Povestiri duhovnicesti

Monah Pimen Vlad

PREFAŢĂ

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului, m-am silit eu, nevrednicul, să aştern pe hârtie câteva fapte şi minuni trăite personal sau auzite de la oameni vrednici de credinţă. Am căutat prin ele să arăt dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor faţă de noi, oamenii, care suntem atât de slabi şi neputincioşi în faţa ispitelor.
Poate veţi observa că cele mai multe minuni sunt făcute prin mijlocirea Maicii Domnului. De aceea, să nu deznădăjduim niciodată şi la orice necaz sau ispită să ne rugăm ei cu dragoste şi evlavie şi vom vedea minuni preaslăvite.
Rog pe cititori să-mi ierte neiscusinţa scrisului şi să mă pomenească şi pe mine în rugăciunile lor.

9 octombrie 2005
Monah Pimen Vlad

AŞA NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC!

Într-o zi, aşteptam trenul în gară. După câteva minute văd că se apropie de mine o femeie, şi după ce a luat binecuvântare, m-a întrebat de la ce mănăstire sunt. Apoi, după ce am vorbit puţin, mi-a povestit cum s-a întors ea la Dumnezeu. În timp ce lacrimile au început să-i curgă, mi-a zis:
„Părinte, eu am fost atee şi membră de partid. Lucram la un birou şi nu voiam să aud de Dumnezeu. Îmi plăcea să-mi trăiesc viaţa. După o perioadă de timp, m-am îmbolnăvit şi am ajuns într-o stare critică. Aveam un fel de paralizie psihică şi nu mai puteam face nimic. Trebuia să fiu îngrijită ca un copil. Această stare m-a dus la deznădejde. Într-una din zile n-am mai rezistat şi m-am hotărât să mă sinucid. Mi-am ridicat ochii minţii spre cer şi am zis: «Doamne, dacă într-ade-văr exişti, Tu poţi să mă scapi, altfel îmi voi curma viaţa, aşezându-mă pe linia ferată şi aştep-tând primul tren. Aşa nu mai vreau să trăiesc!». S-a întâmplat ca acest tren să fie acceleratul Iaşi-Timişoara.
Zicând aceste cuvinte, m-am dus la o distanţă oarecare de gară, ca să nu fiu văzută de nimeni şi m-am aşezat pe linia ferată, întinsă pe şine, cu faţa în sus. După câteva clipe, a venit acceleratul cu toată viteza, şi când s-a apropiat de mine, l-am văzut că s-a ridicat la jumătate de metru deasupra mea şi a trecut tot trenul prin aer. După ce a trecut, mi-am dat seama de minunea care s-a petrecut cu mine şi m-am cutremurat. Am rămas vie şi nevătămată. Am început să plâng în hohote, şi, sculându-mă, m-am dus acasă. De atunci, m-am făcut sănătoasă şi m-am apropiat de Dumnezeu”.

GRĂDINA MAICII DOMNULUI

Întorcându-mă odată de la Tesalonic spre Sfântul Munte, m-a dus cineva cu maşina până într-un sat, iar de acolo aşteptam să iau auto-buzul.
Un bătrânel care trecea pe acolo, când m-a văzut, m-a întrebat de unde sunt, iar eu răspun-zându-i, mi-a zis:
– Ei, părinte, mare grijă are Maica Domnu-lui de Sfântul Munte!
– Ştiu! Am simţit şi eu ajutorul ei, i-am spus eu.
– Uite, zise el, cu ani în urmă, ministrul cultelor de aici, din Grecia, a vrut să viziteze Sfântul Munte. Cu toate că i s-a spus că nu are voie să intre pentru că este femeie, ea nu a ascul-tat şi a hotărât ca peste două zile să intre în Sfântul Munte. Însă cu o zi înainte s-a îmbolnăvit grav, şi, după câteva zile, a murit.
Altădată, cineva tot cu o funcţie mare a vrut să intre în Sfântul Munte ca să impună ceva ne-permis. Când a ajuns în portul Uranopolis, i s-a făcut dintr-o dată rău, şi în scurt timp a murit.
– Vezi, părinte, că nu lasă Maica Domnului pe nimeni să facă rău Grădinii ei?
– Ai dreptate, bunicule! Şi-ţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. Maica Domnului să te aibă în pază! Slavă frumoasei noastre Împărătese!

O MAMĂ ADEVĂRATĂ

Evdochia este o tânără plină de viaţă şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Ne-am cunoscut într-un spital, unde a intervenit pentru un părinte cu care fusesem. Odată, mergând la familia ei, am stat mai mult de vorbă cu ea, şi, printre altele, mi-a povestit cu lacrimi în ochi prin ce trecuse cu puţin timp înainte.
„Eram în anul trei la medicină şi vorbeam cu un băiat pe care-l chema Teodosie, fiul unui director de spital. Într-una din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne căsătorim peste puţin timp. La înce-put l-am refuzat, dar apoi, după mai multe insis-tenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată. Am început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are rost să mai lun-gesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.
Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am fugit de acolo. Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor şi am năs-cut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După lege, trebuia să am timp de gândire o săptă-mână, în care aveam dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am venit la Tesalo-nic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebu-nă. După ce am coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.
Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem copilul. Fără prea multe cuvin-te, mi-am luat copilul în braţe şi i-am lăsat fără grai. Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbu-nez, i-am zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.
Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin. Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi, înge-nunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăru-iesc acest copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».
Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul bise-ricii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.
După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară. Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis: «Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».
Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe şi i-am spus tatei să întoar-că maşina şi să mergem acasă. Maica Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte. Rudele şi cei-lalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că mama l-a născut, nu eu”.
În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte, bucuria familiei.
„De când a intrat în casă, a readus viaţa, a continuat Evdochia. A devenit slăbiciunea buni-cului, care la naştere voia să-l alunge. De multe ori îi vedeam jucându-se şi rostogolindu-se pe jos, de credeai că sunt de aceeaşi vârstă”.
Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să trăiesc”. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta». Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.
Iată un model de mamă, care şi-a pus sufle-tul pentru copilul ei.

NA, MAI BATE-O DACĂ POŢI!

Întâmplarea aceasta mi-a povestit-o un tânăr.
Acesta avea un verişor care se căsătorise cu o fată minunată şi foarte înţeleaptă. Se înţelegeau foarte bine şi nimic nu umbrea fericirea lor. Nu-i mai reţin numele, dar să zicem că-l cheamă Nicolae.
Într-una din zile, pe când se afla la serviciu, colegii lui au început să se laude cu faptele lor. Unul zicea: „Eu, când merg acasă, nevasta stă dreaptă înaintea mea”. Altul spunea: „Eu, când intru în casă şi mă aşez pe pat, copiii îmi scot încălţările, iar nevasta îmi aduce mâncare, fără a îndrăzni să zică o vorbă, ştiind ce o aşteaptă”. Fiecare se lăuda cu aşa-zisele fapte bune.
Auzind, Nicolae a zis: „Măi fraţilor, eu nu vă înţeleg! În casa mea există atâta linişte şi pace, şi de aceea eu nu mă cert niciodată cu nevasta şi nu e nevoie să o ating măcar cu un deget”. „S-o crezi tu, i-au răspuns ei râzând. Ia să te duci un pic ameţit şi să faci scandal, să vezi cum îţi pune castronul în cap!”.
Continuând discuţia pe tema asta, în cele din urmă, l-au convins să o încerce. Au hotărât să se stropească cu un pic de băutură, ca să miroase, iar apoi s-o facă pe supăratul. Zis şi făcut.
Ajungând acasă, intră şi trânteşte uşa, clăti-nându-se. Fără să zică nimic, se aşează, forţându-se să pară nervos. Mâncarea era caldă, ca de obi-cei, şi aşezată pe masă. El gustă şi împinge far-furia la o parte, lăsând să-i cadă mâna cu zgomot pe masă. Soţia îl priveşte mirată şi, apropiindu-se de el, îi zice cu blândeţe: „Nicule, te rog să-mi spui cine te-a supărat, sau, dacă nu-ţi place mân-carea, îţi fac imediat alta. Hai, linişteşte-te şi spune-mi cu ce pot să te ajut! i-a zis ea mângâ-indu-l pe cap”.
Atunci el nu a mai rezistat şi a început să zâmbească şi a exclamat: „Na, mai bate-o dacă poţi!” şi, îmbrăţişând-o, i-a povestit toată istoria provocată de colegi.

PE VÂRFUL ATHOSULUI

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bise-ricuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primă-vara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.
Am rămas împreună la Panaghia, unde preo-tul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mân-carea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi mărturisea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.
M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.
Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o biseri-cuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuito-rului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A înce-put călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.
„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascul-tam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am mi-nunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.
Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Tesalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.
Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.
În acea seară, ducându-mă acasă, am înce-put şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zi-când că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.
Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului.
După ce am vorbit eu, a venit rândul preo-tului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii.
Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfân-ta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Tesalonic unde slujea acest părin-te. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.
După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi pă-rintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.

Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împăr-tăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăi-mântător, dar minunat.

Apoi ne-a vorbit altul, Atanasie: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.
Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înain-tea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”.
Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.
Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mer-gea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se îm-părtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtă-şeşti?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…”. Spu-nând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.
Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

DRAGOSTEA DOAMNEI DESPINA A FOST RĂSPLĂTITĂ

Odată voiam să ajung până la Atena la o mănăstire cu unele probleme personale. L-am sunat pe Hristo (tânărul de mai sus, căruia îi vor-bise Maica Domnului din icoană) şi l-am rugat să caute o maşină ca să mă ducă până acolo. După câteva minute mă sună şi-mi spune: „Ei, părinte, să vezi că Maica Domnului are grijă de noi şi am găsit maşină”. „Cum, s-a rezolvat aşa repede?”. „Când am vorbit cu sfinţia ta, în apropierea mea se afla o doamnă care a auzit convorbirea noastră şi, după ce am închis, m-a întrebat despre ce este vorba. După ce i-am spus, s-a oferit să ne ajute”.
A doua zi ne-am întâlnit cu doamna Despi-na care ne-a dat maşina cu atâta bucurie de parcă i-am fi făcut noi nu ştiu ce mare favoare. Maşina era nouă, având încă numărul de hârtie pe ea. Am mulţumit Maicii Domnului şi am plecat.
După ce am rezolvat problemele, întorcân-du-ne acasă, la o oarecare distanţă înaintea noas-tră se afla o maşină mare încărcată cu paleţi din lemn, pe care de obicei se aşează saci cu ciment. Un palet a căzut din maşină în mijlocul drumului. Înaintea noastră se mai afla o maşină mică care era mai lată decât a noastră. Şoferul a reuşit să încadreze paletul între roţi şi să treacă mai departe, dar trecând el, din suflul maşinii, s-a ridicat paletul chiar în faţa noastră. Fiind pe auto-bandă, mergeam cu 120 km/h. Lovitura a fost destul de puternică deoarece ne-a zdruncinat maşina. Ne-am uitat în urmă şi am văzut paletul făcut surcele şi pulverizat în aer. Nu am îndrăznit să mai scoatem nici un cuvânt. Hristo a încetinit şi a tras pe dreapta să vedem pagubele. Mi-o şi imaginam pe doamna Despina, care ne-a dat cu atâta dragoste maşina şi, după cum am aflat mai târziu, pe care nici nu o plătise, deoarece era cumpărată în rate. Ne-am dat jos din maşină şi am rămas uimiţi: maşina nu era nici măcar zgâ-riată! Ne-am făcut amândoi semnul sfintei cruci şi, mulţumind Maicii Domnului, am plecat mai departe, ajungând cu bine la destinaţie.
Doamna Despina fusese căsătorită cu un arab care a lăsat-o cu doi copii şi s-a întors în ţara lui. Îmi povestea că de multe ori nu avea ce să mănânce, de aceea, pe la amiază, când vecina sa pregătea masa, se ducea şi ea în vizită, iar aceasta, având un suflet milostiv, o primea de fiecare dată şi o aşeza la masă. „Am petrecut multe zile în lacrimi, spunea ea, dar Maica Dom-nului nu m-a părăsit niciodată. Mi-am găsit şi un serviciu şi toate lucrurile s-au îndreptat”.

JOCI TARE!

Într-un an, de Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, am urcat pe vârful Atho-sului pentru a participa la privegherea de toată noaptea. Am plecat în ajunul Praznicului şi pe la amiază am ajuns la Panaghia. Printre alţii, am întâlnit acolo şi trei tineri de religie anglicană. Nu mai reţin din ce ţară erau. Prin intermediul unui student român care ştia engleza, am discutat mai mult timp cu ei. Unul dintre aceştia, cu toate că înainte fusese ortodox, devenise un fanatic, având o viclenie care i se citea pe faţă. După mai multe discuţii, i-am întrebat: „Voi credeţi cu ade-vărat că acest munte este Grădina Maicii Dom-nului şi este sub ocrotirea ei?”. „Credem, au zis ei în cor, căci de aceea am şi venit să-l vizităm”. „Bine, am zis eu, dar atunci nu v-aţi întrebat de ce nu este nici un anglican în acest sfânt munte sau vreunul de altă credinţă şi de ce sunt numai ortodocşi?”.
Doi dintre ei m-au privit fără să mai scoată nici un cuvânt, iar cel apostat a zis: „Joci tare, aici m-ai biruit şi nu ştiu ce să-ţi răspund”.
După câteva clipe au început alte discuţii, cum fac şi sectarii. Atunci le-am zis: „Uite, peste puţin vom urca pe vârful Athosului la priveghere. Hai să ne rugăm cu toţii la Maica Domnului să facă un semn sau să arate vreo minune, ca să cunoaştem care este credinţa adevărată. Avem toată noaptea la dispoziţie şi eu cred că Maica Domnului ne va asculta rugăciunile”. Auzind acestea, i-am văzut că s-au schimbat la faţă şi au început să bată în retragere şi să motiveze diferi-te lucruri. Intrase un fel de frică în ei. Abia i-am convins să accepte.
După ce am ajuns sus, pe vârf, nu i-am mai văzut şi mi-a zis cineva că s-au dus şi s-au culcat după nişte stânci, iar a doua zi dimineaţa au ple-cat înainte de a se termina slujba şi nu am mai dat ochii cu ei. Atunci mi-am dat seama în câtă nesiguranţă şi înşelare trăiesc ei, încât le era frică ca nu cumva să se facă vreun semn şi să li se vă-dească rătăcirea. Bunul Dumnezeu să-i miluiască!

TE VEI FACE BINE

Anul acesta de Buna Vestire, cu ajutorul Maicii Domului, am fost la hramul unei mănăstiri din zona Halkidiki. După slujbă, stareţul ne-a spus câteva cuvinte de folos, printre care şi următoarea minune care s-a petrecut cu câteva luni înainte.
În Cipru se afla un om care avea o paralizie de la mijloc în jos. Era purtat numai în cărucior. A fost în Anglia la cel mai bun spital, unde se operase, dar peste tot acelaşi rezultat; medicii nu i-au dat nici o şansă, spunând că va rămâne aşa toată viaţa. Nemaiavând nici o speranţă de nică-ieri, a început să se roage împreună cu familia la Sfântul Apostol Andrei, iar noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Apostol Varnava şi i-a zis: „Mâine să mergi la moaştele mele care se află în mănăs-tirea din apropierea ţărmului mării şi să-l rogi pe preotul de acolo să-ţi citească o rugăciune şi te vei face bine”.
Sculându-se a doua zi, a cerut să fie dus acolo. Şi ajungând, s-a închinat la moaştele Sfân-tului Apostol, iar când a început preotul rugăciu-nea, a simţit că picioarele prind viaţă, şi până ce preotul a terminat rugăciunea s-a ridicat cu totul sănătos pe picioarele lui. Unii care nu credeau au dat telefon în Anglia la doctorul care l-a operat şi l-au întrebat dacă omul respectiv mai are şansa de a se vindeca. Răspunsul doctorului a fost că din păcate aşa va rămâne toată viaţa. Atunci i-au spus şi lui despre minunea care s-a făcut cu acel om.

MINUNEA MAICII DOMNULUI

Această minune preaslăvită a Maicii Dom-nului s-a întâmplat în luna decembrie 2004. Pen-tru prima dată am auzit-o de la un călugăr grec, pe care l-am luat cu maşina, iar după câteva zile mi-a dat-o cineva scrisă, după cum o primise de la Ierusalim, de la Mănăstirea Păstorilor „Slavă întru cei de sus” din Bethleem.
Un tânăr din Arabia Saudită era căsătorit cu o tânără de origine musulmană, bogată, dar care nu putea avea copii. Cu toate că aveau foarte mulţi bani şi au fost pe la diferiţi medici, nu au reuşit nimic. Părinţii lui îl sfătuiau să-şi ia a doua soţie şi să o păstreze şi pe prima, căci legea lor le permite să aibă până la patru femei. El, însă, obosit şi mâhnit, şi-a luat soţia şi a plecat să facă o călătorie în Siria.
Acolo a închiriat o limuzină cu tot cu şofer, să-i ducă pe la toate locurile frumoase din Siria. Şoferul o observat o întristare şi o durere pe chi-purile lor. După ce s-au cunoscut mai bine, a intrat în vorbă cu ei, a prins curaj şi i-a întrebat de ce nu sunt mulţumiţi. Avea impresia că este vinovat cu ceva sau nu le place maşina. Atunci soţii i-au explicat pricina întristării lor: că nu pot să aibă copii.
Auzind acestea, şoferul le-a zis că aici, în Siria, creştinii ortodocşi au o mănăstire a Maicii Domnului numită Sidonoghia – care în arabă în-seamnă Stăpână, Doamnă – unde multe familii fără copii şi-au aflat mângâierea la icoana ei fă-cătoare de minuni.
Entuziasmaţi, i-au cerut şoferului să-i ducă şi pe ei la Sidonoghia, la Stăpâna creştinilor, şi s-au înţeles că, dacă vor dobândi un copil, vor reveni şi vor plăti şoferului 20.000 de dolari, iar mănăstirii 80.000. Şoferul le-a mai spus că acolo la mănăstire le vor da să mănânce o bucăţică de fitil de la candela icoanei şi atunci Maria creşti-nilor le va împlini cererea lor.
S-au dus la mănăstire, au făcut ce trebuia şi s-au întors în ţara lor. Femeia a rămas însărcina-tă, iar la timpul cuvenit a născut un băiat sănătos şi frumos.
Văzând această minune a Maicii Domnului, musulmanul s-a hotărât imediat să-şi împlinească făgăduinţa pe care o făcuse. A dat telefon şoferu-lui care-i plimbase să vină să-l ia de la aeroportul din Damasc. Însă şoferul, fiind îndemnat de cel viclean, a mai luat cu el alte două persoane cu scopul de a-l ucide ca să-i ia toţi banii. Luându-l de la aeroport, musulmanul, de bucurie, a dat câte 10.000 de dolari şi la prietenii şoferului.
Plecând înspre mănăstire şi ajungând într-o zonă mai pustie, au oprit maşina şi l-au omorât pe tânăr, tăindu-i capul, mâinile şi picioarele. După ce l-au prădat de bani, l-au pus în portbagaj cu scopul de a-l arunca într-un loc prăpăstios.
Ajungând într-o zonă centrală, li s-a oprit maşina, nemaiputând să o pornească. În momen-tul acela, cineva a trecut cu maşina pe acolo şi, oprind, s-a oferit să-i ajute. Ei au spus că nu au nevoie, dar cel care trecea a văzut că picura sânge din portbagajul maşinii. Acesta plecând a anunţat poliţia, care, ajungând la faţa locului, le-a porun-cit să deschidă portbagajul, şi, mare minune: mu-sulmanul s-a ridicat viu, fiind plin de sânge şi a zis că tocmai atunci Maica Domnului i-a terminat de cusut gâtul la loc, fiind chiar la ultima împun-sătură. Cei trei, când l-au văzut viu, au înlemnit pe loc şi au început să strige: „Noi, noi te-am tăiat bucăţi, tu cum eşti viu? Nu se poate, nu putem să credem că eşti întreg!”.
Poliţia, luându-i pe cei trei, i-a dus la închi-soare, iar musulmanul a fost dus la cei mai buni medici pentru încredinţare şi confirmare. Medicii au constatat că într-adevăr este proaspăt cusut, iar poliţiştii depunând mărturie, au recunoscut cu toţii că este o mare minune a Maicii Domnului.
Musulmanul şi-a sunat soţia să vină împreu-nă cu copilul în Siria, apoi au mers cu toţii la Mănăstirea Maicii Domnului Sidonoghia şi în loc de 80.000 de dolari promişi, a dăruit 800.000 de dolari şi s-a botezat împreună cu toată familia sa.
Această minune i-a pus mult pe gânduri pe musulmani, deoarece a fost difuzată în presă, la radio, la televiziune şi pe internet. Maica Dom-nului să-i lumineze şi să-i aducă la adevărata credinţă.

SE VA ÎNTÂMPLA CEVA

În toamna anului 2000 un grup de călugări români s-au dus să se închine la Mănăstirea Sfân-tului Ierarh Nicolae din Andros. Stareţul i-a pri-mit cu multă căldură şi dragoste, propunându-le să rămână acolo peste noapte.
Pe peretele bisericii este pictată o icoană a Maicii Domnului, făcătoare de minuni. Când au mers românii să se închine, au văzut icoana Maicii Domnului plângând foarte tare; îi curgeau lacrimile Preasfintei Stăpâne de parcă ar fi fost vie. Atunci, înspăimântaţi, l-au întrebat pe stareţ de ce plânge Maica Domnului aşa de tare. Vă-zând-o şi el plângând aşa, a zis că se va întâmpla ceva rău, un necaz sau o catastrofă. Şi, într-ade-văr, a doua zi s-a anunţat că în noaptea aceea s-a scufundat o corabie dimpreună cu toţi oamenii.
Vedeţi, fraţii mei, cum plânge Maica Dom-nului pentru noi, iar nouă nici nu ne pasă şi nu ne oprim de la faptele cele rele?

NU-ŢI FIE FRICĂ, O SĂ FIE BINE

Această minune a fost povestită de un mari-nar din Galaţi cu care s-a petrecut minunea.
Lucra pe un petrolier. Descărcând odată petrolul pe care-l aduseseră, a primit ordin de la căpitan să sudeze câteva fisuri pe care le suferise cazanul în care fusese petrolul. Atunci el a refu-zat, spunând că nu poate face acest lucru, atâta timp cât cazanul nu este aerisit şi mai are reziduri de petrol, deoarece s-ar putea să explodeze. Căpi-tanul, nebăgându-l în seamă, a dat ordin altor doi muncitori să sudeze.
Marinarul s-a apucat de altă treabă, undeva deasupra cazanului.
În momentul în care cei doi s-au apucat de sudat, s-a întâmplat exact ceea ce prevăzuse ma-rinarul: cazanul a explodat, cei doi au fost ucişi, iar marinarul a fost aruncat în aer la o înălţime de 30 m. În clipa în care a străbătut aerul, şi-a văzut toată viaţa sa, iar când a ajuns la acea înălţime, a văzut-o pe Maica Domnului cu mâinile ridicate, care i-a zis: „Nu-ţi fie frică, o să fie bine!”.
Căzând înapoi tot pe corabie, s-a ales doar cu câteva coaste rupte, care i s-au vindecat în scurt timp.
Mare este mila Maicii Domnului!

CRESCĂTORIE DE PORCI

În anul 2000 am fost la o mănăstire de maici din România. Acolo am stat de vorbă cu duhov-nicul mănăstirii. Printre altele ne-a spus că nu cu mult timp în urmă, un patron a cumpărat terenul din apropierea mănăstirii. Acolo fuseseră grajdu-rile colectivului, iar acum, acela dorea să transforme totul într-o crescătorie de porci.
Obştea mănăstirii şi-a dat seama ce înseam-nă să aibă chiar lângă mănăstire această crescă-torie, de aceea l-au rugat pe patron să nu facă lucrul acesta. Au intervenit şi la primărie, dar degeaba, nu a avut nici un rezultat.
Atunci duhovnicul a pus pe toate maicile la post şi rugăciune, ca să rânduiască Bunul Dum-nezeu şi Maica Domnului cum este mai bine. La scurt timp, patronul respectiv a murit, nemaipu-tând să facă nimic.
Vedeţi ce înseamnă a te împotrivi lui Dum-nezeu?

MĂI, OMULE, NU TE ATINGE!

Undeva în munţii României se nevoiesc trei călugări la un schit construit recent. Au un tractor cu care îşi fac aprovizionarea, căci locul este greu accesibil.
Într-o zi au chemat un taf care să le tragă doi stejari pe care-i tăiaseră şi să-i ducă la un gater pentru scândură. Pe când treceau prin satul din apropiere, s-a rupt un vârf de la un stejar şi a rămas pe marginea drumului. Părintele care venea cu tractorul în urma tafului, nu l-a observat. După plecarea lor, un om oarecare din sat, care avea casa nu departe de locul acela, văzând acel stejar, a vrut să-l taie şi să-l ducă acasă. Alt ve-cin, văzându-l, i-a zis: „Măi, omule, nu te atinge de lemnul acela, că aparţine părinţilor de la schit şi o să ai probleme!”. „Lasă-i încolo de popi, că ăştia au de toate”, a zis el supărat.
Apucându-se de treabă, a încercat să taie lemnul, dar de la prima încercare a eşuat, deoa-rece i s-a rupt lanţul de la drujbă. Ducându-se acasă, a adus altă drujbă, dar şi aceasta s-a stri-cat. Pe când se chinuia el acolo, tocmai apăruse un copil de-al lui şi-i zice: „Tată, hai repede aca-să că moare mama!”. Întorcându-se acasă, soţia lui era pe moarte. A dus-o de urgenţă la spital şi a internat-o.
Vecinul lui, fiind un om de bună credinţă, i-a spus: „Măi, omule, dacă vrei ca toate lucrurile să fie bune şi soţia să se însănătoşească, du-te la părinţii de la schit să-ţi facă câteva rugăciuni”.
Atunci omul a urcat la schit, şi-a cerut iertare de la părinţi, i-au citit câteva rugăciuni şi l-au binecuvântat.
Întorcându-se acasă, a doua zi i-a venit şi soţia de la spital, sănătoasă.

MĂNĂSTIREA VLADIMIREŞTI

În toamna anului 2001 am fost în România împreună cu alţi doi monahi. Având unele treburi la Galaţi, ne-am gândit să ne ducem şi până la Mănăstirea Vladimireşti, căci auzisem multe lu-cruri ciudate despre această mănăstire.
Ajungând acolo, am fost primiţi cu o oare-care rezervă, fiind supuşi la tot felul de întrebări. Am fost şi ne-am închinat în biserica mare, după care am fost şi într-un paraclis, în partea de răsă-rit a bisericii. Acolo, în acel paraclis, era aşezat pe jos un nailon mare, iar pe nailon erau căzute foarte multe muşte moarte. Atunci, miraţi, am întrebat-o pe sora care ne conducea care este explicaţia acestor muşte. Ea ne-a spus că nu ştie de unde vin aceste muşte, deoarece geamurile şi uşile sunt închise, că au folosit tot felul de sub-stanţe pentru înlăturarea lor, dar degeaba, după ce mor o parte din ele, apar altele. Aceste muşte se aşezau doar pe chipul Mântuitorului, care este pictat pe bolta paraclisului şi îi mănâncă doar faţa. De chipul altor sfinţi nu se ating.
În momentul acela nu am zis nimic maicii, dar după ce am plecat din mănăstire am cugetat adânc la acel lucru şi mi-am amintit de Sfântul Petru, papa Romei, care L-a văzut pe Mântuitorul cu cămaşa sfâşiată. Întrebându-L cine I-a rupt-o, Mântuitorul i-a răspuns că Arie ereticul cu erezia lui. Atunci mi-am zis că şi aici se întâmplă lu-cruri ciudate, care duc pe mulţi în rătăcire.

VAI MIE, TICĂLOASA!

O fată din Bucureşti s-a urcat în autobuz ca să meargă la serviciu. Trecând pe lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Mina, s-a gândit că poa-te ar fi fost bine să coboare din autobuz să se închine sfântului. Dar acest gând nu a persistat prea mult şi şi-a continuat drumul. La un moment dat, băgând mâna în buzunar, şi-a dat seama că i-a dispărut portofelul. Atunci a început să plângă în tăcere şi să zică în sinea ei: „Aceasta mi s-a întâmplat deoarece nu am coborât să mă închin la biserica sfântului. Vai mie, ticăloasa, aşa îmi tre-buie! Şi gândind la acestea, plângea continuu. La un moment dat vede un tânăr de lângă ea că-i pune portofelul în mână, o sărută pe obraz şi care a coborât imediat la prima staţie. Acum vărsa lacrimi de bucurie şi-i mulţumea Sfântului Mina.
Dumnezeu, văzând smerenia ei, a înmuiat inima hoţului care i-a dat portofelul înapoi şi a sărutat-o pe obraz, ca semn de respect.

AICI VIN AI MEI!

Mi-a povestit un frate de mănăstire că, odată, ducându-se la Iaşi la Cuvioasa Parascheva, a văzut la uşa bisericii un ţigănaş de vreo 12 ani care cerşea. După ce s-a închinat, s-a aşezat în-tr-un colţ ca să se liniştească şi să se roage. După câteva clipe l-a văzut pe ţigănaş că mergea şi cumpăra mereu lumânări pe care le aprindea. Mai stând el puţin, s-a dus şi a intrat în vorbă cu el şi printre altele a aflat că de cei mai mulţi bani pe care-i primea cumpăra lumânări şi numai de pu-ţini îşi cumpăra mâncare.
După mai multe discuţii, ţigănaşul a prins drag de fratele acesta şi l-a rugat să-l ia şi pe el la mănăstire să se facă monah. Având o clipă de ezitare, pe urmă s-a hotărât să-l ia, iar după ce a cumpărat bilete pentru tren, îl vede pe ţigănuş că o ia la fugă şi ocupă un compartiment întreg, apoi s-a aşezat în uşă şi a început să strige: „Aici să nu intre nimeni, că vin ai mei!”. I-a făcut semn fratelui să intre, iar el a rămas în continuare de pază la uşă. Nimeni nu a îndrăznit să intre acolo, ştiind ce înseamnă să ai de-a face cu ţiganii.
După ce s-a mai domolit un pic lumea, aşe-zându-se fiecare la locul lui, îl vede pe ţigănuş că iese şi adună câte un bătrân sau câte o bătrână, apoi le zicea: „Intraţi şi staţi aici, până vin ai mei!”. Şi a umplut compartimentul cu oameni bătrâni, fără să mai vină ai lui.
Văzând aceasta, fratele se minuna mult de înţelepciunea copilului şi l-a dus la o altă mănăs-tire, ştiind că în mănăstirea unde era el, nu-l primea stareţul.
Vedeţi cum, în bunătatea Sa, Dumnezeu le rânduieşte pe toate? Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

LUA SCUMP ŞI DA IEFTIN

Acelaşi frate mi-a povestit despre o persoa-nă cunoscută lui care făcea milostenie ascunsă. Când îl întreba cineva, ce mai face, cum îi merg afacerile, el răspundea totdeauna: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.
Mergea la Iaşi şi lua strugurii cu 18.000 lei kg. Venea la Tg. Neamţ şi-i vindea cu 16.000 lei kg. Acesta îi spunea fratelui: „Ei, ce să-i faci! Câştig şi eu două mii la kg, plus drumul, oste-neala; slavă lui Dumnezeu!”.
Aceasta era milostenia lui, lua scump şi vindea ieftin, fără să ştie cineva ce face el. Aşa ştia el să lucreze ca să câştige bunurile cereşti.

CAPUL SFINTEI IPOMONI

Ajungând odată la Atena, împreună cu un părinte, unde aveam ceva treburi, ne-am dus şi până la Mănăstirea Sfântului Patapie, unde se află moaştele sfântului. Mănăstirea se află mai sus de Lutraki. Ajungând spre seară, am fost pri-miţi să rămânem acolo peste noapte.

Ducându-ne să ne închinăm în biserică, maica de acolo ne-a zis: „Închinaţi-vă la capul Sfintei Ipomoni, să vedem dacă simţiţi ceva”.
Când m-am închinat şi am sărutat sfintele moaşte, le-am simţit fierbinţi de parcă ar fi avut căldură în ele. Atunci maica ne-a zis că în aceeaşi zi a venit o femeie care avea dureri groaznice de cap, dar atingându-se de sfintele moaşte, i-a trecut imediat durerea.
După câteva zile a fost şi o fată româncă pe care o cunoşteam şi s-a închinat, simţind şi ea căldura de la capul sfintei, primind multă bucurie în suflet.

SFÂNTUL GLUMEŢ

Un părinte mi-a povestit următoarea minu-ne, care are puţin umor în ea.
Era o fată care dorea să se căsătorească, dar nu-şi găsea partea. Spunându-i bunicii ei, aceasta i-a dat o icoană cu Sfântul Apostol Anania şi i-a zis: „Ia această icoană şi să te rogi 40 de zile la sfântul acesta, dar să ştii că sfântul acesta este cam glumeţ şi mai face câteodată şi unele minuni hazlii”.
Luând fata icoana, s-a dus acasă, a aprins o candelă în faţa icoanei şi s-a pus pe rugăciune şi post. Când s-au împlinit cele 40 de zile, fata fiind supărată că nu i s-a împlinit dorinţa, a zis supă-rată către sfânt: „M-am rugat atâta timp şi nu ai vrut să mă asculţi, de acum nu mai am nevoie de tine!”. Zicând acestea, a luat icoana şi a aruncat-o pe fereastră, fără să se uite unde a căzut. După puţin timp, aude pe cineva bătând la uşă. Când a deschis, a văzut un tânăr cu capul spart şi fiind plin de sânge pe faţă. „Mă iertaţi de deranj, a zis el, dar mi-a căzut această icoană în cap şi văzând că a căzut de la geamul dumneavoastră, v-am adus-o înapoi”.
Atunci fata, cerându-şi iertare, l-a rugat să intre să se spele şi să-i bandajeze rana. După ce l-a îngrijit, l-a întrebat cum îl cheamă şi tânărul a zis că Anania. Fata l-a rugat să treacă şi în ziua ur-mătoare, ca să-i schimbe bandajul. Şi aşa, tre-când tânărul de mai multe ori, s-au împrietenit, iar apoi, după scurt timp, s-au căsătorit.
Sfântul a făcut minunea, dar în felul în care a spus bunica ei.

COPIII BINECUVÂNTAŢI

Cu patru ani în urmă am întâlnit în Bucu-reşti o familie cu cinci copii de care m-am folosit foarte mult duhovniceşte.
Mama copiilor este o femeie credincioasă, cu frică de Dumnezeu, fiind cadru medical, iar soţul este un om cu suflet bun, dar mai puţin credincios. Cele două fete mai mari ale familiei, fiind gemene, sunt căsătorite amândouă. Alte două fete şi un băiat, care este cel mai mic copil al familiei, au fost crescuţi în frică de Dumnezeu, deoarece mama era foarte apropiată de Biserică.
Fetiţa cea mai mare a reuşit să atragă la bi-serică aproape pe toţi colegii ei. Îmi spunea că-i pare rău că termină clasa a opta şi nu a reuşit să-i aducă chiar pe toţi la biserică. Această fată face acum Seminarul teologic şi mi-a spus că vrea să intre în monahism. Sora ei mai mică este mai liniştită şi tot timpul cu zâmbetul pe buze. Au un duhovnic bun cu care ţin legătura permanent.
Îmi spunea mama lor că atunci când părin-tele Sofian a trecut la cele veşnice, a mers cu băieţelul, care avea şase ani, aproape de sicriu. Atunci băiatul i-a zis: „Uite, mamă, ce frumos zâmbeşte părintele şi se uită la mine!”. Acest copil este cu totul deosebit. Vedea anumite lu-cruri pe care numai un om duhovnicesc putea să le distingă. Dacă vreodată se întâmpla să-l doară ceva sau se lovea, că era cam jucăuş, se ducea imediat la racla cu moaştele Sfântului Dimitrie şi se ruga simplu, în felul lui, apoi se întorcea la mama sa spunând că nu-l mai doare nimic, deoarece sfântul l-a făcut bine.
Odată, îi spunea mamei lui: „Dacă merg pe drum ca să mă joc sau să-mi cumpăr ceva şi mă loveşte o maşină şi mor, o să mă duc în iad, că m-a aflat moartea în lucrurile lumeşti, iar dacă merg la biserică sau la spovedit şi mă loveşte o maşină şi mor, atunci o să mă duc în rai, deoare-ce făceam aceste lucruri spre slava lui Dumne-zeu”. Îmi mai spunea mama lui că de multe ori îşi punea mâinile pe cap şi se văieta, gândindu-se ca nu cumva să-l prindă moartea în lucrurile lumeşti.
M-am minunat de gândirea acestui copil la vârsta de numai şase ani. Oare, noi cei mari cu anii, ne punem totdeauna în faţă problema mân-tuirii sufletului sau suntem nepăsători?

PĂRINTELE IULIAN, DUHOVNICUL

Odată a venit în vizită la chilia noastră un duhovnic de la Mitropolia din Veria. Aflând că bisericuţa noastră este închinată Sfântului Mare Mucenic Artemie, mi-a zis că o să-mi dea câteva părticele din moaştele sfântului, pe care, de altfel, le-a şi adus.
După ce a vizitat schitul nostru, am fost împreună la Schitul românesc Prodromul, unde ne-am închinat la icoana Maicii Domnului Pro-dromiţa, care s-a pictat singură. Când am plecat, în apropierea schitului l-am întâlnit pe părintele Iulian, duhovnicul. Atunci preotul de la Mitropo-lie a luat binecuvântare şi i-a cerut câteva sfaturi părintelui Iulian. Deoarece părintele nu ştia gre-ceşte, i-am tradus eu. Printre altele, l-a întrebat cum să procedeze cu oamenii care vin la mărtu-risire, dar nu se pocăiesc. „Le-am dat canon, am încercat în toate chipurile, dar degeaba, şi atunci le-am spus să se ducă la alt duhovnic, că eu nu pot să-i mai mărturisesc”.
Părintele Iulian i-a zis: „Nu trebuie procedat aşa. Dacă tu îl alungi, altul îl alungă, atunci ce se va întâmpla cu el? Va deznădăjdui şi se va duce la sectari sau în altă parte. Cu oameni ca aceştia trebuie avută multă răbdare, oricât de greu ar fi; nu trebuie alungaţi, ci ajutaţi prin sfânta rugăciu-ne. Chiar dacă sunt mai neputincioşi, Dumnezeu văzând răbdarea şi dragostea duhovnicului, îi va întoarce la credinţă şi îi va mântui”.
Atunci duhovnicul de la Mitropolie a zis: „Nimeni nu mi-a dat un asemenea sfat şi a înce-put să mă mustre conştiinţa pentru persoanele pe care le-am alungat de la spovedit, căci, într-adevăr, mulţi au plecat din biserică. Vai mie, ce am făcut!”.
Mulţumind părintelui, am plecat în drumul nostru. Pe cale, duhovnicul îmi repeta mereu ce mult s-a folosit de părintele Iulian şi de sfaturile sale.

MINUNATA VEDENIE

Pe 5 decembrie 1902, după împărtăşirea cu Sfintele Taine, o soră din Mănăstirea Vovidenii-lor din Tihnin, gubernia Novgorodului, cu nume-le Tecla, a dormit peste 20 de ore (de la 9.30 di-mineaţa, până la ora 6 a doua zi).
Venind de la biserică, de la Sfânta Liturghie, a simţit o slăbiciune şi, lucru ciudat, de-abia s-a descălţat la un picior, că a şi adormit şi a început a suspina şi a se văieta straşnic. Din ochi îi curgeau lacrimi şi tot trupul îi tremura puternic, ca de o spaimă mare. Uneori parcă era moartă, abia simţindu-se suflarea ei şi toată faţa îi era scăldată în sudoare. Multe călugăriţe veneau să se uite la dânsa şi gândeau că nu va mai trăi până dimineaţa.
La ora 23 a fost chemat doctorul, care a constatat că pulsul era normal, dar de trezit nu a putut să o trezească. A încercat să-i ridice pleoa-pele, dar nu se ridicau, iar gura îi era încleştată. I-au dat să miroase spirt, dar nu se vedea nici un semn de trezire, aşa că au lăsat-o până când s-a trezit ea singură.
De la ora 15 până la ora 18 s-a luminat la faţă şi surâdea mereu, şi chiar dacă mai suspina se vedea că era din cauza bucuriei, nu a fricii. În cursul acestor trei ore, ea a zis tare de trei ori „Doamne!”, dar tot surâzând. Pe urmă a mişcat mâinile ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ceva şi a zis tare: „Tu, Împărăteasă cerească!”. După aceea a stat culcată şi tot zâmbea şi a zis încă o dată „Doamne!” şi s-a trezit.
Sora aceasta trăieşte în mănăstire de la 17 ani. Mai că nici nu ştie carte. Citeşte cu greu Psaltirea şi în toate zilele face ascultările mănăs-tirii, având o viaţă tare bună. La muncă osârd-nică, blândă, smerită. Cu un cuvânt, trăieşte în frica lui Dumnezeu. Acum are 33 de ani. Câţiva ani a trăit pe lângă Maica Stareţă care era bolna-vă, îngrijind-o cu dragoste şi slujindu-i fără vi-cleşug. La început vorbea incorect, pentru că era din gubernia Oloţkaia şi în satul lor se vorbea un dialect deosebit. De soarta drepţilor şi păcătoşilor are puţină înţelegere, aşa că nu putea fi înşelată cu vreo nălucire [autoînchipuire – n.tr.]

Ea a povestit următoarele:

„Când am adormit, văd că vine la mine sora mea de sânge, Pelaghia, care a murit de oftică acum 13 ani, la vârsta de 16 ani. Pelaghia avea coroană pe cap şi straiele albe şi mi-a zis zâm-bind: «Haide cu mine», iar eu m-am dus cu dânsa.
Am mers împreună pe un deal drept şi am ajuns la un loc foarte întunecos, greu de descris. Pe ambele părţi erau prăpăstii. Într-una din ele cădeau călugări, iar din cealaltă ieşeau. Aici sora mea s-a făcut nevăzută şi au venit la mine doi tineri luminaţi. Erau aşa de frumoşi, cum la noi nu erau. Ei mi-au zis: «Haide». Iar eu am între-bat: «De ce călugării aceştia cad în groapă?». Ti-nerii mi-au răspuns: «Pentru viaţa lor cea cu ne-luare aminte din mănăstire. Ei cad şi iar se ridică şi se vor mântui numai cu boală şi durere». Unul din tineri s-a făcut nevăzut, iar celălalt a mers cu mine şi mi-a zis: «Priveghează (roagă-te – n.tr.), fă-ţi cruce şi hai cu mine». M-a apucat de mână şi am pornit.
Locul era întunecos şi îngust şi el mergea tare grabnic, încât eu de-abia îl urmam. Îndată au venit straşnicii (diavolii). În mâini ţineau o hârtie mare scrisă cu litere mari şi au adus-o în faţa ochilor mei şi am văzut scrise toate păcatele mele din copilărie. În timpul acesta a venit celălalt tânăr şi am văzut la el aripi. Am priceput că acela a fost îngerul păzitor. El a zis cu glas aspru: «Nu îndrăzniţi a înfricoşa astăzi acest suflet. E împăr-tăşit şi nu vă arătaţi înaintea noastră!». Atunci am văzut că hârtia s-a făcut cu desăvârşire cura-tă, păcatele mele toate s-au şters şi straşnicii au fugit. Atunci m-am dus cu tânărul cel dintâi îna-inte, iar îngerul păzitor s-a făcut nevăzut.
Calea era foarte îngustă, încât eu mergeam cu greu, pe o coastă, cu cel ce mă ducea. Urcam pe o scară întunecoasă pe care straşnicii chiar dacă se arătau, nu mă puteau prinde. Am ajuns apoi cu tânărul la trei cuptoare mari cu foc, unde straşnicii alergau cu cârlige. În cuptor, pe piros-tii, erau parcă nişte lemne care ardeau, dar straş-nicii le scoteau ca pe nişte tăciuni şi le băteau cu ciocanul. Îndată din tăciune se făcea om şi cu un răcnet foarte mare era aruncat iar în cuptor. Aici eu m-am înfricoşat foarte tare şi mă temeam că şi eu voi cădea tot acolo, dar tânărul a zâmbit şi mi-a zis: «Fă-ţi cruce şi haide înainte!». După ce am plecat, l-am întrebat: «De ce oamenii aceia sunt puşi în cuptoare cu văpaie?». Tânărul mi-a răs-puns: «Aici au căzut toţi creştinii care numai cu numele erau creştini, iar lucrurile lor erau necu-viincioase: nu cinsteau sărbătorile, se înjurau cu cuvinte urâte, se îmbătau dis-de-dimineaţă. Pri-veghează, fă-ţi cruce şi haide cu mine». Şi m-am dus înainte.
Apoi am sosit la un loc foarte îngust. Aici erau două scări înalte cu foarte mulţi diavoli pe dânsele. De o parte a scărilor era o prăpastie, iar de cealaltă era un cazan cu smoală clocotită. În cazanul acesta au azvârlit un om care tare se văieta, iar împrejurul cazanului era mulţi oameni. Eu am întrebat pe tânăr: «De ce îi azvârle în cazan pe aceşti oameni?». El mi-a răspuns: «Pen-tru ţinerea de minte a răului şi pentru trufie, iar în prăpastie cad pentru clevetire şi osândire».
Mergând tot pe acea cale îngustă am sosit la o groapă care nu avea pod peste ea, iar din groa-pă se auzeau răcnete şi vaiete groaznice. Apoi am intrat într-însa şi am văzut mulţime de oameni. Unii erau îmbrăcaţi foarte rău, alţii erau cu totul goi. Ei şedeau cu spatele unul la altul şi nu se vedeau. Îndată parcă locul acela s-a clătinat, a clocotit şi eu l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceasta?». Tânărul mi-a răspuns: «Acum aici a venit un suflet păcătos». Şi la întrebarea mea de ce oamenii aceia nu se vedeau unii pe alţii, tână-rul mi-a răspuns: «Aceşti oameni trăiau pe pă-mânt fără grijă, erau indiferenţi faţă de cei din jurul lor. Acum lor nu le este pomenire, de aceea nu văd nici mângâiere. Cu pomenire (la Sfânta Liturghie – n.tr.) i-ar putea răscumpăra, dar n-ar cine-i pomeni».
Ieşind din locul acela am mers iarăşi pe o cale îngustă şi încă departe fiind, am auzit ţipete şi văicăreli. Apoi am sosit la o altă vale unde era multă lume. Toţi şedeau cu capetele plecate pe piept. Aici tânărul m-a lăsat pe mine şi eu tare m-am înfricoşat când am văzut straşnicii ce au început să mă sperie. Ei voiau să mă apuce cu cârligele lor lungi şi să mă pună pe cântarul care era în mijlocul acelui loc şi pe care se cântăreau faptele cele bune şi cele rele. Eu m-am speriat tare şi toată m-am înfricoşat şi m-am cutremurat. Îndată am văzut că a venit îngerul păzitor şi mi-a adus băsmăluţa pe care am dat-o odată la un sărac. A azvârlit-o pe cântar şi a tras toate faptele mele cele rele. Eu m-am bucurat şi am ieşit din locul acela. Îngerul meu păzitor s-a făcut nevăzut şi a venit iar tânărul şi am mers mai departe. El mergea prea repede, încât eu nu reuşeam să-l urmez şi nu mai puteam de osteneală. Tânărul mă îmbărbăta şi zicea: «Fă-ţi cruce şi priveghează». Eu făceam cruce şi mergeam cu uşurinţă.
Aşa am ajuns la un loc lângă care se simţea miros greu şi se auzeau vaiete. În acel loc am vă-zut o femeie care şedea în mijloc. Hainele ei erau toate pline de sânge, de asemenea şi capul. Împre-jurul gâtului era un şarpe ce avea gura înfiptă în buzele ei şi cu coada o plesnea peste urechi. Alt şarpe mare era încolăcit în jurul picioarelor şi cu gura ajungea la pieptul ei şi se înfingea în sânul ei. Ea mă chema cu mâna şi mă ruga să o ajut. Lângă dânsa era parcă un berbec, dar cu faţă de om, care m-a înfruntat foarte fioros. Eu am înce-put a-l ruga pe însoţitorul meu să nu mă lase pe mine şi am ieşit împreună din acel loc. L-am în-trebat: «De ce pătimeşte femeia aceasta?». Mi-a răspuns: «Această curvă s-a predat pe sine toată poftelor sale şi aici primeşte plata pentru toate lucrurile ei».
Mergând mai departe, am ajuns la un locaş foarte mare şi înalt. Mai jos de acest locaş era o prăpastie mare cu vâlvătaie. În mijlocul locaşului era un stâlp învăluit de şerpi. Pe stâlpul acesta erau parcă întărite poliţe (console) ce se clătinau şi mulţi oameni erau pe poliţele acelea. Toţi erau foarte groaznici la vedere, iar straşnicii îi arun-cau pe aceşti oameni în prăpastie. Diavolii ru-peau hainele de pe ei şi îi trăgeau cu cârlige în prăpastia fără fund, unde era o aşa putoare că mă înăbuşea. Eu mă temeam foarte că şi pe mine mă vor arunca acolo. Şerpii îşi deschideau gurile la mine şi voiau să mă înghită, iar un şarpe avea trei capete. Eu am întrebat: «Pentru ce păcate păti-meşte acest norod?». Tânărul a răspuns: «Pentru păcatele sodomiţilor».
Pe urmă, tânărul m-a dus la nişte porţi de sticlă prin despărţitura cărora am văzut un loc în mijlocul căruia erau mese aşternute. Pe mese erau samovare ce fierbeau. Pe farfurii erau şoa-reci, broaşte şi diferite spurcăciuni. Lângă mese erau mulţi oameni şi mulţi dintre ei săreau în foc şi toţi răcneau, parcă cereau ceva. Însă straşnicii îi opreau cu apă fierbinte din samovare. Tânărul, l-a întrebarea mea, a răspuns: «Ei nu cinsteau sărbătorile. Dimineaţa, în timpul Sfintei Litur-ghii, ei mâncau, beau şi se îmbătau». Nu departe de norodul acesta, alţii săreau în foc şi când se opreau, straşnicii îi sileau să sară iar. «Aceasta pentru că în timpul slujbei se ocupau cu fel de fel de jocuri», a zis tânărul. Lângă acest locaş am văzut o femeie care mergea şi scrâşnea cu dinţii. În gură avea otravă şi se chinuia ba să o scuipe, ba să o înghită, dar nu putea. Tânărul a zis că pătimeşte pentru mâncarea cea de frupt din timpul postului.
Aici am intrat într-un alt locaş, nu prea mare, unde erau câţiva oameni spânzuraţi de mijlocul pântecelui şi de limbă. Ei se văietau tare, iar eu m-am înfricoşat foarte şi l-am întrebat pe tânăr: «De ce aceştia sunt spânzuraţi aşa?». «Aceşti oameni sunt cumetri, trăiau rău. Au avut împreunare trupească între dânşii».
Pe urmă am mers iar pe o cale întunecoasă şi strâmtă şi am ajuns la un loc în mijlocul căruia era un om cu lanţuri înroşite în foc băgate în urechi, lanţ ce avea capetele prinse de doi pereţi. Altul avea limba scoasă şi straşnicii o tăiau cu un cuţit ştirb de foc. La al treilea îi ieşeau flăcări din urechi. «De ce aşa chin?», am întrebat eu. «Pri-mul şedea în biserică cu neluare aminte, nu asculta cântarea şi citirea, ci îşi întorcea capul, iar acum e prins cu lanţuri. Celălalt vorbea în bi-serică şi de aceea îi taie limba. Al treilea asculta cleveteala şi o spunea la alţii, de aceea îi ies flăcări pe urechi».
Din acest loc am ajuns apoi la o fântână de gheaţă la care şedea o femeie şi vărsa apa cu gă-leata în amândouă părţile. «Ce făcea femeia aceea?», am întrebat. «Făcea nedreptate. Vindea lapte, dar punea în el apă, de aceea acum e pusă să despartă laptele de apă», a răspuns tânărul.
Apoi am pornit pe o cale întunecoasă şi îngustă, iar tânărul parcă zbura, aşa de repede mergea. Şi fiindcă mă trăgea de mână, i-am spus că nu pot merge aşa de repede, dar el a zis: «Pri-veghează, fă-ţi cruce şi mergi». Apoi am simţit că ne suim pe o scară. Îndată, la picioarele noas-tre a căzut un om şi s-a dus în adâncimea de sub scară, iar straşnici au venit din nou şi eu m-am speriat tare rău. Când am trecut scara, l-am între-bat pe însoţitorul meu de ce l-au aruncat pe omul acela în adânc. «Acest om a trecut toate vămile, dar pe aceasta nu a trecut-o, pentru că a fost aspru şi nemilostiv».
După aceasta, abia mă ţineam după tânăr, aşa de repede mergea, şi îndată am auzit un vuiet şi am văzut înaintea mea flăcări. Aici tânărul s-a făcut nevăzut de mine şi eu m-am aflat lângă o râpă de foc în care apa tare mă învăluia, dar nu ca şi cum ar fi mişcată de vânt, ci nu ştiu cum se învârtea, într-un chip deosebit. În râpa aceea era foarte multă lume, iar peste râpă erau întinse două nuiele subţiri şi l-am văzut pe însoţitorul meu de cealaltă parte a râpei. El mi-a zis: «Treci încoace», dar eu i-am spus că mă tem să nu cad în râpă şi nu pot merge. «Mergi, nu te teme, doar mă cunoşti». «Nu te cunosc, la noi nu sunt aşa ca tine», am răspuns eu. El îmi zice iar: «Tu mă cunoşti. Din tinereţe mă iubeşti şi te rogi mie şi eu te-am adus pe tine în aceste locaşuri». «Nu, eu nu te ştiu pe tine», i-am răspuns iarăşi. «Eu sunt Marele Mucenic Gheorghe», mi-a răspuns el, apropiindu-se de mine. Demonii mă alungau, zi-când că nimeni nu va trece de acea râpă. Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi m-a trecut peste râ-pă, iar îngerul a zburat. De amândouă părţile s-au făcut pereţi şi nu vedeam râpa, aşa încât, fără frică, mergeam cu Marele Mucenic Gheorghe.
În râpă erau mulţi oameni care se străduiau să iasă, dar iar se afundau şi ziceau: «Amar nouă, amar nouă!». În râpă am văzut un ţăran cunoscut mie, din satul nostru, care striga: «Ce cauţi aici? Pleacă! Nu vei suferi nici o scânteie din focul acesta!». «Aici vor fi toţi sinucigaşii şi creştinii care numai se numesc creştini, dar fac lucruri necreştineşti; toţi aceia vor fi în râpa aceasta, mai jos decât necredincioşi. E greu, e foarte greu, trebuie multe lacrimi şi rugăciuni pentru această slobozire».
Noi tot mergeam pe mal. Norod în râpă era tot mai puţin şi mai puţin. La urmă am venit pe un pod şi am trecut pe dânsul. Îndată am dat de zăpadă mare, spulberată de vânt şi mergeam foarte greu. Abia scoteam picioarele. Era foarte frig, aşa de frig, că simţeam toate mădularele mele că se răcesc. Atunci Sfântul Mare Mucenic Gheorghe mi-a zis: «Priveghează şi fă-ţi cruce».
Am venit apoi la un câmp mare acoperit cu gheaţă foarte groasă şi era mare viscol. Aici Sfântul Gheorghe s-a făcut nevăzut de la mine şi am văzut călugări pe care i-am cunoscut după haine. Aveau părul răvăşit şi tremurau. Dinţii le clănţăneau de frig. Mie mi s-a făcut milă de dânşii şi mă întrebam de ce au căzut călugării aceia aici. Nevăzând pe Sfântul Gheorghe, m-am spăimântat. Mă gândeam că şi eu voi rămâne aici, dar iată am simţit un val de căldură şi îndată am văzut lângă mine pe Sfântul Gheorghe, care mi-a zis: «Aceşti călugări au trăit în mănăstire (purtând veşmântul Împărătesei cereşti), dar vie-ţuiau fără grijă. Ascultarea o făceau cu nebăgare de seamă şi la masă cârteau. Acolo pe pământ ei băteau mult cu limba, iar aici Dumnezeu i-a pus să bată cu dinţii. Însă pentru rugăciunile Împără-tesei cereşti, ei sunt izbăviţi de focul cel veşnic».
De la acest câmp, noi am mers mai departe şi simţeam că se face tot mai cald şi o lumină neobişnuită se revărsa pe locul unde mergeam. Îndată am văzut un câmp mare, acoperit cu iarbă şi flori. Sfântul Gheorghe a zis: «Acesta este pă-mântul cel făgăduit şi cei blânzi îl vor moşteni». Eu am simţit o aşa de mare veselie şi bucurie, încât am început a râde. Şi cu cât mergeam mai înainte, iarba se făcea mai mare şi florile mai frumoase, iar lumina se făcea ca şi cum ar fi fost de la soare. La mijlocul acestui deal era o bise-rică, iar lângă ea un cerdac mare unde erau multe mantii care se schimbau cu unele albe. Cei care nu erau vrednici se arătau ca tăciunii de negri, şi eu am văzut pe câţiva aşa, dar nu am cunoscut pe nici unul. Lor nu le este nici muncă, nici foc, dar ei nu-s vrednici ca să fie dezlegaţi de mâini. Ne-am urcat pe scări la tindă şi am auzit o cântare aşa de minunată, încât nu am cuvinte să spun. Cânta: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…» şi «Învie-rea lui Hristos văzând…». În biserică era o aşa frumuseţe că nu-i cu putinţă de povestit. Uşile bisericii erau parcă din mărgăritar şi luceau cu diferite focuri. În biserică erau foarte multe co-loane. Lângă ele şedeau călugăriţe. După lărgi-mea bisericii, ele păreau tare puţintele. Eu am cunoscut unele călugăriţe şi surori ale noastre încă vii, dar Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Te vei întoarce înapoi la marea vieţi. Deci, nu spune nimănui pe cei vii pe care i-ai văzut aici, ca să nu se trufească înştiinţându-se de starea lor. Restul poţi să spui tot».
În biserică era minunat de bine, încât mer-gând, am strigat: «Doamne!». În mijlocul bise-ricii era un munte înalt şi mare, parcă de cristal, ce se revărsa cu felurite flori. Eu am vrut să pri-vesc în sus, dar acolo era aşa de luminat că m-a orbit şi am plecat capul. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Biserica aceasta e pregătită pentru călugării cei de pe urmă, însă ei vor fi puţini. Nu sunt acum pe pământ învăţători şi povăţuitori şi nu pot mulţi să se mântuiască, de aceea, ce fericire le-a gătit Domnul!».
Minunându-mă de toate frumuseţile acestea, am putut zice numai: «Doamne, Doamne!». Îndată Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Priveşte, priveşte! Iată, vine Împărăteasa cerurilor!». Eu am privit şi am văzut o preaslăvită Femeie cu nespusă fru-museţe, cu coroană şi îmbrăcată în porfiră. Ea se pogora din văzduh şi aproape, aproape a venit lângă mine, aşa încât am vrut să o apuc cu amân-două mâinile şi am strigat: «O, Împărăteasă, tu, cerească!». Ea, surâzând, mi-a făcut cruce de trei ori şi a zis: «Sfinte Gheorghe, întoarce acest su-flet înapoi». Ne-am închinat ei, în timp ce se înălţa. Atunci Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Roa-gă-te ei, roagă-te pururea. Ea este Apărătoarea tuturor creştinilor. Ziua şi noaptea ea se roagă înaintea Fiului şi Dumnezeului ei. Dar îndeosebi se roagă pentru călugări, ca să nu fie ruşinat veşmântul ei, pe care călugării îl poartă».
În biserică pe analog era Evanghelia şi icoa-na Maicii Domnului. Atunci toţi au mers câte doi şi au sărutat Evanghelia şi icoana. Şi eu cu Sfân-tul Gheorghe am făcut la fel.
După ce am ieşit din această biserică, am intrat alături, în altă biserică, mai mică. În mijlo-cul bisericii erau trei mese, iar împrejurul lor stăteau tineri preafrumoşi şi copii ce împleteau cununi din multe şi felurite flori ce se aflau pe aceste mese. Tinerii îi învăţau pe copii să împle-tească cununi şi cântau împreună «Aliluia!». Între aceşti copii am văzut pe nepotul meu care a murit anul acesta. El a surâs văzându-mă, dar n-a venit la mine şi mi-a venit să plâng, fiindcă n-a venit la mine. Aici eu am stat mult şi nu voiam să plec, dar Sfântul Gheorghe m-a luat de mână şi am ieşit din biserică. La întrebarea mea, pentru cine se împletesc aceste cununi, Sfântul Gheor-ghe a răspuns: «Pentru cei drepţi».
Nu departe de această biserică, am văzut trei mănăstiri. Sfântul Gheorghe mi-a zis: «Aces-tea sunt mănăstirile egumenelor de la Vovide-nie». Când am ajuns la una din mănăstiri, din ea a ieşit egumena noastră, Rafaila, nu demult răpo-sată. Ea s-a întors către mine şi a zis: «Îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea ta». Şi m-a întrebat: «Cum mai trăiţi?». Când am vrut să-i spun, mi-a zis: «Eu ştiu. Pe toate le ştiu. Să ajute Dumnezeu maicii Apolinaria. Eu pentru dânsa şi pentru toate surorile mă rog».
Când maica s-a dus de la mine, am venit la o căsuţă frumoasă, la uşa căreia era stareţa Lud-mila. Ea mi-a zis bucuroasă: «A, ştiu! Ai venit aici, dar e prea devreme pentru tine, încă nu te voi lua!». Stareţa m-a dus în chilie unde erau multe icoane şi era tare bine la dânsa. Pe urmă s-a aşezat la masă şi nu ştiu ce scria. Îndată s-a auzit sunetul clopotelor şi stareţa a zis: «Acum du-te acasă, că eu trebuie să merg la Sfânta Liturghie».
După ce am ieşit de la dânsa, am întâlnit pe maica Polixenia. Ea s-a bucurat foarte când m-a văzut şi mi-a zis: «Ah, Tecluşa, tu de acum eşti aici!? Dar parcă este devreme pentru tine». M-a îmbrăţişat şi apoi mi-a arătat chilia ei. Aceasta era o căsuţă frumoasă cu un rând de ferestre. Ea a zis: «Eu ştiu tot şi mă rog pentru ucenicele mele şi plâng pentru ele».
Când s-a depărtat, am întâlnit pe stareţa mea cea dintâi (mai mare la lăptărie, în ograda vite-lor). Ea s-a bucurat şi m-a îmbrăţişat, zicând: «Şi tu, Tecluşa, ai venit aici!?». Eu am întrebat-o pe dânsa: «Maică, parcă dumneavoastră sunteţi moarte. Bine vă este vouă aici?». «Mai înainte nu era prea bine, răspunse ea. Eram împreună cu păcătoşii. Dar surorile, în şase săptămâni, s-au rugat pentru mine şi acum mi-e tare bine».
Ea s-a dus şi am rămas singură în mijlocul câmpului unde Sfântul Gheorghe mi s-a arătat şi am mers înainte împreună. Câmpul se făcea tot mai frumos. Departe se vedeau nişte porţi. Îndată am văzut mergând pe câmp călugări îmbrăcaţi în mantii albe, luminate şi strălucite şi cu cununi de aur şi de argint pe cap. Mergeau şi mulţi preoţi în veşminte de aur, cu cununi pe cap şi cruci în mâini. Într-una din cete am văzut pe preotul nos-tru, care avea viaţă foarte bună. Înaintea călugă-riţelor mergeau egumenele cu toiege în mâini. Am cunoscut multe din surorile cele răposate. Unele rasofore erau în mantii albe cu cununi de aur, altele în mantii albe cu cununi de argint, iar altele purtau în mâini buchete de flori minunate. Toate călugăriţele cunoscute mă salutau şi surâ-deau. O soră mi-a zis: «Tecluşa, şi tu ai venit la noi? Dar nu de tot. Tu te vei întoarce înapoi!».
În fruntea preoţilor mergea episcopul cu mitră, tot în aur, cu cruce în mână, iar în cealaltă ceată am cunoscut pe trei ieromonahi din mănăs-tirea cea mare din Tihnin, dintre care părintele Claudian, cu cruce în mână. Toţi erau veseli şi toţi aveau ca la 30 de ani. Iar mirenii, pe margini, de amândouă părţile, erau aşa de mulţi precum ţânţarii în văzduh. Toţi intrau pe porţi. Îndată lângă mine s-a arătat un bătrân alb în haină lu-minoasă împodobită cu cruci. Eu l-am cunoscut pe dânsul că e Sfântul Nicolae. «Haide, de acum trebuie să te întorci înapoi». Şi eu m-am dus cu dânsul într-un loc unde n-am văzut pe nimeni, apoi la un câmp ce semăna cu câmpul nostru de fâneaţă. Parcă numai curgerea (panta) râpei de la marginea câmpului era alta şi partea de la răsărit. Aici am văzut călugăriţele şi surorile noastre. Unele cărau iarbă, altele greblau. Ele cântau un psalm frumos. Deodată în văzduh a luminat ceva şi am văzut deasupra locului aceluia o cunună de aur ce se făcea tot mai mare şi mai mare. La ur-mă s-a făcut cât secerătura noastră. Această cu-nună odată se ridica, iar altădată cobora. Din par-tea de răsărit mergea egumena cu toiagul şi le binecuvânta pe toate cu semnul Sfintei Cruci. Eu m-am întors şi m-am uitat la râpă. Aici era tare întuneric. Pe mal erau unele din vieţuitoarele mă-năstirii noastre. Părul lor era lăsat slobod. După cum se vedea, ele voiau să treacă dincolo, de cealaltă parte, dar cum se apropiau, malul râpei se surpa şi ele, în loc să se apropie tot mai mult, se depărtau. Mie mi s-a făcut milă de dânsele.
Deodată s-a arătat părintele Claudian în veşminte, cu crucea în mână şi mi-a zis: «Nu spune nimănui pe cine ai văzut peste râpă. Ele se vor pocăi, poate, cu mila lui Dumnezeu». După aceste cuvinte, l-am văzut lângă el pe Sfântul Ierarh Nicolae, care mi-a spus: «Acum, haide, eu te voi petrece» şi imediat am venit în chilie. Eu m-am culcat pe pat, iar el s-a dus în ungherul cel mare (cu icoane) şi s-a făcut nevăzut. Îndată se deschide uşa chiliei şi intră maica noastră răpo-sată, Rafaila, egumena, în mantie strălucitoare şi cu cunună pe cap. După dânsa intră altă călugă-riţă, iar haina neagră a ei era încă şi mai străluci-toare şi pe cap avea coroană. Ea stătea în urma maicii stareţe şi surâdea, iar maica a venit la mine şi mi-a zis: «Iată, acum tu eşti bolnavă. Să-ţi facă Sfântul Maslu şi te vei îndrepta. Ţie îţi trebuie încă să te trudeşti în mănăstirea noastră». Aici maica mi-a făcut de trei ori cruce. Au am între-bat-o: «Maică, cine-i aceasta cu dumneavoas-tră?». Maica mi-a răspuns: «Aceasta-i a noastră binecredincioasă împărăteasă, schimnica Daria». Ea stătea şi surâdea şi de departe îmi făcea cruce, apoi s-au făcut nevăzute amândouă.
După aceasta eu m-am trezit, am privit prin toată chilia şi… cât de scârnavă şi întunecoasă mi-a părut după cele ce am văzut! Eu am plâns în auzul tuturor, de ce m-am întors, de ce sunt iar pe pământ în mijlocul acestui noroi? La început n-am cunoscut pe niciuna din cele ce erau cu mine, aşa de rele şi de negre mi-au părut mie după ce le văzusem pe acelea pe câmp şi pe cele ce mergeau în cete. Această necunoştinţă nu a ţinut prea mult. Eu mi-am venit cu totul în sine-mi şi le-am cunoscut pe toate. Primele cuvinte ale mele către dânsele au fost: «Copilelor, nu faceţi nimănui rău. Despre răul ce va fi în cealaltă lume, groaz-nic este a şi gândi»”.

