” Fratilor, paziti dragostea,
ca dragostea este de la Dumnezeu. ”
parintele Dionisie de la Colciu
Danion Vasile Marian Maricaru
Ne vorbesc parinti athoniti
Avva Dionisie de la Colciu
Avva Iulian de la Prodromu
Editie ingrijita de Claudia Vasile
Carte tiparita cu binecuvantarea
Prea Sfintitului Parinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei si Teleormanului
Editura Bunavestire
Galati, 2003
Micul Pateric de la Colciu
I. O noapte cu luna
Un binecunoscut scriitor al Bisericii Romane, parintele Ioanichie Balan, povesteste despre pelerinajul sau la Muntele Athos si despre cuviosii parinti ai schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru intreaga lume o veritabila citadela a afirmarii si apararii credintei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai inalta scoala a cresterii si perfectionarii monahismului ortodox, fara egal in vreo alta tara crestina. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinti, ierarhi remarcabili, asceti, dascali ai rugaciunii, monahi sfinti, scriitori bisericesti si apologeti ai dreptei credinte si ai Traditiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este laudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decat oriunde altundeva pe pamant, iar rugaciunea este inaltata catre Domnul in mai multe limbi, printre care si romana. In fiecare noapte, de la miezul noptii pana se crapa de ziua, monahii athoniti se roaga din tot sufletul lor si slujesc Sfanta Liturghie in sute de biserici si paraclise”.
Dorinta de a cunoaste mai de aproape Muntele Athos si de a purta convorbiri duhovnicesti cu parintii aghioriti romani ne-a indemnat sa pornim in pelerinaj spre acest munte binecuvantat si sfant. Dupa o oprire de doua zile la Tesalonic, oras increstinat de Sfantul Apostol Pavel, traversam peninsula Halkidiki si de acolo, intr-o mica ambarcatiune, calatorim inca doua ore pe Marea Egee inspre portul athonit Dafni. Iata-ne in tara calugarilor ortodocsi din lumea intreaga! Iata-ne in tara cea sfanta a Muntelui Athos! In port se afla o multime de monahi si pelerini care au venit din tinuturi foarte indepartate. Pret de alte doua ore, urcam un drum serpuit si ajungem la Karyes, capitala si centrul spiritual si administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Cativa calugari romani merg inaintea noastra. La miezul noptii, in Munte, clopotele ii trezesc pe toti pentru slujba Utreniei. O atmosfera nemaiintalnita de liniste, de tihna si sfintenie ne inconjoara… „Muntele Athos, Sfantul Munte, al doilea rai de pe pamant”, spune un stih al Parintilor aghioriti. A doua zi, un grup de monahi romani ies in pelerinaj de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, inspre schiturile si chiliile locuite de smeritii monahi ce au venit din Romania. Ne indreptam spre chilia Sfantul Gheorghe – Colciu – un drum care ne ia patru ore de mers, pana la asfintit. Pentru inceput, ratacim printr-o vale larga si insorita, acoperita cu paduri, livezi de maslini si vita-de-vie. Aceasta este Kapsala. In vremurile de odinioara, aici se nevoiau sute de isihasti, printre care si multi romani. Azi au ramas putini. Chilii pustnicesti apar ici-colo pe pajisti si in luminisuri de padure. Datorita absentei monahilor, unele sunt nelocuite si intr-o stare de neglijare. Altele sunt bine intretinute, inconjurate de livezi de maslini si lamai si pomi de grape – semn ca unele sunt inca locuite, ca in ele candela privegherii nu este stinsa si ca numele lui Dumnezeu este inca laudat. La orizont pot fi vazute manastirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron si Filoteu, inaltandu-si turnurile spre cer, iar dedesubt, la poalele muntelui, se dezvaluie marea cea misterioasa. In chilia Sfantul Gheorghe, deasupra golfului Colciu, locuiesc trei monahi romani, sub indrumarea ieroschimonahului Dionisie Ignat. Parintii ni se infatiseaza avand multa dragoste si lacrimi in ochi. Ne inchinam in biserica, cantam Domnului si Maicii Sale – ocrotitoarea Sfantului Munte, ne dam sarutarea de bun-venit si ramanem aici peste noapte. O noapte cu luna, intr-o tacere inimaginabila, ce trezeste sufletul la rugaciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele muntelui.
II. Schitul Colciu
O mare parte din informatiile noastre privitoare la istoria Colciului provine din scrierile batranului Ioan Sova, de la Chilia Sfantul Gheorghe, a carui lucrare, nepublicata, „O istorie pe scurt a chiliilor Sfantul Gheorghe si Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul” va fi parafrazata in cele ce urmeaza.
Traditia aghiorita retine faptul ca schitul Colciu al Manastirii Vatoped a fost ridicat prima oara de un crestin foarte bogat si evlavios din Italia, pe nume Kolchiu , la inceputul secolului al VII-lea. Atat schitul cat si multele chilii construite mai tarziu in jurul lui au fost fie distruse, fie s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor si au fost adesea reconstruite. Pe partea dinspre mare existau de asemenea sihastrii si pesteri unde traiau pustnicii isihasti. Schitul a fost construit pe cel mai inalt pisc, spre sud de Vatoped, de-a lungul tarmului estic al Athosului. Asezarea ofera un climat mai bland si mai uscat decat in alte locuri ale Athosului, nefiind expusa vanturilor ce vin dinspre padurile de castan si sunt atat de daunatoare bolnavilor de reumatism. Astazi nu a mai ramas aproape nimic din acest infloritor schit de odinioara, in afara de un imens turn patrat, supraetajat, ce se afla in totala ruina.
Intre chiliile care au existat se numara Chilia Sfanta Treime, Chilia Sfintii Apostoli, Chilia Sfantul Stefan, Chilia Tuturor Sfintilor, Chilia Intampinarea Domnului, Chilia Sfintii Arhangheli, Chilia Sfintii Doctori fara de arginti Cosma si Damian, Chilia Sfantul Gheorghe, Chilia Nasterii Inaintemergatorului si Chilia Sfanta Ana. Dintre acestea, numai ultimele patru mai sunt astazi locuite. Desi chiliile Sfantul Stefan si Sfintii Arhangheli mai pot fi inca zarite, ele sunt parasite. Tot ce a mai ramas din celelalte chilii sunt fundatiile si pajisti adanc ingropate in tufe de mure.
Poate cel mai renumit traitor al Schitului Colciu a fost Sfantul Agapie (praznuit pe 1 martie), care a locuit impreuna cu batranul sau povatuitor in Chilia Sfanta Treime la mijlocul si sfarsitul secolului al XVIII-lea. In timpul unui atac al turcilor, Sfantul Agapie a fost prins si tinut in lanturi ca rob timp de 12 ani. In tot acest timp, el i-a slujit atat de bine pe musulmanii care il cumparasera incat acestia i-au ingaduit mai multa libertate decat oricarui alt rob.
Dupa un timp, Sfantul Agapie a fost eliberat din robie in mod minunat, printr-o minune a Maicii Domnului. El a fugit in secret si s-a intors in Sfantul Munte la batranul sau. Acesta l-a certat cu asprime pe Sfantul Agapie pentru ca fugise si l-a trimis inapoi, cerandu-i sa nu pricinuiasca vreo pierdere turcului care-l stapanea. Ca un adevarat fiu al ascultarii, Sfantul Agapie s-a reintors la stapanul sau fara sa carteasca. Cand a sosit si i-a povestit stapanului sau tot ce se intamplase, turcul si familia lui au fost uluiti de virtutea Sfantului Agapie si l-au tinut in si mai mare respect si onoare. Ascultarea calugarului sfant a servit ca inceput pentru convertirea la credinta crestina a stapanului sau si, dupa catva timp, stapanul sau impreuna cu doi dintre fiii sai au venit cu Sfantul Agapie la Muntele Athos, unde au primit tunderea in monahism din mainile lui. Ei si-au sfarsit zilele acolo, in mireasma faptelor lor ascetice, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea.
Singura data cand Schitul Colciu a fost lipsit de prezenta monahilor a fost dupa revolutia greaca din 1821. In acea vreme, grecii, tineri si varstnici, s-au ridicat impotriva stapanitorilor musulmani. Cand s-a descoperit ca niste calugari greci athoniti se inrolasera in armata antiotomana, turcii au lovit cu putere in calugarii athoniti si timp de multi ani au torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. In perioada aceea, toti monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizati. Istoria aminteste ca monahii de la Colciu erau inghesuiti in saci (atatia calugari cati putea sa cuprinda un sac), care erau pe urma strans legati, tarati pe varful Colciu si lasati sa se rostogoleasca asemenea bolovanilor in josul vaii, in mare. Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal si repetau aceasta tortura. Acestea si inca alte astfel de torturi au dus la parasirea in mare parte a Sfantului Munte in 1821.
Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, Sfantul Munte a trecut printr-o renastere duhovniceasca. Cativa monahi s-au strecurat inapoi la Colciu, dar nu inainte de venirea batranului Ilie Vulpe in Chilia Nasterii Inaintemergatorului, astfel incat intreaga regiune a inceput sa infloreasca duhovniceste, in adevaratul sens al cuvantului.
III. Batranul Ilie Vulpe (8 decembrie 1928)
Batranul Ilie s-a nascut in Romania, la Braghicea – in regiunea Orhei (Basarabia), in 1851, fiu al lui Ilie si al Melaniei Vulpe. El a fost botezat Eftimie si a primit o educatie aleasa, fiind crescut in traditia ortodoxa a tarii sale. Parintii sai erau producatori de vinuri. A fost educat intr-o scoala particulara, intr-o perioada in care cartile erau inca scrise cu litere slavone.
In 1877 a servit in armata si a lucrat la transportul proviziilor. La putin timp dupa intoarcerea acasa, el a intrat in Manastirea Frumoasa, in care a stat numai un singur an, inainte de a pleca la Muntele Athos, unde a venit in vara lui 1879.
Dupa vizitarea manastirilor athonite, el s-a asezat in nou-infiintatul schit isihast Lacu, aflat sub ocrotirea Maicii Domnului, alaturi de intemeietorul schitului, schimonahul Iustin. Aici el a fost tuns in monahism, primind numele Ilie, si a fost repede hirotonit diacon si apoi preot in 1880. In total, el a stat la Lacu zece ani.
In 1889, parintele Ilie s-a mutat la Schitul Vigla, mai departe, inspre sud (langa schitul Prodromu) si s-a asezat intr-o alta chilie inchinata Maicii Domnului, unde a ramas timp de cinci ani, impreuna cu trei ucenici, dintre care doi venisera cu el de la Schitul Lacu.
In 1894, Parintele Ilie, deja binecunoscut ca un experimentat parinte duhovnicesc si practicant al Rugaciunii lui Iisus, a venit la Colciu si s-a stabilit in Chilia Nasterii Inaintemergatorului impreuna cu cei trei ucenici.
Cand a restaurat coliba, s-au adunat in jurul lui cinci ucenici – Eftimie, Andrei, Paisie, Gherasim si Ioan Gutu – alcatuind o renumita familie duhovniceasca. Nevointa ieroschimonahului Ilie consta in tacere si rugaciune neincetata, si a devenit cunoscut ca un lucrator al rugaciunii inimii. El urma randuiala Bisericii si savarsea Sfanta Liturghie cu multa smerenie. Cand slujea in zilele de peste saptamana, in afara de Sfanta Impartasanie el manca numai prescura, primind vreun alt fel de hrana numai sambata si duminica. Cand nu savarsea Sfintele Taine, el manca numai o data pe zi, exceptie facand miercurea si vinerea, cand nu manca nimic. Dormea foarte putin si citea zilnic din Sfintele Scripturi si omiliile Sfintilor Parinti. Pentru smerenia si nevointa sa, dragostea dumnezeiasca si harul Sfantului Duh s-au salasluit cu prisosinta in inima acestui parinte. Ieroschimonahul Ilie Vulpe a fost un parinte iubitor si bland, renumit pretutindeni in Athos pentru ca era primitor de straini, milostiv, sincer ca un copil si intelept in cuvant. Pentru mai bine de treizeci de ani, parintele Ilie a fost unul dintre cei mai experimentati parinti duhovnicesti din Muntele Athos, pregatind si indrumand pe calea mantuirii sute de fii duhovnicesti – romani, greci, rusi, bulgari si sarbi. Cu totii il cautau si se foloseau de cuvintele sale. Daca vedea ca cineva se rusineaza inaintea lui, el il incuraja imediat, spunandu-i: „Indrazneste, fiule, caci si eu, la randul meu sunt un pacatos!”. Astfel el a adus multe suflete la pocainta.
Cateodata, el isi sfatuia ucenicii, spunand: „Fiii mei, nu uitati ca ne aflam in Sfantul Munte, unde Maica Domnului ne-a chemat sa facem fapte bune. Neincetat sa ne rugam lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii si a intregului neam crestinesc!”.
Alta data a zis: „Parintilor, nu uitati cuvantul din Pateric, pe care avva Iosif l-a rostit catre avva Lot: <Nu poti sa te faci calugar de nu te vei face ca focul, arzand tot>. Asa trebuie inimile noastre sa arda de dragostea pentru Hristos.”
Odata, un calugar a venit la el pentru spovedanie si i-a zis: „Parinte, dati-mi binecuvantare sa ma fac nebun pentru Hristos!”. Dar batranul i-a raspuns zambind: „Nu-ti ajunge ca deja esti nebun? Vrei sa continui sa fii un nebun?”. Atunci monahul s-a rusinat si a facut o inchinaciune inaintea lui, zicand: „Iertati-ma, cinstite parinte, caci am pacatuit!”. Dar batranul, sarutandu-l, i-a dat drumul in pace.
Cuviosul parinte Ilie Vulpe s-a nevoit in Sfantul Munte timp de cinci zeci de ani, slavindu-L pe Dumnezeu zi si noapte si povatuind multi fii duhovnicesti. Apoi, vazandu-si sfarsitul apropiindu-se, i-a binecuvantat pe toti. A adormit intru Domnul in pace, pe 8 decembrie 1928 si a fost plans si condus la mormant de multi calugari athoniti.
Inaintea sfarsitului sau, batranul Ilie a devenit un povatuitor duhovnicesc al monahilor de pe tot cuprinsul Sfantului Munte. Multi ucenici s-au adunat in jurul lui, intre care si batranul Ioan Gutu, care a trait cel mai mult, fiind contemporanul nostru.
IV. Batranul Ioan Gutu (5 decembrie 1996)
Batranul Ioan Gutu s-a nascut la Popesti – regiunea Soroca din Basarabia, in 1906. A facut scoala in satul sau natal, urmand cele patru clase primare potrivit obiceiului vremii sale. Se pare ca a avut chemare inspre manastire de la o varsta tanara si a auzit de batranul Ilie. In 1925, dupa ce a primit binecuvantarea tatalui sau, a plecat spre Athos si a mers direct la Schitul Colciu. Tatal sau l-a vizitat mai tarziu la Colciu si i-a spus: „Ingrijeste-te sa mori aici!”. Aceasta dorinta a fost indeplinita de ascultatorul fiu, care nu a parasit „chilia pocaintei sale” pana la moarte, sapte zeci de ani mai tarziu. El a devenit ucenicul batranului Ilie si dupa aceea, dupa moartea acestuia, a unora dintre ceilalti ucenici ai batranului Ilie. A fost tuns in monahism doi ani dupa sosirea sa, in 1927, fiind hirotonit diacon in 1929 (dupa moartea batranului Ilie) si apoi preot, in 1931. Ultimul dintre ceilalti ucenici ai batranului a murit in 1951 si, pentru urmatorii patruzeci de ani, el a ramas intr-o singuratate deplina, pana la sosirea parintelui Augustin in 1990, care inca mai traieste si astazi in Chilie. Parintele Augustin are multe amintiri despre parintele sau duhovnicesc, batranul Ioan. Odata, luand parte la hramul Chiliei Sfantul Gheorghe din apropiere, parintii vorbeau dupa slujba, dar parintele Ioan statea tacut. Un grec i-a cerut un cuvant de folos, iar parintele Ioan a raspuns citandu-i pe Parintii Pustiei: „Daca nu poti trage folos din tacerea mea, atunci nici din cuvantul meu nu vei trage folos.”
Alta data, cand altcineva i-a cerut un cuvant de folos, a spus: „Eu sunt un om simplu si nu am cuvinte de folos. Cer si eu de la altii mai sporiti sfat si povatuire duhovniceasca. Dar daca vom implini fagaduintele calugaresti si vom savarsi calatoria vietii asa cum am inceput-o, sa avem nadejde de mantuire!”.
El a iubit slujbele Bisericii si randuiala rugaciunii. A urmat neabatut tipicul zilnic al slujbelor si era mereu adancit in rugaciunea inimii. Isi petrecea noptile in rugaciune, fie in chilia sa, fie in paraclis. Adesea se auzeau din chilia sa zgomote si certuri, dar batranului Ioan nu-i placea sa vorbeasca despre aceste intamplari. Ucenicul sau Ilarion Dinca (care astazi locuieste in Chilia Sfantul Ipatie a Manastirii Vatoped) marturiseste ca „daca parintele Ioan nu ar fi privegheat o noapte, ar fi fost ispitit de diavol”. Dormea cel mult trei ore intr-o noapte, si aceasta o facea stand pe scaun.
Batranul Ioan avea darul rugaciunii. O pereche din Tesalonic, avansata in varsta, nu avea nici un copil. Prin rugaciunile parintelui Ioan, le-a fost daruita o fetita. Alta data, izvorul de la chilie a secat si, la insistentele ucenicului sau, parintele Ioan s-a rugat pentru apa. Curand apa a tasnit si n-a mai secat niciodata.
„Pe scurt – spune parintele Augustin – era un model de umilinta in toate: hainele sale, mancarea, chilia, vorba sa,… in toate.”
Intrebat care sunt faptele bune care se potrivesc cel mai bine cu iubirea, parintele Ioan a spus: „Sa-i iubim pe toti in mod egal, dar sa incepem cu frica lui Dumnezeu si sa sfarsim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Mai multa rugaciune, mai multa smerenie, mai multa dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu usurinta spre Imparatia Cerurilor… Sa ne rugam unii pentru altii si sa speram ca Dumnezeu nu ne va parasi… Totusi, noi nu ne putem mantui fara ispite, rabdare si pocainta”.
Privirea parintelui Ioan era senina si cuvintele sale erau linistite. „Cineva trebuia sa aiba multa rabdare pentru a-l asculta”, a spus ucenicul sau. El avea maini mari si purta intotdeauna haine modeste. A suferit mult, mai ales inspre sfarsitul vietii sale, cand picioarele sale s-au umflat si sangerau uneori in timpul privegherilor lui de toata noaptea, dar el nu s-a plans si nu si-a neglijat niciodata randuiala sa de rugaciune, si a refuzat sa consulte medici. De asemenea, Dumnezeu l-a invrednicit sa-si cunoasca dinainte ceasul mortii sale, pe care l-a dezvaluit ucenicului sau cu doua luni inainte de a trece la Domnul.
Duminica, 3 decembrie 1996, parintele Ioan s-a impartasit cu Sfintele Taine. Marti, la ceasul al noualea, a fost spovedit de parintele Dionisie Ignat, dupa care el a cerut iertare de la vietuitorii Chiliei Sfantul Gheorghe.
Batranul Dionisie Ignat marturiseste despre batranul Ioan: „A venit la Muntele Athos in decembrie 1926. Cand a venit, parintele duhovnicesc pe care l-a intalnit a fost parintele Ilie, dar in scurt timp toti acesti batrani au murit, si el a ramas singur timp de aproape 20 de ani.
Noi am trait cu parintele Ioan ca fratii. Nu era nici o deosebire intre cele doua chilii ale noastre. Totdeauna tineam toate praznicele impreuna.
A fost un foarte bun monah, si era foarte strict in vietuirea sa monahala. Au incercat altii sa locuiasca cu el, dar nu au fost in stare. El era numai preot, nu si duhovnic. De cand a murit ultimul parinte duhovnicesc din Chilie, din smerenie, el nu a mai slujit niciodata. (…)
Parintele Ioan a mers pe calea cea obisnuita a calugarului athonit. In Postul Mare, in primele trei zile ale primei saptamani, el nu manca nimic, iar apoi manca o data la doua zile. Dar el nu a spus nimanui altcuiva ceea ce facea. Era o taina. El tinea la modelul si randuiala vietuirii monahale. Biserica are tot ceea ce este necesar pentru mantuirea noastra. Trebuie numai sa implinim ceea ce ea ne spune. Dintre cei pe care eu i-am intalnit sau cunoscut, el a facut aceasta mai mult ca oricine altcineva din ziua de azi. Exista o tendinta de a ne cauta mantuirea in lucruri exotice, aceasta in timp ce ignoram lucrurile care ne sunt aproape si pe care le putem face cu sporire duhovniceasca. Exista putini care sunt alesi in mod special de Dumnezeu, iar acesti alesi adesea actioneaza pe cai tainice. Dar, pentru majoritatea oamenilor, trebuie parcurs drumul cel obisnuit. In 1990 a venit parintele Augustin. Chiar daca in ultimii ani parintele Ioan a fost foarte bolnav, el a tinut la tipicul sau de viata monahala pana la ultima sa suflare – aceasta inseamna Rugaciunea lui Iisus, privegherile si celelalte, cel mai important lucru pentru un monah. El a fost cel mai riguros implinitor al vietii monahale pe care l-am cunoscut vreodata, un monah dintre cei mai buni si un om foarte ravnitor si bun”.
In ziua mortii sale, batranul Ioan si-a pierdut putinta de a vorbi, insa mintea sa era limpede. Mai tarziu, cand ucenicul sau a mers sa tina privegherea pentru Sfantul Nicolae, parintele Ioan a adormit intru Domnul. Era 5/18 decembrie, pomenirea Sfantului Sava cel Sfintit, in 1996.
V. Batranul Ghedeon Chelaru (30 august 1979)
„Renumele chiliei Sfantul Gheorghe – scrie parintele Ioan Sova – este indeaproape legat astazi de numele schimonahului Ghedeon.”. Batranul Ghedeon a fost primul parinte duhovnicesc al batranului Dionisie Ignat, si totodata un foarte experimentat monah, sfatuitor si practicant al Rugaciunii lui Iisus.
