.
Si asa s-a intamplat, caci dupa doua zile a murit si iconomul , dupa cum a spus.

CAPITOLUL 6

ALTA POVESTE A ACELUIASI

Avva Polihronie preotul, ne mai povestea ca a auzit de la avva Constantin, staretul noii manastiri a Sfintei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, ca a murit unul din frati in bolnita de la Ierihon. Si l-am luat, ne povestea avva, si l-am dus in manastirea Turnurilor, sa-l ingropam acolo. Din clipa in care am pornit de la bolnita si pana am ajuns la manastirea Turnurilor, neintrerupt o stea a mers deasupra celui raposat si s-a aratat pana ce l-am pus in mormant.

CAPITOLUL 7

VIATA SI MOARTEA UNUI CALUGAR OARECARE, CARE A REFUZAT SA FIE IGUMEN LA MANASTIREA TURNURILOR

Un calugar locuia in lavra Turnurilor. La moartea staretului, preotii si ceilalti frati ai lavrei au voit sa-l faca staret pentru ca era un om cu o viata imbunatatita. Dar batranul ii ruga spunandu-le:
– Lasati-ma, parintilor, sa-mi plang pacatele mele! Nu sunt un om atat de destoinic incat sa ma ingrijesc de sufletele altora! Lucrul acesta se potriveste pentru parintii imbunatatiti, cum au fost Antonie, Pahomie, Teodor cel Sfintit si altii.
Parintii insa nu-i dadeau pace deloc si in fiecare zi il rugau sa primeasca. Totusi nu l-au induplecat. Cand a vazut ca este silit de ei atat de mult, le-a spus tuturor:
– Ingaduiti-mi trei zile ca sa ma rog si daca Dumnezeu va voi, voi primi!
Era intr-o vineri. Iar duminica dimineata a murit.

CAPITOLUL 8

VIATA LUI AVVA MIROGHEN HIDROPICUL

In lavra Turnurilor era un calugar cu numele Miroghen. Acesta ducea o viata atat de aspra incat a ajuns hidropic. Batranilor care veneau la dansul sa-l vada si sa-l mangaie, le spunea:
– Rugati-va pentru mine, parintilor, sa nu ajunga hidropic omul meu cel dinauntru ! Cat ma priveste pe mine, ma rog lui Dumnezeu sa raman multa vreme intr-o astfel de boala.
Eutihie, arhiepiscopul Ierusalimului a auzit de avva Miroghen si a voit sa-i trimita cate ceva de trebuinta. Avva Miroghen insa n-a primit niciodata nimic de la el, ci numai atat ii cerea:
– Roaga-te pentru mine, parinte, ca sa fiu izbavit de chinul cel vesnic!

CAPITOLUL 9

DESPRE MINUNATA DRAGOSTE A UNUI SFANT PARINTE

Tot in lavra Turnurilor locuia un alt calugar batran. Desi era foarte sarac, el avea totusi harul milosteniei. Intr-o zi a venit un sarac la turnul lui, cerandu-i pomana. Batranul nu avea decat o singura paine, pe care a dat-o saracului. Saracul insa a zis:
– Nu vreau paine, ci o camasa!
Batranul voind sa-l ajute, l-a luat de mana si l-a dus in turnul lui. Cand saracul a vazut ca nu gaseste nimic decat camasa ce o purta, s-a minunat de sufletul plin de virtute al batranului si si-a dezlegat traista de la gat si a desertat in mijlocul chiliei tot ce avea zicand:
– Ia acestea , calugare! Voi mai gasi eu in alta parte cele ce-mi trebuiesc.

CAPITOLUL 11

VIATA LUI AVVA AGHIODUL

Avva Petru, preotul lavrei celui intru sfinti Parintele nostru Sava, ne povesteste despre Aghiodul zicand: pe cand era el staret al lavrei fericitului Gherman, s-a intamplat ca un frate de acolo sa moara, fara sa fi aflat batranul. Cand canonarhul a tocat sa se adune toti fratii spre a-l petrece la mormant pe cel raposat, a venit si batranul. Vazand trupul fratelui asezat in biserica, s-a intristat ca nu l-a sarutat inainte de-a iesi din viata. Apropiindu-se de nasalie spune celui mort:
– Scoala-te, frate si da-mi sarutarea cea mai de pe urma!
Iar el s-a sculat si l-a sarutat pe batran.
Batranul i-a spus:
– Dormi, deci, pana ce te va scula Fiul lui Dumnezeu la venirea Sa!

* * *

Tot avva Aghiodul mergand pe tarmul sfantului rau Iordan se gandea intru sine: ce s-a intamplat oare cu pietrele alese in numele conducatorilor celor douasprezece semintii ale lui Israel, si aruncate in Iordan de Iisus Navi?
Si pe cand gandea asa, deodata s-au despartit apele ici si colo si i s-au aratat cele douasprezece pietre. Si facand metanie lui Dumnezeu, a plecat.

CAPITOLUL 12

SFATUL LUI AVVA OLIMP

Un frate l-a intrebat pe avva Olimp, preotul lavrei lui avva Gherasim, zicand:
– Da-mi un sfat!
– Sa nu sezi cu ereticii, ii spune el! Infraneaza-ti limba si pantecele si oriunde te-ai afla, spune necontenit: sunt strain.

CAPITOLUL 13

VIATA LUI AVVA MARCU ANAHORETUL

Se spune despre avva Marcu anahoretul ca locuia alaturi de manastirea Pentucla si ca timp de saizeci si noua de ani aceasta indeletnicire avea: postea saptamani intregi incat unii socoteau ca este fara de trup. Lucra zi si noapte, potrivit sfaturilor lui Hristos. Dadea saracilor tot ce castiga si nu rpimea de la nimeni nimic. Auzind de asta, unii crestini iubitori de Hristos au venit la el ca sa-l ajute, dar el le-a spus:
– Nu primesc, caci lucrul mainilor mele ma hraneste si pe mine si pe cei care vin la mine pentru Dumnezeu.

CAPITOLUL 14

DESPRE FRATELE CARE S-A UMPLUT DE LEPRA DIN PRICINA CA A VRUT SA CURVEASCA

Avva Polihronie iarasi ne povestea zicand: in chinovia Pentucla era un frate care se ingrijea foarte mult de mantuirea sulfetului sau si era ascet. Era insa bantuit de patimile curviei si nemaiputand suferi chinul din manastire si s-a dus la Ierihon ca sa-si potoleasca pofta. Dar cum a intrat in casa de desfrau s-a umplut tot de lepra. Vazandu-se deci pe sine plin de lepra, s-a intors la manastirea lui , multumind lui Dumnezeu si zacand:
– Dumnezeu a adus peste mine o astfel de boala ca sa se mantuiasca si sufletul meu.
Si lauda pe Dumnezeu.

CAPITOLUL 15

FAPTA MINUNATA A LUI AVVA CONON

Se povesteste despre avva Conon, staretul Pentuclei, ca intr-o zi, ducandu-se la locul sfant numit Vados, l-au intalnit niste evrei si au dorit sa-l omoare. Si-au scos sabiile si au alergat la batran. Dar cand s-au apropiat si si-au intins intins mainile ca sa-l loveasca au ramas cu mainile spanzurate in aer, nemiscate. Si s-a rugat calugarul pentru ei si numai asa au putut pleca, bucurandu-se si slavind pe Dumnezeu.

CAPITOLUL 16

POVESTEA LUI AVVA NICOLAE DESPRE EL SI FRATII LUI

Un calugar cu numele Nicolae, locuia in lavra lui avva Petre care se afla alturi de sfantul rau Iordan. Acesta ne povestea zicand:
Pe cand locuiam odinioara in Rait, am fost trimisi trei frati spre slujba in Tebaida. Ajungand in pustie am ratacit drumul si ne invarteam in pustie. Am ispravit apa si, pentru ca nu am gasit apa timp de cateva zile, a inceput sa ni se faca rau din pricina setei si-a arsitei. Nemaiputand merge, ne-am asezat fiecare la umbra unui tamarisc, pe care l-am gasit in aceasta pustie si asteptam sa murim din pricina setei. Pe cand stateam eu intins la pamant, vad ca in vis un vas plin cu atata apa incat se varsa pe de laturi, iar doi oameni stateau pe marginea colimvitrei si scoteau apa cu o cana de lemn. Si am inceput sa rog pe unul din ei zicand-i:
– Ai mila, frate, si da-mi putina apa ca ma sfarsesc de sete !
Dar n-a vrut sa-mi dea.
– Da-i putina apa, i-a spus celalalt.
– Sa nu-i dam, i-a raspuns, ca-i un lenes si nu se ingrijeste de mantuirea sufletului lui!
– Da, intradevar, a spus celalalt, este lenes! Da, este lenes, dar sa-i dam pentru ca e printre straini.
Si astfel mi-a dat.
– Da si celor ce sunt cu tine, mi-a spus el.
Si am baut si am mers trei zile fara sa bem ceva. Apoi am ajuns la locuinte omenesti.

CAPITOLUL 17

VIATA UNUI BATRAN IMBUNATATIT

Tot avva Nicolae mai spunea ca in aceiasi lavra traia un batran imbunatatit. Timp de cincizeci de ani a stat in pestera lui fara sa bea vin sau sa manance paine, ci numai tarate. El se impartasea de trei ori pe saptamana.

CAPITOLUL 18

VIATA UNUI ALT CALUGAR DIN MANASTIREA LAVREI, CARE DORMEA CU LEII

Ne mai spune avva Polihronie, ca tot in lavra lui avva Petru traia un alt calugar batran. Acesta adeseori pleca din manastire si ramanea pe tarmurile sfantului rau Iordan. Si acolo dormea unde gasea un culcus de leu. Intr-o zi gaseste in pestere doi pui de lei si-i aduce in biserica, inveliti in haina cu care se imbraca. Si i-a spus:
– Daca vom pazi poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, leii au sa se teama de noi. Insa din rpicina pacatelor noastre am ajuns robi si de asta ne temem noi mai mult de ei.
Fratii au ramas adanc miscati de pe urma cuvintelor batranului si au plecat in pesterile lor.