Epilog sau Sufletul îngrozit de cele văzute!

După această vedere în vis, ea a şezut cul-cată în aşternut 10 zile. Era tare slabă, mai mult moartă decât vie. Îi era foarte frică. În toate nopţile ardea lampa şi două sau trei maici veneau cu rândul să rămână peste noapte cu ea. Numai cu sora cea mai mare nu se temea să rămână. Aşa era de slăbită, că dacă nu o sprijinea cineva, după ce se ridica din aşternut, cădea. În acea zi, seara, i s-a făcut Sfântul Maslu şi apoi putea să stea în picioare, dar cu greu. În vremea citiri Evanghe-liilor era ţinută de subţiori, dar după citirea ulti-mei Evanghelii, ea a simţit putere şi o oarecare întărire deosebită. Din acea zi a început a se în-drepta, iar acum este desăvârşit sănătoasă şi um-blă la toate ascultările. Frica i-a trecut. Ea tră-ieşte şi astăzi (în anul 1910).

CUVIOSUL PATAPIE

În urmă cu doi ani am fost la Mănăstirea Cuviosului Patapie care se află în Lutraki. Acolo am întâlnit o tânără care mi-a povestit cum l-a văzut ea pe Cuviosul Patapie. Această tânără se numeşte Ecaterina şi este fiică de doctor.
Odată, venind împreună cu tatăl ei, au ră-mas la slujbă, apoi el a plecat (Trebuie amintit faptul că de jos, de la parcarea maşinilor, până sus la mănăstire este o distanţă destul de mări-şoară şi se poate ajunge numai pe treptele din piatră, fiind foarte abrupt de urcat). Tatăl ei, luând maşina din parcare, a plecat spre casă. Pe drum a întâlnit un părinte bătrân care urca spre mănăstire. După ce s-a îndepărtat de el, s-a gân-dit că ar fi bine să se întoarcă şi să-l ducă până sus la mănăstire. Ajungându-l din urmă, l-a che-mat în maşină, apoi l-a întrebat:
– De unde vii, părinte, şi cum de mergi pe jos?
– Am fost până la Mănăstirea Sfânta Treime din vale şi m-am închinat, iar acum mă întorc înapoi la mănăstirea mea.
După ce au ajuns în parcare, părintele a coborât, luându-şi şi geanta pe care o avea cu el. Apoi doctorul a sunat-o pe fata lui, Ecaterina, care se afla în curtea mănăstirii, şi i-a zis:
– Fata mea, vezi că am adus un părinte cu maşina şi acum a pornit să urce treptele înspre mănăstire. Te rog să ai grijă de el!
– Tată, îl văd! Tocmai a ajuns lângă mine!
– Poate este altul, căci părintele tocmai a plecat de aici şi are o geantă de piele în mână, zise doctorul.
– La fel este şi părintele de lângă mine şi are barba albă.
Nemaiînţelegând ce se întâmplă, doctorul şi-a luat maşina şi a plecat. Pe drum însă se tot gândea la părintele cu barbă albă şi deodată şi-a dat seama că seamănă exact cu Sfântul Patapie din icoană.
Ecaterina i-a sărutat mâna părintelui şi i-a urat bun venit, după care părintele a intrat în biserică să se închine şi a dispărut fără urmă. Atunci şi-a dat seama şi Ecaterina că a fost Cu-viosul Patapie.
După ce mi-a povestit toate acestea, i-am zis Ecaterinei:
– Cred că Sfântul Patapie te vrea aici în mănăstire lui.
Atunci ea a zâmbit cu smerenie şi mi-a zis că poate după ce va termina şcoala.
Într-adevăr, Ecaterina a terminat şcoala şi a intrat ca soră în mănăstirea Cuviosului. Este cea mai tânără din mănăstire. Bunul Dumnezeu să o ţină în smerenie şi în mănăstire până la sfârşitul ei.

LUPTA CU DIAVOLUL

Având unele treburi prin Atena, am trecut şi pe la o familie de români. Printre altele, femeia casei mi-a povestit că, odată, într-o miercuri, a fost ispitită să mănânce de frupt şi nu orice, ci carne. Avea pregătit ceva bun şi nu a rezistat ispitei şi a mâncat. De obicei ţinea toate posturile de peste an. Noaptea, după ce a adormit, a văzut pe dia-volul venind la ea şi strângând-o de gât. Simţea că nu mai poate respira şi o paralizase cu totul. Doar mintea o avea limpede. Atunci a strigat din adâncul sufletului la Maica Domnului să o ajute. În acel moment, a văzut-o pe Maica Dom-nului, după cum era în icoana de pe peretele casei. La apariţia ei, diavolul s-a făcut nevăzut, iar femeia a început să plângă în hohote şi să se roage Maicii Domnului. Atunci s-a trezit şi soţul ei şi văzând-o plângând aşa de tare, a întrebat-o ce s-a întâmplat. Nu putea să vorbească deoarece era cuprinsă de spaimă şi nelinişte.
După ce s-a mai liniştit, i-a povestit soţului cele întâmplate, apoi mulţumind amândoi Maicii Domnului s-au hotărât să nu mănânce niciodată de frupt în zilele de post.

INELUL SFINTEI ECATERINA

Am cunoscut o tânără care avea mare evlavie la Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina. Ea mi-a povestit că, odată, stând de vorbă cu soacra doamnei la care lucra, i-a zis că ar dori să meargă şi ea la Sinai, la moaştele Sfintei Ecaterina. Atunci acea doamnă a început să râdă şi i-a zis:
– Cum poţi să mergi tu acolo, deoarece nu ai nici bani, nici acte. Asta ar fi imposibil!
– Dacă vrea Maica Domnului şi Sfânta Ecaterina, mă ia pe sus şi ajung acolo fără bani şi fără acte. Cine merge acolo primeşte ca binecu-vântare un inel şi dacă o să vrea sfânta, o să mă ajute şi pe mine, a zis ea.
În ziua următoare era 25 noiembrie, ziua Sfintei Ecaterina. Tânăra s-a dus la biserică îm-preună cu soacra doamnei. La sfârşitul Sfintei Liturghii, vede că se apropie de ea o femeie tână-ră, îmbrăcată simplu şi modest, o priveşte cu blândeţe şi-i zice:
– Ştiu dorinţa ta şi ştiu că doreşti să ai acest inel, şi Dumnezeu vrea…
Nu a mai continuat, ci i-a pus pe deget un inel şi a dispărut fără urmă, deoarece venise şi doamna respectivă să vadă ce se întâmplă.
Fata, luând inelul, simţea că pluteşte de bucurie. Apoi ridicându-şi privirea şi vrând să-i mulţumească femeii necunoscute, nu a mai vă-zut-o; dispăruse. A căutat-o prin toată biserica, dar nu a găsit-o. Atunci şi-a dat seama că a fost Sfânta Ecaterina. Soacra doamnei, văzând aceas-ta, a rămas fără grai, nemaiîndrăznind să zică ceva. Pe inel scria: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.

PĂRINTELE DOMETIE, ROMÂNUL

Stând de vorbă cu un grec care lucrează de mic în Sfântul Munte, mi-a povestit că, pe când era tânăr, l-a cunoscut pe părintele Dometie, ro-mânul, care a vieţuit la Chilia Sfântului Ipatie de pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu. Mergea de multe ori la părintele şi-l ajuta la treabă.
Odată, pe când se afla în port şi descărca saci de pe catâri, mai era acolo un alt om care avea probleme mari cu stomacul. După ce au terminat de descărcat, omul bolnav s-a pus jos deoarece avea mari dureri. Văzându-l, părintele Dometie, care se afla în apropiere, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Acesta i-a zis:
– Lasă-mă, părinte, că nu mai pot. Dacă îţi spun ce am, mă poţi ajuta cu ceva? Am fost la toţi doctorii şi nu m-a ajutat nici unul!
Atunci părintele i-a zis să aibă încredere în Dumnezeu şi l-a luat la chilia lui, tratându-l cum a ştiut el şi, în scurt timp, i-a trecut durerea. Povestea omul acela mai târziu că de atunci nu a mai avut probleme cu stomacul.
Un alt caz a fost cu copilul unui bogătaş care era paralizat. După ce a fost pe la mai mulţi doctori, l-a îndrumat cineva şi la părintele Do-metie. La început ezita să vină, dar, până la urmă, a venit, gândindu-se că nu are nimic de pierdut, copilul fiind adus cu targa. După o lună şi ceva, copilul a plecat din Sfântul Munte pe picioarele lui.
Aceste minuni mi le-a povestit grecul cu lacrimi în ochi, spunând că nu poate să le uite deoarece le-a văzut chiar el cu ochii lui.

MINUNILE DIN EGIPT

Cu două zile în urmă am fost la Mănăstirea Vatopedu unde se prăznuia Brâul Maicii Dom-nului. Acolo am întâlnit un părinte bătrân care mi-a povestit câteva minuni petrecute recent în Egipt.
O familie musulmană călătorea cu maşina personală şi au avut un accident foarte grav în care au murit cei doi părinţi, iar copiii, doi la număr, au fost foarte grav răniţi, fiind în comă.
După ce au fost îngropaţi părinţii, rudele acestora i-au îngropat şi pe copii, cu scopul de a le moşteni averea. După douăzeci de zile, trecând cineva prin apropierea mormântului, a auzit nişte strigăte înăbuşite. Chemând şi pe alţii, au desfă-cut mormântul şi i-au găsit pe copii vii şi sănă-toşi. Fiind întrebaţi cum au reuşit să trăiască atâtea zile, au răspuns că în fiecare zi venea un om luminat care avea găuri în palme şi din gău-rile acelea picura un fel de apă cu care se hră-neau. Şi cât timp stătea El acolo, o învia şi pe mama lor. Acel om le-a spus că El este Hristos!
Un alt egiptean, care făcea parte din condu-cerea ţării, avea pe fiica sa foarte bolnavă. Doc-torii i-au spus că nu mai au ce-i face şi că va muri în câteva zile. Văzând că nu se mai poate face nimic, acesta era pe zi ce trece tot mai mâh-nit şi deznădăjduit.
Atunci, un prieten care ţinea mult la el şi ştiindu-i necazul, i-a zis: „Am auzit că crucea creştinilor face foarte multe minuni. De ce nu aduci şi tu o cruce să o pui la capul fetiţei, poate se face vreo minune!”.
Deci, egipteanul, văzând că nu mai există nici o nădejde, s-a gândit să încerce şi această variantă. Aducând o cruce, a pus-o pe perete la căpătâiul fetei, apoi a început să se roage după cum se pricepea şi el. În clipa aceea a văzut o lumină revărsându-se de la cruce peste fetiţă, iar fetiţa, deschizând ochii, s-a ridicat din pat şi a cerut să mănânce.
Egipteanul, văzând minunea, s-a făcut creş-tin cu toată familia lui, renunţând la funcţia pe care o avea, a plecat din Egipt, ştiind că dacă va rămâne acolo, va fi ucis.

MINUNILE DE LA MALEVI

Undeva în zona Peloponezului, mai sus de Tripoli, se află Mănăstirea Malevi, de maici, foarte frumoasă, care are o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, zugrăvită de Sfântul Apostol Luca. Această icoană este izvorâtoare de mir şi face foarte multe minuni.
În anul 1964, cu douăzeci de zile înainte de a începe să izvorască mir, a ieşit o mireasmă foarte puternică, încât s-a umplut toată zona mă-năstirii. Maicile erau oarecum înspăimântate, ne-ştiind la ce să se aştepte. Pe 17 aprilie, în Vinerea Acatistului, au apărut primele picături de mir. Au fost văzute de Maica Teoninfi şi de închinătorii care se aflau în biserică, iar Duminica, după Vecernie, a început să curgă mirul din belşug. Ieşea pe gura Maicii Domnului care se deschidea şi se închidea. Când o deschidea, curgea ca de la robinet, iar când o închidea, se oprea. Mirul tre-cea prin geamul icoanei ca şi cum nu ar fi existat. Suportul icoanei se umpluse de mir, care era de culoarea cerului, un albastru deschis, dar mireas-ma era mereu aceeaşi. În ziua următoare au apărut din nou picături, care se prelingeau în jos, pe geam, şi aveau culoarea diamantului. Apoi a început să curgă de mai multe ori pe zi şi culoa-rea era ca aurul, după cum este şi astăzi, fără să-şi mai schimbe culoarea. Curgea foarte mult mir, încât maicile au adunat o jumătate de borcan şi l-au închis bine, dar a doua zi nu se mai afla ni-mic în borcan. Uneori curgea aşa mult că ajungea jos şi se prelingea pe marmură. Maicile puneau vată şi-l adunau, apoi îl împărţeau la credincioşi. Lumea venea din ce în ce mai mult.
A venit şi poliţia, a scos lumea afară, au în-cuiat biserica şi au rămas numai ei înăuntru. Când au ieşit, unul din poliţai povestea că pe când şter-gea icoana, Maica Domnului a aruncat mir pe faţa lui. Atunci el a zis: „Cred, Preasfânta mea!”.
Au venit şi de la Mitropolie, au scos icoana din ramă, au şters-o şi s-au încredinţat şi ei de minune.
Mirul curge până în ziua de azi, dar nu tot timpul, iar maicile îl adună cu vată şi-l împart la credincioşi.
S-au făcut şi se fac minuni în toată lumea. S-au vindecat oameni de toate bolile, la care me-dicii nu mai acordau nici o şansă.
Povestea o călugăriţă că, odată, a simţit prezenţa Maicii Domnului în mănăstire timp de cincisprezece zile. O simţea atât de aproape, de parcă ar fi putut să o atingă. Altădată, pe când s-a întins pe pat să se odihnească, fiind foarte obo-sită, a auzit o voce zicându-i: „ridică-te”, şi a simţit mireasma mirului atât de puternică, încât a pătruns în interiorul ei. Atunci ea a răspuns: „Sunt foarte obosită!”. Aşa s-a întâmplat şi a doua oară, iar a treia oară a simţit o mână nevăzută care a apucat-o şi a aruncat-o în mijlocul camerei, pe podea. Atunci s-a ridicat şi s-a dus la maica ce avea cheile bisericii şi i-a zis: „Mergem la Maica Domnului!”. „Nu-mi miroase a mir”, a răspuns aceea, dar a insistat şi i-a zis că „este porunca Maicii Domnului”. S-au dus la biserică şi ce să vadă: mirul curgea aşa de mult că ajunsese pe podea, apoi au întors suportul cu icoana şi mirul ţâşnea aşa de tare că ajungea până pe perete şi se prelingea în jos. Tot mirul a fost adunat cu vată.
Aceeaşi maică povestea că odată a simţit că o urmăreşte diavolul şi, intrând în chilie, s-a aşezat pe pat, iar diavolul s-a aşezat alături de ea. Atunci a auzit vocea Maicii Domnului venind dinspre biserică, zicându-i: „Fă-ţi rugăciune, că te urmăreşte duhul necurat!”. Atunci s-a sculat şi a început să se roage, făcându-şi semnul crucii, iar diavolul s-a ridicat şi el de pe pat, i-a apucat mâna şi a lovit-o peste obraz, făcându-se nevăzut. După ce a adormit a văzut un tânăr strălucitor care i-a zis: „Născătoarea de Dumnezeu locuieşte aici!”.
Altădată a apărut pe icoană mirul sub forme de litere şi scria: IC. XPOC, adică Iisus Hristos, după cum este scris pe schimă.
Mirul a apărut în mai multe chipuri: sub formă de tron, de biserică, de parcă ar fi fost pictat de o mână omenească. Un meseriaş văzând această minune s-a speriat şi a devenit un om credincios.
Odată, o maică ce era paraclisieră, s-a dus mai repede să deschidă biserica. Fiind încă noap-te, a văzut uşa întredeschisă şi înăuntru lumină multă şi o maică umblând prin biserică. S-a în-tors la chilie, socotind că a deschis cealaltă para-clisieră, căci erau două. Când a ajuns la chilie, a găsit-o pe cealaltă maică dormind. A trezit-o şi apoi s-au dus împreună la biserică găsind uşa încuiată, iar în biserică întuneric. A venit şi un creştin care dormise în mănăstire şi le-a întrebat pe maici dacă acum deschid biserica, zicând că el s-a trezit puţin mai devreme şi a văzut lumină multă în biserică şi a auzit cântări foarte fru-moase şi se gândise că poate au început maicile slujba fără să fi auzit el când s-a tras clopotul.

*

Într-o zi, două maici se aflau la robinetul din spatele sfântului altar şi se spălau pe mâini. Privind în vale, au văzut o maică urcând treptele. Se gândeau că poate o fi maica Agnia. Între timp, maica ajunsese aproape de ele şi le-a privit. Au văzut că faţa îi strălucea. După ce le-a privit câteva clipe, s-a făcut nevăzută. Văzând aceasta, maicile s-au speriat şi au fugit la chilie. De atunci nu au mai îndrăznit să se spele la robinetul respectiv.

*

Un închinător pe nume Atanasie, fiind bol-nav, tocmai coborâse din autocar şi a văzut o fru-moasă monahie care s-a apropiat de el cu blân-deţe şi i-a zis: „Nu-ţi fie frică! Te vei face bine!”. După aceea, s-a făcut nevăzută şi, într-adevăr, minunea s-a făcut în clipa aceea, că s-a vindecat de boala care suferea.

*

Un autocar care venea spre mănăstire în timpul nopţii a rătăcit drumul şi a apucat-o pe un drum prăpăstios. La un moment dat, li s-a arătat o monahie în mijlocul drumului şi i-a oprit, zicându-le: „Întoarceţi-vă înapoi, că nu este aces-ta drumul”. Şi arătându-le pe unde să meargă, s-a făcut nevăzută, iar autocarul s-a umplut de mi-reasma mirului. În clipa în care au ajuns la mă-năstire şi au văzut icoana de deasupra porţii, au recunoscut în ea pe monahia care li se arătase pe drum.

*

Un alt închinător, pe nume Apostol, a venit cu un autocar de închinători şi au fost cazaţi la arhondaricul mănăstirii, care se află la o mică dis-tanţă de mănăstire. În timpul nopţii, a fost trezit de mireasma puternică a mirului. Ridicându-se din pat, a ieşit afară şi s-a apropiat de poarta mă-năstirii. Pe treptele de la intrare vede o monahie înaltă şi frumoasă, şi cum bătea vântul, îi mişca năframa şi hainele. „Cine este acolo?”, a întrebat Apostol de câteva ori, dar nu a primit nici un răspuns. Afară era ca ziua şi o lumină puternică învăluia tot aşezământul, cu toate că era ora două noaptea. În cele din urmă, a înţeles că nu era o monahie, ci Împărăteasa cerului. A încercat de câteva ori să se apropie de ea, dar mireasma mirului devenea aşa de puternică încât îl îneca şi se întorcea. S-a întors până la colţul mănăstirii, a făcut trei metanii mari, apoi s-a dus la cameră, slăvind pe Preasfânta Stăpână.

Un tânăr pe nume Nicolaie suferea cu splina şi i se umflase tot trupul. A fost dus pe la medici, dar fără nici un rezultat. Mama lui, auzind de icoana făcătoare de minuni şi izvorâtoare de mir de la Malevi, l-a dus acolo cu multă credinţă şi evlavie. După ce s-au închinat la icoana Maicii Domnului şi s-au rugat cu lacrimi, au miruit pe copil cu mir, apoi s-au dus la camera unde au fost cazaţi. Mama copilului s-a aşezat în acelaşi pat cu soacra ei, iar copilul împreună cu tatăl său. Femeia, fiind întristată pentru copil, nu a putut să adoarmă, ci se ruga continuu Maicii Domnului ca să-l facă sănătos. În timpul nopţii, s-a deschis deodată uşa şi a intrat o monahie frumoasă cu o cădelniţă în mână, apoi i-a tămâiat pe copil şi pe tatăl său, iar în cele din urmă şi pe mamă şi soa-cră. Mama s-a închinat cu evlavie când a tămâ-iat-o pe ea, făcându-şi semnul crucii. Clopoţeii de la cădelniţă nu se auzeau, iar tămâia avea mi-rosul mirului de la icoană. Atunci mama copilu-lui şi-a zis: „Atât de mult mir au că pun şi în tămâie!”. După ce a tămâiat, monahia a deschis uşa şi a plecat. Mama copilului s-a gândit că aşa au obiceiul maicile să tămâieze pe creştini în timpul nopţii şi nu s-a speriat. A trezit-o şi pe soacra ei, apoi, după cinci minute, a deschis uşa camerei şi a văzut lumină multă în biserică şi în afara ei. Era o lumină puternică de culoare albăstruie, ca şi cum ar fi fost reflectoare îndrep-tate spre acoperiş. Mama copilului, văzând toate acestea, s-a întors în cameră şi, trezindu-şi bărba-tul, i-a zis:
– Scoală-te! A început slujba la biserică; hai să mergem şi noi!
Soţul i-a răspuns:
– Ce spui, femeie! Nu cred că a început aşa devreme; maicile mi-au spus că încep la cinci dimineaţa, că astăzi e Duminică.
– Hai să vezi luminile de afară. Mai devreme a venit o monahie şi ne-a tămâiat, a zis femeia.
– Poate ai visat! Ce să caute maicile noaptea prin camere ca să tămâieze?
– Eu nu am reuşit să dorm deloc; m-am rugat tot timpul pentru copilul nostru. Întreabă şi pe mama, că mai întâi am trezit-o pe ea şi apoi am ieşit împreună afară.
– Da, aşa s-a întâmplat, a confirmat mama lor.
Au ieşit cu toţii afară şi peste tot domnea liniştea şi întunericul. Atunci au înţeles că au fost vizitaţi de Maica Domnului şi erau ferm convinşi că copilul lor se va face sănătos. Şi, într-adevăr, copilul s-a însănătoşit şi rezultatele analizelor au ieşit bune. Au mulţumit Maicii Domnului şi ca semn de mulţumire, au dăruit o icoană îmbrăcată în argint.
În Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul o mai-că s-a îmbolnăvit foarte grav. Avea doar 24 de ani şi se numea Veronica. La început avea dureri de cap, apoi a început să o doară mâna dreaptă. Maicile au dus-o la un spital din Atena unde a stat patru luni şi jumătate şi, cu toate străduinţele medicilor, nu s-a văzut nici o îmbunătăţire. A fost adusă din nou la mănăstire, dar situaţia se înrăutăţea pe zi ce trecea. A fost dusă din nou la spital, dar, după o perioadă, medicii au spus că nu mai au ce-i face, deoarece nu mai are mult de trăit şi dacă vor, maicile pot să o ia la mănăstire.
Îi paralizase picioarele, o mână, iar capul nu mai putea să-l ridice. Permanent avea crize, iar temperatura nu scădea sub 39°. Doctorii au zis că măduva picioarelor se topise, transformându-se într-un lichid. Maica stareţă, împreună cu toate maicile, ştiind că nu mai are mult de trăit, s-au hotărât să o tundă în schima mare.
Dar iată ce ne-a povestit chiar maica Vero-nica:
„Era în Duminica Ortodoxiei, având o criză şi dureri mari, am văzut-o pe fosta stareţă a noastră care adormise întru Domnul. A venit la mine, m-a luat în braţe şi m-a dus într-o biserică a Maicii Domnului din Patra. În biserică era o Doamnă preaslăvită. Stareţa m-a lăsat într-un colţ şi s-a dus la acea Doamnă, pentru a vorbi cu ea. Am auzit şi eu discuţia lor. Stareţa a întrebat-o: «Doamna mea, ce se va întâmpla cu acest copil şi ce va fi cu crizele?». «Nu fi supărată, aceste crize nu o să le mai aibă». «Vai ce bucurie! a zis stareţa. Dar febra şi durerile de care suferă aşa tare, ce va fi cu ele?». «Să facă puţină răbdare; nu vezi cât se întristează maicile pentru dânsa? Ia gândeşte-te, dacă o vom lua, cât se vor mâhni! Nu fi tristă; nu va păţi nimic!». Şi zicând acestea, a plecat fără să o mai văd.
Apoi, fosta stareţă s-a întors spre mine şi a zis: «Copilul meu, să-i spui stareţei să facă cât mai repede ceea ce s-a hotărât, deoarece va ajuta mult. Ai grijă să nu uiţi ce ţi-am spus». Era vorba despre tunderea în schima mare, dar eu nu ştiam, deoarece în ultimele zile suferisem atât de mult de pe urma durerilor, încât nu mai ştiam ce se întâmpla în jurul meu şi nu mai recunoşteam pe nimeni. Durerile au continuat, iar doctorii au zis maicilor că duminică voi muri.
Sâmbătă am avut dureri foarte mari, iar pe la patru după-amiază am rugat-o pe maica Euniki să-mi facă o injecţie calmantă şi, în curând, am adormit. Nu după mult timp am auzit bătaie în uşă, dar nu am răspuns. M-am gândit în sinea mea: «Oare maica Euniki nu le-a spus că sunt obosită şi vreau să mă odihnesc? Oare cine să fie? m-am întrebat».
Deodată se deschide uşa şi văd intrând o Doamnă preaslăvită, un episcop şi un bărbat înalt care era îmbrăcat cu o manta (astăzi nu se mai obişnuieşte să se poarte aşa ceva). Doamna, vă-zându-mi privirea mirată, mi-a zis:
– Cred că te întrebi cine suntem şi de unde venim la ora aceasta. Eu sunt de la Mănăstirea Malevi şi de acolo vin, iar Preasfinţitul este Sfân-tul Nectarie din Eghina, iar el este ucenicul cel iubit al Domnului nostru şi locuieşte aici, este ocrtotitorul vostru.
Între timp, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
– Eu am venit şi duminică. Aveam de gând să vin peste câteva zile ca să te ajut, dar ştiind că mâine vei lua schima mare, m-am gândit să vin astăzi şi să te ajut să te ridici, ca să poţi să-ţi începi rânduiala ta şi să te pregăteşti.
– Eu, Doamna mea, nu pot să stau pe picioa-rele mele, nu pot să mă mişc. Vin câte două-trei maici şi nu pot să mă facă bine. Dar dumnea-voastră cum o să mă ajutaţi? Cum pot să-mi fac rânduiala mea, dacă mă doare aşa de tare?
– Copilul meu, de multe ori când copilul are o durere, un necaz, inima mamei doare şi mai mult. Pe mine m-au strigat atâţia copii pentru tine şi inima mea m-a durut. Chiar dacă Dumnezeu avea în planul Lui să te lase mulţi ani la pat, eu m-am rugat Stăpânului Hristos să vin să te vindec astăzi, pentru că inima mea nu mai suporta. Oare nu crezi în puterea lui Dumnezeu?
– Cred, i-am zis eu.
– Cele cu neputinţă la oameni sunt cu pu-tinţă la Dumnezeu, mi-a răspuns ea.
– Atunci de ce, Doamna mea, nu m-aţi făcut bine când aţi venit cu câteva zile în urmă, după cum mi-aţi spus?
– Nu te-am făcut bine, a zis Doamna, pentru că lumea ar fi zis că criza prin care ai trecut te-a adus la sănătate când ţi-ai revenit. De aceea am lăsat pe astăzi, ca să se slăvească mai mult nu-mele lui Dumnezeu.
În chilie aveam un dulăpior şi pe el aveam diferite iconiţe. Ducându-se, Doamna a luat o iconiţă şi venind lângă mine, a zis:
– Uite! Ia această iconiţă ca să înţelegi cine sunt!
Era a Maicii Domnului de la Malevi. În continuare mi-a zis:
– Veronico, acum ai să-mi aprinzi candela?
Asta mi-a zis-o pentru că atunci când eram în spital, am văzut în somn că mă aflam pe un loc înalt şi necunoscut. Era o bisericuţă a Maicii Domnului. Am vrut să merg, dar nu am putut şi atunci am zis: «Preasfânta mea, dacă nu mă faci bine, nu-ţi voi mai aprinde candela». Pentru aceasta mi-a zis cele de mai sus.
Atunci eu, ca şi cum mi-aş fi revenit, am strigat:
– Preasfânta mea, tu eşti?
Zicând aceasta, s-a întors zâmbind, şi apoi a dispărut. În momentul acela revenindu-mi, nu-mi dădeam seama dacă am dormit sau nu, dar am văzut în mâinile mele iconiţa Maicii Domnului de la Malevi. Această iconiţă mi-o adusese un arhimandrit, pe când eram bolnavă în spital.
După ce mi-am revenit, m-am ridicat în pi-cioare, iar în clipa aceea trecea prin dreptul gea-mului meu maica Nectaria. Am strigat-o să vină înăuntru. În clipa aceea, am sărit în picioare şi am îmbrăţişat-o, înţelegând că s-a făcut o minune cu mine.
Atunci maica Nectaria s-a dus să vestească şi maicilor minunea, dar nu era de găsit niciuna, căci erau toate la Vecernie. În cele din urmă s-a dus în biserică şi a strigat: «Maicilor, veniţi! S-a făcut o minune cu maica Veronica! Este complet sănătoasă!».
Când au venit să mă vadă, eu stăteam în uşă, iar ele au început să plângă şi se pierdeau de emoţie. M-am dus în biserică şi am stat la Vecer-nie, iar când am ieşit, au tras clopotele ca să-i mulţumim Maicii Domnului. Au fost anunţate ru-dele şi toţi cunoscuţii. Apoi s-a făcut Acatistul Maicii Domnului şi alte slujbe de mulţumire. În ziua următoare am fost tunsă în schima mare, primind numele de Magdalena”.
După câteva zile a mers toată obştea de la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul, împreună cu maica Magdalena, la Mănăstirea Malevi, ca să mulţumească Maicii Domnului pentru minunea făcută.

*

Următoarea minune o vom scrie după cum a fost povestită de persoana cu care s-a făcut:

„Mă numesc Kiki Cozma, am 26 de ani şi locuiesc în Atena împreună cu soţul meu şi cu cei doi copii ai noştri. Pe data de 18 aprilie m-am îmbolnăvit foarte grav. Simţeam că puterile mă părăsesc, aveam friguri înfricoşătoare şi febră foarte mare; de asemenea aveam şi dureri groaz-nice. Doctorul de familie mi-a dat un rând de anti-biotice, dar fără nici un rezultat, apoi am urmat şi altele cu un efect mai puternic, dar degeaba.
Soţul meu, văzând că nu este nici o portiţă, m-a luat în braţe, a coborât scările, m-a urcat în maşină şi m-a dus la spital. Acolo m-au consul-tat, m-au cercetat, dar rezultatul era acelaşi. Am început un nou tratament; mi-au făcut injecţii, iar la un moment dat îmi introduceau câte zece în ser pentru a fi amplasate în venă. După cum spuneau doctorii, mi-au făcut cele mai puternice antibioti-ce. Cu toate acestea, nu am simţit nici o amelio-rare. Am avut cei mai buni doctori, dar în zadar.
De la un timp, nervii au început să-mi cede-ze, iar răbdarea să mi se termine. Doctorul şef al spitalului spunea că dacă ar fi trecut el prin ce am trecut eu, s-ar fi aruncat pe fereastră.
După un timp, am simţit că trupul meu mi-roase numai a medicamente, iar febra se menţi-nea permanent între 38-40°. A sosit şi timpul ca, după patru luni de tratament, medicii să-mi spună că nu mai au ce face şi că le pare rău.
Soţul meu m-a luat acasă. Am văzut că nici ştiinţa, nici banii nu mi-au putut reda sănătatea. Ne gândeam să mergem în Anglia, în Germania, în Canada, dar nădejdile noastre erau puţine.
Însă de mult timp, soţul meu insista să mer-gem la Mănăstirea Maicii Domnului de la Male-vi, unde se afla icoana izvorâtoare de mir. Eram cam la cinci ore de mers cu maşina din Atena. Nu mă simţeam în stare să călătoresc atâtea ore. De aceeaşi părere erau şi mama şi soacra mea, dar soţul meu insista mereu să mergem.
Pe 20 iulie, soţul meu a hotărât că trebuie să mergem. M-a luat în braţe şi m-a aşezat în maşi-nă. Atunci aveam 40°. După mai multe ore de călătorie, am ajuns la marele meu doctor, la Mai-ca Domnului de la Malevi. Am intrat în biserică şi ne-am rugat Maicii Domnului; ne-au miruit cu mir, apoi, când am ieşit din biserică, mi-am pus termometrul şi aveam 36,5°. Pentru prima dată, după atâtea luni, febra mi-a scăzut şi am început să mă simt mult mai bine. În scurt timp, febra mi-a trecut, iar eu mi-am revenit şi am putut să mă plimb în jurul mănăstirii, deşi cu puţin timp înainte nu mă puteam ridica din pat.
Minunea s-a făcut. Numai eu ştiu cum am fost înainte. Ai mei mă plângeau ca pe o moartă. Acum pot să spun, cu toată puterea sufletului meu, că mă simt bine şi aceasta o datorez Maicii Domnului, protectoarea mea.
Pecetluirea acestei minuni a fost în felul următor: Când am plecat spre mănăstire, am fă-găduit că vom sta trei zile acolo. După ce m-am făcut bine, soţul meu, fiind foarte entuziasmat şi fără să spună nimic, s-a gândit să se ducă în satul Sfântul Nicolae, unde se născuse el. În ziua urmă-toare s-a apropiat de el o maică şi l-a întrebat dacă vrem să plecăm sau nu, apoi a continuat, zicând că a văzut pe soţul meu în somn, că a telefonat să vină un taxi ca să plece. În timp ce-l vedea, a auzit vocea Maicii Domnului, zicându-i: „Să-i spui că eu i-am îndeplinit rugămintea, iar el de ce vrea să plece?”. Atunci soţul a recunoscut că se gândea să plece, dar auzind ce a zis Maica Domnului, n-a mai plecat, ci a rămas trei zile, aşa cum făgăduise.
Până aici a fost povestirea ei. După această minune, au devenit foarte buni creştini şi vin regulat la biserică, aducând daruri.

*

O fată din Cipru, din oraşul Lemesu, ne povesteşte:

„Am avut un vis. Am văzut că zburam şi am ajuns pe un munte. De acolo, am coborât puţin mai jos, unde se afla o mănăstire. Acolo, aproape de poartă, am văzut un călugăr bătrân ţinând în mână un baston. Părea foarte supărat şi mişca bastonul ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva să-l pedepsească. M-am apropiat de el, i-am cerut binecuvântare şi l-am întrebat: «Părinte, unde mă aflu, că m-am rătăcit?». Iar el mi-a răspuns: «Co-pilul meu, nu ştii unde te afli? Eşti la Mănăstirea Malevi!».
Auzind acestea, m-am bucurat şi am vrut să mă duc să mă închin la Maica Domnului în bise-rică, dar când m-am apropiat, am auzit un bocet, ca şi cum cineva ar fi plâns sfâşietor. Am văzut o monahie care era pe o masă mare, şi care s-a ridicat când m-a văzut şi mi-a zis: «Bine ai venit, copilaşul meu!», şi, îmbrăţişându-mă, m-a săru-tat. Apoi, scoţându-mă afară, a zis: «Nu aici ai să te închini harului meu!», şi mi-a arătat un loc mai sus, unde era o icoană a Maicii Domnului încon-jurată de patru stâlpi, având deasupra ca un aco-periş provizoriu din pânză. «Acolo ai să vii să te închini harului meu», a zis ea. În acelaşi timp, Maica Domnului mă ţinea de mână.
Pe când vorbea cu mine, a venit un om care avea părul şi faţa roşcate şi a vrut să-i sărute mâna Maicii Domnului, dar ea nu l-a lăsat şi i-a zis: «Pleacă, pleacă de aici!» şi întorcându-se spre mine, a zis: «Copilul meu, nu l-am lăsat să-mi sărute mâna pentru că vin şi mă supără». Atunci mi-am zis: «Dar ce, eu sunt aşa vrednică de mă iubeşte?». Şi pe când înaintam noi, a venit lume multă şi, când m-au văzut, s-au împins cu putere în noi şi m-au aruncat la pământ. Atunci le-am zis: «Bine, pe mine m-aţi aruncat jos, dar pe Maica Domnului de ce aţi împins-o?». În clipa aceea, Preasfânta s-a întors spre mine şi mi-a zis cu plângere: «Vezi, copilul meu, cum vine lumea şi mă supără?».
Apoi m-a luat şi am urcat mai sus şi mi-a zis: «Ai grijă, copilul meu! După ce te vei căsă-tori să te duci la doctor, că vei avea o mică boală, dar să nu-ţi fie teamă, că eu voi fi alături de tine şi apoi vei face şi copii». După care mi-a arătat doi copii şi mi-a zis: «Aceştia sunt copilaşii tăi!» şi mi i-a dat. Şi aşa m-am trezit.
Imediat după acestea am trimis o scrisoare la Mănăstirea Malevi şi am cerut să mi se trimită vată cu mir. În scurt timp, am primit răspuns în-tristător, că mănăstirea a fost prădată, furându-se toţi banii şi odoarele de preţ. Atunci am înţeles de ce era supărată Maica Domnului, iar bătrânul călugăr stătea cu bastonul vrând parcă să-i pedepsească. Mai târziu am priceput că bătrânul era Sfântul Nil, izvorâtorul de mir, care are o biseri-cuţă în curtea mănăstirii zidită în cinstea lui.
După un timp m-am căsătorit şi apoi m-am dus la doctor, după cum îmi spusese Maica Dom-nului. Şi, într-adevăr, mi-au găsit un început de cancer la piept. M-am operat şi am fost vindecată complet cu ajutorul Maicii Domnului. De acum aştept şi copiii pe care mi i-a promis Măicuţa mea cea dulce”.
După câţiva ani, această femeie a venit la Mănăstirea Malevi să mulţumească şi să se închi-ne Maicii Domnului. Venind, a recunoscut locuri-le pe care le văzuse în vis. În locul în care văzuse icoana care avea pânză deasupra, ca un acoperiş, acum se construieşte o nouă biserică.

*

Maica Domnului a dăruit mulţi copii la familiile care nu puteau avea. Odată, a venit o femeie şi s-a rugat la icoana Maicii Domnului ca să-i dăruiască un copil. După ce s-a rugat un timp, maicile au miruit-o şi i-au dat şi vată cu mir. Dar ea a insistat să-i dea o aţă înmuiată în mir cu care să se încingă. La insistenţele ei, mai-cile i-au împlinit dorinţa. La scurt timp după ce a plecat de la mănăstire, a rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit a născut un copil sănătos. De atunci maicile dau la toate femeile care doresc să aibă copii o aţă înmuiată în mir, dar au de făcut trei făgăduinţe în faţa Maicii Domnului: că vor naşte toţi copiii pe care îi va da Dumnezeu, că vor deveni bune creş-tine şi că-şi vor împlini îndatoririle pe care le au.

*

Doamna Ianula din Cipru povesteşte:

„În urmă cu 11 ani, pe când eram numai logodită cu Dimitrie, am aflat de la o cunoştinţă de mirul de la Malevi şi mi-am dorit să am şi eu o bucăţică de vată cu mir. Am scris câteva rân-duri şi am pus scrisoarea şi banii într-un plic, după care le-am băgat într-o sticlă de plastic cu destinaţia Mănăstirea Malevi. L-am luat pe logod-nicul meu şi ne-am dus la malul mării, aruncând sticla în mare, zicând în acelaşi timp în gândul meu: «Dumnezeu, cu puterea Lui, să o ducă la mănăstire!». După aceea ne-am întors la ale noastre, dând uitării acest fapt.
După zece zile am primit o scrisoare într-un plic în care se afla vată cu mir dimpreună cu aţa înmuiată în mir pe care o cerusem, căci îmi doream foarte mult copii, cu toate că ştiam că nu trebuie să fim împreună, deoarece eram numai logodiţi. Eram tare bucuroasă că am primit scri-soarea şi micul dar.
Familia lui Dimitrie nu prea era cu biserica, dar în momentul în care le-am arătat scrisoarea primită au început să plângă de emoţie. Mai târ-ziu ne-am căsătorit, dar nu puteam face copii. Timp de şapte ani am fost pe la toţi medicii, dar fără nici un folos. Mai târziu, văzând că nu am altă cale, am făcut după cum scria în scrisoare: post, rugăciune, spovedanie.
În scurt timp am rămas însărcinată, iar la timpul cuvenit am născut trei copii gemeni. Unul a murit, iar ceilalţi doi sunt în viaţă.
Mulţumesc Maicii Domnului şi aştept să-mi dăruiască şi alţi copii, deoarece îmi doresc foarte mult”.

*

O femeie a umblat pe la mulţi medici dorind să aibă copii, dar fără nici un rezultat. Ajunsese la 50 de ani şi îşi luase gândul că va mai putea să aibă copii.
Odată a venit la mănăstire împreună cu mai mulţi creştini pentru a se închina. Femeile, care erau împreună cu ea, i-au zis să se roage înde-lung Maicii Domnului pentru a-i dărui un copil. Atunci s-a dus în biserică şi s-a rugat Maicii Domnului, apoi a cerut de la maici aţă înmuiată în mir. După ce a făcut făgăduinţele Maicii Dom-nului, a luat aţa şi a plecat. Apoi, la scurt timp, a rămas însărcinată şi a născut un copil, iar la câte-va luni a rămas din nou însărcinată.
Uitând de făgăduinţele pe care le făcuse în faţa icoanei Maicii Domnului, a făcut avort. După ce a venit de la spital, unde şi-a ucis copilul, a avut un mare necaz. I-a murit şi celălalt copil, înecându-se cu laptele pe care i-l dăduse bunica.
Vedeţi cum Maica Domnului a pedepsit-o imediat pentru că a încălcat făgăduinţele? Poate de aceea nu i-a îngăduit Dumnezeu să aibă copii, deoarece era posibil să facă multe avorturi, dar până la urmă s-a milostivit de ea şi i-a dăruit, dar vedem şi nerecunoştinţa ei pentru binefacerile primite.

*

Gheorghe Ţigunis din Neapoli s-a îmbolnă-vit cu nervii. A fost internat în spital, dar fără nici un rezultat. Sora lui, Panaghiota, locuia în Australia. Aceasta avea o mare evlavie la icoana Maicii Domnului de la Malevi.
Într-o zi, pe când lucra în casă, a auzit dintr-o dată trei bătăi în uşă. Deschizând uşa, vede o femeie frumoasă îmbrăcată în negru. „Am venit să stăm de vorbă”, a zis ea. A intrat şi s-a aşezat. „Întreabă-mă tot ce vrei şi eu îţi voi răspunde”. Femeia a primit ca o înştiinţare înlăuntrul ei că este Maica Domnului şi a întrebat-o imediat:
– Preasfântă, tu eşti? Oare se va face bine fratele meu Gheorghe? Dar copilul meu, care suferă din naştere cu inima? Doctorii mi-au spus că o să moară; oare se va face şi el bine?
– Se vor face bine, i-a răspuns Maica Dom-nului.
În scurt timp, faţa Maicii Domnului a înce-put să transpire şi toată casa s-a umplut de mi-reasma mirului. Atunci Panaghiota a luat vată şi a adunat mirul de pe faţa Maicii Domnului, iar mai târziu a miruit toată familia.
– Te rog, Preasfânta mea, a zis ea, să-l chem şi pe soţul meu ca să te vadă!
– Nu. Soţul tău nu poate să mă vadă. Este un om bun, dar îi mai lipseşte ceva.
După ce i-a binecuvântat casa, vizitatoarea cerească a dispărut. În clipa aceea s-a vindecat şi fratele ei Gheorghe şi copilul care suferea cu ini-ma. Apoi au venit cu toţii şi s-au închinat Maicii Domnului de la Malevi, mulţumindu-i.

VINDECARE DE CANCER

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu sora mea la telefon şi mi-a spus că în sat la noi, o fe-meie era bolnavă de cancer. A fost la spital, şi-a făcut toate analizele şi doctorii i-au depistat o formă de cancer, programând-o pentru operaţie, dar cu şanse minime de supravieţuire.
Întorcându-se acasă, femeia s-a pus pe rugă-ciune şi a început să bea în fiecare zi câte un pic de aghiasmă de la izvorul Sfântului Atanasie din Sfântul Munte Athos, care a izvorât prin minune.
După câteva zile femeia s-a dus la spital, fiind programată pentru operaţie. Repetându-i-se analizele, i-au ieşit foarte bune. Cancerul a dispă-rut prin minune! Pentru credinţa ei a fost vinde-cată prin această aghiasmă!