S-a nascut in 1894, la Gadinti, in Moldova, intr-o familie evlavioasa (tatal sau Constantin era citet in biserica), si botezat cu numele de Gheorghe. Dupa parcurgerea obisnuitelor patru clase primare intr-o scoala din satul natal, tanarul Gheorghe a lucrat timp de patru ani in palatul printului Bogdan din Gadinti, iar apoi a servit in armata timp de inca patru ani. In timpul acela, tara era in razboi cu germanii – era pe vremea Primului Razboi Mondial – si tot regimentul sau era pe front. Totusi, la interventia printului Bogdan, sergentul Gheorghe Chelaru a ramas in spatele frontului, ca functionar. Aproape toti colegii sai au pierit pe front. Dupa ce a fost eliberat din armata, vazand ca a fost tinut in viata prin pronia lui Dumnezeu, a decis sa se faca monah si a pornit imediat spre Sfantul Munte. Aceasta s-a intamplat in 1920. Dupa ce a ajuns, s-a indreptat spre Chilia Sfantul Gheorghe a Schitului Kapsala (care se afla la nord de capitala athonita Karyas), la binecunoscutul batran Gherasim Sperchez. Dupa ce a petrecut cinci ani primind o formare duhovniceasca athonita traditionala, sub privirile atente ale batranului sau Gherasim, tanarul Gheorghe a fost tuns in monahism cu numele de Ghedeon. La putina vreme dupa aceasta, in 1925, a plecat in Romania pentru a strange fonduri pentru Chilie. In decursul urmatorilor patru ani, eforturile parintelui Ghedeon s-au dovedit rodnice, caci la intoarcerea sa in Muntele Athos a adus cu sine sase sute de mii de lei si i-a dat imediat, alaturi de pomelnice, batranului sau Gherasim. In acea vreme, parintele Gherasim conducea de asemenea si Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk din Kapsala. Luand in considerare multe lucruri, cum ar fi conditiile de viata din Chilia Sfantul Gheorghe (cu multi vietuitori), maturitatea duhovniceasca a ravnitorului sau ucenic, si faptul ca toti ceilalti monahi care locuiau cu el erau din Transilvania, pe cand parintele Ghedeon era din Moldova, in anul 1929, batranul Gherasim i-a dat parintelui Ghedeon Chilia Sfantul Tihon. La putin timp dupa aceasta, parintele Ghedeon a cunoscut doi tineri monahi care erau frati si traiau o viata de saracie, greutati si nevointa in Chilia Buneivestiri a Manastirii Pantocrator: ieromonahul Ghimnazie si ierodiaconul Dionisie Ignat. Acestia doi au vazut imediat ca parintele Ghedeon este un bun vlastar duhovnicesc al batranului Gherasim Sperchez si l-au intrebat pe parintele Ghedeon daca ar putea sa vina sa locuiasca cu el in Chilia Sfantul Tihon. Parintele Ghedeon a fost sfatuit de batranul Antipa Dinescu, care traia in apropiere, in Chilia Buneivestiri a Manastirii Stavronikita, sa-i primeasca pe cei doi frati, si in 1933 acestia i s-au alaturat parintelui Ghedeon. In timp, parintele Ghedeon devenea tot mai renumit ca povatuitor cu experienta, iar Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk s-a marit pentru a include zece monahi. Din moment ce Chilia Sfantul Tihon era prea mica si saraca in resurse pentru a adaposti atatia frati, parintele Ghedeon a decis sa se mute iar intr-o chilie mai incapatoare. Dupa cautari, el s-a decis asupra Chiliei Sfantul Gheorghe din Colciu, detinuta de Manastirea Vatoped, si care a fost cumparata in 1937. Chilia Sfantul Gheorghe era compusa din doua cladiri: una in fata, cuprinzand biserica veche (ridicata in 1613) si a doua, cu doua etaje, care se afla in spate. Ambele edificii se prabuseau. A inceput reconstructia primei structuri. Aceasta lucrare s-a incheiat pe parcursul urmatorilor ani, cu mari eforturi si probleme. Materialele erau aduse de foarte departe cu vaporul si cu magari, si intreaga munca de reconstructie in piatra, lemn si ciment a fost realizata manual. Dupa ce biserica a fost restaurata, a fost extinsa printr-o noua constructie, continand o trapeza incapatoare, o bucatarie si o camera pentru lucrul in lemn, care continea de asemenea o presa de masline, un cuptor mare de caramida si o camara. In spatele primului etaj a fost construita o camara larga pentru alimente. Apoi, deasupra bisericii si a noilor cladiri ce erau atasate acesteia, a fost inaltat un al doilea etaj ce servea atat ca resedinta pentru monahi cat si ca arhondaric. Din randuiala lui Dumnezeu, batranul Ghedeon nu a luat parte prea mult la aceasta reconstructie. S-a intors in Romania in 1940 cu intentia de a strange ceva bani pentru viitoare extinderi ale edificiilor, si a fost prins aici de al doilea razboi mondial. El a putut sa se intoarca in Sfantul Munte abia in 1963, si atunci fara fonduri. Din nefericire, cunoastem prea putin despre viata lui din timpul acestor 23 de ani. Acestia au fost ani in care nazistii, si mai tarziu comunistii, au tulburat pamantul romanesc. Fiind monah si preot, sarcina sa nu a fost una usoara. Cand, in cele din urma, a fost in stare sa se intoarca, in 1963 , el era aproape de varsta de 70 de ani, slab si bolnavicios, dar inflorise duhovniceste mai mult ca oricand. El a ajuns renumit ca un mare batran printre monahii aghioriti. In acest timp, erau numai cinci monahi in Chilia Sfantul Gheorghe: staretul Ghedeon, ieromonahul Ghimnazie Ignat, ieromonahul Dionisie Ignat (care incepuse sa preia tot mai multe sarcini, ca preot slujitor si duhovnic in absenta batranului Ghedeon), monahul Agatanghel si monahul Arsenie. Nu mult dupa venirea batranului Ghedeon, trei dintre acestia au murit – parintele Ghimnazie in 1965, parintele Arsenie in 1967 si parintele Agatanghel in 1971 – si au ramas numai batranul Ghedeon si parintele Dionisie. In octombrie 1977 au sosit din Romania monahii Ioan Sova si Ilarion Dinca.
Din 1974 pana la moartea sa, batranul Ghedeon a fost foarte bolnav. Numai cu mare dificultate putea sa mai vina in biserica si la trapeza sau sa faca o scurta plimbare prin curtea chiliei. In restul timpului, el ramanea in chilia sa si adesea citea Psaltirea. Oricum, vocea sa era inca buna si in biserica el continua sa cante. Batranul Ghedeon a fost o mare comoara de sfaturi si cuvinte de folos pentru aceia care veneau la el. El a cinstit mult tipiconul vietii monahale din Sfantul Munte, l-a implinit dupa puterile sale, si mereu ii incuraja pe ceilalti sa-l iubeasca si sa traiasca conform lui. In mod special, el se straduia sa-si pastreze randuiala sa de seara de metanii si rugaciuni, spunand ca pentru viata duhovniceasca ele sunt tot atat de pretioase ca aurul. El avea multa rabdare si blandete si interzicea categoric orice clevetire sau acuzare a altora. Cuvinte ca „binecuvanteaza-ma si ma iarta” sau „si aceasta va trece” erau deseori pe buzele sale. Cand intre fratii de la Chilie aparea chiar si o mica neintelegere, el imediat incepea slujba Paraclisului Maicii Domnului, pe care el o considera ocrotitoarea lui si grabnic-ajutatoare (asa cum fac toti adevaratii monahi athoniti), si se ruga pentru ca pacea sa revina. Ori de cate ori nu se afla in biserica sau in odaia sa citind Psaltirea, spunea continuu Rugaciunea lui Iisus. Simtind apropiatul sau sfarsit, batranul Ghedeon a inceput sa primeasca Sfanta Impartasanie la fiecare doua saptamani. In ciuda varstei sale inaintate si a bolii, el s-a limitat strict la mancarea de post timp de trei zile inainte de fiecare impartasire cu Sfintele Taine. Cu trei luni inainte de moarte, batranul Ghedeon s-a simtit iar foarte bolnav si nu mai putea veni la masa ori in biserica. Nu putea nici macar iesi la plimbare si gusta aerul curat. Parintele Dionisie a inceput sa-i aduca Sfintele Taine sus in chilia lui. Pe 10 iunie, parintele Ilarion Dinca a plecat la Chilia Sfantul Ipatie, pentru a fi alaturi de batranul Dometie Trihenea.
Pe 28 august, parintele Dionisie a mers sa se roage inainte icoanei „Grabnica Ajutatoare” a Maicii Domnului la manastirea Dochiaru, si s-a intors la Chilia Sfantul Gheorghe a doua zi. Pe 29 august, de sarbatoarea Taierii Capului Sfantului Ioan Botezatorul, parintele Dionisie a slujit iar Sfanta Liturghie. Batranul Ghedeon nu a mancat nici un fel de hrana toata ziua. In acea seara a ramas treaz intreaga noapte si in jurul orei Utreniei a inceput sa respire cu greutate. Aceasta a continuat pana in jurul orei doua dupa-amiaza, cand, dupa ce traise o viata lunga in pastrarea cu credinta a randuielii mult-iubitei sale vietuiri monahale athonite, si-a dat in sfarsit sufletul in mainile Domnului.
A doua zi, 31 august 1979, a fost inmormantat. Sapte preoti au luat parte la slujba. Parintii ramasi la Chilie au zambit vazand aceasta si s-au gandit cat ar fi fost de multumit batranul, caci ii placuse foarte mult sa se roage la slujbele bisericesti cu multa lume.
VI. Tineretea batranilor Ghimnazie si Dionisie de la Colciu
Batranii Ghimnazie si Dionisie s-au nascut in comuna Vorniceni, in judetul Botosani, fii ai lui Ioan si Casandra Ignat. In familie au fost opt frati si surori. Dintre acestia, fiul cel mai varstnic, Gheorghe (viitorul batran Ghimnazie) si cel mai mic, Dimitrie (viitorul batran Dionisie) vor deveni monahi. Batranul Ioan Sova scrie: „Tatal lor a fost un barbat de o evlavie deosebita, care adesea mergea impreuna cu toata familia sa se inchine la manastirile din apropiere. Iata un exemplu graitor in ce priveste marea sa credinta: odata mergea in pelerinaj la moastele Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava si, necunoscand drumul, ii intreba pe toti cei pe care ii intalnea cum sa ajunga acolo. Dupa un timp, pe cand inca era la trei sau patru ore distanta de Suceava, mireasma mirului sfintit a venit la narile sale. A mers dupa acest miros si a descoperit ca l-a dus chiar la moastele Sfantului Ioan”.
Aceasta mare evlavie s-a transmis copiilor. Duminica sau de sarbatori, ei nu lipseau niciodata de la biserica. Cand copiii lui aveau trebuinta de ceva, el facea seara multe metanii si se ruga cerand ajutorul lui Dumnezeu. In felul acesta, ei primeau intotdeauna cele de care aveau nevoie. Gheorghe s-a nascut in 1899. A mers la scoala timp de cinci ani in satul sau natal si a fost un elev foarte bun, in special la matematica. In perioada aceea, satul avea mare nevoie de un contabil, si primarul satului l-a sfatuit sa urmeze scoala de comert. Totusi, pe cand se pregatea sa intre la examenul de admitere, altii l-au sfatuit sa nu urmeze aceasta scoala, iar el s-a intors acasa. Dimitrie s-a nascut in 1909 si a urmat patru clase la scoala din sat. In 1911 tatal lor a murit, iar Gheorghe, fiind cel mai in varsta dintre frati, a devenit capul familiei. Fiind inca un copil, Gheorghe a abandonat jocurile copilaresti si s-a dedicat rugaciunii, metaniilor si citirii din Vietile Sfintilor. In conformitate cu aceasta, el s-a hotarat mai apoi sa devina monah. Totusi, familia s-a opus hotararii sale. Un respectat batran al satului, pe nume Costache Iepure, i-a spus ca el auzise despre viata monahala ca este grea. Mai mult, Costache a adaugat ca, daca Gheorghe vroia sa se faca monah atunci trebuia sa fie un exemplu veritabil de monah, astfel incat satul sa fie mandru de el si sa nu faca numele familiei sale de ocara.
Cu toate responsabilitatile sale de cap de familie, Gheorghe nu a fost scutit de serviciul militar. Dupa ce a terminat armata, el a hotarat sa plece intr-o manastire, insa nu stia unde anume sa mearga. Andrei, cumnatul sau, i-a spus ca stie de un schit des vizitat, numit Magura, mai sus de Targu Ocna, nu departe de Ciresoaia, unde avusesera loc teribile lupte cu nemtii. Indata, Gheorghe a scris o frumoasa scrisoare staretului de la Magura, spunand ca ar vrea sa ajunga calugar daca acesta din urma il va primi. Raspunsul a venit repede: „Vino, frate Gheorghe, caci e mare nevoie!”.
VII. Inceputurile monahale ale fratilor
In toamna anului 1922, Gheorghe a pornit spre Schitul Magura. In prima Duminica a Postului Mare, in 1923, staretul, vazandu-i ravna, l-a tuns in monahism cu numele de Ghimnazie. Fiind un om deosebit, avand mare zel pentru viata monahala si pentru slujbele Bisericii, a fost hirotonit diacon in 1924, desi era inca tanar.
La Schitul Magura se afla o mica icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. Multime nenumarata de oameni veneau mai ales din Transilvania la biserica schitului pentru maslu si avusesera loc multe vindecari. In timpul acesta, Maria, sora cea mai mare a parintelui Ghimnazie, s-a simtit rau. Aceasta avea o umflatura mare, de marimea palmei ei, pe abdomen, si cheltuise o multime de bani pe doctori dar fara vreun rezultat. Parintele Ghimnazie a slujit de trei ori Sfantul Maslu si i-a trimis faina si ulei sfintit si – minune a Maicii Domnului! – sora sa, Maria, s-a vindecat de boala. Programul de viata al parintelui Ghimnazie la Schitul Magura era foarte strict. La miezul noptii, el se trezea pentru canonul sau de la chilie, iar dupa aceea, la ora trei, mergea la Utrenie. El facea multe metanii si inchinaciuni si postea des: lunea, miercurea si vinerea el nu manca nimic. In timp ce lucra rugaciunea cea neintrerupta, el facea munci fizice grele, cum ar fi incarcarea fanului cosit. In timp, el a devenit unul dintre conducatorii Schitului Magura. Cunostea bine intreaga randuiala a slujbelor Bisericii. Citea si recitea toate cartile din biblioteca schitului.
In 1923, pe cand era in varsta de paisprezece ani, fratele sau mai mic, Dimitrie, plin si el de dorinta arzatoare pentru viata monahala, l-a urmat pe parintele Ghimnazie la Schitul Magura. Staretul s-a hotarat sa-l primeasca, dar in acelasi timp sa-l trimita la scoala. Astfel ca, timp de doi ani, Dimitrie a invatat la Scoala Profesionala din Targu Ocna si adesea vizita Schitul.
In 1926 a fost o mare dezordine din pricina schimbarii calendarului bisericesc, ceea ce a cauzat separare printre credinciosi. Parintele Ghimnazie, Dimitrie si alti doi au plecat la Muntele Athos. Auzisera zvonuri despre viata foarte dificila de acolo – cum ca painea nu se putea gasi si ca monahii traiau cu frunze – dar auzisera de asemenea ca acolo monahismul era infloritor.
Batranul Ioan Sova scrie: „S-au imbarcat la Constanta pe un elegant vas romanesc si au ajuns in Pireu. Au stat acolo timp de trei zile si s-au urcat pe o mica barca stricata, ce era aproape mereu inghitita de valuri. Dupa multe aventuri, si dupa ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfant la portul Dafni, unde, spre mirarea lor, au gasit paine”.
VIII. Sfantul Munte Athos
In data de 6 septembrie 1926, au venit ca oaspeti in Chilia Sfantul Gheorghe a parintelui Gherasim Sperchez, de la Schitul Capsala, nu departe de Karyes.
Batranul Dionisie descria sosirea lor astfel: „Am venit in 1926 cu inca trei parinti, inclusiv fratele meu mai in varsta, ierodiaconul Ghimnazie. In Romania nu auzisem despre Muntele Athos. Prima oara am mers la Chilia Sfantul Gheorghe in Capsala. Acolo erau 18 romani. Am ajuns in ajunul praznicului Nasterii Maicii Domnului si indata am avut parte de o priveghere de toata noaptea. Pe atunci era foarte liniste in muntele Athos”.
Neincetat rugandu-se, ei au pribegit prin Sfantul Munte. La Schitul Prodromu, egumenul Anikita le-a spus ca dupa ce vor fi terminat sa se roage la locurile sfinte din Munte, sa se intoarca, caci atunci, poate, ii va primi in schit. Oricum, intre timp a fost numit un alt egumen, iar acesta le-a spus ca sunt alti monahi care vor sa intre in schit, dar momentan lipsesc; acestia trebuie sa se intoarca inainte ca el sa ia vreo decizie. Deoarece se intampla des ca cineva sa devina un bun monah atunci cand incepe prin a locui cu un strain, parintele Ghimnazie a decis ca fratele Dimitrie ar trebui sa faca asa. De aceea l-a trimis la parintele Serafim, la Biserica Intrarii in Templu a Nascatoarei de Dumnezeu, langa Karyes, mai jos de Schitul Sfantul Andrei. Aceasta a fost in noiembrie 1926, si fratele Dimitrie a stat acolo pana in iulie 1927. In acest timp, parintele Ghimnazie a lucrat la Manastirea Iviron.
In iulie 1927, Chilia Buneivestiri de langa Manastirea Pantocrator a ajuns de vanzare si a fost cumparata de parintele Ghimnazie si fratele Dimitrie, impreuna cu un alt calugar, parintele Sebastian. Ei au imprumutat cinci mii de drahme de la un anume parinte Mihail, care era negustor la Karyes.
Batranul Dionisie spunea despre aceasta: „Cumparaseram Chilia Buneivestiri din Capsala imprumutand niste bani, si ne-a luat trei ani de munca pentru a-i returna. Pentru fiecare zi de lucru castigam doua zeci de drahme. In acele vremuri, cu atata se puteau cumpara doar doua paini. Era foarte greu de trait. Era extrem de dificil sa te tii de programul zilnic de slujbe si sa mai faci si altceva pe langa aceasta. Dar in acest timp m-am simtit mai aproape de Dumnezeu decat oricand altcandva, caci era atat de greu si trebuia sa ne incredintam atat de mult voii lui Dumnezeu. Am locuit in aceasta chilie timp de cinci ani. In 1927 am fost tuns monah, iar fratele meu (Ghimnazie) a fost hirotonit ieromonah. In 1931, am fost hirotonit ierodiacon”.
Au stat la Colciu la Chilia Buneivestiri pana in 1933. Chilia era saraca in mijloace materiale, si amandoi trebuiau sa lucreze in Manastirea Iviron, in timp de parintele Sebastian ramanea la chilie. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe ispite din partea vrajmasului. Dracii le apareau sub diferite forme, facandu-se vazuti si auziti, pentru a-i infricosa ca sa abandoneze randuiala lor de chilie si viata stricta pe care o urmau in mod obisnuit. Uneori dracii apareau sub forma de caini turbati si se napusteau la ei, latrand. Parintele Ghimnazie se ruga si slujea des Sfanta Liturghie, iar dracii au disparut. In acest timp, parintele Ghimnazie a cazut bolnav, totusi nu si-a schimbat modul sau aspru de viata.
Batranul Dionisie va relata mai tarziu: „In 1933 am parasit Chilia Buneivestiri pentru o alta chilie in Capsala, inchinata Sfantului Tihon de Zadonsk. Egumenul Chiliei Bunavestire tocmai murise, iar parintele Ghedeon (Chelaru), egumenul Chiliei Sfantul Tihon de Zadonsk, ne-a rugat sa mergem sa locuim cu el”.
Parintele Ghedeon a devenit acum parintele lor duhovnicesc, iar ei au locuit cu el timp de patru ani.
IX. Schitul Colciu
In 1937, amandoi fratii au venit cu parintele Ghedeon la Chilia Sfantul Gheorghe la Colciu, un schit al Manastirii Vatoped. Toti trei au lucrat cu multa ravna si jertfire de sine la reconstructia acestei chilii. Cu toata aceasta munca foarte grea, ei nu si-au abandonat nici macar pentru o clipa randuiala lor ascetica, adica slujbele bisericesti, canonul de la chilie si lucrul in jurul schitului. Ei indeplineau randuiala bisericeasca urmand practica marilor manastiri, fara sa scurteze nimic din tipicon. Rugaciunile erau grupate astfel: Ceasul al Noualea, Vecernia si Canonul Maicii Domnului erau cantate cu un ceas inainte de asfintit. Pavecernita se citea imediat dupa masa de seara. La ora opt dimineata dupa calculele bizantine, ceea ce este echivalent cu ora doua noaptea, slujbele incepeau: Miezonoptica, Utrenia, Ceasul Intai, Ceasul al Treilea, Ceasul al Saselea, urmate de Sfanta Liturghie. Dupa a sasea lauda a canonului de la Utrenie, se canta un acatist. Parastasul se facea dupa-amiaza. Canonul de la chilie se facea intotdeauna cu un ceas inainte de Ceasul al Noualea, adica atunci cand calugarul era liber.
Chilia avea livezi de maslini, cam o mie de pomi, precum si vita-de-vie, portocali, lamai, nuci, smochini, pruni, visini si altele. In gradina cresteau toate cele necesare: ceapa, usturoi, rosii, vinete, ardei iute, patrunjel, telina, varza, sfecla, cartofi, fasole si altele. Calugarii vorbeau de gradina lor ca de „vaca monahului” .
Printre toate muncile lor fizice si duhovnicesti, Dumnezeu le trimitea de asemenea si mangaieri. In Chilia Sfantul Gheorghe se afla o icoana a Maicii Domnului de la Kazan, facatoare de minuni, care acum se afla in biserica. La inceput se afla intr-una din chiliile monahilor si statea pe o masa in mijlocul camerei, cu doua candele aprinse inaintea ei. Dupa cum povesteste batranul Ioan Sova, „odata camera a luat foc si intreaga pardoseala a ars, impreuna cu mobila si cartile; oricum, cadrul ferestrei, usa, masa pe care statea icoana si podeaua de sub masa au ramas intacte. Cand parintele Dionisie a deschis usa, incaperea era plina de fum sub presiune, care l-a lovit cu putere in fata. Dar putin dupa aceasta, cand a fost in stare sa priveasca inauntru, el a vazut icoana intacta, iar candela de pe masa aprinsa, in timp ce chipul Maicii Domnului parea ca zambeste”.
Calugarii incepeau sa se stranga in jurul lor, iar chilia reincepu sa prospere duhovniceste. In acest timp, vrajmasul, care nu doarme, nu a incetat sa ii tulbure pe nevoitori. Cand batranul Ghedeon a plecat in Romania in 1940 sa stranga fonduri pentru continuarea reconstructiei chiliei, intoarcerea sa a fost impiedicata de al doilea razboi mondial si de venirea la putere a comunistilor. Abia in 1963 el a fost in stare sa se intoarca, dupa multi ani grei. Intre timp, parintele Ghimnazie devenise un sfatuitor duhovnicesc al monahilor, iar parintele Dionisie preluase sarcina de a spovedi. Vrajmasul continua si aici sa-i nelinisteasca pe asceti. Batranul Dionisie a zis: „Locuia langa noi un frate, Gavriil. Intr-o zi, pe cand se indrepta spre biserica, dintr-o data a inceput sa strige si sa arate inspre mare. Era prea departe de noi ca sa il auzim, deci ne-am dus la el si l-am intrebat pentru ce facuse toata acea galagie. A spus ca atunci cand clopotele au batut pentru inceperea slujbelor vazuse demoni venind catre ei dinspre mare, ca un roi de albine: veneau sa ispiteasca monahii cand acestia se adunau sa se roage.”