CAPITOLUL 19

POVESTEA LUI AVVA ILIE DESPRE EL INSUSI

Ne povestea avva Ilie pascatorul , zacand: Traiam odinioara intr-o pestera, ca sa nu am nici o partasie cu avva Macarie, episcopul Ierusalimului. In una din zile, cam pe la ceasul al doisprezecelea, pe o arsita grozava a batut cineva la pestera mea. Cand am iesit afara am vazut o femeie si am spus:
– Ce faci aici?
– Duc si eu, avvo, mi-a raspuns ea, aceiasi viata ca si tine. Locuiesc nu departe de aici, la o departare de o mila, intr-o mica pestera. Si mi-a aratat si locul inspre miaza-zi. Strabatand acest pustiu, a continuat ea, am insetat din rpicina arsitei, asa ca te rog fii bun si da-mi putina apa.
Am adus ulciorul si i l-am dat. A luat ulciorul a baut si mi-am luat ramas bun de la ea. Dar dupa ce a plecat a inceput diavolul sa ma chinuie si sa ma ispiteasca cu tot felul de ganduri. Fiind biruit si nemaiputand suporta focul, mi-am luat toiagul si am iesit din pestera. Era atat de cald incat ardeau si pietrele. Iar eu am pornit spre ea ca sa-mi potolesc pofta.
Dupa ce am facut cam o mila de drum ars de pofta pana in maduva oaselor, am cazut in alta stare, am vazut pamantul deschis si pe mine cufundat in adancimea lui. Si am vazut trupuri moarte zacand putrede si imbucatatite, plin de un miros fara de seama de urat. Acolo era un barbat cu o tinuta de sfant. Acesta mi-a aratat trupurile stricate si mi-a zis:
– Iata, acesta e trupul unei femei, iar acesta este trupul unui barbat. Potoleste-ti setea cum vrei si cat vrei. Dar ia aminte de cate nevointe vei fi lipsit pentru o astfel de placere. Vezi pentru ce fel de placeri vreti sa fiti lipsiti de Imparatia Cerurilor? Cat de nenorocita e viata omeneasca! Pentru placeri de o clipa, vrei sa pierzi toata osteneala ta!
Eu, inabusit de mirosul greu si urat, am cazut la pamant. Cel ce mi s-a aratat a venit langa mine, m-a ridicat de jos si mi-a incetat chinul. Apoi am plecat la chilia mea multumind lui Dumnezeu.

CAPITOLUL 20

CONVERTIREA UNUI SOLDAT PRINTR-O MINUNE

Unul dintre parinti imi povestea ca un soldat dintre dragoni i-a povestit spunandu-i: Purtam razboi in partile Africii cu mauritani. Fiind biruiti de barbari, am fost alungati. Barbarii ne urmareau, asa ca multi dintre noi au fost ucisi. M-a ajuns si pe mine un barbar, si a intins sulita sa ma imbunga. Cand am vazut acestea am inceput sa ma rog lui Dumnezeu si sa spun:
– Doamne Dumnezeule, care Te-ai aratat roabei Tale Tecla si ai izbavit-o din mainile celor fara de lege, scoate-ma si pe mine din primejdia aceasta si mantuieste-ma de moartea asta amara si voi merge in pustie si voi duce o viata de sihastru!
Cand m-am intors , povesteste el, n-am mai vazut nici un barbar. Si indata am venit la lavra Coprata. Si iata sunt , cu harul lui Dumnezeu de 33 de ani in pestera aceasta.

CAPITOLUL 21

MOARTEA ANAHORETULUI SI A UCIGASULUI SAU

Avva Gherontie, staretul manastiri celui intru sfinti nostri parintele nostru Eftimie, imi povestea zicand:
Eram trei calugari pascatori dincolo de Marea Moarta, cam langa Visimunta. Pe cand noi mergeam pe munte, un alt calugar pascator mergea pe tarmul marii. S-a intamplat sa-l intalneasca saracinii, care treceau prin acele locuri. Saracinii au trecut inaintea lui iar unul dintre ei intorcandu-se, i-a taiat capul anahoretului, in timp ce noi ne uitam de departe, caci eram pe munte. Si pe cand plangeam soarta anahoretului, iata ca pe neastepatate s-a pogorat deasupra saracinului o pasare care l-a rapit in vazduh, apoi i-a dat drumul pe pamant incat s-a facut saracinul una cu pamantul.

CAPITOLUL 22

VIATA ALTUI CALUGAR, CONON

Un calugar cu numele Conon, cilicin de neam, traia in chinovia celui intru sfinti parintele nostru Teodosie arhimandritul. Acesta, timp de 35 de ani si-a indeplinit acest canon: manca o data pe saptamana numai paine si apa. Lucra necontenit si nu se indeparta de biserica.

CAPITOLUL 23

VIATA LUI TEODUL MONAHUL

In aceiasi manastire am vazut pe un alt calugar batran, numit Teodul. Inainte de calugarie fusese ostas. In toate zilele postea si nu dormea nicodata culcat si numai sezand.

CAPITOLUL 24

VIATA UNUI CALUGAR CARE LOCUIA IN CHILIA HOZEVA

Era un batran care locuia in chilia Hozeva. Batranii locului acelia ne povesteau de el zicand: Cand era in satul lui avea aceasta indeletnicire: daca vreodata vedea pe vreun om din satul lui ca nu era destul de instarit ca sa-si samene tarina, se ducea noaptea, fara stirea stapanului ogorului , lua boi si samanta lui si semana ogorul celuilalt. Cand ai venit in pustie si traia in chilia Hozeva batranul facea aceiasi milostenie cu cei nevoiasi. Pleca pe drumul care duce de la sfantul rau Iordan la Ierusalim, luand cu el paine si apa. Si ori de cate ori vedea pe cineav obosit de drum, le purta poverile pana la Ierihon. Si-l puteai vedea plin tot de naduseala, purtand uneori in spate o sarcina mare, iar alteori ducand pe umar pe cate un copil. ba cate odata chiar si doi. Alteori se aseza jos si repara incaltamintea stricata a vreunui barbat sau a vreunei femei, caci avea cu el, scule si cele de trebuinta pentru reparat. Unora le dadea apa din apa ce o avea el iar altora le dadea paine. Daca intalnea vreun om dezbracat ii dadea haina pe care o purta. Si puteai sa-l vezi in fiecare zi ostenindu-se asa. Daca se intampla sa gaseasca un mort pe cale, ii citea slujba inmormantarii si-l ingropa.

CAPITOLUL 25

DESPRE FRATELE DIN MANASTIREA HOZEVA

Avva Grigore, care a fost soldat inainte de-a se calugarii, ne povestea: In chilia Hozeva era un frate care invata slujba sfintei Proscomidii. Intr-o zi a fost trimis sa aduca prescuri. In drum spre manastire a rostit slujba sfintei Proscomidii dupa toata randuiala. Diaconii au luat prescurile si le-au pus pe disc in sfantul altar spre ale proscomedi avva Ioan, supranumit Hozevitul, pe atunci preot , care mai tarziu a ajuns episcop al Cezareii Palestinei. Pe cand slujea insa, n-a vazut ca de obicei pogorarea Duhului Sfant, s-a dus in diaconion aruncandu-se cu plansete cu fata la pamant. Si i s-a aratat ingerul Domnului spunandu-i ca fratele, pe cand aducea prescurile, a rostit pe drum sfanta Slujba si au fost sfintite, asa ca ele sunt desavarsite. Si de atunci a dat porunca batranul ca nimeni, daca nu-i hirotonit sa nu mai invete pe de rost slujba sfintei Proscomidii si nici sa n-o rosteasca la intamplare, in orice vreme, in afara de altar.

CAPITOLUL 26

VIATA FRATELUI TEOFAN, MINUNATA LUI VEDENIE SI DESPRE PARTASENIA CU ERETICII

Un batran cu numele Chiriac traia in lavra Calamon din apropierea sfantului rau Iordan. Si era batranul imbunatatit in fapte dumnezeiesti. La el a venit un frate strain din tinutul Dara, cu numele Teofan, ca sa-l intrebe pe batran despre gandul curviei. Batranul a inceput sa-l sfatuiasca cu felurite cuvinte de intelpciune si viata curata. Folosindu-se mult fratele din cuvintele batranului, i-a spus:
– Eu, avva, am partasanie in tara mea cu nestorienii. Din aceasta pricina numai pot ramane cu ei si vreu sa locuiesc impreuna cu tine.
Cand a auzit batranul de numele lui Nestorie s-a intristat de pierderea fratelui si l-a sfatuit si l-a indemnat sa se desparta de aceasta erezie vatamatoare si sa vina la sfanta sobornica si apostolica Biserica. Si i-a spus:
– Nu este alta mantuire decat numai in a cugeta drept si a crede ca Sfanta Fecioara Maria este cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu.
– Intr-adevar, avvo, a raspuns fratele, toti ereticii asa spun: daca nu esti cu noi, nu te mantui. Sarmanul de mine nu stiu ce sa fac. Roaga-te deci Domnului ca Domnul sa ma incredinteze, prin fapta, care este credinta cea adevarata.
Batranul a primit cu bucurie cuvantul fratelui si i-a spus:
– Sezi in chilia mea si am nadejde in Dumnezeu ca bunatatea lui iti va descoperi adevarul!
Lasadu-l pe fratele in pestera s-a dus la tarmul Marii Moarte si s-a rugat pentru el. Si iata cam pe la ceasul trei dupa amiaza in ziua urmatoare, vede fratele pe cineva infricosator la vedere, stand in fata lui si-i spune:
– Vino si vezi adevarul!
Si luandu-l, la dus intr-un loc intunecos, cu miros urat si cu foc si-i arata in mijlocul focului pe Nestorie si Teodor, pe Eutihie si Apolinarie, pe Evagrie si pe Didim pe Dioscor si pe Sever, pe Arie si pe Origen si pe alti cativa.
– Iata, ii spune acela ce i s-a aratat, acesta-i locul pregatit ereticilor si celor ce urasc pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si celor ce urmeaza invataturile lor. Daca iti place locul, ramai in credinta ta! Dar daca nu vrei sa incerci chinul acesta, vino la Biserica cea sfanta si sobornica, asa cum ti-a spus batranul. Caci iti spun: chiar daca ai savarsi toate virtutiile, ajungi in locul acesta daca n-ai dreapta credinta.
La cuvantul acesta fratele si-a venit in sine. Cand a venit batranul, i-a povestit toate cele intamplate asa cum le-a vazut si a trecut la sfanta sobornica si apostolica Biserica. Si a ramas impreuna cu batranul in Calamon. Dupa ce a stat multi ani cu el, a adormit in pace.

CAPITOLUL 27

VIATA PREOTULUI DIN ORASUL MARDAROS

La zece mile de orasul Ega Ciliciei se afla satul Mardaros. In acest sat este biserica sfantului Ioan Botezatorul. Preot al acestei biserici este un calugar batran. Acesta avea o viata foarte imbunatatita. In una din zile locuitorii satului se duc si-l parasc pe batran la episcop zicandu-i:
– Ia de la noi pe batranul acesta, ca ne face numai suparari! Dumineca face slujba pe la ceasul trei dupa amiaza si nu pastreaza randuiala legiuita a sfintei slujbe.
Episcopul l-a luat aparte pe calugar intrebandu-l:
– Pentru ce faci asa, calugare? Sau nu cunosti randuiala sfintei Biserici?
– Intr-adevar , Prea Sfintite, asa este si bine spui. Dar ce sa fac, nu stiu! Dupa ce citesc canonul de noapte al sfintei dumineci, stau alaturi de sfantul altar si pana nu vad pe Duhul cel Sfant umbrind sfantul altar nu incep slujba. Cand vad Pogorarea Duhului Sfant, atunci savarsesc sfanta Liturghie. Episcopul s-a minunat de virtutea batranului si a incredintat pe locuitorii satului ca preotul lor face slujba potrivit voii lui Dumnezeu. Si au plecat locuitori inpacati, slavind pe Dumnezeu.

* * *

Avva Iulian stalpnicul a trimis binecuvantari acestui batran. Totodata i-a trimis si trei carbuni aprinsi, legati intr-o bucata de panza. Batranul a primit binecuvantarile si carbunii care nu se stinsesera si a trimis la randul sau apa, pe care a legat-o in aceiasi bucata de panza. Si erau departati unul de altul ca la 20 de mile.