PEDEAPSA LUI DUMNEZEU

Unei familii cunoscută mie i s-a întâmplat următorul lucru:
Soţia era însărcinată în ultimele luni. Odată, venind soţul de la muncă şi fiind obosit, s-a culcat. După câteva minute, soţia l-a trezit ca să o ajute la ceva. Atunci el s-a înfuriat că l-a trezit din somn şi a împins-o cu violenţă. Ea a căzut şi s-a lovit cu burta de pat. Din cauza durerii, a început să plângă în hohote, ţinându-se de burtă. Plângea şi se ruga. Soţul, nebăgând-o în seamă, s-a culcat înapoi.
Nu după mult timp s-a trezit din nou, având dureri foarte mari la gât. Durerea îl lua din spate şi cobora spre umeri şi se mărea din ce în ce mai mult. Nu a putut dormi toată noaptea. Soţia îi făcea masaj ca să-i mai potolească durerile.
În ziua următoare, nu a putut merge la muncă şi se simţea foarte rău. Din rânduiala lui Dumnezeu, în casa lor se afla un monah care era în trecere pe acolo. Cunoscând situaţia, l-a sfătuit pe soţ să se poarte mai blând cu soţia şi să-şi ceară iertare de la ea. Într-adevăr, seara, înainte de culcare, şi-a cerut iertare de la soţie, iar în ziua următoare a putut să plece liniştit la muncă fără să-l mai doară nimic.
Aţi văzut cum Dumnezeu l-a pedepsit ime-diat pe soţ pentru nemilostivirea lui? Aici îmi amintesc de părintele Paisie Aghioritul care i-a zis unui om oarecare, ce dorea să audă un cuvânt de folos: „Îţi dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, dar cu soţia ta niciodată!”. Degeaba eşti în pace cu toată lumea, dacă nu ai linişte în casa ta!

SPRIJINEŞTE-TE PE MINE!

Chiar acum recent am aflat două minuni de la o avocată din Atena.
În urmă cu opt ani, de sărbătoarea „Adormi-rii Maicii Domnului”, fusese nevoită să meargă la birou şi era foarte tristă deoarece nu putea să participe şi la slujbă. Se ruga Preasfintei să o ierte.
După terminarea programului a venit acasă şi se pregătea să-şi facă o cafea, dar tristeţea nu o părăsea, gândindu-se mereu la această zi însem-nată.
În momentul acela a văzut o femeie înveş-mântată în haine de culoare închisă şi lungi, care i-a zis: „Sprijineşte-te pe mine!”, iar ea, fără să se gândească, fiind şi foarte obosită şi-a sprijinit capul pe umărul necunoscutei. După câteva clipe femeia a dispărut, iar ei i-a dispărut oboseala şi tristeţea, fiind inundată de un val de bucurie. A strigat-o pe mama ei şi i-a spus: „Mamă, am vă-zut-o pe Maica Domnului!”.

*

A doua minune i s-a întâmplat mamei avo-catei, care este o femeie foarte credincioasă şi cu frică de Dumnezeu. S-a întâmplat în ajunul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Ea se pregă-tea să facă de mâncare pentru a doua zi din pre-parate de carne.
Fiind obosită şi vrând să se odihnească pu-ţin, a adormit. În somn i s-a arătat Sfântul Ioan şi i-a zis: „Sofia, să nu faci pe mâine mâncare din carne!”. Femeia nu a dat importanţă, credea că visează. Acelaşi lucru s-a repetat încă de două ori, apoi s-a trezit şi s-a rugat Sfântului s-o ierte, pregătind mâncare de post. De atunci, în fiecare an pregăteşte mâncare de post, invitând la masă mulţi săraci.

*

Avocata este căsătorită tot cu un avocat şi au o fetiţă de 12 ani, un copil foarte sensibil şi cu o mare credinţă în Dumnezeu. Merge la şcoală şi după ce vine acasă stă mai mult în camera ei, unde îşi face lecţiile şi se roagă. Are foarte puţini prieteni, şi pe cei care-i are sunt nişte copii liniş-tiţi ca şi ea. Are o mare evlavie la Maica Domnu-lui, la Sfânta Cruce şi la Sfinţii Arhangheli. Aca-să nu acceptă niciodată să mănânce fără rugăciu-ne şi întotdeauna vrea ca ambii părinţi să mănân-ce împreună şi să facă rugăciune în comun, spu-nând: „Eu am şi mamă şi tată şi de aceea vreau să mănânc împreună cu voi la masă”.
Iată cum binecuvintează Dumnezeu pe cei care se tem de El!

PUTEREA SFINTEI LITURGHII

În urmă cu trei ani am primit o scrisoare din oraşul Katerini în care se afla un pomelnic. Am luat legătura cu persoana respectivă şi, printre altele, mi-a spus că are un copil de cinci ani, dar că soţia lui nu mai poate rămâne însărcinată. Cu toate că a fost pe la diferiţi medici şi a urmat tot felul de tratamente nu s-a rezolvat nimic. M-a rugat să-i pomenim la Sfânta Liturghie.
I-am pomenit timp de 40 de zile, după care primesc un telefon de la el, spunându-mi, plin de bucurie, că soţia lui a rămas însărcinată.
După câteva zile m-a sunat din nou, spunân-du-mi că are un prieten care este căsătorit de câţiva ani, dar nu poate avea copii. Mi-a dat nu-mele lor şi i-am pomenit şi pe ei la 40 de Litur-ghii. Cu ajutorul Maicii Domnului a rămas şi soţia prietenului însărcinată.
La timpul cuvenit soţia lui a născut o fetiţă şi i-au pus numele Stela-Maria, apoi la scurt timp a născut şi soţia prietenului său, tot o fetiţă, şi i-au pus numele Ana-Maria.
Dumnezeu i-a binecuvântat din plin, deoare-ce amândouă soţiile au rămas iar însărcinate, năs-când câte un băieţel; primul numindu-l Dimitrie, iar pe al doilea Petru. Mare este credinţa acestor oameni!
În legătură cu Sfânta Liturghie pot să spun că are o mare putere, deoarece mulţi oameni au primit ajutor de la Dumnezeu după ce au fost pomeniţi, unii vindecându-se chiar de cancer! Spu-nea un sfânt că prin Sfânta Liturghie sunt ajutaţi şi cei care au murit, căci mii de suflete se scot din iad şi se duc în rai prin pomenirea la dumne-zeiasca slujbă!

Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia?

Capitolul I: Printre baptişti

Pe când îl căutam pe Dumnezeu, cu mulţi ani în urmă pe la messele catolicilor, prin regatele martorilor lui Iehova, pe la adunările penticostalilor şi a altor „misionari”, m-am oprit pînă la urmă, la baptişti. Implicarea lor activă în nevoinţele oamenilor, organizarea externă a cultului şi a sectei, care sunt foarte provocatoare, mi-au atras imediat atenţia şi peste ceva timp, după ce am început să frecventez mai des adunările lor, m-am şi „pocăit”.
Unul dintre primele ritualuri la baptişti se cheamă „pocăinţa”. Îmi amintesc cum îmi plângeam, în genunchi, cu sinceritate păcatele săvârşite. Plângeau şi alţii, dintre cei prezenţi, cu mine în rând. Totul părea atît de emoţionant, încât era imposibil să te gândeşti că este o înşelătorie. Mi-au cadonat chiar şi o Biblie, cu o inscripţie pe partea interioară a copertei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4.16).
De atunci nu mai aveam timp liber. După cum am observat mai târziu, toţi membrii adunării erau preocupaţi de aşa numitele „fapte bune”. Am fost nevoit, ca în fiecare zi să merg la cor, unde învăţam cântări dedicate lui Dumnezeu, dar şi să iau parte la „studierea Cuvântului lui Dumnezeu”, care necesita o pregătire asiduă. În afară de toate acestea, conducătorul îmi încredinţa diferite sarcini, care trebuiau făcute la timp. Totodată mă grăbeam să citesc toată Biblia, fiindcă vedeam, cât de respectaţi erau cei ce citeau Biblia de mai multe ori. Cel mai bun cunoscător al Bibliei era considerat presbiterul nostru, care o citise de 11 ori şi adeseori se lăuda cu aceasta, când se isca vre-o dezbatere cu tematică biblică, totodată acest fapt era şi un argument ca să fie considerat o autoritate indiscutabilă.
– Tu de câte ori ai citit Biblia? – l-a întrebat presbiterul pe un frate, care era venit nou la adunare şi încerca să-şi apere punctul său de vedere.
– Păi, încă n- am citit-o până la sfârşit, – a răspuns acela.
– Dar eu am citit-o de 11 ori, – s-a lăudat presbiterul, bătându-l pe umăr prieteneşte. – Iată, când o vei citi măcar o singură dată, atunci v-om mai discuta.
Alţi fraţi cunoscători ai Bibliei erau cu „experienţă” mai mică – unii o citise de două ori, alţii de trei etc. Peste un an şi jumătate,am anunţat cu mândrie la toată adunarea, că am reuşit să citesc şi eu toată Biblia, fapt pentru care am fost apreciat şi lăudat de toţi. Dar, sincer să fiu, puţin ce mi-a rămas în cap după asta, totodată citirea Bibliei mi-a trezit mai multe întrebări, care nu mă prea statorniceau în credinţă. La unele întrebări, adresate fraţilor, primeam răspunsuri „erudite”, unele răspunsuri le credeam orbeşte de la început, iar pe altele – nu, de aceea ele au şi rămas în sufletul meu ca nişte pete albe.
Trebuie să menţionez că, cei care cred că baptiştii nu au predanie, se înşeală. Au predanie, numai că este, într-un fel, a lor personală. În fiecare adunare există tradiţii şi chiar au înţelegeri şi tâlcuiri deosebite a Sfintei Scripturi, doar unele momente-cheie ei le transmit din generaţie în generaţie. Pe lângă toate acestea, fiecare părere expusă de membrii adunării, se consideră a fi o convingere personală. Unele păreri poat fi acceptate de adunare, iar altele – nu. Cu alte cuvinte, libertatea în exprimări şi tâlcuiri, nu este limitată. Această libertate, într-o anumită măsură, atrage sufletele noastre iubitoare de slavă deşartă, care caută auto-exprimarea şi nu smerenia faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.
În tâlcuirile lor, baptiştii uneori ajung chiar şi la profanare, dar e destul ca această profanare să fie argumentată cu citate biblice şi ea devine o nouă descoperire în „ştiinţa teologică” protestantă. De fapt, toată teologia protestantă este întemeiată pe căutarea de noutăţi, ceea ce în substraturile sale, a dat naştere socialismului. Să găsească ceva nou-nouţ şi să facă senzaţie – iată care este sarcina principală a teologului baptist. Dar despre aceasta voi scri mai departe, acum însă doresc să atrag atenţia cititorului asupra faptului, cum am petrecut timpul în adunarea baptiştilor.
Într-o zi împreună cu prietenii, ne întorceam acasă de la adunare, discutând despre planurile vieţii şi anume, despre cum trebuie să-L binevestim pe Hristos. „Ce bine e că m-am convertit – mă gândeam, – acuma trebuie să binevestesc oriunde.” Vai mie, dacă nu voi binevesti (1 Cor. 9.16) – răsunau clar, cuvintele apostolului Pavel în urechile mele. Ne doream cît mai curînd posibil să-i aducem la Hristos pe toţi locuitorii din casele noastre, după care pe cei de pe stradă şi apoi tot oraşul în general, visam ca toţi cei din jur să devină baptişti.
Discutând despre aceasta, am ieşit din troleu şi mergând vre-o sută de metri am văzut, cum doi pungaşi adolescenţi îl băteau pe un bărbat beat. „Ce să facem? – m-am gândit eu. Trebuie să-l apărăm”. Noi eram în patru şi uşor ne-am fi descurcat cu ei.
– Ajutor, – striga bărbatul, – oameni buni ajutaţi-mă!
Am vrut să-l ajut pe acel bărbat, dar unul din noii mei fraţi, fratele V., m-a oprit şi mi-a zis pe un ton poruncitor:
– În Evanghelie e scris „Să nu omori”. De aceea nu trebuie să ne batem. Vezi, el este beat, de aceea şi primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.
Fratele V. era mai în vârstă şi frecventa adunarea de mai mulţi ani, de aceea nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească lui şi am trecut pe alături.
Tot restul drumului parcurs spre casă, m-am gândit la acel sărman bărbat, doar putea fi omorît. Noaptea l-am visat, fiind cu faţa însângerată şi mi-a zis cu mustrare: „Unde este dragostea ta, frate?” De la aceste cuvinte mi-a fost atît de ruşine şi amar, încât m-am trezit şi am plâns.

Capitolul II: Ioan Botezătorul – „baptist”?

În prima Duminică a fiecărei luni, la adunare se săvârşea frângerea pâinii pentru toţi membrii adunării, aici de asemenea puteau lua parte şi oaspeţi din alte adunări ale confesiunii noastre. Eu nu eram admis la frângerea pâinii, spunându-mi-se că trebuie mai întâi să mă botez cu apă, după care voi putea participa la frîngere.
– În Sfânta Scriptură sânt multe locuri unde se vorbeşte despre Botez, – mă îndruma fratele S. – iată că şi în Evanghelia de la Marcu 16.16, citim: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iată de ce, – a continuat fratele, – ca să fii un membru cu toate drepturile în adunarea noastră, trebuie să te botezi cu apă. Fiindcă adunarea noastră îşi are începutul tocmai de la Ioan Botezătorul şi numai ea se cheamă „baptistă”. De ce? Fiindcă termenul „baptisto” din greacă înseamnă „a cufunda”, „a boteza”. Iar primul care a botezat în apă a fost Ioan Botezătorul. Prin urmare el a fost baptist.
„Ce bine e, – mă gândeam, – că credinţa noastră este cea mai dreaptă”. Mă uimea totuşi un lucru şi anume de ce ortodocşii şi catolicii au mulţi sfinţi, dar noi nu putem să-l cinstim pe Ioan Botezătorul ca sfânt, el doar a fost întemeietorul credinţei noastre. Mi-am alinat gândul că nu cunosc încă multe lucruri şi nu le înţeleg, de aceea am lăsat această întrebare fără atenţie până la un anumit timp.
Într-una din zile, la adunare au fost chemaţi câţiva nepocăiţi – cunoscuţi de la lucru, vecini, rudenii şi mulţi alţii. Presbiterul, diaconul şi fraţii predicatori erau bine pregătiţi. Presbiterul ne-a atenţionat din timp, că dacă vreun frate nu se descurca în dezbateri cu vreo întrebare, atunci să înceteze discuţia şi să-i permită presbiterului să continuie, ca acela la rândul său să clarifice disensiunile. Îmi amintesc că fraţii erau îngrijoraţi în discuţiile lor cu seminariştii, fiindcă aceia cunoşteau bine Sfânta Scriptură şi adeseori puneau întrebări, la care chiar şi presbiterului îi venea foarte greu să răspundă.
Era primăvară, după Învierea Domnului şi până a începe discuţia, presbiterul i-a rugat pe toţi să se ridice.
– Să ne rugăm, – a spus el în glas şi s-a rugat cu cuvintele sale, parcă din numele tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit toţi au răspuns prieteneşte: „Amin”.
Fratele reghent, a propus ca toţi în cor să cântăm de trei ori troparul ortodox „Hristos a înviat din morţi… ”. Prin sală a zburat o şoaptă: „Ortodox”?! După sfârşitul cântării un frate a urcat pe scenă şi a început predica. El a vorbit încet şi foarte atent, iar apoi s-a adresat către cei care au venit pentru prima oară:
– Cine are întrebări, să le scrie şi să le transmită fraţilor, iar ei vor răspunde la ele.
După predică, cei mai mari au răspuns la întrebări. Au fost multe întrebări, la trei din ele a răspuns chiar presbiterul.
– Spune-ţi-mi, vă rog, dacă se poate să vopsim ouă roşii de Paşti, să coacem cozonaci, pască etc., – a citit presbiterul prima întrebare. – Dacă nu, de ce?
– Această întrebare noi am discutat-o data trecută, – a spus presbiterul. – Cei care au fost, deja cunosc cu siguranţă că nu trebuie să vopsim ouăle şi să coacem cozonaci, pască şi celelalte. În Biblie nu este nici o indicaţie că trebuie să facem aceste lucruri. Dacă cineva vă serveşte la lucru ori în altă parte, nu luaţi şi nu mâncaţi. Împreună cu fraţii am decis, că acestea sunt jertfe închinate idolilor. Nu demult mi s-a întîmplat un astfel de caz, – a continuat el – pe strada noastră locuieşte o femeie ortodoxă, cu care ne cunoaştem de mai mulţi ani. Trecînd pe lângă casa ei, mi-a ieşit în întâmpinare şi zâmbind m-a salutat cu : „Hristos a înviat!”. I-am răspuns cum se cuvine, iar ea îmi zice în continuare: „Vă felicit cu sărbătoarea Paştelui”, după care mi-a dat un pachet învelit într-o hârtie albă. Îmi era oarecum s-o refuz şi am fost nevoit să iau pachetul. Acasă am desfăcut pachetul, iar acolo erau ouă roşii, cozonaci şi pască. Mi-am adus aminte că în Scriptură e scris că nu trebuie să folosim în mâncare cele jertfite idolilor şi am aruncat totul la câine. Dragi fraţi şi surori, să fim atenţi şi să verificăm totul după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită. (1 Pet. 5.8).
Răspunsul presbiterului mi-a stîrnit bănuieli. Dacă mai înainte credeam orbeşte „erudiţiei” lui, acum însă am observat divergenţe între cele spuse şi cele ce am citit despre Paşte. În Scriptură e scris că, jertfa idolească există numai la păgâni, dar nu şi la creştini, iar această mătuşă dragă, despre care a vorbit presbiterul şi cu care mă cunoşteam şi eu, credea cu sinceritate şi din tot sufletul. Mai mult ca atît, în Scriptură se vorbeşte despre faptul că Hristos a mâncat pasca cu ucenicii săi şi El nu a considerat aceasta o jertfire idolească. Iar într-o carte de istorie, tipărită până la revoluţia din Rusia, am citit că obiceiul de a dărui ouă vopsite la Paşte îşi are începutul de la Maria Magdalena, care după înălţarea Mântuitorului la cer a venit la Roma şi a propovăduit Evanghelia. Când însă ea a fost adusă în faţa Împăratului Tiberiu, i-a dat un ou, care s-a făcut roşu de la sine şi i-a spus: „Hristos a înviat!” De atunci, creştinii urmând acest exemplu, au început să-şi dăruiască între ei ouă roşii. „Nu ştiu de ce „erudiţia”, de data aceasta l-a dus în derută pe pastor”, – m-am gândit eu.
A urmat citirea a următoarei întrebari:
– Explicaţi-ne de ce sânt mai multe credinţe, pe când Hristos e Unul?
– Ca să fie mai clar, – a răspuns presbiterul, – voi aduce un exemplu concret. Hristos a venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Cu dragostea Sa jertfelnică, cu patimile de la Golgota, cu moartea şi învierea Sa, El a deschis o uşă spre Cer. Uşă în locuinţa Raiului. Dar duşmanul neamului omenesc, văzând că, oamenii merg în Cer printr-o uşă şi se mântuiesc, a făcut cu viclenie multe alte uşi. Oamenii au început să se încurce şi au mers prin diferite uşi spre pierzare. Credinţa noastră şi este acea unică uşă care duce spre Cer. Cine din noi se sfieşte sau se îndoieşte în binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât tineret avem noi la adunare, câţi copii, oare asta nu e mila lui Dumnezeu? La Matei 18.20 se spune: unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sânt şi Eu între ei. Iar noi nu sântem numai doi sau trei, ci 200, 300 şi chiar mai multe suflete. Şi cred, că Domnul va mai adăuga, iară şi iară noi suflete în adunarea noastră. Atunci m-am liniştit puţin, fiindcă niciodată nu am fost liberal în gîndire şi nu credeam părerilor, precum că toate căile duc spre rai. De aceea în interiorul meu am fost de acord cu presbiterul, că credinţa dreaptă este una, dar iată că s-a mai citit o întrebare:
– Răspunde-ţi-mi vă rog, – era scris pe foiţă, – ortodocşii cinstesc şi fericesc pe Născătoarea de Dumnezeu conform citatului din Luca 1.48: că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Voi tot o fericiţi sau nu?
– Întrebare bună, – a răspuns fratele presbiter, – Ortodoxia este rătăcire. Acolo totul e mort, fariseism şi închinare la idoli. Cine are Biblia să o deschidem la Mat. 23. 2 şi 13: ”Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise… Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” Iată ce a spus Iisus Hrisatos despre ei şi iată de ce noi nu avem nimic comun cu ei. Cât despre Născătoarea de Dumnezeu noi nu o fericim, Ea este la fel ca toate femeile, aşa este primit la noi.
Am început atunci să observ că nu tot ceea ce fac baptiştii corespunde cu Scriptura, iar ultimul răspuns al presbiterului, a întărit şi mai mult îndoielile mele. Citind Evanghelia eu singur am fost cuprins de dragoste către Maica lui Dumnezeu. Fiindcă câte patimi a suferit Ea văzând chinurile de pe Cruce a Fiului Său Unul născut. Ce poate fi mai dureros pentru o Mamă? Totodată, m-am mirat să-i aud pe fraţii vorbind despre Ea că este o femeie obişnuită, ca toate celelalte din jur. „Oare aşa să fie?”. Ea este unica pe care a ales-o Dumnezeu pentru întruparea Fiului Său. Acest fapt deja o arată ca o mare Aleasă. Cum pot să afirme ei deci, că Ea nu se deosebeşte cu nimic de femeile care au trăit pînă acum pe pământ? De exemplu, fiecare îşi iubeşte mama, cel puţin pentru faptul că, prin ea primeşte viaţa. Iar dacă cineva o va defăima din cei cunoscuţi sau apropiaţi, atunci ne-ar defăima şi pe noi prin ea. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele cu adevărat, îi va iubi şi pe cei care sânt iubiţi de aproapele său. Şi dacă astfel este dragostea omenească, cum rămîne dar, cu cea Dumnezeiască? Şi dacă noi o iubim pe cea care ne-a născut, atunci cum să n-o iubim pe cea care a născut pe Cel ce a creat lumea?
Vedem că Însuşi Hristos a iubit-o pe Maica Sa Preacurată! El nu a lăsat-o nici măcar atunci când era pe cruce. Domnul a încredinţat-o în grija iubitului Său ucenic Ioan Teologul. Iar aceşti „prieteni” a lui Hristos îndrăznesc să spună, că Ea nu merită să fie cinstită, că Ea este o femeie obişnuită. O, dacă aş fi trăit atunci când Maica lui Dumnezeu mergea pe pământ, m-aş considera fericit să-i sărut urmele picioarelor. Fiindcă dacă în popor se cinstesc mamele eroilor, atunci cu atât mai mult trebuie cinstită şi fericită Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care L-a biruit pe diavol.
Gândurile mele au fost întrerupte de un frate, care i-a invitat pe doritorii de a se „pocăi” să se ridice. Vorbea tare şi elocvent, pătrunzător şi gingaş, câţiva oameni s-au sculat lăcrimând.
– Voi doriţi să vă pocăiţi?- i-a întrebat fratele.
– Da, – au răspuns ei, ştergându-şi lacrimile.
– Să ne rugăm, – a spus fratele şi a rostit cu glas tare o rugăciune improvizată.
Vreau să specific că această pocăinţă, chiar dacă a trezit o dorinţă sinceră la acei oameni de a-şi corecta viaţa păcătoasă, a fost fără mărturisirea păcatelor, precum este la ortodocşi şi fără rugăciunea dezlegării, prin care preotul cu putere de la Dumnezeu, îl iartă pe cel ce se căieşte. Dar despre aceasta pe atunci nu ştiam. Îmi plăcea să văd oamenii care stăteau în genunchi şi îşi cereau iertare de la Dumnezeu. Poate că, aceasta tot le uşura oarecum pocăinţa, fiindcă nu fiecare ar putea să spună păcatele sale cuiva din cauza ruşinii, dar să le mărturieşti lui Dumnezeu, nu e nici o jenă. Se pare că, din acest considerent Ioan Botezătorul chema pe toţi să-şi mărturisească păcatele, anume ca pocăinţa să aducă roadă, adică simţul ruşinii, căci atunci când îi băga în apă, le cerea să spună păcatele în auzul tuturor. Desigur, nu fiecare avea curajul să vorbească despre ticăloşiile sale, de aceea i-a şi numit pe iudei pui de năpârcă, care nu se hotărau să intre în apă.
După pocăinţă am cântat cu toţii o cântare înduioşătoare: „Ultima chemare a răsunat pentru tine… ”. În timpul acestei cântări s-au mai adăugat câţiva oameni din cei nou-veniţi şi erau deja mai mult de zece pocăiţi. Îmi amintesc cum toţi au primit în dar, câte o Evanghelie de buzunar şi careva lucruri de mâna a doua de la fraţii din America.

Capitolul III: Ioan Gură de Aur – „fratele nostru”

Timpul trecea, iar eu continuam să frecventez adunările şi să cânt în cor. La o adunare fiind discutat un oarecare subiect, un frate foarte spiritual şi respectat de toţi, anume fratele P. a ţinut o predică, în care a citat un Sfânt ortodox, pe Ioan Gură de Aur, lăudând înţelepciunea lui şi stilul minunat de vorbire.
–Ioan Gură de Aur e fratele nostru, – a spus fratele P. – A activat în secolul IV, fiind un mare propovăduitor al timpului său, pe vremea când noi protestanţii încă nici nu existam.
Ultimele lui cuvinte mi-au atras atenţia şi am decis să aflu mai detaliat cum pot să înţeleg termenul „protestanţi”. La sfârşitul adunării m-am apropiat de fratele P. şi l-am întrebat.
– Spune-mi te rog, – am început discuţia, – la ce te-ai referit prin cuvintele „noi protestanţii”?
– Nu te mira, – mi-a răspuns fratele P., – protestantismul a apărut nu demult. Noi baptiştii, suntem una din ramurile protestantismului. Dumnezeu i-a deschis ochii lui Martin Luther şi el s-a separat de catolici, fiindcă acolo erau inchiziţii, indulgenţe, cruciade şi multe altele care se contraziceau cu Evanghelia. Protestantismul a apărut la sfârşitul secolul XVI – începutul secolului XVII.
– Atunci dar, câţi ani de existenţă are baptismul? – l-am întrebat.
– Aproximativ 500 de ani.
– Păi, Hristos a trăit pe pământ cu aproape 2000 de ani în urmă şi Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, unde a dispărut?
– Înţelegi, – mi-a răspuns fratele, – de la început şi până în secolul XI a fost doar o singură Biserică – cea Ortodoxă, iar în secolul XI a avut loc o mare dezbinare. Occidentul s-a despărţit de Răsărit. Adică, Biserica s-a dezbinat în Ortodoxie şi Catolicism. Dar, tu nu atrage atenţia la aceste lucruri, fiindcă denumirea nu salvează. Principalul e să te închini lui Dumnezeu în duh şi adevăr.
– Bine, – am zis, nefiind satisfăcut de răspuns, – în Scriptură e scris că Dumnezeu a făcut o Biserică pe care porţile iadului nu o vor birui. De aici reiese că, Biserica nu putea să se dezbine şi respectiv cineva s-a separat de Biserică: sau catolicii au căzut din adevăr sau ortodocşii. Şi dacă Luther a cercetat catolicismul şi a hotărât că este erezie şi a ieşit din catolicism, de ce dar atunci nu s-a alipit de Biserica Ortodoxă? De ce? Oare ortodocşii tot au avut indulgenţe, inchiziţii şi cruciade?
– Nu, ortodocşii nu au avut aşa ceva. Dumnezeu nu ne va întreba ce a fost atunci, principalul e cum este acum. Dacă îţi este interesantă această temă, atunci poţi lua de la bibliotecă cartea „Istoria creştinismului”, editura „Hristianin”, 1977.
În următoarea zi am mers la bibliotecă şi am luat cartea. Citind această carte, pentru prima oară, am făcut cunoştinţă cu istoria Bisericii şi această carte mi-a trezit şi mai multe întrebări. Căutam adevărul şi doream să cercetez totul cu sinceritate. Am început atunci să-l citesc şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi observam că el învăţa contra învăţăturii noastre, diferit de cea a prezbiterului şi a convingerilor lui.
În adunare, comportamentul faţă de mine, s-a schimbat radical. Libertatea vizibilă a baptismului nu s-a arătat a fi aşa de liberă cum se părea. Mult stimatul de toţi fratele P. i-a povestit prezbiterului despre discuţia noastră şi despre faptul că mă interesez de careva întrebări concrete, după care au discutat şi cu mine, înlăturându-mă de la botez. Pentru mine era important să găsesc adevărul şi nu doream să renunţ de bună voie la adevăr şi să fac voia oamenilor, ca mai apoi să-mi permită să mă botez.

Capitolul IV: „Botezul”

„Botezul” la baptişti, de regulă, avea loc în iaz. Aşa a fost şi de data aceasta. Urmăream cu entuziasm cele ce se întâmplau şi să fiu sincer, această privelişte m-a impresionat. De la început au citit texte din Noul Testament despre botez, apoi cei ce urmau să fie botezaţi, şi-au scos haina de deasupra şi având o haină albă dedesubt, au intrat în apă până la jumătate. Îmi amintesc cum prezbiterul spunea că cei ce se botează trebuie să pună mâinile pe piept precum morţii. După scufundare au ieşit la mal şi unul din fraţi a citit din cartea Faptele Apostolilor capitolul 8, versetele 14-18. Apoi prezbiterul a pus mâna pe capul fiecăruia, pe rând, după care cei botezaţi au fost felicitaţi şi fotografiaţi. Chitind momentul eu m-am apropiat de prezbiter.
– Pot să vă întreb ceva?
– Da, de sigur, – a răspuns el.
– Am citit la fratele nostru Ioan Gură de Aur, că în primele veacuri ale creştinismului, Botezul se săvârşea prin scufundare întreită, precum şi Hristos a spus în Evanghelie: mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (Mt. 28.19), adică, o scufundare era în numele Tatălui, a doua – în numele Fiului, iar a treia – în numele Duhului Sfânt. Dar la noi, de ce doar o singură dată se face scufundarea?
– La noi aşa este primit, – mi-a răspuns cu severitate.
Aşteptam ca să-mi mai spună ceva, dar a tăcut. Atunci am continuat:
– Şi încă ceva. Astăzi, printre cei ce s-au botezat, au fost câţiva oameni care au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă. De ce, ei au fost botezaţi a doua oară? În Scriptură doar e scris: Un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4.5)?
– Da, eu cunosc că ei au fost botezaţi în Ortodoxie, – a spus fratele prezbiter. – Marcu 16. 16 spune: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Pruncii, dar, ce credinţă pot avea? Sigur că nici un fel. Nu-i aşa?
– Da, – am răspuns, – aşa este.
Întorcându-mă acasă, am deschis Evanghelia chiar acolo unde se vorbea despre copii, şi citeam: Atunci au adus la El copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-şi mâinile peste ei S-a dus de acolo (Mt. 19. 13-15).
„Înseamnă că Domnul a poruncit ca copiilor să li se permită să vină la El, – mă gândeam eu, – dar credinţa lor? Copiii au credinţă, dar pruncii nu au. Totuşi, cred-că prezbiterul, are dreptate, probabil”. Iată că, eu iarăşi m-am adresat fratelui nostru Ioan Gură de Aur, marelui propovăduitor al secolului IV, şi am citit: „Precum la iudei tăierea împrejur îi deosebea de celelalte popoare, ca fiind poporul ales de Dumnezeu, la fel şi la noi Botezul prezintă deosebirea şi separarea celor drepţi de cei nedrepţi”.
„Interesant, – m-am gândit, – înseamnă că după părerea lui, tăierea împrejur este prototipul botezului nostru. Dar iudeii îşi tăiau împrejur pruncii în ziua a opta. Înseamnă că ei îi tăiau împrejur pe prunci nu după credinţa lor? Ce fel de credinţă poate avea un prunc de opt zile?”
Am mers la culcare, dar nicidecum nu puteam adormi: gândul că adevărul este undeva prin apropiere, nu-mi dădea linişte. „Care-i adevărul? – mă gândeam eu, – cine are dreptate? Prezbiterul sau Ioan Gură de Aur? Desigur că, trebuie să căutat răspunsul în Sfânta Scriptură, fiindcă doar ea este pentru noi unica autoritate impecabilă.” Ca să mă abat cumva de la acest gând, m-am sculat şi am conectat aparatul de radio. L-am reglat la frecvenţa care ni se permitea să o ascultăm. Spre uimirea mea, se citea Evanghelia următoare: Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au descoperit acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sânt păcatele tale! (Marcu 2. 2-5).
„Stop”, – mi-am zis, înţelegând că am găsit răspunsul pe care îl căutam. Am deconectat radiodifuzorul şi am deschis Evanghelia la acest loc şi am citit cu atenţie: „…văzând Iisus credinţa lor…”. Înseamnă că Domnul la vindecat pe slăbănog nu după credinţa lui, ci după credinţa celor care au descoperit acoperişul casei şi printr-o spărtură au lăsat patul în jos. Iată deci, care este răspunsul! Iudeii îşi tăiau împrejur pruncii nu după credinţa lor, ci după credinţa părinţilor lor. Exact aşa are loc şi Botezul la ortodocşi. Pruncii sânt botezaţi după credinţa naşilor de botez.
Capitolul V: „Euharistia”
Cu toate că aveam îndoieli, continuam să frecventez adunările. Obştea noastră, ca şi multe alte adunări ale baptiştilor se menţineau pe autoritatea prezbiterului, care pe toţi ne ţinea iscusit într-o dependenţă. Îmi amintesc cum odată am vorbit cu o doamnă mai în vârstă, doamna C., care a fost cândva ortodoxă, despre inexactităţile credinţei baptiste şi ea mi-a spus:
– Nu retrăiesc de nimic, fiindcă ştiu că fraţii mă vor înmormânta şi vor face pomană pentru mine. Ce aş mai putea dori?
– Cum ce? – am obiectat eu, – dar raiul? De înmormântat vă vor înmormânta, dar cu ce se va alege sufletul? Sufletul – este mai important.
– Da, ai dreptate, – a spus doamna C., – dar cum să-i las? Ei mi-au săpat în grădină, mi-au făcut reparaţie în casă. Nu-i cuviincios din partea mea.
Da, noi toţi îi suntem datori prezbiterului, de fiecare dată la adunare ne spunea: „Fraţilor, cine este liber săptămâna aceasta; trebuie să-l ajutăm pe un nevoiaş. Iar nevoiaşii suntem noi. Cineva are nevoie să construiască o casă, cineva să scoată cartofii din grădină, cuiva trebuie să-i reparăm automobilul.” Cu alte cuvinte, aşa noi ne ajutam unul pe altul. Totul mergea bine, numai că, de la acest ajutor reciproc, noi deveneam dependenţi de materie în afara adunării şi întrebarea de credinţă rămânea pe locul doi. Şi cu cât mai mult ajutor primeşti, cu atât mai mult se leagă conştiinţa ta de ei şi ieşirea din adunare este văzută ca o trădare.”
Odată la adunare era foarte multă lume. În timpul frângerii pâinii, după ce prezbiterul s-a rugat asupra două pahare cu vin, ele se distribuiau pe rânduri. Într-un păhar, însă, vinul s-a sfârşit şi unora nu le-a ajuns. Aşa ceva se întâmpla deseori, dar pentru prima oară am văzut cum fratele D., fără a se jena, a luat garafa cu vin şi a mers în sală, a turnat vinul în pahare şi a întrebat:
– Nu am scăpat pe nimeni din vedere? Slavă Domnului, vinul şi pâinea nu sânt Trupul şi Sângele Domnului. Noi facem acest lucru doar în amintirea Domnului nostru Iisus Hristos care a pătimit.
După adunare m-am apropiat de el şi l-am întrebat:
– Frate, de ce vorbeşti din afara Scripturii?
– Ce ai în vedere?, – a întrebat el.
– Iată, ai spus că împărtăşirea noastră nu este trupul şi sângele lui Hristos, iar în Evanghelie iată ce scrie: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26. 26-28). Vezi, Domnul nu spune, că este doar o formă, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său.
– Ei, frate, acest lucru este la ortodocşi, iar la noi doar pâine şi vin, – a răspuns el.
Mai târziu am înţeles că el avea dreptate. Într-adevăr, adevăratul Trup şi Sânge, se află doar în Biserica Ortodoxă.

Capitolul VI: „Succesiunea Apostolică”

Am avut ocazia să particip la o discuţie cu fratele T, care era mai în vârstă decât noi şi deseori frecventa adunarea noastră. El a povestit un caz excelent.
– Erau vremuri grele, – îşi amintea fratele. – În anii`40, conducerea ţării ţinea sub control cu mare atenţie faptul ca, credincioşii să nu facă întruniri, dar noi ne adunam în ascuns pe la casele credincioşilor şi făceam întruniri, ne rugam, citeam Cuvântul lui Dumnezeu şi cântam. În general, eram mai mulţi înaintaţi în vârstă, copii şi câţiva tineri. Venise vara şi erau doritori să se boteze, noi însă nu aveam prezbiter. Cum să procedăm? Am început să ne gândim. Ne-am adunat, ne-am sfătuit şi am ales ca prezbiter pe un frate. El nu fusese „hirotonit”, dar noi totuşi îl numeam prezbiter. El a botezat şi a frânt pâinea mai mulţi ani. Acel frate a murit, dar unii din fraţi încă până acum sunt tulburaţi de întrebarea, dacă au fost valabile acele rânduieli care el le-a făcut, fără ca să fie hirotonit?
Atunci noi ne-am adresat cu această întrebare prezbiterului nostru şi acelor fraţi care au citit Biblia de 5 ori.
– No problem! – ne-a răspuns prezbiterul, – principalul e credinţa. Fraţii au ştiut ce fac. În cealaltă lume vom afla adevărul.
Dar eu doream să aflu adevărul încă de aici, din această viaţă, fiindcă Hristos a venit pe pământ anume pentru aceasta şi a adus adevărul deplin, ca noi să credem în El. Mai apoi va fi târziu. Dincolo ne aşteaptă înfricoşătoarea judecată şi de aceea va rămânea doar părere de rău pentru faptul că nu am căutat adevărul aici şi pentru că nu am slujit adevărului, ci minciunii. Precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.(Mt. 7. 22-23)
Între timp, am găsit la librărie, unde lucra sora mea, lista ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse, începând cu timpurile Apostolilor până în prezent. În acea listă lipseau doar ultimii Patriarhi ruşi: Tihon, Serghie, Alexei I, Pimen şi Alexei al II-lea. Am luat lista şi am mers cu ea la prezbiter. Arătându-i acest document l-am întrebat:
– Spuneţi-mi vă rog, noi avem o astfel de listă?
– Nu, – a răspuns el, – noi nu avem astfel de liste. Succesiunea noastră şi hirotonirea se poate săvârşi direct de la Dumnezeu.
– Dar în Sfânta Scriptură se spune că, doar episcopii care au primit dreptul de la Apostoli direct, pot să hirotonească?
Se pare că aceasta a fost ultima picătură de răbdare pe care a avut-o prezbiterul. El nu mi-a răspuns nimic, dar a spus fraţilor, ca ei mai mult să comunice cu mine şi mi-a interzis să citesc orice carte, cu excepţia Bibliei şi a jurnalului „Protestant”.
În aceeaşi zi am întors la librărie cartea „Istoria creştinismului” pe care deja o citisem. Prezbiterul a ordonat ca să fie arsă şi atunci am decis să vorbesc cu un preot ortodox.

Capitolul VII: Protoiereul Grigorie

Într-o seară am mers la o biserică ortodoxă şi m-am adresat oamenilor de la intrare:
– Scuzaţi-mă, eu sunt baptist, aş putea să vorbesc cu preotul?
– Aşteptaţi puţin, mi s-a răspuns cu amabilitate, nu plecaţi. Degrabă slujba se va sfârşi şi părintele Grigorie va discuta cu Dumneavoastră.
Şi atunci am aflat ce înseamnă lupta duhovnicească, despre care înainte nu aveam nicio idee. Şi în genere, la baptişti această temă este evitată, ei nu învaţă cum să lupţi cu gândurile, fiindcă acolo principalul este să crezi că eşti deja mântuit. Dar de această dată, gândurile atât de tare m-au năpădit, încât nu eram bucuros că am venit la o biserică ortodoxă. Năvălind ca o furtună, gândurile îmi spuneau să plec. Ele îl certau pe preot şi pe toţi creştinii ortodocşi. A trecut aproximativ o oră. Eram frânt de oboseală şi, în momentul când am cedat şi mă gândeam să mă retrag, mi-a ieşit în cale părintele. Era înalt şi slab, cu barba puţin căruntă. L-am salutat de la depărtare şi l-am întrebat:
– Mă scuzaţi, se poate să vorbesc cu Dumneavoastră?
– Se poate, mi-a răspuns părintele privindu-mă blajin şi mi-a propus să ne plimbăm prin curtea bisericii.
– Este o cântare a Învierii, cântată de toate confesiunile creştine: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…”. Dumneavoastră cunoaşteţi cine este autorul ei? am întrebat eu.
Preotul a tăcut pentru o clipă, probabil s-a rugat, apoi a spus:
– Acest minunat tropar l-a scris Cuviosul Ioan Damaschin – cel mai mare luminător şi rugător al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în secolul VII în Siria. El a scris mai multe slujbe şi canoane care au intrat în Cultul Bisericii Ortodoxe, dar şi minunata carte „Expunerea exactă a credinţei ortodoxe”. În ea sunt cuprinse toate dogmele credinţei creştine. Slavă lui Dumnezeu, cărţi acum sunt multe! Şi această carte se află în multe librării, magazine bisericeşti, în şcoli duminicale. Dacă doriţi, puteţi să o citiţi.
– În Vechiul Testament, la Ieşirea 20, 4, am continuat eu, sunt aşa cuvinte: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” De ce dar voi aveţi în biserică chipuri cioplite şi vă închinaţi lor?
– Icoanele nu sunt chipuri cioplite şi, cu atât mai mult, idoli, a spus părintele. Din Vechiul Testament noi cunoaştem unele denumiri de idoli: Astarte, Baal, Beelzebul etc. Desigur că idoli pot fi şi patimile omeneşti, dar acest lucru nu are nimic cu icoanele. Dumnezeu ne-a interzis să facem ceva spre închinare, pentru că noi trebuie să ne închinăm, şi Biserica Ortodoxă se închină, doar Lui. Vă amintiţi, tot în Cartea Ieşirii este descris momentul în care proorocul lui Dumnezeu Moise a urcat pe muntele Sinai, iar Aaron şi poporul au rămas la poalele muntelui. Trecuse mult timp şi Moise nu se mai întorcea, iar poporul i-a zis lui Aaron: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră…” (Ieş. 32, 1) Şi Aaron a făcut un viţel de aur – un idol. Pentru acest păcat Dumnezeu a pedepsit poporul. Totodată, dacă ţineţi minte, în aceeaşi carte, la capitolul 25, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă chipuri de heruvimi pe capacul chivotului: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului” (Ieş. 25, 18). Mai mult decât atât, El i-a zis lui Moise: „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieş. 25, 22) Deci, după cum puteţi vedea, sunt chipuri interzise de Dumnezeu şi sunt chipuri poruncite de El Însuşi.
– Acela a fost chivot, am replicat eu, dar la voi pe pereţi sunt picturi.
– Da, şi chipurile de pe pereţi nu sunt făcute din mintea omului, ci cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a spus preotul. În capitolul 26, probabil că vă amintiţi, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă.” (Ieş. 26, 31). La fel şi Solomon, când a construit templul, „a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi din lemn de măslin, înalţi de zece coţi… Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului… Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur”, ca şi ferecătura icoanelor noastre. „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.”(3 Reg. 6, 23-29). Icoana nu este nici Dumnezeu şi nici idol. Dumneavoastră puteţi privi fotografia părinţilor sau a fratelui, sau a surorii, vorbind cu ei în gând. Nu-i aşa?
– Da, am răspuns eu, amintindu-mi cum ne-am fotografiat cu întreaga comunitate după botez.
– Eu cu dumneata suntem acum afară şi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Noi credem că Domnul este în ceruri şi mai credem că El ne aude şi ne vede. Credem că El ne ocroteşte de rele şi de păcat. Noi ne putem ruga în gând, putem cânta şi un tropar. Cântarea ne ajută la rugăciune, la fel şi icoana este o sfinţenie care ne ajută să păstrăm evlavia faţă de Dumnezeu şi dispoziţia pentru rugăciune. Noi nu ne închinăm icoanei, ci lui Dumnezeu, în duh şi adevăr, iar icoana este un lucru sfânt, despre care se spune în Scriptură: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Mat. 7, 6). De aceea, în Biserica Ortodoxă sfintele icoane sunt tratate cu o evlavie deosebită.
Cuvintele părintelui au fost atât de convingătoare, încât nu am avut cu ce să-l contrazic. Şi totuşi, nedorind să mă las de fostele convingeri, l-am întrebat:
– De ce dar atunci în Scriptură Hristos spune: „…vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. (Ioan 4, 21) – prin urmare, nici în biserici, precum faceţi voi?
– Anume în biserici, mi-a răspuns părintele, fiindcă Însuşi Domnul i-a spus lui Solomon, care a construit templul lui Dumnezeu: „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.” (2 Par. 7, 16). Iar în cartea proorocului Isaia spune: „…templul Meu locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele”. (Is. 56, 7). Pe toţi cei drepţi Dumnezeu îi strânge în Arca lui Noe, care este Sfânta Sa Biserică Ortodoxă. Tot ce este în afara ei nu este de la Dumnezeu, ci sunt apele potopului care pregătesc pierzarea sufletelor. Învăţătura lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă, asemenea lui Noe şi familiei lui. Iar cine încearcă să întredeschidă capacul, dorind să adauge la această învăţătură ceva nou, adaugă doar noroi, murdărindu-se pe sine şi pe alţii. Vai de acela! Aşa au procedat şi procedează catolicii. Ei toţi s-au străduit să introducă ceva nou şi de aceea au rămas în afara corabiei. Dar, despărţindu-se de Biserica lui Hristos, ei au ajuns la întunecarea minţii, au declarat infailibilitatea papei de la Roma şi că toate credinţele sunt plăcute lui Dumnezeu, dacă se închină papei.
Aici mi-am amintit de cuvintele unui cunoscut cântec de-al nostru, pe care noi îl cântam uneori la adunări: „Doar o cale spre cer duce, spre pierzare – mii…!” „Da, m-am gândit eu, probabil că Luther a avut dreptate mustrându-i pe catolici, dar de ce el nu s-a întors la Ortodoxie?” Am hotărât să-i pun această întrebare părintelui.
– Dumneavoastră ştiţi cine a fost Martin Luther?
– Acesta a fost un renumit călugăr catolic, care, criticând catolicismul, s-a separat de el şi a întemeiat protestantismul.
– De ce dar el, observând minciunile catolicilor, nu a mers la Ortodoxie?
– Tocmai în aceasta şi stă nenorocirea lui Luther. El nu a căutat biserica adevărată, dar s-a lăsat cuprins de dorinţa de a reforma catolicismul. De aceea a şi căzut într-o înşelare şi mai mare. Protestând împotriva inovaţiilor papale (de aici şi denumirea de protestantism), Luther a respins Sfânta Predanie.
– Dar ce înseamnă Predanie? am întrebat.
– Iată noi acum discutăm. Şi eu vă transmit învăţătura Bisericii. Dacă eu v-aş fi scris, atunci aceasta s-ar fi numit scriere (scriptură), dar întrucât eu nu vă scriu, ci vă vorbesc, acest mod se numeşte predanie (tradiţie). Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a scris nimic, ci i-a învăţat pe apostoli, transmiţându-le din gură în gură, din inimă în inimă. Iată aceasta şi este Sfânta Predanie. Vă amintiţi cum a spus Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21, 25). De aceea Apostolul Pavel ne învaţă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2, 15).
Respingerea predaniei înseamnă respingerea oricărei comunicări. Părinţii îşi educă copiii prin predanie, şi nu le scriu poveţele pe foaie. Deşi se poate şi aşa, dar cred că nici baptiştii nu au astfel de lucruri. Şi prima icoană a Maicii Domnului a fost pictată de Apostolul Luca, dar în Scriptură acest fapt nu este menţionat, pe când Predania ne descrie evenimentul chiar cu unele detalii. Lemnul pe care a fost pictat chipul mult timp slujise drept capac de masă în familia lui Iisus.
– Iată aţi vorbit despre autorul troparului „Hristos a înviat…”, am întrebat eu, ce atitudine avea el faţă de icoane?
– Cuviosul Ioan Damaschin a trăit în timpul iconoclasmului şi foarte mult cinstea icoanele. El apăra cu dârzenie iconografia şi multora le-a întărit evlavia faţă de icoane, fapt pentru care a fost clevetit de duşmanii Ortodoxiei şi aruncat în temniţă. Ca să nu mai poată scrie, i-au tăiat mâna dreaptă şi au atârnat-o în piaţa oraşului, iar pe însuşi Cuviosul Ioan, chinuit de dureri groaznice, l-au adus acasă. Seara, Cuviosul a cerut mâna de la împărat, chipurile să o îngroape. Împăratul i-a ascultat cererea şi a poruncit să i se întoarcă mâna tăiată. Cuviosul, luând mâna, a mers în chilia sa şi a căzut în faţa icoanei Maicii Domnului, rugându-se cu lacrimi: „Preacurată Maică a lui Dumnezeu, iată mâna mea dreaptă, tăiată pentru dumnezeieştile icoane. Roagă-L pe Fiul Tău să mi-o vindece. Şi fie ca mâna mea să scrie mai departe ceea ce Tu singură vei permite spre lauda Ta şi a Fiului Tău, precum şi spre zidirea celor ce cred în El. Dacă Domnul Hristos ne îndeamnă să-i ascultăm pe părinţii noştri, atunci, negreşit, Te va asculta şi pe Tine, fiindcă Tu eşti Maica Lui.”. Rugându-se aşa, Cuviosul s-a aplecat şi a adormit. În vis i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus: „Mâna ta este sănătoasă, lucrează cu ea şi fă-o mai repede pană de scriitor.” Cuviosul s-a trezit şi a văzut că mâna lui este din nou sănătoasă. Numai că în locul tăierii a rămas, ca un fir de aţă roşie, un semn, pentru confirmarea minunii. În memoria acesteia, Cuviosul Ioan a pictat o icoană a Maicii Domnului, numită „Triherusa”. Copiile acestei icoane se află în multe biserici. Şi în biserica noastră este una.
– Dar cum a fost oprită lupta împotriva icoanelor? am întrebat eu.
– În anul 787 a avut loc Sinodul al VII-lea Ecumenic, la care au participat episcopi, preoţi şi diaconi din diferite ţări. Sinodul i-a dat anatemei pe toţi iconoclaştii şi a restabilit cultul icoanelor. Tot la acest sinod a fost stabilită şi sărbătoarea Triumful Ortodoxiei, care mereu se prăznuieşte în prima duminică a Postului Mare. La această sărbătoare, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, se săvârşeşte cinul anatemizării.
– Dar ce înseamnă aceasta?
– Vă amintiţi, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 9). Sub anatemă se află toate învăţăturile şi mărturisirile greşite care s-au abătut de la adevărul Ortodoxiei. Mulţi protestanţi binevestesc, se ostenesc, dar în realitate propovăduiesc altceva decât ceea ce învaţă Biserica Ortodoxă. Ei trebuie să ştie că sunt în afara Bisericii şi sub anatemă.
Aici dialogul nostru s-a întrerupt. Părintele a fost chemat să împărtăşească un om aflat pe moarte.
– Iertaţi-mă, a spus părintele, îmi pare rău, dar nu pot continua discuţia cu Dumneavoastră. Trebuie să plec. Mai veniţi pe la noi, voi fi bucuros de întâlnire. Vă recomand să citiţi cartea „Arma adevărului” de Nikolai Varjanski.

Capitolul VIII: În căutarea adevărului

Am venit acasă şi am început să mă rog: „Doamne, Tu mă vezi pe mine, oaia Ta rătăcită. Ajută-mă să mă lămuresc. Descoperă-mi adevărul, arată-mi unde îl pot găsi. Dacă Biserica Ortodoxă este cea adevărată, iar baptiştii, bunii mei prieteni, se rătăcesc, atunci ajută-mă să înţeleg Ortodoxia şi să devin ortodox. Şi dacă nu e aşa, întăreşte-mă în baptism şi ruinează-mi îndoielile. Am înţeles un lucru – că pur şi simplu a crede în Tine, Doamne, nu este suficient pentru mântuire, fiindcă şi diavolii cred şi se cutremură. (Iacov 2, 19). Trebuie să fiu în Biserica adevărată şi unică, cea întemeiată de Hristos. Ajută-mă, Doamne, să aflu care este ea.”
Altă dată, venind la biserică să discut cu preotul, m-am oprit afară, lângă uşă, şi am început să cânt cu semivoce o cântare.
Lângă mine se juca o fetiţă de vreo cinci ani, poate şi mai mică. Ea sărea în pridvor de pe o treaptă pe alta. Şi iată că din biserică a ieşit preotul, îmbrăcat în rasă neagră, iar fetiţa, văzându-l, îndată s-a înviorat. Ochii ei albaştri au strălucit de bucurie şi ea a alergat spre preot spunându-i:
– Unchiule Iisus, unchiule Iisus, exclama ea cuprinzându-i picioarele, dacă ai şti cât de mult Te iubesc!
Preotul s-a aplecat, a mângâiat-o cu gingăşie pe cap şi ia dat o bomboană, iar fetiţa, radiind de fericire, a alergat la mama ei şi i-a arătat bomboana.
– O cunoaşteţi? l-am întrebat pe părinte.
– Nu, mi-a răspuns, văd acest copil pentru prima dată în viaţă. Copiii Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl simt mai bine decât noi, maturii. Deseori observ acest lucru. Şi noi trebuie să ne îngrijim ca în simplitatea inimii să fim fii ai lui Dumnezeu.
După a doua întâlnire cu preotul am început să înţeleg că devin ortodox.
– Ei, a venit timpul să vă pregătiţi pentru primirea botezului în Biserica Ortodoxă, mi-a spus părintele.
Răspunsurile lui erau mai convingătoare decât cele ale prezbiterului nostru, care ne-a spus cândva că în bisericile ortodoxe preoţii tămâiază cu cădelniţa şi, de la fumul acela, multora li se face rău.
– Nici într-un loc din Sfânta Scriptură nu este vreo indicaţie despre tămâiere, a spus prezbiterul, ei îşi cădesc idolii lor.
I-am spus acest lucru preotului, iar el a zâmbit şi mi-a zis:
– Cum nu este? Sfânta Scriptură indică direct acest lucru. În Cartea Ieşirii se spune: „Pe el Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam” (Ieş. 30, 7-8). Iată că şi în bisericile noastre se aprind candele şi se tămâiază. Cât despre faptul că unora li se face rău de la tămâiere, probabil că acesta e un semn de demonizare. Cum se spune în popor: „se teme ca dracul de tămâie”. Nu demult, în Lavra Sfântului Serghie s-a întâmplat un astfel de caz. A venit o delegaţie din America, iar unui oarecare ieromonah Adrian, rugător către Dumnezeu, i-au poruncit să-i întâlnească şi să-i ghideze. Menţionez că el este un părinte cu viaţă duhovnicească înaltă, face rugăciuni de izgonire a demonilor şi mulţi îl cinstesc ca pe un stareţ.
Şi iată că a ieşit părintele Adrian să întâlnească delegaţia, dar o femeie, care era printre oaspeţi, protestantă, după cum s-a aflat mai târziu, văzându-l pe stareţ, a căzut în patru labe şi a început să latre ca un câine. Urla răguşit şi înjura într-o rusă stâlcită. Diavolii doar nu-i iubesc pe sfinţi, de aceea au şi chinuit-o pe sărmana femeie. Dar părintele nu prima dată avea de a face cu demonizaţi. El s-a rugat, a însemnat-o cu semnul crucii şi demonul a ieşit din femeie. Ea a căzut inconştientă. Nimeni din delegaţie nu a înţeles ce a fost. Dar femeia ceea era o persoană importantă. Ce-i drept, în acest lucru nu e nimic de mirare, doar şi Martin Luther a fost demonizat.
– Cum aşa, demonizat? am întrebat eu.
– Aceasta nu este o născocire, a spus părintele Grigorie şi m-a condus la casa paznicului bisericii. Acolo el a scos din geanta sa o carte şi mi-a dat să citesc următorul pasaj.
„Odată, când se citea în biserică pericopa evanghelică despre demonizatul mut, fratele Augustin Martin Luther, cu faţa denaturată de spaimă a strigat: «Eu nu sunt el! Nu sunt el!» Şi a căzut jos fără simţire, ca lovit de trăsnet.”
– Desigur, am putea spune că aceasta a fost doar o întâmplare şi nicidecum demonizare, dar, dacă citim mai departe, imaginea devine clară. Deci ascultaţi: „Numele lui Iisus mă înspăimânta şi, când priveam la cruce, vedeam un fulger… În inima mea aveam îndoială, frică şi o dorinţă tainică de a-L urî pe Dumnezeu… Nici duşmanilor mei nu le-aş dori să sufere cum sufăr eu… Uram dreptatea lui Dumnezeu, mă revoltam şi cârteam împotriva Lui…”.
Părintele a închis cartea şi a spus:
– Asta a scris însuşi Luther. După cum vedeţi, starea lui sufletească nici pe departe nu era în regulă. Altădată, aflându-se în aceste stări chinuitoare, lui Luther i-a venit o idee, care a devenit baza învăţăturii lui: „Neprihănirea lui Dumnezeu este neprihănirea mea, iar păcătoşenia mea este păcătoşenia lui Dumnezeu” (Tu es justitia mea, ego autem peccatum tuum). Adică trebuie să-mi insuflu că sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenia mea, iar păcatele mele aparţin lui Dumnezeu. Această îndreptăţire inventată de Luther a şi devenit „dogma” principală a protestanţilor. Tocmai de aceea ei se consideră a fi sfinţi şi mântuiţi. Mai mult decât atât, ei inventează capcane pentru adepţii lor, de exemplu, spunând: „Există multe ispite, şi când vă spune cineva că nu credeţi corect, aceasta tot este o ispită.” Iată de ce e de ajuns ca cineva dintre ei să audă critici asupra protestantismului, că îndată se şi porneşte mecanismul codării: „Dacă cineva spune că credinţa noastră nu e mântuitoare, atunci este evident că prin acela vorbeşte duhul diavolului.” Şi astfel omul devine un zombi, nefiind în stare să caute adevărul. Această practică de codificare a gândirii oamenilor o au mulţi sectanţi.