„Alta data, in timpul Privegherii, la momentul dintre sfarsitul Vecerniei si inceputul celor sase psalmi, toti cei din biserica stateau jos ascultand o omilie ce se citea. Atunci unul dintre monahi, parintele Arsenie, remarca o figura umbroasa, intr-o haina neagra (nu putu sa-i vada chipul) care intra in biserica tinand in mana ceva asemanator unei cadelnite. Cand aceasta aratare „tamaia” un monah in stasidion-ul sau, monahul atipea in timpul omiliei. Parintele Arsenie era teribil de ingrozit, iar cand aratarea veni la locul in care se afla el, a strigat din toate puterile. Bineinteles ca asta i-a trezit pe toti. Vedeti? Monahul este un soldat, luptand impotriva celui rau.”
X. Adormirea parintelui Ghimnazie (1965)
Cat timp a stat in Sfantul Munte, parintele Ghimnazie nu si-a abandonat niciodata obiceiul de a se trezi la miezul noptii si de a indeplini o parte a canonului sau, fie matanii, psalmi sau rugaciune. De asemenea, era foarte important pentru parintele Ghimnazie sa doarma in mici reprize, fiecare tinand de la doua la trei ore, dupa care se trezea pentru a se ruga. In felul acesta, sufletul poate stapani trupul mult mai usor. Numarul minim traditional de matanii si inchinaciuni pe care un calugar athonit trebuia sa le faca in timpul canonului de la chilie, de care parintele Ghimnazie se tinea, este urmatorul: pentru monahii tunsi, numarul era de la o suta la o suta opt zeci de metanii si o mie doua sute de inchinaciuni, pe cand pentru un schimonah, ca parintele Ghimnazie, era de o suta cinci zeci – trei sute de metanii si o mie doua sute de inchinaciuni. Se vorbea putin in chilie – numai cat trebuia pentru lucru sau probleme duhovnicesti. Nu se palavragea si nu se critica. Toti monahii isi tineau gandurile indreptate spre Dumnezeu si aveau rugaciunea pe buze. Pe langa aceasta, parintele Ghimnazie se straduia sa aiba prezenta vie a lui Dumnezeu in mintea sa, in inima sa si in gandurile sale si lucrarile sale. Parintele Ghimnazie avea o memorie foarte buna. Stia pe de rost toate Ceasurile, intreaga Psaltire, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mantuitorului, Paraclisul Maicii Domnului, multe tropare si alte rugaciuni. Timpul care-i ramanea dupa slujbe si canonul sau de la chilie si-l petrecea in lucrari in jurul chiliei. In 1965, la doi ani dupa intoarcerea batranului Ghedeon din Romania, dupa ce luptase razboiul cel drept ca un ostas al lui Hristos, dupa ce traise ca un mare monah nevoitor si slujitor al lui Hristos, ieroschimonahul Ghimnazie a trecut la Domnul la varsta de 66 de ani. Dupa o boala care l-a facut sa se stinga vazand cu ochii, el a fost adaugat soborului Sfintilor Parinti athoniti din Imparatia lui Dumnezeu.
„Pentru aceia care traiesc azi in Chilia Sfantul Gheorghe”, scrie batranul Ioan Sova, „parintele Ghimnazie este un model catre care noi trebuie sa tindem a ne conforma. Pentru rugaciunile sale si pentru acelea ale tuturor sfintilor aghioriti, sa aiba bunul Dumnezeu mila de noi si sa dobandim un colt de rai, avand-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului si pe toti sfintii, mai ales pe cei din Muntele Athos.”
XI. Batranul Dionisie Ignat
Nu mult dupa adormirea intru Domnul a iubitului frate si co-nevoitor al parintelui Dionisie, ceilalti monahi din chilie au murit si ei – parintele Arsenie in 1967 si parintele Agatanghel in 1971. Au mai ramas numai batranii Dionisie si Ghedeon. Apoi, in 1977, doi monahi au sosit din Romania: parintii Ioan Sova si Ilarion Dinca. Parintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfantul Ipatie cu doar cateva luni inainte de moartea batranului Ghedeon, in 1979. Desi cativa monahi mai veneau din cand in cand si stateau pentru putin timp, batranii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, pana cand, in 1989, batranul Iosif a venit in Manastirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin dupa aceasta, noi ucenici incepura sa vina la Vatoped si in schiturile sale, printre care si la Colciu. Astazi sunt aproximativ 10 monahi care traiesc in Chilia Sfantul Gheorghe. Nu mult dupa ce noii monahi au inceput sa apara, o noua incercare a venit asupra batranului Dionisie: si-a pierdut vederea. Desi aceasta incercare era grea pentru el, inainte fiind mereu activ si din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea si mult har, iar el a inceput sa sporeasca in practica rugaciunii inimii. La putin timp dupa aceasta, el a devenit un pretuit parinte duhovnicesc pentru monahii din Vatoped si in special pentru batranul Iosif, care a vazut in el un lucrator al rugaciunii caruia el insusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat.
Cu toate acestea, vrajmasul a continuat sa il tulbure pe parintele Dionisie. In fiecare seara inaintea slujbelor, fratele care ii trezeste pe toti ceilalti bate mai intai la usa Batranului pentru binecuvantare. Intr-o seara, fratele a venit si a batut, insa dupa aceea a plecat la biserica fara sa fi primit binecuvantarea. La putin timp dupa aceasta, batranul Dionisie a auzit o a doua bataie in usa. Crezand ca este acelasi frate, a deschis usa si, in ciuda vederii sale foarte slabe, a vazut limpede un om cu o carpa pe fata. La inceput, nu a realizat ce se petrece si a intrebat: „Cine esti?”. Omul i-a spus numele unui cunoscut, insa Batranul a inteles imediat cine era la usa. Facandu-si cruce, Batranul a intrebat: „De ce nu spui rugaciunea cand bati?”. La asta, diavolul a raspuns: „De ce as face-o? Voi, calugarii, o spuneti”. Batranul Dionisie a strigat: „Inapoia mea, Satana, pleaca de aici!”. Vrajmasul a spus: „Am sa plec, dar ma voi intoarce!”, si a parasit chilia. Dupa asta, batranul Dionisie i-a adunat pe toti fratii in biserica si le-a povestit toate cate s-au petrecut, incurajandu-i sa pretuiasca si sa respecte chiar si „micile” ascultari ale vietii lor de zi cu zi.
XII. Sfaturile batranului Dionisie
Batranul Dionisie este privit in Athos ca unul dintre ultimii exponenti ai „vechii scoli” de viata duhovniceasca din Sfantul Munte. Multi au constatat faptul ca cea mai comuna formula de incurajare data tovarasilor sai nevoitori este: „rabdare, rabdare si iar rabdare”. Iata un scurt fragment din sfaturile sale duhovnicesti:
Parintii spun ca Il iubim pe Dumnezeu prin implinirea poruncilor Lui si prin dragostea fata de aproapele nostru. Cum poate incepe cineva sa faca aceasta?
La inceput, fugi de toate patimile. Daca vrei sa cultivi virtutile trebuie sa te smeresti.
Cum se face aceasta?
Daca cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuti vor veni. Fara smerenie nu se poate dobandi nimic, ca si o casa fara fundatie. Cand cineva este smerit, ii vede pe toti ceilalti ca sfinti. Harul vine si se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternica arma a diavolilor impotriva noastra este sa ne inalte cugetul. A-l face pe om mandru este cea mai puternica arma a lor, si incearca sa faca asta cu noi inca din tinerete, caci stiu ca cel mandru nu va merge in cer. Domnul spune ca cel necurat nu poate intra in Imparatia Cerurilor. Odata, cand Sfantul Macarie cel Mare era afara, strangand ramuri de palmier prin desert, un diavol l-a intalnit si i-a spus: „Am o mare amaraciune, caci nu pot sa te intrec. Tot ceea ce faci, fac si eu: tu postesti, eu nu mananc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodata. Intr-un singur lucru ma intreci – in smerenie.”
Cum poate cineva sa dobandeasca rabdare?
Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerabdatori pentru ca suntem mandri. Dumnezeu incearca sa ne invete smerenia mai mult decat orice altceva.
Cum putem sa ne intarim credinta in faptul ca Dumnezeu poarta de grija tuturor?
Mai intai, nu trebuie sa ne incredem in noi insine. Si trebuie sa avem rabdare atunci cand vin ispitele. Dupa aceasta, trebuie sa lasam harul sa lucreze.
Ce vreti sa spuneti prin: „Trebuie sa lasam harul sa lucreze”?
Cand intelegem ca Dumnezeu este langa noi. Dar pentru asta trebuie sa avem constiinta neputintelor noastre.
Cum ar trebui sa ne rugam?
Cu perseverenta. E foarte important. Cu ajutorul rugaciunii, harul primit la Botez poate creste.
Sfintii Parinti spun ca atunci cand ne rugam ar trebui sa stam „in prezenta lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta?
Rugandu-ne din tot sufletul si si cu multa atentie.
Ce se intampla daca cineva este inconjurat de multe griji care ingreuneaza aducerea-aminte de Dumnezeu?
Daca ai smerenie si iubire, esti in rugaciune. Este posibil sa te rogi in situatii dificile. Au existat sfinti aflati in ascultari dificile si s-au rugat, ca Sfantul Calist, patriarhul Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansata. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastra permanenta. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugaciune.
Din apoftegmele parintelui Dionisie Ignat
Despre mandrie: Mandria e cea mai primejdioasa patima. Toate patimile, toate pacatele se iarta foarte lesne, si te imbratiseaza Dumnezeu si te duce in Imparatia Cerului. Insa la Imparatia Cerului sub nici un motiv nu poti inainta cu inaltarea mintii, cu mandria. Ispititorul, satana cel mare, e foarte destept, si stie lucrul asta. De aceea seamana in omenire inaltarea mintii si tulburarea, adica mandria, ca sa nu poata inainta omul la Imparatia Cerurilor. Caci Sfintele Scripturi asa spun, ca, din bunatatea Lui, Dumnezeu vrea ca acolo unde a fost imparatia satanei cea atata de infricosata si mare, care a cazut din cauza mandriei, acolo sa completeze locurile acelea cu sufletele bunilor crestini si ale calugarilor care s-au aflat la Dumnezeu. Dar acolo nu poti ajunge daca ai inaltarea mintii, sub nici un motiv! Doar cu smerita cugetare poti ajunge acolo! De aceea, ispititorul instaleaza in sufletul copilului, de mic, inaltarea mintii, mandria, lucru care zicem ca nu-i nimic, si de fapt acela-i cel mai daunator, cel mai primejdios pentru mantuirea sufletelor noastre.
Despre televizor: Televizorul e un izvor nesecat al rautatilor, al tuturor rautatilor.
Despre mantuire: Lucru simplu: cum ne vom asterne, asa ne vom odihni! Odata ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe si suntem crestini ortodocsi, romani crestini ortodocsi, mult-putin, stim ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim si de ce trebuie sa fugim ca sa nu ne pierdem mintile. Stim. Mult-putin, stim. Sa ne osarduim sa multumim pe Parintele ceresc si sa nu-L amaram mai mult.
Despre Sfintele Sinoade: Acum nu-s multumiti dusmanii Ortodoxiei, acum baga altele ca sa distruga Ortodoxia. De exemplu, cat Ortodoxia va fi la inaltime, n-o sa poata stapani antihrist cum vrea el. De aceea, apostolii lui antihrist se osarduiesc ca sa distruga Ortodoxia. Gasesc fel de fel de pricini: ca sa facem unitate, sa nu respectam cele sapte Sfinte Soboare. Daca le respectam cu sfintenie, sfinti ne facem. Dar noi incepem sa spunem: „Asa a fost atunci” si altele… Fel de fel de acestea ne produc dusmanii Ortodoxiei ca sa ne darame.
Despre Sfanta Traditie: Preotul este dator vesnic sa spuna cele ce ne scrie Evanghelia, cele ce ne scriu Sfintii Parinti indumnezeiti. Pe acelea se bazeaza Biserica. Biserica Ortodoxa a avut de luptat de la inceputul inceputurilor cu felurite feluri de eretici. De aceea s-a adunat de pretutindeni toata Ortodoxia si a facut sfat, sapte Soboare Ecumenice. Noi acum la temelia Ortodoxiei avem invatatura celor sapte sfinte soboare ecumenice. De aceea merge Biserica, de aceea a mers bine pana acuma. Eh mai merge schiopatand, dar merge.
Despre veacul al VIII-lea: Noi suntem in al VIII-lea veac. In al VIII-lea veac zice ca or sa fie mari greutati si mari schimbari in lume, spre rautatea si spre daramarea vietii sufletesti si duhovnicesti. Eh! Fiindca Bunul Dumnezeu a oranduit ca sa fim crestini ortodocsi, multi-putini, sa nu ne departam de povetele Bisericii Ortodoxe, de sfaturile Sfintilor Parinti cei indumnezeiti si sa speram ca o sa capatam mantuirea.
Despre oamenii nemultumitori: Acum, daca omenirea si-ar pune toata speranta in bunatatea lui Dumnezeu, nu-i cu putinta sa nu te auda Dumnezeu, nu-i cu putinta ca sa nu te vada Dumnezeu. Dumnezeu este in tot locul si vede si gandul tau. Vedeti ca noi cu ocazia asta ne departam de Dumnezeu. Lumea daca ar trai mai simplu, asa, sa aiba doar cele trebuincioase Dar nu! ca propaganda asta a venit, a intrat in omenire, ca: „De ce eu sa am casa asta asa mica? E mica, am de toate si am trei-patru copii, da am de toate. Da de ce sa n-am mare, ca a celui de colo?”. De acum il trimite pe barbatu-sau: „Du-te si adu bani sa facem si noi casa mai mare, sa facem moda, moda, moda” Asta-i o propaganda mistica a satanei, ca sa nu fie omul niciodata in pace, sa nu se multumeasca cu atata. Da nu vezi cum spun batranii: „Intinde-ti picioarele cat ii plapuma, ca daca le intinzi mai mult racesti”? Asa, de exemplu: „Iata, acela are mai multi bani, a facut casa mare, e pentru el, treaba lui, bine ca poate. Dar eu sunt multumit ca am una mica, chiar daca mai prost mananc, mai prost ma imbrac, dar sunt stapan in casa mea”.
Despre rabdare: Rabdarea niciodata nu rusineaza, rabdarea totdeauna are harul ei, caci te bucura. Da oamenii sunt neputinciosi: „Cat o sa mai rabd?”. Pana la sfarsit, caci spune: „cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”.
Ne vorbeste parintele Dionisie de la Colciu
Parinte Dionisie, in zilele noastre una dintre cele mai mari biruinte ale diavolului este ca a reusit sa ii desparta pe oameni de intelegerea crestina a familiei. Folosindu-se de mijloace diferite, de la saracie pana la ispita preacurviei, de la ispita maniei pana la boala, el incearca sa ii convinga pe sotii credinciosi ca viata crestina este o utopie, este un vis. Ca este imposibil oamenilor sa mai mearga pe calea mantuirii. In acelasi timp, Dumnezeu, prin pastorii Sai vrednici, ii povatuieste pe soti sa poarte fara cracnire crucea familiei, o cruce aducatoare nu numai de bucurii pamantesti, ci mai ales de bucuria vesnica a mantuirii. Ce sfaturi dati crestinilor, cum se poate lucra sfintenia in lume?
O data ce omul e in familie, trebuie dreapta socoteala. Sa respecte cu sfintenie indrumarile duhovnicului. Ca duhovnicul totdeauna o sa-l sfatuiasca numai cele bune: de ce sa se pazeasca, de ce sa se apropie. Dar cum e acum, lumea s-a stricat. Fiecare are familia lui si femeia lui, luata din Biserica – ca daca te-ai casatorit, te-ai incununat in Biserica – dar cu ochii se uita dupa altele. Acum, ca om, cu ochii dupa altele, de! Dar sa nu ai patima, ca daca ai patima pentru persoana pe care ai vazut-o, cum e scris si-n Evanghelie, ai si preacurvit in inima ta cu ea. S-o admiri ca-i frumoasa, dar sa zici asa: „Uite ce frumoasa femeie, dar ingerii lui Dumnezeu, din cer, cu cat mai frumosi or fi?”. Adica sa admiri bunatatea lui Dumnezeu, dar nu s-o iubesti pe femeia aceea ca sa te apropii de ea; si-atunci ai plata de la Dumnezeu.
Pentru ca oamenii sa duca o viata curata in lume si in familie e obligatoriu sa fie intr-o stransa legatura cu duhovnicul, cu Biserica?
Daca cineva se tine de Biserica, duhovnicul niciodata n-o sa-i zica: „Mananca de dulce in posturile mari!”. N-o sa-i zica: „Du-te si te impartaseste fara sa te spovedesti!”. Nu o sa-i zica asa. El o sa-l conduca pe calea adevarului. Si daca el respecta ceea ce-i spune duhovnicul, portile raiului sunt deschise pentru el. Sa aiba pace cu familia. Dar e rautate in timpurile astea. Femeile sunt cu studii, destepte. Acum trebuie mai multa iconomie. Ca ele te infrunta. Cu toate ca esti barbatul ei, femeia te infrunta si trebuie sa ai rabdare atunci. Trebuie sa ai rabdare s-o aduci acolo unde femeia sa cunoasca ca ea, daca-i femeie, trebuie sa fie mai smerita. Trebuie sa stai sa judeci, sa discutati problemele pe care le aveti.
Dar sunt cazuri de cupluri in care sotia e mai invatata sau i se pare ca e superioara sotului. Sau unui baiat ii place o fata, dar ea este mai dominanta, asa-i firea ei…
…mai mandra! De la mandrie se trage! Oricat de desteapta ai fi, oricat de multa intelepciune ai avea, daca n-ai smerita cugetare, esti in prapastie.
O fata spunea: „Duhovnicul nu stie ce sa mai faca cu mine, ca nu gasesc un baiat care sa ma domine”. Asa are ea firea, dominanta…
Nu firea! Tu sa te smeresti! Si atunci ai parte si tu, si acela.
Poate de aceea si sufera, ca nu se casatoreste, dar e vina ei, de fapt. Patima ei, nu?
Sigur ca da! O sa treaca vremea, si n-o s-o mai ia nimeni.
Un tanar care avea o prietena care il domina spunea: „Mie nici nu-mi vine sa-mi bat capul ca sa o domin numai asa, ca sa-i arat ca eu sunt superior!”.
Da, dar nici asa nu-i bine, pentru ca femeia intotdeauna e inferioara, si cauta sa se razbune. O sa gasesti, o sa vezi, ca cele mai mari primejdii in ortodoxie le-a facut femeia: si cu Sfantul Ioan Gura de Aur, si cu Sfantul Ioan Botezatorul, si cu altii, si cu altii… De aceea, e buna, dar trebuie sa fie dominata de harul Sfantului Duh, ca daca ea-i desteapta, sa poata merge dupa Adevar. Ca daca nu e smerita cugetare, nu e nimic. Cat de destept sa fii, cat de apropiat de toate intelepciunile lumii acesteia, e degeaba. Daca te biruieste egoismul, n-ai facut nimic, esti in primejdie totala.
Si cel de care va vorbeam, ce sa faca? Ca el zice ca nu poate sa stea tot timpul sa o smereasca, ea il domina. Ce sa faca, sa se desparta?
Ei, nu, nu! Daca au dragoste intre dansii, ea singura, de la sine, sa se smereasca. Ea singura, de la sine. Si atunci si ea are plata de la Dumnezeu, si el e mai multumit, ca atunci cand vezi ca ea se smereste, ai asa, o bucurie, ca o stii ca ea e inteleapta si poate sa faca lucrurile in alt fel, si se smereste. Ai si tu o bucurie, ca inaltarea mintii totdeauna e uraciune inaintea lui Dumnezeu, dar si cel mai bun prieten al tau, daca cunoaste ca ai inaltarea mintii, vrand-nevrand te uraste. Inaltarea mintii e un „har” satanicesc, e o patima si domina toate patimile
De ce ziceati ca femeia e razbunatoare?
Fiindca ea nu judeca mai mult. Uite, Irodiada a cerut capul Sfantului Ioan, ea nu s-a socotit: noi aici avem praznic, avem sarbatoare, cand le-oi duce capul Botezatorului, se bucura ei? Nu, ea n-a judecat lucrul asta, ca femeie. Ca daca era un barbat, se gandea: eu vreau sa-l omor, ce bucurie aduc oamenilor acestora?
Femeia e mai sentimentala, se supune mai degraba inimii, poate. Se spune de multe ori ca barbatul are mai multa minte, dar n-are sentiment. Sa trecem acum la alt subiect. Parinte, vedeti ca o mare problema in zilele noastre este saracia. Cum sa infrunte saracia o familie crestina?
Sa se multumeasca cu ceea ce are. In saracie trebuie rabdare. Sa-si spuna: „Altii au de prisos, dar mie atata mi-a harazit Dumnezeu”, ca sa sufere, sa rabde. In loc sa mananc un lucru de doua ori pe saptamana, am sa-l mananc la doua luni o data, si-I multumesc lui Dumnezeu. Si atunci am plata de la Dumnezeu.
Apare o problema. Cineva s-a casatorit si vrea sa aiba copii, dar intra in panica:”n-am bani, n-am nimic, cum ii cresc?”. Si multi acuza saracia si fac avorturi sau folosesc anticonceptionale.
Vezi ca nu-i credinta adevarata?! Acela nu crede desavarsit in Dumnezeu. Pai Dumnezeu, Cel ce mi-a dat copilul, nu va avea grija tot El ca sa nu moara de foame copilul meu?
Dar el poate ajunge la disperare. Intervin problemele pe care le ridica familia. Daca nu are bani, nu are ce sa bage in gura. Si ocupandu-se sa castige mai multi bani, poate lasa deoparte cele duhovnicesti. Cineva intreba: „ce sa fac, sa las rugaciunea si sa ma ocup de cele ale casei, sau cum sa le imbin pe amandoua?”
Dreapta socoteala! Sa judece cate ore sa stea la rugaciune inaintea lui Dumnezeu, si cate ore sa lucreze pentru trup, si sa faca dreapta socoteala. Sa nu lase nici una, nici alta, si atunci Dumnezeu binecuvanteaza si pe una si pe alta. Dar intr-o zi lucrez mult, si o saptamana nu mai fac nici o cruce, aceea nu-i dreapta socoteala. Zilnic, zilnic sa ai un program.
Spre deosebire de calugari, mirenii nu depun votul ascultarii. In ce masura trebuie sa faca ei ascultare de duhovnicii lor? Viata calugareasca este marcata de cele trei voturi: al ascultarii, al fecioriei, al saraciei. Viata de familie de ce anume ar trebui sa fie marcata? Votul ascultarii se poate tine in familie? Votul saraciei sigur se poate tine. Votul fecioriei, numai ca si pastrare a curatiei familiei. Dar votul ascultarii, care e considerat cel mai mare de catre Parinti, si-l poate lua mireanul? Fata de cine?