CAPITOLUL 28

FAPTA MINUNATA A LUI AVVA IULIAN STALPNICUL

Avva Chiril, ucenicul mai sus pomenitului avva Iulian Stalpnicul, ne povestea urmatoarele: Auzind de viata si de faptele minunate ale lui avva Iulian, m-am dus impreuna cu tatal meu si cu fratele meu la el. Eu, povesteste avva Chiril, zaceam de o boala de nevindecat. Nici un doctor n-a putut sa ma tamaduiasca. Cand m-am dus la avva Iulian, batranul m-a vindecat indata prin rugaciunile lui. Am ramas asadar toti trei pe langa el si am renuntat la lume. Batranul l-a randuit pe tatal meu mai mare peste grau. Intr-o zi tata s-a dus la avva Iulian si i-a spus:

– N-avem grau!
– Mergi, frate, i-a raspuns batranul, aduna graul pe care-l gasesti si macina-l! pentru maine se va ingriji Dumnezeu de noi.
Tatal meu, suparat din pricina acestor cuvinte, caci stia ca numai lasase nimic in hambar, s-a dus la chilia lui. Dar pentru ca fratii n-aveau ce sa manance, batranul l-a chemat pana la el. Abia a sosit si i-a spus:
-Frate Conon, du-te si fa de mancare fratilor cu graul pe care-l vei gasi!
Tatal meu maniat oarecum, a luat cheile hambarului cu gandul sa-i aduca tarana. Dar cand a descuiat hambarul si a voit sa deschida usile, n-a putut caci era tot hambarul plin de grau. Cand a vazut aceasta, a cerut iertare batranului, slavind pe Dumenzeu.

CAPITOLUL 29

MINUNEA SFINTEI EUHARISTII

Cam la 30 de mile de orasul Aigeae din Cilicia traiau doi calugari stalpnici departati unul de altul cam la 6 mile. Unul din ei facea parte din sfanta Biserica sobornica si apostolica. Celalat, desi se urcase de mai mult timp pe stalp in apropiere de satul Casidora, apartinea totusi ereziei lui Sever. Ereticul invinuia in multe chipuri pe ortodox, incercand si voind sa-l atraga spre erezia lui. Dupa ce i-a trmis multe cuvinte, parea ca l-a biruit, si i-a condamnat credinta. Ortodoxul insa, inspirat de Dumnezeu, a cerut sa-i trimita o particica din Sfanta Impartasanie savarsita de el. Acesta, crezand ca s-a ratacit, i-a trimis indata cu bucurie, fara sa mai stea la indoiala. Cand a primit-o ortodoxul, a luat particica trimisa lui de eretic, adica de severian, a fiert in fata lui apa intr-o oala si a aruncat in ea particica pe care a primit-o. Particica s-a descompus indata in fiertuta oalei. A luat apoi o particica din Sfanta Impartasanie a Bisericii Ortodoxe, a bagat-o si pe ea in oala, si pe data apa fiarta din oala s-a racit, iar Sfanta Impartasanie a ramas intreaga si neudata. Aceasta particica a pastrat-o si ne-a aratat-o si nou cand am trecut pe la el.

CAPITOLUL 30

VIATA LUI ISIDOR MONAHUL DIN MELETINE SI ALTA MINUNE DESPRE SFANTA IMPARTASANIE

Dade este un targ din insula Cipru. In acest targ este o manastire numita Filoxenu. Cand ne-am dus acolo, am gasit in acea manastire un monah, de fel din Meletine, cu numele Isidor. Pe acest calugar il vedeam ca plange necontenit cu suspine. Desi era rugat de toti sa-si potoleasca putin plansul, totusi nu voia, si spunea tuturor:
-Sunt foarte pacatos, cum n-a mai fost om de la Adam pana astazi!
-Intr-adevar, avvo, nimeni nu-i fara pacat, afara de Dumnezeu.
– Credeti-ma, fratilor, ne-a raspuns el, nu-i pacat omenesc cunoscut sau necunoscut, pe care sa nu-l fi savarsit eu. Iar daca socotiti ca ma invinuiesc ca ma invinuiesc pe nedrept pe mine insumi, ascultati-mi pacatul ca sa va rugati si voi pentru mine.
Eu, a inceput el sa povesteasca, pe cand eram in lume, eram casatorit. Si eu si nevasta-mea faceam parte din erezia lui Sever. Intr-o zi, cand am venit acasa, n-am gasit-o acasa pe nevasta-mea, ci am auzit ca s-a dus la o vecina sa se impartaseasca. Femeia aceea apartinea bisericii celei sfinte si sobornicesti. Indata am plecat s-o opresc. Cand am intrat in casa vecinei, nevasta-mea tocmai lua sfanta particica si se impartasea. Am apucat-o deci de gat, facand-o sa arunce afara cea sfanta particica. Apasand-o pe gat de jos in sus, a aruncat Sfanta Impartasanie, care a cazut la pamant. Indata insa am vazut un fulger pogorandu-se pe locul unde cazuse si a luat Sfanta Impartasanie. Peste doua zile, vad un etiopina imbracat in zdrente care mi-a spus:
– Si eu si tu suntem osanditi cu aceiasi pedeapsa.
– Dar cine esti tu?, l-am intrebat.
– Eu, raspunse etiopianul, sunt cel care L-a lovit peste obraz pe Facatorul tuturor, pe Domnul Nostru Iisus Hristos, in timpul Patimilor.
De asta deci, a terminat monahul povestirea sa, nu pot inceta din planset.

CAPITOLUL 31

CONVERTIREA SI VIATA MARIEI, PACATOASA

Doi calugari batrani au plecat din Aegeae in Tarsul Ciliciei si potrivit iconomiei lui Dumnezeu, au tras la un han,sa se odihneasca caci era cald. Acolo au gasit trei tineri care aveau cu ei o femeie desfranata. Batranii s-au asezat deoparte. Unul din ei a scos din desaga Sfanta Evanghelie si a inceput sa citeasca. Femeia desfranata , care era cu tinerii, cand l-a vazut pe batran ca citeste, i-a lasat pe tineri si a venit si s-a asezat langa batran. Batranul, imbrancind-o, i-a zis:
– Pari sa fii cu totul nerusinata, nenorocito! Nu ti-e rusine sa vii si sa te asezi alaturi de mine?
– Parinte, i-a raspuns ea, nu te scarbi de mine! Chiar daca sunt plina de pacate, adu-ti amine ca Stapanul tuturor, Domnul si Dumnezeul nostrum, n-a alungat pe femeia pacatoasa care s-a apropiat de El.
– Da, i-a raspuns el, dar femeia aceea pacatoasa n-a mai ramas in pacat.
– Nadajduiesc in Fiul lui Dumnezeu celui viu, a spus femeia, ca incepand de astazi, nici eu numai raman in pacatul acesta.
Si parasindu-I pe tineri si toata avutia ei, s-a dus cu batranii. Si au bagat-o intr-o manastire numita Nachiva, alaturi de Aegeae. Pe aceasta femeie am vazut-o si eu, batrana, traind cu multa intelepciune. De la ea am auzit povestirea de fata.

CAPITOLUL 32

CONVERTIREA SI VIATA LUI VAVILA MASCARICIUL SI A PRIETENILOR LUI COMITA SI NICOSA

Era un mascarici in Tarsul Ciliciei numit Vavila. El avea doua amante: una se chema Comita si alta Nicosa. Traia cu ele nebuneste si cu nerusinare si faceau fapte vrednice de dracii care ii ajutau. Intr-o zi a intrat Vavila intr-o biserica. Potrivit iconomiei lui Dumnezeu, tocmai se citea Evanghelia in care se afla pericopa ce spune:” Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia Cerurilor”( Matei 3:2). Cuprins de remuscari a inceput sa se nefireasca din pricina faptelor savarsite de el. A iesit deci indata din biserica, le-a chemat pe cele doua amante ale sale si le-a spus:
– Stiti in ce desfranare si cat de nebuneste am trait cu voi. Stiti iarasi ca nu-mi era draga una mai mult decat alta. Iata eu va dau toata averea mea. Luati-o si impartiti-o intre voi, eu, incepand de azi, plec, parasesc lumea si ma calugaresc!
Ele insa , au raspuns cu lacrimi si ca si cum ar fi avut o singura gura, au spus:
– Am fost partase cu tine si la pacat si la pierderea sufletului nostrum. Acum insa, cand vrei sa faci acest lucru placut lui Dumnezeu, ne lasi si vrei sa-l faci singur? Dar nu se va intampla asta, ci vom fi partase cu tine si la bine. Mascariciul s-a inchis indata intr-unul din turnurile orasului iar femeile, dupa ce au vandut toata averea lor si a mascariciului , si a impartit-o la saraci, s-au calugarit si ele. Si-au facut o chilie aproape de turn si s-au inchis acolo.
Pe acest barbat l-am vazut si eu si m-am folosit, caci e tare primitor, milostiv si smerit. Si am scris aceasta poveste spre folosul celor ce o vor citi.

CAPITOLUL 33

VIATA SFANTULUI EPISCOP TEODOT

Ne povestea unul din parinti, ca in sfanta cetate a Antiohiei era un arhiepiscop cu numele Teodot. Acesta era atat de bun, ca ori de cate ori era zi de sarbatoare, chema la masa la el unii din clericii care slujisera la bisericacu el. Unul din clerici n-a vrut sa vina, nici n-a dat ascultare poftirii. Atunci arhiepiscopul a tacut. Altadata insa s-a dus la el rugandu-l sa vina si sa ia parte la masa obsteasca.

* * *

Se spunea iarasi despre acelasi arhiepiscop Teodot, ca era asa de bland si de smerit, incat odata fiind in calatorie cu un cleric, el mergea in lectica, iar clerical pe cal. Si a spus arhiepiscopul clericului:
– Sa impartim lungimea drumului si vom face cu schimbul calatoria noastra.
Clericul insa, n-a vrut sa faca aceasta, caci spunea ca este o insulta pentru patriarh ca el sa mearga in lectica, iar patriarhul pe cal. Dumnezeiescul Teodot n-a incuviintat, ci l-a silit pe cleric sa faca asa, convingandu-l ca nu-I nici o insulta pentru el.

CAPITOLUL 34

VIATA DUMNEZEIESCULUI ALEXANDRU, PATRIARHUL IERUSALIMULUI

Aceeasi sfanta cetate a avut si un alt patriarh, numit Alexandru. Acesta era foarte milostiv si bun la inima. Odata unul din notarii i-a furat aur. Temandu-se a fugit si s-a dus in Tebaida Egiptului. Barbarii din Tebaida Egiptului, care se hranesc cu carne cruda , au pus man ape el pe cand ratacea si l-au dus pana la marginile Egiptului. Dumnezeiescul Alexandru afland de el ca este rob l-a cumparat cu 85 de monezi. Patriarhul s-a purtat cu le atat d bine si asa de omeneste cand s-a reintors in casa lui, incat unul din locuitorii orasului a spus odata:
– Nimic n-ar fi mai folositor decat sa gresesc fata de Alexandru.