Capitolul IX: Biserica este una

Eu am încetat să merg la adunările baptiştilor, ei însă nu m-au lăsat. Aproape în fiecare zi venea cineva la mine acasă, iar odată au venit chiar câteva persoane.
– De ce nu frecventezi adunările, m-au întrebat fraţii, ai vreo problemă?
– Problema este una, am răspuns eu, mântuirea sufletului. Trebuie clarificate toate nedumeririle. Pentru mântuire este puţin doar să citeşti Biblia şi să crezi că Hristos S-a născut, a pătimit şi a înviat. Dacă eu vă voi spune adevărul, voi veţi zice că sunt demonizat şi nu mă veţi asculta. Doar aşa ne învăţa prezbiterul: „Dacă cineva vă va spune că nu sunteţi mântuiţi, să ştiți că prin acela vorbeşte diavolul.”
– Spune, au zis fraţii, noi ştim că tu nu eşti diavol şi te vom asculta.
– Bine, am început eu. În Scriptură se spune: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16, 16). Dar oamenii pot crede diferit! Cineva crede într-un fel, iar altcineva crede altfel. De aceea eu m-am rugat şi am meditat mult asupra faptului cum totuşi să cred ca să mă mântuiesc. Am înţeles că mântuirea şi credinţa pot fi în Adevărata şi Unica Biserică, întemeiată de Însuşi Hristos. Eu nu sunt de acord cu mai multe învăţături ale baptismului şi, de aceea, am hotărât să nu mai frecventez adunările. Voi învăţaţi că Biserica Primară s-a abătut de la adevăr, s-a rătăcit şi s-a dezbinat în mai multe biserici mici. De unde aţi luat această învăţătură? Biblia nu spune aşa ceva.
– Adevărul este multilateral, iar Dumnezeu este Atotprezent, a răspuns fratele K., şi în fiecare confesiune există oameni care se mântuiesc.
– Eu nu pot fi de acord cu această părere, le-am spus. Unde este scris despre aceasta? Dacă adevărul se amestecă câtuşi de puţin cu minciuna, acesta nu este adevăr. Adevărul mereu este unul. Adevărul nu se schimbă după circumstanţe sau timp. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iar despre faptul că adevărul este multilateral, probabil, aţi citit într-o broşura ecumenistă americană.
– Da, aşa este, a răspuns fratele K.
– Nu se poate să fii de acord cu ceea ce e scris acolo. Oare chiar porţile iadului să fi biruit Biserica lui Hristos? Oare chiar Duhul Sfânt să se fi divizat?
– Nu, m-a susţinut fratele K.
Atunci eu am luat caietul cu versete extrase din Biblie şi am început să citesc:
– Hristos a venit pe pământ şi a adus o singură învăţătură adevărată: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.” (Ioan 7, 16) şi a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18). Iar cei care zic că Biserica lui Hristos s-a dezmembrat tăgăduiesc cuvintele lui Hristos. Dar aceasta este o hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar cuvintele despre unitate rostite de Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21) nu sunt despre unitatea dintre adevăr şi minciună, fiindcă ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14). Aceste versete vorbesc despre unitatea în Adevăr, adusă de Hristos pe pământ, pe care Biserica a păstrat-o, o păstrează şi o va păstra până la sfârşitul veacului. În ziua a cincizecea de la Înălţarea la cer a Mântuitorului, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra unei singure Biserici. Alte biserici atunci nu existau. Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Iată ce putere a dat Hristos preoțimii Bisericii, care, după cum vedeţi, la baptişti ea pur şi simplu nu există. Această putere rămâne doar în Taina Spovedaniei din Biserica Ortodoxă.
Nu întâmplător, în secolul X, cneazul Vladimir, alegându-şi credinţa, s-a oprit la Ortodoxie. Unii îl învinuiesc de faptul că a creştinat Rusia cu forţa, dar eu am citit unele documente istorice care au combătut această calomnie, ridicată de diavol asupra înţeleptului cneaz, care s-a botezat pe sine şi toată casa sa. Vladimir însuşi a crezut şi s-a botezat în oraşul Korsun, iar apoi a poruncit ca toate slugile sale adevărate să se adune pe malul râului Nipru: „Cine nu va veni dimineaţă la râu, bogat sau sărac, cerşetor sau lucrător, nu-mi va mai fi prieten”, era scris în mesajul cneazului Vladimir. Auzind despre această chemare, oamenii mergeau cu bucurie, zicând: „Dacă acest botez nu ar fi ceva bun, atunci nu l-ar fi primit nici cneazul şi nici boierii.” Şi iată că, în faţa tuturor, erau distruşi idolii. Erau tăiaţi şi arşi în foc, iar idolul Perun, cu cap de argint, din porunca cneazului, a fost legat de cal şi târât în râu. S-ar părea că poporul ar fi trebuit să se răscoale, nesuferind această profanare, dar totuşi, în loc de răscoală, a avut loc Botezul Rusiei. S-a botezat cneazul Vladimir şi toată casa lui. Iată cum s-a rugat cneazul: „Dumnezeule, Care ai creat cerul şi pământul, caută la aceşti oameni noi şi dă-le cuget să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, precum Te-au cunoscut ţările ortodoxe. Întăreşte în ei dreapta credinţă, iar pe mine ajută-mă, Doamne, să înving duşmanul cu nădejdea în Tine.” Aşa a avut loc creştinarea Rusiei. Iar de protestanţi şi de baptişti nici nu se auzea pe atunci. Ei, dragii mei, a fost forţată creştinarea?
– Se pare că nu, a răspuns K.
– „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10, 16), le-a spus Domnul apostolilor, care, la rândul lor, au hirotonit preoţi şi episcopi. Succesiunea apostolică în Ortodoxie este scrisă până în zilele noastre. Dar istoria baptismului unde este? Unde îi este ierarhia? Ea nu există. La adunare, nouă ni s-a spus că baptismul începe de la Ioan Botezătorul, dar mai departe? Iar mai departe a fost Biserica, care mai apoi s-a scindat în romano-catolici şi ortodocşi. Rău fraţilor, e foarte rău că noi nu ne interesăm de adevăr. Hristos însă ne-a prevenit, spunând: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.” (Matei 24, 4-5).
Ortodocşii nu s-au abătut de la adevăr. Ei întotdeauna au păstrat şi au luptat pentru credința dată sfinților (Iuda 1, 3). Astfel, la Sinoadele Ecumenice ucenicii Apostolilor au adoptat Crezul, în care este exprimată pe scurt toată învățătura Bisericii. Or, Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit, spunând: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos.” (Matei 23, 8). Cu aceste cuvinte Domnul le-a spus ucenicilor Săi să nu învețe nimic de la sine, dar numai ceea ce au învățat de la El. Pentru că cel care propovăduieşte propria învățătură este învățătorul, iar cel care învață ceea ce a învățat de la Altul este discipolul Învățătorului. De aceea, sfinții au interzis strict să se propună ceva nou sau să se trunchieze învățătura existentă a Bisericii. Iar pe cei care vor îndrăzni să adauge sau să scoată ceva din Simbolul de Credință sfinții i-au dat anatemei. Catolicii însă, în secolul IX, au adăugat la Crez termenul Filioque, adică expresia şi de la Fiul, fapt pentru care au şi fost acuzați de abatere de la adevăr de patriarhii ortodocşi răsăriteni. Dar papa, dorind să-şi legitimeze puterea asupra Bisericii, a ordonat tuturor Bisericilor locale de Răsărit să se supună Romei şi să recunoască faptul că papa este vicarul lui Dumnezeu pe pământ, cuvântul lui este lege, iar el poate totul, chiar şi să schimbe Scripturile. Desigur că nimeni dintre oamenii cu mintea sănătoasă nu a acceptat aceste absurdități, iar în 1054 Papa Leon al IX-a, în stare de furie, l-a blestemat pe Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie şi pe toți care nu se supuneau autorității papale. În urma acestui fapt, s-a produs lepădarea completă şi irevocabilă a catolicilor de adevărul Ortodoxiei.
Am făcut o pauză. Toți ascultau discursul meu cu mare interes şi atenție, pentru că nu cunoşteau istoria şi, pe lângă acestea, prezbiterul nostru ne interzicea să citim cărți „străine”.
– Și ce a fost mai departe? a întrebat curios fratele V.
– La scurt timp după aceea, Papa Urban al II-lea, în 1095, la Conciliul de la Clermont a chemat întreaga lume catolică la o cruciadă spre Est. Un an mai târziu, catolicii din Franța, Germania, Anglia, Scandinavia, Italia şi Spania s-au pornit spre Constantinopol şi Ierusalim. Masacrele, alternate cu slujbe catolice blasfematoare, dovedeau intențiile lor meschine. Însă mulți latini înțelegeau că săvârşesc nelegiuiri, mai ales că nu putea să nu-i mustre conştiința. De aceea, papa „fără de păcat” a introdus vânzarea de indulgențe şi, din acel moment, orice păcătos, cumpărând indulgențe, chipurile primea iertarea celor mai teribile păcate. De la această erezie s-a răspândit desfrâul şi violența.
Văzând răutatea şi înşelăciunea lumii occidentale, călugărul catolic Martin Luther (1483-1546), profesor de studii biblice la Universitatea din Wittenberg, s-a răzvrătit împotriva papei. În septembrie 1517 el a atârnat pe poarta Castelului Wittenberg o placă cu 95 de teze împotriva papalității. Astfel a început protestantismul.
Dar intenția nobilă a lui Luther nu s-a încununat de succes, pentru că el nu a căutat Biserica pe care Domnul a întemeiat-o şi pe care porțile iadului nu o vor birui. Luther a devenit un propovăduitor al noii doctrine dinafara credinței romano-catolice şi a celei ortodoxe. Criticând şi încercând să dezrădăcineze papalitatea, el a distorsionat adevărul şi a suprimat Sfânta Tradiție. De la Adam până la Moise nu a existat Scriptura. Dar Sfânta Tradiție a existat de la începuturi şi, în toată deplinătatea, se păstrează în Biserica Ortodoxă. Luther însă nu s-a întors la Ortodoxie, dar a început să creeze o nouă învățătură, proprie. Vă amintiți cum apostolul Pavel a poruncit să fie dat anatemei chiar şi îngerul din cer, dacă ar vesti altă evanghelie.
Cea mai gravă rătăcire a catolicilor este infailibilitatea papei, absolut contrară Scripturii, care spune că toți au păcătuit (Rom 5, 12). „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8). Însă Luther a agravat această abatere, recunoscând sfințenia nu doar a unui singur om, ci a tuturor adepților săi.
Baptiştii au ritualul pocăinței. El se săvârşeşte o dată şi gata. Iar în Ortodoxie – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Îmi amintesc cum odată, la adunare, am ieşit în mijlocul sălii cu lacrimi şi cu rugăciunea vameşului, dar am plecat de acolo fariseu. Noi trebuie să ne pocăim continuu, pentru că aceasta este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu. El ne cheamă la pocăință. Și numai sentimentul de pocăință îl face pe om smerit. Domnul spune: „…supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5, 5).
– Știi, a spus fratele K. Îmi amintesc cum am plecat odată în centrul raional, iar acolo la adunare au venit câțiva tineri ortodocşi. La început noi am crezut că sunt seminarişti, dar pe urmă ne-am dat seama că nu era tocmai aşa. Ei aproape că nu cunoşteau Scriptura, dar au început să polemizeze cu noi. Unul dintre ei a spus că el este păcătos şi m-a întrebat dacă mă consider păcătos sau nu. I-am spus că am fost cândva păcătos, dar deja m-am pocăit şi nu mai am păcate. El a râs. L-am întrebat de ce râde, iar el a răspuns că râde de mândria demonică şi m-a întrebat:
– Deci tu crezi că eşti sfânt?
– Da, i-am răspuns serios.
– Spune-mi sincer, tu nu ai gânduri de poftă la vederea unei fete frumoase?
Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că a nimerit în cel mai dureros loc al meu, de aceea am tăcut, dar sora S., care stătea nu departe de noi, s-a implicat în discuție şi a spus:
– Nu, frate, el nu are astfel de gânduri.
– Asta da! s-a mirat el, şi tu chiar deloc-deloc nu păcătuieşti?
– Nu, i-am răspuns un pic jenat.
– Iartă-mă, dar nu te pot crede, a afirmat fratele ortodox. Înseamnă că faci numai fapte bune?
– Da, i-am răspuns.
– Și ce fapte faci? a întrebat el.
– Vizitez împreună cu frații spitale, îi ajut pe cei nevoiaşi, cânt în cor…
– Ei, iată că ai şi păcătuit, m-a întrerupt tânărul ortodox.
– Cum am păcătuit? am întrebat mirat.
– Domnul a spus să nu trâmbiţăm despre faptele noastre bune, dar tu te lauzi în fața mea cât eşti de virtuos.
Îmi amintesc că atunci m-am supărat tare pe acel tânăr, dar pe urmă am meditat mult asupra spuselor lui şi am ajuns la concluzia că are dreptate. Eu doar păcătuiesc. Fie că nu comit cine ştie ce păcate grele, dar oricum uneori judec pe cineva sau mă irită ceva, alteori chiar pot fi şi brutal.
– Slavă lui Dumnezeu, am spus. În aceasta şi constă eroarea lui Luther: spunând că e destul să te pocăieşti o dată şi pe urmă poți păcătui în voie, numai crede că eşti deja mântuit. Dar trebuie să ne pocăim de toate păcatele noastre. De îndată ce păcătuim, trebuie să mergem la spovedanie şi să ne pocăim. Însă diavolul l-a distrus pe Luther pentru că el a lăsat pocăința şi s-a dat drept învățător, încetând a fi ucenic. „Tu eşti eliberatorul creştinismului”, i-a spus într-o zi cineva. „Da, a căzut de acord Luther, aşa este.” Dar „eliberarea” lui a fost o amăgire. Luther se considera un tăietor de lemne, care a trasat o cale prin desişul pădurii, însă, din păcate, această cale nu a dus la învățătura lui Hristos, dar în direcția opusă. „Eu singur nu ştiu ce duh m-a copleşit”, scria Luther. „Marele nostru profet, sfântul apostol Martin” – aşa a fost numit el la începutul reformei, iar mai apoi – „tatăl rău din Wittenberg”.
– Dar poate Luther, trăind în Occident, nu ştia despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană? a întrebat fratele G.
– Eu tot aşa mă gândeam la început, dar pe urmă am găsit o carte în care am citit despre atitudinea lui Luther față de Ortodoxie. „Nici Sinodul de la Niceea, nici primii părinți ai Bisericii, scria Luther, nici vechile comunități din Asia, Grecia, Africa, nu erau supuse papei. Și acum, în Răsărit, există creştini adevărați, ai căror episcopi nu se supun papei.” El a scris acestea despre Biserica Ortodoxă. Luther mai era indignat de faptul că catolicii nu-i cinstesc nici pe sfinții mucenici răsăriteni. „Oare nu este o nedreptate flagrantă să fie exclusă din biserică şi chiar din Cer această mare mulțime de mucenici şi sfinți, cu care s-a proslăvit timp de paisprezece secole Biserica Răsăriteană?!”, scria Luther.
– Cum, Luther îi cinstea pe sfinți? s-a mirat sora L.
– După cum vedeți. Apostolul Pavel a spus: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7). Iată că Biserica Ortodoxă îşi aduce aminte. Alcătuieşte viețile sfinților, le pictează icoane, îi prăznuieşte. Precum au fost stabilite sărbătorile Vechiului Testament în memoria vechilor sfinți şi evenimente legate de ei, tot aşa şi sărbătorile Noului Testament se prăznuiesc în memoria evenimentelor din Evanghelie şi a sfinților plăcuți lui Dumnezeu.
– Dar aşa s-ar putea şi din sfinți să-ți faci idoli, a ripostat sora L.
– Da, s-ar putea. Și în venerarea icoanelor, şi în venerarea Maicii Domnului şi a sfinților există pericolul apariției unui cult păgân. Dar existența acestui pericol nu înseamnă că venerarea trebuie respinsă complet. Unii îşi ies din minți de la rugăciune, dar nu putem din această cauză să interzicem rugăciunea. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu riscă să fie neîndeplinită. În aceasta şi constă voința liberă a omului. Putem îndeplini, dar putem şi încălca. Tot aşa e şi cu sfinții: putem să-i pomenim cu evlavie şi să le urmăm credința, cum face Biserica Ortodoxă, şi să le cerem rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, pentru că la Dumnezeu toți sunt vii. Și putem, ca şi sectanții, să ajungem la nebunie şi să ne cinstim mentorii ca pe nişte zei.
– Dar de ce ortodocşii citesc rugăciuni compuse de sfinți, şi nu se roagă la Dumnezeu cu propriile cuvinte? Doar cu părinții nu vorbim de pe foaie sau din cartea de rugăciuni, ci ne adresăm simplu, cu propriile cuvinte. Aşa trebuie să ne adresăm şi lui Dumnezeu, a spus fratele G.
– Nu e chiar aşa, am spus. Imaginează-ți că cuvintele tale spuse în rugăciune sunt muzică, adică improvizație. Știm cu toții că tu cânți foarte bine la vioară. Nu-i aşa?
– Da, a spus G.
– Spune-mi, ai luat vioara în mână şi imediat ai început să improvizezi?
– Desigur că nu.
– Ce ai făcut mai întâi?
– Am cântat game, arpegii, exerciții, compoziții.
– Și apoi?
– Apoi lucrări clasice. Opere ale compozitorilor celebri.
– Și doar atunci ai învățat să improvizezi. Nu-i aşa?
– Da, a răspuns fratele G.
– Iată aşa e şi în rugăciune. Înainte de a vorbi cu propriile cuvinte, trebuie să ne învățăm să ne rugăm cu rugăciunile cu care s-au rugat sfinții lui Dumnezeu. Doar şi Hristos ne-a poruncit: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate; deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru…” (Matei 6, 7-9).
Nici Luther nu a început imediat să se roage cu cuvintele sale, dar la început citea din cartea de rugăciuni. Limba latină este foarte complicată şi neînțeleasă, nu ca cea slavă bisericească.
– Dar de ce în Biserica Ortodoxă slujbele se țin în limba slavonă, şi nu în rusă? a întrebat fratele K.
– Slavona bisericească este o limbă liturgică. Iată, de exemplu, tu, când te afli acasă, îmbraci capotul şi încalți papucii, dar oare la adunarea de rugăciune vei pleca cu această ținută?
– Bineînțeles că nu, a spus K. Eu mă strădui să mă îmbrac mai cuviincios. Doar plec să mă rog lui Dumnezeu.
– Aşa şi în domeniul lingvistic există o diferență – limbajul familiar, în care comunicăm acasă, la piață şi în genere în viața de zi cu zi, iar slavona bisericească este limba în care vorbim cu Dumnezeu.
Frații mei iubiți, trebuie studiată nu doar Biblia, ci şi istoria Bisericii. Probabil, ați auzit că în America, câteva mari comunități protestante au trecut la Ortodoxie. Mai întâi, ele au studiat aprofundat istoria creştinismului din timpurile apostolice şi, cercetând-o în cele mai mici detalii, au părăsit falsa doctrină protestantă şi au primit botezul de la un preot ortodox. Deoarece Adevărul este unul!
M-am uitat la ceas. Am constatat că nu am observat cum a zburat timpul. Luându-şi rămas bun, oaspeții mei, vădit tulburați, au plecat acasă.

Călugărul ANASTASIE
„Pravoslavnii Crest”, N:7, 8 (31, 32) 2011.
Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav BODAREV,
adaptarea textului de Preot Mihail BERESTEAN

Profetii despre Antihrist

Autor: Skartsiuni Dimitriu

 

Cuvant inainte la editia romaneasca

Cartea „Profetii despre Antihrist” a fost pusa in circulate pentru prima data in iulie 1990. In mai putin de doua luni de la tiparire a fost epuizata, ceea ce a dus la reeditarea ei. Cererea de carte a credinciosilor nostri ne-a obligat s-o traducem si s-o editam. Ea a primit foarte multe aprecieri din partea multor episcopi, stareti, preoti si teologi.
Am tradus aceasta carte pentru credinciosii romani, intrucat o socotim binevenita pentru informarea iubitilor nostri cititori despre planurile satanice care sunt puse in aplicare, de multa vreme, de catre masonerie si sionismul international.
Intreaga activitate antihristica, anticrestina, astazi este raspandita in toate mediile, in toate tarile, prin toate mijloacele, de catre satanica miscare, cunoscuta sub numele de, miscarea New Age (Noua Era). Se incearca distrugerea acestei lumi si crearea unei lumi noi, a unei noi ere. Nu prin puterea lui Dumnezeu, ci prin puterea omului. Cu alte cuvinte omul stapanit de mandria lui Lucifer cauta sa ia locul lui Dumnezeu.
Nimic din ceea ce se petrece in lume nu este intamplator. Omenirea cauta sa se sinucida. Goana dupa inavutire, dupa lux si destrabalare a dus omenirea in pragul dezastrului.
Exploatarile irationale ale resurselor naturale, poluarea care a atins cote inexprimabile, inarmarile fara masura au pus in pericol viata pe pamant. Pe de alta parte, desfraul fara margini si rautatea diabolica, care a pus stapanire pe unii din oameni, duce la degradarea firii umane, pana la indobitocire.

Omul a innebunit, omul s-a indracit.

Exista o organizatie secreta care conduce lumea din umbra. Aceasta isi exercita influenta asupra lumii prin magie si folosirea puterilor demonice. Sunt sionistii! evreii care in ascuns pregatesc venirea lui Antihrist. De sute de ani, prin masonerie, se lupta pentru schimbarea traditiilor crestine. Au rupt Biserica si au faramitat-o in mii si mii de secte. Si au reusit sa schimbe legile firii, lasate de Dumnezeu, cu legi omenesti sau mai bine zis diavolesti.
Statul ca si partidul sunt o idee. Sunt mijloace de subjugare a omului. Statul a devenit in mana lor un mijloc de asuprire, de inrobire pana la indobitocire a oamenilor. Legile dupa care se conducea societatea reflectau legea firii lasata de Dumnezeu omului. Dar acum aceasta lege lasata de Dumnezeu a fost si este inlocuita prin legi omenesti de inspiratie demonica.
Au nascocit povestea cu „drepturile omului” ! Care drepturi ? Drepturile evreilor. Dreptul de a fi privilegiati in toate statele, de a da legi, de a executa legi si de a judeca dupa aceste legi pe crestini!
Iata ce sunt drepturile omului. Dreptul de a-i lasa pe ei sa-l instaleze pe Antihrist, dreptul de a subjuga lumea intreaga. Dreptul de a avorta, de a te destrabala, de a fura fara scrupule pe semenul tau, intr-un cuvant de a te impotrivi lui Dumnezeu. Cui folosesc aceste drepturi ? Noua credinciosilor in nici un caz.
Incredibil, dar adevarat. Lumea este in mana evreilor sionisti, pentru ca finantele lumii sunt in mainile lor, iar omul are slabiciune la ban. Cu banii cumpara tot, chiar si sufletele oamenilor. Cati nu sunt aceia care se leapada de credinta pentru niste bunuri materiale sau bani ? Unde nu reusesc cu banul folosesc santajul, iar unde nu merge nici cu santajul folosesc crima.
De aceea si merge lumea din rau in mai rau, pentru ca dreptatea lui Dumnezeu a disparut dintre oameni. Dumnezeu nu a parasit lumea, ci omul L-a parasit pe Dumnezeu, in favoarea placerilor omenesti. Noi, cei credinciosi, nu trebuie sa ne descurajam, ci sa ne rugam mai mult la Dumnezeu ca sa ne pazeasca si sa ne intareasca in aceste vremuri grele de ispita.
Sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu prin post rugaciune si priveghere; sa lasam pacatele si sa urmam virtutea, iar Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne intareasca. Nu trebuie sa ne inchipuim ca putem sa scapam de ispite si de necazuri, dar trebuie sa ne pregatim pentru a le infrunta si a le rezista. Suntem datori sa ne informam si sa informam, la randul nostru, si pe altii despre planurile demonice ale slugilor lui Antihrist, pregatite pentru subjugarea lumii.
Nu putem schimba destinele lumii dar putem sa le controlam pe ale noastre. Chemam ajutorul Preasfintei Treimi ca si editia aceasta sa contribuie la trezirea duhovniceasca a ortodocsilor, a fratilor nostri care au nevoie de sprijin in aceste zile pe care le traverseaza omenirea.

Cuvant inainte

Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire, nu-l lasa in voia soartei, ci-l calauzeste prin pronia Sa. El S-a descoperit pe Sine in toate evenimentele pe care le va face in viitor si care privesc mantuirea sufletului lui.
Dumnezeu a descoperit evenimentele ce vor veni ca sa indrume pe om prin profeti, prin Iisus Hristos, prin Apostoli precum si prin alti barbati sfinti ai Bisericii. Unele profetii s-au implinit, altele se implinesc in zilele noastre si altele se vor implini in viitor, astfel incat sa luam masurile noastre de crestini ca sa nu facem jocul planurilor ateilor, antihristilor si profetilor mincinosi. Toate profetiile sunt formulate in Vechiul si Noul Testament si in alte scrieri ale Parintilor si scriitorilor Bisericii noastre, in care omul poate descoperi adevarul, dar remarcam fenomenul trist ca multi dintre noi recurg pentru a afla adevarul la vrajitorie, la magie, la ghicitul in carti,la horoscop si la alte mijloace ale Satanei, care ademenesc si inseala pe naivi. De asemenea, multi dintre noi, cu credinta slaba dar si ignoranti, nu dau atentie profetiilor care vorbesc despre evenimentele care vin, ca sa fie pregatiti sufleteste si de nezdruncinat moral in greutatile care vor urma. Astazi incet-incet interesul crestinilor si in special al tinerilor, – asa cum ne descopera profetiile -, se limiteaza la prezent, dupa cum ne arata „semnele vremii”(Mt.l6,3).
Dorim ca cel care studiaza progresul tehnologiilor moderne, sa studieze „semnele vremurilor” si profetiile Sf.Scripturi, pentru evenimentele ce vor veni si pentru venirea amagitorului Antihrist, si pentru a doua venire a Domnului nostru, ca poate se vor trezi in ultimul moment si-si vor reveni duhovniceste.
Pocainta si revenirea la Mantuitorul Hristos, cat si rugaciunea si privegherea duhovniceasca, trebuie sa fie cea dintii grija a noastra, „caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul” (Mc.8,36).

Invierea Domnului, 1990, Skartsiuni Dimitriu

A. PROFETI SI PROFETII

Darul profetirii

„Si fiecaruia se da aratarea Duhului, spre folos. Ca unuia i se da, prin Duhul Sfant, cuvant de intelepciune … unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie ” (I Cor.12,7-10).

Oamenii, decat sa se consacre memorarii inutile a numeroaselor cunostinte stiintifice sau politice, mai bine ar studia, spre ajutorul si folosul lor, profetiile Vechiului si Noului Testament, precum si multe din profetiile sfintilor Bisericii noastre. Profetiile contin adevarata cunoastere, deoarece ele marturisesc pe Acelasi Dumnezeu, Care a descoperit cele viitoare pentru ca sa-i ajute pe oameni, pentru ca sa-i pregateasca si sa-i apere ca sa nu fie inselati prin lucrarile Satanei si ale lui Antihrist. Asadar profetiile contin, fara greseala, voia lui Dumnezeu, fapt adeverit, deoarece Dumnezeu nu minte. Dovada ca toate profetiile cu privire la persoana lui Hristos, despre nastere, rastignire, Inviere, si multe alte detalii despre sfanta Sa viata s-au adeverit. De asemenea, profetiile Vechiului Testament pentru oricate vor avea loc cu poporul iudeu pana astazi sunt adeverite in intregime. Pentru poporul iudeu si destinul lor exista profetiile lui Hristos care s-au adeverit, si altele, de la altii, pe care le-a descoperit evolutia evenimentelor. Distrugerea templului lui Solomon, risipirea evreilor in cele patru vanturi, patimirile lor, crearea noului stat in Palestina, venirea lui Antihrist, proclamarea sa ca Dumnezeu de catre evrei, distrugerea lui Antihrist, precum si razboaiele si grozaviile care vor urma sunt profetite in Vechiul si Noul Testament. Nici un om binecredincios nu poate sa nege lucrarea si adevarul care adeveresc profetiile despre locul nasterii, timpul, lucrarea lui Iisus Hristos, rastignirea, Invierea, Inaltarea si amanuntele vietii Lui, deoarece s-au adeverit conform Scripturii, fiind scrise cu sute de ani inainte. Nici un cititor atent si cu judecata nu va refuza profetiile lui Agatanghel care a trait la anul 1279 d.Hr. si a profetit, cu o exactitate demna de admirat, caderea Constantinopolului, timpul robiei grecilor, timpul eliberarii, ca si evenimente pana la cel de al doilea razboi mondial si dupa acesta. De asemenea, omul serios nu se tulbura sa tagaduiasca infaptuirea uluitoare a profetiilor Sf.Cosma al Etoliei, ale acestui nou marturisitor si intocmai cu Apostolii. Asadar lucrarea profetiilor si autoritatea lor este de nesters, deoarece profetiile niciodata nu au mintit. Daca o parte a profetiilor au mers pana la adeverirea evenimentelor de astazi, este logic sa asteptam si sa credem si in implinirea celorlalte profetii care au ramas, care relateaza despre evenimentele epocii noastre si ale urmasilor, cat si convingerea ca acestea se vor implini. Multi care traiesc departe de Dumnezeu nu doresc sa scape de marea tulburare a pacatelor si a vietii lor risipite, motiv pentru care si evita citirea profetiilor. Totusi nu trebuie sa se intample aceasta si cu noi, care dorim sa ne pocaim si sa prevenim inselarea noastra de slugile lui Antihrist, dar si de insusi Antihrist.

Cuvant explicativ

La inceput vom relata cateva din numeroasele profetii privind venirea lui Hristos si despre sfanta Sa viata, care s-a adeverit. Nu credem necesar sa indicam toate profetiile despre IIsus Hristos, deoarece nici un om drept credincios nu se indoieste de venirea si dumnezeirea Lui. Deoarece cele despre Hristos pe cat ni s-au relatat le avem profetite in amanunt, pentru ele avem o dubla marturie, asadar cuvantul profetic si intelegerea imediata a implinirii lui, care spulbera orice indoiala despre El.
In continuare vom compara profetiile care sunt raportate la venirea lui Antihrist si care sunt continute atat in Vechiul cat si in Noul Testament. Profetiile acestea vor fi relatate minutios, deoarece tema a devenit interesanta in zilele noastre, dar si pentru faptul ca profetiile sunt pe cale de a se implini in scurt timp, dupa cum ne arata „semnele vremurilor”. Vom aminti profetiile Sf.Cosma al Etoliei despre evenimentele care au avut loc si despre altele care asteapta, sigur, sa se implineasca in zilele noastre dupa cum arata si profetiile paralele ale altor sfinti. Vor fi trecute cu vederea profetiile crestinilor anonimi, care din modestie nu si-au spus numele, asa cum au facut altii, ca de pilda, profetiile lui Agatanghel, ale Sf. Tarasie, ale Sf.Metodie, ale lui Leon cel Intelept, precum si uimitoarea profetie care este gravata pe piatra de mormant a Sf.Constantin cel Mare, si care a fost interpretata de patriarhul Ghenadie la anul 1440 d.Hr. De asemenea sunt comparate profetiile Sf.Andrei si ale lui Hriston Salu si profetiile altor sfinti. Nu vom intra in ispita de a stabili datarea exacta a adeveririi profetiilor, fiindca, prin analogic, nu este cu putinta. Astfel „semnele vremurilor”, prin urmare semne de avertizare, sunt limpezi si cel mai simplu cititor intelege ca evenimentele ce au fost profetite sunt apropiate.

***

„Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul ?”(Mc.S,36).

 

B. PROFETII DESPRE VENIREA LUI HRISTOS

„Si tu, Betleeme Efrata, desi esti mic intre miile lui Iuda, din tine va iesi Stapanitor peste Israel, iar obarsia lui este dintru inceput, din zilele vesniciei” (Miheia 5,1).

Vechiul Testament este plin de profetii despre Domnul nostru Iisus Hristos. Toate aceste profetii s-au implinit dupa cum au fost scrise, in persoana lui Iisus Hristos. Este desigur imposibil sa redam aici profetiile tuturor profetilor Vechiului Testament, care s-au implinit in persoana Lui. Vom relata acele profetii de la care orice simplu cititor poate conclude ca Iisus Hristos nu S-a facut om intamplator, ci s-a proorocit ca se va face om, ca se va naste din Fecioara Maria, ca va fi rastignit, ca va invia si ca va veni la noi iarasi la a doua venire ca sa judece vii si mortii.
Asadar toate amanuntele vietii lui Iisus Hristos care sunt indispensabile pentru mantuirea noastra au fost profetite cu multa vreme inainte ca Hristos sa se nasca. Astfel Isaia, care a trait cu 700 de ani inainte de nasterea lui Hristos, a profetit nasterea Acestuia din Fecioara Maria.
„Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu” (Isaia 7,14). Profetia lui Isaia s-a adeverit cand Arhanghelul Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu in Nazaret la Fecioara Maria careia i-a zis: „Bucura-te ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei … Si iata vei lua in ptntece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema …” (Lc. 1,28-32).
Alta profetie care adevereste despre persoana lui Iisus este profetia lui Ieremia, care a trait cu 600 de ani inainte de Hristos.
„Glas din Rama s-a auzit, plangere si tanguire multa, Rahila isi plange copiii si nu voieste sa fie mangaiata, pentru ca nu sunt” (Ier. 31, 15).
Profetia s-a implinit cand regele Irod, vazand ca magii nu l-au mai instiintat despre Hristos, precum promisesera, a trimis si a ucis 14.000 de prunci, cu speranta ca intre acestia va fi gasit si Hristos. Este cunoscut ca Iuda vazand ca Iisus invata despre moartea Sa, L-a vandut arhiereilor pe 30 de arginti si „a mers si s-a spanzurat”, dupa cum spune Sf.Evanghelie.
Ca Hristos va fi tradat pe 30 de arginti aflam de la profetul Ieremia si Zaharia, cu multe sute de ani inainte. Iata profetiile respective: „Si a primit 30 de arginti cat m-au cinstit fii lui Israel” (Ieremia) „si Mi-au cantarit simbria Mea 30 de arginti” (Zaharia).
Dar oare Iacob, unul dintre cei trei patriarhi ai lui Israel, nu a profetit si el venirea lui Hristos, ca va veni din neamul lui Iuda ? Iacob, de asemenea, cand si-a chemat fiii pentru a le spune cele viitoare, a profetit si despre venirea lui Antihrist, ca va veni din neamul lui Dan. Cum a vazut Iacob cu mii de ani inainte ca se va naste Hristos si, mai mult, ca va fi din neamul lui Iuda ? Asa cum s-a implinit profetia despre venirea lui Hristos asa se va implini si cea care vorbeste despre venirea lui Antihrist.
Vom aminti si o alta profetie care vorbeste cu precizie despre intrarea lui Iisus in Ierusalim inaintea sarbatorii Pastelui, ziua Floriilor, unde oamenii l-au intampinat cu ramuri de palmier si de maslin, in timp ce Iisus venea pe manzul asinei. Si aceasta intamplare a fost facuta cunoscuta de profetul Zaharia cu sute de ani inainte. Respectiva profetie suna in felul urmator: „Bucura-te foarte, fiica Sionului … iata Imparatul tau vine la tine drept si biruitor; smerit si calare pe asin, pe manzul asinei” (Zaharia 9, 9).
Ajunge cate am amintit din profetii mici, pentru a convinge pe cititorul binecredincios ca sa nu aiba indoieli ca profetiile s-au implinit in persoana lui Hristos.
Intreg Vechiul Testament este plin de astfel de profetii care vorbesc despre evenimente din viata lui Hristos.
Si cu toate acestea, exista inca oameni care au indoieli ca Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, adica evreii si nefericitii care-l asteapta pe Antihrist pentru ca sa se proclame Dumnezeu, dupa cum vom arata mai jos.

***

„Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu ma primiti; daca va veni altul in numele sau, pe acela il veti primi” (In. 5,43).

 

C. PROFETII DESPRE VENIREA LUI ANTIHRIST

Iudeii si Antihrist

„Si vor cadea de ascutisul sabiei. Si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).

Este cunoscut ca din momentul in care evreii au rastignit pe Dumnezeu – Omul Iisus, care asteptau pe Mesia, incepe numaratoarea inversa pentru venirea lui Antihrist. Multi, probabil, nu cunosc motivele reale pentru care evreii l-au rastignit pe Iisus, Cel fara de pacat.
Sigur ipocrizia si fariseismul lor formau o miscare serioasa; cu toate acestea un rol determinant pentru condamnarea nedreapta a lui Iisus, a fost mania si dezamagirea iudeilor de faptul ca Iisus nu numai ca lasa sa se inteleaga, ci propovaduia ca sa auda toti ca „Imparatia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36). Asadar Hristos nu a acceptat sa joace rolul de imparat pamantesc, dupa cum isi inchipuiau iudeii. Aceasta numai, si era suficient ca sa umple inima lor cu ura si mainile lor cu unelte ucigatoare.
De atunci iudeii asteapta pe „Mesia al lor”, asadar pe un imparat mondial, care este Antihrist, caruia ii pregatesc drumul, punandu-si in aplicare planul cu orice mijloace si cu multa fermitate.
Cu toate acestea apare logic o intrebare. Pentru ce nu a fost instalat inca Antihrist ? Ce se asteapta ? Ce-l impiedica ? Pentru ce a intarziat atata vreme ? Iubitii nostri cititori, cand ucenicii lui Hristos au admirat frumosul templu al lui Solomon, laudadu-l pentru splendoarea sa, Hristos le-a zis profetic: „Adevarat graiesc voua: Nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu fie risipita” (Mt.24, 2), adica nu va ramane piatra pe piatra din toata aceasta stralucita cladire.
De asemenea cand Pilat si-a spalat mainile sale si a zis: „Nevinovat sunt de sangele dreptului Acestuia” (Mt.27, 24), iudeii, care au dat pe Cel fara de pacat la moarte pe cruce au raspuns: „Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!” (Mt.27, 25). Astfel iudeii au admis acel ingrozitor blestem, asupra lor si asupra copiilor lor. Iisus Hristos inainte de rastignire a lasat si alta profetie caracteristica cu privire la Ierusalim si iudei. „Si vor cadea de ascutisul sabiei, si vor fi dusi robi la toate neamurile, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24). Asadar, iudeii vor fi ucisi, vor fi luati prizonieri, vor fi vanduti ca robi la neamuri straine, iar Ierusalimul va fi calcat de diferite neamuri, „pana ce se vor implini vremurile neamurilor”.
Credem oportun sa relatam pe scurt felul in care s-au implinit profetiile de mai sus, pentru ca confirmarea acestor profetii este strans legata de problema asteptarii lui Antihrist si care este asteptat de iudei pe terenul potrivit. (Ocuparea Ierusalimului, refacerea templului, predarea intregii lumii sub stapanirea lui Antihrist etc., dupa cum vom arata mai jos).
Sa incepem de la profetia lui Iisus despre distrugerea templului ca sa aratam cum si cand s-a implinit, si cum astazi evreii nu renunta sa-l redobandeasca si sa-si puna in aplicare visul lor de veacuri; deoarece in acest templu doresc ca sa instaleze pe Antihrist, dupa cum arata Sf. Ap. Pavel: „Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 4). Asadar Antihrist se va aseza in templu ca sa se dea pe sine drept Dumnezeu, si va urmari ca sa dovedeasca cu diferite inventii, ca este Dumnezeu.
Nici nu a trecut mult de la ziua rastignirii lui Iisus si profetiile Sale pentru templu si pentru soarta iudeilor care L-au rastignit, au inceput sa se implineasca.
La anul 70 d.Hr., Vespasian fiind ales imparat al Romei, a lasat pe fiul sau Tit ca sa continue actiunea sa de cucerire a Ierusalimului. Chinurile pe care le-au suportat iudeii sunt de nedescris. Istoricul iudeu, Iosif Flaviu, descriind asediul Ierusalimului, ne relateaza scene ingrozitoare.
Cetatea a cazut, iar macelul care a urmat nu poate fi descris. Mii de cruci au fost inaltate pentru rastignirea iudeilor. Si cei care rastigneau s-au oprit cand nu au mai gasit lemn pentru cruci. Sutele de mii care au fost ucisi confirma profetia Domnului „si vor cadea de ascusisul sabiei”, iar cei ramasi au fost luati robi si vanduti cu necinste, „si vor fi dusi robi la toate neamurile”. Cetatea a fost distrusa complet, iar templul distrus din temelii, „si nu va ramane aici piatra pe piatra”.
Dupa catastrofa biblica pe care a suferit-o Ierusalimul pe vremea imparatilor Vespasian si Adrian, evreii scapati s-au imprastiat in toate partile.
Evreii au incercat reconstruirea templului la anul 363 d.Hr. sub protectia imparatului Iulian Apostatul. Cu toate acestea, voia lui Dumnezeu a fost impotriva refacerii templului. Abia au inceput muncitorii, ca un prim cutremur il distruge. Multi au incercat sa puna temelia, dar in zadar. Nisipul ardea si pietrele cadeau si imprastiau muncitorii arzandu-i. Un martor ocular al minunii acesteia a fost scriitorul Ammianos Marcelinos si multi altii. Aceasta a fost si ultima incercare de reconstruire a templului pana astazi, caci vom arata mai jos cum evreii se pregatesc din nou pentru reconstruirea templului.
Precum stim evreii abia in 1947 au obtinut aprobarea din partea SUA de infiintare a statului israelit pe vechiul loc. „Si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor”. Asadar dupa 2.000 de ani de cand au fost risipiti in intreaga lume. In afara de templu, de a carui construire se pregatesc evreii, vom vedea mai jos unul cate unul celelalte semne. „Semnele vremurilor” care ne prevestesc sosirea lui Antihrist, dar si vestita venire a lui Hristos, pentru ca sa termine stapanirea lui Antihrist, si sa judece „viii si mortii”.
De asemenea vom analiza in amanunt a doua venire a Domnului, dupa ce vom vorbi de venirea lui Antihrist.

***

„Si sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va sosi pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes.2, 3).

Cine este Antihrist?

Antihrist este numit cel care nu va primi si nici nu va marturisi dumnezeirea lui Hristos. Astfel, antihristi sunt multi, dupa cum ne precizeaza Sf. Scriptura, „multi antihristi s-au aratat” (I In. 2, 18). Acestia sunt ateii care s-au lepadat de legea dumnezeiasca.
Cu toate acestea noi nu vorbim aici despre acesti antihristi, ci despre Antihrist. Antihristi sunt multi. Dar Antihrist este unul singur. Antihristi s-au aratat de cand a venit Hristos pe pamant si pana astazi intre noi; Antihrist insa nu avenit.
Asadar cine va fi Antihrist ? Satana, cum cred multi, sau om simplu, ” care a primit lucrarea Satanei”?
Antihrist nu va fi diavolul sau Satana, ci „omul nelegiuirii, fiul pierzarii, Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 3-4), cum zice Sf. Ap. Pavel. Asadar, Antihrist va fi om „prin lucrarea lui Satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase”. (II Tes.2, 9). Asadar venirea lui Antihrist va fi insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase facute cu ajutorul Satanei. Si va cauta sa demonstreze prin toate aceste lucrari ca este Dumnezeu. Deci Antihrist va fi un om care va primi de la Satana puteri si va conduce lumea pentru scurt timp, dupa cum vom arata in continuare.

Pentru ce va veni Antihrist ?

O intrebare logica care apare este urmatoarea: pentru ce permite Dumnezeu venirea lui Antihrist ? Si pentru ce permite ca sa intre Satana in Antihrist ?
Dumnezeu, Cel atoate stiutor cunoaste noua preferinta a lui Antihrist. Cu toate acestea raspunzator de intrarea lui Antihrist in stapanirea lui Satan este insusi Antihrist. Fiindca in timp ce libertatea este puterea prin care putem respinge pe Satan, cu ea Antihrist va face contrariu, se va alatura lui Satan.
Dar si pentru nepocainta lepadarii de credinta a oamenilor, Dumnezeu a lasat ca sa vina Antihrist. Deoarece Antihrist „in cei pierduti se intareste”, asadar in necredinciosii nepocaiti. Acesti impietriti la inima, fie ca vine, fie ca nu vine Antihrist, ei nu vor sa creada in Hristos ca sa se mantuiasca, fiindca nu au dragoste.
Amagitorul va veni ca sa stapaneasca si sa vadeasca necredinta si nepocainta celor care neaga pe Hristos. Dar, prin excelenta, va domina pe iudeii care au depasit in necredinta toate neamurile. Fizic, nu-i cunoastem pe iudeii care nu au primit pe Domnul. Dar acestia care continua ca sa rastigneasca pe Iisus, pregatesc calea si tronul lui Antihrist.
Cinstea pe care iudeii o vor da lui Antihrist va constitui „plata nerecunostintei acestora”, dupa cum zice Sf. Ioan Gura de Aur, fiindca au cinstit minciuna in locul adevarului, intunericul in locul luminii, pe Antihrist si nu pe Hristos. Domnul a spus profetic despre acestia: „Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu Ma primiti; daca va veni altul, in numele sau, pe acela il veti primi” (In.5, 43). Asadar pe Iisus Care a venit in numele Tatalui Sau iudeii nu L-au primit, ci L-au rastignit, insa pe falsul Mesia, adica pe Antihrist care isi va consacra dreptatea care-i va conveni si slava in numele sau, va fi primit.
Prin urmare iudeii la a doua venire, la infricosata Judecata, isi vor aduce aminte ca L-au rastignit pe Hristos si l-au venerat pe amarul si vicleanul Antihrist. Dumnezeu permitand sa vina Antihrist va admite ultimul avant al rautatii Satanei. Dar rautatea din timpul lui Antihrist va fi data pe fata, si fiecare va veni gol in fata omenirii.
Asadar, oricati vor ramane nepocaiti, vor fi lipsiti de orice scuza si vor fi condamnati in veci, iar cei vrednici vor fi cinstiti. Asadar, Dumnezeu intr-o ultima incercare de a ajuta pe cei pacatosi, pentru ca sa-i mantuiasca, permite venirea lui Antihrist.

***

„Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninind piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne!” (Fac.49, 16-18).

Care este originea lui Antihrist ?

Patriarhul Iacob, inainte de moartea sa a binecuvantat pe cei 12 fii ai sai, dupa cum se relateaza in cartea Facerii; si zice in fiecare profetie cate se vor petrece cu fiecare neam israelit in viitorul indepartat, asadar pana in zilele din urma. „Adunati-va ca sa va spun ce are sa fie cu voi in zilele cele de apoi”.(Fac.49, 1). Dintre aceste profetii ale lui Iacob despre fiii sai, una relateaza despre Hristos si alta despre Antihrist. Pentru Hristos marturiseste profetia despre Iuda, care s-a si implinit la venirea Domnului. Pentru Antihrist marturiseste profetia despre Dan, un alt fiu al lui Iacob.
Profetia despre Dan este urmatoarea: „Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne!” (Fac. 49, 16-18).
Prin urmare Antihrist va fi evreu, va proveni din neamul israelit al lui Dan si dupa cum zic Sf. Parinti va veni din Galileea (Vezi la Sf. Atanasie cel Mare si Sf. Andrei din Cezareea PG 106,301,368).
O parte din profetie, in general, aminteste de tradarea lui Iuda, caci diavolul prin Iuda „i-a intepat calcaiul” (Fac. 3, 15), facand sa fie rastignit. Dar in intregime profetia aceasta va fi confirmata, si despre aceasta nu trebuie sa aiba indoiala nimeni, ea se va implini pe vremea lui Antihrist.
Diavolul prin Antihrist va lovi Biserica lui Hristos, in special in vremea lui Antihrist. Dar dupa cum Domnul a inviat asa si Biserica Domnului va merge „spre viata vesnica” (Mt. 25, 46).
Asa dupa cum profetia despre Hristos s-a implinit, sa fiti siguri ca in acelasi mod se va implini si profetia despre Antihrist. Antihrist va fi evreu si va avea slabiciune catre evrei. Evreii il vor primi cu bucurie, pentru ca asa nadajduiesc ca vor realiza visul lor de veacuri despre guvenarea mondiala sub Mesia al lor. Pentru aceasta se pregatesc in mod direct pentru refacerea templului, dupa cum vor arata in capitolul urmator.

***

„Deci cand veti vedea uraciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stand in locul cel sfant – cine citeste sa inteleaga” (Mt. 24, 15)

Caracterul lui Antihrist

Sa vedem acum ce zice Sf. Scriptura si Sf. Parinti pentru caracterul lui Antihrist. In Apocalipsa, Antihrist este asemuit cu o fiara. Antihrist, dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, este „omul nelegiuirii” (II Tes. 2,3).
Va necinsti pe Dumnezeu si se va lupta cu sfintii, dupa cum zice Apocalipsa. Caracterul lui va fi amar si viclean si va constitui fenomenul raului si samanta unica a diavolului. Asemenea diavolului va fi profetul cel mincinos, inainte mergatorul lui Antihrist.
Antihrist nu-si va manifesta imediat chipul satanic cu care va stapani. Ci se va arata ca binefacator, propovaduitor al pacii, libertatii, egalitatii si fraternitatii, ca prin viclenie sa ajunga stapanitor al intregii lumi.
Va insela pe toti prin prefacatorie si minciuna, dupa cum il caracterizeaza Sf. Ap. Pavel. Va fi foarte vatamator ca un pui de „vipera” (Mt. 23, 33). Antihrist se va infatisa „la vremea lui” (II Tes. 2, 6). In vremea care a fost fixata. Va veni in chipul unui om bun, pentru ca sa insele pe toti naivii si pentru ca sa acapareze puterea si stapinirea politica mondiala, lucru care nu va reusi. Deoarece popoarele vor fi induse in eroare de catre acesta, se vor lepada de Hristos si se vor alatura, asadar, lui Antihrist. Si vor preda lui „puterea si stapanirea lor” (Apoc.17, 13), dupa cum zice in Apocalipsa. Statele care nu se vor supune, vor fi distruse prin razboi, dupa cum cele trei neamuri straine: Egiptul, Libanul si Etiopia (Dan. 11).
Cand va stapani Antihrist atunci se va arata toata rautatea si invidia, zice Sf. Ioan Damaschin. Atunci se va arata toata „neomenia si nedreptatea”, si se vor comporta chiar fara de omenie, in special evreii care il vor urma. Dar cel mai mult aceasta duritate se va arata contra crestinilor, zice Sf. Chiril.

***

„Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei” (Apoc. 13,17).

Lucrarea si persecutarea Bisericii

Antihrist va incerca ca sa insele pe oameni si cu lucrari neobisnuite si semne groaznice. Venirea lui va fi insotita, „de tot felul de puteri si semne si minuni mincinoase” (II Tes. 2,9), dupa cum spune Sf. Ap. Pavel. Pana si foc din cer va cobori in privirile oamenilor, dupa cum zice in Apocalipsa. „Incat si foc face sa se pogoare din cer, pe pamant, inaintea oamenilor” (Apoc. 13,13).
Va face semne magice, si demonii lui se vor arata ca ingeri ai luminii, si se vor arata ostiri „fara de numar” (Dan. 7, 5), dupa cum zice Sf. Scriptura. Toate acestea se vor implini, dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, „prin lucrarea Satanei” (II Tes. 2,9).
Asadar lucrarile lui Antihrist vor fi lucrarile diavolului, si toate acestea nu vor fi minuni adevarate, ca minunile lui Hristos, ci lucrari false si mincinoase, dupa cum ne invata Sf. Atanasie.
Dar lucrarile acestea vor fi atat de impresionante incat vor ameninta cu amagirea pana si „pe cei alesi” (Mt. 24, 24).
Fiindca amagitorul va incerca cu toate aceste tehnici ca sa se arate pe sine ca este dumnezeu, zice Sf. Ap. Pavel, „dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4).
Asadar nerusinatul si de trei ori ticalosul si vicleanul va uzurpa locul Eliberatorului si Mantuitorului Hristos.
Sigur pentru marea apostazie a oamenilor, Dumnezeu va permite ca sa se refaca templul din Ierusalim, care a fost daramat in anul 70 d.Hr., si de atunci nu s-a permis ca sa se zideasca, cu toate incercarile evreilor.
Astfel evreii urmaresc ca sa zideasca templul, care constituie pentru acestia visul de veacuri, si vor crede ca Antihrist este Mesia cel mult asteptat.
Atunci se va implini profetia Sf. Ap. Pavel „… asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4).
Antihrist va incerca ca sa distruga Biserica lui Hristos de pe fata pamantului. In timpul lui Antihrist va exista o mahnire nemaintalnita, zice Sf. Scriptura. „Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Oamenii neputandu-se opune se vor inchina lui Antihrist. Fiindca persecutia lui Antihrist, contra Bisericii, va fi cea mai mare dintre toate persecutiile.
Apocalipsa ne spune ca Femeia, „invesmantata cu soarele” (Apoc. 12, 1), adica Biserica, „… a nascut un copil de parte barbateasca, care avea sa pastoreasca toate neamurile cu toiag de fier. Si copilul ei fu rapit la Dumnezeu, ca sa o hraneasca pe ea, acolo, o mie doua sute saizeci de zile” (Apoc.12,1-6). Asadar cei alesi se vor refugia in pustiu, in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului, dupa cum spun Sf. Parinti.
Dar nici macar in pustiu Antihrist nu va lasa in liniste pe crestini. Dimpotriva, contra sfintilor care nu vor primi semnul lui, Antihrist va folosi toate mijloacele de tortura. Toti cati se vor inchina fiarei vor purta negresit semnul (despre aceasta vom scrie amplu in cele ce urmeaza), „pe mana lor cea dreapta sau pe frunte” (Apoc. 13,16), dupa cum spune in Apocalipsa. Restul vor fi izolati social, economic, politic si cei mai multi care nu vor putea ca sa cumpere sau sa vanda vor sfarsi prin a muri.
Aceia care vor fi martirizati de Antihrist vor fi cei mai mari martori ai Bisericii, zice Sf. Chiril al Ierusalimului, fiindca se vor lupta contra lui Antihrist si a diavolului.
Nu uitam, iubitii nostri cititori, ca cei alesi nu se vor lasa amagiti (I Pt. 1, 5). Imparatia lui Antihrist va fi desfiintata de Hristos. Atunci „cerul si pamantul vor trece” (Mt.24, 35), se va arata semnul Sf. Cruci pe cer si vor vedea toti pe „Domnul venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Mt. 24, 30). In continuare va fi Judecata, si vor merge pacatosii „la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica” (Mt. 25,46), dupa cum arata Sf. Scriptura.