Fata de legile lui Dumnezeu. Ascultare pentru impodobirea familiei lui. Nu ca sa-ti tai voia, cum se taie voia in monahism, ca sa nu progreseze patima mandriei. Mireanul sa faca ascultare de duhovnic, caci duhovnicul ii da acele ascultari care sunt pentru folosul familiei. Iar la calugarie e altceva. Iti taie voia ca sa nu poata progresa egoismul, ca asta e cea mai mare arma a satanei, nu numai pentru calugari, ci si pentru mireni: sa instaleze in suflet egoismul. Omul prins de egoism nu mai are nici o judecata adevarata. Daca egoismul s-a instalat in mintea ta, atunci numai ce zici tu, aceea-i bun. Si-acuma satana, duhul cel rau, te invata, iti sopteste la ureche numai cele rele. Si tu spui ca asa-i bine, ce fac eu e bine. Asta inseamna egoismul. Sau mandria. Si patima aceasta o vede vrajmasul. De aceea a cazut el din cer. De aceea se osarduieste cu toata taria lui sa instaleze in sufletul fiecaruia din noi egoismul: „EU fac ce stiu, nu ce ma invata altul!”. Asta e palma cea mai puternica a vrajmasului. Asta si la manastire, si in lume.
Cum trebuie sa faca sotii ascultare de duhovnic in problemele de familie? Bine, duhovnicul nu poate fi ca la manastire, tot timpul langa tine, sa vada cum te misti si sa-ti spuna: „Fa aia”, tu sa-i ceri: „Parinte, binecuvanteaza sa fac asta..”
Nu, nu, nu! Acele chestiuni de familie intre dansii se discuta; adica sa nu vorbeasca urat unul cu altul, ca sa se irite; sa n-ajunga in tribunale, ca de la tribunale, ce vine? De-acum despartire, bataie. Nu! De-aceea trebuie sa fie blanzi unul cu altul. Chiar daca a gresit sotul sau sotia, celalalt e dator sa-l sfatuiasca, nu sa-l ocarasca, ca nu rabda celalalt sa fie ocarat, nu-i asa? Sa aiba dreapta socoteala, sa-l sfatuiasca, ca singur sa cunoasca greseala, si-atunci se-ndreapta lucrurile.
Dar se poate vorbi in familie de o ascultare a sotului fata de sotie, sau a sotiei fata de sot?
Ascultarea e lege intre dansii; daca nu se asculta unul pe altul, nu pot sa traiasca. Nu se poate altfel. Adica se sfatuiesc ce-i de facut: „cutare, cutare”, se sfatuiesc. Aceea-i ascultarea unuia fata de altul. Ca sa fie pace, intai se sfatuiesc, ca sa nu ajunga la neintelegeri. De aceea, te sfatuiesti, intai: „uite, sa facem lucrarea cutare”; si-acuma, hai la discutie, poate nu e bine, pana cand te hotarasti, ca sa fie de acord amandoi, ca sa fie harul Sfantului Duh in lucrare. De-aceea daca zici:”Eh, tu zici asta, esti o zapacita, eu am sa fac o treaba!” – pai n-ai facut nimica. Cu femeia esti un trup, trebuie sa-l respecti, cu toate ca sotia poate e inculta, sau cumva mai prejos decat tine, dar tu s-o respecti, ca sunteti una. Trebuie sfatuire la orice lucrare, in nici un caz: „ori fa asa, ori iti dau cu ceva-n cap”.
Multi soti crestini considera ca trebuie sa impuna propriul punct de vedere sotiilor lor, si ele sa il preia fara nici un fel de carteala. Sfintia voastra propuneti modelul sfatuirii.
Cum a devenit acum omenirea, nu-si taie voia… De aceea, ca s-o convingi pe sotie sa faceti o lucrare, trebuie sa te sfatuiesti; si sotia, cum spun Sfintele Carti, mai putina educatie are ca barbatul, el e mai binecuvantat, sa zicem asa… Ei, stai la discutie… „Uite, facem lucrarea cutare”. Daca nu vrea, te abtii. S-o convingi din cuvintele cele cu blandete, s-o convingi ca ai dreptul sa faci lucrarea cutare. De asta-i sfatuirea. Nu hotarasti. Numai imparatii vechi hotarau sa taie capetele la toti, ca de ce cred in Hristos, si mergea. Dar asa nu-i dupa Dumnezeu. Ca acolo unde e sfatuire e calea Sfantului Duh.
Da, cu pace si cu rugaciune. Si daca sotia are alta parere, cum este? Daca amandoi se sfatuiesc si totusi unul spune: „Eu vad asa”, celalalt zice: „Nu, eu vad invers”.
Ei, de-acuma, sfatuindu-se si ajungand la o intelegere intre dansii, va zice femeia: „eu cred asa, dar lasa, fac cum zice barbatul, ca asa-i bine”. Sau el zice: „mai, vad ca ea zice ca-i asa, da, sa fac si asa”; fiindca au dragoste intre dansii. Atunci e rau, cand intra hotararea si unul zice: „Cine esti tu, sa te-ascult eu pe tine? Nu-i asa!”.
Deci sa cedeze, fiecare sa fie gata sa cedeze pentru celalalt, chiar daca iese rau.
Sigur ca da, chiar daca iese rau, daca te sfatuiesti si s-a intamplat si-a iesit rea socoteala, rabda amandoi, ca s-au asociat, adica s-au inteles sa faca asa.
Dar exista si ispita de a spune: „Uite, eu te-am lasat pe tine sa faci cum ai vrut tu, asa, din dragoste, dar vezi ca a iesit prost, de-acum incolo sa asculti de mine…”
Nu, tot asa: „de-acuma sa ne sfatuim, ca sa ne hotaram amandoi. Ca sa nu dam, sa nu deschidem nici o portita satanei”, ca sa fie invidie intre dansii.
De obicei, atunci, cand se sfatuiesc si iese bine, sau iese rau, atunci acolo satana poate sa intervina si, fie spune unul: „uite ca eu sunt mai destept”, fie spune celalalt: „Din cauza ta a fost rau…”
Cand e sfatuire, cu sfatuirea celor doi s-a terminat o lucrare. Dar daca nu iese o lucrare buna, ba se mai aleg si cu niste pagube colosale, daca s-au sfatuit amandoi, acum nu poate sa zica nici unul: „Din cauza ta!” sau: „Din cauza mea!”. „Ne-am sfatuit, si-am dat gres amandoi”. De-aceea e buna sfatuirea. Ca daca se-ntampla ca n-au reusit, se-amesteca duhurile cele viclene ca sa nu fie pace. Asa, daca te sfatuiesti, zici: „Uite, vezi, ne-am sfatuit, dar am gresit, amandoi am gresit”. Ne-am sfatuit, ca sa nu se faca fara voia celuilalt lucrarea. Si-atunci, daca a iesit buna lucrarea, ne bucuram cu totii: „Slava Domnului, uite, a iesit bine”. Iar daca nu: „Ce sa facem, uite, am dat gres”. Asa nu poate intra ispititorul ca sa-i dezbine.
Dar duhovnicul ar putea interveni in astfel de probleme? Cei doi sa spuna: „Uite, nu facem nici cum zici tu, nici cum zic eu, ci mergem la duhovnic si sa hotarasca el”.
Ei, atunci cand amandoi cer sfatuirea duhovnicului, e bine.
Apare si aici o ascultare care se aseamana cu cea din viata manastireasca.
Sigur. Si vezi ca duhovnicul care are Sfantul Duh are sa vorbeasca fara nici un interes, decat numai ca sa fie binele lor. In momentul acela, harul Sfantului Duh il lumineaza pe duhovnic: „uite, problema, uite-asa sa o lucrati, ca sa fie bine”. Si-atunci merge bine.
Sfantul Apostol Pavel spune: „Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri”. E mai bine ca in anumite disensiuni femeia sa fie mai dispusa sa cedeze? Sau trebuie sa cedeze barbatul?
Da, femeia, pentru ca prin femeie a cazut Adam. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca barbatul are alt har dumnezeiesc, mai… ca stapan. Vedeti ca intai Adam este zidit, si pe urma femeia, de aceea femeia trebuie sa fie supusa barbatului totdeauna. Dar acum, ca sa convingi omenirea de acest lucru, e greu; femeia, uite, are drepturi acuma!…
Da, femeia se revolta: „Cum sa ascult eu de tine?”
Da, de aceea-i buna sfatuirea, de aceea barbatul trebuie sa aiba mai multa rabdare cu femeia…
Sa o faca sa inteleaga in ce fel ii este cap. Nu sa isi impuna superioritatea prin porunci, ci sa o convinga daca are dreptate.
Sigur, trebuie sa o convinga, trebuie sa indrepte greselile.
Si daca cel care are dreptate cedeaza, si gresesc amandoi in urma cedarii lui, ar fi normal sa se smereasca cel care a gresit. Ca zicea cineva asa: „Tu, femeie, daca el o tine pe-a lui, lasa-l, faceti cum zice el, ca daca greseste, daca sfatul lui nu va iesi bine, atunci va fi motiv ca sa se smereasca si sa te asculte alta data mai cu luare-aminte!”.
Trebuie blandete. Blandetea sa ne conduca in toate, nu egoismul. Din cauza egoismului se intampla toate relele.
Parinte, cum sa faca ascultare cel care nu este casatorit, nu este nici calugar, dar are duhovnic.
De duhovnic sa asculte ca de Dumnezeu. Ca duhovnicul oricat de simplu ar fi, oricat de nepasator ar fi, nu poate sub nici un motiv sa te sfatuiasca ceva contra, ceva spre nefolosul sufletului fratiei tale, oricum ar fi el, cat il lumineaza harul Sfantului Duh, orice ti-ar spune, iti va spune pentru binele sufletului si al duhului fratiei tale. El trebuie ascultat cu mare atentie.
Chiar daca are patimi, are o patima si tu te gandesti ca, prin patima asta, ar putea sa-ti faca un rau. Stii ca are o patima si zici: „nu gandeste prin Duhul Sfant!”
Sa zicem ca este un duhovnic care bea cate un pahar mai mult. Tu asculta ce spune el. El nu-ti va zice niciodata sa bei. Chiar daca el bea, ca asta e patima lui, dar el, tocmai fiindca e duhovnic, nu poate sa zica: „Bea si tu!”.
Da, dar exista si situatia in care cineva crede ca duhovnicul nu e impartial cu el, ca are un interes cu el, adica nu-ti voieste binele. Poate exista acest pericol. Sau, de multe ori, ucenicul poate fi cuprins de gandul: „Parintele nu tine la mine, de fapt”, sau cine mai stie. Poate sa fie ispita, dar poate sa fie si o realitate ca duhovnicul e dezinteresat de mantuirea ucenicului, ca se leneveste, sau cine stie.
Totusi, oricum ar fi, duhovnicul n-o sa spuna ceva nefolositor. Chiar daca, sa zicem asa, vrea sa te preseze, tot n-o sa fie nefolositor pentru tine, o sa fie tot pentru binele tau.
Dumnezeu va lucra chiar si asa?
Sigur ca da.
Si daca-ti da o ascultare care pare impotriva a ceea ce spun Sfintii Parinti?
Ei, trebuie sa fii sigur de asta, nu sa te iei dupa o parere.
Trebuie sa discuti cu el, sa-i spui: „Uite, Parinte, eu am citit la Sfintii Parinti asa, ce zice sfintia voastra?”
E bine tot asa, ca in familie, sa discuti cu blandete cu el si cu sfatuire.
Dar cu duhovnicul, in privinta ascultarii… In manastire ai tot timpul, spui: „Parinte, blagosloveste sa ma duc in sus, sau blagosloveste sa ma duc in jos, sa fac rugaciunea, sa mananc, sa asa”. Dar cine nu este in manastire, chiar daca are duhovnic, nu prea poate sa fie tot timpul in ascultare. Esti, sa zicem, in oras, sau la sat, sau unde esti. Cum faci? De multe ori, trebuie sa faci dupa capul tau.
Da, dupa capul tau, dar, chiar daca capul tau nu-i totdeauna in manastire, dar e dupa ascultare, atunci stii ce trebuie rezolvat, stii singur.
Deci incerci singur, cu rugaciune si cu restul.
Da, cu rugaciune.
Cum se poate duce o viata de sfintenie in lume, unde sunt ispite la tot pasul? Intr-un fel, in lume e mult mai multa ispita, sa zicem a ochilor, a auzului. Stim ca in manastire ispitele sunt mai mari ca in lume, dar ma refer la ispitele acestea grosolane care sunt in lume. Cum putem sa le depasim?
Cu indelunga rabdare, cu hotarare duhovniceasca in sufletul tau. Eu stiu ca un lucru e pacat. De ce sa ma uit la fata aceea ca-i asa frumoasa, si pe urma sa ma ranesc cu inima? Vezi ca Sfanta Scriptura spune: „cand te-ai uitat cu patima la parte femeiasca, iata ca ai preacurvit in inima ta cu ea”. De aceea trebuie sa ne osarduim sa fim cu barbatie duhovniceasca in noi. Sa zicem asa: „e frumoasa fata aceea, dar e zidirea lui Dumnezeu. Daca ea e asa frumoasa, dar ingerii lui Dumnezeu, cum or fi?”. S-o admiri ca-i frumoasa, dar fara patima, ca ea-i zidirea lui Dumnezeu. Daca aici, pe lumea asta, omul, asa vai de capul lui cum este, si are asa frumusete, dar ingerii lui Dumnezeu? Sa-ti indrepti ideea si mintea la ingerii lui Dumnezeu si la frumusetea pe care o are Dumnezeu in ceruri. Si atunci nu patimesti. Dar trebuie, cum am zis, o barbatie duhovniceasca. Si Dumnezeu ajuta. Spui „Doamne, ajuta!”, si El te aude si te ajuta, ca nu-i departe Dumnezeu, Dumnezeu e pretutindeni.
Si cum sa se apere tinerii de ispita pe care le-o aduc femeile care umbla din ce in ce mai sumar imbracate?
Trebuie sa arati barbatie: „Eu sunt barbat si respect curatenia si sfintenia, ca sa pot primi harul Sfantului Duh”. Cum spunea odata unul, ca fuma mult, mult, mult si pe urma, deodata, a taiat fumatul. N-a mai fumat. Si-l intrebau: „Dar cum te-ai lasat, tu, care fumai doua pachete din cele mari pe zi? Cum?”. Si a raspuns: „Mi-a fost foarte greu, vreo doua luni de zile credeam ca am sa patimesc ceva, dar am zis cuvantul acela: Sunt barbat, si nu vreau sa-mi calc cuvantul!. Si m-a ajutat Dumnezeu si-am scapat”. Si la orice lucru poate fi vorba asta: „Sunt barbat! Stiu ca daca ma apropii de fata asta, ma vatam, ma vatam sufleteste, ma vatam si trebuie apoi lacrimi multe, ca sa pot sa ocolesc boala asta”. Sa-ti spui: „Da, ea-i femeie, e fata frumoasa, dar eu sunt barbat si am hotarat sa fiu curat”. Si atunci te ajuta harul Sfantului Duh. Casatoria nu-i obligatorie. Daca poti sa te pazesti, sa-ti pastrezi fecioria curata, aceea e chiar mai sus. Dar Dumnezeu a lasat la voia omului.
In ziua de astazi au crescut neintelegerile intre tineri si varstnici. Libertatea e inteleasa ca o revolta fata de tot ce inseamna educatie. Tanarul spune: „Eu sunt liber, ce vii sa-mi spui mie tu, tata, mama sau bunicule, ca trebuie sa fac asa?”. Tot ce inseamna educatie, tot ce incearca profesorul sau parintii sau familia sa-l invete, copilului i se pare ca e o restrangere a libertatii. Cum pot fi evitate tensiunile dintre parinti si copii?
Copilul este dator vesnic, pana se face mare, sa asculte de parinti. Nu numai atat, dar Sfanta Scriptura spune: „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta ca sa traiesti multi ani pe pamant si fericiti”. Inca din Legea Veche scrie asta. De exemplu, parintii au atata har dat de Dumnezeu, ca daca te-ar blagoslovi, daca te-ar binecuvanta parintii, sa stii ca binecuvantat esti toata viata. Daca, Doamne pazeste!, i-ai amarat si nu i-ai ascultat si i-ai enervat si te-au blestemat
Ce sa faca parintele daca apoi ii pare rau ca a blestemat?
Bine, daca-i pare rau, te dezleaga.
Dar Dumnezeu asculta astfel de blesteme? Uneori sunt spuse la manie si din prostie. Ei, nu. Dar chiar daca parintele a zis un cuvant catre copil, daca se pocaieste si unul si celalalt, iarta Dumnezeu. Dar trebuie respectati parintii. Oricat de, sa zicem asa, inapoiati ar fi parintii. Acum, vezi, tot tineretul invata studii inalte, inalte, dar vezi cum zice Sfanta Scriptura? „Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu”. Orice intelepciune, daca o inveti, sa fie intai frica Domnului in inima ta, ca sa fie intelepciunea ta buna. Ca toata intelepciunea lumii acesteia nebunie este inaintea lui Dumnezeu. A dat Dumnezeu intelepciune omenirii, si-a facut atat de multe inlesniri omenirii. Dar nici unul nu zice ca l-a ajutat Dumnezeu. Nu zice! Zice doar: „Eu! Eu!” Egoismul, adica. Il da pe Dumnezeu la o parte. Ei, ce astepti acum de-acolo? Acum, sunt unele lucruri bune, dar sunt si unele pe care le intrebuintam rau. Televizorul, de pilda; dusmanii adevarului pun multe feluri de vederi la care e rusine si numai sa te gandesti. Acuma, tineretul, de mic, se pleaca la ce vede, si acest lucru devine periculos. Si nu numai Ortodoxiei, ci chiar omenirii. Devii neom de mic copil. Daca nu esti la locul tau de mic copil, copil cum te-a lasat Dumnezeu, daca vezi atatea scene care te vatama si tu te pleci la acelea, vezi, acelea distrug omenirea intreaga.
Intra patimile prin astfel de imagini. Dar, oricum, oamenii, oricat de ocupati ar fi, mirenii mai ales, isi gasesc timp sa priveasca televizorul. Sunt si preoti care fac asta.
Ai vazut? Ai vazut cat de mestesugaret e vrajmasul?
Mai ales cand esti obosit. Vii seara de la serviciu si ai vrea sa te-ntinzi, sa ai un pic de liniste, si deschizi televizorul, ca e foarte usor sa te uiti la el, si uneori sunt si emisiuni interesante sau care par de folos. Numai ca, spre exemplu, te uiti la o emisiune interesanta sau de folos, si dupa aia uiti sa-l mai inchizi. Zici: „ia sa ma mai uit la inca una, ca poate-i la fel de interesanta”, si asa mai departe. Adica te fura foarte lejer, foarte usor.
Te fura, te fura. Ei, ia sa ne osarduim, ca Imparatia lui Dumnezeu se ia cu sila, si silitorii o dobandesc.
Sunt unii care lucreaza zece-doisprezece ore pe zi, si seara cand vin acasa sunt istoviti, nu mai stiu de ei, nici nu se gandesc sa se roage, si sunt ca niste morti vii…
Da, da, si-n loc sa faca o rugaciune, deschid televizorul! Vezi? A cui e lucrarea asta? Nu e a satanei? De aceea trebuie sa ne osarduim sa fim duhovnicesti. Chiar si obosit fiind, omul tot ar avea timp de rugaciune, si asta o dovedeste tocmai faptul ca-si gaseste fel de fel de ocupatii, ca televizorul si altele. In loc sa urmaresc televizorul, de la care n-am nici un ajutor sufletesc, sa fac o rugaciune, sa citesc un paraclis, sa am un tipic al meu de rugaciune de seara. Ispititorul, cand da de barbatie, cauta sa sufle in mintea oamenilor, singuri sa se pacaleasca: „Sa iei televizor, ca daca n-ai televizor, nu esti om”. Si de la televizor cele mai mari faradelegi se fac. Multe am auzit la spovedanii. Erau oameni curati, si vazand rele acolo, la televizor – ca la televizor da si lucruri bune – s-au aplecat spre rele.
Totusi, uneori pare ca sunt si lucruri bune la televizor, mai vezi lumea incotro se indreapta, mai sunt si emisiuni religioase…
Vezi cat e de diplomat satana? Arata intai un folos, arata intai o icoana, doua-trei lucruri bune, ca sa poata pe urma sa darame tot cu celelalte, care-s rele. Ca firea omului se pleaca automat spre cele ce-i arata lucrurile folositoare trupului – dar de fapt nici macar trupului nu-i sunt folositoare, ci ii atrag doar poftele, patima…
Si atunci, ar fi mai bine ca lumea sa nu se uite deloc la televizor?
Aceea-i mult mai bine!
Dar considerati ca e un impediment sa te impartasesti daca te uiti la televizor? Ca un duhovnic spunea credinciosilor din parohia sa: „Cine se uita la televizor, nu-l mai impartasesc!”. Sau doar in post sa nu ne uitam, sau cum e mai bine sa facem?
Sfantul Apostol Pavel spune: „de tot lucrul rau sa ma feresc”. Tot ce-i bun sa tineti, si de tot lucrul rau sa va feriti. Daca vezi ca te vatama, de ce sa mai dai drumul la televizor? De-acuma s-a schimbat mintea ta, si nu mai poti sa zici „Doamne Iisuse Hristoase…” Ce sa zici, ca de-acuma tu te gandesti la ce-ai vazut, faradelegile pe care le practica in fata ta si tu te indulcesti, si daca te-ai indulcit, de-acuma te duci si te culci, si-n loc sa zici „Doamne Iisuse Hristoase.”, tu te gandesti la faradelegea pe care ai vazut-o.
Este nevoie de multa atentie, si de nevointa…
In timpul istoriei Ortodoxiei au fost multi sfinti care n-au fost nici calugari, n-au avut nici familie, au ramas curati, cum s-au nascut. Daca poti, si aceea este o cale, dar ne cere o hotarare. Ori de mic te calugaresti, ori de mic te casatoresti.
Ce inseamna „de mic”?
Adica de tanar. Vechile randuieli spun asa, ca fata de la 15 ani sa se casatoreasca, iar baiatul de la 18 ani. De ce asa devreme? Asa, pentru ca pana atunci pot sa reziste sa fie curati, ca atunci cand se duc in biserica sa fie amandoi feciorelnici, ca sa-i binecuvanteze harul Sfantului Duh, si copiii pe care-i nasc sa fie si mai frumosi si mai isteti si mai apropiati de Dumnezeu. De-aceea a pus hotar Biserica, a avut grija de asa ceva. Daca ramai necasatorit la o varsta mai inaintata, e bine, dar numai sa fii curat.”Fiti sfinti”, zice Sfanta Scriptura. „Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfant sunt”.
Parinte, dar nu ar fi devreme la 15-16 ani? Nici legile statului nu permit acum sa se casatoreasca tinerii sub 18 ani.
Eu spun ce ne invata vechile pravile ale Bisericii.
Dar atunci si unii pagani se casatoreau la varste fragede, nu era ceva ce sa tina strict de credinta crestina. Dar daca tinerii tot amana casatoria, gasind tot felul de justificari, in cele din urma cad in pacat. Sunt mai interesati sa cunoasca ce inseamna viata de cuplu fara sa primeasca harul casatoriei. Din ce in ce mai putini tineri tin cont de invatatura Bisericii.