* * *

Altadata unul din diaconii lui l-a insultat pe dumnezeiescul Alexandru in fata tuturor clericilor. Dumnezeiescul Alexandru, insa, si-a cerut iertare, zicandu-i:
– Iarta-ma , frate!

CAPITOLUL 35

VIATA LUI ILIE, PATRIARHUL IERUSALIMULUI SI DESPRE FLAVIAN, PATRIARHUL ANTIOHIEI

Spunea avva Polihronie despre avva Ilie, arhiepiscopul Ierusalimului, ca nu bea vin cand era monah si a pastrat aceasta randuiala si cand a ajuns patriarh. Se spunea despre Ilie , arhiepiscopul Ierusalimului si despre Flavian arhiepiscopul Antiohiei, urmatoarele:
Imparatul Anastasie i-a exilat pe amandoi in urma sinodului de la Calcedon. Pe Ilie l-a exilat in Alia, iar pe Flavian in Petra. Intr-o zi patriarhii si-au facut cunoscut unul altuia:
Anastasie a murit astazi. Sa mergem si noi ca sa ne judecam cu el.
Si dupa doua zile au plecat catre Domnul.

CAPITOLUL 36

VIATA LUI AVVA EFREM, PATRIARHUL ANTIOHIEI SI IN CE CHIP A CONVERTIT PE UN STALPNIC DIN EREZIA LUI SEVER

Unul din parinti ne povestea despre fericitul Efrem patriarhul Antiohiei, ca era un aparator calduros al credintei ortodoxe. Intr-o zi a auzit ca in partile Ierapolei traieste un stalpnic, care face parte din erezia lui severienilor si a achefalilor. A pornit deci la el cu gandul sa-l reintoraca la credinta ortodoxa. Cand a ajuns acolo a inceput dumnezeiescul Efrem sa-l sfatuiasca si sa-l indemne pe stalpnic sa mearga pe drumul tronului apostolic sis a aiba partasanie cu Sfanta , sobornica si apostolica Biserica. Stalpnicul i-a raspuns, zicandu-i:
– Eu, cu nici un chip, n-am nici o legatura cu Sinodul de la Calcedon.
– Cum vrei sa te vindeci de ratacirea ta, daca spui ca n-ai nici o legatura cu acest Sinod, care, prin harul Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, a eliberat Sfanta Biserica de orice murdarie a invataturii eretice?
Stalpnicul i-a raspuns:
– Sa aprindem, Inaltpreasfintite , foc si sa intram in el si eu si tu! Cine va iesi nevatamat din foc, acela-i ortodox si lui trebuie sa-i urmam.
A spus asta ca sa-l inspaimante pe patriarh.
– Trebuia, fiule, i-a raspuns patriarhul, ca tu sa ma fi ascultatn ca pe tatal tau si sa nu fi cerut nimic mai mult de la mine. Dar pentru ca ai cerut un lucru care depaseste nevrednicia mea, voi face si asta pentrui mantuirea sufletului tau, avand incredere in milostivirea Fiului lui Dumnezeu.
Si atunci a spus dumnezeiescul Efrem celor de fata:
– Binecuvantat este Domnul. Aduceti lemne aici.
Dupa ce patriarhul a aprins lemnele aproape de stalp, a spus stalpnicului:
– Coboara-te de pe stalp ca sa intram amandoi in foc, potrivit hotararii tale!
Stalpnicul s-a inspaimantat de increderea ce o avea patriarhul in Dumnezeu si n-a vruit sa coboare.
Patriarhul a spus atunci:
– N-ai propus tu sa se faca asta? Pentru ce, deci, nu vrei sa o faci?
Atunci patriarhul si-a dezbracat omoforul pe care-l purta, s-a apropiat de foc si s-a rugat zicand:
– Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care pentru noi ai binevoit sa te intrupezi cu adevarat din Stapana noastra Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, arata-ne noua adevarul!
Dupa ce si-a terminat rugaciunea si-a aruncat omoforul in mijlocul focului. Cu toate ca focul a arsa timp de trei ore pana ce s-au terminat toate lemnele, totusi a scos din foc omoforul intreg si nevatamat, fara sa fi suferit ceva din pricina focului. Atunci stalpnicul vazand intamplarea, s-a incredintat ca adevarata credinta este in Biserica Ortodoxa. L-a anatemizat pe Sever si erezia lui, avenit la sfanta Biserica, s-a impartasit din mainile fericitului Efrem si L-a prea slavit pe Dumnezeu.

CAPITOLUL 37

VIATA EPISCOPULUI CARE PARASINDU-SI SCAUNUL A VENIT LA IERUSALIM SI LEPADANDU-SI HAINA CALUGAREASCA LUCRA ZIDARIE

Povestea unul dintre parinti despre oarecare episcop, care si-a parasit episcopia sa, venind in sfanta Cetate a Antiohiei si lucra la zidarie. In acel timp era comis al Orientului Efrem, barbat milostiv si omenos. Pentru ca orasul se daramase din pricina unui cutremur, el a inceput sa rezideasca cladirile publice. Intr-o noapte il vede Efrem in vis pe episcop dormind, iar deasupra lui caporat din cer un stalp de foc. Visul acesta l-a avut Efrem nu numai odata, ci de mai multe ori, asa ca s-a minunat, caci vedenia era infricosatoare si plina de spaima. Si se gandea el insusi ce ar putea sa insemne asta. Efrem nu stia ca lucratorul era episcop si cum ar fi putut sa stie ca era episcop, odata ce-l vedea cu parul neingrijit, cu haina murdara, om simplu slabit de multa rabdare, asceza si lucru si zdrobit de oboseala? Intr-o zi Efrem a trimis dupa lucrator, episcopul de altadata, vrand sa afle de la el cine-i. Si a inceput sa intrebe intre patru ochi, de unde este si care-I numele lui.
– Sunt un nevoias din orasul acesta si neavand cu ce sa traiesc lucrez si Dumnezeu ma hraneste din munca mea.
Indemnat de Dumnezeu Efremie i-a raspuns zicand:
– Fii incredintat ca nu te voi lasa pana ce nu-mi vei spune adevarat ce-i cu tine!
Neputand sa mai ascunda , i-a spus:
– Da-mi cuvantul, ca atat timp cat traiesc n-ai sa spui nimanui ce-i cu mine si eu iti voi spune tot in afara de numele meu si orasul meu.
Atunci dumnezeiescul Efrem i s-a jurat:
– Nu am sa spun nimanui ce-i cu tine atat timp cat Dumnezeu va voi sa te tina in lumea aceasta.
– Eu sunt episcop, i-a raspuns el. De dragul lui Dumnezeu mi-am lasat episcopia mea si am venit aici, intr-un loc in care nu ma cunoaste nimeni, chinuindu-ma si muncind si cu munca mea imi castig putina mea paine. Pe cat poti cauta si fa cat mai multa milostenie. In aceste zile Dumnezeu te va ridica pe tronul apostolic al acestei biserici a Ierusalimului ca sa pastoresti poporul Lui, pe care Hristos , adevaratul nostru Dumnezeu, l-a dobandit prin Sangele Sau. Si dupa cum ti-am spus, sarguieste-te pentru milostenie si ortodoxie! In astfel de jertfe Dumnezeu gaseste placere.
Dupa cateva zile asa s-a si intamplat. Cand a auzit acestea dumnezeiescul Efremie L-a slavit pe Dumnezeu zicand:
– Cat de multi robi nestiuti are Dumnezeu si numai Lui ii sunt cunoscuti!

CAPITOLUL 38

MOARTEA NECREDINCIOSULUI IMPARAT ANASTASIE

Un iubitor de Hristos ne povestea despre imparatul Anastasie zicand:
Dupa ce imparatul Anastasie l-a dat jos de pe tronul patriarchal pe Efremie si Macedonie, patriarhii Constantinopolului, si i-a exilat in Evhaita din Pont din pricina Sfantului Sinod de la Calcedon, vede in vis in fata sa un barbat frumos la chip, imbracat in alb, care tinea in maini o carte din care citea. A dat cinci file ale cartii si a citit numele imparatului, spunandu-i:
– Iata, din pricina necredintei tale, rup patrusprezece file. Si le-a rupt cu degetele sale.
Dupa doua zile a fulgerat tare si a tunat. Imparatul speriindu-se si-a dat duhul in mari chinuri.
S-a intamplat asta pentru ca n-a crezut in Sfanta Biserica a lui Hristos, Dumnezeul nostru si pentru ca i-a persecutat pastorii.

CAPITOLUL 39

VIATA UNUI MONAH DIN MANASTIREA LUI AVVA SEVERIAN: IN CE CHIP S-A INTORS DIN FATA UNEI FETE DE TARA, CA SA NU PACATUIASCA CU EA

Cand am ajuns in Antiohia cea mare, am auzit pe un preot al bisericii povestind ca spunea patriarhul Anastasie asa:
Un monah, din manastirea lui avva Severian a fost trimis pentru o treaba in partile Elevteropolei si a poposit la un satean credincios. Acesta avea o singura fata; mama ei murise mai demult. Monahul statea de mai multe zile in casa sateanului. Diavolul care intotdeauna ispiteste pe oameni, a bagat in inima fratelui ganduri necurate, si-l chinuia cu fata, asa ca monahul cauta acuma prilejul sa traiasca cu ea. Diavolul, care-I bagase ispita in suflet, a facut sa aiba si prilej. Pe cand tatal fetei era plecat la Ascalon pentru niste treburi, calugarul a ramas singur cu fata. Stiind ca nu-i nimeni in casa decat el si fata, s-a dus la ea cu gandul sa o siluiasca Ea vazandu-l tulburat si totusi pornit spre fapta i-a spus:
– Nu te tulbura si nici sa nu faci vreo fapta rusinoasa cu mine. Tatal meu nu vine acasa nici azi, nici maine. Asculta-ma mai intai ce-ti spun. Martor mi-e Dumnezeu ca am sa fac tot ce doresti.
Dupa ce l-a poftit cu aceste cuvinte, a adaugat:
– De cati ani esti frate , in manastire?
– De saptesprezece ani, i-a raspuns el.
– Ai cunoscut vreo femeie vreodata?
– Nu.
– Si vrei atunci ca intr-un ceas sa-ti pierzi toata osteneala vietii tale? Cate lacrimi n-ai varsat, ca sa infatisezi lui Hristos trupul tau lipsit de orice pata! Si vrei acum sa pierzi toata osteneala ta pentru o placere de o clipa? In ce ma priveste pe mine, te ascult. Daca te culci cu mine, trebuie sa ma iei si de nevasta. Ai cu ce sa ma tii?
– Nu, i-a raspuns calugarul.
– Adevarat ca nu mint, i-a raspuns fata. Daca ma necinstesti, ai sa ajungi pricina a multor rele.
– Care?
– Primul, ca-ti pierzi sufletul tau; al doilea ca ti se va cere de la tine sufletul meu. Ti-o spun ca sa stii si te incredintez prin juramant, pe Cel care a spus: „Nu minti!” (Lev.19:11), ca daca ma necinstesti ma spanzur, asa ca vei fi ucigas, iar la judecata vei fi osandit ca ucigas. Pleaca deci la manastirea ta, inainte de-a ajunge pricina atator rele si ai sa-mi fi recunoscator.
Calugarul si-a venit in fire, s-a desteptat din betia s-a si a plecat la manastirea lui. Aici si-a cerut iertare staretului, rugandu-l ca pe viitor sa nu-l mai trimita din manastire. A mai trait trei luni si a plecat catre Domnul.