***

„Si voi da putere celor doi martori ai Mei, si vor prooroci imbracati in sac, o mie doua sute saizeci de zile, acestia sunt cei doi maslini si cele doua sfesnice care stau inaintea Domnului pamantului” (Apoc. 11, 3-4).

Durata prezentei lui Antihrist

Vremea tiraniei lui Antihrist va fi mica. In Sf. Scriptura profetiile respective fixeaza timpul stapanirii lui Antihrist la 7 ani. Daca timpul prezentei lui Antihrist s-ar prelungi, nimeni nu s-ar mai mantui pe pamant. „N-ar mai scapa nici un trup” (Mt. 24, 22), zice Sf. Scriptura. Dar Dumnezeu va scurta zilele acelea ca sa se mantuiasca cei alesi. „Dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile” (Mt. 24; 22). Asadar prezenta lui Antihrist pe pamant si durata guvernarii lui mondiale va fi scurta.
Despre cei sapte ani relateaza atat Apocalipsa, cat si profetia lui Daniel. Din acesti sapte ani ai prezentei lui Antihrist primii trei ani si jumatate va fi perioada in care Antihrist va intreprinde lupte dure cu profetii lui Dumnezeu si cu ceilalti sfinti, iar spre sfarsitul acestor trei ani si jumatate, cei doi profeti ai lui Dumnezeu, Ilie si Enoh, se vor lupta cu Antihrist in cuvant si cu minuni adevarate, dupa cum vom arata mai jos. Dupa aceasta Antihrist va ucide pe cei doi profeti si va stapani peste tot pamantul, cu o fericire trecatoare.

***

„Dar pentru cei alesi se vor scurta acele zile” (Mt. 24, 22).

Marturia celor doi profeti

Cei doi profeti, Ilie si Enoh, vor fi inainte mergatorii celei de a doua veniri a Domnului. Vor veni pentru intarirea duhovniceasca a credinciosilor, si-l vor infrunta pe Antihrist prin propovaduire si minuni.
Vor prezice cea de a doua venire a Domnului, care va fi aproape, si vor chema la pocainta pe credinciosi. Pentru venirea profetilor Ilie si Enoh prezice Dumnezeu prin profetul Maleahi si Zaharia, dar si Apocalipsa relateaza asa: „Si voi da putere celor doi martori ai mei, si vor prooroci, imbracati in sac, o mie doua sute saizeci de zile. Acestia sunt cei doi maslini, si cele doua sfesnice ce stau inaintea Domnului pe pamant” (Apoc.11, 3-4).
Minunile acestora vor fi indiscutabil de provenienta dumnezeiasca (fiindca vor avea putere de la Dumnezeu). In Apocalipsa citim ca: „acestia au putere sa inchida cerul, ca ploaia sa nu ploua in zilele proorociei lor, si putere au peste ape sa le schimbe in sange, si sa bata pamintul cu orice fel de urgie, ori de cate ori vor voi” (Apoc. 11, 6).
Si cu puterea dumnezeiasca pe care o vor avea cei doi profeti, se vor apara de dusmani, fiindca daca voieste cineva sa-i vatame, foc va iesi din gura lor si va mistui pe dusmanii lor (Apoc. 11, 5). Supravegherea lui Antihrist va fi nemiloasa, si multi oameni se vor pocai. Chiar evreii dupa cum zice profetul Isaia.
Apocalipsa ne spune ca, „atunci cand vor ispravi marturia lor” (Apoc. 11, 7), adica atunci cand vor termina marturisirea lor, si propovaduirea despre Hristos, Antihrist ii va birui si-i va omori. Iar trupurile lor vor ramane trei zile neingropate in piata din Ierusalim si vor fi vazute de intreaga lume (prin televiziune). In final se va savarsi o mare minune. Trupurile lor vor invia, si spaima mare ii va cuprinde pe cei care ii vor vedea. Dar cei doi profeti inviati nu vor ramane pe pamant, ci se vor inalta „la cer in nori” (Apoc. 11, 11-12), dupa cum zice Apocalipsa.
Invierea celor doi profeti va anunta venirea Domnului.

Semnul lui Antihrist

„Aici este intelepciunea, cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, care este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc.13, 18).

Sf. Ioan ne descopera ca oricati se vor alatura lui Antihrist vor primi „semnul numelui lui” Apoc.14, 11), „pe mana lor cea dreapta sau pe frunte” Apoc.13, 16), si ca chinurile celor care vor primi stampila si semnul numelui lui Antihrist, a carui numar este 666, vor fi neincetate.

Dar care va fi numele lui Antihrist?

Care va fi exact semnul ? Numarul va fi 666. Acestea sunt intrebarile arzatoare carora credinciosul se inflacareaza sa le gaseasca raspuns, pentru ca sa se lamureasca deplin si pentru ca sa-si ia masurile de prevenire fata de inainte mergatori, dar si fata de insusi Antihrist.
Fiindca astazi, dupa cum vor arata amanuntit in capitolul urmator, este comuna constatarea ca evolutiile si evenimenetele sunt asemanatoare, incat profetiile si talcuirile Parintilor Bisericii, despre venirea lui Antihrist, se adeveresc si se confirma in mod extraordinar.
Unul din evenimentele confirmate este si numarul 666, care incepe sa fie consacrat intr-un ritm galopant. Profetia din Apocalipsa despre numarul numelui lui Antihrist (666) arata ca incepe ca sa se adevereasca in zilele noastre.
Dar sa vedem mai intai ce zic Parintii Bisericii despre aceasta. Sf. Ipolit, Sf. Epifanie, dar si Andrei al Cezareei sunt retinuti si precauti in ce priveste prezicerea numelui lui Antihrist. Ei lasa sa se inteleaga vremea implinirii profetiei, despre venirea lui Antihrist cand se va cunoaste numele, numarul si semnul lui Antihrist ? Oare care va fi numele lui Antihrist ? Care va fi semnul ? Ipolit, printre numele ipotetice ale lui Antihrist enumera si cuvantul „Tagaduim – APNOYME” – in dialectul atic, a carui suma a numerelor care sunt atribuite literelor acestuia este 666. (A – 1, P – 100, N – 50, O – 70, Y – 400, E – 5), adica 666. Astazi vedem ca se pune in aplicare sistemul pentru publicarea noilor buletine de identitate care vor avea imprimata cifra 666. Pe bancnota de 500 de drahme, in ce priveste tara noastra, Grecia, exista in grup cifra 666. Numarul 666 apare pe produsele pe care noi le consumam; el este sub forma sistemului liniat de codificare, de asemenea apare in telecomunicatii, in schimbul ba
car si altele. Toate acestea sunt o pura intamplare ?
Cunoastem, de asemenea, ca fara acest buletin va fi imposibila vanzarea sau cumpararea. Asadar, se implineste profetia Sf. Ioan, care ne zice: „si ea ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari; si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei (a lui Antihrist) sau numarul numelui fiarei. Aici este intelepciunea: cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc.13, 16-19). Fiindca dupa cum ne aducem aminte, numarul 666 astazi se intalneste pretutindeni. Si zilnic vin noi elemente la lumina, care ne vor zgudui.
Intr-un articol interesant, citim cu uimire ca Dr.H.Eldeman, specialist si presedinte al sectorului de analiza statistica a Pietii Comune, comunica in Bruxelles ca se pregateste un sistem electronic inteligent, care se va ocupa cu problemele care intereseaza intreaga lume.. intregul sistem este numeric.
Fiecare om de pe pamant va primi un numar al sau. Numarul acesta va da sistemului electronic date despre fiecare individ, si pe baza acestui numar va putea ca sa intreprinda relatii de schimb in sectorul mondial.
Numarul va fi nevazut si va fi imprimat, fie pe frunte fie pe palma mainii, cu utilizarea razelor laser. Cu un dispozitiv special se va putea citi de pe fiecare semn numarul inscris.
Dupa cum deja am amintit sistemul este pregatit in intregime, si deja este pus in aplicare. Asadar, incepe sa se puna in aplicare la nivel mondial, fiindca, mai concret, noua metoda de tranzactie se va pune in aplicare sub guvernarea lui Antihrist. Este noul sistem de vanzare si cumparare cu cod numeric, despre care vorbim, care va pune stapanire pe fiecare individ odata cu numarul special 666, care va fi plasat cu cifre, care nu se pot sterge, cu raze laser, pe frunte sau pe mana dreapta !
„Si o buba rea si ucigatoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei”, profeteste Sf. Ioan in cap. 16 din Apocalipsa.
Asadar, pe de o parte va fi primirea semnului cu posibilitatea de a face comert sau de cealalta parte neprimirea semnului lui Antihrist si renuntarea la a cumpara si a vinde, la comert, la privarea de toate drepturile si in fine acceptarea mortii.
Trebuie sa fim siguri ca credinta omului in scurt timp va fi probata sever. Despre aceasta nu trebuie ca sa avem indoieli deloc. Dupa cum s-au confirmat atatea profetii, asa si profetia cu numarul si semnul lui Antihrist se va implini.
Sa avem rabdare si credinta, si sa dorim sa nu apucam noi vremurile confirmarii acestor profetii.

Cand va veni Antihrist ?

Cand ucenicii lui Hristos au cerut de la Domnul sa le spuna care vor fi semnele ce vor anunta slavita Sa venire si a sfarsitului lumii, Iisus, dupa ce enumera semnele care vor precede a doua venire, zice clar ucenicilor: „Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie” (Mt. 24,36). Deci nu cunoaste nimeni timpul ziua si ceasul afara de Dumnezeu. Nici sfintii, nici ingerii.
Asadar, pentru Antihrist care va veni cu putina vreme inaintea celei de a doua veniri, este la fel, adica-nu cunoastem timpul exact cand va veni. Ceea ce stim este ca Antihrist va veni cu putin inainte de venirea Domnului, „inainte de Hristos va veni Antihrist”, si dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, Antihrist va fi nimicit de Domnul „cu stralucirea venirii Sale” (II Tes. 2.8).
De asemenea mai cunoastem evenimentele si semnele care se vor arata si vor anunta sosirea lui Antihrist, si dupa putin a doua venire a Domnului. Sunt semnele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit, prin profeti, prin Domnul si prin Apostoli.
Asadar, aici trebuie sa ne indreptam atentia lasand la o parte lenea si nepasarea care ne caracterizeaza. Desi timpul venirii lui Antihrist este necunoscut, ne sunt cunoscute semnele care ne-au fost descoperite, cu exactitate, pentru ca sa fim preveniti, pentru a lua masurile ce se cuvin, pentru trezirea noastra duhovniceasca si pentru intarirea credintei, curajului si nadejdii. Despre semnele acestea ne vom ocupa pe larg in capitolul urmator.

Pustiirile lui Antihrist

Antihrist va constitui apogeul si cuprinderea tuturor formelor raului care i-au premers, mai ceva decat Antioh Epifanes, care a asezat statuia lui Zeus in templul din Ierusalim. Antihrist va semana pustiire si nimicire, ca nimeni altul pana astazi, dupa cum ne spun profetiile.
De aceea si este numit „uraciunea pustiirii” (Mt. 24, 15). Va pustii pamantul si va lipsi pe oameni de credinta si virtuti.
Dupa cum zice Sf. Efrem Sirul, in vremea lui Antihrist, „marea se va tulbura si pamantul se va usca, cerul nu va mai da ploaie si plantele se vor vesteji”. „Cerul nu-si va mai da racoarea sa, norii nu vor mai da apa, pamantul nu-si va mai da rodul sau, marea va revarsa un miros insuportabil, raurile vor seca, pestii marii vor muri, oamenii se vor sfarsi de foame si de sete …, atunci boala mare va fi peste tot pamantul, atunci plangere…”. Sf. Scriptura ne spune ca mantuirea care va stapani pe oameni va fi nemaintalnita. „Si va fi atunci stramtorare mare cum n-a fost de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Oamenii care vor primi semnul lui Antihrist vor fi subjugati cu desavarsire aceluia, si vor ramane nepocaiti, dupa cum scrie Apocalipsa, pentru ca vor avea mintea intunecata, si o vor avea predata intreaga diavolului.
Situatia trista care va veni va fi rezultatul pacatelor si a celor care au apostaziat de la Dumnezeu. Diavolul cunoscand ca a mai ramas putin timp, dupa cum relateaza Apocalipsa, va purta prin Antihrist, o nemaintalnita manie asupra credinciosilor si a lucrarii lui Dumnezeu, raspandind dezastru, mahnire si pustiire. Lucrarea si scopul lui vor fi ca sa amageasca, daca ar putea pana si pe cei alesi, adica pe cei curati.
Multi se vor ascunde departe in pesteri si in crapaturile pamantului, dupa cum zice Sf. Efrem Sirul, fiindca necuviinta va fi de nesuferit, iar pacatele trupesti vor deveni ceva public. Cu toate acestea amarul, vicleanul si satanicul Antihrist nici macar in pustiu nu va lasa in liniste pe credinciosi, ci in graba ii va aduna ca sa i se inchine. Si cei care vor ceda vor fi insemnati cu semnul lui Antihrist, restul care vor nega vor fi maltratati cum omul nu a mai auzit, nici nu s-a mai intamplat pana astazi.
Va intrece pe Nero in rautate, in cruzime, manie, ura, viclenie si invidie. Nu va chinui numai pe cei drepti si credinciosi, ci si pe aceia care vor primi semnul de la el si-l vor crede drept Mesia, zice Andrei din Cezareea. Vicleanul va incerca ca sa distruga tot ce este pe pamant, cu o manie nemaiintalnita. Aceasta este „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15), si este sigur ca nu s-ar mantui nimeni, daca Domnul nu ar scurta zilele acelea, din dragoste fata de om. Antihrist va indeparta pe toti cei care i se vor opune, incat va stapani peste toti, chiar si peste aceia care il vor sustine, fara ca cineva sa se poata apara.

Alte profetii despre Antihrist

Dupa cum ziceam exista profetii despre venirea lui Hristos pe pamant si profetii despre multe alte amanunte ale vietii Lui (Nasterea, fuga in Egipt, rastignirea, Invierea, etc.), care s-au confirmat asa cum au fost scrise. Asa dupa cum s-au confirmat si profetiile despre daramarea Ierusalimului, risipirea evreilor si daramarea templului, tot asa exista multe profetii despre venirea lui Antihrist.
Si dupa cum profetiile aratau fariseilor si saducheilor ca Hristos a venit, ei necrezand, tot asa si astazi, in timp ce semnele arata ca vom intra curand in epoca lui Antihrist, omenirea doarme linistita.
Profetiile pentru venirea lui Antihrist sunt clare si nu incape nici o indoiala. „Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35), ne asigura Domnul. Aceste profetii ne sunt facute de Insusi Hristos, de Apostoli si profeti.
Incepem de la Profetia lui Iacob despre Antihrist. Iacob, unul din cei trei patriarhi ai lui Israel, putin inainte de moartea sa, a chemat pe fiii sai la sine si le-a zis fiecaruia ceea ce se va inttmpla cu neamurile lor pana in cel mai indepartat viitor. „Adunati-va, ca sa va spun ce are sa fie cu voi in zilele cele de apoi” (Fac.49,1). Din aceste profetii ale lui Iacob una se refera la Hristos si alta la Antihrist. Pentru Domnul nostru Iisus Hristos vorbeste profetia despre Iuda, ca Hristos va veni din neamul lui Iuda. Pentru Antihrist vorbeste profetia catre un alt fiu al lui Iacob, cea catre Dan. Profetia despre Dan suna asa: „Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne !”
Deci Antihrist va fi evreu si va proveni din neamul lui Dan.
Antihrist va fi ca un sarpe, ca diavolul si va lovi cu calcaiul Biserica, care asteapta mantuirea Domnului, dupa a doua Sa venire.
Si precum profetia care relateaza despre Hristos s-a implinit acum aproape 2.000 de ani la intruparea Domnului, tot asa se va implini si profetia despre Antihrist. Despre aceasta nu trebuie sa se indoiasca nimeni.
De asemenea si Ieremia profeteste despre tirania lui Antihrist si pustiirea pe care o va produce pe pamant. „De la Dan se aude… iata vin si vor pustii pamantul si tot ce este pe el, cetatea si locuitorii ei” (Ier.8,16). Dar si Isaia profeteste despre nimicirea lui Antihrist. Hristos inainte de rastignirea Sa vorbeste despre „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15), facand aluzie la Antihrist. Dar si catre evrei adresandu-se, Iisus zice: „Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu ma primiti; daca va veni un altul in numele lui, pe acela il veti primi” (In. 5, 43). Aici „altul” inchipuieste pe falsul Mesia care este asteptat de evrei, asadar pe Antihrist.
Sf. Ap. Pavel amintind despre a doua venire a Domnului, in a doua epistola catre Tesalonicieni, zice ca Domnul nu va veni, „daca mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes.2, 3), adica Antihrist. Si continue profetia despre Antihrist zicand: „Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2,4). Antihrist se va inalta pe sine atat de mult incat se va aseza in locul lui Dumnezeu in templul lui Dumnezeu si va incerca prin semne diabolice si viclene ca sa se dea pe sine drept Dumnezeu. Aici se subintelege templul lui Solomon, pe care evreii sunt gata sa-l reconstruiasca.
In continuare, Sf. Ap. Pavel ne descopera ca Antihrist va veni, cand „cel care o impiedica acum va fi dat la o parte” (II Tes.2, 7), (prin urmare abia cand cel care impiedica aratarea va fi dat la o parte). Cine va fi acesta ? Vom arata in capitolul urmator.
Antihrist va fi nimicit prin slavita aratare a Domnului. „Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (II Tes.2, 8). Venirea lui Antihrist se va face prin puterea Satanei cu semne mincinoase si ademenitoare, cum ne asigura Apostolul Pavel. Sf. Ap. Ioan zice despre Antihrist, atat in epistolele sale, cat si in Apocalipsa. „Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist …” (I In.2, 18). In Apocalipsa Antihrist este descoperit ca o fiara care va constrange pe toti, pe cei mici si pe cei mari, pe cei bogati si pe cei saraci si pe cei slobozi si pe cei robi ca sa se supuna lui, si le va da lor semnul nesters (acela care este analizat cu raze laser, despre care am scris in capitolul precedent), pe mana dreapta sau pe frunte.
Si nu va putea nimeni ca sa cumpere sau sa vanda, decat numai cel care are semnul lui Antihrist, adica numele fiarei, sau numarul numelui lui, adica numarul care indica suma valorilor numerice ale literelor numelui lui.
Si Apocalipsa continua. Cel care are minte luminata sa socoteasca numarul, care este suma valorica a literelor care compun numele fiarei, si va descoperi numarul lui Antihrist. Caci nu este numarul unei fiinte supranaturale, ci numarul unui nume de om. Si numarul acesta este sase-sute saizeci si sase (Apoc.13, 18). Este numarul despre care noi vorbim.
De fapt nu epuizam aici profetiile pentru venirea lui Antihrist. Nimeni n-ar trebui sa se indoiasca catusi de putin de implinirea profetiilor privind venirea lui Antihrist. Exista si alte profetii ascunse, prin urmare neclare, despre care vorbesc Sf.Parinti si pe care le elucideaza dupa masura puterii lor.

Inainte mergatori ai lui Antihrist

„Antihristi multi s-au aratat” (In. 2, 18)

O intruchipare a lui Antihrist a fost Antioh Epifan, care este numit „radacina pacatoasa” (I Mac. 1, 10). A pricinuit practic pustiire in templul lui Dumnezeu din Ierusalim si a urmarit ca sa uneasca toate popoarele intr-unul singur. A dat dispozitie ca sa se renunte la monedele nationale. A profanat sarbatorile si templul, a anulat taierea imprejur si a poruncit sa fie omorati cei care nu se vor conforma cu ordinele lui. A asezat un idol pe jertfelnic si altare de jertfa in oras. A dat ordin ca sa se arda Cartile Legii. A dat ordin ca sa fie omorati prin torturi cei care sustineau Legea. Asadar lucrarile lui Antioh trimit cu gandul la lucrarilor venirii lui Antihrist; pentru ca si Antihrist va profana templul, deoarece se va instala in el si va incerca ca sa dea impresia ca este Dumnezeu. Pe cei credinciosi ii va supune la chinuri nemaintalnite si se vor confirma cele spuse de Scriptura, ca va fi „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15).
Tipuri si modele ale lui Antihrist sunt, nu numai Antioh, ci si toti necredinciosii si aceia care in numele puterii pun stapanire, prin tiranie, pe omenire si o chinuiesc; fiindca modele ale lui Antihrist sunt si astazi, precum sunt ateii si cei ce se acopera cu masca democratiei. Acestia amintiti sunt cei mai importanti, pentru ca detin in mainile lor puterea si conduc destinele nefericite ale omenirii, persecutand Biserica Ortodoxa cu orice mijloace, facandu-se astfel instrumente ale Satanei, si inainte mergatori ai lui Antihrist.
Dar ca inainte mergatori ai lui Antihrist nu trebuie sa-i socotim numai pe acesti pioni ai Satanei, ci si diferitele erezii si miscarile viclene care provoaca tulburare si organizeaza centre de depravare si decadere a omenirii.
Nu ne vom ocupa aici de toate ereziile care slabesc Biserica si au devenit motiv de a rupe camasa cea necusuta a lui Hristos, dar vom relata ceva despre hiliasmul care bantuieste crestinismul, care gratie banilor pe care-i cheltuiesc si efortului organizat decimeaza literalmente turma Bisericii, pe care pastorii, cu putine exceptii, o lasa prada dispozitiei rapitoare a slugilor lui Antihrist. Falsii marturisitori ai lui Iehova, formeaza o organizatie politica mondiala, pe langa faptul ca este si o erezie. Cu toate acestea masca este religioasa. Cei care se intituleaza „Martorii lui Iehova” utilizeaza religiozitatea ca pe o marfa, precum traficantii de droguri, pentru ca sa prosteasca si sa slabeasca pe credinciosii ce le cad victime. Scopul lor este de a tulbura ordinea crestina, degradarea si schimbarea omenirii intr-o turma de animale, fara ratiune si vointa, care sa le permita guvernarea mondiala. „Martorii lui Iehova” formeaza astazi cea mai rasiala, fanatica si anticrestina organizatie, la nivel mondial. „Ceea ce duce la deconspirarea lor si a planului lor demonic este proclamarea celei de a doua veniri a Domnului, care s-a petrecut in chip nevazut, si infierea si mostenirea imparatiei lui Dumnezeu doar de cei 144.000 de barbati sfinti din Apocalipsa, la care au obraznicia sa se alature” (Kinonia 1986) Intr-adevar organizatia „Martorii lui lehova”, este cea mai nereligioasa si vicleana miscare din toate timpurile, dupa cum o numeste Constantin Muratidis, care a dovedit, cu elemente de neclintit ca aceasta organizatie, sub acoperamant religios si crestin, prin mijloace viclene si necinstite, urmareste ca sa transforme omenirea intr-un imens lagar de sclavi, si in felul acesta sa impuna o foarte hidoasa stapanire rasiala, la scara mondiala, cum nu a cunoscut lumea pana acum. Organizatia „Martorii lui Iehova” formeaza o uriasa societate transnationala, care exploateaza crunt numeroasele sale victime, care lucreaza voluntar, fara plata, cu consecinte care aduc castiguri uriase. Mai absurda si monstruoasa se arata in vremea noastra pretentia celor care conduc „Turnul de veghe”, care impun membrilor organizatiei sa-i socoteasca singurii talmacitori ai Scripturii si unica reprezentare a lui Dumnezeu pe pamant, care alcatuiesc si conducerea legala, care va transforma guvernarea mondiala; fiindca toate celelalte guverne vor fi anulate. Coducerea „Martorilor lui Iehova” dispretuieste si caracterizeaza pe ceilaiti oameni fiinte inferioare. Adeptii nu au drepturi ci numai obligatia de a sluji si asculta pe conducatorii lor. Aceasta este prima lor grija, de a-i transforma pe oameni in sclavi. Cei care conduc „secretul nelegiuirii”, traficantii satanici transnationali din Brookline, care pregatesc venirea lui Antihrist, au obraznicia fara margini de a se socoti pe ei insisi ca singurii mostenitori ai lui Dumnezeu, care vor participa la guvernarea mondiala.
Noi recunoastem in ei pe inainte mergatorii lui Antihrist. Cum pot acesti traficanti din Brookline sa se socoteasca pe sine asemenea barbatilor din Apocalipsa si mai presus de purtatorii de Hristos Parinti ai Bisericii ? „Acestia sunt care nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici …, iar in gura lor nu s-a aflat minciuna, fiindca sunt fara prihana” (Apoc.14, 4). Insa intemeietorul acestei organizatii hiliaste, Russel nu numai ca s-a casatorit la 1879, ci si nunta s-a savarsit cu vinovatie si desigur din cauza preacurviei. Dar si succesorul lui, Ruterffort a murit din cauza folosirii drogurilor. Ne uimeste planul moral al intemeietorilor acestei organizatii satanice, care se numara pe sine intre barbatii cei drepti din Apocalipsa. Adeptii lor, care alearga neincetat cu gentile pline de carti, nu mai au timp ca sa vada cata batjocura au adunat in jurul lor intemeietorii sectei ? Asadar atat de tare s-au prostit incat nu mai vad ca aceasta organizatie satanica, pe care o slujesc, incearca sa impuna in lume un crunt regim rasial, cum nu a mai cunoscut lumea, si sa transforme pe oameni in sclavi ? Nu vad, oare, ca stapanii lor sunt in acord cu cele spuse in II Tes. 2,7 lucrand taina faradelegii si ca sunt inainte mergatorii lui Antihrist ?
Cel mai paradoxal lucru dintre toate este ca aceasta organizatie satanica submineaza temelia statului in ce are mai sfant si mai cinstit, credinta si ortodoxia, si aceasta se intampla din cauza concesiilor pe care statul le-a facut. Dar aceste favorizari nu se opresc aici ci privesc si alte taine, antidemocratice si organizatii ascunse, precum masoneria. In afara de hiliasm exista alte miscari si puteri ascunse care pregatesc terenul pentru desgustatorul Antihrist. Aceste organizatii care formeaza semnul pentru vremea noastra si isi au radacinile in evul mediu sunt in legatura cu masoneria.
Masoneria este o organizatie mistica cu scopuri secrete. Este organizata piramidal, pe nivele, informatiile urcand spre varf. In aceasta structura nivelele inferioare nu au acces la informatiile unui nivel superior.
Cum poate un om liber sa adere la o astfel de organizatie care nu-si descopera adevaratele planuri, si cum pot sa existe intr-o democratie asemenea organizatii secrete ? Ce scopuri suspecte si antidemocratice servesc aceasta organizatie, cu legaturi internationale si mii de loje in toata lumea ? Pentru ce in aproape toate statele guvernele cedeaza in fata acestei organizatii satanice, antidemocratice si anticonstitutionale ?
Masonii au secrete pe care nu le descopera nu numai altor oameni, pe care ii numesc „profani”, ci nici propriilor lor membri. Si se constata fenomenul trist ca se cere oamenilor care accepta sa fie recrutati in asemenea organizatii, sa pastreze secrete toate lucrurile pe care le vor afla ! Cine a ajuns la aceasta crunta umilire ca sa-si vanda constiinta in acest mod dezgustator ?
Pentru ce masonii sunt obligati cu juraminte aspre sa pazeasca si sa indeplineasca ordinile, pe care nu trebuie sa le destainuie ? Nici macar unui prizonier nu i se cere asa ceva. In vremea noastra, epoca prin excelenta numita „democratica”, o organizatie secreta isi inchide portile fata de membrii intregii societati si-si leaga cu juraminte ingrozitoare membrii sai ca sa nu destainuie secretele sale, nu este normal ca sa creeze suspiciuni ? Loja P-2 din Italia are mii de membrii, din randul „personalitatilor”, adica a elitei italiene.
Dar dincolo de faptul ca este o organizatie secreta si perfida, masoneria este si antisociala. Astfel, prin felul cum se manifesta, masonii sunt aceii care favorizeaza disensiunile si nu guvernarea dreapta pe care o cer toti oamenii.
Pentru ce sa fie sustinut cineva numai si numai pentru ca este mason si sa nu fie sustinut oricare altul dupa dreptate ? Judecatorul mason va hotara dupa dreptate sau dupa ordinile masonice ? Ofiterul mason va asculta ordinile lojelor sau chemarea patriei ? Nu cumva loviturile de stat si tradarile, care se inmultesc in ultimul timp in intreaga lume au legatura cu acesti ofiteri vaduti ? Pentru ce masonii se sfiesc ca sa se destainuie si sa faca cunoscut in mod public sau prin declaratie gradele lor ? Nu cumva pentru ca poporul are formata deja constiinta manipularii prin acestia. Cu toata aversiunea poporului fata de antidemocratie nu se intampla nimic. Lojele exista si domnesc ca stat in stat. Deci, care sunt acei protectori nevazuti ai acestor intunecate organizatii in tara noastra ? Nu cumva se ascund pentru ca „toti cei ce comit faradelegi urasc lumina” ? Asadar aceasta este masoneria, care, in opozitie cu hiliasmul care apeleaza la indivizi cu slaba pregatire, alapeaza, in general, la oameni influenti, cu inteligenta, cu autoritate, cu bani si influenta sociala. Diavolul prin masonerie favorizeaza planul sau si pregateste pe oameni pentru venirea lui Antihrist. Fiindca trebuie sa cunoastem ca, in afara de acestea, masoneria este si religie a Satanei. In loje este adorat Marele Arhitect al Universului. Desi copiaza multe din ceremoniile crestine, masonii adorand pe Marele Arhitect al Universului arata ca nu agreaza pe Dreptul nostru Dumnezeu.
Asadar masoneria, organizatie satanica, este o ramura a Sionismului international. Lucreaza si aceasta pentru ca sa se realizeze planurile ascunse ale iudeilor, asadar ca sa instaleze pe Mesia cel asteptat al evreilor, ca conducator mondial, adica pregateste venirea lui Antihrist, a desgustatorului dictator.
Masoneria, hiliasmul, ecumenismul, spiritismul, magia sunt in special o actiune a hidrei sionismului, care otraveste mortal pe oameni si-i preda in puterea Satanei. Cei care au rastignit pe Hristos, prin urmasii lor, cei care nu se cumintesc nicidecum, nici macar nu se pocaiesc pentru crimele lor desgustatoare, lucrand cu toate aceste puteri antihristice din culise pentru a ni-l impune pe Antihrist. Cu toate acestea, planurile lor au fost dezvaluite, prin profetiile care exista, pentru ca noi sa fim preveniti, si au misorat camuflarea lor; pentru aceea, nu trebuie sa cadem in capcana lor.
Tineti-va departe de spiritism, magie, masonerie si hiliasm. Sunt dezgustatoare puterile satanice care ne fura ce are mai scump si mai drag sufletul nostru. Racnetul lui Antihrist se aude clar, umbra hidoasa a lui arata ca se apropie. Sa ne amintim de Sf. Ap. Petru, care zice: „Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (I Pt. 5,8). Sa „ne asiguram” zice Sf. Chiril al Ierusalimului. Numai cati isi vor asigura sufletul lor prin rugaciune si atentie neincetata, fata de Antihrist, de aliatii si inainte mergatorii lui, vor scapa din capcane si vor mosteni fericirea si viata vesnica. Restul vor rataci si vor fi adunati in tabara lui Antihrist, ca sa lupte nenorocitii chiar cu Hristos si vor primi semnul lui Antihrist spre pieire si condamnare vesnica, dupa cum scrie Sf. Ioan in Apocalipsa.

Semne inainte mergatoare lui Antihrist

1. Apostazia

Un semn caracteristic care avertizeaza despre venirea amagitorului este apostazia generala a oamenilor de la credinta in Dumnezeu, dupa cum ne asigura Sf. Ap. Pavel. „Sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va veni pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta…” (II Tes.2, 3). Cand lumea se va lepada de Dumnezeu, atunci va veni Antihrist. Se va infatisa, asadar, in mijlocul unui climat anarhic, pacatos si ateu. Atunci „se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes. 2,3), zice Sf. Ap. Pavel. Apoi firesc va urma a doua venire a Domnului, care se va petrece la putin timp dupa venirea lui Antihrist, cand va predomina cea mai rea lepadare de credinta, dupa cum a zis Domnul in chip profetic: „Si precum a fost in zilele lui Noe, tot asa va fi si in zilele Fiului Omului: mancau, beau, se insurau, se maritau pana in ziua cand a intrat Noe in corabie si a venit potopul si i-a nimicit pe toti” (Lc. 17, 26-27).
Cu toate acestea poate se gaseste cineva care sa conteste. Nu cumva si in alte epoci a existat apostazie, anarhie, pacate, desfrau ? Deci pentru ce apostazia omului de astazi este unita cu asteptarea lui Antihrist ? Pentru ce apostazia generala si nemaivazuta a omenirii este luat ca semn pregatitor al apropierii venirii lui Antihrist ? Nu cumva de fiecare data cand omul a refuzat invatatura Bisericii, a pregatit sfarsitul ?
Biserica a facut mult bine. Pentru ca aceasta este misiunea ei, ca sa mantuiasca sufletele, ca sa le pregateasca, ca sa le trezeasca, ca sa se ingrijeasca drept de toate oile, pentru ca vremea celei de a doua veniri este necunoscuta, dupa cum necunoscut este si sfarsitul vietii noastre. Asadar pentru aceasta trebuie ca sa se implineasca toate semnele.
Cat priveste apostazia de astazi, nu exista ceva asemanator in istoria neamului omenesc si cu atat mai mult in perioada crestina.
Nu este o apostazie intamplatoare. Ci una generala organizata si nemaivazuta. Omul inainte cunostea apostazia ca pe ceva individual in omul renegat si depravat al veacului douazeci. Si nu spunem aceasta pentru neamurile salbatice, Nu; o spunem pentru oamenii civilizati, care primesc multe invataturi crestine, care au cunoscut adevarul, si cu toate acestea care staruiesc in greseala, in intuneric, in razvratire morala constienta, in razboi, in desfrau, in educatia fizica si morala fara de rusine, in batjocorirea lui Dumnezeu, in lupta cu cele dumnezeiesti. Omul vremurilor noastre neaga usor constiinta lui Hristos si promoveaza venirea lui Antihrist.
Lepadarea de Dumnezeu se percepe mai mult datorita faptului ca omul se alipeste de lucrurile materiale, de cele de jos. Credinta crestina numita intoleranta este inlocuita cu o credinta autonoma, fara Dumnezeu, fara porunci, fara constiinta.
Omul autonom, zboara in cosmos si se lauda batjocoritor si ironic, ca nu poate sa intalneasca undeva pe Dumnezeu, isi vinde constient sufletul Satanei cu acele erezii, imoralitati nemaivazute, certuri si organizatii antihristice.
Cuvintele rusine, pocainta, credinta, sfintit, biserica sunt considerate anacronice, dar si periculoase, pentru omul eliberat si autarhic al vremii noastre. Pacatul se arata organizat, condus cu metode satanice cu mijloace de influenta in masa si dezastroase.
Satana ne expune sfaturile zilnic in orele noptii, probabil pentru ca „toata coruptia care se savarseste uraste lumina”, dupa cum zice Sf.Scriptura. Iata si un exemplu deosebit al apostaziei nemaivazute si fara limita a omenirii si a comportarii ei cea impotriva lui Dumnezeu. Iata actiunile europenilor, care accepta elocvent caracterul trist si decazut vrednic de plans.
Homosexualitatea este recunoscuta oficial in Anglia si in alte state; mai mult, in unele state sunt celebrate si casatorii de acest gen de catre pastori si preoti. Inca si nudismul se raspandeste printre oameni.
De asemenea cinematografia si teatrul in afara de putine cazuri sunt puse in slujba diavolului si ale inainte mergatorilor lui Antihrist.
Pornografia si presa atee este mobilizata in lupta pentru predominarea raului, pierderii obiceiurilor si limitarea rezistentei morale a individului. Asociatiile homosexualilor si a tuturor genurilor anormale rasar peste tot ca ciupercile. Legalizarea preacurviei si a avortului este impotriva poruncilor dumnezeiesti si inumanitatea acestei legalizari este privita ca retrograda, necivilizata, inapoiata si ca inaplicabila social. Mai mult, in Anglia s-a mers pana acolo incat s-a propus un proiect de lege care sa acorde dreptul la legaturi incestuase, intre parinti si copii si intre frati !
Incestele, perversiunile, anomaliile, practicile oribile, condamnate de Sf. Scriptura, astazi au devenit recunoscute prin lege. Omul decazut al vremurilor noastre striga pe strazi pentru legalizarea tuturor practicilor, dovedind real cat de orb si constiincios slujeste Satanei.
Un fenomen ingrozitor care mobilizeaza pe atei il constituie si organizatiile satanice ale masoneriei.
Este un fenomen rar ca un om din zilele noastre sa nu apartina acestei organizatii. In zilele noastre, ale abundentei de democratie, din nefericire, exista oameni, presupusi seriosi, care sa-si vanda sufletul Satanei si care sa se oblige sa slujeasca intr-o organizatie secreta, antisociala si antidemocratica, careia nu i se cunosc secretele.
Alt paradox al zilelor noastre este Satanismul. Lepadarea desavarsita a mastii. Asadar exact adorarea Satanei cu taine, ceremonii, lacasuri de inchinare etc. Satanistii sunt astazi in numar de milioane. Si acestia se afla in tarile „civilizate”.
Culmea nerusinarii si a apostaziei, care caracterizeaza masele de oameni, astazi, este acceptata si in Grecia. Nu englezul, nici americanul, ci grecul ortodox accepta sa i se spuna ca descinde din maimuta, decat sa creada ca este facut dupa chipul lui Dumnezeu. Mai mult, aceasta teorie neghioaba este predata si in scoli copiilor nostri. Astfel scopul antihristilor este departarea crestinilor de Dumnezeu, fiindca oamenii si daca au cunoscut pe Hristos, „au iubit intunericul mai mult decat Lumina” (In. 3, 19).
Profetiile scrise confirmandu-se in zilele noastre, noi tragem alarma. In zilele din urma dragostea se va raci. „lubirea multora se va raci” (Mt.24, 12), zice Sf. Scriptura. Intr-adevar, astazi ura a pus stapanire pe omenire. Omul s-a inchis in cochilia sa, nu se mai increde in nimeni, considera pe vecinul sau dusman, ca pe cineva care va uzurpa interesul sau. Dar mania nu se foloseste numai in aparare, ci mai mult in distrugerea omeniei, semanand dezastru si distrugere cu arme distrugatoare, de nimicire in masa.
Pentru prima oara, omul a simtit amenintarea unui dezastru general, fara ca sa poata sa se opuna. Omul pregateste distrugerea sa in cadrul general al apostaziei care se pune in miscare in vremurile din urma.
Dragostea duhovniceasca s-a racit. Si nu numai a laicilor, ci si a clericilor, a pastorilor, care povatuiesc. Si aceasta pentru ca aseaza sufletul lor mai presus decat al oilor, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura.
Din nefericire, astazi oile sunt rupte in bucati de lupi, iar pastorii nu le vestesc primejdia. Si toate acestea au fost profetite de Sf.Parinti ai Bisericii, de Apostoli si de Insusi Hristos. Din cauza comportarii pastorilor se vor sminti multi, zice Sf. Scriptura. Pentru aceasta si Sf. Chiril al Ierusalimului scrie, sa nu ne ingrijim de cele care produc sminteala, ci de cele prezise de Sf. Scriptura pentru ca sa se pazeasca credinta cea dreapta. Caracteristica apostaziei de astazi este ca foarte putini se mai gandesc la moarte, cu responsabilitate pentru vesnicie. Oamenii vietuiesc numai pentru cele materiale si lucreaza faptele trupului, „si ele sunt: adulter, desfranare, necuratie, destrabalare, inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, destrabalari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am spus ca, cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” (Gal.5, 19-21), dupa cum ne spune Sf. Ap. Pavel.
Biserica Ortodoxa, astazi, infrunta pe ereticii si ateii care lupta si distrug ortodoxia cu manie si ura. Si aceasta este un semn prevestitor al venirii lui Antihrist: apostazia generala si organizata. Desigur prigoane si eresuri au existat intotdeauna, dar au existat luptele antihristilor contra martirilor, sfintilor, marturisitorilor. Astazi dusmanul este liber fara un adversar puternic. Conducerea Bisericii noastre trage corul ecumenismului si modernismului, si este amenintata de duhul indiferentei si al fastului.
Pentru aceasta ne si intrebam. Este intamplatoare apostazia aceasta ? Va reveni omenirea risipita din nou la Tatal ceresc ?

2. Infiintarea statului evreu si ocuparea Ierusalimului de catre evrei

„… pana cand cel care o impiedica acum va fi dat la o parte. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (II Tes.2, 7-8)
Un al doilea semn prevestitor al apropiatei veniri a lui Antihrist si a celei de a doua venire a Domnului este infiintarea statului evreu in vechea sa matca.
Dar sa luam lucrurile de la inceput, confruntand si coreland profetiile din Sf. Scriptura cu continut eshatologic.
Iisus Hristos, inainte de patima Sa cea de voie, a prevestit in amanunt despre distrugerea Ierusalimului ce urma sa vina si pentru soarta evreilor, omoratorii Fiului lui Dumnezeu. Relatam profetia de baza pentru soarta Ierusalimului si a evreilor. „Si vor cadea de ascutisul sabiei, si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).
Ce semnifica aceasta profetie ? Iisus adresandu-se ucenicilor Sai cu privire la distrugerea templului lui Solomon, din Ierusalim, si despre poporul evreu, care sunt un model al sfarsitului lumii, nu se limiteaza la profetia aceasta, ci vorbeste si de alte semne, care vor prevesti slavita Sa venire, dupa cum parabola pentru inmugurirea smochinului cand primavara se apropie. Aici se face aluzie la statul evreu, care a inceput sa „inverzeasca” dupa reintoarcerea evreilor pe pamantul parintesc, in 1948. De asemenea semnul care va sprijini apropierea sfarsitului lumii, amintit de Domnul, este propovaduirea Evangheliei Sale in toata lumea. „Si se va propovadui aceasta Evanghelie a imparatiei in toata lumea, spre marturie la toate neamurile; si atunci va veni sfarsitul” (Mt.24, 14). Foarte putini sunt cei care nu cunosc Evanghelia.
Cu toate acestea Iisus, continuandu-si cuvintele Sale profetice, a zis ca sfarsitul se va apropia cand „uraciunea pustiirii”, deci Antihrist, se va aseza in Locul cel Sfant. Asadar in templul lui Solomon. Acelasi lucru il zice si Sf. Ap. Pavel: „… asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4). Templul acesta este pregatit in mod insistent ca sa se rezideasca. Toate aceste profetii au oarecare legaturi intre ele si ne ajuta ca sa dam crezare profetiei Domnului despre poporul evreu si statul lor.
„Si vor pieri de ascutisul sabiei …”; evreii vor fi injunghiati, si vor fi luati prizonieri, si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare de diferite neamuri, „pana ce se vor implini vremurile neamurilor”. Aceasta profetie a Domnului are multe sensuri, fiindca s-a implinit deplin, si iata cand.
Cea mai inspaimintatoare distrugere a Ierusalimului s-a petrecut in anul 70 d.Hr., sub imparatul roman Tit. Toate s-au petrecut asa cum prezisese Domnul. Istoricul iudeu, Iosif Flaviu, care a trait evenimentele, a descris-o foarte amanuntit.
O mama si-a mancat copilul de foame ! Templul a fost distrus din temelii si nu a mai fost refacut, dupa cum ne relateaza intr-un alt capitol. „… nu va ramane aici piatra pe piatra, care sa nu se risipeasca” (Mt.24, 2). Evreii erau rastigniti. Erau spintecati de soldatii romani, ca sa li se scoata aurul pe care l-au inghitit, evident pentru ca sa se mantuiasca cei care l-au omorat pe Fiul lui Dumnezeu. „Sangele Lui asupra noastra si a copiilor nostri” (Mt.27, 25). Da, blestemul pe care l-au pronuntat ei insisi asupra lor, cand au predat la moarte pe Cel fara de pacat.
Cata bucurie a fost cand nu s-a mai gasit alt lemn, dupa cum zice istoricul Iosif Flaviu, pe care sa fie rastigniti, vanduti in toate partile lumii, ca sclavi, fara cea mai mica cinste. „Si vor fi dusi robi la toate neamurile”.
De atunci Ierusalimul este calcat in picioare de diferite neamuri, deci „pana ce se vor implini vremurile neamurilor” ? Fraza aceasta a creat si creaza multe dificultati exegetilor, fiindca se arata anevoie de explicat si neclara. Astazi nu trebuie sa ne facem probleme, fiindca s-a implinit asa cum a fost prezisa. Cand ? In 1948, cand evreii s-au intors pe pamantul stramosesc, dupa aproape 2.000 de ani si, practic, au pus stapanire pe Ierusalim. Prin urmare, Ierusalimul a patimit ca sa fie calcat in picioare de neamuri, si acum a cazut in mainile evreilor. Faptele vorbesc !
Astfel, crearea statului evreu si ocuparea Ierusalimului constituie piatra de hotar, lucru care s-a profetit de Domnul pentru o evolutie de seama. Crearea statului evreu inseamna o evolutie violenta si nemaivazuta de nimeni, fiindca s-au implinit vremurile neamurilor.
Oricat de dificila s-ar prezenta pentru exegeza fraza „pana ce se vor implini vremurile neamurilor”, totusi ea are un inteles. Caci din momentul in care evreii si-au creat statul, Sionismul international si-a luat in serios initiativa si pregateste intens guvernarea mondiala si degradarea morala si spirituala a popoarelor. A patruns pretutindeni. Masoneria, iehovismul, ecumenismul, comunismul si toate celelalte organizatii antihristice se lupta cu o manie nimicitoare contra Bisericii si a adevarului. Straduindu-se sa propage coruptia in toata lumea. Incearca sa distruga tot ce e sanatos in societate. Stiinta este pusa in serviciul scopurilor lor satanice. Cele doua superputeri, care de fapt sunt controlate de sionism, au subjugat intreaga omenire.
Dar in esenta duce pana la distrugerea popoarelor. Popoarele flamanzesc, in timp ce aceia fac multe arme si peste orice masura. Ceea ce cu putin timp inainte era de negandit, astazi este o realitate. Ca lumea poate fi distrusa in intregime prin apasarea unui singur buton. Asadar in putin timp va fi pregatit terenul pentru primirea lui Antihrist. Omenirea este superpopulata si de aceea se crede stapana pe soarta ei. Ce adevar poate sa reziste cu putere ? Dar si daca rezist nimeni nu poate nega cele ce se asteapta. Cei puternici isi fac singuri dreptate nu dupa Hristos, fiindca pe Hristos l-au lovit fiecare cum a vrut.
Dar sa vorbim despre Europa. Despre masoneria acestui continent. Despre toata murdaria si putoarea si decaderea morala, Sodoma si Gomora. Este Europa crestina ? Nu a fost educata Europa dupa invatatura Evangheliei ? Si daca va astepta vesnic ce folos ? Din nefericire Europa a ales pe Diavol si a parasit pe Hristos.
Inca si in Grecia, prin excelenta un stat ortodox, au avut loc schimbari sociale. Cine va mai intelege dintre cei mai batrani, ca in Grecia ortodoxa s-au votat legi pentru legalizarea preacurviei, a avorturilor, a divorturilor, dar si atatea altele care sunt in proiect ? Pana si buletinele crestine intentioneaza sa le schimbe cu cele ale Satanei, fara mustrari de constiinta, in numele progresului ! Asadar ce ne foloseste ca asteptam pe Domnul ? Iar daca aceasta nu este prevestirea vremii lui Antihrist, atunci ce este ? Ca daca nu este prevestire redobandirea statului evreu, incercarea de a reface templul, sodomia, atunci ce sunt ? Popoarele sunt amenintate cu disparitia de hidra cea urata a Sionismului. Lucrarile antihriste urla ca sa inghita tot ce a mai ramas inca sanatos.
Nu incape nici o indoiala ca redobandirea pamantului stramosesc si a Ierusalimului de catre evrei inseamna inceputul celor mai mari nenorociri peste omenire. Antihrist este mare inaintea fiarei. Astazi toate se prabusesc, se egalizeaza, se niveleaza: frontierele, religiile, datinile, traditiile, morala. Cu fiecare mijloc vom cunoaste toti numarul lui Antihrist.
Si ce daca striga poporul ortodox, iubitii mei ? Ce se are in vedere ? Cu intensificarea protestelor nu se cunoaste lupta, nici cu motiuni si rugaminti. Trebuie sacrificii. Trebuie credinta sincera. Dar nimeni nu se hotaraste ca sa se jertfeasca. Nici macar dintre arhierei. Nici dintre pastori ca sa-si dea sufletul pentru oi. Ce daca striga poporul ortodox ? Se aproba sau nu se aproba proiectui de lege pentru avorturi ? S-a votat sau nu legea pentru efectuarea stagiului militar de catre iehovisti, care sunt slugile Satanei ? Ce daca avertizeaza parintii neamului ? S-a votat pro sau contra legii rasismului, cu care se inchide gura grecilor ? Si nu intamplator avem in vedere pe aceia care ne sapa mormantul si secatuiesc tara ! Cine isi da seama ca, votandu-se in Camera Deputatilor legea care da fiecarui strain dreptate, „ca sa ocupe functii in Grecia”, si ca sa judece doi ani, este impotriva statului ? Trebuie sa luam masuri, sa nu lasam Parlamentul sa hotarasca impotriva noastra si a credintei noastre. Altfel il vom lasa sa serveasca admirabil scopurile Sionismului international, pentru reducerea la tacere a popoarelor. Niste mijloace asemanatoare folosesc si pentru reducerea la tacere a arhiereilor. Se micsoreaza anii de iesire la pensie, salariul, etc. (cu recenta lege fiscala) cu care ii opresc pe arhierei ! Amenintarile prind teren si impotriva arhiereilor, fiindca astazi este adorat mamona si nu Hristos.
Iata pentru ce ne ingrijoram, iata pentru ce credem ca omenirea merge nepocaita, pe un drum dezastruos pe care si-l traseaza singura. Drumul care va intalni pe Antihrist. Un sfarsit inspaimantator si dezastros. Pentru aceasta sa veghem, sa ne pregatim cu credinta si sa ne hotaram; Dumnezeu nu se lasa batjocorit”.

3. Reconstruirea templului lui Solomon

Dupa cum relatam in primul capitol, Iisus adresandu-se ucenicilor Sai, care admirau templul lui Solomon, pentru splendoarea sa, ii asigura ca templul acesta va fi distrus complet, „inainte de trecerea neamului acestuia”. Mai mult le-a precizat si diferitele semne care vor anunta distrugerea lui. Intre aceste semne a numarat si asediul Ierusalimului. „Iar cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, atunci sa stiti ca s-a apropiat pustiirea lui” (Lc.21, 20). Practic in anul 70 d. Hr. s-a implinit aceasta profetie a Domnului, in timpul domniei lui Tit, in urma asediului. Si daca au cerut asigurarea de la acesti cuceritori sa nu distruga templul, soldatii romani l-au distrus cu manie, l-au incendiat fara sa-i poata impiedica cineva. Tempul a fost pur si simplu distrus din temelii.
In anul 363 d.Hr., pe vremea lui Iulian Apostatul, au incercat iarasi, cu permisiunea aceluia, sa reconstruiasca templul. Cu toate acestea prin voia lui Dumnezeu nu au putut spori nimic. Flacari paradoxale si nisipul infierbantat au impiedicat pe lucratori ca sa sfarseasca lucrarea. Pe multi i-a omorat, dupa cum au marturisit martori oculari. Intre acesti martori se afla istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, care au verificat in amanunt zadarnicia acelora, scriitorul Ammianus Marcellinos si multi altii. Si ne intrebam, pentru ce atunci nu s-a ingaduit construirea templului ? Si daca atunci nu s-a ingaduit construirea, dupa cum nu s-a ingaduit refacerea statului evreu, astazi se va ingadui construirea templului, dupa cum s-a ingaduit si infiintarea statului evreu ? Daca se incearca refacerea templului, aceasta va fi negresit un semn puternic pentru venirea lui Antihrist, fiindca acelasi lucru ne spune si Sf. Ap. Pavel: „Asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 4), si o spune clar pentru Antihrist.
Dar sa vedem ce fac acesti evrei dupa ocuparea Ierusalimului, dupa impresurarea popoarelor cu inspaimantatoarele tentacule ale masoneriei, hiliasmului, ecumenismului, comunismului ? Ce fac ei cu privire la templu ? Stau ? Nu, nicidecum.
Caci una din primele lor preocupari, care este facuta publica, este pregatirea pentru reconstruirea templului visurilor lor, templul lui Solomon.
Mai mult dupa cum s-a publicat si in presa, evreii au comandat in America pietrele pentru rezidirea templului. Asadar se transporta cu multa precizie pietrele dintr-o cariera din statul Benford, pentru reconstruirea templului. Si s-au adunat miliarde de dolari care sunt destinati pentru reconstruirea templului. Templul, dupa cum spun rabinii, va fi ridicat cum a fost, pentru Mesia al lor, adica pentru Antihrist, care este asteptat in viitorul apropiat. Toti rabinii de astazi ai lui Israel cred ca Mesia al lor, adica Antihrist, are sa se nasca, si sunt aproape douazeci de veacuri. Aceasta o istorisesc monahii veniti de la Locurile Sfinte. Reconstruirea templului va constitui culmea necredintei iudeilor. Deoarece, trebuie sa retinem, templul constituie pentru evrei centrul (locul de inchinare) a lui Dumnezeu, impreuna cu Vechiul Testament.
Reintoarcerea la templu inseamna aversiunea fata de Hristos si culmea necredintei, ca si instalarea lui Antihrist, a falsului Mesia, pe care il asteapta evreii. Fiindca reconstruirea templului va fi un semn al necredintei si nu al credintei. Evolutiile sunt foarte rapide si violente, dupa cum: pregatirea guvernarii mondiale, pregatirea buletinului unic cu numarul lui Antihrist, pregatirea pentru semnul lui Antihrist, pregatirea pentru semnul lui Antihrist, pregatirea psihologica, in mod special a tineretului, pentru primirea lui Antihrist, subjugarea mondiala a popoarelor, descurajarea omenirii, razboiul nemaivazut asupra Bisericii, pregatirea planurilor si adunarea materialelor pentru refacerea templului; toate ne descopera vederea exploziva a finalului evenimentelor, si nu credem ca poate fi cineva care sa nu inteleaga semnificatia apostaziei omenirii, incat sa se impotriveasca si in al doisprezecelea ceas.

„Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a mai fost de la inceputui lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt.24,21).