Biserica e facuta de harul Sfantului Duh. Toate invataturile Bisericii nu sunt de la oameni, ci vin din harul Sfantului Duh. De aceea, pentru binele sufletesc si trupesc al fiecaruia din noi, daca respectam cu sfintenie ceea ce ne sfatuieste Biserica, suntem castigati si trupeste si sufleteste. Daca stai insa sa asculti ca un doctor spune una, alt doctor spune alta, cutare intelept a gasit altceva de cuviinta, asta e cu totul altceva. Noi vorbim de ceea ce potriveste Insusi Dumnezeu Mantuitorul, Dumnezeu care S-a coborat din ceruri. Acela ne sfatuieste asa. Si daca putem sa ascultam ceea ce ne invata, suntem castigati. Iar daca nu, pentru drumurile lumii acesteia ne trebuie altceva.
Totusi, in zilele noastre, la varste din acestea mici, copiii trebuie sa studieze, merg la liceu, si daca esti la liceu si te casatoresti, nu mai ai voie sa termini decat la seral. Apoi multi vor sa faca facultate in acelasi timp, ca sa isi gaseasca un loc mai bun de munca. E greu sa-ti intemeiezi o familie si sa vina copiii si sa faci lucrurile acestea. Si atunci toti studiaza si amana casatoria, si bineinteles ca pe masura ce trece timpul ispita caderii este din ce in ce mai mare. Apar tot mai multe prilejuri de a pacatui, de la petreceri pana la excursii…
Trebuie sa fii curat, si atunci esti adevarat ortodox, adica daca este ascultare de dogmele Bisericii. Dar Biserica de aceea a hotarat casatoria la varste tinere, pentru ca pana atunci tinerii se pot pastra curati.
Daca tot amana casatoria, ajung la pacat, apoi se despart, si se alege praful de ceea ce ar fi putut fi o familie frumoasa. Ispita este foarte mare, si placerea trupeasca este preferata curatiei.
„Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfant sunt.” Dar daca nu poti sa te pastrezi curat, si esti daramat la o varsta ca aceea, atunci ce astepti? Harul Sfantului Duh? Cat putem respecta cu sfintenie ceea ce ne hotaraste Biserica, suntem cu speranta ca va merge totul bine si ca putem sa capatam fericirea cea adevarata: vesnicia. Ca omul oricat ar trai, tot trebuie sa inchida ochii; Dumnezeu nu ne-a facut pentru lumea asta. Lumea asta inselatoare si plina de necazuri e data ca sa ne pregatim pentru vesnicie. De aceea ne-a pus legi si ne ajuta in tot momentul, ca sa putem capata vesnicia.
Parinte, care ar trebui sa fie diferenta de varsta intre cei doi soti? E bine sa fie sotia mai tanara? Sau nu are importanta lucrul acesta? Daca ar fi amandoi foarte tineri, ei nici nu ar sti bine sa se aleaga unul pe altul.
Inainte, parintii hotarau asta, inca de pe cand copiii erau mici: „tu ai sa iei pe fata cutare, tu pe cutare”.
Asa era obiceiul inainte, si nu numai la crestini. Dar acum nu mai e asa, fiindca lumea s-a modernizat.
Dar poti sa iubesti asa? Nu trebuie sa fie dragoste la mijloc? Nu trebuie sa se indragosteasca unul de altul, in loc sa hotarasca altcineva pentru ei? Ca au fost si cazuri cand unul iubea pe altcineva, si atunci casatoria aceea n-a mai fost din dragoste, a fost mai mult formalism.
Asa era atunci. Nu ca acum. Sunt sute si mii si milioane de fete, si zici: „aceea e a mea” si o alegi pentru tine. Daca nu te-mpaci, o dai la o parte si iei alta, si alta, si tot asa. De aceea inainte hotarau parintii: „iei pe fata asta”, si aceea era, ea ramanea. Parintii ii logodeau, si asta era. Dar acum tinerii mai mult isi aleg ei, ca sunt liberi. Acum o iei pe care vrei.
Poate ca aceasta e o incercare pentru care cei care o trec cu bine vor avea plata. Responsabilitatea este mult mai mare cand alegi tu, nu mai poti da vina pe parinti ca lucrurile nu merg bine. Dar este foarte trist faptul ca sunt foarte putini tineri care se pregatesc asa cum trebuie pentru a intemeia o familie. Ar trebui sa existe o pregatire serioasa. Dar tinerii intra cu capul inainte in familie, si cand apar problemele se despart. De multe ori nici nasii nu se pricep sa ii ajute, pentru ca nici ei insisi nu duc o viata crestina. La preot se rusineaza sa alerge, si incet-incet relatia se destrama. De altfel, tinerii nici nu se mai gandesc la cununia religioasa, se gandesc numai la cum sa aiba parte de placeri si desfatari trupesti. De purtarea crucii familiei fug toti.
Dar si acum, pe fata pe care o vrei n-o poti lua decat prin Biserica.
Ar trebui sa se puna problema asa, dar nu se pune de catre toti…
Si dupa ce ai luat-o prin Biserica, sub nici un motiv n-o poti lepada. Oricat de rea ar fi ea, n-o poti lepada. Atunci cand o iei, zici: „asta-i cea mai frumoasa fata, cea mai cuminte, cea mai, cea mai, pe asta am s-o iau”. Si te casatoresti in Biserica. Dar dupa aceea nu mai este asa cum ai gandit tu. Traind impreuna, o sa fie nervoasa, n-o sa te asculte, o sa se intample fel de fel, se amesteca patimile cele blestemate pe care le arunca satana in sufletul si in cugetul tineretului; si-ti zici: „ei, nu-i asa cum am gandit eu, cred c-o s-o lepad”. Sub nici un motiv n-ai dreptul s-o lepezi. Sub nici un motiv! Aceea e crucea ta. Nu s-a potrivit, de-acuma sa faci rabdare. Sau invers: poate barbatul e rau. Fata n-are dreptul sa-l lepede, sub nici un motiv. Sa faca rabdare, ca aceea-i crucea sa. Chiar daca atunci cand s-au luat n-avea patima aceea, iar acuma o are; trebuie sa faca rabdare. Si unul si altul trebuie sa faca rabdare. Te-ai casatorit, esti legat, ca n-ai luat-o de la om, ai luat-o de la Dumnezeu, din Biserica ai luat-o. Si numai daca – Doamne pazeste! – unul dintre ei a alunecat si a cazut cu alta persoana, atunci iti da voie Biserica s-o lepezi. Dar altfel nu ingaduie Biserica.
Ce parere aveti despre cei care se recasatoresc.
Cu mare iconomie, doar a doua nunta. Nu a treia si a patra. Nu, sub nici un motiv!
La a doua cununie, rugaciunile sunt asa, mai de pocainta. Zice: „Pentru neputinta voastra”
Trebuie bagare de seama.
E foarte raspandita acum aceasta mentalitate: „daca nu ne potrivim, lasa ca ne despartim, dar de comun acord”.
Asta e desavarsita paganatate. Paganatate! Nu Biserica, nici Ortodoxie, nici Adevar.
Unii tineri se intreaba: „De ce sa se chinuiasca amandoi, daca nu se impaca? Mai bine sa se desparta in pace si sa se duca fiecare cu cine simte ca se implineste mai mult”.
Adica sa ia pe alta? Vezi, astea sunt legi omenesti, diavolesti, ca sa-ti faci poftele.
Ei nu zic ca-si fac poftele. Ei zic ca nu merge relatia, ca nu s-au potrivit.
Nu s-au potrivit?! Nu s-au potrivit pentru ca au o patima. Taie patima aceea, gandul ca nu te potrivesti, ca aceea e patima sataniceasca. „Din tineretile mele, multe patimi se lupta cu mine”, dar patimile acelea nu-s de la om. Patimile acelea le-a aruncat insusi vrajmasul, satana, in sufletul meu, ca el e duh si el se apropie de fiecare dintre noi fara sa observam. El e duh si n-are osteneala, si arunca in cugetele si-n ideile noastre samanta faptelor celor rele. Si daca tu l-ai absorbit si l-ai bagat in sufletul tau, incet-incet incepe sa incolteasca. Si daca incolteste in inima ta, incet-incet face radacini. Atunci satana fuge departe de la tine si te lasa, ca el e convins ca de-acum ai sa-l asculti prin patima pe care a pus-o in sufletul tau. Deci, daca vrei sa-ti faci toate poftele tale, baga de seama ca poftele acelea nu-s ale tale, ci ele sunt samanta faptelor celor rele, a omului vechi, samanta rautatilor.
Parinte, pana unde sa mearga relatia tinerilor inainte de casatorie? Vedeti, multi se saruta, danseaza, merg la petreceri unii, merg si la biserica! Dar exista aceasta mentalitate. De pilda, cand li se spune tinerilor ca poate n-ar fi bine sa se sarute, ca sa nu li se starneasca patima desfraului, se uita foarte ciudat: „cum, ce-i asta?!”.
Prin sarut te-a prins, si daca te-a prins, trebuie de-acuma sa savarsesti faradelegea. O data, nu. De doua ori, nu. Poate ti-e rusine, poate te gandesti ca-i pacat, dar daca incepi sa saruti, te-ai aprins, si cum te-ai apropiat de foc, te-ai ars. De aceea inainte, cum se logodeau, nu treceau patru-cinci zile, o saptamana cel mult, ca sa se pregateasca de nunta, dar nu sa stea saptamani, cum am observat acum. Acuma, daca s-au logodit, deja tinerii dorm intr-un pat amandoi: „Pai, sunt logodit, e logodnica mea!” Si se duc impreuna, merg la toate distractiile. Aceea e o faradelege. Poate sa mai fie curatie in tinerii aceia? Nu este ceea ce face bunatate. Cum a inceput omenirea, spre daramare merge.
Parinte, in urma intalnirilor pe care le-ati avut cu mirenii, care ati observat ca sunt problemele cu care se confrunta familia crestina in ziua de azi? Si care ar fi mijloacele de a face fata acestor probleme?
Mai intai sa respecte dragostea dintre dansii. Si daca nu merge, sa se sfatuiasca cu Biserica.
Vedeti ca exista multa saracie in zilele noastre. Intre principalele probleme din zilele noastre se numara divorturile si avorturile.
Atunci n-ai temelie ca esti crestin. Daca te gandesti la divort, inseamna ca nu esti crestin. Sau sa faci avorturi! Oare da Biserica vreo invoire cat de mica sa faci avorturi? Sunt situatii cand – Doamne pazeste! – a murit copilul in pantece, atunci sa-l scoata doctorul, nu sa faci avort. Sub nici un motiv! Avortul e ucidere. Cati ani trebuie sa nu te impartasesti, cand ai ucis? Daca e saracie, sau altceva – atunci, daca e saracie si nu poti creste copilul, sa traiesti in feciorie cu sotia, ca fratii. Si atunci esti si impodobit de harul Sfantului Duh, si nici probleme nu ai. Biserica, Ortodoxia, sub nici un motiv nu-ti dau voie sa faci avort.
Multi soti vor sa aiba parte de unire trupeasca, si totusi sa nu aiba copii, si atunci folosesc fel de fel de anticonceptionale sau ajung la avorturi.
Ai vazut? E o faradelege pe care Biserica si Ortodoxia nu o aproba sub nici un motiv. Daca ai sotie si a ajuns sa zamisleasca, atunci sub nici un motiv nu poti sa nu-l lasi sa se nasca. Copilul, daca s-a zamislit, de-acuma are suflet intr-insul. Si daca l-ai scos, l-ai omorat, va sa zica esti ucigas de oameni. Pe el nu l-ai lasat sa se bucure nici de viata asta, nici de cea viitoare, adica l-ai distrus: de-acuma tu esti ucigas.
Cum sa se raporteze sotii crestini la unirea trupeasca, la viata sexuala?
Barbatul si femeia sa fie asa: cati copii le-a dat Dumnezeu, atatia sa aiba. Sub nici un motiv sa nu-i avorteze. Daca vor sa nu aiba copii, atunci sa traiasca in feciorie.
Dar poate fi periculoasa infranarea, daca nu sunt amandoi sotii pregatiti? E o perioada cand la femeia care a nascut mai multi copii poate sa apara o oboseala trupeasca, sau o stare de astenie. Unii duhovnici recomanda infranarea in aceasta perioa¬da, pentru ca femeia sa se mai refaca. Dar apare si problema ispitei: daca se abtin, unul dintre ei, mai ales sotul, poate sa cada cu altcineva…
Daca respectam ceea ce ne invata Biserica, suntem desavarsiti, apropiati de Dumnezeu, ca sa putem capata fericirea. Cum cautam dupa ideile noastre, cadem in bratele vrajmasului.
Sfintia voastra recomandati infranarea. Dar nu poate fi periculoasa? Tocmai pentru a evita pericolul unii parinti zic ca in perioada aceea sotii trebuie sa se roage mai mult, ca nu cumva unul dintre ei sa cada. Si totusi e greu.
Sigur ca-i greu! Dar trebuie hotarare barbateasca, duhovniceasca. Iar daca-i greu, du-te, fa copii, ca sa nu fii sub calcarea legii. Fa copii si mergi inainte. Dar daca vrei sa n-ai copii, retrage-te. Pai, cum? Vrei sa-ti faci poftele trupesti, si copilul nu? Pai de-aceea este lasat de Dumnezeu barbat si femeie, nu pentru altceva, decat ca sa se inmulteasca; asa cum a zis Dumnezeu inca de prima data: „Cresteti si va inmultiti si mosteniti pamantul”. De aceea a lasat Dumnezeu sa se casatoreasca.
Se spune ca daca ai copii multi si trebuie sa ai grija de ei te cam risipesti…
Noi am fost opt. Si daca tata nu murea, cum a murit, de tanar, poate ca mai faceau. Si ce? Eram agricultori. O mamaliga, acolo, si ce mai dadea Dumnezeu, si au crescut oameni toti, si-a fost bine. Sigur, nu erau desfatarile care sunt astazi, si cum e omenirea astazi, dar noi, fiindca nu stiam de altele, o mamaliga si oleaca de branza si ce mai dadea Dumnezeu, ce mai era acolo, ca oamenii de la tara, care au un ou, un porc, ceva.
Da, asta la sat, dar la oras e mai greu. Multi n-au nici casa la oras, ii da afara din casa, ca n-au bani sa-si plateasca intretinerea, curentul, toate astea…
Oricat de rau ar fi, daca avem grija sa capatam sfanta mantuire, sa nu ne indepartam de invataturile Bisericii si ale Sfintilor Parinti, care ne indruma la adevar. Si atunci avem speranta, ori de-am avut parte de bune, ori de rele in lumea asta, dar vom capata odihna sufletului in viata viitoare.
Telul casatoriei e mantuirea celor doi parteneri, indumnezeirea lor, apropierea lor de Dumnezeu, iar copii sunt fructul acestei uniri.
Sigur ca da! Cat timp nu alunecam dincolo de adevarul Bisericii, dincolo de Ortodoxie, e bine si avem sperante sa capatam mantuirea. Ca oricat am trai, tot trebuie sa plecam din lumea aceasta. Da, plecam din lumea aceasta, dar incepem alta viata: vesnica. De aceea trebuie sa ne pregatim, sa respectam ceea ce ne-a hotarat Biserica, Sfintii Parinti si Insusi Mantuitorul Hristos, care S-a coborat din cer pentru mantuirea noastra, ca sa putem capata vesnicia. Ca omul nu-i facut pentru lumea asta.
Exista mentalitatea ca familia este ceva ingaduit de Dumnezeu pentru a ne bucura de cele de aici. Se observa o ispita de a considera familia ca un fel de ingaduinta pentru fel de fel de patimi, pana la urma, si pacate. Pe de alta parte, unii spun ca viata de familie este lipsita de traire duhovniceasca. Adica ea e un fel de desfrau binecuvantat. Unii nu vad o alta valoare dincolo de problema sexualitatii in familie. Iar cei care vor sa Il slujeasca pe Dumnezeu trebuie sa se calugareasca. Sunteti de acord cu acest punct de vedere?
Nu, nu sunt. Dumnezeu a lasat doua drumuri pentru mantuirea sufletului nostru: ori te casatoresti si aduci copii pe lume, si-i cresti in frica lui Dumnezeu, si cand vei ajunge la scaunul Dumnezeirii, vei zice: „Iata, Doamne: eu si pruncii pe care mi i-ai dat!”. Sau, daca nu vrei aceea, si te lipsesti de bucuria casniciei, ca si casnicia are bucuriile ei, atunci te faci calugar. Dar nu alta. Va sa zica: ori calugar, ori casatorit. Dar sa respecti ceea ce spune Sfanta Scriptura.
Despre asa-numita casatorie alba, in care cei doi soti traiesc ca frate si sora, ce parere aveti? Poate fi periculoasa?
Casatoria e lasata de Dumnezeu pentru inmultirea omenirii. Dumnezeu ar fi putut sa lase sa se inmulteasca oamenii altfel, in alt mod. Dar asa, pentru pacatele omului, vazand ca-i plecat catre cele rele, a lasat sa se inmulteasca omenirea din barbat si femeie. De aceea i-a binecuvantat. Dar, bineinteles, poti sa traiesti in feciorie cu o fata pe care o iubesti, si atunci o mare plata ai de la Dumnezeu. Au fost si sfinti care au trait astfel. Spuneau ca sunt sterpi, si ei traiau ca fratii. Si nu-i stia nimeni, decat duhovnicul. Daca, cu timpul, unul din ei sau amandoi nu mai rezista, si ajung sa-si doreasca copii, atunci – cum nici unul nu-i stapan, sa nu zica: „eu nu vreau!” – trebuie sfatuire. De aceea se face casatoria. Nu mai esti stapan pe tine. Ci esti barbat si femeie, uniti de Dumnezeu, si acum ei amandoi devin un trup. Numai daca amandoi sunt plecati spre gandul cel dumnezeiesc sa traiasca in curatie, atunci ei sunt binecuvantati si de Dumnezeu.
Sa revenim putin la tema conflictelor dintre parinti si copii. Copiii parca vor altfel, trag spre altele, nu spre biserica, parintii i-ar vrea in biserica. Cum sa-si conduca copiii spre Dumnezeu fara sa fie conflicte? Ca parintii se mantuiesc prin copii buni.
Da, si copiii se mantuiesc prin parintii buni… Sa nu ne indepartam de invataturile Bisericii sub nici un motiv.
In Epistola catre Efeseni, Sfantul Apostol Pavel zice: „Voi, parintilor, sa nu-i intaratati pe copiii vostri”. Ca unii ajung la certuri cu copiii lor
Trebuie sa-i sfatuiesti cu blandete, ca atunci nu se intarata; dar daca tu esti sever, si incerci sa-l fortezi, se intarata, se tulbura, se indaratniceste. Sa-l inveti cu blandete, ca daca-l inveti cu blandete copilul te asculta; dar daca vrei sa-i ordoni, nu te mai asculta. Dar daca-l inveti cu blandete, de-acum se pleaca inima lui, ca acolo e harul Sfantului Duh. Blandetea e dar dumnezeiesc. Tu uneori vezi ca ar trebui sa-l ocarasti, dupa adevar, dar tu iti calci patima aceea si il indrumi cu blandete. Blandetea e un har dumnezeiesc. Si atunci il castigi.
Sa il lasi pe copil sa ajunga el singur la concluzia pe care vrei sa o traga, adica sa il lasi putin liber, sa nu-i impui… Alta problema este cu parintii care sunt departe de Biserica, exact invers, pentru ca au trait pe vremea comunistilor. Dar copiii incep sa se apropie de Biserica. Si au conflicte cu parintii lor. Sunt oameni care se supara ca le pleaca copiii la manastire. Altii se supara ca nu sunt lumesti copiii. Copiii cum ar putea sa ii traga pe parinti spre Biserica?
Sa le vorbeasca, sa le spuna ca a fost o lege contra lui Dumnezeu comunismul, si sa-i convinga pe parinti ca acesti comunisti au fost oastea lui antihrist. Trebuie sa-i sfatuiasca. Deci sunt copii care-s mai crestini ca parintii?
Cum sa nu! La noi in tara si-n alte tari unde a fost comunismul, au ajuns copiii sa-si duca parintii la biserica.
Vezi, bunatatea lui Dumnezeu… nu-i lasa, cu toate ca au fost nevrednici, iar copiii aceia – ca e sangele parintilor, nu? – vezi, ca-i lumineaza acum Dumnezeu pe copii, ca sa vada adevarul.
Dar copiii aceia cum sa procedeze? Pentru ca e mult mai delicat, ca se zice: „copiii sa asculte de parinti”. Si unii se supara cand copiii lor duc o viata evlavioasa, sau cand se fac preoti, sau cand se duc la manastire, si zic ca nici nu mai vor sa-i vada in ochi.
Aceia se duc inainte, in prapastie, si n-ai ce le face.
Dar cum sa ii atraga? Sa stea pe langa ei mai mult cu zaharelul, cum se zice: „vorba dulce mult aduce”?
Da, asa da.
Profesorii de religie ar putea sa-i convinga pe parinti sa vina la biserica? Se discuta lucruri frumoase la ora de religie, cate-n luna si in stele…
Noi trebuie sa fim cei mai buni din neam, ca ne-am nascut deodata crestini ortodocsi, noi trebuie sa reflectam cu sfintenie natiunea si credinta. Daca ne despartim de credinta, ne-am prapadit si sufleteste, si trupeste.
Dar pentru tineri ideea aceasta nu are rezonanta, adica asta nu ii convinge pe ei sa mearga la biserica, pentru ca ei zic asa: „Ne plictisim la slujba, nu intelegem, e mai frumos la discoteca”.
De acelea se bucura satana, de patimile care sunt in tineri. Ei, aici trebuie tot cu povete, cu blandete, ca sa intre in mintea lor ca acesta-i adevarul. Uite, hai sa ne socotim, ca omul nu traieste vesnic in lumea asta, o sa murim, si apoi pentru tot ce facem, o sa dam seama inaintea lui Dumnezeu. Ingerul lui Dumnezeu sta si scrie tot ce-i bun, ca sa ne ajute. Dar satana, in apropiere, scrie tot ce-am facut rau. Si cand ajungem la vamile vazduhului. Trebuie sa le vorbim despre Judecata de apoi, dar si despre rugaciune.
Unii profesori de religie vorbesc mai mult despre bucuria rugaciunii, ca sa nu-i infricoseze pe copii.
Bine, bucuria rugaciunii e buna, dar sa le spuna care e plata de la rugaciune si care-i ne-plata cand nu facem rugaciune.
Ar fi bine sa le vorbeasca elevilor cate ceva si despre rugaciunea lui Iisus?
Ei, rugaciunea lui Iisus… Eu n-o am… Fiecare poate s-o dobandeasca, dar numai in linistea adevarata poti s-o agonisesti. In lume, cu greutate. Si prima data trebuie sa fii sfant. „Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfant sunt”. Apoi tu esti sfant, cand tu ai uraciune pe celalalt? Daca celalalt iti spune ceva si tu nu-l poti ierta, acum vrei sa ai rugaciunea mintii? Sub nici un motiv! Trebuie sa ne curatim cu desavarsire sufletul de rautate, si atunci harul Sfantului Duh se pogoara in sufletul si-n inima noastra si putem sa mentinem harul asta asa de mare. Dar daca tu zici ca unul ti-a zis ceva, altul altceva, altul s-a uitat nu-stiu-cum la tine, atunci e greu! Dar sa ne osarduim sa zicem si noi o ora, cat putem: „Doamne Iisuse Hristoase”
Si cei din lume, prinsi in vartejul ispitelor?
Sigur ca da!