CAPITOLUL 40

VIATA LUI AVVA COSMA EUNUCUL

Avva Vasile , preotul manastirii Bizantilor, ne istorisea spunand:
Pe cand eram in sfanta cetate a Antiohiei la avva Grigorie partiarhul, a venit la Ierusalim avva Cosma eunucul care traia in lavra Faran, monah cu adevarat ortodox si foarte zelos. Acesta avea si o cunostinta temeinica a dumnezeiestilor Scripturi. Dupa putine zile de sedere batranul a murit. Patriarhul pentru cinstea trupului celui raposat, a poruncit sa-l ingroape in cimitir unde era ingropat si un episcop. Dupa doua zile, povesteste avva Vasile, m-am dus sa ma inchin la mormantul batranului. Deasupra mormantului lui statea un sarman paralitic, care cerea de pomana celor ce se duceau la biserica. Cand saracul m-a vazut ca fac trei metanii si ma rog preotului mi-a zis:
– Mare cu adevarat a fost avvo, batranul pe care l-ati ingropat aici acum doua zile.
– De unde stii? l-am intrebat
– Eram paralitic de doisprezece ani si prin el m-a vindecat Domnul. Cand sunt suparat vine si ma mangaie si-mi da liniste. Inca multe alte lucruri minunate poti sa auzi despre avva Cosma. Dupa ce l-au ingropat, intr-o noapte , il aud ca striga si spune episcopului: „Nu ma atinge, eretice si vrajmase al adevarului si al sfintei Biserici sobornice a lui Dumnezeu!”
Cand am auzit acestea de la paraliticul vindecat, m-am dus si am spus totul patriarhului. Si l-am rugat pe acest preasfant barbat ca sa luam trupul lui avva Cosma de acolo si sa-l punem in alt mormant. Atunci patriarhul ne spune:
– Credeti-ma fiilor, ca avva Cosma nu-i vatamat cu nimic din pricina ereticului. Toate acestea s-au intamplat ca sa ne faca cunoscut virtutea batranului si cat este de mare zelul lui dupa plecarea din lumea aceasta . De asemenea ca sa ne fie aratata credinta episcopului, daca nu l-am socoti ortodox.

* * *

Iata ce ne mai spunea inca avva Vasile despre batranul acesta, avva Cosma, zicand:
– M-am dus la el pe cand statea in lavra Faran. Si mi-a spus batranul: Odata mi-a trecut prin minte urmatorul gand: Ce inseamna cuvintele pe care le-a spus Domnul ucenicilor Lui: „Cel care are haina sa si-o vanda si sa cumpere sabie.” Iar ei i-au spus: „Iata aici doua sabii” (Luca, XXII, 36:38). Cu toate ca am cugetat mult asupra cuvintelor, totusi nu le-am putut afla sensul, asa ca am plecat din chilia mea, trebuind sa plec la lavra Turnurilor, la avva Teofil, si sa-l intreb pe el. Cand am ajuns in pustiu, aproape de lavra Calamon, vad un balaur foarte mare coborandu-se din munte spre Calamon. Si era atat de mare incat gaurea pamantul pe unde trecea. Si m-am vazut pe neasteptate, trecut nevatamat prin urma lasata de el. Am cunoscut, povesteste batranul, ca diavolul a vrut sa impiedice ravna mea, dar m-au ajutat rugaciunile lui avva Teofil, i-am vorbit despre acest text scripturistic. Si mi-a spus ca sensul celor doua sabii este fapta si contemplatia. Daca vei avea aceste doua virtuti esti desavarsit.

* * *

Am venit la avva Cosma in lavra Faran, caci am trait in ea zece ani. Pe cand imi vorbea despre mantuirea sufletului, a citat si un cuvant al sfantului Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei. Si mi-a spus batranul:
– Cand vei gasi un cavant de-al sfantului Atanasie si n-ai avea hartile ca sa-l copii, scrie-ti-l pe haina!
Atat de mare dragoste avea batranul pentru sfintii nostri parinti si dascali.

* * *

Se mai spunea inca despre el si acestea: In noaptea spre sfanta Duminica statea pana dimineata cantand si citind in chilia sa in in biserica, fara sa mai stea cineva. Cand rasarea soarele si-si implinea canonul, citea din sfanta Evanghelie pana la inceperea slujbei.

CAPITOLUL 41

VIATA LUI AVVA PAVEL DIN ANAZARVE

Tot in lavra Faran am vazut pe avva Pavel, barbat sfant, afierosit de Dumnezeu, foarte bland si cu totul inchinat nevointelor calugaresti, varsand multe lacrimi in fiecare zi. Nu stiu de am mai intalnit unul ca el in viata mea. A trait acesta in sihastrie cam cinzeci de ani, multumindu-se numai cu prescura ce o capata de la biserica, fara sa mai primeasca nimic altceva. Era de loc din Anazarve.

CAPITOLUL 42

VIATA LUI AVXANANTIS, ROBUL LUI DUMNEZEU

Am vazut in acelasi loc si pe avva Avxanantis in chilia lui. Era un barbat milostiv, infranat si sihastru. Ducea o viata atat de aspra ca la patru zile manca o singura prescura douazeci de minute pe zi. Se intampla insa ca o manca si o data pe saptamana. Pe la sfarsitul vietii lui, acest parinte vrednic de respect, s-a imbolnavit de pantece. L-am dus deci, in bolnita din Ierusalim a patriarhului. Intr-o zi pe cadn eram langa patul lui, avva Conon staretul lavrei celui intru sfinti parintele nostrum Sava, i-a trimis o batista cu o prescura si sase monezi trimitandu-I vorba:
– Iarta-ma , ca n-am venit, dar nu ma lasa boala mea sa vin si sa te imbratisez.
Batranul a pastrat prescura, dar i-a trimis inapoi monezile, trimitandu-i vorba:
– Daca vrea Dumnezeu sa ma tina in viata aceasta, mai am parinte, zece monezi. Daca le voi cheltui iti voi trmite vorba, ca sa mi le trmiti pe acestea sase. Iti spun asta parinte, ca s a afli ca peste doua zile plec din lumea aceasta.
Si asa s-a intamplat. Si l-am dus pe el in lavra Faran unde l-am ingropat. Fericitul acesta a fost intru sincelul celor sfinti Eustochiei si Grigorie. Parasindu-i pe acesti doi, s-a desavarsit in pustie. De loc era din angira Galatiei.

CAPITOLUL 43

MOARTEA NEFERICITA A NECREDINCIOSULUI TALALEU ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI

In Tesalonic era un arhiepiscop numit Talaleu. Acesta nu se temea nici de Dumnezeu, nici nu se infricosa de rasplata pregatita; impotriva, nenorocitul, calcand in picioare invatatura crestina si socotind ca o nimica vrednicia preoteasca, era lup rapitor in loc de pastor. Nu voia sa se inchine Sfintei si Deofiintei Treimi – miluieste-ma Doamne! – si se inchina idolilor. Dar cei care conduceau sfintele biserici in vremea aceea l-au depus din scaun printr-o hotarare canonica. Dupa ce a trecut putina vreme, cel plin de toata nelegiuirea, a vrut sa vina iarasi pe scaunul Episcopal. Dar penttru ca dupa cum spune Solomon , totul asculta de aur, a fost chemat sa se intoarca la episcopia sa, caci traia acum la Constantinopol unde potrivit cuvantului profetului Isaia, 5,23 locuiesc conducatorii, care pentru daruri dau dreptate celui nedrept si rapesc dreptul dreptului. Dumenezeu insa n-a parasit biserica Lui, ci l-au osandit din nou , potrivit canoanelor apostolice. Hotararea asta insa, nu i-a fost pe plac lui Talaleu. Intr-o zi s-a imbracat in haine foarte bune spre a se duce la imparat ca sa-I dea din nou scaunul Episcopal. Pe cand vroia sa iasa din casa, stomacul l-a silit sa se duca pana afara. Si pentru ca vreme de doua ceasuri a ramas acolo, au intrat inauntru unii din cei ce stateau afara spre a-i spune sa iasa odata. Cand au intrat l-au gasit cu capul in gaura closetului, cu picioarele in sus, reinnoind moartea vesnica si groaznica a nelegiuitului Arie, dusmanul lui Dumnezeu. Caci si pe Arie care a nadajduit ca poate sa-si impuna in chip tiranic in Biserica parerea sa cu ajutorul puterii imparatesti, ingerul minunat si de mare sfat al sfintei Biserici a lui Dumnezeu i-a raspandfit in closet maruntaiele care au zamislit erezia. Si acestuia, care nadajduia ca prin ajutorul nedrept al imparatului, sa faca mai mult rau decat inainte, i-a luat-o inainte ingerul pazitor al Bisericii Tesalonicului impreuna cu marele mucenic Dumitru si in locul in care era si punea la cale, in unire cu demonul necurat si atatator, rele planuri impotriva Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, acolo i-a lasat atarnate in aer picioarele, ce nu puteau calca cum trebuie, ale netrebnicului rob, purtand semnele viitoarei judecati ce o va suferi, caci este ingrozitor sa cazi in mainile Dumnezeului Celui viu. ( Evr. 10:11)

CAPITOLUL 44

VIATA UNUI BATRAN MONAH SI DESPRE RUGACIUNEA PENTRU CEI MORTI

Cand ne-am dus in Tebaida Egipteanului ne-a povestit un calugar urmatoarele fapte:
Un batran imbunatatit traia in afara orasului Asinoe si statuse in chilia sa cam saptezeci de ani. Avea zece ucenici; unul din ei insa nu se ingrijea de loc de mantuirea sufletului lui. Batranul adeseori in il sfatuia si indemana zicandu-i:
– Ingrijeste-te, frate, de sufletul tau! Ai sa mori si ai sa te duci in iad!
Fratele insa, nu asculta niciodata de batran si nu primea sfaturile lui. S-a intamplat ca sa moara fratele dupa cateva vreme. Batranul s-a intristat mult pentru el , caci stia ca aplecat din lumea aceasta fara sa s e ingrijeasca deloc de mantuirea sufletului lui, si ca fusese foarte lenes. Si a inceput btranul sa se roage si sa spuna:
– Doamne Iisuse Hristoase adevaratul nostru Dumnezeu, descopera ce soarta are sulfetul acestui frate!
Si intr-adevar, vede in extaz rau de foc, iar in el multime mare de oameni; in mijlocul lor vede pe fratele cufundata in rau de foc pana la gat. Atunci ii spune batranul:
– Din pricina acestei osande te indemanm, fiule, sa te ingrijesti de mantuirea sufletului tau.
Fratele a raspuns si a zis batranului:
– Multumesc lui Dumnezeu , parinte, ca cvel putin capul mi-I odihnit, deoarece prin rugaciunile tale, stau cu picioarele pe crestetul unui episcop.