4. Inventiile si descoperirile din vremea noastra

Dumnezeu „a dat oamenilor stiinta, ca sa se mareasca intru lucrurile Sale cele minunate” (Iisus Sirah 38, 6). In zilele noastre stiinta, cunoasterile, descoperirile s-au apropiat de limitele miracolului si au depasit si cea mai vie fantezie a omului.
Nelinistitor este faptul ca toata desavarsirea stiintifica a exagerat in privirea lumii, incat s-a ajuns sa se creada din aceasta ca omul este autonom, independent, atotputernic si prin urmare poate ca sa supravietuiasca si fara Dumnezeu. Pentru aceasta si omul veacului douazeci se mandreste si se comporta atat de dispretuitor si batjocoritor fata de Facatorul sau. Mai mult, nu va fi nicidecum exagerat ca sa spunem ca, puterile intunericului in numele progresului stiintific, urzesc legarea omului si pregatesc in chip satanic distrugerea si pieirea lui.
Energia atomica este pusa in slujba Satanei, care o foloseste potrivit scopurilor sale. S-au fabricat atatea bombe atomice incat cu ele se poate distruge intreaga civilizatie de pe pamant. Si in chimie si-a pus mana sa cea rautacioasa. S-au fabricat mii de bombe bacteriologice pentru ca sa se otraveasca intreaga lume. Mai mult, de curand s-a fabricat o bomba, dupa cum a facut cunoscut presa, care poate ucide de la sute de kilometri, prin inocularea cat de mica a substantelor toxice pe care le contine. Si aceasta pentru nefericitui om al planetei noastre.
Fotografia, cinematografia, televiziunea si atatea altele s-au inventat ca sa departeze pe om de Dumnezeu in loc ca sa-l inalte pe om duhovniceste pana la asemanarea cu Dumnezeu. Din nefericire vedem ca acestea sunt prin excelenta mijloace cu care puterile antihristice incearca ca sa indobitoceasca si sa prosteasca complet pe om. Astfel fara o rezistenta morala si duhovniceasca deosebita, omul zilelor noastre va ajunge usor in slujba lui Antihrist, pe care puterile intunericului il asteapta cu nerabdare.
Dar aici scopul nostru nu este de a parcurge trista decadere in care a ajuns omenirea folosind in rau stiintele si viata destrabalata, departe de Tatal ceresc. In principal dorim – sa remarcam ca formidabilele descoperiri si inventii ale secolului nostru si multimea cunostintelor sunt un semn prin care suntem avertizati despre venirea lui Antihrist si sfarsitul lumii.
Cu aproape 2.500 de ani in urma Daniel a profetit ca spre sfarsitui lumii se va inmulti stiinta. „Iar tu, Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul vremii. Multi vor cerceta-o cu de-amanuntul si va creste stiinta” (Dan.13, 4). Intr-adevar navetele spatiale, platformele spatiale, satelitii, armele spatiale, O.Z.N.-urile, bombele neinchipuit de distrugatoare, puse in miscare pe orbite geostationare, in spatiul cosmic, altele care se vor mai inventa, pentru distrugerea omului fara de minte, sunt un semn al apropierii sfarsitului lumii. In acelasi chip prevesteste si Domnul nostru ca inainte de sfarsitul lumii se vor arata semne ceresti si foamete inexprimabila. „… si vor fi cutremure mari si, pe alocuri foamete si ciuma si spaime si semne mari in cer vor fi”(Lc.21, 11).
Actuala este si profetia St. Nil Mirovlitul, care a trait pe la anul 1600 in Sfantul Munte. Sf. Nil scrie ca dupa 1900 incepe apostazia generala a omenirii. De asemenea profeteste ca va predomina un desfrau nemaivazut si stiinta va face descoperiri extraordinare. Iar in timpul predominarii lui Antihrist, Dumnezeu va scurta zilele ca sa grabeasca venirea Domnului si ca sa mantuiasca pe cei alesi. „… si toate acestease vor petrece pentru ca Antihrist doreste sa cucereasca toate, si va face semne si minuni dupa inchipuire, dorind sa dea invataturi rele sarmanului om, de la un capat la altul al pamantului. Atunci vor zbura prin aer ca pasarile si vor strabate fundul marii ca pestii …”. Acestea au fost profetite inainie cu 400 de ani de Sf. Nil. Si mai mult el are dreptate. Asadar descoperirile extraordinare ale veacului nostru ar trebui sa ne faca sa slavim pe Creatorul nostru si sa ne inarmam cu credinta in Dumnezeu, incat venirea lui Antihrist sa nu ne poata insela. Scopul este acela de a avea vestile despre semnele vremurilor. Deci sa veghem, sa stam continuu in priveghere duhovniceasca, fiindca si daca nu este intre noi, inca, dezgustatorul si vicleanul Antihrist, sunt in prezent altii, aghiotantii si inainte mergatorii nedreptatii, Satan si nefericitii lui urmatori. Si acestia vor ca sa ne amageasca, incat fara voie sa devenim uneltele lor si primitorii falsului Mesia al evreilor, adica a lui Antihrist.

„Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt.24, 35).

5. Anarhia democratiei

Astazi lumea traieste intr-o perioada de anarhie a democratiei. Intre popoare se observa ura, dusmanie, dezordine. Puterea lumii acesteia se exercita si se prezinta sub chipul democratiei. Diferitele conceptii despre lume, schimbarea traiului, obiceiurilor, traditiilor, se macina in moara cuvintelor despre democratia popoarelor. Aliantele, coalitiile politice, uniunile economice internationale, congresele si conferintele, intrunirile mondiale si vizitele protocolare, schimburile de pareri si informatii, dar si legaturile organizatiilor secrete formeaza catargul mondial pe care puterile intunericului le urzeste impotriva omenirii.
Popoarele care nici nu gandesc se prind in capcane unul pe altul. Asadar un mod de anarhie, care predomina pe plan mondial, diplomatia si prefacatoria, care tind ca sa defineasca normele de viata ale omenirii, pe dependenta economica si subjugare, popoarele facandu-se prada usoara a puterilor care lucreaza din umbra, care pregatesc nevazut, terenul pentru guvernarea mondiala.
Aici vom cerceta anarhia democratiei, ca semn care premerge lui Antihrist, asadar ca semn de avertizare, fiindca din vremea lui Daniel este profetit, ca anarhia democratiei va fi ultima forma a puterii pe planeta noastra, care premerge lui Antihrist, si care va pune capat puterii lui tiranice. Antihrist exploatand confuzia care va predomina prin divizarea omenirii si prin anarhie, pe plan mondial, va lua cu forta puterea, care aproape i se va oferi.
Fiindca, dupa cum spune Sf. Ap. Pavel: „… si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8), atunci se va arata Antihrist, „pana cand cel care o impiedica va fugi dat la o parte” (II Tes.2,7)
Cu toate acestea merita ca sa dam doua profetii ale proorocului Daniel despre chipul si fiarele care se refera la imparatiile care vor premerge lui Antihrist, in urma carora este anarhia democratiei pe care o parcurgem astazi.
Prima profetie este visul lui Nabucodonosor, care privea viitorul Imparatiei sale, si pe care i l-a talcuit apoi Daniel. „O, rege! Tu priveai si iata un chip; acest chip era peste masura de mare si stralucirea lui neobisnuita – statea inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul si bratele de argint, pantecele si coapsele de arama, pulpele de fier si o parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chipul peste picioarele de fier si de lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp fierul, lutul, arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat cu sine, fara ca sa se gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare si a umplut tot pamantul” (Dan.2, 31-35). Acesta este visul regelui Nabucodonosor. Dar sa dam acum si a doua profetie. „Si patru fiare uriase au iesit din mare, una mai deosebita decat alta. Cea dintai semana cu un leu si avea aripi de vultur. M-am uitat la ea pana ce aripile i-au fost smulse si a fost ridicata de pe pamant si pusa pe picioare ca de om. Si iata o a doua fiara, cu infatisare de urs, stand intr-o rana, cu trei coaste in gura, intre dinti, si asa i s-a poruncit: Scoala-te ! Mananca multa carne ! Apoi m-am uitat din nou si iata o alta fiara, asemenea unui leopard avand pe spate patru aripi de pasare; si fiara avea patru capete, si i s-a dat putere. In urma am privit in vedeniile mele de noapte si iata o a patra fiara inspaimantatoare si infricosatoare si nespus de puternica”, care avea zece coarne, dintre care s-a ridicat unul mic …,” care graia lucruri mari” (Dan.7,2-8). Talcuirea celor doua profetii de catre Daniel este urmatoarea: „Tu rege al regilor, caruia Dumnezeul cerului i-a dat regatul, puterea, taria si marirea, si in mainile caruia a dat pe fii oamenilor in orice tinut ar locui, precum si fiarele campului si pasarile cerului si i-a dat stapanire peste toate, tu esti capul de aur. Si dupa tine se va ridica un alt regat mai mic decat al tau, apoi un al treilea regat de arama, care va stapani peste tot pamantul. Si un al patrulea regat va fi tare ca fierul si dupa cum fierul sfarama si zdrobeste totul, asa si el va sfarama si va preface totul in pulbere, ca fierul care face totul in bucati. Iar picioarele pe care le-ai vazut si degetele, unele de lut de olar si altele de fier, inseamna ca va fi un regat impartit si va fi tare ca fierul, dupa cum tu ai vazut fier amestecat cu lut. Si degetele picioarelor, unele de fier si altele de lut, inseamna ca regatul va fi parte tare, parte subred. Si dupa cum ai vazut fier amestecat cu lut, asa se va amesteca prin inrudire, dar nu vor avea legatura temeinica intre ele, dupa cum fierul nu se poate amesteca la un loc cu lutul. Iar in vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat vesnic, care nu va fi nimicit niciodata si care nu va fi trecut la alt popor; el va sfarama si va nimici toate aceste regate si singur el va ramane in veci. Dupa cum tu ai vazut ca o piatra a fost desprinsa din munte, nu de mana, si a zdrobit fierul, arama, lutul, argintul si aurul, Marele Dumnezeu a dat de stire regelui ceea ce va fi in viitor; visul este adevarat si talcuirea lui neindoielnica” (Dan.2, 37-45).
Pentru intelegerea profetiei cu fiarele, Daniel zice urmatoarele: „… Pentru aceasta, eu, Daniel, am fost tulburat cu duhul meu si vedeniile pe care le-am avut ma inspaimantau. M-am apropiat atunci de unul din cei de fata si l-am rugat sa-mi spuna adevarul privitor la toate acestea. Si el mi-a vorbit si mi-a facut cunoscut intelesul acestor lucruri. Aceste fiare, patru la numar, inseamna ca patru regi se vor ridica pe pamant, si sfiintii Celui Preainalt vor primi regatul si il vor tine in stapanire in veci si in vecii vecilor. Dupa aceasta l-am rugat sa-mi spuna adevarul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte si care era afara din cale de inspaimantatoare, cu dinti de fier si cu ghiare de arama si care manca, sfarama, iar ceea ce ramanea calca in picioare. … El a raspuns astfel: Fiara a patra inseamna ca un alt rege va fi pe pamant, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va manca tot pamantul, il va calca in picioare si-l va zdrobi. Si cele zece coarne inseamna ca din acest regat se vor ridica zece regi, si un altul se va scula dupa ei; el se va deosebi de cei dinaintea lui si va dobori la pamint trei regi. Si va grai cuvinte de defaimare impotriva Celui Preainalt si va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si isi va pune in gand sa schimbe sarbatorile si legea, si ei vor fi dati in mainile lui o vreme si vremuri si jumatate de vreme. Si judecata se va face si i se va lua stapanirea, ca sa-l nimiceasca si sa-l prabuseasca pentru totdeauna” (Dan.7, 15-19; 23-26).
Deci, cele doua profetii, si prin urmare, si cea cu chipul fiarelor relateaza despre imparatiile lumii care vor premerge lui Antihrist. Vedem, asadar, ca perioada din ultima vreme, perioada anarhiei democratiei, pe care o strabatem in prezent, este simbolizata si caracterizata de legatura imposibila a materialelor din care erau facute degetele chipului (fier si lut) si face cunoscuta nestatornicia si neintelegerea dintre oamenii vremurilor noastre, dupa cum talcuieste insusi Daniel.
In a doua profetie remarcam si trebuie ca sa facem o imagine despre cele „zece coarne” (Dan.7, 7), adica despre zece imparati. De asemenea aceea ca dintre cele zece coarne a crescut „un alt corn mic” (Dan.7, 8), un mic neam, un mic rege, „care graia lucruri mari” (Dan.7, 8), care se impotrivea Celui Preainalt si asuprea pe sfiintii Celui Preainalt. Sigur nu incape nici o indoiala ca aici vorbeste despre Antihrist si sfarsitul lumii. Ca daca cei zece regi sunt guvernatorii masoni, implicati in faradelegile savarsite de Piata Comuna, „cornul cel mic” care va creste de acolo este Israel, de unde va veni Antihrist; timpul va dovedi.
Problema este ca, sub mantia democratiei, in ultimul timp, cu stimularea si presiunile satanicei Piete Comune, chiar si Grecia a recunoscut preacurvia, avortul, divortul, scutirea de stagiu militar a iehovistilor si a votat diferite acte legislative, al caror efect este asemenea unor bombe asezate la temelia Greciei ortodoxe. Acum, de curad, prin Camera deputatilor se pregateste ca noi sa primim buletinele lui Antihrist cu 666 !
Daniel ne informeaza si prin alta profetie, ca Antihrist se va infatisa si va fi acceptat mai mare peste intreaga lume „cu putin popor” (Dan. 11, 23). In profetia aceasta se relateaza, ca, atunci cand se va intampla aceasta, vor guverna doua state. Statul de la miazanoapte si statul de la miazazi (Dan.ll, 11-15, 20-25). Care este statul cel mic ? Israel, care pregateste drumul pentru venirea lui Antihrist si pe care il asteapta cu nerabdare ? Oare cele doua state sunt Rusia si SUA care conduc destinele omenirii si formeaza cele doua maini ale diavolului, pregatite cu acele arme satanice ca sa semene dezastru si distrugere ? Timpul va decide. Daniel ne relateaza, de asemenea, ca va veni timpul mahnirii, „cum n-a mai fost de cand sunt popoarele si pana in vremea de acum” (Dan. 12,1), si ca Antihrist va anula jertfa de fiecare zi.
Prin urmare, Antihrist va veni dupa desavarsirea in lume a anarhiei democratiei, fiindca nu va exista nimeni care sa-l poata impiedica. Cat pentru statele cele mai tari si in special Rusia si SUA, putem spune ca sunt supuse organizatiei Sionismului international. Asadar anarhia, tulburarea, apostazia si autoritatea sunt predate usor lui Antihrist, fara mari impotriviri, in numele democratiei anarhice, a ecumenismului, internationalizarii, a colaborarii internationale dintre popoare.
Inca si Biserica este victima ecumenismului. Reprezentantii care supravegheaza in Consiliul Mondial al Bisericilor, au ca scop slabirea ortodoxiei si ca s-o traga spre sincretism, in care toate religiile sunt egale. In acest Consiliu international carturarii si fariseii stut siguri ca vor servi patronilor lor si nu grecilor, vor sprijini Sionismul international si nu ortodoxia. Vor pleca genunchii vicleniilor occidentale, papei si nu lui Hristos.
Profetul Daniel ne vorbeste inca si despre Imparatia lui Dumnezeu, care se va da sfintilor Celui Preainalt si care este reprezentata de piatra din profetie, care se desprinde dintr-un munte inalt, nu de mana si care lovind chipul l-a sfaramat; o aseamana cu un munte inalt care a crescut si a umplut tot pamantul. Asadar la sfarsit faradelegea va disparea, va fi distrusa prin slavita venire a Domnului si a imparatiei Sale, care va fi, dupa cum zice Daniel, vesnica. „Si imparatia… se va da poporului sfintilor Celui Preainalt; imparatia lui este imparatie vesnica” (Dan.7, 27).
In capitolul de fata relatam semnele acelea care s-au confirmat sau sunt in curs de desfasurare si care desi sunt relatate in Sf. Scriptura, lumea nu este atenta la ele, nici nu le coreleaza cu venirea lui Antihrist si cu a doua venire a Domnului.
Apostazia generala si nemaivazuta a omenirii, multimea cunostintelor, anarhia democratiei, infiintarea statului evreu si apropiata refacere a templului lui Solomon, sumt mai mult decat evidente si ingrijoratoare semne ale venirii lui Antihrist. Semne care au loc in vremea noastra si sunt descrise de profeti si de insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de Apostoli, ca semne ale vremii. „… fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti ?” (Mt.16, 3).
Negresit semnele profetite de Domnul sunt multe, cum ar fi: profetii mincinosi, racirea dragostei, evenimentele ingrozitoare care vor veni si semnele ceresti, propovaduirea evangheliei in toata lumea si razboaie.
Vrednic de atentie este neobisnuitul semn ceresc, care a avut loc in zilele noastre, in anul 1962, alinierea planetelor.
Specialistii in materie, profesori de astronomie au zis ca o aliniere a planetelor a mai avut loc in anul 6 i.d.Hr., deci inainte de nasterea lui Hristos. Multi si-au exprimat opinia ca, probabil, alinierea planetelor din zilele noastre este un semn ceresc pentru nasterea lui Antihrist, fiindca Parintii Bisericii noastre sustin ca Antihrist va avea multe semne asemanatoare cu ale lui Hristos. Astazi toate semnele acestea trec neobservate de oameni. Ei le considera intamplatoare, dupa cum intamplatoare considera si minunile Facatorului lumii. Iar mijloacele de informare in masa si presa incearca sa convinga pe sarmanul om ca el se trage din maimuta si ca nu este facut de Dumnezeu. Asadar,omul care se inalta pe sine si care se inseala amarnic de instrumentele Satanei, nu remarca semnele vremilor, nu se intoarce la pocainta. Si in timp ce se lasa robit de Antihrist, va fi prins in capcana, si va cauta mantuirea, dar nu de la Cel rastignit si inviat. Care va veni sa judece vii si mortii, Domnul nostru Iisus Hristos.

6. Ce-l opreste si cel care-l opreste

Alt semn care prevesteste ca Antihrist este in fata usii este confirmarea din zilele noastre a profetiei Sf. Ap. Pavel pentru venirea lui Antihrist.
Noi zicem ca timpul exact al venirii lui Antihrist este necunoscut. Dar cunoastem semnele care vor prevesti venirea lui, incat este aproape cert ca astazi traim vremea in care Antihrist a aruncat deja dezgustatoarea sa umbra peste omenire, a carui venire se apropie cu repeziciune.
Un asemenea semn caracteristic ne este aratat de Sf. Ap. Pavel, care in a doua sa epistola catre Tesalonicieni ne spune urmatoarele: „Si acum stiti ce-l opreste ca sa nu se arate decat la vremea lui. Pentru ca taina faradelegii se si lucreaza, pana cand cel care o impiedica acum va fi dat la o parte” (II Tes.2,6-7).
Talcuirea acestor locuri a prezentat destule dificultati. Dar astazi evenimentele confirma profetia, precum s-a confirmat si profetia lui Iisus pentru redobandirea Ierusalimului, si nu trebuie sa ramanem pasivi pentru mantuirea sufletului nostru, amanand pocainta si intoarcerea la Hristos.
Nu este exclus sa-l vedem in zilele noastre pe Antihrist, oricat de desgustator si respingator ni s-ar parea aceasta. Deci, ce-l impiedica ? Cine este ce-l care-l opreste pentru care talcuitorii au scris si scriu atatea si atatea ? Multi zic ca cel care-l opreste a fost puterea romana. Altii zic ca ar fi una din diferitele imparatii sau regimuri, care au asuprit omenirea, si altii zic ca deja „ce-l opreste” a luat diferite forme concrete ale puterii pe pamant, care nu au exisat pana acum, si care i-a permis ca sa raspandeasca pe pamant anarhia democratiei. Dar sa vedem pe Sf. Ap Pavel ce zice despre „ce-l opreste” si „cel care-l opreste”.
Deci Sf. Ap. Pavel scrie tesalonicienilor in a doua epistola despre Antihrist si a doua venire, asa: „Cunoasteti ce-l opreste intrucat v-am spus-o alta data.” (Aici Pavel evita sa numeasca ce-l opreste, fie pentru ca tesalonicienii il cunosteau din alte marturii ale sale, fie pentru ca nu considera nimerit sa numeasca ce-l opreste, ca sa nu creeze dificultati, din partea puterii romane). Prin urmare, zice Sf. Ap. Pavel, cunoasteti ce-l impiedica pe Antihrist, ca sa nu vina acum, desi este ingaduita de Dumnezeu. Puterea raului si a faradelegii este si acum in mai mica masura, si exista cineva care-l impiedica pe cel fara de lege ca sa se arate; si abia se va da la o parte cel care o impiedica si atunci se va arata Antihrist. Si continua asigurand inca odata. „Si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8). Deci o talcuire mai probabila este ca cel care o impiedica, care se va da la o parte, si va permite lui Antihrist ca sa se arate, este retragerea romanilor, pentru vremea lui Pavel, si pentru vremea noastra retragerea diferitelor neamuri care pana acum ocupa pamantul strabun a lui Israel si Ierusalimul, de aproape 2.000 de ani.
Era cu neputinta ca sa se arate Antihrist inainte de a se retrage puterea care stapanea pamantul lui Israel si inaintea celui care-l oprea, asadar purtatorul puterii va parasi Ierusalimul. Din 1948 insa evreii au infiintat statul Israel, pe pamantul strabun si cel care stapanea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber si nu numai liber, ci este pregatit intens de evreii care asteapta cu nerabdare pe Antihrist. Ba mai mult au adunat materialele pentru reconstruirea templului, incat sa aseze pe cel fara de lege in mijlocul lui.
Pentru aceasta si invingatorul razboiului de 6 zile, arhirabinul armatei israelite, a declarat: „am pus stapanire pe cetatea lui Dumnezeu, patrundem in epoca mesianica pentru poporul evreu”.
Sigur, cu toate acestea, Sf. Ap. Pavel a intarit zicand: taina celui fara de lege se lucreaza. Asadar raul si cel fara de lege au existat si exista, dar Antihrist,care in timpul epocii sale se va deda la orgiile faradelegii, nu avea putere ca sa vina in timpul stapanirii romane, care pe vremea lui Pavel alcatuia puterea care-l oprea. Si nici dupa aceea, cand Ierusalimul a fost calcat in picioare de diferite neamuri, dupa cum a prezis Iisus: „Si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).
Caci Antihrist va fi o persoana politica. Va fi om care va guverna pentru scurt timp toata lumea, punand stapanire pe putere. Sigur, pentru ca sa se intample aceasta trebuie cineva care sa lucreze aspru. Astazi evreii prin Sionismul international lucreaza cu rabdare pentru instalarea unui superguvernant mondial, avand in mainile lor capitalurile si mijloacele de productie, incat realizarea acestui scop sa nu se arate o problema greu de rezolvat, ci sa fie o problema simpla, de timp.
De asemenea, numai astazi este liber drumul ca sa se arate Antihrist si ca sa se continue exact cuvintele Sf. Ap. Pavel „si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8). Cand ? „Cand cel care o impiedica va fi dat la o parte” (II Tes.2, 7). De asemenea armatele sunt pregatite. Antihrist este inaintea usilor.

Sfarsitul lui Antihrist

Antihrist mai este numit si „fiul pierzarii” (II Tes.2, 3), fiindca la sfarsit va pierde si acesta, dupa cum zice Sf. Ioan Gura de Aur.
Antihrist si cei doi aparatori ai lui, profetul cel mincinos si diavolul, vor fi aruncati in iezerul cel de foc. Despre aceasta nu incape nici cea mai mica indoiala. Mai mult Apocalipsa completeaza ca „unde este si fiara si proorocul mincinos, si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte, in vecii vecilor” (Apoc.20,10).
Dar aceeasi soarta vor avea si aceia care se vor inchina lui Antihrist si vor primi semnul lui. „… Si nu au odihna nici ziua nici noaptea cei ce se inchina fiarei si chipului ei si oricine primeste semnul numelui ei” (Apoc. 14, 11).
Despre infrangerea si pedeapsa lui Antihrist vorbesc multi Parinti ai Bisericii, afara de profeti, cum ar fi Daniel si Apostolii.
Domnul nostru Iisus Hristos, la a doua venire, va distruge moartea, cand „moarte nu va mai fi; nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut” (Apoc.21,4), dupa cum zice in Apocalipsa.
Atunci, cei credinciosi vor sluji lui Dumnezeu, care ii va rapi in aer, pentru intampinarea Domnului, si sa fie aproape, foarte aproape in dragoste vesnica duhovniceasca; „cele ce ochiul n-a vazut si urechea nu a auzit si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor.2,9), in dragoste, deci, care pe vremea Sf. Ap. Pavel, ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si mintea omului nu si le poate inchipui, pe care Dumnezeu le-a pregatit celor care-L iubesc. Dar Sf. Ap. Pavel zice, ca, in timpul celei de a doua veniri, vor exista oameni in viata, care „vor fi rapiti, impreuna cu ei, in nori, ca sa intampine pe Domnul in vazduh” (I Tes.4, 17).
Sigur de mare cinste este privilegiul de a fi crestin si de a participa cu credinta puternica in lupta pe care o va duce Biserica impotriva stapanirii lumii acesteia, luand exemplul Parintilor Bisericii, ale martirilor, ale marturisitorilor si ale tuturor celor credinciosi din veci, care au stat fara frica impotriva puterilor intunericului.
Opiniile in legatura cu aceea, daca va mai continua pentru un timp viata pe pamant, dupa sfarsitul lui Antihrist sau va urma imediat a doua venire a Domnului, sunt impartite. Mai intai apare argumentul ca ziua celei de a doua veniri este necunoscuta, fiindca va veni ca un „fur noaptea” (I Pt.3, 10). Daca, asadar, a doua venire urmeaza imediat dupa infrlngerea lui Antihrist inseamna ca noi vom cunoaste a doua venire cu 7 ani inainte de a se realiza. Dar va exista o mare problema, generata de faptul ca oamenii acelor vremuri vor fi lenesi spre cele duhovnicesti si indiferenti pentru aceste probleme. Ochii lor vor fi orbi si inima lor impietrita, ne spune Sf.Scriptura: „ca o cursa; caci va veni peste toti cei ce locuiesc pe fata pamantului” (Lc.21, 35), a doua venire a Domnului. De asemenea, Hristos a zis, profetic, ca oamenii din vremea lui Antihrist si a celei de a doua veniri, care va urma negresit, incet sau repede, vor fi fara frica de Dumnezeu, dupa cum oamenii din vremea potopului, care au vazut semnele de avertisment si pe Noe construindu-si 120 de ani corabia si chemarea sa la pocainta, au continuat sa traiasca in desfrau, si-l batjocoreau. Ori vor cunoaste cei nepocaiti vremea sfarsitului lor, ori nu, tot nepocaiti vor ramane.
Iata ce zice Domnul: „Caci precum in zilele acelea dinainte de potop, oamenii mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut pana ce a venit potopul si i-a luat pe toti, la fel va fi si venirea Fiului Omului” (Mt.24, 37-38).
Dupa cum vedem scopul tuturor profetiilor, care relateaza evenimentele de dupa Hristos, se concentreaza asupra persoanei si venirii dezgustatorului Antihrist, fiindca inainte mergatorii lui, instrumente ale Satanei, vor unelti si forta predarea sarmanei omeniri in mainile celui fara de lege, care vor pregati insemnarea celor necredinciosi cu semnul satanic, imposibil de sters. Crestinii credinciosi nu se vor teme de venirea lui Antihrist, dupa cum nu s-au temut si nu s-au inspaimmtat de inainte mergatorii si uneltele lui atatea sute de mii de martiri, sfinti, cuviosi si marturisitori. Zilnic se vesteste credinta lor si fermitatea unitatii glasului lor, ca a militantului ortodox Iosif Vrienie: „Prietene, nu tagadui ortodoxia. Nu minti evlavia stramoseasca; in aceasta te-ai nascut, in ea traiesti si in ea vei adormi”.

***

„Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus, il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (11 Tes.2, 8).

Opinii succinte

Preabunul Dumnezeu, din iubire pentru om, a descoperit cele viitoare ce vor avea loc inainte de venirea lui Antihrist si a celei de a doua veniri.
Iubitor si afectuos, gata totdeauna sa primeasca in bratele Sale pe omul cazut in pacat, ne-a prevenit si ne-a avertizat prin profeti si prin Apostoli, dar si prin Unul-Nascut Fiul Sau, ca se vor intampla multe si ca Antihrist va incerca, in zilele cele de pe urma, ca sa amageasca omenirea. Diavolul, acest sarpe veninos, prin Antihrist v-a incerca daca va fi posibil sa insele pana si pe cei alesi.
Amagitorul va exploata indiferenta religioasa, ignoranta, dar si apostazia omenirii de la Tatal ceresc.
Desfraul, depravarea, materialismul si ateismul sunt capcanele pe care le-a pregatit in diferite feluri mestesugite asupra omenirii, instrumente ale Satanei, inainte mergatoare lui Antihrist.
Statele sunt prinse in capcana definitiv, stranse laolalta toate de Hidra Sionismului, cu tentaculele sale hidoase.
Ca un razboi de tesut, care tese tot mai des si ca un paianjen veninos, Sionismul este gata sa pregateasca aparitia lui pentru ca sa atraga la moarte victimele prinse in capcana.

Asadar Antihrist este aproape.

Cate nu sunt care ne cutremura ? Cate care ingrijoreaza ?! Cati sunt care se pocaiesc deschis si se inarmeaza cu credinta si hotarare sa reziste fiarei din Apocalipsa ? Credinciosul eviavios trebuie sa fie gata totdeauna, dand cu curaj marturia ortodoxiei, care asteapta in orice moment ziua Judecatii, care va veni precum furul noaptea, asa cum zice Domnul.
(?) si altii cu acei oameni dinainte de potop; mancau, beau, chefuiau fara judecata, fara ca sa le treaca prin minte gandul de a se pocai, in ciuda semnelor de avertizare. „Si precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului” (Mt.24,37).
Sigur, aratarea groaznica a trufasului Antihrist, va sfarsi prin fuga lui de Domnul nostru Iisus Hristos, Atotputernicul Dumnezeu. Antihrist, Satana si profetul mincinos vor fi condamnati precum si toti cei ce s-au inchinat fiarei. „Si diavolul care-i amagise, a fost aruncat in iezerul de foc si de pucioasa, unde este fiara si proorocul mincinos, si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte in vecii vecilor” (Apoc.20, 10). Omul devine partas biruintei asupra pacatului si a mortii si mostenitor al vietii vesnice, prin credinta ortodoxa in Hristos si cu marturisirea acestei credinte pana la moarte.
Cati dintre noi, cei credinciosi, strigam si opunem rezistenta cu curaj hidosului Antihrist, dar si inainte mergatorilor lui care se lauda.
Martorii lui Iehova, masoneria, spiritismul, ecumenismul, materialismul, marxismul, Sionismul sunt cateva din organizatiile si sistemele inainte mergatorilor lui Antihrist. Ereziile, puterile intunericului si organizatiile satanice au ca scop sa semene confuzia, anarhia si lepadarea omului de Dumnezeu.
Omenirea decazuta moral si slabita duhovniceste trebuie neaparat sa se trezeasca. Sionismul international are puse la cale capcanele lui, si cu ele prinde mult vanat.
In cursele acestea a cazut, din nefericire si tara noastra, fiindca inainte mergatorii lui Antihrist dispun de cele mai veninoase sageti si mai perfecte arme contra crestinilor din intreaga lume, nu numai din Grecia.
Din nefericire exista multi greci, dintre ei multi demnitari cu legaturi masonice, care sunt membri in retelele ascunse ale acestei organizatii satanice, care s-au rupt de Biserica, de dreptate si de legile tarii. Ei urmaresc prin aceasta ca sa creeze din masonerie un stat in stat. Din nefericire Grecia indeplineste servil poruncile centrelor ascunse. Tara noastra trebuie sa-si apere credinta ortodoxa prin orice mijloace. Slugile lui Antihrist lovesc cat pot mai mult in Biserica.

Dar cine se opune cu putere acestui uragan?

Daca stim ca moliciunea este mortala si daca vom urmari poruncile lui Hristos vom alunga de la noi aceasta delasare. Crestinul nu trebuie sa fie dilematic si nehotarat. Din clipa in care Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, S-a rastignit, a murit si a inviat pentru mantuirea noastra, si noua ne-a pregatit Imparatia lui cea cereasca, crestinul traieste si se misca pentru Hristos.
Credinciosul crestin stie ca, chiar daca se arata ca stapanesc puterile intunericului, la sfarsit vor fi strivite de Domnul nostru Iisus Hristos, care a zis: „Eu am biruit lumea” (In. 16,33).
Avand permanent indreptate privirile noastre si nadejdile noastre spre aratarea celei de a doua veniri a Domnului nostru, una este grija noastra: Lupta duhovniceasca, rugaciunea neinfricata, pocainta adevarata, marturisirea ortodoxa si inainte de toate credinta neclintita in Dumnezeu Cel Unul in fiinta si intreit in Persoane, Tatal, Fiul si Duhul Sfant si privegherea zilnica, pentru ca sa scapam de inselaciunile instrumentelor Satanei si ale hidosului Antihrist, daca va veni in zilele noastre, fiindca „zilele rele sunt” (Ef.5, 16). „Fericita este sluga aceea, pe care venind stapanul, o va afla facand asa” (Mt.24, 46).

 

D. PROFETIILE SFINTILOR BISERICII NOASTRE

Profetiile Sfantului Cosma al Etoliei

Sfantul Cosma (1714-1779) provine din partile Etoliei. A trait in singuratate in Sfantul Munte si a propovaduit cuvantul lui Dumnezeu cu simplitate, dar cu credinta ferma si cu putere profetica. Predica lui avea o enorma influenta asupra crestinilor greci, subjugati sub stapanirea turceasca. Astfel a impiedicat dezastrul general al crestinilor din Epir si alte regiuni. A murit martiric in satul Kaslicontas, din partea de nord a Epirului la 24 august 1779. Sfantul Cosma in afara de darul predicarii si al facerii de minuni, avea si darul profetiei. Si a prevazut cu exactitate evenimentele viitoare, si a facut minuni chiar si cu cei necredinciosi.
Multe din profetiile pastrate vorbesc despre dezrobirea neamurilor, altele despre persoane, altele despre evenimentele viitoare.
Multe s-au confirmat, altele asteapta sa se confirme. De asemenea multe din profetiile Sfantului relateaza despre inventiile si nemaipomenitele descoperiri ale vremurilor noastre si din zilele din urma.

Profetie a Sfantului Cosma al Etoliei:

„Cand va cadea ramura (adica postamentul crucii) va fi multa rautate. Si cand va cadea copacul va fi foarte multa rautate”. Practic in 1940 a cazut ramura si crucea in partile Albaniei, unde s-au asezat italienii, si in 1947 a cazut copacul, caci tinutul a fost distrus complet de razboiul civil.

Profetia Sfantului Nil Atonitul, despre Antihrist si sfarsitul lumii

Pe la anul 1900, mergand spre jumatatea mileniului al optulea de la facerea lumii, acesta se va schimba si se va face de nerecunoscut. Cand se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va intuneca mintea omului de toate patimile cele trupesti ale curviei, si foarte mult se va inmulti necredinta si faradelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbandu-se fetele oamenilor, si nu se vor mai cunoaste fetele barbatilor de ale femeilor, pentru nerusinata imbracaminte si a parului din cap.
Oamenii din vremea aceea se vor inrai ca niste fiare salbatice, fiind inselati de Antihrist. Nu vor da respect parintilor si celor mai batrani, iar dragostea va pieri. Pastorii crestinilor, arhierei si preoti vor fi oameni cu slava desarta, afara de prea putini, cu totul nerecunoscand calea din dreapta de cea din stanga.
Atunci se vor schimba obiceiurile si traditiile crestinilor si ale Bisericii. Curatia va pieri de la oameni si va stapani faradelegea. Minciuna si iubirea de argint vor ajunge la cel mai inalt grad si va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile si omorurile, in vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru savarsirea acestor mari pacate, oamenii vor fi lipsiti de darul Sfantului Duh, pe care l-au primit la Sfantul Botez, precum si de mustrarea constiintei. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoti credinciosi si evlaviosi si va fi vai de crestinii care se vor afla in lume, caci isi vor pierde cu totul credinta, nevazand la nimeni lumina cunostintei.
Atunci se vor duce la locurile ascunse si sfinte (manastiri si schituri), ca sa gaseasca mangaiere sufletului de multele tulburari si ispite pe care le vor intampina zilnic; dar usurare nu vor gasi, caci peste tot vor fi piedici si sminteli. Si toate acestea se vor face pentru ca Antihrist va stapani peste tot, va domni in toata lumea, va face semne si minuni cu inselaciune si va insela pe oameni cu viclenie, ca sa nascoceasca si sa vorbeasca unul cu altul de la un capat al pamantului la celalalt (telefonul, radiotelefonul, televiziunea, n.n.). Atunci vor zbura prin aer ca pasarile (avioanele n.n.) si vor inota prin adancul marii ca si pestii (submarinele n.n.).
Si toate acestea le vor face oamenii, traind in tihna, necunoscand ca acestea sunt inselaciunile lui Antihrist. Si asa de mult va inainta stiinta vicleanului, ca sa insele prin nalucire pe oameni, pentru a nu mai crede in Dumnezeu Cel in Sfanta Treime inchinat. Atunci, vazand Prea Bunul Dumnezeu pierzania neamului omenesc, va scurta zilele pentru cei putini care se vor mantui; ca se va sili Antihrist cu slugile sale sa insele – de va fi cu putinta -, si pe cei alesi. Atunci fara de veste va veni sabia cu doua taisuri si va omori pe inselatorul si pe cei ce-i slujesc lui.

Cuvant al Sfantului Nil pentru venirea lui Antihrist

Cand se va inmulti faradelegea se vor aduna toate pacatele si faradelegile lumii si se vor incuiba intr-o necurata fiica a desfranarii, care va fi lacas al preacurviei, mama a tuturor faradelegilor si a spurcatului Antihrist si va fi o femeie necurata si preaintinata in toata viata ei.
In aceasta femeie prea desfranata se vor aduna toate faradelegile lumii din care se va naste fiul pierzarii, Antihrist. Din pricina lipsei harului Duhului Sfant de la oameni, pentru pacatele lor, se vor aduna in pantecele ei toate faradelegile oamenilor.
Dupa nasterea lui Antihrist va veni toata lipsa in lume. Intai, va lipsi dintre oameni dragostea, unirea, curatia si frica lui Dumnezeu. Orasele vor fi lipsite de pastori si de povatuitori credinciosi. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de episcopi, de duhovnici si de preoti evlaviosi, asa cum au inceput inca de pe acum a lipsi.
La urma se va arata si necuratul Antihrist, dupa cresterea varstei lui, si se va umplea de sataniceasca putere, ca sa faca semne si minuni cu vrajitoriile lui inaintea oamenilor patimasi. Dar peste oamenii cei sfinti nu va avea nici o putere sa-i amageasca cu vrajile lui, ci numai pe cei intunecati de patimi.
La inceput se va arata bland, ca sa plece popoarele la inselaciunea lui, si sa-l puna imparat. De asemenea, se va arata cu pace si smerenie, ca sa i se inchine toti, fiindca hrana lui Antihrist este tulburarea oamenilor; caci, cand se vor tulbura oamenii, atunci el se va bucura. Lumea se va tulbura prin uitarea credintei si lipsa fricii de Dumnezeu. Caci atunci vor stapani in lume desfranarea, preacurvia, sodomia, iubirea de avere, iubirea de bani, pomenirea de rau, zavistia, uciderea de oameni, betia, avortul, stricarea familiei si celelalte greutati. Toate acestea vor cuprinde intreg pamantul si vor stapani toate orasele si satele, pentru ca nu se va gasi atunci alt om vrednic sa imparateasca lumea.
Atunci cand vor pacatui toti oamenii, vor crede ca isi lucreaza mantuirea lor. Atunci, in vremea lui Antihrist, se vor defaima Bisericile lui Dumnezeu si Sfanta Evanghelie si va fi multa lipsa in lume. Adica: semne si aratari de la Dumnezeu, foamete indoita, atat de hrana trupeasca cat si sufleteasca si de invatatura dreptei credinte. Caci se va incuia cerul, ca in vremea lui Ilie, si nu va ploua pentru faradelegile oamenilor. Apoi vor flamanzi oamenii de cuvantul lui Dumnezeu, ca nu se va gasi un om drept, cu fapte bune, ca sa-i invete cuvantul mantuirii. In vremea aceea se va ridica binecuvantarea lui Dumnezeu de la mancaruri si bauturi, caci cu cat vor manca mai mult, cu atat mai mult vor flamanzi. Atunci se va zamisli rautatea Satanei in inimile oamenilor si va vietui paganatatea cu pecetea lui Antihrist, caci se va ridica darul lui Dumnezeu de la oameni, precum zice Sfanta Scriptura: „Nu va ramane Duhul Meu in oamenii acestia in veci, pentru ca sunt numai trup” (Facerea 6, 3). Atunci se vor imputina oamenii pe pamant, vor slabi si vor muri cei pecetluiti de Antihrist ca pasarile pe drumuri si vor manca oamenii trupuri de oameni morti, nemaiputand suferi lipsa si foamea. Iar intelesul pecetii lui Antihrist este acesta: „Al meu esti, iar eu sunt al tau; de buna voie vii la mine, iar nu de sila”. Vai si amar de cei pecetluiti de Antihrist. Atunci se va face mare tulburare in lume. Caci auzind oamenii ca in alte parti este pace, se vor muta acolo, dar, dimpotriva, vor gasi mai multa lipsa si vor auzi de la locuitorii locului aceluia, zicand: „Cum ati venit in acest loc blestemat, unde n-a mai ramas intre noi intelegere omeneasca ?”. Atunci vor inceta oamenii de a se mai muta din loc in loc.
Iar din cauza fierberii marii si a focului de sub pamant, se va desfiinta pamantul, adica se va usca si nu va rasari iarba; copacii nu vor odrasli vlastare si izvoarele apelor vor seca, iar animalele si pasarile vor muri de aburii marilor si a pucioasei. Insa purtand Dumnezeu grija de mantuirea tuturor oamenilor cu buna vointa, va trimite atunci pe pamant pe cei trei sfinti: Ilie, Enoh si Sfantul Ioan Evanghelistul, ca sa propovaduiasca, sa intoarca la dreapta credinta si sa invete pe cei putini care vor sa se mantuiasca. Caci cei ce nu se vor pecetlui cu pecetea lui Antihrist, vor mosteni Imparatia cerurilor, insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci si se vor izbavi de osanda iadului. Daca flamanziti, rabdati, ca Dumnezeu va va trimite ajutorul Sau dintru inaltime. Iar oamenii vor zice: iata ca cei ce s-au pecetluit cu pecetea lui Antihrist sunt multumiti. Dar sfintii le vor zice: ce multumire este aceasta la insemnarea pecetii celei pierzatoare, care cu inselaciune i-a inselat, nesimtitori fiind, ca nu-si cunosc mantuirea lor ?
Atunci vazand Antihrist pe cei trei prooroci propovaduind adevarul si aratand inselaciunea lui, se va mania si va porunci slugilor sale sa-i aduca inaintea lui. Si intai are sa-i ademeneasca, zicand: Pentru ce voi nu vreti sa va pecetluiti cu pecetea imparateasca ? Atunci ei il vor ocari in fata, pentru inselacuinea lui, zicandu-i: „O, amagitorule si inselatorule Antihrist, nu-ti ajunge ca ai pierdut atatea suflete, ci ne silesti si pe noi sa te ascultam ? Blestemata este pecetea ta si slava ta si cu pierzarea ta a venit sfarsitul lumii …” Iar spurcatul auzind ocarile lor si blestemurile pe care le rostesc sfintii, singur va lua sabia si-i va taia … Iar dupa moartea lor va porunci slujitorilor lui sa faca cumplite rautati, adica: curvii, preacurvii si cumparari de copii, si vor curvi pe drumuri. Si pentru rautatea lor isi vor pierde cuviinta omeneasca, si o sa-si iasa din minti, pentru multa nestapanire a curviei. Se vor face scurti la stat ca dracii, fiindca firea dracilor este scurta si rotunda. Ca firea dracilor cu a oamenilor rai se va uni la scurtimea varstei si pana la cinci palme inaltimea lor. Si se vor face oamenii mai vicleni decat dracii, fiindca dracii n-au trup ca sa curveasca si sa ucida, ci numai ganditor indeamna pe oameni. Atunci Antihrist se va bucura foarte mult, ca si-a implinit scopul lui cel rau si dorind sa cea fara de lege, si acolo unde se va bucura el si se va veseli va veni sabia cea cu doua taisuri, de sus, si-l va sfarama, si spurcatul lui trup va fi aruncat in vesnica munca, unde se va munci impreuna cu sufletul cel necurat al lui.

Alte profetii ale Sfantului Nil

Mare nerecunostinta s-a aratat si se arata, si inca, si mai mare se va arata din partea monahilor din muntele acesta (Athos). Si in special se va arata nerecunostinta catre Maica Domnului. Pentru aceasta zic: cand va veni de patru ori cate 25 ani, adica 100 de ani, de la 1775 pana la 1875, oare atunci la ce stare o sa ajunga viata monahiceasca ? Si dupa aceasta cand vor mai trece de trei on cate 25 ani, adica de la 1875 la 1950, care este in mijlocul celui de-al optulea veac de la facerea lumii, adica 7500, oare cata tulburare are sa se faca de la 7400 pana la 7500 ? Ce rapiri o sa se faca ? Amestecari de sange, adica se vor casatori rudeniile intre ele, stricari de copii, sodomii, curvii, preacurvii si toate alte faradelegi pierzatoare. Si o sa se certe neincetat, si nu o sa gaseasca nici inceputul nici sfarsitul. Si pe urma are sa vina si sfarsitul agarenilor (turcilor), cea mai de pe urma si amara iarna. Caci atunci are sa fie scarba si stramtorare in toata lumea …
Sunt 25 de ani de cand s-a intors sfera spre mai rau, adica de la anul 1785 incoace pierzarea a stapanit. Dar cand vor trece alti 25 de ani, la care ticaloasa stare are sa inainteze lumea ? Adica la 1835, si dupa aceea pana la anul de la facerea lumii 7500, vor fi toate rautatile lui Antihrist … Fiindca veacul desartei vietuiri si randuiala monahicestei asezari, se desparte: Cei de dimineata se aseamana cu flacara focului, cei de amiazazi cu carbunii cei aprinsi, iar cei de seara cu spuza cea amestecata cu cenusa care ramane de la carbunii cei aprinsi … Ca iubirea de argint il face pe calugar a ura calea cea stramta si a iubi mai mult odihna si lenevirea, care este povatuitoare si invatatoare a toata rautatea. De la patriarhi pana la imparati si pana la monahi si la cei mai de pe urma saraci, aceasta nu ne lasa sa intram prin usa cea stramta. Pentru ca iubim cele ale lumii si suntem patimasi la ele, si cel dintai este pantecele.
Vai, vai, o, parintilor! Plang si ma vait dupa refacerea starii dintai a acestui munte. Fiindca dupa 1913 trecand 79 de ani se vor face toate rautatile profetite despre venirea lui Antihrist, ani de la facerea lumii 7500 …
Intr-adevar 1913+79=1992 adica 7500, caci 5508+1992=7500.

O marturie a Sfantului Calinic de la Cernica (1787-1868)

Despre anul 1992 s-a scris si se scrie mereu, pentru ca precum se stie, in acest an va avea loc unificarea celor 12 tari din Piata Comuna intr-o unitate economica si politica cu mari posibilitati sociale pentru tarile respective. Va fi, se zice, un inceput de era noua, aducatoare de belsug, cu ecouri economice si politice in toata lumea.
Lumea crestina insa, care stie ca bunastarea materiala nu merge mana in mana cu imbunatatirea vietii spirituale, ci dimpotriva, precum spune Apostolul Pavel, cand una creste, scade cealalta, priveste cu neincredere si ingrijorare la anul 1992, ca nu cumva o atentie crescuta acordata bunurilor materiale sa aduca dupa sine si o crestere a relelor care bantuie lumea de azi si care deja a intrecut orice masura.
La aceasta se adauga si faptui ca despre anul 1992 circula in lume prevestiri intunecoase ale unor barbati sfinti, ierarhi si cuviosi, precum: Sfantul Ierarh Nifon al Constantinopolului, Cuviosul Nil Atonitul, Cuviosul Cosma al Etoliei, Sava de la Calimnos si altii, care au trait in urma cu ani si veacuri.
In vedenia sa despre infricosata judecata (vezi cartea: „Un episcop ascet” , editata de manastirea Paracletul), Sf.Nifon vede pe Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii. Cand a ajuns la veacul al saptelea, Dumnezeu S-a oprit, Si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: Acest veac al saptelea a intrecut pe toate celelalte cu nedreptatea ,si cu rautatea. Apoi dupa putin, ajungand la jumatatea acestui veac, a adaugat: Acesta este plin de putoarea pacatelor omenesti, de invidie, necuratie, ura, minciuna … dar ajunge. Il voi curma la mijloc; sa inceteze stapanirea pacatului! Si a facut semn arhanghelului Mihail sa pregateasca inceputul Judecatii. Infricosat cuvant: il voi curma la mijloc! Or, mijlocul veacului al saptelea este anul 7500, din care scazand anii pana la Hristos (5508) dam tocmai peste anul 1992!

Marturia Sf. Ierarh Calinic de la Cernica despre acest an este si mai directa.

Sf .Calinic a trait mai aproape de noi, intre anii 1787-1868, si este ctitorul manastirii Cernica din apropierea orasului Bucuresti, capitala Romaniei, careia i-a fost staret timp de 31 de ani. In prezent, in biserica mare a manastirii se afla racla cu sfintele moaste ale cuviosului, care necontenit fac minuni si dau tamaduiri de tot felul de boli sufletesti si trupesti.
Staretul Calinic, fiind om sfant, mare nevoitor si cu alese daruri duhovnicesti, in jurul lui se adunasera multi monahi si chiliile din insula Sfantului Nicolae erau neincapatoare, fiind trebuinta de noi chilii. De aceea se gandea sa faca o manastire mai mare, in cealalta insula a sfantului Gheorghe. Nu-i mai ramanea acum decat sa inceapa lucrul, insa staretul Calinic statea la indoiala si amana inceputul.
Ce se intamplase ? Un zvon circula in tara ca nu peste mult timp, adica in 1848, aveau sa aiba loc mari evenimente, un sfarsit de lume, un inceput de lume noua. Framantat de aceste ganduri, intr-una din nopti, intorcandu-se la chilie de la slujba utreniei si asezandu-se ca de obicei pe scaunul sau – caci asa obisnuia sa se odihneasca cuviosul, sezand pe un scaun si niciodata intins pe pat -, in acel moment s-a aflat cu trupul in picioare, aievea nu in vis, in cealalta insula a Sfantului Gheorghe, avand de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae si de-a stanga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care il mustrau de ce nu a inceput zidirea manastirii in aceasta insula, pentru care deja primise bani.
Cuprins de frica si de cutremur, staretul Calinic a raspuns: „Iertati-ma, sfintilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut ca la anul 1848 va fi sfarsitul lumii”. Atunci sfintii i-au zis: „Uita-te spre rasarit”. Si ridicand cuviosul ochii spre rasarit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumina dumnezeiasca iar el spaimantandu-se, a cazut la pamant zicandu-i: „Priveste acum la rasarit si vei vedea taina cea mare a Providentei”. Si fiind intarit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a vazut pe cer pe Sf. Treime, asa cum este zugravita pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos era scris cu litere mari: 7500, ani de la Adam. Atunci sfintii care il sustineau pe brate, i-au zis: „Vezi ca nu la 1848 va fi sfarsitul lumii, ci sfarsitul lumii va fi cand se vor implini 7500 de ani de la Adam ? Asadar, au adaugat sfintii, incepe indata a zidi marea manastire a Sf.M. Mc.Gheorghe”.
Aceasta este vedenia Sf.Calinic de la Cernica. Precum vedem aici se vorbeste precis despre anul 7500 de la Adam, care asa cum am arata mai sus, corespunde cu anul 1992. Noi care am trecut anul 1992 ne intrebam, oare profetia sfintilor nu a fost exacta ? Nu, nicidecum. Ea este exacta. Ea nu fixeaza data unui cataclism planetar, ci inceputul derularii unor evenimente ce prevestesc apropierea sfarsitului lumii. Pe vremea Sf. Calinic se zvonea ca in anul 1848 aveau sa aiba loc mari evenimente, „un sftrsit de lume, un inceput de lume noua”. Despre ce era vorba ? Cati stiu ca anul 1848 reprezinta anul revolutiilor nationale ? Masoneria internationala programase pentru acel an o lovitura de gratie data statelor crestine, in general, si traditiilor crestine in special. A fost inca un pas facut de masoneria, condusa de Sionismul mondial pentru pregatirea venirii lui Antihrist.