Dar e bine ca mirenii sa practice o anumita metoda? Unii duhovnici iscusiti le recomanda mirenilor sa nu foloseasca metodele explicate in Filocalie, pentru ca apare riscul de a face greseli. Spun ca mirenii sa se roage cu gura cat mai mult, si rugaciunea va deveni de la sine rugaciune a mintii si apoi a inimii. Ce parere aveti, cum trebuie rostita rugaciunea lui Iisus de catre mireni?
Cum poti. Daca esti in lume si vesnic esti cu lumea, daca poti sa ai mintea atat de curata si sa practici asa ceva… Dar Sfintii Parinti scriu ca inainte erau oameni din Senat care aveau rugaciunea mintii.
Un cuvant pentru mamele crestine, ca femeile nu pot intra in Sfantul Munte sa va intrebe. Ce le zicet?
Nici nu trebuie sa intre in Sfantul Munte!
Da, dar chiar daca ele nu pot sa va vada, sa ia cuvant de la sfintia voastra, li se pot transmite cuvintele sfintiei voastre.
Daca ne osarduim sa ne-apropiem de Dumnezeu, ne ajuta Dumnezeu. Daca mama e crestina, stie ce trebuie sa faca. Ca si crestin, stii prea bine ce te vatama, asa cum stii prea bine ce te foloseste. Sa ne osarduim sa facem faptele acelea care ne folosesc si sufleteste si trupeste.
Ar fi bine sa mai spuneti ceva despre divorturi. In tara a crescut foarte mult numarul divorturilor, si nu putine sunt mamele care sunt speriate de faptul ca barbatii lor, care nu duc o viata curata, i-ar putea parasi. Dar de fapt nu mai este vremea in care numai barbatii erau mai vinovati decat femeile. Multe divorturi sunt cerute chiar de catre femeile care s-au plictisit de sotii lor. Da, pentru ca nu este har dumnezeiesc cand se casatoresc. Adica nu socotesc ca asta e hotararea lui Dumnezeu.
Ar trebui ca tanarul care vrea sa se casatoreasca sa se gandeasca si la Dumnezeu inainte de a se decide…
Nu socoteste ca pe fata aceea a luat-o din biserica si ca trebuie sa o pazeasca pana cand o muri. Daca a dat-o afara, de-acuma sa ia alta… De ce nu poti sa stai cu ea? Ca are patima, ca are. Nu! Nu-ti da voie sub nici un motiv Biserica sa o lasi. Trebuie sa faci rabdare, ca aceea e crucea ta. Nu s-o dai afara.
Dar daca ea vrea sa divorteze de barbat?
De ce?
Ca asa vrea ea, cine stie?! Poate ca dracul i-a luat mintile, s-a indragostit de altul, sau cine stie ce motive are. De multe ori numai unul vrea sa divorteze. Si poate de multe ori cel care merge la biserica nu vrea sa divorteze, dar vrea celalalt, care nu merge la biserica. Biserica nu ingaduie divortul, dar cum se poate rezolva?
Pieirea!!! S-a terminat! Numai atunci permite Biserica un divort, cand unul dintre soti si-a gasit pe altcineva, si si-a lepadat sotul, cand apare adulterul.
Inainte adulterul era o raritate. Dar astazi este la ordinea zilei. S-a ajuns chiar ca amandoi sotii sa se insele unul pe celalalt. Traiesc o viata in care compromisul este la ordinea zilei. Nici nu se mai pune problema curatiei patului, sau a sfinteniei familiei. Totul este pacat. Sau ajung sa se desparta pentru motive neintemeiate. De exemplu, ce sa faca cei care nu au copii? Ca unii plang ca nu au. Asta devine uneori chiar motiv de divort.
Daca n-au, dar daca n-au de la Dumnezeu, sa faca rabdare, si-au sa aiba plata de la Dumnezeu. Dar daca n-au, ca prima data s-au pazit, si si-a otravit pantecele cu otravuri ca sa nu faca copii, acum ei sunt cei care vor da seama inaintea lui Dumnezeu pentru stricarea organismului.
Dar daca cineva nu a facut nimic de acest gen si totusi nu are copii? Spunea cineva ca sotia lui aproape toata ziua plange ca, isi doreste un copil.
O sa-i dea Dumnezeu. Dumnezeu ii va da. Sa faca rugaciune. Sfintii Ioachim si Ana toata viata lor n-au avut copii, si Dumnezeu le-a dat lor pe Maica Domnului. Vezi?
Deci sa aiba nadejde. Si daca totusi nu vine copilul, ce sa faca?
Sa Ii multumeasca lui Dumnezeu.
E greu sa Ii multumesti cand nu intelegi ca si prin ceea ce tie ti se pare nepotrivit El iti poarta de grija. Nu sunt totusi de inteles cei care ajung la disperare?
Nu, ca asa-i de la Dumnezeu si Dumnezeu niciodata nu face greseala. Dumnezeu iti da ce ti-e spre folosul tau. De multe ori iti da copil si tu te-nchini la copilul tau mai mult ca la Dumnezeu, si-atunci pierzi mantuirea…
Dar despre adoptii ce parere aveti? Sunt femei care nu fac avort, dar isi arunca copilul in strada, il lasa undeva. Si ajung copiii vagabonzi, umbla prin canale, saracii, n-au scoala, n-au nimic, fac hotii, se drogheaza. Mai incearca cei de la Casa de copii sa ii ia, dar ei fug inapoi in strada. Insa unii se gandesc sa adopte un asemenea copil, sa il infieze.
Cel care face asta are plata de la Dumnezeu. Daca-l infiaza si-l conduce pe calea mantuirii, are plata de la Dumnezeu.
Dar trebuie ca mai intai sa stea o vreme ca sa se convinga ca nu poate avea copii? Cat timp sa stea? Sau sa se grabeasca sa infieze?
Asta e la latitudinea lor. E mai bine sa astepte, si pe urma, daca vede ca nu are, si e stearpa femeia, ca acum doctorii spun daca poate zamisli ori nu.
Unii dintre acesti copii adoptati fac probleme parintilor adoptivi. Ar trebui infiati copii mici de tot, ca sa nu fi avut timp sa se deprinda cu relele. Desi se zice ca ei mostenesc de la parintii lor trupesti o anumita sensibilitate crescuta fata de patimi…
Nu, nu, nu! Depinde cum il cresti. Sa-l cresti in frica lui Dumnezeu, si cum il educi tu, asa creste.
In privinta impartasirii dese sau rare, ce parere aveti? E rau sa ne impartasim mai des? Cam toti Sfintii Parinti spun sa ne impartasim cat de des putem. Sa avem ravna sa ne impartasim, pentru ca e mantuitor. Si canoanele zic ca nu e bine sa stai la Liturghie si sa nu te impartasesti, asta daca nu cumva esti oprit de duhovnic, bineinteles. Ca sunt crestini care, desi nu sunt opriti de duhovnicii lor de la impartasanie, nu se gandesc sa se impartaseasca mai des, nici macar in marile sarbatori.
Sa te impartasesti cat se poate mai des. Dar sa fii pregatit. Nu ca zice mintea: hai, mai, sa ma-mpartasesc! Cum fac catolicii: stau, mananca, beau, mai iau si-un vin, si-o tuica, si Liturghia inca nu s-a terminat. Pe urma, hai, ca s-a terminat Liturghia, mergem si la biserica, sa ne impartasim.
Nu, nu asa! Unii spun ca n-ai voie sa te impartasesti mai des de patruzeci de zile si considera aproape ca o erezie sa te impartasesti mai des. In timp ce Sfintii Parinti si canoanele zic tocmai contrariul.
Nu, nu-i asa. Sa te impartasesti cat mai des, dar sa te pregatesti.
Cum sa te pregatesti?
Sa faci post, sa faci metanii, nu cum fac catolicii, ca se scoala de la masa, oleaca ametiti: „am mancat, de-acuma hai sa ne-mpartasim!”. Asta e alta hrana.
Spuneti-ne ceva despre situatia actuala a Sfantului Munte. Se fac multe drumuri aici. Unii spun ca vor sa se faca turism in Athos.
Dar acum nu-i turism?
Este. Dar nu sunt si pelerini, parinte? Ce parere aveti? E rau ca vin pelerini la sfintiile voastre pentru a lua cuvant de folos si pentru a se ruga?
Ce, daca esti turist, inseamna sa nu te-nchini lui Dumnezeu? Pana acum nu venea orisicine in Sfantul Munte, dar acum orisicine de pe fata pamantului vine in Sfantul Munte. Sfantul Munte, de la inceputul inceputului, a fost centrul mantuirii. Si este pana la sfarsit centrul mantuirii. Vin oameni, ori turisti, ori pelerini.M-am intalnit odata cu un roman si era in etate, cam batranel. L-am intrebat: „Domnu Gheorghe, cu ce ocazie ati venit in Sfantul Munte?”. „Sunt turist si am venit sa ma plimb.” Va sa zica, daca e turist, are drept sa vina in Sfantul Munte. Nu credea el mai nimic, el era turist si venise sa vada manastirile din Sfantul Munte.
Manastirile se simt deranjate de pelerini? Credeti ca s-a pierdut linistea din cauza ca vin pelerini prea multi?
Sigur ca da, ca acum nu vin unu, doi, trei, cum era inainte, acuma vin sute. In Vatoped vin sute. De aceea a pus hotar si a pus vama, acolo, sus, la creierul muntilor, si numai cei care au dat mai intai telefon, numai aceia se pot bucura in Vatoped. Care nu, ii intoarce inapoi.
Spre ce se indreapta monahismul acum, daca pana si Sfantul Munte devine un loc turistic? Si asta nu se va putea opri, pentru ca si Comunitatea Europeana si altii vor asta, si au putere foarte mare, si vremurile sunt asa, ca oamenii foarte repede umbla incolo si-ncoace. Nu sunt semne ca se va putea candva opri acest turism la Sfantul Munte, in locurile sfinte. Si monahii tot mai greu vor gasi locuri singuratice, pentru ca si populatia creste. Oriunde te duci, totdeauna dai de oameni. E foarte greu cu pustnicia, parca nu ar mai fi vreme pentru pustnicie acum…
Eu, cand am venit aici, am cutreierat tot Sfantul Munte. Pe urma am venit la Capsala, unde era un parinte si i-am zis: „Parinte, ce frumos e-n Sfantul Munte”. Si el a zis: „Da, mai baiete, dar uite ce scrie, ca odata un bogatas a trecut Sfantul Munte, la Cavala; dar acolo, la lavra, se fac uneori in mare curenti ingrozitori, ca trebuie sa inconjori pe departe ca sa poti trece capul Sfantului Munte. Bogatasul acela era cu suita lui si aceia se necajeau, se tot indepartau de mal, si bogatasul intreaba: Ce tot faceti?. Pai, uite, aici e Athosul. Si ce va sa zica Athosul?. Cum, nu stii ce e Athosul? Pai aici sunt numai manastiri. Dar ce fel de manastiri?. Manastiri crestin-ortodoxe . Si ce fac aici?. Pai, sunt crestini ortodocsi, si au manastiri, si cutare, si cutare… Ei, bogatasul acela le arata celorlalti spre Sfantul Munte, zicand: Ei, vedeti? Atata sumedenie de aur am in America, cat e muntele asta de mare. Ei, pe tot am sa-l cheltuiesc, si-am sa distrug Athosul. Asa se spune ca a zis acela.”
Ei, parintii se gandesc si acum ca toate schimbarile care au venit si vin, si atatea nepotriveli, sunt de la aurul celui care a promis ca o sa distruga Sfantul Munte. El o fi pierit de mult, dar au ramas rudele lui, care fac tot ce pot ca sa distruga monahismul din Sfantul Munte… Ei, cum o fi de la Dumnezeu…
Sfintia voastra sperati ca va mai fi o vreme cand va fi aici iar singuratate si pustietate? Asa nadajduiti?
Nu nadajduiesc, nu vad nimic, decat spun numai ce a zis Sfantul Nil: ca daca pleaca Icoana Maicii Domnului Ivirita, atunci chiar de-ar vrea cineva din monahi sa mai stea in Sfantul Munte, n-o sa poata. Asa si spune: „Atunci calugarii sa-si ia rasa si sa iasa din Sfantul Munte”. Chiar daca au sa vrea sa stea, nu vor putea.
De ce?
Nu se stie. Altii spun ca, cine stie, o fi cum era inainte, cand veneau barbarii si-i omorau. Altii spun ca in Sfantul Munte sunt multi serpi, multi balauri, si daca i-o slobozi Maica Domnului, sigur ca n-o sa se mai poata sta, daca s-or ivi aceia… Dar nimic sigur nu se stie. Despre asta, fiecare vorbeste si-si da cu parerea…
Dar daca sunt altfel de serpi? De pilda, cum e turismul, ca vor sa faca fel de fel, sa aduca oameni. Vor sa ajunga si femeile sa intre in Sfantul Munte.
A, pai de cand se lupta! Chiar grecoaicele! A fost un prim-ministru, o grecoaica, si spunea ca femeia are drepturi ca si barbatul, ca ea poate fi si presedinte de tara, si de ce n-ar avea dreptul sa intre si in Sfantul Munte? Barbat si femeie a facut Dumnezeu, de ce s-o dea la o parte? Si atunci au scris mult parintii din Sfantul Munte. Athonitii totdeauna au sa fie contra intrarii femeilor in Sfantul Munte, pentru ca se strica tot rostul monahismului.
Dar Maica Domnului nu va face ceva? Ca doar ea insasi a cerut sa nu intre femeile aici. Nu le va pedepsi? Ca au mai incercat unele femei sa intre, si s-au imbolnavit rau, ca e blestem mare.
Ei, cum o fi dezlegare de sus… Dar turismul care e in Sfantul Munte a adus destula neliniste monahismului. S-a pus si hotar, dar ei tot vin, si vine lume multa, ca asa e omenirea. Uniunea Europeana, care da asa de mari sume Sfantului Munte, are dreptul sa faca ce vrea… Las ca grecii sunt ambitiosi si tin ortodoxia la inaltime, si n-o sa cedeze.
Credeti ca grecii tin Ortodoxia la inaltime?
Da…
Dar rusii? Ca si rusii tin, si romanii tin, si sarbii tin…
Sarbii, da, da! Si daca s-a pus toata Europa si-a bombardat o tarisoara asa de mica, vezi cat a progresat rautatea?
Dar romanii ce-ar trebui sa faca pentru ca sa tina si ei Ortodoxia sus?
Toti aceeasi credinta avem, Ortodoxia, asa cum este ea pe tot pamantul, asa o are si romanul, si daca au curaj, sa tina Ortodoxia la inaltime.
Cum? Ce sa faca?
Ce-au facut si pana acuma.
Spuneti-ne cate un cuvant si despre monahism, despre nevointa…
La manastire e nevointa… Aici se fac slujbe de noapte…
Considerati ca e o mare greseala sa nu se faca slujba la miezul noptii?
„Iata, Mirele vine la miezul noptii… si fericita e sluga pe care o va afla priveghind.”
Da, dar in tara sunt multe manastiri in care nu se fac slujbe de noapte.
In care nu-i scoala pe calugari la slujba de noapte?
In care fac slujba de la sase dimineata. Si fac utrenia de cu seara, sa zicem. Pana pe la opt-nuoa seara e terminata utrenia.
Si doar lucrul acesta s-ar putea indrepta foarte lesne: daca ar fi ordin de la Patriarhie, manastirile sa aiba tipicul de a se scula noaptea la 1, la 2, sa se faca randuiala. Vezi, cand incepi slujba, zici: „Miezonoptica”, adica atunci s-o citesti.
Un motiv ar fi ca unele manastiri romanesti sunt sarace, monahii sau monahiile nu au din ce trai, si-atunci lucreaza toata ziua si sunt seara obositi, si atunci dorm.
Daca nu pot sa faca slujba, sa nu se duca la calugarie. E sfintenie calu¬garia. Calugaria cere osteneala, cere hotarare, astea nu-s din partea noastra, sunt din partea Bisericii, din partea Sinoadelor Ortodoxe. Dar ce sa mai zici, ca Sfantul Vasile spune ca nu numai pentru calugari e ca sa te scoli la miezul noptii, sa te rogi, dar si pentru tot crestinul. Bine, Sfantul Vasile era om sfant, de-aceea sfatuieste sa se faca rugaciunile dupa tipicul lor. Dar uite-asa, cu „delicatetea” de acum se dezradacineaza obiceiurile cele bune.
Dar sunt manastiri care pentru misiune fac asta. De exemplu, la o manastire parintii spuneau:”Staretul ne-a dat ascultare sa facem slujbele de dimineata, la sase-sapte, sa se termine pe la unsprezece-doisprezece ziua, ca vin multe autocare si e bine sa prinda lumea slujba”. Ca sunt oameni care au evlavie, si vin la manastire sa prinda slujba, Sfanta Liturghie, ca daca se termina la sase-sapte dimineata liturghia, cand sosesc mirenii nu prind nici un fel de slujba.
Ei… s-a modificat. Cu atata „delicatete” intra rautatea, fara s-o observi.
Parca ar intra pentru motive bune, nu?
Da, asa zic ei, dar nu-i adevarat.
Deci nu sunteti de parere ca este un lucru bun ca manastirea sa fie centrata pe misionarism, pe pastoratie?
Nu, manastirea e pentru mantuirea monahilor, ca sa se nevoiasca. Nevointa!
Si totusi sunt oameni care s-au folosit mergand in vizita la manastiri, fiind primiti cu dragoste de catre parintii de acolo. Stand, rugandu-se cu ei, le-a placut viata de manastire si au ramas in manastire sau au revenit mai tarziu, pentru totdeauna…
Bine, calugarul – adica persoana care-i superioara si duhovniceasca, totdeauna trebuie sa-si calce pe inima si sa mearga totdeauna in dragoste, ca Dumnezeu dragoste este. Si asa pentru cine vine trebuie sa aiba dragoste, ca indeplinesti porunca lui Dumnezeu. Daca ai dragoste, si omenirea se foloseste.
Dar sa nu schimbi randuiala pentru asta. Faci ce ai de facut in cadrul randuielii. O problema de acelasi gen: in unele manastiri s-a ajuns sa se manance carne. Si asta pentru ca zic ca au mult de munca.
Asta-i pricina? O da vrajmasul. Calugarul are alta viata, alt drum.
E adevarat. Si duhovnicii mai cunoscuti sunt de parere ca nu e bine sa se munceasca prea mult si sa se lase rugaciunea deoparte. Dar acum, dupa 89, se construiesc manastiri; sau, daca o manastire s-a darapanat, incearca s-o refaca, sau sa consolideze biserica. Nu au bani din ce sa traiasca, zic ei, si atunci trebuie sa munceasca la camp, la fan, la vaci, la toate. Pana se istovesc de munca. Pentru ca nu stiu cum altfel sa faca rost de bani. Cum se poate rezolva problema asta? Ca nici ei nu ar vrea sa munceasca asa de mult pe camp. Cineva a spus ca „unele manastiri au ajuns C.A.P.-uri duhovnicesti”. Ce sa faca monahii? E mai bine sa nu mai construiasca nimic, si sa nu aiba unde sa stea? Sa lase manastirea sau biserica sa se darame?
Nu s-o lase sa se darame, dar ei le fac moderne pe toate, cu cheltuieli titanice, si n-au bani, si-alearga prin tara cu catrafusele si cu toate, asta nu-i o viata sfanta, nu-i dupa Dumnezeu. Asa-i moda. Si-n tara la noi se construiesc – vezi ca si aici in Grecia au dat niste sume titanice ca sa refaca manastirile toate; toate le refac, le modernizeaza.
De ce e rea modernizarea la manastire? Pentru ca te lipeste cu mintea de lucruri?
Manastirile astea vechi au o mie de ani. Si au stat in picioare. Si s-au construit cu mari greutati. Era lumea evlavioasa. Si-au facut manastire care a tinut pana astazi si are o mie de ani. Dar acuma le strica, si le refac din nou. Dar ele inca n-au cazut. Ele „merg inainte”, se mentin asa.
Dar sunt darapanate. Undeva langa Careia aproape ca s-a daramat o manastire. Si acum vor sa vina acolo niste parinti, sa incerce sa o refaca, sa construiasca niste chilii. Dar s-a darapanat rau. Acum cativa ani nu era asa. Aproape ca pica jos. Unele parti din manastire au cazut la pamant.
Sunt la pamant. Sunt. Dar vezi ca le-au dat foc. Dusmanii le-au dat foc. Sunt vreo treizeci de ani de atunci. Si spuneau ca a luat foc de la… nu mai stiu, dar erau minciuni. La toti spuneau minciuni, ca au vazut palalaie de foc in afara… Dar cum sa ia foc, cand peretele e lat, e gros de un metru si jumatate, cum s-a dus focul acolo? Asa se vorbeste, ca expres i-au dat foc niste dusmani bagati inauntru. Dupa aceea au luat foc chiliile. Si-n momentul cand au dat foc, au furat odoarele din manastire.
Ispite diavolesti, rautate, nedreptatire… Parinte, cum trebuie suportata nedreptatea?
Orice s-ar intampla, tu te socoteste inferior. Orice s-ar intampla. Cu toate ca altul vrea sa te certe, sa te ocarasca, tu, daca ai smerita cugetare, sa accepti greutatile pe care ti le-arunca… Doar cine va rabda pana in sfarsit, scrie Sfanta Scriptura, se va mantui.
Parinte, un alt subiect: doi-trei tineri care au terminat Facultatea de Teologie s-au gandit ca poate e mai bine sa incerce sa faca un fel de chilie undeva in tara. Dar le lipseste un batran povatuitor. Credeti ca e buna ideea lor de a incerca asa o vietuire?
Daca n-au batran, ii inseala ispitele. Vor sa mearga la o viata pustniceasca? Foarte bine, dar trebuie sa aiba un duhovnic experimentat, apropiat de Dumnezeu, si sa nu iasa din cuvantul lui sub nici un motiv. Dar trebuie atentie, ca te inseala vrajmasul. Prima data, vezi cum te invata Sfintii Parinti? Pentru o asemenea viata, trebuie sa te dezbraci de omul cel vechi si sa te imbraci in omul cel nou. Toate rautatile pe care le avem in sufletul nostru trebuie sa le scoatem, sa ne imbracam in haina mantuirii. Satana se osarduieste ca toate patimile pe care le-am avut sau le avem sa le bage in sufletul nostru. Si daca traim cu nevrednicie, cu greutate se dezradacineaza. Daca vrei, sa mergi la o manastire de obste, trebuie sa faci ascultare, sa-ti tai voia, ca sa poti capata smerita cugetare, si atunci e speranta ca sa putem capata sfanta vietuire.
Dar daca nu au un batran care sa stea cu ei, dar au duhovnic si merg sa-l cerceteze in fiecare saptamana. E bine asa sau tot nu e bine?
Trebuie sa poata rezista. Daca n-ai trait in monahism, atunci cu anevoie iti tai voile tale, dupa cum te sfatuieste duhovnicul. E mai bine sa mergi intr-o manastire, sa faci ascultare, oriunde te-ar pune. Daca esti hotarat sa faci ascultare si taierea voii, oriunde te-ar pune, nu carti. Sa socotesti asa: ca Insusi Dumnezeu i-a inteleptit pe iconom si pe staret ca sa iti dea acea ascultare.