CAPITOLUL 45

DESPRE UN CALUGAR CARE S-A ZAVORAT PE MUNTELE MASLINILOR SI DESPRE INCHINAREA LA ICOANA MAICII DOMNULUI

Ne povestea un batran ca spunea avva Teodor Iliotul ca era in muntele Maslinilor un calugar care sihastrea zavorat, mare luptator in nevointele calugaresti. Dar il chinuia pe el demonul curviei. Intr-o zi, pe cand il muncea diavolul mai tare, a inceput batranul sa se vaite si sa spuna demonului:
– Pana cand n-ai sa-mi dai pace? Du-te de la mine ca ai imbatranit odata cu mine!
Demonul i se arata in fata ochilor spunandu-i:
– Jura-mi-te ca n-ai sa spui nimanui ceea ce iti voi spune si n-am sa te mai chinui!
– Ma jur! Si s-a jurat batranul, pe Cel ce locuieste in ceruri ca n-are sa spuna nimanui din cele ce i se vor spune.
Atunci dracul i-a spus:
– Sa nu te mai inchini acestei icoane si n-am sa te mai chinui.
Icoana avea chipul Stapanei noastre Nascatoare de Dumnezeu Maria, purtand in brate pe Domnul nostrum Iisus Hristos.
– Lasa-ma, a spus calugarul dracului, sa ma gandesc.
A doua zi a venit acolo avva Teodor eliotul, care traia pe atunci in lavra Faran, care ne-a si povestit aceasta intamplare. Calugarul i-a povestit lui totul. Batranul a spus monahului:
– Intr-adevar, avvo, ai fost inselat, ca ai jurat. Dar bine ai facut ca mi-ai spus. Ti-i mai de folos sa nu ramana in tinutul acesta femeie desfranata la care sa nut e duci, decat sa tagaduiesti ca nu te inchini Domnului Iisus cu Maica Sa.
Dupa ce l-a sprijinit si l-a intarit cu multe cuvinte, avva Teodor a plecat spre locul lui.
Dracul se arata din nou monahului si-i spune:
– Ce-nseamna asta calugare? Nu mi-ai jurat ca nu spui nimanui? Pentru ce ai spus totul celui care a venit la tine? Iti spun calugare ca in ziua judecatii ai sa fii judecat ca ti-ai calcat juramantul.
Monahul i-a spus:
– Ca m-am jurat si mi-am calcat juramantul o stiu. Stiu ca am calcat juramantul facut pe Stapanul si Facatorul meu, dar pe tine nu te ascult. Tu vei fii cel care ai sa fii osandit ca rau sfatuitor si ca pricinuitor al calcarii juramantului.

CAPITOLUL 46

MINUNATA VEDENIE A LUI AVVA CHIRIAC DIN LAVRA LUI CALAMON SI DESPRE CELE DOUA CARTI ALE NELEGUITULUI NESTORIE

Ne-am dus odata la avva Chiriac preotul lavrei lui Calamon de langa sfantul rau Iordan. Si ne povestea zicand:
Intr-o noapte, vad in vis o femeie vrednica de respect, imbracata in porfira, impreuna cu doi barbati sfinti si cinstiti, ca sta la usa chiliei mele. Am luat pe femeie drept Stapana noastra Nascatoare de Dumnezeu iar pe cei doi barbati care erau ce ea drept sfantul Ioan Teologul si sfantul Ioan Botezatorul. Am iesit afara din chilie si i-am rugat sa intre inauntru ca sa faca o rugaciune in chilia mea. Femeia insa n-a vrut. Si m-am rugat mult timp staruitor de dansa, spunadu-i: „Sa nu ma intorc rusinat si infruntat” si multe altele. Cand ea a vazut ca starui inca in cererea mea, mi-a raspuns cu asprime:
– Ai in chilia ta pe dusmanul meu. Cum vrei sa intru?
Dupa aceste cuvinte a plecat. Cand m-am desteptat, am inceput sa ma vait si sa ma gandesc daca n-am pacatuit cu ceva cu mintea impotriva ei, caci nu era nimeni altcineva in chilie decat numai eu. Desi m-am chinuit multa vreme, totusi nu m-am gasit vinovat cu nimic fata de ea. Vazandu-ma invaluit de tristete, am luat o carte sa citesc ca prin citit sa-mi indepartez tristetea. Cartea pe care am luat-o era a lui Isihie preotul Ierusalimului. Cand am deschis cartea, gasesc scrise la sfarsitul ei doua cuvantari ale nelegiuitului Nestorie. Indata am cunoscut ca acesta era dusmanul Stapanei noastre, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Atunci m-am sculat si am plecat si am data cartea celui care mi-o imprumutase si i-am spus:
– Ia-ti frate, cartea! N-am avut folos din ea cata paguba, si i-am povestit cele intamplate. El, plin de zel, a rupt indata din carte cele doua cuvantari ale lui Nestorie si le-a pus pe foc zicand:
– Sa nu ramana in chilia mea vrajmasul Stapanei noastre, Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

CAPITOLUL 47

MINUNEA SFINTEI NASCATOARE DE DUMNEZEU IMPOTRIVA MASCARICIULUI GAIAN CARE A HULIT-O LA TEATRU

In Fenicia Libanului este un oras cu numele Heliopoli. In el era un actor cu numele Gaian, care pe scena hulea pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Maica Domnului i s-a aratat lui si-i spuse:
– Ce rau ti-am facut de ma batjocoresti si ma hulesti fata de atata lume?
El cand s-a desteptat, nu numai ca nu s-a indreptat, dar o hulea si mai mult. Maica Domnului i s-a aratat din nou , ii spuse aceleasi cuvinte si-l sfatuieste. Cum el nu s-a indreptat, ci dimpotriva o batjocorea si mai mult, intr-o dupa amiaza pe cand dormea, i s-a aratat fara sa spuna un cuvant ci numai i-a insemnat mainile si picioarele. Cand s-a desteptat a vazut ca mainile si picioarele ii erau taiate, zacand ca un trunchi de copac. Dupa aceasta nenorocitul se spovedea tuturor facand cunoscut ce fel de rasplata a primit pentru hula sa; si asta fiindu-i data de Maica Domnului cu multa indurare.

CAPITOLUL 48

MINUNILE SFINTEI NASCATOARE DE DUMNEZEU PRIN CARE COSMIANA SOTIA PATRICIANULUI GHERMAN, A FOST TRASA DE LA EREZIA SEVERIANA LA ADEVARATA CREDINTA IN HRISTOS

Ne povestea avva Anastasie preotul si paznicul odoareleor sfintei Biserici a Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, ca a venit Cosmiana, femeia patricianului Gherman si a voit ca in una din noptile sfintei Duminici sa se inchine singura sfantului si de viata facatorului Mormant al Domnului nostru Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu. Cand a vrut sa se atinga de mormant a intampinat-o Stapana noastra, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, fata catre fata, impreuna cu alte femei si i-a spus:
– Pentru ca nu esti de-a noastra, sa nu intri aici!
Ea apartinea ereziei lui Sever, acefalul. Cosmiana se ruga mult, ca sa-i dea voie sa intre. Sfanta Nascatoare de Dumnezeu insa, i-a raspuns zicandu-i:
– Crede-ma femeie, ca n-ai sa intri aici pana nu te vei impartasi cu noi in aceasta credinta.
Prin aceste cuvinte a cunoscut ca este impiedicata sa intre, pentru ca este eretica si ca daca nu trece la Sfanta sobornica si apostolica Biserica a lui Hristos, Dumnezeul nostru, n-are sa intre. A trimis indata dupa diacon. Cand acesta a venit cu sfantul potir, ea s-a impartasit cu Sfantul Trup si Sange al Marelui Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Si astfel a fost invrednicita sa se inchine sfantului si de viata facatorului mormant al Domnului nostru Iisus Hristos.

CAPITOLUL 49

VEDENIA MINUNATA A DUCELUI PALESTINEI PRIN CARE SI EL A FOST CONVINS SA RENUNTE LA EREZIE SI SA VINA LA BISERICA LUI HRISTOS

Preotul Anastasie ne povesteste si aceasta intamplare. Cand Chivemer a ajuns duce al Palestinei, inainte de toate a venit sa se inchine in biserica Sfintei Invieri a lui Hristos Dumnezeu. Pe cand se apropia a vazut un berbec pornindu-se cu furie impotriva lui voind sa-l impunga. Cuprins de manie si frica, ducele s-a dat inapoi. Azaria, pazitorul Sfintei cruci si ceilalti insotitori l-au intrebat:
– Ce este stapane, ce ai? Pentru ce nu intri?
– Pentru ce ati adus berbecul asta aici? i-i intreba el.
Mirati, ei s-au uitat in Sfantul Mormant si pentru ca n-au vazut nimic, i-au spus sa intre. Asta s-a intamplat de mai multe ori. El vedea berbecul pe cand ceilati nu vedeau nimic. Atunci pazitorul Sfintei Cruci ii spune:
-Crede-ma stapane, trebuie sa ai ceva pe sufletul tau, care te impiedica sa te inchini Sfantului si de viata facatorului Mormant al Mantuitorului nostru. Ai face bine sa te marturisesti lui Dumnezeu. Este iubitor de oameni si ti-a aratat aceasta minune pentru ca vrea sa te miluiasca.
Ducele ii spune cu lacrimi:
– Sunt vinovat in fata lui Dumnezeu cu multe si mari pacate.
Si arancandu-se cu fata la pamant, a plans multa vreme, marturisindu-se lui Dumnezeu. S-a ridicat de jos si a voit sa intre din nou, dar n-a putut caci berbecul il oprea tot cu atat tarie. Atunci pazitorul sfintei Crucii ii spune:
– Negresit altceva este ceea ce te impedica.
– Oare nu sunt oprit sa intru, a spus el, pentru ca nu am partasie cu Sfanta Biserica cea sobornica si apostolica, ci cu erezia lui Sever?
Si a cerut de la pazitorul Sfintei Cruci sa fie impartasit cu sfintele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos Dumnezeul nostru. Apoi i-au adus sfantul potir si s-a impartasit. Asa a putut sa intre si s-a inchinat fara sa mai vada ceva.

CAPITOLUL 50

VEDENIA SI DICTONUL LUI AVVA GHEORGHE ZAVORATUL

Schitopoli era a doua capitala a Palestinei. Aici ne-am intalnit cu avva Anastasie, care ne-a povestit despre avva Gheorghe zavoratul, spunand:
Intr-o noapte m-am sculat sa bat toaca – caci eram canonarh – si am auzit pe avva Gheorghe zavoratul plangand. M-am dus la el si l-am intrebat:
– Ce ai avvo, de plangi asa?
El nu mi-a raspuns nimic. Si l-am intrebat din nou:
– Spune-mi pricina!
El suspinand din adancul inimii mi-a spus:
– Cum sa nu plang daca Stapanul nostru nu mai vrea sa se impace cu noi? Mi se parea fiule, ca stam in fata unui tron inalt. In jurul tronului erau nenumarati oameni care-l rugau pe cel care statea pe tron pentru un anumit lucru. El insa era neinduplecat. Apoi s-a apropiat de el o femeie imbracata in porfira. A cazut in genunchi inaintea tronului si a spus:
– Milostiveste-te cel putin pentru mine!
El a ramas tot atat de neinduplecat. Pentru asta plang si ma tangui temandu-ma de cele ce au sa se intample.
Cand mi-a spus acestea era intr-o joi. In ziua urmatoare, care era vineri, pe la ora trei dupa-amiaza, a fost un cutrmur mare pe pamant, care a daramat orasele de la tarmul marii Feniciei.
Tot avva Anastasie ne povestea despre acelasi batran ca dupa ce a stat cateva vreme la fereastra , a inceput batranul sa planga si sa-mi spuna:
– Vai de noi frate, ca nu ne caim deloc de pacatele noastre, ci nu ne ingrijim deloc de mantuirea sufletului nostru. ma tem ca suntem in mare primejdie si ca ne-a cuprins mania lui Dumnezeu.
Si a doua zi s-a aratat foc in cer.