Cuvant al Sfantului Efrem Sirul

Eu, Efrem cel prea mic si pacatos si plin de greseli, cum voi putea sa spun cele mai presus de puterea mea ? Dar de vreme ce Mantuitorul plin de a Sa milostivire, pe cei neintelepti i-a invatat intelepciunea si prin ei pe credinciosii de pretutindeni i-a Luminat; si pe a noastra limba cu indestulare o va lamuri spre folosul si zidirea mea, a celui ce zic, si a tuturor ascultatorilor, si voi grai intru durere si voi spune intru suspinuri pentru sfarsitul lumii acesteia de acum, si pentru cel fara de rusine si cumplit balaur (adica Antihrist) cel ce va tulbura toate de sub cer, si sa bage teama si spaima si cumplita necredinta in inimile oamenilor … Va face aratari, semne si infricosari, incat, de ar putea sa amageasca si pe cei alesi. Si se va sargui ca pe toti sa-i insele cu mincinoasele semne, cu naluciri de aratari vrajitoresti si cu fermecatoriile care se vor face de el …
Caci cu ingaduinta lui Dumnezeu va lua stapanire ca sa insele lumea, fiindca s-au inmultit paganatatile oamenilor, si pretutindeni se lucreaza tot felul de lucruri cumplite … Pentru aceasta Dumnezeu va slobozi a fi ispitita lumea cu duhul inselaciunii, pentru paganatatea oamenilor. De vreme ce asa au voit oamenii a se departa de Dumnezeu si a iubi pe vicleanul. Mare nevointa va fi fratilor in vremurile acelea, mai ales celor credinciosi, cand se vor savarsi semne si minuni de insusi balaurul cel cu multe stapaniri; cand se va arata ca un Dumnezeu, cu naluciri infricosate, zburand in vazduh, si toti dracii ca ingerii inaltandu-se inaintea tiranului. Si va striga cu tarie schimbandu-si chipul si infricosand fara de masura pe toti oamenii. Atunci fratilor, oare cine se va afla ingradit si neclintit petrecand ? Avand in sufletul sau semnul Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu, adica sfanta lui venire.
Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, si marea vazandu-o toata lumea tulburata, va fugi fiecare sa se ascunda in munti. Unii vor muri de foame, altii de sete se vor topi ca ceara. Si nu va fi cine sa-i miluiasca pe ei. Atunci vor vedea toate fetele lacrimand si cu durere intreband: Nu cumva se afla vreun grai a lui Dumnezeu pe pamant ? Si nu vor auzi de nicaieri raspuns …
Cine va suferi zilele acelea ? Si cine va rabda necazul cel nesuferit, cand vor vedea amestecarea popoarelor care vor veni de la marginile pamantului, pentru vederea tiranului. Multi se vor inchina inaintea spurcatului si vor striga cu cutremur, incat si locul se va clatina de strigatele lor, zicand: Tu esti mantuitorul nostru … Atunci marea se va tulbura si pamantul se va usca. Cerurile nu vor ploua si sadurile se vor usca. Si toti cei ce vor fi pe pamant, de la rasarit pana la apus vor fugi cu multa frica. Si iarasi cei ce vor fi in partile de apus vor fugi in rasarit cu cutremur…
Luand atunci obraznicul stapanirea, va trimite pe draci in toata lumea, ca sa propovaduiasca cu indrazneala, ca s-a aratat cu slava: Veniti de-l vedeti pe el. Cine oare va avea suflet de diamant, ca sa sufere vitejeste toate smintelile acelea ? Cine oare va fi acest om precum am zis, ca toti ingerii sa-l fericeasca pe el ? Caci eu fratilor, iubitor de Hristos, desavarsit m-am infricosat numai din pomenirea balaurului, cugetand intru sine necazul ce va sa fie asupra oamenilor in vremea aceea, si in ce fel se va arata acest balaur pangarit asupra neamului omenesc. Insa sfintilor mai cumplit se va arata. Ca vor fi multi cei ce se vor arata bine placuti lui Dumnezeu, care vor putea scapa prin munti si dealuri si locuri pustii, cu multe rugaciuni si plangeri nesuferite. Ca vazandu-i Dumnezeu in asa plangere nemangaiata si intru credinta curata, se va milostivi spre dansii ca un Parinte milostiv, iubitor de fii, si-i va pazi pe ei unde se vor ascunde. Ca prea pangaritul nu va inceta sa caute pe sfinti pe pamant si pe mare, socotind ca stapaneste tot pamantul. Si pe toti ii va supune, si va socoti ca se poate impotrivi lui Dumnezeu din cer, nestiind ticalosul neputinta sa si mandria pentru care a cazut…
Cu toate acestea va tulbura pamantul, va infricosa cu semnele sale vrajitoresti pe toti. Si in vremea aceea nu va fi slabire pe pamant, ci necaz mare, tulburare si necaz, moarte si foamete peste tot pamantul. Ca insusi Domnul a zis: „Ca unele ca acestea nu s-au facut de la intemeierea lumii”. Iar noi pacatosii, cu ce vom asemana acele nevoi peste masura de mari. Insa, sa-si puna fiecare in mintea sa cuvintele Mantuitorului, cum ca, pentru nevoia si necazul cel prea mare, va scurta zilele acelea prin milostivirea Sa.
Viteaz suflet va fi acela care va putea sa-si tina viata atunci in mijlocul smintelilor; Ca daca putin va slabi credinta sa, lesne va fi inconjurat si va fi robit de semnele balaurului celui rau si viclean. Si neiertat se va afla unul ca acesta in ziua judecatii, ca insusi lui-si vanzator se va afla, ca cel ce a crezut tiranului de buna voie. De multe rugaciuni si lacrimi avem trebuinta, o, fratilor! ca sa fie cineva dintre noi intarit intru ispite. Fiindca multe vor fi nalucirile fiarei. Caci luptator impotriva lui Dumnezeu fiind, va voi sa le piarda pe toate …
Luati aminte, fratii mei! Covarsirea fiarei si mestesugirea ei de la pantece incepe. Caci dupa ce va fi stramtorat cineva, de lipsa de bucate, sa fie silit a primi pecetea lui. Nu oricum, ci pe mana dreapta si pe frunte va fi pus semnul. Ca sa nu mai aiba stapanire omul a se pecetlui cu mana dreapta, cu semnul Sf. Cruci, si nici pe frunte a se mai insemna cu numele sfant al Domului, nici cu preasfanta si slavita cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Ca stie ticalosul ca daca se va pecetlui cineva cu crucea Domnului, ii risipeste toata puterea lui. Pentru aceasta pecetluieste dreapta omului, ca aceasta este care pecetluieste toate madularele noastre. Asemenea si fruntea care este ca un sfesnic ce poarta faclia luminii. Deci fratii mei, infricosata nevointa va fi tuturor oamenilor celor iubitori de Hristos, si pana in ceasul mortii sa nu se teama, nici sa stea cu molesire cand balaurul va incepe a pune pecetea sa, in locul crucii Mantuitorului. Si va face in asa fel incat sa nu se mai faca nici un fel de pomenire Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Si aceasta o va face, fiindca se teme si se cutremura de puterea Mantuitorului nostru. Ca de nu se va pecetlui cineva cu pecetea sa, nu va putea fi robit de nalucirile vicleanului, si nici Dumnezeu nu-i va parasi, ci ii va lumina si-i va atrage la Sine. Ni se cade, noua fratilor, a intelege nalucirile vicleanului, ca nemilostiv si fara de omenie este. Iar Domnul nostru cu liniste va veni la noi, ca sa goneasca mestesugirile balaurului. Deci noi tinand neabatuta si curata credinta in Hristos, lesne vom birui puterea vrajmasului; si se va departa de la noi neputinciosul, neavand ce sa ne faca. Ca eu, fratilor, va rog pe voi iubitorilor de Hristos, sa nu ne molesim, ci mai ales puternici sa ne facem cu puterea crucii. Cu toate acestea ni se cade noua a ne ruga, ca sa nu cadem in ispita. Deci fiti gata ca niste credinciosi robi, neprimind pe altul. Ca de vreme ce furul si pierzatorul si cel fara de omenie, mai intai va veni intru ale sale vremuri, vrand sa fure si sa junghie si sa piarda turma cea aleasa a lui Hristos, adevaratul Pastor; Caci se va da pe sine drept adevaratul Pastor, ca sa insele oile turmei lui Hristos.
Aceasta cunoscand-o vrajmasul, ca iarasi va sa vina din cer Domnul cu slava, a socotit aceasta ca sa ia asupra sa chipul venirii Lui, ca sa ne insele pe noi. Iar Domnul nostru va veni ca un fulger infricosat pe pamant. Dar vrajmasul nu va veni asa. Se va naste cu adevarat dintr-o femeie spurcata, care va fi unealta a lui. Deci nu se va intrupa diavolul, ci in acest fel va veni ca sa insele pe toti. Fiind smerit, linistit, urand cele nedrepte, spre iudei intorcandu-se, bun, iubitor de saraci, peste masura de frumos, cu buna asezare, lin catre toti, cinstind in mod special pe evrei (caci ei asteapta venirea lui). Iar intru toate acestea se vor face semne, aratari si infricosari cu multa stapanire, si se va mestesugi cu viclesug ca sa placa tuturor, si sa fie iubit de multi. Si daruri nu va lua, cu manie nu va grai, mahnit nu se va arata, si cu chipul bunei randuieli va amagi lumea, pana ce se va face imparat. Si dupa ce vor vedea multe popoare niste fapte bune ca acestea, toti impreuna cu o socoteala se vor face, si cu bucurie mare il vor propovadui pe el imparat, zicand unii catre altii: Au doara se mai afla vreun om ca acesta bun si drept ? Si mai mult poporul cel ucigas al evreilor il vor cinsti si se vor bucura de imparatia lui. Pentru aceea si ca unul ce va cinsti mai mult locul si templul, va arata tuturor ca are grija de ei. Si cand va imparati balaurul pe pamant, cu mare sirguinta, toate popoarele ii vor veni in ajutor: Edom si iarasi Moab, inca si fiii lui Amon, ca unui adevarat imparat i se vor inchina lui cu bucurie, si ei se vor face cei dintai aparatori ai lui. Apoi imparatia aceluia se va intari si va bate cu manie pe trei imparati mari. Iar dupa aceasta se ve inalta inima lui, si-i va varsa amaraciunea lui, punand inainte, din Sion, veninul mortii, tulburand lumea, va clatina marginile, va necaji toate, va pangari sufletele. Nu se va arata ca un cucernic, ci in toate ca unul fara de omenie: manios, cumplit, nestatornic, infricosat, urat, uracios, salbatic, pierzator si silindu-se a arunca in groapa paganatatii tot neamul omenesc, prin a sa nebunie. Si stand multimea inaintea lui si alte popoare multe, laudandu-l pe el pentru naluciri, vor striga cu glas mare, incat se va clatina locul in care popoarele vor sta inaintea lui. Si le va grai cu indrazneala: Cunoaste-ti toate popoarele puterea si stapanirea mea ? Iata dar inaintea voastra a tuturor, poruncesc acestui munte mare ce este de cealalta parte ca sa vina aici la noi. Si va zice spurcatul: si va alerga, adica muntele in privirea tuturor, insa nicidecum din temeliile lui mutandu-se. Caci cele ce Dumnezeu Prea Inalt dintru inceputul zidirii le-a intemeiat si le-a inaltat, asupra acestora spurcatul Antihrist, stapanire nu are, ci va amagi lumea cu naluciri vrajitoresti. Si iarasi altui munte ce va sta in adancul marii, ostrov foarte mare fiind, ii va porunci sa se duca pe uscat. Dar ostrovul nu se va misca nicidecum, ci nalucire va fi. Si iarasi isi va intinde mainile lui, si va aduna multime de taratoare si pasari. Asijderea inca va pasi pe deasupra adancului, si pe mare si pe uscat va umbla; insa toate acestea vor fi naluciri. Si multi vor crede intru el si-l vor slavi ca pe un Dumnezeu tare. Iar cei ce vor avea pe adevaratul Dumnezeu, li se vor lumina ochii inimii lor, si cu de-amanuntul vor privi prin credinta curata si vor cunoaste inselaciunea lui. Acestea, toate facandu-le, va insela lumea si multi vor crede lui, slavindu-l ca pe un Dumnezeu tare. Iar cati vor avea frica lui Dumnezeu in ei si ochii inimii luminati, vor cunoaste ca nici muntele nu s-a mutat din locul sau, nici ostrovul nu a iesit din mare pe pamant. Si toate acestea intru numele sau le va savarsi Antihrist si nu vor fi adevarate, precum am zis mai sus. Caci cu farmece va savarsi toate mincinoasele lui minuni, fermecand vederile oamenilor ce se vor pleca a crede lui.
Si acestea asa facandu-se, si popoarele inchinandu-se lui, laudandu-l ca pe un Dumnezeu, din zi in zi se va mania Cel Prea Inalt in ceruri si isi va intoarce fata Sa de la el. Si dupa aceea se vor face cumplite semne: foamete neintrerupta, cutremur neincetat, morti necontenite si temeri infricosate. Atunci cerul nu va mai ploua, pamantul nu va mai rodi, izvoarele vor seca, raurile se vor usca, iarba nu va mai rasari, verdeata nu va fi, copacii din radacina se vor usca si nu vor odrasli. Pestii si chitii marii in ea vor muri si putoare pierzatoare va trimite marea si sunete infricosate, si de huietul valurilor vor muri oamenii de frica. Atunci va plange si va suspina cumplit tot sufletul, si ziua si noaptea se vor chinui. Nicaieri nu vor afla sa se sature de mancare, caci se vor pune peste tot conducatori tirani. Si daca cineva va aduce cu sine pecetea tiranului insemnata pe frunte si pe mana dreapta, va cumpara putine din cele ce se vor afla. Atunci vor muri pruncii la sanul mamelor, vor muri si mamele deasupra pruncilor lor. Va muri tatal cu fiii si femeia pe drum, si nu va fi cine sa-i ingroape sau sa-i stranga in morminte. Putoare rea va fi din cauza multimii mormintelor, si a trupurilor ce vor fi aruncate pe strazi si pretutindeni, care mult vor necaji pe cei vii. Dimineata toti vor zice cu suspinuri si cu durere: cand se va face seara ca sa dobandim odihna ? Si venind seara, iarasi cu lacrimi prea amare vor grai intre dansii: oare cand se va lumina, ca de necazul ce ne sta deasupra sa scapam ? Atunci se va vesteji frumusetea fetei tuturor, si vor fi fetele lor ca de morti, si va fi urata frumusetea femeilor. Si toti cei ce s-au plecat cumplit fiarei si au luat pecetea aceluia, adica paganescul chip al spurcatului, alergand catre el, vor zice cu durere: da-ne noua sa mancam si sa bem, ca toti murim de foame, si goneste de la noi fiarele cele veninoase. Si neavand ce raspunde ticalosul, va zice cu multa asprime: de unde sa va dau eu oamenilor ca sa mancati si sa beti ? Ca cerul nu voieste sa dea pamantului ploaie, si pamantul nicidecum n-a dat seceris sau roada. Si auzind acestea multimile, vor plange si se vor tangui cu totul, neavand nici o mangaiere. Necaz peste necaz va fi lor nemangaierea, caci de buna voie au crezut tiranului. Si ticalosul nu va putea nici lui sa-si ajute, si cum ar putea sa-i miluiasca pe ei ? Intru acele zile vor fi nevoi mari din cauza balaurului, de frica, si de cutremurul cel mare si huietul marii, de foamete, de sete si de muscarile fiarelor. Toti cei ce vor lua pecetea lui Antihrist si se vor inchina lui, nu vor avea nici o parte de Imparatia lui Hristos, ci dimpreuna cu balaurul se vor arunca in iad.
Fericit va fi acela ce se va afla curat si credincios, si va avea in inima lui credinta fara de indoiala catre Dumnezeu, ca fara de frica vor lepada intrebarile lui Antihrist, defaimand muncile si nalucirile lui. Iar mai inainte de acestea, va trimite Dumnezeu pe Ilie Tesviteanul si pe Enoh, ca un milostiv ca sa propovaduiasca cu indrazneala cunostinta de Dumnezeu tuturor, ca sa nu creada lui Antihrist. Ca vor striga si vor zice: Inselator este, o, oamenilor! Nimeni sa nu creada lui nicidecum, sau sa-l asculte pe acest luptator de Dumnezeu! Nimeni din voi sa nu se infricoseze, ca degrab se va surpa. Iar Domnul cel sfant vine din cer, sa judece pe toti cei ce s-au plecat semnelor lui.
Insa putini vor fi cei ce vor asculta si vor crede propovaduirea proorocilor. Iar aceasta o va face Mantuitorul ca sa-si arate negraita Sa iubire de oameni, ca nici odata nu voieste moartea pacatosului, ci voieste ca toti sa se mantuiasca. Ca nici in vremea aceea nu va lasa neamul omenesc fara de propovaduire, ca fara de raspuns sa fie toti la Judecata. Deci multi din sfintii care se vor afla atunci vor varsa rauri de lacrimi cu suspinuri catre Dumnezeu Cel Sfant, ca sa fie izbaviti de balaur, si cu mare sarguinta vor fugi in pustietati, in munti si in pesteri si cu frica se vor ascunde. Si li se va darui aceasta de la Dumnezeu Cel Sfant, si-i va povatui pe ei harul in locuri hotarate si se vor mantui, fiind ascunsi in gauri si in pesteri, nevazand semnele si infricosarile lui Antihrist. Ca celor ce au cunostinta, cu lesnire le va fi cunoscuta venirea lui. Iar celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune. Pentru aceasta sfintii primesc putere de a scapa, pentru ca toata invaluirea si grijiile vietii acesteia le-au lepadat. Atunci va plange tot pamantul. Marea si aerul vor plange impreuna, si dobitoacele cele salbatice cu pasarile cerului. Vor plange muntii si dealurile si lemnele campului. Vor plange si luminatorii cerului dimpreuna cu stelele pentru neamul omenesc. Caci toti s-au abatut de la Dumnezeu Cel Sfant si ziditorul tuturor, si au crezut inselatorului, primind pecetea spurcatului Antihrist, in locul facatoarei de viata Cruci. Vor plange toate bisericile lui Hristos cu plangere mare, ca nu va mai sluji sfintirea si prinosul! Iar dupa ce se vor inplini trei ani si jumatate ai stapanirii spurcatului si dupa ce se vor implini toate smintelile in tot pamantul, dupa cum zice gura Domnului, atunci va veni Domnul si Mantuitorul nostru ca un fulger stralucind, din cerul cel sfant, eel prea curat si infricosat si prea slavit. Dumnezeul nostru si Imparatul si Mirele cel fara de moarte, pe nori cu slava neasemanata, alergand inaintea lui ingerii si arhanghelii, toti vapaie de foc fiind. Heruvimii avand ochii in jos, si Serafimii zburand si fetele si picioarele ascunzandu-le cu aripile, strigand cu frica unul catre altul: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot. Si glas de trambita graind cu frica: Sculati-va cei ce dormiti, iata a venit Mirele.
Atunci se vor deschide mormintele si- va auzi tarina cea putrezita, acea mare si infricosata venire a Mantuitorului, si intr-o clipa se vor scula toate semintiile si vor cauta la frumusetea cea sfanta a Mirelui. Si milioane si mii de mii de ingeri si de arhangheli si nenumarate ostiri se vor bucura cu bucurie mare. Atunci sfintii, dreptii si toti care nu vor lua pecetea balaurului celui pagan, se vor bucura foarte mult. Si se va aduce tiranul legat de ingeri cu dracii impreuna inaintea divanului. Iar cei ce vor fi luat pecetea lui si toti paganii si pacatosii vor fi adusi legati. Si va da Imparatul hotararea asupra lor, aceea a osandei celei vesnice in focul cel nestins. Amin.

Proorocia Sfantului Andrei cel Nebun pentru Hristos

Odata linistindu-se cuviosul Epifanie cu cuviosul Andrei, l-a intrebat pe acesta zicandu-i: „Spune-mi,parinte, te rog, cum va fi sfarsitul acestei lumi si cand va fi inceputul durerilor ? Si cum vor cunoaste oamenii ca este aproape sfarsitul lumii si prin ce semne vor fi aratarile ? Si cum se va stii ca acest oras, noul Ierusalim (Constantinopolul), si ce se va intampla cu bisericile, sfintele cruci, sfintele icoane si sfintele moaste ? Te rog arata-mi, pentru ca te stiu pe tine si pe cei asemenea cu tine. Ca a zis Domnul Dumnezeu: voua vi s-a dat a sti tainele Imparatiei cerurilor, si cu cat mai mult ale lumii.
Iar cuviosul a zis: „Asculta fiule, pentru inceputul durerilor si sfarsitul lumii si celelalte. In zilele cele mai de pe urma, se va ridica la imparatie dintre cei saraci si va imparati intru multa dreptate. Si vor inceta toate razboaiele si va imbogati pe cei saraci si va fi ca in vremea lui Noe, iar nu dupa viclesugurile celor de atunci, ci cu liniste, si va imbogati pe toti oamenii. In zilele acelea se vor afla oamenii in multa pace, mancand si band, insurandu-se si maritandu-se si fara de frica de razboi si nepasatori facandu-se la cele pamantesti. Si pentru ca nu vor fi razboaie, vor preface sabiile lor in seceri si sulitele lor in fiare de plug. Si dupa aceasta isi va intoarce fata sa spre rasarit si va smeri pe fii lui Agar (adica pe turci) pentru ca i-a urgisit pe ei Dumnezeu pentru pangaritele lor fapte. Si se va ridica impotriva lor imparatia romanilor, ca sa-i surpe pe ei cu fiii lor cu tot. Si va supune cu foc, si cei cazuti in mainile romanilor vor fi trecuti prin foc. Si se va infiinta Imparatia Iliricului, de la Salonic pana la Albania. Si imparatia romanilor va supune Egiptul, si isi va intinde mana sa cea dreapta pe mare si va imblanzi pe neamul cel plavit si va tine imparatia lui 32 de ani. In vremea acestei imparatii nu se va lua bir de la nimeni 12 ani, nici daruri, si se vor zidi sfintele altare si se vor innoi bisericile cele ruinate si nu va fi nedreptate, nici nedreptatitori, nici nedreptatiti, pentru frica lui. Va face pe oameni cucernici si binecinstitori de Dumnezeu, si pe cei fara de lege si mari tirani ii va omora. In vremea acestui imparat tot aurul ascuns in pamant, cu voia lui Dumnezeu se va da lui. Si atat va fi de mult incat il vor risipi cu lopata in orasul lui. Si se vor imbogati cei mari ai lui, si se vor face saracii ca imparatii, si boierii vor fi foarte ravnitori si vor goni pe toti evreii din orasul Domnului si nu se vor alia. Si va infricosa pe toti orasenii lui, sa nu se afle in orasul lui cantatori cu chitara, nici cantator din gura si alte ucigase organe. Le va ura si desfiinta din orasul Domnului. Si va fi atunci mare bucurie si veselie, si toate bunatatile se vor deschide, cele pamantesti si cele de la mare, ca in zilele lui Noe, care se bucura in pustiu, pana ce a venit potopul. Si dupa ce va trece aceasta imparatie, vor incepe anii durerilor. Atunci va rasari un oarecare fiu fara de lege si va imparati in acest oras, si va face cele care nu s-au facut de la inceputul lumii, nici nu se vor mai face. Si daca va sta la imparatie, va scoate dogme si va pune legi, ca sa se insoare tatal cu fiica sa, si fiul cu mama sa, si fratele cu sora sa. Si care nu-l vor asculta pe el, cu moarte silnica vor muri, si care vor muri astfel, neprimind dogmele lui, in ziua Judecatii la a doua venire a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, se vor randui la un loc cu Sf. Ioan Botezatorul.
Acest imparat va insura pe calugarii de prin manastiri cu sila. Aceasta silnicie este mai rea decat uciderea. Si acest imparat va curvi cu maica sa si cu fiica sa. Si in vremea aceea toti vor curvi si vor primi slobozenie de a curvi cu surorile lor. Si se va sui pangariciunea ca o uraciune inaintea lui Dumnezeu, si va privi spre tot pamantul si va porunci tunetelor si trasnetelor sale dintru inaltime, si va aduce mare frica. Multe orase vor fi arse de foc, si multi oameni de huietul acestor infricosate tunete si de spaima mare vor muri rau, si multi vor arde de foc. Si vai pamantului de infricosarea Atottiitorului si de acea nemarginita urgie si manie a lui Dumnezeu, cea trimisa in toata lumea, pentru ca se va pierde acest imparat, si se va da in focul nestins …
Asadar, fiul meu Epifanie, orasul nostru se va pierde pentru multimea rautatilor, si a faradelegilor, de care ti-am spus ca vor urma in lume, precum Domnul nostru Iisus Hristos a zis ca este inceputul relelor. Dupa acestea sfarsitul lumii fiind aproape, precum am mai zis, si dupa implinirea vremurilor tuturor neamurilor, care la randul lor in diferite vremuri au imparatit, va ridica Dumnezeu si sceptrul israelitilor (prin Antihrist) ca sa imparateasca in al saptelea veac spre al optulea, pentru care a marturisit proorocul Isaia, zicand asa: Va ridica Dumnezeu semn pentru plinirea neamurilor, care au stapanit pe oile cele risipite ale lui Israel printre neamuri. Si va aduna pe Israelul cel ratacit (adica pe evreii cei inselati de Antihrist) in sfanta cetate a Ierusalimului. Si va fi atunci Israel ca si cand a iesit din Egipt, precum marturiseste si sfantul Ap.Pavel, care zice: „Cand se vor implini vremurile neamurilor, atunci se va mantui tot israelul…” Acestea ammdoua de mai sus, se unesc cu zicerile Sf. Ipolit, care zice despre venirea lui Antihrist, ca intai evreii se vor amagi. Si Domnul nostru Iisus Hristos marturiseste aceasta, zicand: „Eu am venit intru numele Tatalui Meu si nu M-ati primit; iar altul daca va veni in numele lui, pe acela il veti primi …”
Asadar, ii va aduna pe toti in cetatea Ierusalimului, pe care o va da lor, ca sa nu mai zica daca ar fi voit Dumnezeu sa ne miluiasca pe noi, iarasi locurile noastre ni le-ar fi dat, si era sa credem in Hristos, si nu era sa-l omoram pe El, ca a iubit mai mult pe neamuri decat pe noi. Si acum daca i-a adunat, nu au ce sa mai zica. Fiindca i-a adunat si si-au luat drepturile lor, si iarasi au ramas intru necredinta. Asadar indata ce se va arata Antihrist, vor crede in el, dupa cum a zis Domnul.

Profetia Sfantului Metodie, arhiepiscopul Patarelor, care a patimit in anul 310 d.Hr.

Pentru cele ce vor fi in zilele cele mai de pe urma, la veacul al saptelea.
La sapte mii de la facerea lumii, se vor ridica ismaielitii si agarenii, adica cei ce se trag din Agar si din Ismail, care sunt turci si vor inconjura zidurile cetatii Vizantiei (Constantinopolul), si vor aduna toate neamurile in cetatea de pe sapte munti. Cata urgie cand te va inconjura multimea de oameni, si te vor stapani ca pe un lucru de nimic, si zidurile cele frumoase vor cadea ca un smochin putred si va calca pruncul asupra ta, adica Ismail. Si va pune asupra ta sceptrul ? Si va pune mainile lui pe sfintele lui Dumnezeu jertfelnice ? Si cele sfinte nu le va primi, ci le va da fiilor pierzarii. Iar dupa aceea se va ridica sarpele cel adormit, si va bate pe prunc si haina lui cea imparateasca imbracandu-o, numele lui se va slavi intru bune vestiri. Iar fiii pierzarii intarind razboiul, vor da fetele lor catre apusul soarelui. Si vai de tine cetate de pe sapte munti! Va da sarpele cel adormit moarte cuvioasa, si va stapani asupra cetatii, de pe sapte munti neamul cel plavit cinsprezece ani. Si vor da in ea si vor manca din ea multi spre izbandirea sfintelor. Si vor stapani la rasarit trei purtatori de grija, si la apus oarecare purtatori de grija (Germania n.n.), si cu el impreuna se vor scula sapte lupi, la fel de salbateci (care sunt cele sapte puteri). Lupi se intelege, unde este neamul cel biruitor. Si vor bate pe ismaeliteni si-i vor goni pana la colonie, care se intelege ca este locul mutarii. Si vor turba neamurile cele de acolo, care sunt ascultatoare credintei lor, si-i vor imparti cu graba si manie. Partea cea dintai va ierna la Efes, a doua parte la Magulinii, a treia parte la marginea tarmului marii la Pergam (langa Smirna) si a patra in Bitinia. Si vor insira vase multe pe apa, si vor calca hotarele ei. Atunci se vor tulbura popoarele care sed in unghiurile Ostrovului, si se va ridica Filip cu 18 limbi (state), si se vor aduna la Constantinopol si vor porni razboi cum nu a mai fost vreodata. Si vor alerga pe ulitele cetatii si multa varsare de sange se va face, incat va curge sangele ca paraiele; si se va tulbura marea pana in adanc. Atunci boul va striga, magura cea uscata va plange. Si atunci vor sta caii si se va auzi glas din cer zicand: Stati, stati, pace voua: destul. Aceasta izbandire se va face pentru cei nesupusi si neascultatori. Si le va zice: veniti catre partile din dreapta orasului, si acolo veti afla un om stand cu multa mahnire, rezemandu-se intre doi stalpi, stergandu-si sudoarea de pe hainele sale, si va fi cu barba alba, drept, milostiv si cu haine simple si bland la fire; la varsta de mijloc. Si va avea la piciorul drept un semn in mijlocul lui. Si glas de inger se va propovadui: Luati-l si-l incoronati pe acesta imparat. Si luandu-l pe el patru ingeri purtatori de viata, il vor duce pe el la sfanta si marea biserica a lui Dumnezeu Sofia, si-l vor incorona pe el imparat, si-i vor da lui in mana dreapta o sabie, zicandu-i: imbarbateaza-te si te intareste, si biruieste pe vrajmasii tai. Luand el sabia de la ingeri va bate pe ismaeliti si pe etiopieni si pe europeni si pe tatari si pe alte neamuri. Iar pe ismaeliteni in trei ii va imparti. Partea intai o va trece sub sabie, iar a doua parte o va boteza, iar a treia parte o va goni cu mare manie, pana la copacul singur (Marul rosu). Si intorcandu-se de la razboi, se vor deserta comorile pamantului si toti se vor imbogati, nimeni dintre ei nu va fi sarac. Si pamantul isi va da roada sa insutit. Iar cu armele cele de razboi isi vor face fiare de plug si seceri, si va imparati ani 15. Si dupa moartea lui va imparati altul 11 ani. Si acesta va vedea moarte sa mai inainte de vreme mergand la Ierusalim, unde este imparatia lui Dumnezeu. Si dupa el vor imparati patru feciori ai lui, si cel dintai va imparati la Roma, iar cel de-al doilea va imparati la Alexandria, si al treilea la Salonic, iar al patrulea la Constantinopol. Si atunci ridicand razboi intre dansii, pe preoti si pe calugari ii vor lua la oaste; si nici unul dintre dansi nu se va mantui, (ca toti in razboi vor pieri). Si nefiind vreun barbat vrednic ca sa imparateasca pe pamant, va imparati o femeie spurcata si fara de rusine. Si aceasta va spurca sfintele biserici si jertfelnicele lui Dumnezeu. Si stand in mijlocul Constantinopolului, va propovadui zicand cu mare glas: cine este Dumnezeu afara de mine, si cine va sta impotriva imparatiei mele ? Si indata se va cutremura Constantinopolul si se va scufunda cu totul intru pierzare, si numai cele ce se cheama maguri uscate se vor vedea. Si trecand prin Constantinopol corabierii vor zice: Aici a fost Constantinopolul cel vesti si laudat in lume! Si asa va imparati altul la Salonic putina vreme, si se va scufunda si acela. Si dupa aceea se va scufunda in mare si Smirna si Cipru de furtuna. Si dupa aceea va imparati Antihrist … si va face minuni si semne ciudate, incat pe multi ii va rataci de la dreapta credinta si de va putea pana si pe cei alesi… Si va mari si va slavi pe evrei si va dezradacina bisericile si le va preface (le va da alta destinatie) si va fi foamete si ciuma in toata lumea. Si apele se vor usca, iar paraiele si raurile vor seca. Si ploaia nu-si va da roada sa pe pamant. Si va stapani acest blestemat 3 ani si 6 luni. Atunci va trece anul ca luna, si luna ca saptamana, si saptamana ca ziua, si ziua ca ora , si ora ca minutul pentru robii cei alesi ai lui Dumnezeu. Iar dupa implinirea acestor trei ani si jumatate, va ploua Dumnezeu cu foc asupra pamantului si va arde de trei coti. Si atunci va striga pamantul catre Dumnezeu si Ziditorul sau, zicand: Curat sunt inaintea Ta Doamne si intru mine nu este greseala. Si atunci cerul ca o carte se va infasura, iar ingerii vor trambita, intru ale caror glasuri vor invia mortii. Si cei drepti vor sta de-a dreapta imparatului ceresc, iar cei pacatosi de-a stanga. Si dreptii vor mosteni cerestile bunatati, iar pacatosii vesnica munca a focului nestins, si viermele cel neadormit cu slujitorii lui Antihrist pe care i-au inselat. Iar pe noi sa ne invredniceasca sa dobandim vesnicile bunatati, pe care le-a gatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El, a caruia este slava, cinstea si inchinaciunea, in veci. Amin.

Profetia de pe piatra de mormant a Sfantului Constantin cel Mare

Inscriptia care este scrisa pe piatra de deasupra mormantului Sf. Constantin cel Mare, primul imparat crestin, a fost descifrata de Ghenadie Scolasticul din porunca imparatului grec Ioan Paleologul, la anul 1440; cu 13 de ani mai inainte de a fi cucerit Constantinopolul. Ghenadie a ajuns cel dintai patriarh, pe vremea lui Mahomed II.

„La intaiul indiction al imparatiei lui Ismail, Mahomed va infrange neamul Paleologilor, si cetatea de pe sapte munti (Constantinopolul) o va lua si inca va imparati. Si va rasturna multe neamuri, si insule va pustii pana la Pontul Euxin. (Marea Neagra) si pana in vecinii ei de la Istru (Dunare) va fi hotarul, si se va opri. Si in al 8-lea indiction va cuceri Peloponezul. Iar in al 9-lea indiction, asupra partii Crivatului se va osti. Si in al 10-lea indiction, pe Dalmati va supune si iarasi se va intoarce dupa un timp la Dalmati cu razboi mare; si pe unii va zdrobi. Multimea neamurilor cu cei de la miazanoapte pe mare si pe uscat, la razboi se vor aduna si pe Ismail vor birui, si pe un stranepot al lui va lasa sa imparateasca scazut si mic. Iara neamul cel plavit cu celelalte puteri in unire pe Ismail vor zdrobi cu desavarsire. Apoi razboi mare se va face de catre toate neamurile, cu cruzime pana la al 5-lea ceas, si glas de sus va striga: stati, stati cu frica; alergati cu multa sarguinta catre partea cea dreapta a cetatii, si veti afla un barbat minunat si viteaz, pe acela puneti-l imparat, ca iubit imi este mie, si pe el primindu-l voia mea veti implini …”
In general profetia este in acord cu marturiile istorice consemnate de istorici intelepti si oameni sfinti deasupra pietrei de mormant a Sf. Constantin cel Mare, primul imparat crestin, cand fiul lui Constantin a mutat ramasitele pamantesti ale tatalui sau de la Nicomidia in Constantinopopol, si pe care le-a ingropat in biserica Sf. Apostoli. Profetia pomeneste numai evenimentele care vor avea loc si a fost descifrata de Ghenadie Scolasticul in 1440 cu 13 ani inainte de a fi cucerit orasul de catre turci. Profetia cuprinde evenimente legate de inflorirea turcilor, cucerirea Constantinopolului si sfarsitul care-i asteapta pe turci. De la anul 339, cand a murit Constantin cel Mare si pana la 1440 cand s-a descifrat profetia au trecut 1101 ani. Profetia a fost descifrata dupa ce a trecut vremea pentru ca sa vada crestinii ce avea sa se intample nu peste mult timp, caci au existat si inaintea lui Ghenadie multi barbati intelepti si sfinti care au descoperit evenimentele ce aveu sa vina. Constantinopolul este numit „sapte munti” nu numai in aceasta profetie, ci si in multe texte istorice. Vecinii de la Istru sunt popoarele care se invecineaza cu Istrul (Dunarea).
Avem confirmarea extraordinara a profetiei. Cucerirea Constantinopolului de catre Mahomed Cuceritorul pe vremea lui Constantin Paleologul: „Mahomed va infrange neamul Paleologilor si cetatea de pe sapte munti o va lua…”. Intai este prezisa infrangerea pe care o va suferi imparatia otomana la anul 1683 d.Hr. „Multimea neamurilor cu cei de la miazanoapte pe mare si pe uscat, la razboi se vor aduna si pe Ismail vor birui”. De asemenea infrangerea turcilor de catre greci, bulgari si serbi in 1912-1913. Stranepot este numit noul regim din Turcia condus de Chemal, care a anulat pe sultani si care va imparati „scazut si mic”. Ramane realizarea profetiilor care au intarziat, dintre cele care au fost descoperite, daca comparam profetia cu alte paralele. „Insa neamul cel plavit cu celelalte puteri, in unire pe Ismail vor zdrobi cu desavarsire”. Toate profetiile converg in directia distrugerii turcilor de catre dusmanii lor, rusii in alianta cu alte state. Razboiul va fi „ingrozitor”; asadar se vor lupta multe state crestine din Occident revendicand Constantinopolul, cu mare tulburare si cruzime. Atunci, dupa ce se vor face sacrificii nemaivazute de mari razboiul va fi oprit prin interventie de sus.

Profetia unui anonim (1054 d.Hr.)

1. Un mare razboi european.
2. Infrangerea Germaniei, distrugerea Rusiei si Austriei.
3. Infrangerea turcilor de catre greci.
4. Intarirea turcilor peste popoarele occidentale si infrangerea grecilor de catre Agar.
5. Macelul popoarelor ortodoxe.
6. Si mare neliniste a popoarelor ortodoxe.
7. Invazia celor 6 armate straine in Marea Adriatica. Cele care pregatesc iadul celor ce locuiesc pe pamant.
8. Un semn mare catre agareni (turci).
9. Un nou razboi european.
10. Unirea popoarelor crestine contra Germaniei.
11. Infrangerea galilor de catre Germania.
12. O revolutie a inzilor si ruperea lor de Anglia.
13. Anglia este limitata la Saxonia.
14. Inving popoarele ortodoxe si distrugerea generala a agarenilor (turcilor) de catre ortodocsi.
15. Nelinistea lumii.
16. Deznadejde generala pe pamant.
17. Batalia a sapte state in Constantinopol. Un macel de trei zile si trei nopti. Biruinta celui mai mare stat contra celor 6 state.
18. Alierea celor 6 state contra celui de al saptelea stat; trei zile si trei nopti macel.
19. Oprirea razboiului de catre un inger si predarea orasului grecilor.
20. Revenirea latinilor (romano-catolicilor) la credinta cea dreapta ortodoxa.
21. Prigonirea credintei ortodoxe de la Rasarit pana la Apus.
22. Frica si spaima acestora provocata de barbari.
23 Destituirea papei si proclamarea unui patriarh peste toata Europa.
24. In 55 de ani sfarsitul necazurilor. Iar al saptelea nu este necajit, nu este exilat, revenind in bratele mamei celei iubitoare (Biserici).

Asa va fi si asa se va petrece.
Amin. Amin. Amin.
Eu suit Alfa si Omega.
Inceputul si sfarsitul.
La sfarsit vor fi o turma si un pastor din credinta ortodoxa.
Aceasta se va intampla.
Amin. Amin. Amin. (Robul lui Hristos – Adevaratul Dumnezeu)

Profetia a fost scrisa de un anonim, asadar de cineva care din modestie nu a dorit sa-si faca cunoscut numele sau. Deja primele 8 semne ale profetiei s-au implinit cu multa exactitate, dupa cum vom relata in continuare. A mai ramas implinirea restului de semne. Deci descoperim in al 9-lea semn si in continuarea biruintei ortodoxe, lupta dintre rusi si turci, si macelul general al turcilor. Nelinistea lumii, care urmeaza este lesne de interpretat fiindca razboiul va fi descoperit in desfasurare. Iar dupa ocuparea Constantinopolului, dupa cum vedem si din profetiile precedente, descurajarea oamenilor se va generaliza, si aici se are in vedere, in mod evident, utilizarea armelor nucleare. Semnul 17 prezice biruinta rusilor contra statelor din Apus in lupta de la Constantinopol. Urmeaza alianta celor 6 state din Apus contra rusilor. Acest razboi va fi crunt cu un macel nemaivazut; razboiul va inceta prin interventie dumnezeiasca. Papa urmeaza sa fie destituit.
Semnele care s-au indeplinit sunt urmatoarele: 1) Un mare razboi european (1914). 2) Infrangerea Germaniei si distrugerea Rusiei (1917) si a Austriei (1918). 4) Intarirea turcilor peste popoarele occidentale si infrangerea grecilor de catre Agar (turci) (1922). 5) Macelul popoarelor ortodoxe (1922). 6) Nelinistea crestinilor din cauza macelului provocat de turci. 7) Invazia celor sase armate straine in Marea Adriatica (1938 armata Italiana invadeaza Epirul), si care pregatesc iadul celor care locuiesc pe pamant (1938 al doilea razboi mondial care a inghitit milioane de oameni). 8) Un semn mare catre agareni (perioada de dupa cel de al doilea razboi mondial pana astazi cand Turcia se considera pe sine puternica (ocuparea Ciprului). 9) Un mare razboi european (probabil al treilea razboi mondial, care va incepe din zona Bosforului si care se va extinde pana in Palestina. Semnele 10, 11, 12, 13, vor consutui evenimente inlantuite, dupa cum au si inceput a se indeplini. Daca consideram semnul 10 ca s-a indeplinit cu alierea Germaniei cu Bulgaria si Romania in timpul celui de-al doilea razboi mondial, ca semnul 11 s-a adeverit cu infrangerea Frantei de catre Germania in primavara lui 1940 si ca semnele 12 si 13 reprezinta pierderea coloniilor de catre Anglia, fapt care s-a intamplat, atunci ne aflam in ajunul semnului 14, prin urmare in ajunul unui razboi mondial. Daca urmarim aceasta serie de evenimente, atunci semnul 9 trebuie sa reprezinte al doilea razboi mondial.
Urmarirea cu atentie a implinirii semnelor care ne-au fost profetite nu lasa loc de tagaduire asupra confirmarii si celorlalte semne care urmeaza, oricat de dureroase ar fi aceste evenimente pentru omenire. Oare cele doua razboaie mondiale nu au concentrat cruzimi nemaivazute de sarmana omenire ? Oare omul nu-si „va veni in sine” ca sa se pocaiasca si sa mearga pe calea lui Dumnezeu ? Exact contrar se intampla. Rezistenta morala a omului a slabit continu si pacatul ia proportii, si ameninta ca sa atraga inca si pe cei alesi, pentru ca raul este cu mai multe capete, iar atacul puterilor intunericului se generalizeaza. Nu mai ramane decat pocainta noastra curata si neintarziata. Pocainta, postul si rugaciunea sunt singurele arme ale crestinului cu care poate sa lupte ca sa schimbe hotararea lui Dumnezeu pentru multele infricosari care ne asteapta.
Sf. Scriptura si istoria Bisericii noastre este plina de exemple unde Dumnezeu, ascultand rugaciunile fiilor Sai credinciosi, a schimbat hotararea si le-a daruit mantuirea. Mantuirea Ninivei este un asemenea exemplu, fiindca pocainta, rugaciunea si postul locuitorilor au schimbat hotararea lui Dumnezeu, de a distruge Ninive.
Si astfel si frecventele cereri ale credinciosilor pentru evitarea secetei, sau a altor primejdii si calamitati, care ar putea veni, in general au rezultatul scontat. Cu toate acestea este nevoie de pocainta sincera si de schimbarea modului de viata.

Profetia lui Agatanghel

Ieromonahul Agatanghel, care a trait 79 de ani, pe la 1298, a vazut o infricosatoare vedenie despre cele ce se vor petrece in viitor, pe care le-a si scris. Noi vom relata aici ceea ce priveste tara noastra (Grecia n.t.).
Grecia va fi luata de la turci, teatrul jafurilor si a distrugerilor. Poporul si cei care conduc se vor gasi in stramtoare. Dar dupa aceea un popor din Rasarit va veni spre partile de nord ale Greciei. Unit revenindu-si in sine din tulburarea invadatorilor vor iesi cu toata armata impreuna si vor alunga pe turci nu numai din Grecia, ci si din intreaga Europa. Unii turci gasind refugiu numai la Mecca (Marul rosu). Iar Constantinopolul va deveni din nou capitala Greciei.
Acelasi lucru il profeteste si Sf.Cosma al Etoliei, precum si alti barbati sfinti. „Constantin a inceput, Constantin va pierde imparatia Bizantului”. Profetia s-a confirmat. Mai mult, a profetit cu admiradila exactitate si anul cuceririi la 1453. „Si se va implini la anul 1452 pana la 1453, cand trebuie sa cada cea mai mare imparatie in mainile agarenilor…”.
De asemenea prezice cu exactitate timpul robiei grecilor de catre turci. „Si vor fi casele distruse si sfintele biserici profanate si credinciosii persecutati pana la a opta suta hotarat…”. Dupa cum este cunoscut anul 1821 reprezinta anul eliberarii.
Agatanghel, cel cu nume sfant, a profetit cele despre cucerirea Constantinopolului, timpul robiei grecilor, timpul eliberarii lor si a formarii Europei dupa cadere, apostazia Europei Occidentale. De asemenea a profetit si despre activitatea lui Napoleon si dezastrul acestuia.

 

E. CONCLUZII

Distrugerea Turciei. Ciocnirea neamurilor apusene si a rusilor

„Constantin a inceput, Constantin va pierde imperiul Bizantului” Agatanghel

Pornind de la corelatia si paralelismul profetiilor precedente, dar si de la multe alte profetii ale Vechiului si Noului Testament, pe care nu le putem cuprinde pe toate in aceasta lucrare, apare fara fortare concluzia ca se asteapta:

a) distrugerea Turciei
b) ciocnirile armate intre Rusia si armatele occidentale pe teritoriul Turciei, in preajma Constantinopolului,
c) ciocnire ampla pe teritoriul Palestinei,
d) distrugerea rusilor si mari distrugeri multor state. Turcia sprijinindu-se pe statele din Occident crede ca este un semn mare, dupa cum prevestesc si profetiile. „Un semn mare pentru agareni” (profetia unui anonim). Aceasta va provoca cea mai mare neliniste. Ura care exista de secole contra grecilor, ocuparea cu nemaivazute grozavii pentru vremurile noastre, indiferenta pentru hotararile organismelor internationale, probleme la granita cu Rusia, aversiuni crescande fata de Grecia.

Asadar candva va iesi din granitele ei, cand isi va da pe fata cruzimile si salbaticiile care au fost comise pana astazi impotriva tuturor popoarelor, dar mai ales impotriva poporului grec ortodox. Rusia care isi va reglementa problemele interne si externe, va merge impotriva turcilor, dupa cum ne informeaza multe din profetii, si-i va obliga pe turci la o retragere precipitata. Vezi profetia unui anonim, cea de pe mormantul Sf. Constantin cel Mare, a lui Leon cel Intelept, Agatanghel, Cosma al Etoliei. „Inving popoarele ortodoxe si distrugerea totala a agarenilor (turcilor) de catre ortodocsi” (Profetia unui anonim). „Urmeaza distrugerea Turciei si apoi triumful Bisericii Apostolice” (Profetia lui Agatanghel). „Iara neamul cel plavit cu celelalte puteri intr-o unire pe Ismael va zdrobi desavarsit” (Profetia de pe mormantul Sf. Constantin cel Mare).
Dupa distrugerea Turciei de catre rusi, armatele rusesti controland marea Egee si stramtoarea Bosfor se vor indrepta spre Siria si Palestina, dupa cum ne spun alte profetii din Vechiul Testament, inaintand prin aer si pe mare.
Atunci coalitia Occidentala nu va ramane indiferenta fata de aceasta amenintare a Rusiei. Occidentul va incerca cu ajutorul celor sase state ca sa ocupe Constantinopolul si sa distruga flota ruseasca. Vor invinge rusii, dupa cum fara greseala s-a profetit de multe veacuri. „Batalia a sapte state in Constantinopol. Biruinta celui mai mare stat contra celor sase state” (Profetia unui anonim la 1054 d.Hr.).
Un timp se mijloceste refacerea si pregatirea puterilor occidentale si incercarea de a rezolva pasnic problema ocuparii Dardanelelor si a Constantinopolului. „Vor incerca ca cel ce rezolva cu condeiul, dar nu vor putea, de 99 de ori cu razboi si o data cu condeiul” (Profetia Sf. Cosma al Etoliei). Si continua Sf.Cosma: „Daca problema se va rezolva cu razboi vor patimi multe distrugeri”. Mai mult, dupa cum profeteste Metodie, vor hotari pentru problema orasului trei „imputerniciti”, asadar trei comisari ai marilor puteri. Pentru aceasta si Sf.Cosma al Etoliei zice: „Daca vor cadea de acord cele trei puteri nimic nu va patimi”.
Cu toate acestea rusi, dupa ce vor stapani 5 sau 6 luni Constantinopolul nu vor accepta sa-l predea si, dupa cum profeteste Sf. Metodie, va pune in miscare multe state din Europa Occidentala si vor invada Asia Mica. Iar multe armate vor fi conduse in mijlocul teritoriului Greciei. In sfarsit 18 state se vor ciocni in Constantinopol. Caci va veni de la Apus Filip cel Mare cu 18 limbi si se vor bate atat de mult si cumplit incat va curge sangele ca paraiele si apa Bosforului va fi ca sangele de rosie.
Atunci rusii se vor retrage spre Palestina, unde dupa aceea organizandu-se popoarele dimprejur va incepe razboiul distrugandu-se unele pe altele; ca sa se adevereasca, dupa cum s-a scris, profetiile Vechiului Testament, precum vom arata in continuare.

Ciocnire ampla in Palestina. Distrugerea Rusiei

Suntem datori sa lamurim ca distrugerea Rusiei si ciocnirea armata din Palestina nu este aceeasi cu lupta de la Armaghedon, a conflagratiei mondiale de la sfarsit, cand va fi desfiintat statul lui Antihrist si va urma triumful credinciosilor.
Iezechiel profeteste ca puterile care se vor ciocni in Palestina, vor veni din „hotarele de la miazanoapte” (Iez.38, 6), iar cele de la Armaghedon din „lumea intreaga” (Apoc.16, 14), asadar din toate partile lumii. „Si i-a strans la locul ce se cheama in evreieste Armaghedon” (Apoc.16, 16). Vrednic de insemnat ca Armaghedonul va fi in Palestina, in muntele Carmel si consuma cu a saptea plaga din Apocalipsa.
Ce se profeteste aici este un conflict care are in frunte pe rusi, si constitute urmarea luptei din Constantinopol. El se alatura celui de-al treilea razboi mondial, care va premerge in orice caz lui Antihrist. Cu aceasta sunt de acord toate profetiile, si ale Sf. Parinti si ale Vechiului si Noului Testament. Astfel, inaintemergatorii lui Antihrist contribute intr-un mod inimaginabil la provocarea celui de-al treilea razboi mondial, precum si a luptei de la Armaghedon, fiindca astfel vor crede lui Antihrist mult mai usor decat lui Dumnezeu.
Vom relata profetia lui Iezechiel, aici existand in paralel profetiile lui Isaia si ale Apocalipsei. Toate acestea petrecandu-se dupa adunarea evreilor din toate partile lumii in Palestina. Dupa cum este cunoscut de la anul 70 d.Hr. abia in 1948 s-a constituit statul evreu in Palestina. „Asa zice Domnul: Iata, Eu sunt impotriva ta, God, printul lui Ros… si in anii de pe urma vei veni in tara izbavita de sabie, ai carei locuitori au fost adunati dintr-o multime de popoare, in muntii lui Israel” (Iez.38, 8). Profetia vorbeste clar pentru repatrierea evreilor in pamantul stramosesc. Si profetia continua. (Evemmentele acestea au fost scrise amanuntit la Iezechiel capitolele 31 si 39). „Si tu te vei ridica cum se ridica furtuna, si te vei duce ca norii, ca sa acoperi tara, tu si toata oastea ta si multe popoare impreuna cu tine… Si vei pleca de la locul tau, din hotarele de la miazanoapte, tu si multe popoare impreuna cu tine, toti calari pe cai, tabara mare si ostire nenumarata, si te vei impotrivi poporului Meu, impotriva lui Israel, ca un nor care acopera pamantul” (Iez.38, 9, 15-16). Descriere este amanuntita, o armata foarte puternica, arme rapide ca norii, in mod evident avioanele si rachetele, iar provenienta din armata de la miazanoapte. „Si in ziua aceea cand God va veni impotriva tarii lui Israel, zice Domnul Dumnezeu, mania Mea se va aprinde pe fata Mea… in ziua aceea va fi un mare cutremur in tara lui Israel. Atunci vor tremura inaintea Mea pestii marilor…” (Iez.38, 18-20). Asadar se vor cutremura pestii marilor, pasarile cerului, animalele si toate taratoarele si oamenii, iar stancile se vor darama si toate casele: „si se vor prabusi muntii, stancile se vor darama si toate zidurile vor cadea la pamant”. (Eventual occidentalii vor ataca pe rusi cu arme nucleare in care vor pieri si aceia evident.) „Si voi chema impotriva lui toata frica, zice Domnul; sabia fiecarui om va fi impotriva fratelui sau. Si-l voi pedepsi cu moarte si varsare de sange; voi varsa asupra lui si taberelor lui si asupra multor popoare care sunt cu el, ploaie potopitoare si grindina de piatra, foc si pucioasa…” (Iez.38, 21-22).
Rusii vor infrunta acolo multe popoare carora le va produce multa frica. Pana la urma va fi distrusa de o ploaie de foc si de grindina de piatra. Asadar bombele nucleare care vor veni dinspre Occident sau alte feluri de arme. Mai mult, capitolul 39 de la Iezechiel descrie si curatirea pamantului Palestinei de nenumaratele cadavre ale rusilor si a celor dimpreuna cu ei. In rezumat (Iez.39, 11-16) avem: In ziua aceea voi da lui Gog loc de mormant, in Israel, in valea trecatorilor (Abarim), la rasarit de Marea Moarta, acolo voi ingropa pe Gog si toata tabara lui si voi numi locul acela „valea taberei lui Gog”. Sapte luni ii va ingropa Israel ca sa curate tara, tot poporul ii va ingropa…
Aceasta este in acord cu protetia pentru sfarsitul rusilor si al treilea razboi mondial cu efecte distrugatoare in toate tarile lumii: America, Rusia, Europa, fiindca in acord cu alte profetii „orasele vor ajunge pustii” (profetia Sf. Cosma al Etoliei) si profetia lui Isaia. Oamenii vor fugi in munti unde mai usor se vor putea mantui.

***

„Si a ars din pamant a treia parte, si a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars de tot” (Apoc.8.7)

Evenimentele premergatoare lui Antihrist. Sapte peceti si sapte trambite.

Apocalipsa este pnn excelenta cartea care ne descrie amanuntit atat evenimentele cosmice care vor premerge, cat si evenimentele care vor urma aratarii lui Antihrist. Evenimentele acestea nu sunt alegorice, ci reale.
Deci cele opt peceti sunt pedepse pedagogice prin care Dumnezeu intareste propovaduirea Evangheliei pana la sfarsitul veacurilor. Astfel prima pecete reprezinta intreaga predica a Evangheliei pana la sfarsitul lumii, a doua pecete toate razboaiele, a treia pecete foametele (vezi Apoc. 6, 1-17).
Continutul pecetii a saptea este alcatuit dintr-un sir de sapte trambite, din care sase reprezinta venirea plagilor, mult mai grele si mai groaznice decat cele descrise in cele sase peceti.
Asadar, sunt expuse ca o masura pedagogica catre omenirea necredincioasa, mai drastice decat primele, pentru ca sa indrepte pe omul abatut spre pocainta si mantuire. Pe scurt continutul celor sapte trtmbite, care sunt descrise admirabil in Apocalipsa in cap.8, este urmatorul:

La prima trambita este descrisa arderea a o treime din pamant, a o treime din copaci, si iarba verde a ars-o de tot. „Si a ars din pamant a treia parte, si a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars-o de tot” (Apoc.8,7).
Continutul profetic si de avertisment al primei trambite se implineste exact cu incendierea catastrofala a lumii, a padurilor si indeosebi in tara noastra (Grecia). Si astfel si profetia Sf. Cosma al Etoliei este in deplin acord cu Apocalipsa, dar si confirmata. Oamenii vor saraci fiindca nu vor avea dragoste de natura”. Intr-adevar nu ne simtim mai saraci in orasele superaglomerate fara verdeata?
La a doua trambita este descrisa contaminarea a o treime din mari, a o treime din pesti si a o treime din corabiile de pe mare (Apoc.8, 8-9). Dupa cum ne este cunoscut, evenimentele descrise corespund realitatilor de astazi, precum este recunoscuta contaminarea marilor, distrugerea pestilor si descompunerea navelor, urmare a crizei navale mondiale. Dezastrul, aici ca si la prima tarmbita, nu este integral, fiindca are un caracter curat pedagogic.
La a treia trambita este descrisa contaminarea a o treime din rauri si ape, de steaua Absintos, si moartea multor oameni ca urmare a acestei contaminari. Toti suferim zbuciumul, dar si contaminarea peste masura de la Cernobal, care in ucraineana inseamna Absintos. Asadar, contaminarea radioactiva de la Cernobal este continutul celei de a treia trambite. „Si a treia parte din ape s-a facut ca pelinul” (Apoc.8, 11).
La a patra trambita este descrisa micsorarea luminii soarelui, a lunii si a stelelor cu o treime. In ajunul acestui fenomen ne aflam noi astazi. Chiar daca se va provoca partial… dar eclipsa aceasta a soarelui si a lunii nu putem ca s-o prognozam. Un neobisnuit incendiu, un vulcan, o explozie nucleara, timpul va decide. La sfarsitul celei de a patra trambite avem trei valuri de atentionare, care prevestesc mari dezastre (Apoc.8, 12-13).
La a cincea trambita ne este descrisa incordarea suferintei si suferinta unui infricosator razboi (sigur cel de-al treilea razboi mondial), cand oamenii vor chema moartea. O insuportabila tristete si pornire catre sinucidere a ateilor, care au crezut in predica prefacut pacificatoare a inainte mergatorilor lui Antihrist. Duhul nimicirii (al pustiirii) va stapani cinci luni pe pamant (Apoc.9, 1-12).
La a sasea trambita este descris dezastrul si catastrofa razboiului. Doua sute de mii de ostasi vor lua parte la aceasta actiune. Vor fi omorati o treime din oameni. Acestea se vor petrece in timpul razboiului celui mare care va dura 5 luni. Sigur se vor folosi armele nucleare. „De aceste trei plagi: de focul si de fumul si de pucioasa, care iese din gura lor, a fost ucisa a treia parte din oameni” (Apoc.9., 18). Va urma predica celor doi profeti timp de 42 de luni, moartea acestora, un cutremur, spaima, pocainta multora (Apoc.1-14).
Va urma a saptea trambita, care prevesteste calamitati, tunete, cutremure, grindina nemaivazuta. Fenomene asemanatoare cu acestea s-au aratat in muntele Sinai cu aratarea lui Dumnezeu. Antihrist vine. Se va prezenta ca Dumnezeu. Va stapani toate statele. Rusii vor fi biruiti de restul statelor in al treilea razboi mondial la sfarsit. Razboiul este a sasea trambita. Antihrist se va instala in Ierusalim si va imparti oamenilor, timp de trei ani si jumatate bunuri materiale in America. Razboiul acesta va afecta cel mai mult statele europene si in principal Rusia. Oamenii se vor stampila pe frunte sau pe mana dreapta pentru ca sa-si procure cele necesare traiului. „Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei” (Apoc.13, 17). Dupa aceasta perioada Antihrist isi va arata inumana sa fata.