Si daca un monah primeste ascultare sa lipseasca de la Liturghie ca sa se duca la camp, sau sa faca cine stie ce lucruri de acest fel? In unele manastiri s-a ajuns de multe ori sa se inteleaga prin ascultare faptul ca trebuie sa lipsesti de la slujbe. Intr-o manastire au vrut sa termine cu munca asta si au angajat niste oameni care sa munceasca, pentru ca parintii sa vina la slujbe. Dar parintii s-au invatat atat de mult cu munca, in atatia ani, incat tot la munca se duc si lipsesc de la slujbe. Au devenit intr-un fel dependenti de munca fizica. Cat despre ascultarea de staret, apare o problema: unii stareti au inceput sa gandeasca lumeste. Vor sa faca manastiri mari, cu marmura, cu geamuri speciale si cate si mai cate. Si cel care traieste acolo, in loc sa se ocupe de cele duhovnicesti, trebuie sa traga acolo ca un fel de muncitor, nu de calugar. Si atunci cum sa faca ascultare? Ca se gandeste ca poate nu-i bineplacuta lui Dumnezeu ascultarea asta.
Trebuie in toate dreapta socoteala. Si staretul si iconomul trebuie sa aiba grija sa nu faca greutati mari in Postul Mare, ca sa lucreze parintii si, din cauza muncii grele, sa inceapa a dezlega mancarurile.
Dar numai in Postul Mare trebuie sa aiba grija de parinti?
Totdeauna trebuie. Dar primavara e mult de lucru, si omul e slab in Postul Mare. Si daca e mult de lucru, omul e nevoit sa manance cu untdelemn.
Dar ce sa faci daca intri intr-o manastire si te tine asa, zicand: „lasa, ca faci Liturghia pe camp”, cum avea o vorba un parinte. Adica zici: „Doamne, Iisuse” si faci ascultare. Ei prin ascultare inteleg sa te duci la munca. Si zic:”fa ascultare, ca nu te mantuiesti daca nu te duci acolo, la munca”, in loc sa stai la slujba.
Daca e dreapta socoteala si el daca poate face rabdare, ascultare, se mantuieste:”Ei, a zis parintele asa, asa fac. La Sfanta Liturghie nu ma duc, dar zic: Doamne, Iisuse”, sa se impace sufletul si inima. Daca nu esti in pace, nu poti face nici o rugaciune, ca te gandesti ca e cu nedreptate.
Greutati in familie, greutati in manastire. La Dumnezeu e mai mare lucru fecioria, traiul in manastire?
Sigur. Pentru ca Dumnezeu n-a pus legi pe care omenirea sa nu le poata tine, ci a pus legi asa, cu iconomie. Acela ce-i calugar e obligat sa fie curat. Si cu toate acestea, se intampla de cade. De aceea a lasat Dumnezeu omului sa aleaga. Inainte si monahismul, ce era? Trei ani de zile te tinea in manastire ca frate. Dupa trei ani de zile iti ziceau: „Frate, ne-am hotarat sa te facem calugar, ca esti ascultator”, si celelalte. „Nu, vreau sa mai stau ca frate!”. „Nu! Sub nici un motiv, nu poti sta nici o zi mai mult! Ori te faci calugar, ori te duci si te casatoresti!”. Timp de trei ani de zile il necajeau si-n dreapta si-n stanga, ca sa vada daca e plecata mintea lui spre monahism, spre curatie, spre ascultare. Asta era incercarea, trei ani de zile, dupa trei ani se hotarau. Si nu-l tineau nici o zi mai mult, pentru ca socoteau ca a avut timp in cei trei ani sa ia o hotarare, sa-si dea seama daca va rezista sau nu ispitelor care vin la monahism, in manastire. Si daca acela nu se putea hotari in trei ani, manastirea nu-l mai primea.
Dar cum isi poate da seama cineva daca va rezista sau nu?
Sa gandesti asa: esti de trei ani de zile, dar patimile trupesti nu te lasa. Si nu numai cele trupesti. Mai vine si ideea sa faci ceva, ideea unei „realizari” in viata; ideile, gandurile astea sunt patimi. Daca in trei ani de zile n-ai constatat ce poti rabda, n-ai putut lua o hotarare, atunci pentru manastire nu mai esti. Daca te hotarasti, te faci calugar, ti se da ascultarea ta, smerenia ta, si celelalte, si ramai acolo. Dar daca tu inca nu vrei, daca vrei sa mai incerci, manastirea este hotarata ca tot acum sa-ti spuna ce sa faci. Adica du-te sa te casatoresti. Daca tu nu esti hotarat dupa trei ani de zile, manastirea nu te mai primeste.
Unii spun ca daca cineva a intrat ca frate si apoi nu a vrut sa ramana in manastire, satana l-a luat, ca e rau, si-l duc pe om aproape la disperare. E bine sa se puna problema asa? Totusi sunt niste ani de incercare, nu trebuie sa-l osandesti pe frate ca n-a ramas in manastire.
Nu, nici vorba, n-ai nici un drept sa-l osandesti.
Unii il opresc chiar de la impartasanie, zicand ca daca a fost frate in manastire si apoi pleaca si se casatoreste, atunci doi-trei ani sa nu se impartaseasca. Vi se pare corect?
Nu, nu e corect. Cei doi-trei ani cat ai stat in manastire ai incercat. Si dupa doi-trei ani de manastire ai hotarat ca nu poti rezista ascultarilor si vietii de manastire. Atunci, ce canon sa ai tu? Tu te-ai dus, ai incercat, dar n-ai putut.
Dar daca te tunde rasofor atunci nu mai ai voie sa pleci?
Ei, de-acuma rasofor e altceva.
Sunt unii calugari care vorbesc cu dispret despre casatorie. O considera ceva fara valoare si spun ca numai calugaria este adevarata cale, sfintenia deplina.
Sigur, monahismul e superior, pentru ca respecta curatenia sufleteasca si trupeasca. Nu spune:”Cel ce iubeste pe tata, pe mama, pe frate, pe sora mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Imparatia lui Dumnezeu”? Dar monahismul da de inteles ca a lepadat toate: si tata, si mama, si frate, si sora, si cunoscuti si toate, pentru dragostea lui Dumnezeu. Atunci esti vrednic de Imparatia lui Dumnezeu.
O alta problema: sunt oameni care au facut Facultatea de Teologie, dar inainte de a ajunge la Dumnezeu, poate in adolescenta, au avut unele caderi trupesti, si si-au pierdut fecioria… Ce sa faca? Sa se gandeasca sau nu la preotie? Unii dintre ei au incercat sa se pocaiasca, sa duca viata evlavioasa. Ce parere aveti: e bine sau e rau? Sfintii Parinti au zis ca cine nu e fecior nu e bun sa fie preot. Dar unii duhovnici ii trimit pe tinerii care dupa cadere s-au pocait sa isi asume crucea preotiei, numai pentru a fi de folos celorlalti. Duhovnicul spune: „Ar fi bine sa te indrepti spre preotie”. Dar Sfintii Parinti spun altceva.
Asa scriu Sfintii Parinti, sigur, asa este hotararea. Dar duhovnicii mari si episcopii dupa voia lui Dumnezeu judeca lucrurile. Daca intamplator dau in niste nevoi mari, ii dau binecuvantare cate unei persoane in felul asta. Dar el singur nu poate sa ceara lucrul asta. Si nu poti sa zici: „nu-i nimic ca a cazut”.
Dar daca episcopul si duhovnicul judeca totul, si dau binecuvantarea, iar cel in cauza are framantari, nu e sigur ca e bine sa fie hirotonit, si are ganduri de indoiala?
Daca episcopul si duhovnicul dau binecuvantarea, atunci acela sa aiba pace: se cunoaste ca a gresit, dar Dumnezeu l-a iertat, fiindca a facut ascultare. Episcopul si duhovnicul vad niste greutati mari, de aceea i-au dat binecuvantarea; este nevoie de preot. Pe cine sa trimita? E atata lume care cere Liturghie, cere botezuri, cere fel de fel de slujbe.
Dar e vreun pericol ca cel care a primit astfel hirotonia sa nu se mantuiasca?
Nu, nu e pericol. Sunt multi asa cum spui. Totusi, la batranete, taie Liturghia. Adica vad ca a venit batranetea, fac iar o spovedanie, se smeresc si nu mai slujesc, in semn de pocainta. Dar, odata ce i-au dat binecuvantare duhovnicul si episcopul, el este preot.
Acum o intrebare care a generat controverse intre unii episcopi si preoti: ce parere aveti despre ecumenism?
Eu nici nu stiu ce vor sa faca ei cu ecumenismul. Adica cum, toate credintele sa fie la un loc, ca toate-s bune, nu?
Nu e rau totusi sa existe o deschidere pentru a-i apropia si pe cei de alte credinte sau confesiuni de adevarul Ortodoxiei, numai sa nu se intample invers, sa nu se treaca la credinta acestora
Aia face diavolul. Nu vezi ca porunceste Scriptura:”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti”? Cine e aproapele tau? Tot omul, nu numai ortodoxul. Tot omul este aproapele tau. Fata de orice om, de oriunde de pe pamant, sa ai dragoste. Dar nu sa ai dragoste ca sa iei eresurile lumii. Ca om, sa ai pace, dragoste. Ca Dumnezeu dragoste este. Tu tii cutare, sau cutare, treaba ta! Dar noi, in primul rand, sa avem dragoste. Cata dezbinare s-a facut si in Biserica: „Nu, asa trebuie, cum zic eu!”, „Ba nu, cum zic eu!”. Stai, sa ne descurcam, sa discutam, o zi, doua, trei! Credeti ca soboarele care s-au facut, cele sapte Sinoade Ecumenice, s-au facut intr-o zi, doua? Nu, au stat la discutii, au discutat, pana cand s-a hotarat care e adevarul.
Si au incercat sa-i primeasca pe cei rai si sa-i indrume cu blandete.
Daca stai cu blandete sa discuti chestiunea, ca poate si celalalt are dreptate cumva, poate are dreptul, dar intelege gresit aceasta dreptate, si acum, daca el are rabdare, tu din partea astalalta, care vezi adevarul, il sfatuiesti cu indelunga rabdare pana cand se convinge care-i adevarul.
Uneori, atunci cand unii ortodocsi se intalnesc cu neortodocsii, cu ereticii, ii iau cu duritate, fara dragoste: „Mai, ca voi faceti asa, ca nu stiu cum, ca nu stiu ce”, si nu-i castigi, ii indepartezi de adevar. Ba chiar intre parintii ortodocsi, daca e vreunul care are o idee gresita, sunt unii care sunt gata sa spuna: „Uite, ala e eretic, e asa, asa!”, dar fara a incerca o discutie in duhul blandetii. Sunt gata sa arunce cu piatra, si atunci pe celalalt il pierzi, nu-l mai castigi.
Il pierzi, si de-acuma se face o ruptura mai mare. Uite cum s-a amestecat vrajmasul, ca cei pe calendar vechi si cei pe nou nu au nici o dragoste unii fata de altii, ba au uraciune. Ei fiind de acelasi neam, fiind de aceeasi credinta, si uite, au uraciune unii pe altii. Asta e lucrarea vrajmasului, ca Dumnezeu dragoste este. Dar daca nu ai dragoste, si ai uraciune, de-acuma te-ai dat de partea satanei. Mila lui Dumnezeu sa fie cu noi, ca noi suntem asa cum suntem… Mila lui Dumnezeu…
Privitor la problema misionarismului…. La noi in tara nu prea exista un duh misionar, adica nu putem spune ca din Romania au plecat misionari la musulmani sau in cine stie ce tara necrestina…
Numai catolicii si grecii fac lucrul asta.
Si protestantii. Ai nostri vor sa faca misiune in tara mai mult, ca e nevoie. Se ocupa mai mult de pastoratia turmei din staulul Bisericii.
Dar nici in tara nu prea fac misiune. De aceea e cel mai rau.
Totusi se mai face cate ceva. Dar se axeaza mai mult pe pastoratie, nu pe misiune.
Sa faci misiune in tara inseamna sa faca o propaganda titanica. Aici, grecii au patru-cinci posturi de radio, unde de dimineata pana noaptea, si toata noaptea, se vorbeste despre natiune si ortodoxie. Vorbesc asa niste invataturi pe care nu le-am mai auzit in atatia ani de zile.
Si la noi in tara s-au facut posturi de radio ortodoxe, stiati? Sunt la Cluj, la Alba Iulia, la Iasi… Se spune ca si Patriarhia ar vrea sa faca unul, la Bucuresti.
Acolo trebuia primul, la Bucuresti. Am auzit asa, ca s-ar fi spus ca sunt atatea posturi de radio, dar pentru ortodoxie si nationalitate nu-i nici unul, nu putem face. Ca nu sunt oameni cu care sa poata face un asemenea post de radio. Dar aici la greci au! Fel de fel de oameni, profesori universitari, arhierei, sau altii, se duc si vorbesc…
Am putea sa luam si noi modelul lor? La noi sunt trei posturi nationale de radio, si au emisiuni religioase. Sunt tineri care lucreaza acolo. E bine?
E cel mai bun lucru!
Dar daca unii dintre ei nu vor sa ramana in lume, sa-si mai bata capul cu aceasta ocupatie?
Ori ramai in lume, ori nu ramai, dar te duci si vorbesti, si te asculta oamenii.
Cineva s-a dus la manastire si vrea sa-si faca un post de radio ortodox acolo, la manastire, cu calugarii. La noi in tara. Ce credeti despre acest lucru?
E bine! Si aici la greci este asa ceva, la o manastire. Am vizitat si eu o manastire ca aceea cu vreo cincisprezece ani in urma. Nu era manastire, dar era ca o manastire. Era o stareta acolo si imprejurul ei erau vreo cincisprezece-douazeci de femei. Si avea o gradina colosal de mare, multe hectare, cu toate bunatatile in gradina aceea. Si pe deal, pe munte, zidise o manastire mare, dar nu era terminata atunci cand am fost eu. Si am intrebat-o pe una din ele: „Ce-i cu voi, de ce sunteti mirence?”. Si nu era barbat sa le-ajute la nimic. Aveau masina, cu care carau fel de fel de fructe, le duceau departe si le vindeau acolo. Si a venit masina aceea cu care carau fructele, si era o femeie, sau o fata, care conducea masina aceea. Si masina s-a defectat. Ei, si femeia aceea n-a chemat pe nimeni, ea singura s-a bagat sub masina, cu fata in sus, si a reparat-o. Si am intrebat eu: „Ce-i cu voi?”. Si au zis:”Noi suntem toate mirence, dar venim si ne cercam, sa vedem, ne putem face calugarite, ori nu? De aceea n-avem aici nici un barbat care sa lucreze la nimic, toate lucrarile – agricultura, vie, livada – le facem noi. Si cercam sa vedem de ne putem face calugarite”.
Dar un post de televiziune ortodox ar fi rau sau nu? Chiar daca e periculoasa dependenta de televizor.
Televiziunea e un lucru bun, dar sa dai ceea ce e de folos.
Poate ar fi bine sa fie un post de televiziune ortodox, dar asta cere foarte multi bani.
Eu am auzit ca s-ar fi spus ca nu se poate face, ca nu sunt nici bani, nici oameni pentru asta.
Asta e adevarat, costa foarte mult. E foarte greu sa asiguri emisia, sa organizezi timpul si toate, e munca foarte multa. Trebuie bani multi, trebuie oameni multi. Si din ce-i platesti? Ca posturile particulare de televiziune, care transmit toate porcariile, scot bani, pentru ca lumea se uita la porcariile alea. Si ei baga reclame, si reclamele se platesc foarte bine. Dar cand faci un post ortodox nu-ti da nimeni nici un leu. Si atunci e foarte greu.
Guvernul ar trebui sa dea.
Guvernului nu-i pasa de asa ceva.
Atunci Patriarhia.
Patriarhia se descurca cu banii cum poate. Guvernul a facut acum al treilea post national de televiziune: „Cultural”. Si acolo sunt mai multe emisiuni religioase. Asta a putut sa faca guvernul. Tot e un lucru bun. Dar facand emisiunile astea, tot te risipesti. Ai rasplata de la Dumnezeu pentru ca le faci?
Sigur ca da.
Parinte, dar sa zicem ca faci unele lucruri bune, dupa Dumnezeu. Totusi, te risipesti cu ele. Si atunci simti ca parca n-ai fi cu Dumnezeu, parca n-ai fi in Dumnezeu, pentru ca a venit risipirea. Si atunci zici: „mai bine nu mai fac lucrul asta, chiar daca e bun si e dupa Dumnezeu, ci fac ceva care sa nu ma mai risipeasca”.
Dar de ce sa te risipesti, daca sunt lucruri dupa Dumnezeu?
Te risipesti, ca trebuie sa umbli in toate partile, sa-l cauti pe unul ca sa-i iei un interviu, si asa mai departe, si incepi sa te risipesti. Nu stai tot timpul intr-un loc, la liniste si rugaciune.
Asta trebuie sa o judeci singur. Adica sa ai dreapta socoteala, ca sa nu te vatami. Daca intr-o parte te folosesti, si-n cealalta parte te vatami, atunci muncesti zadarnic. Te-ai folosit intr-o parte, dar cand ai lucrat in cealalta parte, ai risipit, si atunci ai pierdut si ceea ce ai lucrat duhovniceste. Trebuie dreapta socoteala.
Multi se angajeaza in lucruri bune, bineplacute lui Dumnezeu, dar care ii risipesc, si pierd lucrarea launtrica, sau pierd din puterea ei.
Nu e bine. Trebuie dreapta socoteala, adica sa te socotesti: ce ma risipeste si ce ma foloseste. Dar te inseala de multe ori si ispititorul, si patimile tale.
Dar trebuie sa fii intarit duhovniceste, sa nu cazi.
Sigur, asta e prima conditie.
Altfel, cazi rau.
Fereasca Dumnezeu! Dar tu incerci sa-i indrepti pe altii, sa-i scoti din intuneric la lumina…
Cum trebuie sa cugete cel care vrea sa le vorbeasca celorlalti despre Hristos?
Spui asa: sunt dator sa vorbesc oamenilor care nu stiu cum trebuie sa mearga pe calea adevarului, cum trebuie sa se osarduiasca, sa se nevoiasca sa mearga dupa Adevar. Adevarul nu e altul decat Iisus Hristos, Adevarul este Biserica. Adevarul nu e altul. Zice: „Veniti la Mine toti cei osteniti, ca nicaieri nu veti afla odihna, decat numai la Mine”. Sa ne osarduim sa ne despatimim. Si daca avem duhovnici care ne sfatuiesc si respectam cuvintele lor ca harul Sfantului Duh prin gura lor a vorbit – cu asta agonisesti smerita cugetare. Oricat de intelept ai fi, daca n-ai smerita cugetare, cazi. Ca nu este alta primejdie mai mare pentru mantuirea omului decat inaltarea mintii…
Gandurile unui pelerin la Sfantul Munte Athos
Scriu aceste randuri pentru a incerca sa transmit cititorilor putin din bucuria si emotia pe care am simtit-o in Sfantul Munte. Cititorii stiu ca frumusetile duhovnicesti sunt greu de imbracat in cuvinte. Ceea ce voi scrie nu reflecta decat in mica masura cele traite. Dar scriu pentru a trezi in inimile tinerilor si barbatilor ortodocsi dorinta de a ajunge ei insisi in acest loc sfant. Sau mai bine zis pentru a spori aceasta dorinta, pe care multi o au, dar nu stiu sa se lupte pentru a o implini. Despre Sfantul Munte, minunile si cuviosii pe care le-a rodit, s-au tiparit multe carti. Ele au generat o atractie puternica fata de spiritualitatea athonita. Multi s-au multumit sa citeasca, si putini au incercat sa ajunga acolo. Multe fete si femei crestine spun ca, daca ar fi fost barbati, nu ar fi ratat ocazia de vedea Athosul. De ce oare nu sunt si mai multi pelerini romani in Athos? E greu de raspuns la o astfel de intrebare.
Voi pune pe hartie cateva randuri mai ales pentru cei care nu s-au gandit ca ar putea sa ajunga si ei la Sfantul Munte. As vrea sa relatez mica mea poveste legata de Athos. Fiecare pelerin care ajunge la un loc sfant traieste o poveste a sa. Locul respectiv se daltuieste in inima lui, si ramane acolo. Am vazut multe manastiri si locuri sfinte care m-au impresionat. Am fost in Macedonia, in Bulgaria, in Ucraina, am fost in pelerinaje prin manastirile si schiturile Romaniei. Cel mai mult iubeam manastirile Moldovei. Dar, dupa ce am iesit din Athos, am simtit ca am iesit dintr-o alta lume. Athosul a ramas cel mai drag loc al inimii mele. E singurul loc din lume in care m-am simtit mai acasa decat acasa. Asta nu inseamna ca regret ca nu am ramas acolo. Sau ca regret ca am familie. Nu. Imi iubesc sotia si copiii, dar dragostea pentru ei nu mi-a micsorat dragostea pentru Athos. Pentru mireni Athosul nu inseamna o negare a familiei. Este un prilej de a respira sfintenie, este un prilej de intarire a fortelor duhovnicesti. Este un prilej de a prinde putere pe drumul adevarat pe care il presupune si familia: drumul sfinteniei.
Randurile de mai jos vor fi deci file dintr-o poveste, din povestea celui mai frumos pelerinaj pe care l-am facut pana acum. Vreau sa le spun celor care isi doresc sa ajunga in pelerinaj la Athos ca vor avea parte fiecare de o poveste. De o poveste care, chiar daca nu va putea fi spusa mai apoi celorlalti cu cuvinte potrivite, va ramane adanc intiparita in mintile si in inimile lor. Mi-am dorit de ani de zile sa ajung in Sfantul Munte, in gradina Maicii Domnului. Marturisesc insa ca nu imi trecea prin cap cat de minunat poate fi acolo. Am intrat in Athos dupa ce strabatusem Grecia de la un capat la altul: fusesem la Kerkira, la moastele Sfantului Spiridon, la Patras, la moastele Sfantului Andrei, la moastele Sfantului Patapie, la Meteora si in multe alte locuri de pelerinaj. Stiam ca Athosul e o vistierie plina de sfinte moaste si de icoane facatoare de minuni. Dar imi doream sa vad icoane vii, imi doream sa vad parintii duhovnicesti, imi doream sa vad cuviosii care duc mai departe flacara sfinteniei athonite. In inima mea au ramas patru parinti: doi batrani si doi tineri. Despre batrani auzisem foarte multe lucruri frumoase: parintele Iulian – cunoscutul duhovnic al schitului Prodromu – are faima unui foarte bun povatuitor pentru monahii romani din Athos. Parintele Dionisie, avva de la Colciu, este recunoscut ca mare indrumator duhovnicesc de catre multimile de pelerini care il cauta pentru a lua cuvant de folos. Cei doi tineri care mi-au ramas in suflet sunt parintele Dionisie de la Schitul Lacu si pustnicul Paraschiv.
Voi scrie cateva cuvinte despre fiecare dintre acestia.