CAPITOLUL 51

ASPRIMEA LUI IULIAN MONAHUL DIN MANASTIREA EGIPTENILOR

Anazarbe este o a doua mitropolie a Ciliciei. cam la douasprezece mile de ea se afla lavra numita a egiptenilor. Ne povesteau noua parintii de acolo ca cinci ani ca, cu cinci ani inainte murise in lavra un batran cu numele Iulian. Parintii au marturisit despre dansul spunand ca a trait saptezeci de ani intr-o mica pestera si ca nu avea alta avere din lumea aceasta decat un stihar de par, o manta , o carte si un vas mic de lemn.

* * *

Se mai spunea despre el ca tot timpul vietii sale n-a aprins opaitul, ci noaptea primea o lumina din cer, care-i lumina destul de bine o carte ca sa poata citi.

CAPITOLUL 52

ZICEREA LUI ILIE SIHASTRUL

Un frate a venit la avva Ilie sihastrul din chinovia pesterii lui avva Sava si i-a spus:
– Da-mi un sfat, avvo!
Si batranul a spus fratelui:
– In zilele parintilor nostri erau iubite trei virtuti; saracia, blandetea si infranarea. Acum pe monahi ii stapanesc zgarcenia, lacomia si obraznicia. Tu alege ce vrei.

CAPITOLUL 53

VIATA BATRANULUI CHIRIAC DIN MANASTIREA SFANTUL SAVA

Ne povestea noua avva Stefan Trihinas despre un calugar care traia in lavra celui intru sfinti parintele nostru Sava. Intr-o zi acest batran s-a dus pana la Cotila si dupa ce a ramas putin pe langa Marea Moarta a plecat iarasi spre chilia lui. Era o arsita atat de puternica incat batranul era pe cale sa lesine. Atunci si-a intins mainile spre cer catre Dumnezeu si s-a rugat zicand: „Doamne, stii ca numai pot merge din pricina setei” Si indata a venit un nor peste el si nu s-a departat de el pana ce a ajuns in chilia sa. Si erau pana la chilie doisprezece mile.

* * *

Tot Stefan ne spunea si acestea despre acelasi calugar. Intr-o zi au venit rudele sa-l vada. Cand au sosit in lavra au intrebat de chilia lui. Cand le-a fost aratata, s-au dus si au batut la usa. Si deschizand usa a iesit din chilia sa fara sa fie vazut de ei. Si s-a dus in pustie si nu s-a intors la chilie pana ce n-au plecat rudele lui.

CAPITOLUL 54

DESPRE MONAHI DIN SCHIT SI DESPRE BATRANUL AMONIU

In Terenuti ne-am dus la avva Teodor Alexandritul. Si ne spunea batranul:
– Intr-adevar fiule, mult au pierdut monahii din schit potrivit prezicerii batranilor. Credeti-ma fratilor, ca mare era la schitioti dragostea, asceza si puterea de judecata. Am vazut acolo batrani care nu puneau mancare de loc in gura daca nu aveau pe cineva la masa. Printre ei era un batran numit Amoniu, care locuia alaturi de mine. Stiind ca are acest obicei, ma duceam sambata la el ca fin pricina mea sa manance. Toti aveau acest obicei: in orice ceas din zi ar fi fost, ei dadeau de mancare celor care veneau la ei. si in timp ce acestia isi faceau rugaciunea in biserica, ei puneau masa apoi indata mancau.

CAPITOLUL 55

VEDENIA UNUI CALUGAR DIN SCHIT SI DESPRE AVVA IRINEU

Avva Irineu ne-a istorisit urmatoarele:
Un batran care traia in Schit a vazut intr-o noapte pe diavol ca dadea fratilor o sapa de plivit. Si l-a intrebat batranul pe diavol:
– Ce inseamna aceasta?
– Pregatesc o bucurie fratilor, a raspuns diavolul, care prin asta ii facea mai trandavi pentru slavirea lui Dumnezeu.

* * *

Tot avva Irineu ne-a mai istorisit:
Cand au venit barbarii in Schit, am plecat si m-am dus in partile Gazei unde, mi-am luat o chilei in lavra. Si am luat de la staretul lavrei o carte cu faptele si spusele batranilor, pe care am inceput s-o citesc in aceiasi zi. Si indata ce am deschis-o am gasit in ea capitolul acesta: „Un frate s-a dus la un batran si i-a spus:
– Roaga-te pentru mine, parinte!
– Cand erai cu noi, a raspuns batranul, ma rugam pentru tine. Dar acum pentru ca te-ai dus sa-ti cauti de interesele tale, nu ma mai rog pentru tine.”
Dupa ce am citit aceasta am inchis cartea si mi-am zis intru sine:
„- Vai tie Irieneu, ca te-ai dus sa-ti vezi de interesele tale. Parintii nu se mai roaga pentru tine.”
Si indata am dat staretului cartea si am plecat si am venit la chilia Schitului. Aceasta este pricina fratilor, ca am venit in locul acesta.

CAPITOLUL 56

VIATA LUI IOAN , UCENICUL UNUI MARE BATRAN CARE A MURIT IN CAPARASMA

Ptolemaida este un oras din Fenicia. In acesta este o mahala numita Parasima. In ea traia un calugar vestit. Acesta avea un ucenic numit Ioan. Si el era un om cu viata imbunatatita si era foarte supus si ascultator. Intr-o zi l-a trimis pe ucenicul sau pentru niste treburi, i-a dat si cateva paini de drum. Ucenicul a plecat si dupa ce a facut treaba s-a intors, aducand painile intregi. Cand a vazut batranul painile intregi a zis:
-Pentru ce n-ai mancat fiule din painile pe care ti le-am dat?
Ucenicul a facut metanie batranului si a spus:
– Iarta-ma parinte, pentru ca nu m-ai binecuvantat cand m-ai trimis si nici nu mi-ai poruncit sa mananc din paine, deaceea n-am mancat.
Batranul s-a mirat de buna judecata a fratelui si l-a binecuvantat.

* * *

Tot acest frate, dupa moartea batranului, a postit patruzeci de zile. La sfarsitul postului a auzit o voce de la Dumnezeu care i-a spus: „Sa vindeci orice boala pe care iti vei pune mana.” A doua zi dimineata, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, iata ca a venit un barbat cu femeia lui care avea cancer la san. Barbatul l-a rugat sa-i vindece femeia. El i-a raspuns ca-i pacatos si nevrednic de o astfel de fapta. Barbatul femeii insa, il ruga staruitor sa se induplece si sa-i miluiasca femeia. Cand si-a pus mana pe rana si a facut asupra ei semnul sfintei cruci, indata s-a vindecat femeia. Si de atunci Dumnezeu a facut prin el multe semne, nu numai pe cand traia dar si dupa moarte.

CAPITOLUL 57

MOARTEA STALPNICULUI SIMEON SI DESPRE AVVA IULIAN STALPNICUL

La patru mile de orasul Aegeae era un stalpnic numit Simeon. Acesta lovit fiind de trasnet, a murit. Avva Iulian Stalpnicul, (care locuia langa un golf al marii) a spus ucenicilor sai intr-un timp in care nu obisnuia sa tamaieze:
– Puneti tamaie si tamaiati!
– Pentru care pricina, parinte? au intrebat ei.
– Fratele Simeon cel din Aegeae a murit lovit de trasnet si iata sufletul lui se urca la cer cu bucurie.
Si erau departati unul de altul ca la douazeci si patru de mile.

CAPITOLUL 58

IARASI DESPRE IULIAN

Avva Stefan Trihinas ne povestea si aceasta despre avva Iulian Stalpnicul:
S-a aratat un leu in tinutul in care traia avva Iulian si omora multi straini si bastinasi. Intr-o zi a chemat pe ucenicul sau numit Pancratie si i-a zis:
– Du-te cam la doua mile spre miazazi; acolo ai sa gasesti un leu culcat. Si spune-i leului: „Smeritul Iulian iti spune in numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, pleaca din tinutul acesta!”
Fratele a plecat si l-a gasit pe leu culcat. Cand i-a spus ucenicul cuvintele batranului, leul a plecat indata si toti au slavit pe Dumnezeu.

CAPITOLUL 59

VIATA LUI AVVA TALALEU CILICIANUL

Avva Petru, preotul aceleiasi lavre, povestea despre avva Talaleu cilicianul, ca a trait saizeci de ani viata calugareasca si n-a incetat o clipa de a plange si de a spune mereu:
– Dumnezeu ne-a dat viata aceasta pamanteasca spre a ne pocai deaceea ne silim sa facem acest lucru cat mai deplin.

CAPITOLUL 60

FAPTA MINUNATA A UNEI CALUGARITE PRIN CARE A FACUT CALUGAR PE UN ADORATOR AL EI

Pe cand eram la Alexandria un barbat iubitor de Dumnezeu ne-a povestit istorioara aceasta:
O calugarita sihastrea in casa sa si se ingrijea de mantuirea sufletului ei, in post, rugaciuni, privegheri si milostenii. Dar diavolul care se lupta necontenit cu neamul omenesc, n-a rabdat virtutiile acestea ale fecioarei ci a incercat sa arunce in ea un praf. A facut ca un tanar sa se indragosteasca puternic de ea. tanarul statea toata ziua in fata casei ei. Cand voia calugarita sa iasa afara si sa se duca la biserica spre a se ruga, tanarul nu-i dadea pace: o intreba de vorba, o supara, asa cum obisnuiesc sa faca indragostiti, incat calugarita a fost nevoita, din pricina supararilor ce i le facea tanarul, sa numai iasa din casa. Intr-o zi, a trimis calugarita pe slujnica sa la tanar sa-i spuna: „Vino ca te cheama stapana mea!” Tanarul s-a dus la ea bucurandu-se ca unul care credea ca si-a atins scopul. Calugarita statea la razboiul ei de tesut si i-a spus tanarului:
– Sezi!
Dupa ce s-a asezat i-a spus:
– Spune-mi te rog tanarule, pentru ce nu-mi dai pace si nu ma lasi sa ies din casa mea?
– E drept, domnita, i-a raspuns tanarul, dar imi esti tare draga. Cand te vad ma aprind.
– Ce frumusete ai gasit la mine ca sa ma iubesti atat de mult? l-a intrebat ea.
– Ochii tai m-au scos din minti, a raspuns el.
Calugarita cand a auzit ca ochii ei l-au scos din minti pe tanar, a luat suveica si si-a scos cei doi ochii ai ei. Cand tanarul a vazut ca din pricina lui si-a scos ochii calugarita, lovit de durere a plecat la Schit si a ajuns si el monah incercat.

CAPITOLUL 61

VIATA LUI AVVA LEONTIE CILICIANUL

Parintii spuneau despre avva Leontie cilicianul ca era renumit in biserica cea noua a Stapanei noastre sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria. Timp de patruzeci si cinci de ani n-a iesit din biserica. Era ganditor si avea grija de el insusi.
Tot despre el ne mai spuneau ca daca vedea vreun sarac venind la el ii da pomana cu mana lui daca era orb. Daca vedea ii punea pomana inaintea sa sau la temelia stalpului sau pe pamant sau pe treptele bisericii si de acolo o lua saracul.
Un batran l-a intrebat:
– Pentru ce, parinte, nu dai pomana cu mana?
– Iarta-ma, parinte, a raspuns el, dar nu sunt eu cel care dau ci Stapana mea Nascatoarea de Dumnezeu, care ma hraneste si pe mine si pe ei.

CAPITOLUL 62

VIATA LUI AVVA STEFAN PREOTUL MANASTIRII ELIOTILOR

Ne povestea noua un batran despre avva Stefan, preotul lavrei Eliotilor, ca pe cand statea in chilia lui, dracul i-a bagat un gand, zicandu-i:
– Pleaca , nu-ti prieste statul in manastirea aceasta!
Batranul a spus dracului:
– Pe tine nu te ascult! Stiu cine esti! Nu vrei pe cineva mantuit. Dar Hristos Fiul Dumnezeului Celui Viu, te va zdrobi pe tine.

CAPITOLUL 63

DESPRE ACELASI

Tot despre el spunea ca pe cand statea in chilia lui si citea, i-a aparut dracul in fata lui si i-a zis:
– Pleaca de aici , nu-ti foloseste statul in manastirea aceasta!
– Daca vrei sa plec, fa ca sa merg pe scaunul pe care stau.
Si batranul sta pe un scaun impletit cu nuiele. Dracul cand a auzit a facut sa mearga indata nu numai scaunul lui, dar si toata chilia. Batranul vazand viclenia dracului i-a zis:
– Intr-adevar, pentru ca te vad grabit, n-am sa plec.
Si facandu-si rugaciunea, dracul s-a facut nevazut.

CAPITOLUL 64

DESPRE ACELASI

Trei calugari s-au dus la avva Stefan preotul si au inceput sa-i vorbeasca timp indelungat despre folosul sufletului. Batranul insa tacea. Calugarii atunci i-au spus:
– Nu ne raspunzi nimic, parinte? Am venit la tine ca sa ne alegem cu un folos sufletesc.
Atunci batranul le-a raspuns:
– Iertati-ma, dar nu stiu ce ati vorbit pana acum. Eu va spun ceea ce am: noaptea si ziua nu contemplu altceva decat pe Domnul nostru Iisus Hristos, rastignit pe Cruce.
Si declarandu-se mangaiati sufleteste din aceste cuvinte, au plecat.

CAPITOLUL 65

DESPRE ACELASI

Avva Ioan, zis si Molivas, ne-a povestit despre avva Stefan urmatoarele:
Odata era foarte greu bolnav si doctorii l-au silit sa manance carne. Fericitul barbat avea un frate laic, foarte evlavios, care traia potrivit poruncilor lui Dumnezeu. S-a intamplat sa vina fratele lui chiar pe cand batranul manca din carne. Cand la- vazut s-a intristat foarte tare, zicandu-si ca dupa atata asceza si infranare a mancat la sfarsitul vietii lui carne. Dar indata a cazut in extaz si a vazut pe cineva care i-a spus:
– Pentru ce te superi din pricina preotului pe care la-i vazut mancand carne? Nu stii ca a mancat de nevoie si pentru ca sa faca ascultare? Intr-adevar nu trebuie sa te superi. Iar daca vrei sa vezi in ce slava este fratele tau, intoarce-te si uita-te!
Cand s-a intors a vazut pe preot rastignit ca si pe Hristos. Si i-a spus cela ce i s-a aratat:
– Iata in ce slava este! Slaveste, asadar, pe Cel ce slaveste pe cei ce Il iubesc cu adevarat.

CAPITOLUL 66

VIATA LUI AVVA TEODOSIE SIHASTRUL

Ne povestea noua avva Antonie, staretul lavrei Eliotilor, zidita de el , despre avva Teodosie, sihastrul care spunea despre el:
– Inainte de-a ajunge sihastru, am cazut in extaz si vad un tanar care stralucea mai mult decat soarele. Luandu-ma de mana, imi spune:
– Haide, ca ai sa lupti!
Si m-am dus intr-un teatru a carui marime n-o pot descrie. Si vad teatrul plin de barbati o parte imbracati in alb si alta parte etiopeni. Cand m-am apropiat de arena teatrului, vad un etiopian, nespus de mare, viteaz su urat la chip, al carui cap atingea norii. Atunci imi spune tanarul care mi s-a aratat:
– Cu acesta ai sa te lupti.
Eu cand am vazut pe etiopian, m-am infricosat si am inceput sa tremur. Si am rugat pe tanarul care ma conducea, zacandu-i:
– Care om cu fire muritoare poate sa se lupte cu acesta?
– Intra cu curaj, mi-a spus el. Dupa ce-l dobori, te incununez si iti dau cununa de biruitor.
Am intrat in arena si am inceput sa ne luptam unul cu altul. Cand eram pe cale sa-l birui a venit acel bun arbitru si m-a incununat, dandu-mi cununa. Poporul etiopian, scotand sunete ascutite, s-a facut nevazut. Celalalt care era imbracat in alb, a laudat pe cel care m-a ajutat si mi-a dat prilejul sa castig victoria.

CAPITOLUL 67

DESPRE ACELASI

Avva Chiriac, ucenicul lui avva Teodosie sihastrul, ne povestea despre el spunand ca a sihastrit treizeci si cinci de ani. Manca la doua zile si tacea tot timpul nevorbind cu nimeni. Daca vroia sa spuna ceva, arata prin semne. Pe el l-am vazut si eu in lavra Eliotilor, caci am trait in ea zece ani.

CAPITOLUL 68

DESPRE ACELASI

Avramie, staretul noii manastiri a Sfintei Nascatoare de Dumnezeu Maria, auzind ca avva Teodosie n-are haina pe care s-o poarte iarna, i-a cumparat o haina. Intr-o zi pe cand era imbracat cu ea si dormea (caci batranul dormea intr-un mic scaun) au venit hotii si l-au dezbracat de haina si dupa ce i-au luat-o, au plecat. Cu toate ca s-a intamplat asa totusi batranul n-a spus nimanui nimic.

CAPITOLUL 69

VIATA LUI AVVA PALADIE SI A UNUI CALUGAR TESALONICIAN NUMIT DAVID

Ne-am dus in Alexandria, eu si calugarul Sofronie, inainte de calugaria sa, la avva Paladie, barbat iubitor de Dumnezeu si rob al Lui, care isi avea manastirea lui in Litazomeno. Si la-m rugat sa ne spuna un cuvant folositor sufletului. Si batranul a inceput sa ne spuna:
– Copiilor, timpul de aici este scurt. Sa luptam si sa ne nevoim aici putin, ca sa ne bucuram mai mult de mari bunatati in veac. Uitati-va la mucenici, uitati-va la cuviosi, uitati-va la asceti , cum au suferit ei ca niste viteji! Vremile trecute i-au cunoscut, iar noi ii admiram pentru rabdarea lor. Fiecare din cei care aud despre ei marturisesc cu mare admiratie despre rabdarea fericitilor mucenici, rabdare care intrece firea omeneasca. Unora li s-au scos ochii, altora li s-au taiat madularele, unora mainile, altora picioarele, pe altii i-a ars focul deodata iar pe unii incetul cu incetul; altii au fost inecati in rauri iar altii in mare; pe unii i-au sfasiat de vii fiarele salbatice ca pe niste facatori de rele, iar pe alti prin noi mestesuguri, i-au mancat inainte de a murii, pasarile rapitoare. Si intr-un cuvant, cine ar putea sa spuna toate felurile de chinuri nascocite impotriva lor, pe care vrajmasul drac le-a adus impotriva mucenicilor si ascetilor iubitori de Dumnezeu si pe care le-au rabdat si s-au luptat cu ele? Prin barbatia sufletului au invins slabiciunea trupului. Au nadajduit ca bunatatile viitoare sunt mai de pret decat chinurile prezente. Pe acelea le-au asteptat si le-au primit. Aceasta purtare a lor a aratat taria credintei lor in doua chipuri: pe de o parte ca au suferit cu barbatie extraordinarele chinuri ale trupului , pe care diavolul, dusmanul nostru, le-a adus impotriva lor.
Asadar, daca vom suferi chinurile si cu ajutorul lui Dumnezeu le vom rabda, vom fi gasiti cu adevarat iubitori de Dumnezeu, iar Dumnezeu va lupta impreuna cu noi si ne va usura mai mult chinurile. Cunoscand asadar vremurile in care traim si stiind copii si de ce lucrare vom avea nevoie, sa ne folosim de pocainta cea buna , ca sa ajungem temple ale lui Dumnezeu. Daca lucram asa vom avea parte de-o cinste nu mica in veacul viitor.
Si ne mai spunea iarasi avva Paladie:
Sa ne aducem aminte de Cel care nu avea unde sa-si plece capul. (Matei, VIII)

* * *
Spunea iarasi batranul:
Necazul, dupa spusa apostolului Pavel, da nastere la rabdare (Romani V, 3). Sa facem deci mintea noastra in stare sa primeasca Imparatia Cerurilor.

* * *

Spunea iarasi:
Sa nu iubim copii , lumea si cele din lume (I Ioan 2, 15).
Sa avem grija de ganduri; acesta este un leac care duce la mantuire.

* * *

L-am intrebat noi pe avva Paladie:
– Fii bun parinte si spune-ne ce pricina si ce ganduri te-au facut sa te calugaresti?
Batranul era din Tesalonic si ne-a povestit:
– In tara mea, ca la trei stadii departare de zidurile orasului era un monah care statea zavorat in chilia sa. Acest barbat foarte virtuos, milostiv si infranat, era de fel din Mesopotamia si se numea David. A stat inchis in chilia lui saizeci de ani. Din pricina barbarilor, zidurile orasului erau pazite de ostasi. Intr-o noapte ostasiicare pazeau zidul din partea in care se afla chilia calugarului, vad ca prin toate ferestrele chiliei calugarului iesea foc. Soldatii au crezut ca barbarii au dat foc chiliei. Cand s-a facut ziua, soldatii au iesit si s-au dus la chilia batranului; au gasit insa pe batran nevatamat si chilia intreaga si s-au minunat. Noaptea urmatoare au vazut acelasi foc in chilie. Lucrul acesta s-a intamplat nopti de-a randul. Si s-a aflat asta in tot orasul si tinutul acela, incat multi oameni privegheau noaptea pe zid ca sa vada focul. Asa s-a intamplat pana la moartea batranului. Vazand deci aceasta minune nu odata ci de mai multe ori, mi-am zis in sine-mi: Daca Domnul daruieste robilor sai in lumea aceasta o astfel de slava, cat de mare va fi slava in veacul ce va sa vie, cand fata lor va straluci ca soarele!
Aceasta a fost fiilor, pricina care a facut sa ma calugareasc.