Cand un pelerin roman ajunge la Prodromu, prima lui grija este sa se inchine la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, la Prodromita. Cine oare nu si-ar dori sa vada o icoana care a fost pictata prin minune dumnezeiasca? Intr-adevar, chipul Maicii Domnului din aceasta icoana nu a fost pictat de mana omeneasca. Multimea de minuni care s-au facut prin ea sunt o umila intarire a acestei intamplari dumnezeiesti. Am ajuns la Prodromita. In clipa in care am ajuns in fata ei, privind-o, am uitat ca sunt pe pamant. Nu era nimeni in biserica. Eram singur si priveam icoana. Nu e nevoie de nici o minune ca sa te bucuri ca esti langa Maica Domnului. Este adevarat ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu e alaturi de crestini in toate zilele vietii lor, dar binecuvantarea ei se simte mult mai puternic in fata icoanelor facatoare de minuni. La fiecare dintre manastirile athonite prin care trecusem fusesem impresionat in chip deosebit de ceva anume, de icoane, de sfinte moaste sau de slujba. Eram convins ca nimic nu ma va putea impresiona mai mult la Prodromu decat cunoscuta icoana a Prodromitei. Dar nu a fost asa. Inainte de a veni in Athos, cand mi-am intrebat duhovnicul cu ce parinti ar fi bine sa ma intalnesc acolo, printre altele mi-a spus: „Cand ajungi la Prodromu, sa te duci neaparat la parintele Iulian, la duhovnicul manastirii”. Prodromu, chiar daca poarta numele de schit, e manastire in toata regula, mai mare decat multe dintre manastirile de la noi din tara.
Cand l-am vazut pe parintele Iulian, cand am apucat sa vorbesc cu parintele Iulian, am simtit o farama din emotia pe care a trait-o preasfintitul Hierotheos Vlachos pe vremea cand a avut parte de acea extraordinara Noapte in pustia Sfantului Munte. Din mila lui Dumnezeu am cunoscut mai multi mari duhovnici ai vremurilor noastre. Dar la prima intalnire nici unul dintre ei nu s-a purtat fata de mine cu atata dragoste ca parintele Iulian. Noaptea, cand a venit la slujba, parintele mi-a dat o hartie pe care era trecuta adresa schitului Prodromu, ca sa mai tinem legatura prin scris. Mi s-a parut un lucru extraordinar ca un parinte athonit sa aiba atata grija de un tanar pelerin. De obicei, pelerinii se gandesc sa le scrie parintilor. Tot asa extraordinara mi s-a parut insistenta cu care spunea ca trebuie sa ne rugam unii pentru altii. Intr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o mai tarziu, ideea principala era aceasta: ca trebuie sa ne rugam unul pentru altul.
Cum mi s-a parut parintele Iulian? Ca un haiduc duhovnicesc al vremurilor noastre. In ciuda varstei inaintate si a sanatatii nu prea bune, parintele e plin de putere. Este un om plin de viata, duhul amortelii negasind salas in trupul si in sufletul sau.
Parintele Iulian iradiaza nobletea duhovniceasca care se simte in preajma parintelui Arsenie Papacioc sau a parintelui Iustin Parvu. Atata seninatate, atata liniste, atata dragoste.
Stiam ca parintele Iulian este renumit ca duhovnic al monahilor. Vazandu-l, mi-a parut rau ca este totusi foarte putin cunoscut de catre mireni. De altfel, la unele dintre intrebarile privitoare la viata mirenilor pe care i le-am pus nu stia sa raspunda decat din cele pe care le auzise de la altii. Dimineata, cand vroiam sa iau binecuvantarea pentru a pleca de acolo, un tanar parinte, Ghimnazie de la Colciu, a intrat cu o camera video si l-a intrebat pe parinte daca accepta sa facem un interviu. Parintele, din dragoste, a primit. A avut rabdarea de a-mi raspunde pentru a doua oara la unele intrebari pe care i le pusesem cu o seara inainte. Pe cat de rau imi parea ca venisem in Athos fara sa imi iau un reportofon, pe atat de bine imi parea ca reusisem sa contribui la realizarea unui film cu parintele Iulian Lazar.
Din discutiile pe care le-am avut cu parintele, cel mai mult m-a impresionat accentul pe care il pune pe importanta practicarii rugaciunii lui Iisus nu numai de catre monahi, ci si de catre mireni. In deplin acord cu intreaga invatatura patristica, el invata ca si mirenii trebuie sa se indeletniceasca cu aceasta nevointa. Rugaciunea nu trebuie practicata pentru a ajunge la stari de extaz sau pentru a vedea lumina dumnezeiasca. La aceste masuri inalte ajung putini oameni. Dar rugaciunea trebuie practicata pentru curatirea mintii. Si de aceea, oricat de putin ar spori cel care practica aceasta rugaciune, mintea sa se curateste.
Parintele Iulian a vorbit cu mine cum vorbeste duhovnicul cu un ucenic al sau. Am simtit cum dragostea sa imi patrunde in inima. Revenind in tara, m-am intors nu numai cu bucuria pe care o are orice pelerin, aceea ca pastreaza in inima sa o farama din binecuvantarea Sfantului Munte, ci si cu bucuria ca acolo e un parinte care se roaga si pentru mine, ca acolo e un avva pentru ale carui rugaciuni Dumnezeu ma va acoperi cu harul Sau.
Una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut in Athos se leaga tot de parintele Iulian. Imi doream foarte mult sa ajung la Capsocalivia, la mormantul parintelui Porfirie facatorul-de-minuni, un parinte de care ma simt foarte legat, si a carui canonizare este asteptata de foarte multa lume. Inainte de a intra in Athos, trecusem pe la Suroti, pentru a ma ruga la mormantul parintelui Paisie Aghioritul, un alt stalp al monahismului contemporan. Dupa ce am sarutat crucea de pe mormantul sau, mi-a crescut dorinta de a ajunge si la mormantul parintelui Porfirie. Asa ca, ajuns la Prodromu, m-am interesat cum as putea ajunge la mormantul parintelui Porfirie. Cand am pus aceasta intrebare, tocmai trecea pe langa mine un parinte tanar, care mi-a spus:
„E departe de aici, nu poti ajunge singur. Dar, daca parintele Iulian imi da binecuvantare, te duc eu pana la Capsocalivia. Se zice ca ucenicii i-au luat trupul din mormant, ca sa nu il fure lumea. Nu se stie unde l-au ascuns. Dar in locul in care fusese ingropat eu simt aceeasi binecuvantare pe care o simteam si inainte. Nu e nici o diferenta”.
Curand, parintele s-a intors si mi-a spus ca a primit binecuvantarea de care aveam nevoie. Acest parinte se numeste Paraschiv. Este singurul pustnic roman care se spovedeste la Prodromu.
Nu stiam de ce sa ma bucur mai tare: de faptul ca voi ajunge la Capsocalivia sau ca am cunoscut un pustnic. Intalnirea cu el a fost pentru mine inca o dovada ca Dumnezeu are grija de toate. Daca as fi ajuns la Prodromu cu o ora mai tarziu, nu as mai fi apucat sa il cunosc pe parintele Paraschiv, care vine la manastire numai cand se spovedeste. El traieste singur, la doua-trei ore departare de Prodromu. Mi-a spus ca nu mai este nici un pustnic pe acolo. Sunt numai animale salbatice.
Am mai cunoscut in Sfantul Munte un parinte care mi-a povestit ca a trait in chilie cu o vipera. Multa vreme tot auzea un fosnet in chilie, dar nu stia ce este. Pana cand, odata, intrand in chilie, parintele a vazut cum se lasa vipera in jos pe o grinda.
Parintele acela spunea ca s-a speriat cand si-a dat seama ca traise in aceeasi chilie cu o vipera. Dar i-a multumit lui Dumnezeu ca l-a pazit de muscatura ei.
Parintele Paraschiv traieste zi si noapte intre animale. Una e sa stii ca sunt in padure animale salbatice, si alta este sa traiesti intre ele. Numai harul lui Dumnezeu te poate pazi.
Pe drumul spre Capsocalivia, pustnicul se oprea sa imi arate tot felul de fructe de padure cu care se hraneste. Desi i-ar fi prins bine sa manance peste, duhovnicul nu i-a dat binecuvantare sa pescuiasca. Vorbea despre viata in mijlocul padurii cu o simplitate si cu o smerenie extraordinara. Parea coborat din alte vremuri.
De obicei pustnicii sunt monahi care au trait o vreme indelungata in manastire. Sfintii Parinti au scris mult despre pericolele la care se expun cei care aleg prea devreme calea pustniciei. Dar, desi este tanar, cu binecuvantarea parintelui Iulian, parintele Paraschiv pustniceste.
M-a miscat pur si simplu smerenia si cumpatarea sa. Am citit multe texte despre smerenie si am auzit multi preoti vorbind despre aceasta virtute. Parintele Paraschiv mi s-a parut ca exprima cel mai bine prin viata sa ceea ce altii spun mai mult prin cuvinte. Am ajuns la Capsocalivia si ne-am rugat putin. Mi-a aratat chilia in care a trait parintele Porfirie. Nu stiu ce ghid mai potrivit as fi putut avea pentru a ajunge acolo. Parintele Paraschiv este un urmas al parintelui Porfirie. Sfintenia nu sta numai in harisme, in vindecarea bolnavilor, in vederea cu duhul, in izgonirea demonilor. Sfintenia sta in smerenie, in rugaciune, in dragoste. M-am rugat lui Dumnezeu sa il tina pe parintele Paraschiv pe drumul pe care a pornit. E usor sa fii intarit duhovniceste pentru o scurta perioada de timp. Greu este sa pastrezi drumul, sa urci in continuare pe el. Stiu ca poate cineva s-ar gandi ca e ciudat sa scrii despre pustnici tineri. Parintele Paraschiv cred ca este mai tanar decat mine, si eu nu am implinit inca treizeci de ani. Stiu si ca eroismul de scurta durata este neroditor. In Ortodoxie cascadorii nu isi gasesc locul. Parintele Paraschiv nu pustniceste pentru a face ceva iesit din comun, pentru a fi altfel decat ceilalti. Pur si simplu vrea sa traiasca pentru Hristos. Una dintre cartile sale preferate este File de pateric din Imparatia monahilor, un pateric athonit pe care il tiparisem pe vremea cand lucram ca director al Editurii Christiana. Cand a auzit ca sunt editor si autor de carti religioase, parintele Paraschiv s-a bucurat si a inceput sa imi vorbeasca despre vechi manuscrise de prin Athos, despre profetii privitoare la semnele vremurilor de pe urma. Mi-a vorbit si despre scrierile Sfantului Nil – izvoratorul de mir, si chiar m-a dus pana la pestera in care s-a nevoit sfantul. Intregul pelerinaj in Athos a fost pentru mine o intrare in alta lume. Dar sa fiu condus de un pustnic in pestera unui mare nevoitor athonit a fost o experienta extraordinara.
Un cuvant al sau mi-a ramas in minte: „Vezi, noi mergem pe jos, calcam acum pe urmele vechilor parinti. Cei care vin in Athos in excursie, care merg cu masina si se grabesc sa treaca de la o manastire la alta, nu au cum sa cunoasca linistea. Ei nu cunosc adevarata fata a Athosului.”
Linistea cu care vorbea m-a convins sa incerc sa cunosc putin din aceasta adevarata fata a Athosului. De la Prodromu am plecat la Schitul romanesc Lacu, schit renumit mai ales pentru activitatea sa misionara, si in mod special pentru tiparirea de carti religioase. Pentru aproape o saptamana, in loc sa vizitez manastiri, am stat la acest schit.
Am ajuns la Lacu, la parintele Dionisie, care imi fusese descris de parintele meu asa: „L-ai vazut pe parintele Dionisie, ai vazut tot Sfantul Munte”.
Cand am ajuns la parintele Dionisie, am inteles ce inseamna aceste cuvinte. Ele se pot spune nu numai despre parintele Dionisie, ci se pot spune despre cateva zeci sau poate chiar sute de monahi athoniti: se pot spune despre cei in ale caror inimi curatite S-a salasluit Hristos.
Este clar ca nu toti calugarii care si-au curatit inimile sunt athoniti, ca Athosul nu este singurul loc in care se nevoiesc parinti cu viata sfanta.
(Desi Athosul este centrul monahismului ortodox, totusi nu este cel mai prielnic loc de mantuire pentru fiecare dintre cei care vor sa Il slujeasca pe Hristos luand asupra lor crucea calugariei. Scriind despre Sfantul Munte nu ma gandesc sa minimalizez importanta manastirilor din Romania sau din celelalte parti ale lumii. Pentru fiecare monah exista un loc in care il aseaza Dumnezeu, potrivit cu talantii sai si cu chemarea pe care o are).
Nu vreau sa scriu foarte multe despre tanarul parinte Dionisie din doua motive: unul este ca nu e recomandat sa ii lauzi pe parintii care traiesc, si cu atat mai putin pe cei care sunt tineri. Al doilea motiv este ca, oricat de mult mi l-ar fi laudat cineva, nu as fi crezut ca voi renunta sa vad alte mari manastiri ca sa stau langa el. Mi-as fi dorit sa vad Simonos Petras, sa ii aud cantand pe viu pe parintii pe care i-am ascultat de atatea ori pe casete. Mi-as fi dorit sa ajung in multe locuri minunate… dar linistea parintelui Dionisie m-a convins sa raman langa el. Fiecare dintre cei care vor veni la Sfantul Munte pentru a gusta putin linistea va putea gasi un parinte Dionisie pentru sufletul sau. Chiar daca nu are faima, chiar daca nu e batran, acel rob al lui Hristos va sti sa il ia de mana pe pelerin si sa ii arate drumul spre cer. Daca nu prin spovedanie, prin modul in care slujeste. Daca nu slujeste, nefiind cleric, o poate face prin povetele sale. Daca nu prin povete, o poate face prin viata sa smerita de zi cu zi. Viata care are mai multa putere decat cuvintele. Si, uneori, robul lui Hristos poate vorbi chiar prin tacerea sa, prin linistea si seninatatea care se simt in prezenta lui.
La Schitul Lacu am inteles oarecum spusele parintelui Paraschiv despre cealalta fata a Athosului, fata pe care turisii care trec in goana masinii nu au cum sa o cunoasca.
Athosul nu poate fi cunoscut in viteza. Este adevarat ca nici dupa luni de zile nu se poate cunoaste in intregime ce inseamna viata athonita. Dar cel care sta chiar si numai cateva zile in acelasi loc, fie schit, fie manastire, va gusta cu inima sa putin din taina Athosului.
Oricum, este o mare diferenta intre un schit si o manastire plina de pelerini. Manastirea, chiar daca are icoane facatoare de minuni sau sfinte moaste, din cauza pelerinilor e uneori agitata. Pe cand schitul, in care pelerinii ajung mai greu, e mult mai linistit.
Voi vorbi acum putin despre avva Dionisie de la Schitul Colciu. Fara indoiala, el este cel mai cunoscut parinte roman din Munte. Grecii au mare evlavie la „Papa Dionisie”. Chiar batranul Iosif de la Vatoped, ucenic al lui Gheron Iosif, i-a cerut sfatul in anumite probleme duhovnicesti. De cand in America a fost tiparit micul Pateric de la Colciu, parintele a inceput sa fie cautat si de pelerini veniti de peste ocean. La el vin credinciosi din toate partile lumii.
Chipul parintelui Dionisie pare scos din icoane. Intreaga sa prezenta pare coborata din vechi texte hagiografice. Cand il vezi, ai impresia ca e un prieten al sfintilor. Parintele Dionisie este un fiu al Patericului egiptean. Este o marturie ca Ortodoxia nu a fost ingenuncheata de vremuri.
Parintele Dionisie este ingrijorat de faptul ca din ce in ce mai multe foruri internationale vor transformarea Athosului intr-un muzeu plin de vizitatori. Acum o suta de ani, intrarea femeilor in Athos parea o utopie. Nici macar musulmanii, care au stapanit multa vreme peste Sfantul Munte, nu au cerut asa ceva. Dar, in zilele noastre, femeile vor sa ajunga la Athos. Parintele Dionisie este trist din cauza faptului ca multe manastiri athonite au acceptat sa fie reconstruite cu ajutorul fondurilor occidentale. Este oarecum firesc ca, dupa ce a investit bani in Athos, Occidentul sa pretinda anumite drepturi. Nimic nu se face pe gratis. Manastirile care astazi au fost renovate pe banii Occidentului maine sau poimaine vor fi vizitate de contribuabili, fie ei barbati sau femei. Sunt profetii ca pana la urma femeile vor intra in Athos. Acesta va fi un semn al apropierii sfarsitului lumii. Este insa ciudat ca oamenii nu vad nici o legatura intre preconizata intrare a femeilor in Athos si apropierea sfarsitului.
Parintele Dionisie mai spunea ca femeile credincioase nu trebuie sa intre in Sfantul Munte nici daca legile civile o vor permite. Maica Domnului a cerut sa nu intre picior de femeie acolo. Si Maica Domnului se va intrista cand va vedea ca oamenii nu tin seama de dorinta ei. Acelasi lucru se intampla si cu Athosul romanesc, cu Manastirea Frasinei: daca Sfantul Calinic de la Cernica a legat sa nu calce acolo picior de femeie, nimeni nu poate dezlega legatura sa. Si femeile care vor ajunge acolo, chipurile din motive duhovnicesti, isi vor agonisi osanda si nu binecuvantare. Este adevarat ca din ce in ce mai multi crestini ortodocsi parasesc drumul cel ingust pentru a merge pe calea cea larga, spunand ca Ortodoxia e utopica, spunand ca nu se pot tine poruncile Evangheliei, ca vremea sfinteniei a trecut. Dar pelerinii care apuca sa stea de vorba cu parintele Dionisie vad o dovada a prezentei lui Dumnezeu. Pe parintele Dionisie toti pelerinii il considera un parinte cu viata sfanta. Parintele Dionisie de la Colciu invata ca nimic nu trebuie facut in separare de Biserica sau de episcop. Numai daca este calcata in picioare invatatura cea curata a Bisericii este binecuvantata separarea de cei care mai inainte s-au rupt pe sine de adevarul lui Hristos. Aceasta invatatura nu e o scornire a parintelui Dionisie, ci este predania Sfintilor Parinti. Imi aduc aminte ca am fost impresionat sa vad la biserica din Marea Lavra athonita frescele cu Sfintele Sinoade Ecumenice. La primul Sinod Ecumenic, Sfantul ierarh Nicolae este zugravit palmuindu-l pe Arie pentru blasfemiile pe care le spunea.
Aceasta palma a Sfantului Nicolae a ramas adanc intiparita in cugetul monahilor athoniti. De sute de ani, ei au incercat sa pastreze nestinsa flacara credintei Sfintilor Parinti. Vrednici urmasi ai Sfantului Grigorie Palama, athonitii au stat impotriva invataturilor potrivnice Sfintei Scripturi si Sfintilor Parinti. Traditionalismul athonit nu e habotnicie, nu e crispare, nu e fixism. E pastrarea adevarurilor pentru care Sfintii Parinti au fost gata sa isi dea viata… La manastirea Esfigumenu sunt scrise cu litere mari cuvintele: „Ortodoxie sau moarte”. Aceasta nu este doar deviza zelotilor din acea mastirea athonita. Este de fapt deviza intregului Munte Athos.
Fata de inchizitorii apuseni care ii amenintau cu moartea pe ereticii care nu vroiau sa primeasca invataturile catolice, athonitii au dat o replica pe masura: ei sunt gata nu sa omoare pe altii, ci sunt gata sa se jertfeasca pe ei insisi pentru marturisirea adevarului, pentru marturisirea lui Hristos: „Ortodoxie sau moarte”. Athonitii nu au omorat pe nimeni; isi omoara patimile si poftele prin rugaciune si nevointa, pentru a gusta viata cea adevarata.
Ar fi multe de spus despre Athos. dar nu voi lungi cuvantul. Totusi, tin sa fac referire la sfintele moaste care m-au impresionat cel mai mult in acest pelerinaj, la capul Sfantului Ioan Gura de Aur, care este pastrat la manastirea Vatoped. Asa cum putem citi in Vietile Sfintilor, atunci cand Sfantul Ioan Gura de Aur scria talcuirile la Epistolele Sfantului Apostol Pavel, apostolul insusi ii soptea la ureche dumnezeiestile noime. Urechea la care i-a vorbit Sfantul Apostol a ramas intreaga. De o mie sase sute de ani, urechea aceea a ramas marturie a marii minuni: dupa ce a auzit cuvintele apostolesti, nu a fost inghitita de putreziciune. M-am gandit ca acest cap binecuvantat al Sfantului Ioan Gura de Aur este cel mai bun simbol al monahismului athonit. Athonitii sunt pastratorii traditiei de aur a Ortodoxiei. Urechea Sfantului Ioan ar trebui sa ne duca cu gandul la „urechea” Sfantului Munte. Athonitii nu au schimbat cu nimic Ortodoxia. Ei au pastrat dreapta-credinta, si au aparat dogmele cu pretul vietii lor. Athosul a nascut cete de mucenici. Athonitii nu fac altceva decat a facut Sfantul Ioan Gura de Aur, al carui dascal tainic a fost Sfantul Apostol Pavel: marturisesc mai departe nu propria lor intelepciune, ci marturisesc Ortodoxia, smerindu-se pe ei insisi .
In aceste vremuri de cumpana, in care duhul modernist incearca sa distruga Sfantul Munte, caci intrarea femeilor acolo nu va fi un semn bun, crestinii din toate colturile lumii ar trebui sa se roage ca Dumnezeu sa pazeasca acest loc sfant. Athosul este un adevarat stalp al Ortodoxiei. Athosul este o comoara de care suntem invitati sa ne impartasim. Si nu numai ca pelerini. Cartile despre sfintii athoniti si invataturile lor ii cheama pe toti crestinii ortodocsi, fie ei tineri sau tinere, barbati sau femei, sa duca lupta cea buna a mantuirii. Oricat de mare ar fi desfraul zilelor noastre, Athosul este o raza de speranta, este o insula de sfintenie de care trebuie sa tinem seama. Multimi de oameni se grabesc sa ridice altare patimilor, poftelor si idolilor noului veac. Dar in acelasi timp, in Sfantul Munte, soboare de monahi ard ca niste candele pentru Hristos. Sa ne gandim la ei, sa ne gandim la sfintenia Sfantului Munte. Stim ca Biserica lui Hristos nu o vor inghiti nici portile iadului, ca pana la sfarsitul lumii Biserica nu va putea fi ingenuncheata, oricat de tare ar fi prigonita. Dar, in acelasi timp, multe profetii ale cuviosilor parinti ne spun ca, in vremurile de pe urma, dupa ce femeile vor calca pe Muntele Sfant, va veni sfarsitul Athosului. Si monahii, avand de ales intre pierderea sufletului si pierderea Athosului, vor pleca de acolo. Pana atunci insa, noi avem datoria de a ne ruga pentru monahii athoniti, asa cum si ei se roaga pentru noi si pentru intreaga lume.
Doamne, pentru rugaciunile Sfantului Atanasie Athonitul, ale tuturor cuviosilor athoniti si ale Preacuratei Maicii Tale, ocrotitoarea Sfantului Munte, miluieste-ne pe noi, pe toti! Amin.
Danion Vasile
La praznuirea Sfantului Atanasie Athonitul,
5 iulie 2002