Cand va incepe razboiul cel mare?

Cea mai fierbinte si interesanta intrebare pentru multi este, sigur, cand va incepe razboiul cel mare, cel pe care noi il asteptam, al treilea razboi mondial.
Desi in Sf. Scriptura nu este fixata data, exista profetii ale Sf. Parinti care ne pun in ispita de a relata si a corela elementele existente si „semnele” vremii, pentru ca sa facem cel putin un calcul, care nu reduce cu nimic incertitudinea cititorului.
Este inutil sa spunem ca, oricate calcule s-au facut, ramane esentiala datarea de la profetul Daniel. Nu putem condamna pe niciunul din cei care au incercat sa faca aceste calcule, dar este preferabil ca sa se asculte avertismentul: „pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu”; chiar si cu o cronologie gresita, decat sa nu ascultam nimic si sa fim indiferenti fata de evenimentele ce vor veni. Important de retinut este ca evenimentele acestea, in sine, nu se schimba. Ele vor veni negresit. Toate profetiile se vor implini la vremea lor.
Exista o profetie a cuviosului Nil, care a sihastrit in muntele Athos inainte de anul 600. Cuviosul Nil profeteste ca „pe la anul 1900 mergand spre jumatatea mileniului al optulea, de la facerea lumii, acesta se va schimba si se va face de nerecunoscut …” De asemenea exista profetia cuviosului Nil, care zice ca „dupa 1913 trecand 79 de ani se vor savarsi cele mai mari rele, inaintea venirii lui Antihrist, ani de la facerea lumii 7500…”
Si in vedenia Sf. Nifon se relateaza ca Dumnezeu rasfoind cartea veacurilor omenirii, S-a oprit si si-a acoperit fata cu mana si a zis cu mahnire: „Voi curma la mijloc veacul acesta”, adica veacul cel care este plin de pacate si semnificand 7500. Exista multe astfel de marturii.
Sf. Cosma al Etoliei relateaza despre razboiul cel mare: „Va inceta veacul al optulea cand vor fi acestea”, adica la jumatatea dintre 7000 si 8000. El a zis ca razboiul va veni cand vor coincide doua sarbatori impreuna.
Intr-adevar in 1912 Pastile a coincis cu sarbatoarea Buneivestiri, iar Epirul a fost eliberat.
Exista si alta profetie a sfantului, care relateaza evident despre razboiul general pentru care sunt consacrate multe profetii. „Cand vor coincide doua veri si doua sarbatori impreuna”. Asadar, cand dupa o perioada de seceta va urma sarbatoarea Pastelui si Buneivestiri. Astfel sarbatorirea impreuna a coincis in 1991.
Daca, asadar, presupunem ca datele puteau mijloci, gresim, indiferent cat de putin, pentru mijlocul acestor veacuri; atunci este justificata retinerea cuiva, fata de data realizarii evenimentelor care s-au profetit.
Daca cunoastem ca anul 5508 este data nasterii lui Iisus, atunci 1992 va fi anul pe care-l cautam. Fiindca 5508 (de la facerea lumii pana la nasterea lui Iisus) + 1992 = 7500.
Este inutil ca sa subliniem ca anului 1992 i se face reclama, dintr-o pura intamplare, stranie(?), ca fiind inceputul unei noi ere.
Nu strigam ca sa nu ne pregatim pentru unificarea lumii, asa cum era inainte de turnul Babel.
Unificarea acestei lumi este o unificare sub aspectul pacii, dar in realitate ea pregateste o inrobire permanenta, o dictatura mondiala nemaivazuta, fiindca va incerca ca sa niveleze dreptul national al fiecarui popor, si incet popoarele vor fi asimilate in creuzetul internationalismului sub conducerea dezgustatorului Antihrist. Ce nu a izbutit Hitler prin arme, inainte mergatorii lui Antihrist reusesc cu alte arme: banii, diplomatia, masoneria, santajul, inrobirea spirituala. Iata inceputul ingrozirilor. Asadar, sustinem ca razboaiele, inevitabile din vremea noastra, sunt o noua fata a raului ce duce la subjugarea si inrobirea noastra in ghiarele lui Antihrist in 1992. Acesta este intelesul mai adanc al unificarii popoarelor din zilele noastre. Este un razboi european fara varsare de sange. Si dupa cum cei infranti intr-un razboi capituleaza fara conditii in fata invingatorului, astfel si noi semnam in alb impotriva autonomiei noastre spirituale.
Lasand la o parte problema numerelor, sa incercam o apropiere a evenimentelor care ne avertizeaza si au mai ramas de implinit. In acesta chestiune avem conducator totdeauna profetiile Sf. Parinti si cele din Sf. Scriptura. Ca toate profetiile sunt de acord ca ne aflam in ajunul unui nou razboi european – mondial. Si astfel, dupa cum am descris, in general, si evenimentele relatate in Apocalipsa arata ca sunt in acord cu aceasta viziune; ca ne aflam in ajunul celei de a patra trambite, care anunta un razboi infricosator.

A doua venire a Domnului

Ultimul eveniment al evolutiei omenirii va fi a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, dupa cum ne asigura El Insusi. „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multa si cu slava” (Mc. 13, 26). Si va urma Judecata. „Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre” (Mt.25, 32), si pacatosii vor urma tatalui lor diavolul, la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica si vor primi bunatatile paradisului, care, dupa cum ne spune Sf. Ap. Pavel, sunt de nedescris, „cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor.2,9).
Ziua celei de a doua veniri ramane necunoscuta, fiindca, dupa cum zice Domnul nostru Iisus Hristos „despre ziua aceea si despre ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatal” (Mc. 13, 32).
Si in timp ce nu cunoastem exact vremea celei de a doua veniri, Dumnezeu ne da „semne”, care ne avertizeaza cand s-a implinit vremea: Si dupa cum de la frunzele smochinului cunoastem ca primavara s-a apropiat, astfel si din diferitele semne cei credinciosi sunt avertizati pentru evenimentele care vor veni, zice Domnul. Nu vor relata aici semnele care ne avertizeaza, care vor premerge celei de a doua veniri a Domnului, pentru ca le-am dezbatut pe larg in capitolele anterioare. Aici dorim ca sa notam, crestinul nu trebuie sa fie absolut sigur pentru ziua implinirii unei profetii, si cu atat mai mult pentru ziua celei de a doua veniri a Domnului, care va veni „ca un fur noaptea” (I Tes.5, 2).
Implinirea profetiilor seamana cu ziua mortii noastre. In timp ce moartea fiecaruia este un lucru cert, ziua mortii ramane nestiuta pana cand se implineste. Aceasta trebuie sa retinem ca nu cunoastem dinainte, cu exactitate, toate evenimentele care se vor petrece. Ceva analog raspunde Iisus ucenicilor Sai, care doreau sa stie cand va fi restaurata Imparatia lui Israel. „Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa” (Fapt. 1, 7).
Asadar, pe crestinul credincios nu trebuie sa-l intereseze atat ziua exacta a implinirii evenimentelor care vor veni, cat insasi evenimentele in sine. Iar aceste evenimente viitoare au fost profetite, dupa cum zice clar Domnul. „Dar voi luati seama. Iata dinainte v-am spus voua toate” (Mc. 13, 23). Astfel la a doua venire a Domnului se vor intampla urmatoarele evenimente importante:

1) prefacerea universului (II Pt. 5-7; 10-13).
2) invierea mortilor ( In. 6,39,40,44, 54).
3) prefacerea celor in viata (I Cor.15, 51-52).
4) rapirea credinciosilor in cer pentru intampinarea Domnului (I Tes.4, 15-17).
5) Judecata de obste si rasplatirea fiecaruia dupa faptele lui (Mt. 23,31-46).

De asemenea in timpul celei de a doua veniri, inaintea aratarii Domnului, se va arata pe cer semnul Fiului Omului. „Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa” (Mt.24,30).
Asadar soarele si luna se vor intuneca, stelele vor pieri de pe cer, universul se va desface si se va infatisa un cer nou si un pamant nou. Invierea tuturor din morti, trupurile fiind nemuritoare. Cu toate acestea, in timpul celei de a doua veniri vor exista si vii. Si acestia, zice Sf. Ap. Pavel, isi vor schimba trupurile, care vor deveni nemuritoare. Astfel toti cei credinciosi dintre cei vii cu cei credinciosi care au inviat vor fi rapiti pentru a intampina pe Domnul in vazduh. Se va arata semnul crucii, dupa cum spun Sf. Parinti si va urma Judecata oamenilor si randuirea lor la osanda vesnica sau la fericire vesnica, dupa faptele pe care le-a facut fiecare cat a trait.
A doua venire a Domnului pentru crestinul credincios este ziua bucuriei, a fericirii si a veseliei, pentru ca ziua aceasta inseamna sfarsitul mahnirilor, viata vesnica, fericire dreptate.
Atunci credinciosul crestin va primi cununa slavei, asadar rasplata vesnica, pentru lupta dreapta pe care a dus-o aici pe pamant, dupa cum zice Apostolul neamurilor, Pavel. „Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit. De acum ni s-a gatit cununa dreptatii, pe care Domnul imi va da-o in ziua aceea, El, Dreptul Judecator, si nu numai mie, ci si tuturor celor ce au iubit aratarea Lui” (II Tim.4, 7-8).

 

 

Dupa cum constatam, iubiti cititori, nu avem nici o scuza ca sa umblam orbi. Dumnezeu, prin sfinti si prin Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a descoperit toate greutatile si razboaiele, urmarile nepocaintei noastre, precum si cursele care ne asteapta. In mod sigur milioane de crestini dinaintea noastra au crezut in cuvintele profetilor si s-au mantuit. Noi privim la confirmarea lor pana astazi, caci sperantele tuturor acestora nu au fost zadarnice. Purtatorii de Dumnezeu profeti au aratat si au fixat drumul pe care trebuie sa mearga, de fapt, crestinul. Si dupa cum soferul intelept nu este indiferent fata de semnele de circulatie pe care le intalneste in drumul sau, care au fost asezate pentru siguranta sa, tot asa si noi credinciosii crestini nu trebuie ca sa trecem nepasatori pe langa profetiile ce s-au dat pentru mantuirea noastra.
Dupa cum se vede clar, toate profetiile afirma laolalta ca intram intr-o perioada de razboaie si de greutati care prevestesc venirea lui Antihrist. Toate acestea nu trebuie ca sa ne deznadajduiasca, ci dinpotriva, sa ne inarmeze cu curaj si combativitate, fiindca ne spune Sf. Ap. Pavel, „patimirile vremurilor de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom.8, 18).
Si, daca inca au loc in zilele noastre toate acestea, nu suspinam inaintea lui Dumnezeu ca suntem nedreptatiti. Nu cautam sa urmam milioanelor de crestini martirizati pentru credinta. Si astfel de multe ori crestinul fara durere si fara primejdii nu vrea sa se indrepte spre mantuire. Suntem datori sa marturisim ca traversam o perioada de delasare si nepasare religioasa. Un singur lucru ne mai ramane, pocainta sincera si increderea in Dumnezeu. Fiindca dupa cum ne asigura Insusi Domnul „cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt.24,35).

O noapte in pustia Sfantului Munte

Arhimandritul Hieroteos Vlachos

 

Prolog

Din inspiraţia dragostei dumnezeieşti, în zilele noastre asistăm la o reînviere a dorului pentru teologia mistică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru nevoinţă, ascetism şi rugăciunea neîncetată a inimii.
Cum se explică oare faptul că în mijlocul tendinţei de a pune pe om în centrul lumii, se ivesc suflete ce tânjesc după adevărata viaţă în Hristos – căutând perfecţiunea – unirea cu Dumnezeu, suflete care vor să trăiască potrivit cu tradiţia Bisericii noastre şi cu Sfinţii Părinţi? „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Psalm 76, 10). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh, Care vieţuieşte în veşnicie şi Care alege şi sfinţeşte sufletele în trupul lui Hristos – sfânta, soborniceasca şi apostoleasca noastră Biserică.
După multe eforturi chinuitoare, devine din ce în ce mai clar în ziua de azi că tradiţia Sfinţilor Părinţi nu este un lucru extravagant, ci o condiţie esenţială pentru un mod de viaţă cu adevărat ortodox. Şi este o mare binecuvântare că preamilostivul nostru Stăpân a sădit, în mijlocul Bisericii, raiul Grădinii Maicii Domnului – Sfântul Munte – spre a reînvia Biserica prin darul harului lui Dumnezeu care se coboară la noi astăzi, neîntrerupt, prin tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi.
Autorul acestei cărţi tânjeşte după această tradiţie. El trăieşte şi munceşte în lume, dar locuinţa sa „este în rai”, raiul Sfântului Munte, arvuna Împărăţiei ce va să vină.
Domnul, Care iubeşte toată făptura omenească şi care ne dăruieşte ceea ce sufletul nostru doreşte cu adevărat, a dăruit şi Arhimandritului Hieroteos Vlachos, harul de a îndrăgi viaţa duhovnicească a Sfântului Munte şi de a regăsi înlăuntrul inimii sale emoţia tainică a cuvintelor rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Stând de vorbă cu Sfinţii Părinţi a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvinte rostite din nemurire şi din preaplinul inimii iar acum le oferă şi fraţilor săi.
Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neîncercaţi trebuie să-i facem.
Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor. Cred că prin binecuvântarea Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare, care Ea însăşi a primit şi a trăit plinătatea harului, această carte se va dovedi de folos atât autorului cât şi cititorului. Nu mai este nevoie a spune că o mai deasă citire a cărţilor despre rugăciunea lui Iisus, va naşte în oameni o mai mare dorinţă de a o practica.
A Domnului Dumnezeului nostru, de la care primim atâta bunătate şi desăvârşire, să fie slava în vecii vecilor.

Arhimandritul Gheorghe,
Egumenul mănăstirii Sf. Grigorie,
Sf. Munte Athos

Introducere

În paginile ce urmează prezint o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ la Muntele Athos. Pe atunci nu mă gândeam că va fi subiectul unei cărţi. Dar într-o zi, pe când mă pregăteam să citesc una din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul, am auzit o voce dinlăuntru îndemnându-mă să aştern pe hârtie conversaţia purtată atunci cu înţeleptul călugăr atonit. Şi m-am supus acelei voci pe care, vă mărturisesc, nu am mai auzit-o vreodată. Am început să scriu după cum mi-a venit în minte. Aceasta este motivul pentru care ceea ce urmează este produsul a doar câtorva ore de muncă, şi pentru aceasta îmi cer iertare cititorilor. Înainte de toate, aş dori să fac câteva precizări.
În primul rând, această carte n-ar trebui citită ca o povestire sau ca un basm, ci mai degrabă ca o învăţătură trimisă de Dumnezeu acelui înţelept atonit, care era un purtător de Dumnezeu „prin har”. Cititorul ar trebui să se oprească din când în când să se gândească, ba mai mult, să se roage. S-ar putea chiar ca în unele locuri să aibă nevoie să citească de două ori.
În al doilea rând, dialogul trebuie citit păstrând în minte scopul pentru care a fost scris, adică practicarea unei vieţi de rugăciune. Ar trebui ca de îndată să ne hotărâm a intra în întunericul dumnezeiesc al rugăciunii lui Iisus, Sinaiul şi Taborul unde Îl vom întâlni pe Dumnezeu. „Chemarea numelui lui Iisus este imediat urmată de prezenţa Sa, pentru că numele evocă o formă a prezenţei Lui Iisus” (Paul Evdokimov). Această idee urmează cuvintelor Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Matei 18, 20), la fel şi cuvântului rostit de apostol „De aceea, vă fac cunoscut că nimeni nu poate să zică Domnul este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3). Când cineva rosteşte „rugăciunea lui Iisus”, Sfântul Duh coboară, ca un nor pe Muntele Tabor.
În al treilea rând, cititorul n-ar trebui să încerce să afle cine este monahul cu care am vorbit. S-ar putea să nu reuşească şi raţionamentele lui ar putea fi greşite. Acelui sfânt stareţ nu i-ar plăcea acest lucru.
În al patrulea rând, cititorul ar putea fi impresionat de numărul mare de citate din Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie subliniat faptul că Sfântul Duh, care a locuit şi a lucrat în Sfinţii Părinţi, locuieşte şi lucrează de asemenea în pururea veghetorii atoniţi. Ei au, cu alte cuvinte, duhul părinţilor şi astfel pot fi întotdeauna pătrunşi de învăţăturile lor, fără prea multă trudă şi eforturi deosebite. Pe lângă aceasta, de multe ori în timpul discuţiei, înţeleptul pustnic, care s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, şi-a deschis cărţile sale (Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, etc.) pe care le păstra lângă el, comentând multe pasaje.
Dorinţa mea arzătoare este să existe cititori care să fie ajutaţi să practice rugăciunea lui Iisus, – rugăciune care a sfinţit pe mulţi alţii –, pentru a putea fi şi ei sfinţiţi.
Mă simt dator să-mi îndrept gândurile şi spre preacuvioşii călugări, „imitatori ai dragostei dumnezeieşti” care locuiesc în Muntele Athos, care au lăsat lumea şi trăiesc adevărata lume, lumea transfigurată care îl cunoaşte pe Dumnezeu Cel Viu. Ei sunt mărturisitorii contemporani ai lui Hristos, „care s-au despărţit de această lume şi care sunt de fapt morţi faţă de ea”. Aceşti sfinţi bărbaţi m-au sprijinit şi ajutat de multe ori, m-au hrănit cu pâinea lor; şi eu, care sunt sărac, le datorez atât de mult. Sunt sărac. Dar, dacă n-aş fi luat chiar şi această puţină hrană, aş fi murit! Sunt flămând, totuşi trăiesc prin harul lor, binecuvântările şi dragostea lor.
Rândurile care urmează le sunt, astfel, dedicate acestor părinţi care au cunoscut raiul în Sfântul Munte, ca recunoştinţă pentru marea lor dragoste – „în schimbul dragostei lor” –, şi care au iubit pătimaş întreita nevoinţă: cea materială (sărăcia), cea duhovnicească (smerenia şi ascultarea) şi cea a trupului (curăţia); acestor părinţi care au trăit cu adevărat fericirile lui Dumnezeu; pentru că, devenind săraci cu duhul au ajuns bogaţi şi devenind blânzi au moştenit pământul; au plâns şi au fost mângâiaţi; au fost milostivi şi s-au miluit; au devenit curaţi cu inima şi L-au văzut pe Dumnezeu în toată puterea Lui; au devenit făcători de pace şi s-au chemat fii ai lui Dumnezeu.
„Oh, Sfinţi Părinţi, binecuvântaţi călugări şi pustnici, noi, cei ce suntem păcătoşi, vă mărturisim pe voi binecuvântaţi, cei tineri pe cei bătrâni, fiii pe părinţi, păcătoşii pe sfinţi” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Arhimandritul Hieroteos Vlachos.

 

Despre tăcere, cuvântare şi viaţa călugărilor

Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc. Şi această putere este aceea a tăcerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi primesc virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.”
Tăcerea călugărilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Şi adunându-se fraţii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se foloseşte de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.”
Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intenţia de a fi zidit prin tăcere. Pelerinului care ştie cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi. Chipurile tăcute ale călugărilor, peşterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera de pocăinţă, natura însăşi precum şi toate lucrurile neînsufleţite din jurul său, vor povesti multe şi îi vor împărtăşi învăţături minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeşte „în tăcere”.
Dar uneori vorbesc şi atunci zidesc sufleteşte, deoarece se fac pilde prin înşişi viaţa pe care o duc. „Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii înalţă, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat şi neîndoielnic; şi cel care îl cere, îl primeşte ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuinţă pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a dat naştere lui Hristos Dumnezeu şi Omul devenind din această pricină, „bucuria întregii făpturi”, în acelaşi fel părinţii, datorită curăţeniei lor au zămislit cuvântul şi l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic nişte fraţi, care aveau cu ei câţiva mireni şi i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Şi fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiţi să auziţi? Şi i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Şi ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Şi auzind fraţii acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!”
Prin această pildă se vădeşte că înţelepciunea este rodul harului. Harul împodobeşte oamenii curaţi şi sfinţi, şi „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că înălţimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii ştiu cum să „frângă” şi cele mai împietrite inimi şi să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproş discret.
Aşadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie şi cu dorinţa de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuşi pline de înţelepciune şi har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imită pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui şi în acelaşi timp întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a păstrat tăcerea. Mişcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranţă nu doar o revelare a Cuvântului ci şi o „expresie a tăcerii”. Prin urmare mişcarea omului spre Dumnezeu, ca şi spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea două. Te îndrepţi spre Sfântul Munte cu intenţia de a fi învăţat mai mult prin tăcere şi mai puţin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale deşertului, trăiesc viaţa la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevărat „purtători de Dumnezeu”, trăind viaţa lui Hristos „în vase de lut”, adică în trupuri istovite de nevoinţă şi de slujirea aproapelui. În aceşti monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem aşa, şi nu îndumnezeirea învăţată teoretic, de către cel lipsit de experienţă în ale teologisirii. Ei trăiesc în acelaşi timp şi credinţa şi faptele. Pentru că, fără îndoială, credinţa fără fapte este o iluzie, dar faptele fără credinţă sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întipărite pe feţele lor bătătorite de vreme. „Dansul” sfinţilor asceţi „fuge de ceea ce este împotriva firii, arată ceea ce este al firii şi devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi priveşti ai impresia că sunt nefericiţi şi trişti. Însă atunci când liniştea lor interioară se revarsă, te copleşeşte. Aceşti sfinţi nevoitori sunt asemeni stăvilarelor ce opresc apele. Dar când stăvilarul se rupe, apele îşi arată forţa, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inundă” cu mireasmă. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsă miere şi apă vie”. Ai putea crede că vieţile lor sunt fără valoare, dar îţi vei da seama curând că aceşti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer”, dăruiţi cu frunze ce aduc umbră, dându-ţi adăpost şi răcorindu-te. Ţi-i imaginezi îmbrăcaţi în rase, de neclintit din tăcerea lor şi nespălaţi datorită reţinerii lor de la spălare (alousia). Însă foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind fructe minunate”, „crini veşnic înfloriţi şi de-a pururi înmiresmaţi”, al căror parfum te umple de plăcere! Şi toate acestea pentru că Hristos, viaţa cea adevărată, trăieşte în ei. Viaţa lor este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3)
În fiecare călugăr atonit care calcă pe urmele Sfinţilor Părinţi şi trăieşte potrivit învăţăturilor lor, poţi distinge, dacă porţi în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a două stări, în aparenţă opuse: cea a morţii şi cea a vieţii. Viaţa izvorăşte dintr-o moarte de zi cu zi, şi moartea devine mai adâncă dacă te bucuri de viaţă. Cu cât sporeşte moartea morţii (a păcatului), cu atât este mai deplin trăită viaţa în Viaţă (întru Hristos); şi cu cât cineva trăieşte mai deplin „Viaţa”, cu atât omoară moartea, până acolo încât acela ajunge să vadă în sine însuşi Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Adică este omorât păcatul şi se naşte viaţa. Deci, s-ar putea spune că monahii se îmbracă cu moartea şi dobândesc Viaţa. Sfântul Pavel scrie către Romani: „Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). Sfântul Nichita Stithatul scrie că la fel se întâmplă cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort şi îngropat pentru lume, trăind viaţa lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreună cu Hristos. Dacă el a fost ridicat cu Hristos prin cunoaşterea Sa şi moartea nemaiavând stăpânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stăpânire moartea necunoştinţei. Astfel că el nu mai trăieşte pentru trup şi pentru lume, fiind mort faţă de mădularele sale şi faţă de grijile lumii, dar întru el trăieşte Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea cărnii, adică el şi-a oferit mădularele sale ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu Tatăl”.
Chiar şi în călugării ajunşi la cele mai înalte stări de înduhovnicire se regăseşte împletirea dintre odihnă şi lucrare. După Sfântul Maxim, ei trăiesc un „repaus în veşnică mişcare” şi o „mişcare neclintită”. Rămân „în Hristos” şi se mişcă neîncetat spre o cât mai desăvârşită bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare preţ. Sfântul Grigorie de Nyssa lămureşte acest lucru: „Ciudat lucru este că repaosul şi mişcarea pot sta la un loc. Căci cel ce urcă deloc nu stă, iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este împlinită prin a rămâne în aceeaşi stare, înţelegând prin aceasta cu cât unul rămâne statornic şi neclintit în bine, cu atât străbate mai mult din calea virtuţii”. Adică rămâne statornic în bine, mişcându-se în acelaşi timp. Se află într-o continuă mişcare şi totuşi rămâne în Hristos. Este setea neîncetată după Hristos, dar în acelaşi timp şi saţietatea dumnezeiască. Un monah a spus odată: „Ceva ciudat mi se întâmplă. Sunt înfometat şi totuşi mă simt sătul”. Însă pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit” de care vorbeşte sfântul Ioan Scărarul.
Viaţa călugărului devine necontenit viaţa Cuvântului lui Dumnezeu, viaţa lui Hristos. Silindu-se călugărul vieţuieşte pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, făptuieşte minuni, îndură Patimile, Învie şi Se Înalţă. Trăind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci şi a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înaltă decât cea de dinainte de Cădere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim aminteşte cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reuşeşte acum să le depăşească cu ajutorul lui Adam cel Nou, adică a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat şi necreat, dintre minte şi simţuri, cer şi pământ, rai şi lume, dintre bărbat şi femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continuă să o depăşească pe prima, cea dintre creat şi necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruieşte pe sine întreg şi dăruieşte lumea întreagă lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare binefăcător al firii omeneşti.
La Sfântul Munte m-am apropiat odată de un astfel de stareţ (Gheron), un stareţ care gustă deplinătatea nesfârşită a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crăpătură a pământului, el a depăşit toate tiparele acestei lumi. Nu există cuvinte care să-l poată descrie. Dacă îi spui înţelept, spui prea puţin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur şi simplu nu ştii cum să-l descrii. Pentru că a ieşit din măsurile acestei lumi şi se îndreaptă spre depărtările veşniciei. Atinge dumnezeiescul foc şi este pur şi simplu în flăcări, arzând acum de Lumina necreată. Ore întregi, în timp ce vorbeşti cu el, ai impresia că va fi aprins şi că va fi mistuit. Crezi că va dispare complet din faţa ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îţi vorbeşte, crezi că se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Luca 24, 51). Şi totuşi nu se întâmplă nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmplă altceva, ceva ce simţi în timp ce-ţi vorbeşte despre lucruri privitoare la viaţa duhovnicească. Este asemenea „uimirii” care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L» şi, auzind ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au umplut de spaimă.” (Matei 17, 5-6). În timp ce vorbeşte, Duhul Sfânt coboară dintr-o dată, învăluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama, dar şi dorinţa de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple şi liniştite, îţi aminteşti de Hristos vorbind ucenicilor pe înălţimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îţi vorbeşte într-adevăr de pe „muntele” theoriei (vederii lui Dumnezeu) şi de pe marea veşniciei, dincolo de lucrurile banale şi omeneşti, dincolo de ceea ce eşti.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Ştiam că era un adevărat „teolog”. Nu avea cunoaştere despre Dumnezeu, ci „cunoaşterea lui Dumnezeu”, care este neajunsă celor mai mulţi oameni! „Căci cu adevărat munte înălţat pieptiş şi greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi mulţimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.” Doar Moise a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu. Şi Gheron era şi el, asemeni lui Moise, unul care L-a văzut pe Dumnezeu.
La început m-am simţit stângaci. Despre ce aş putea să vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeaşi treaptă? Noi ceilalţi suntem la primul stadiu al „filosofiei practice” (curăţirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturală” (iluminarea minţii) la „teologia mistică” (cunoaşterea lui Dumnezeu) adică la cunoaşterea veşnică. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împăratului. Noi închipuim iadul, el e desfătarea Raiului.
Dar în timpul discuţiei noastre pustnicul a coborât din înălţimea sa şi m-a ridicat pe mine mai sus. S-a deşertat pe sine şi m-a îmbogăţit pe mine. „Deşi a fost odată bogat, a devenit sărac, ca să pot fi şi eu bogat prin sărăcia lui”. Pentru că întotdeauna unitatea presupune o mişcare înspre exteriorul sinelui de ambele părţi, acelaşi lucru se întâmplă şi în unirea cu Dumnezeu. Survine o mişcare de la Dumnezeu înspre om ca şi o mişcare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trăsătura distinctivă a dragostei dumnezeieşti. „Teologii numesc dumnezeirea uneori forţă erotică, alteori dragoste, şi alteori ceea ce este dorit şi iubit. Prin urmare, ca forţă erotică şi ca dragoste, divinul însuşi este subiect de mişcare; şi fiind ceea ce este dorit şi iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la această forţă şi dragoste” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Acelaşi sfânt părinte spune mai departe: „Această dragoste dumnezeiască extatică îi sileşte pe cei ce iubesc să nu-şi aparţină lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija faţă de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeaşi stare prin sprijinul pe care şi-l dau unii altora şi la cei mai de jos prin aceea că sunt întorşi mai întâi de toate numai înspre dumnezeire”. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Mărturisitorul arată o aşezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este şi extatic, nelăsând pe cei îndrăgostiţi să fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndrăgostiţi. Şi arată pe cele superioare, purtătoare de grijă pentru cele inferioare, şi pe cele de acelaşi grad susţinându-se una pe alta, şi pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiască spre cele dintâi”.
Voi păstra întotdeauna în minte ba mai mult, în inimă, fiecare minut al acelei conversaţii. Ceea ce urmează este prezentarea întâlnirii şi a dialogului nostru.

 

Apus de soare în Muntele Athos

Soarele cobora spre vest. Dimineţile în muntele Athos sunt înmiresmate, fermecătoare. Întunericul nopţii se împrăştie în timp ce călugării sunt la Katholikonul (biserica cea mare) Sfintelor Mănăstiri, cântând „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina”. S-ar putea spune că cele ce alungă întunericul sunt vocile melodioase, răsunând blând şi ritmul cald al clopotelor. După-amiezile la Athos sunt şi ele liniştite. O zi de strădanii a trecut şi noaptea îşi împrăştie vălul în care monahul va ascunde multe lupte, lacrimi îmbelşugate şi multe nevoinţe duhovniceşti. Soarele cel văzut coboară spre asfinţit dar Soarele Cel ce se află în inimile nevoitorilor nu se stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii patimilor îşi are locul o zi veşnic luminoasă. O, apusul de soare la Athos! Apus plin de farmec, plin de har, învăluit în linişte.
După vecernie unii monahi, mişcându-se încet, cu capetele aplecate, ies din Katholikonul Sfintelor Mănăstiri sau din micile capele ale schiturilor să se odihnească în aerul curat, aşezându-se pe o bancă din piatră şi meditând asupra dulcelui nume al lui Hristos. Vor şi stăruie să-şi înscrie în inimile lor literele de aur ale rugăciunii. Sunt furat de aceste ceasuri de linişte, când până şi natura este calmă, când chiar şi valurile mării abia se aud lovindu-se de stânci, când regele soare zugrăveşte cerul în toate culorile. Natura la Athos are un farmec deosebit, dat de rugăciune şi de sfinţenie. Într-adevăr, harul necreat pătrunde prin suflet, în trup, întinzându-se până şi la firea negânditoare şi la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva sălbatic, nici măcar nu există ceva sălbatic, totul e liniştit. La Athos toate zilele şi nopţile ard în rugăciune. Chiar şi natura este îmblânzită de glasurile frumoase ale călugărilor, de sunetul clopotelor şi de smerenie! „Aici apa este mai bună, aerul este mai blând şi adierea lui mai caldă, învăluindu-ne pe noi cei reci; pretutindenea vezi păduri ce se înalţă dese, cu copaci veşnic verzi care încântă privirea; vezi măslini, viţă-de-vie, dafini, mirt şi tot felul de pomi. Nevoinţa tăcută, care pe unii îi hrăneşte iar pe alţii îi desfată, a curăţat acest pământ de blestem” (Eugen Boulgaris).
Nu mă simt atras în mod deosebit de către natură. Însă la Sfântul Munte aceasta are un har deosebit. Ar putea să o privească cineva cu ochii monahilor purtători de Dumnezeu şi să se lumineze. Ar putea să o privească, contemplându-o nu cu ochii sau cu mintea ci cu inima înduhovnicită. Şi inima ştie cum să iubească şi să aprecieze lucrurile. S-ar putea ca tăcerea în plinătatea ei să joace un rol foarte important, dacă „viaţa care este lipsită de temeri, datorită credinţei sale în Dumnezeu se mişcă din fire spre o înţelegere a creaţiei lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama).

 

Urcându-mi propriul Tabor

Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam pregătindu-mă să răsar! Apusul soarelui m-a găsit urcând cu mare greutate o potecă strâmtă şi abruptă spre… răsărit! Săraci în credinţă, găsim cu greu o bucurie în astfel de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au purtat hotărârea lor eroică de a renunţa la lume cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi care au îmbrăţişat nevoinţa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam să pun în practică cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că vorbele omeneşti nu vor putea să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti”.
De-a dreapta şi de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascuţite, parcă străpungând cerul, precum o fac vocile şi vieţile „locuitorilor” Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul fiinţei mele. Pentru că acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în peşteri, altele ies puţin înafară, şi când le priveşti ai senzaţia că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor grote trăiesc albinele duhovniceşti, gătind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru părinţii atoniţi mi-a venit atunci în minte şi am început să-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.”.
Chilii asemănătoare există şi în partea de sud a Muntelui, cunoscută sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafaţa roşiatică a stâncilor, care dau impresia că sunt învelite în rugină, multe locuinţe atârnă una de alta, în vârf, la o înălţime ameţitoare. Unele dintre ele sunt peşteri cu intrarea închisă de pereţi, având doar o mică deschizătură. În altă parte, o proeminenţă a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos să construiască un paraclis îngust, una sau două chilii şi o grădină strâmtă din care o pădure minunată de chiparoşi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotică peisajului. Culoarea pură în care sunt îmbrăcate toate aceste locuri ascunse dă impresia că ele arată ca nişte cuiburi de pescăruşi. Schimnicii comunică între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să iei o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Sunt mulţi dintre pustnici care n-au ieşit din ograda strâmtă de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari există cimitire, iar în peşteri firide unde sunt păstrate rămăşiţele fraţilor; pe fruntea fiecărui craniu este înscris numele fratelui şi data morţii sale.” (Photis Kontoglou).
Aceşti pescăruşi duhovniceşti, porumbeii raiului care îl trăiesc pe Dumnezeu şi se înalţă până la al treilea cer, sunt răspândiţi de o parte şi de alta a stâncilor. Oricine urcă poteca aceea strâmtă din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam şi eu la apus, observă acelaşi spectacol. Şi se înfioară. Simte harul lui Dumnezeu răcorindu-l şi în acelaşi timp mistuindu-l ca „rugul aprins” al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu părinţi înaintaşi, care au trecut prin acel loc şi acum dorm în pace şi linişte, aşteptând vocea Arhanghelului anunţând venirea Mirelui căruia vor fi dăruiţi spre nuntă; incontestabil inima lui este departe de lume şi de toate plăcerile ei. Ei au luptat aici o viaţă întreagă ca să poată găsi pacea, şi au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme” (Matei 9, 26) sună încet în aceste locuri izolate.
Urcam cu gânduri şi simţăminte deosebite. Întregul ţinut era stăpânit de linişte. Foarte rar puteai auzi păsări sălbatice zburând pe deasupra şi ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hrăneşte privighetori multe şi minunate” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o căsuţă, unde am zărit un pustnic care încerca să spargă o piatră.
— Binecuvântează, Gheron, am spus.
— Domnul să te binecuvânteze, mi-a răspuns.
Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îţi răspund: „Domnul (să te binecuvânteze)”. Cunosc foarte bine importanţa lui Hristos pentru viaţa duhovnicească. Îşi cunosc, de asemenea propriile slăbiciuni. Domnul este dorirea lor şi locuinţa lor adevărată. Îi repetă foarte des numele pentru că trăiesc în prezenţa Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeşte cu ei, le îndulceşte şi le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh”.
— Ce faci acolo, Gheron?
— Încerc, fiule, să sparg bolovanul acesta ca să fac un mic rezervor, să adun apa de ploaie, pentru a putea bea puţin. Anul trecut am suferit mult de sete.
— Dar e o muncă foarte grea! Cu atât mai mult fără uneltele potrivite.
— Ce pot face? Trupul are nevoie de apă. Mă va ajuta Dumnezeu. Putem să nu avem nimic aici, în pustie, dar de puţină apă este nevoie. Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru atletul lui Hristos. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.
— Ai venit din lume?
— Da.
— Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea, ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
— Lumea, Gheron, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor…
— O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de mizeria lor interioară. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea mă rog ca Dumnezeu să-şi arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim martiri.
Pustnicul mi-a mai spus şi altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de înţelepciune la fiecare pas. I-am mulţumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat să mă pomenească în rugăciunile sale şi gânditor, am ieşit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viaţa adevărată.

 

Întâlnirea cu pustnicul

Mi-am continuat drumul spre înălţimi, spre muntele schimbării mele la faţă. Şi în sfârşit, cu mare greu am ajuns la locul pe care doream să-l vizitez. Am stat puţin afară să mă răcoresc.
Chilia unui pustnic, m-am gândit, nu este doar un loc de taină ci şi un „sălaş ceresc”. Cel ce sălăşluieşte acolo şi se ocupă cu isihia şi rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta într-una din omiliile către tesaloniceni, unde şi-a luat ca pricină împrejurarea în care Sfântul Apostol Toma nu s-a învrednicit a-L vedea pe Hristos Cel Înviat, nefiind cu ceilalţi Apostoli în Duminica Învierii. Dar L-a văzut pe Domnul după opt zile, când era împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu: „Duminica după Sfânta Liturghie, ai grijă să găseşti pe cineva care urmează Apostolilor lui Hristos şi rămâne retras, în rugăciune tăcută, cântând psalmi şi dorindu-L pe Hristos. Dacă îl găseşti, intră în chilia lui cu credinţă ca într-un loc sfânt, pentru că are puterea sfinţitoare a Sfântului Duh. Şi rămâi acolo cât mai mult, vorbeşte cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi cu smerenie cere povăţuire şi ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni şi la tine nevăzut, aşa cum a venit şi la Toma. El va da pace sufletului tău, îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra printre aleşii Împărăţiei Cerurilor”.
Urmând povăţuirea Sfântului, m-am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc tainic. Înăuntru am avut senzaţia că Gheron era un Apostol al lui Hristos, care L-a văzut deja pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc. Aşa încât a devenit dumnezeu după har şi este părtaş energiilor necreate ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, înafară de Fiinţa Sa. „Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, fără numai Fiinţa Sa” (Sf. Grigorie Palama). Cum aş putea să-l văd altfel dacă Dumnezeu vorbeşte despre el în acest fel, prin Sfântul Grigorie ? Am vrut, asemeni lui Toma să-L văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de el cu smerenie şi pocăinţă şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul, datorită acestei discuţii despre Dumnezeu şi lucrurile cereşti, am simţit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu…
Am bătut la uşa colibei sale. O linişte nesfârşită domnea acolo, lucru ce m-a înfricoşat puţin. S-au auzit nişte paşi mărunţi. Uşa s-a deschis tăcut şi unul din ucenici s-a ivit în faţa mea.
— Binecuvântaţi !
— Domnul !
— Aş vrea, dacă se poate, să-l văd pe Gheron. E ocupat?
Trebuie să fi foarte discret atunci când vizitezi un pustnic. S-ar putea să-l întrerupi din rugăciune. Ar putea fi în răpire dumnezeiască, pe Muntele Tabor, şi tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasă. Ar fi cel mai mare rău pe care i l-ai putea face. N-ar fi necăjit dacă l-ai insulta, ci dacă l-ai aduce jos de pe munte. Dar în acelaşi timp ar fi cel mai bun lucru ce l-ai putea face pentru tine, căci te-ar umple de mireasmă dumnezeiască! Strălucirea pe care a dobândit-o te va orbi. „Se înalţă din rugăciune arzând” (Sf. Grigorie Palama) la fel cum ardea şi Moise când a coborât de pe Sinai, iar israeliţii nu l-au putut privi, pentru că era asemeni fierului după ce se scoate din foc. Trăieşti „o scânteie de nemurire”.
— Să întreb, a răspuns ucenicul. S-a întors după câteva minute.
— Gheron e bolnav, dar se va ridica să te primească. Să intrăm, dacă doreşti.
Am stat puţin cu acest monah tânăr. Am fost mişcat de prezenţa lui în acel loc aspru, de viaţa şi tinereţea lui în chilia aceea sărăcăcioasă. Nu-l ştiam, dar am simţit admiraţie pentru el.
— Sunteţi mulţi aici? Am întrebat.
— Gheron şi trei ucenici ai lui.
— Am vrut să discut câteva lucruri ce mă preocupă. De aceea am venit în locul acesta singuratic.
— E bine că ai făcut aşa. Cu astfel de gânduri ar trebui să vină pelerinii aici! Unii vin doar din simplă curiozitate. Vin să-l vadă pe Gheron în persoană, şi apoi se mândresc că l-au văzut. Aceştia îl obosesc foarte mult. Îi simte ca pe nişte vizitatori la grădina zoologică, ca pe nişte turişti. Aşa că e bine pentru tine să-l întrebi de cele duhovniceşti şi să-i spui ce te frământă. Şi trebuie să ştii că nu vei asculta vorbe goale. El vorbeşte din experienţă. Gheron trăieşte aceste lucruri şi vorbeşte despre unele dintre ele celor ce-l vizitează, pentru a-i ajuta.
Abia am terminat că Părintele a apărut înaintea mea. A fost ca soarele răsărind brusc! Ca primăvara ce revarsă bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba albă i se revărsa ca o cascadă pe faţă. Ochii lui pătrunzători, strălucitori, luminau. Rar am văzut astfel de ochi transfiguraţi. Sfântul Grigorie Palama spune că Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Necreată de pe Tabor, ochii le-au fost schimbaţi prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Înţelegi? În faţa acelei lumini orbi sunt ochii celor ce văd după fire. Aşadar nici nu va simţi acea lumină nici nu o va vedea privirea simplă, ci doar schimbată prin puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbaţi şi această schimbare, care nu a fost desăvârşită, ci a fost cea pe care a putut să o ia firea noastră muritoare, au primit-o de la Dumnezeu, prin unirea cu Cuvântul”.
Şi acest Părinte, care adeseori a văzut lumina Taborului, avea privirea transfigurată de această experienţă, schimbarea fiind evidentă şi binecuvântată.
— Binecuvântaţi, am spus, aplecându-mă să-i sărut mâna ce purta urmele multor nevoinţe. Dar el s-a aplecat mai jos şi a fost primul care mi-a sărutat mâna.
Am rămas şocat.
— Dar, părinte, de ce mi-ai făcut asta mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, unul din turmă?
— Ah, tu eşti preot şi ai harul lui Dumnezeu. Ce am eu mai mult decât tine?
— Noi, cei ce trăim în această lume slabă suntem plini de păcate, în timp ce tu, în pustie, te bucuri de harul lui Dumnezeu. Te-ai făcut tronul Său aurit, heruvimul arzător. Scripturile sunt „întreit scrise înlăuntrul inimii tale, astfel că tu ai mintea lui Hristos” şi ai devenit „sălaşul viu al lui Hristos în duh” (Sf. Grigorie Teologul). De ce mi-ai făcut aceasta?
Mă plângeam de parcă aş fi fost copleşit. Şi într-adevăr eram covârşit de sfinţenia şi de smerenia sa. Adeseori suntem mai adânc mişcaţi de smerenia cuiva decât de spusele sale! Dragostea lui este mai supărătoare decât criticile sale!
— Îmi pare că nu cunoşti felul în care gândim în pustie, a spus, plecându-şi capul. Una dintre caracteristicile isihiei este conştientizarea păcatului. Cel ce veghează asupra lui însuşi în fiecare zi, vede asemenea stări păcătoase, asemenea ispite ale diavolului înlăuntrul său, încât se simte cu adevărat cel mai rău dintre păcătoşi. Crede-mă părinte, oricine intră în chilia mea este mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.
…N-am spus nimic. M-a prins de mână şi, călăuzindu-mă cu mare dragoste ca şi cum aş fi fost orb, m-a dus înspre paraclis. M-am simţit în acel moment ca un nevăzător în faţa luminii arzătoare a soarelui, neputincios în faţa unui uriaş, un copilaş în faţa unui bătrân înţelept! Prima lui faptă a fost preludiul alteia care a venit puţin mai târziu. Cât de sigur m-am simţit cu el! Ce har negrăit! Chiar şi acum îi simt mâna caldă!
Am păşit prin două uşi joase, unde trebuie să te apleci ca să poţi trece. Totul aici e plin de smerenie. În chilia unui pustnic ar trebui să intri întotdeauna aplecat. Ar trebui să uiţi cine ai fost sau cine eşti. Aici nu este loc pentru oamenii egoişti, care cred despre ei că sunt cineva. Am ajuns într-un mic paraclis. M-a dus să mă închin la icoanele de pe iconostas şi înaintea Sfintei Mese din Sfântul Altar, în timp ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului căruia îi era închinată biserica.
Primul lucru pe care ţi-l vor spune, în oricare mănăstire sau schit intri, este să te închini la icoanele bisericii şi primul semn de prietenie este să-ţi dea Sfintele Moaşte să te închini. Ele sunt cel mai important lucru într-o colibă săracă. O îmbogăţesc! Moaştele Sfinţilor, care sunt păstrate cu atât de mult respect arată lipsa sfinţilor din lume dar şi prezenţa lor „prin har”. Când sufletul Sfântului părăseşte trupul şi îşi atinge desăvârşirea, întreg trupul primeşte harul dumnezeiesc. Aşa se explică minunile sfintelor moaşte şi mireasma lor. În acest mic paraclis, Gheron şi ucenicii lui simt bunătatea lui Dumnezeu şi sunt părtaşi Cinei celei de Taină.
Mai târziu m-a dus într-un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Acolo erau câteva scăunele şi câteva cărţi ale Sfinţilor Părinţi: Filocalia, Scrierile Părinţilor pustiei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Palama, etc. Ne-am aşezat pe două scăunele. M-a chemat să vin lângă el, şi apoi a fost cuprins de tăcere. Evident se ruga la Dumnezeu să mă lumineze pentru a mă putea vedea pe mine însumi, dar să-l lumineze şi pe el pentru a putea spune ceea ce era nevoie.

 

Convorbire cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus

Părinte, am început cu o voce joasă, în ultima vreme mă simt cuprins de o dorinţă puternică, sădită de Dumnezeu, cred, de a fi curăţit. Văd patimile luptându-se înlăuntrul meu, văd cum inima mea este ca o junglă ce hrăneşte multe fiare, stăpânită de diavol, care-şi face toate poftele. Vreau să mă eliberez de această stare înspăimântătoare. Aş vrea să-i dăruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, aş dori să mă lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destulă vreme. Aşa că vreau să fiu curăţit dar nu ştiu cum. Mă auzi, Gheron? Vreau să fiu curăţit! Arată-mi cum! Sunt gata să ascult fără crâcnire orice mi-ai spune!
Am început încet, dar am ajuns să strig şi să plâng. Ultimele mele cuvinte s-ar putea să fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost! A păstrat o vreme tăcere. M-a privit cu multă dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste şi ştiu cum să o arate. Mi-a dat impresia că nu trebuia să mă tulbure această grijă, căci era binecuvântată.
— Este vădit, a spus, că atunci când trăim o astfel de stare Duhul Sfânt se sălăşluieşte şi lucrează înlăuntrul nostru. Aşa facem primii paşi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Dacă vederea desăvârşită a luminii necreate este o nemaipomenită încântare pentru suflet, pocăinţa şi conştientizarea păcătoşeniei noastre este pentru el „mistuirea focului”. Pocăinţa şi dorinţa de curăţire a sufletului de patimi este o clipă de har. Numai când harul intră înlăuntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi luptăm să ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri şi aceste dorinţe dacă harul lui Dumnezeu nu ne cercetează.
Era un îndrumător înţelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevărat plin de har. Ştia, asemeni celui mai bun doctor, cum să te liniştească, să-ţi dăruiască pace, să-ţi dea o doctorie liniştitoare, nu pentru ca să te lase mulţumit în egoismul tău, ci ca să te dezlege de el, să te vindece.
— Odată lămurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie să-ţi arăt unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Să nu crezi cumva că am să te împovărez cu lucruri foarte grele. Rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, strigătul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul. Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. Să gemem ca un om bolnav şi El, ca un doctor, va veni iubitor în ajutorul nostru. Să strigăm ca cel ce a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă. Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi. Să facem ceea ce ţine de partea omenească, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru, noi facem cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin şi uman.

I. Semnificaţia rugăciunii lui Iisus

Dacă am înţeles bine, omul biruieşte mai ales prin nevoinţă, priveghere şi rugăciunea lui Iisus. Permite-mi totuşi o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că aud multe obiecţii despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că rugăciunea lui Iisus şi felul în care este practicată este o yoga creştină şi este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?
— Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranţi faţă de starea de deplinătate a harului din Biserica noastră, şi pe care noi îl primim prin rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Susţinând acestea hulesc şi împotriva Sfinţilor Părinţi. Mulţi dintre Părinţi au luptat pentru rugăciunea lui Iisus şi au susţinut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greşeală? A greşit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenţi chiar şi faţă de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.  Noi atingem această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
— Ştiu, Gheron, că o condiţie de căpătâi a învăţăturii ortodoxe este aceea de a nu despărţi niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemăm şi preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preot ca şi în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Că ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învăţătură dreaptă.
— În nici un caz, şi îţi voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numeşte „rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl şi Sfântul Duh şi alcătuieşte, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…şi vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaştem pe Tatăl şi îi suntem supuşi Lui. Ba, mai mult, simţim lucrarea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Părinţii, luminaţi de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, săvârşeşte toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea şi a făcut omul, şi iarăşi întreagă Sfânta Treime a re-creat omul şi lumea. „Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Şi S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a făcut „din voinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem că mântuirea omului şi dobândirea darurilor dumnezeieşti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este uşa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos este Uşa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Aşa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Şi pentru a deschide uşa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaştem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl şi Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul, zămisleşte pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoaştem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”.
Sfântul Maxim vorbeşte adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii şi ale profeţilor au fost înaintemergătorii venirii în trup a Cuvântului, în acelaşi fel Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenţei lui în Duh”, „învăţând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezenţa Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinită prin bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim şi mărturisim marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după toate acestea neagă şi nu primeşte rugăciunea lui Iisus face o mare greşeală. El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui şi nu primeşte luminarea Sfântului Duh, aşadar nu are adevărata împărtăşire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat creştin sau nu.
— Aş dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferenţele între rugăciunea lui Iisus şi yoga, şi să-mi arăţi în ce constă superioritatea ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, şi s-ar putea spune multe lucruri pe această temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele:
În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăseşte credinţa în Dumnezeu, Care a creat lumea şi Care o conduce şi o iubeşte. Este un Părinte iubitor care are grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obţine „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluieşte-mă!” Auto-răscumpărarea şi auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minţii, pentru că acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obţinută „prin noi înşine” şi nu „vine din noi înşine”, aşa cum pretind sistemele filosofice omeneşti, ci este atinsă „în Dumnezeu”.
În al doilea rând noi nu luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea lui Iisus”. Nu ne căutăm înălţarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască şi cea omenească se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, în monahismul ortodox antropologia şi soteriologia, adică învăţătura despre om şi cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos şi îi păzim poruncile. Acordăm mare importanţă acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuşi a spus: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos şi păzindu-I poruncile suntem uniţi cu întreaga Sfântă Treime.
În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie. Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieşte-mă” şi ne considerăm cei mai răi dintre toţi. Nu dispreţuim pe nici unul dintre fraţii noştri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noţiune abstractă ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu şterge latura omenească. Nu suntem „integraţi”, din moment ce şi noi înşine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe măsură ce sporeşte rugăciunea ajungem la putinţa de a deosebi înşelătoria. Putem vedea şi distinge mişcările diavolului, dar în acelaşi timp şi lucrarea lui Hristos. Recunoaştem duhul înşelăciunii, care de multe ori se schimbă chiar şi într-un înger de lumină. Distingem, deci binele de rău, necreatul de creat.
În al şaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curăţirea sufletului şi trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu ţintim a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu şi nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită şi deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către diavol. Nu putem fi mântuiţi fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”.
În al şaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercăm să călăuzim mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă şi să coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învaţă Biserica, nu trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului şi a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieţii. Nu râvnim să ajungem în starea de a nu dori viaţa pentru a înceta suferinţa. Noi practicăm rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viaţă şi vrem să trăim veşnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenţi la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea menţine pacea şi indiferenţa. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toţi. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omeneşti. Nu ne putem mântui prin noi înşine. O bucurie care e numai a noastră, fără să fie bucurie şi pentru ceilalţi, nu este bucurie adevărată.
În al nouălea rând nu dăm prea mare importanţă tehnicilor psihosomatice şi nici diferitelor poziţii ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută la adunarea minţii în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă şi fără acestea. Repet, noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc mult, Gheron, pentru aceste învăţături. Ele au o mare importanţă pentru că vin de la tine, care le cunoşti din experienţă. Aş vrea să te mai întreb ceva. Este dobândită curăţirea şi mântuirea, adică îndumnezeirea, doar prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută?
— Fiecare rugăciune are o putere uriaşă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinţei şi strădaniei celui ce-l cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc. Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”, „fără contur” şi dobândeşte într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
Aşa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru cei ce luptă pentru curăţirea inimii şi pentru începători, în timp ce rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaşti. „Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală, nu a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, şi să se abţină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, după cum spun părinţii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; şi când se leneveşte, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale părinţilor”.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul şi mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile pe care le au ceilalţi, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteşte „Doamne, miluieşte-mă” în chilia lui. Pentru acest motiv isihaştii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinţii noştri şi fac utreniile şi vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus.
— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândeşte însuşirile lucrurilor în care rămâne şi către acelea îşi îndreaptă dorinţa şi dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îşi îndreaptă şi dorinţa şi dragostea, fie că sunt dumnezeieşti şi proprii şi înţelegătoare, fie că sunt lucruri trupeşti şi pătimaşe”. Mai mult, acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea. Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditaţie şi de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poţi medita toată viaţa asupra lui.
— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămureşte-mă Gheron, cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Ştiu că te pot supăra fiind neştiutor în aceste probleme, dar mă poţi ajuta foarte mult spunându-mi acestea.
— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare ştiinţă, fiul meu. Nu poate fi descrisă exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înţeleasă de cei ce nu au avut nici cea mai mică experienţă. Este într-adevăr un lucru măreţ. Aş spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea şi sfârşitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câştigă rugăciunea curată este liniştea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamnă aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva cărţi şi articole referitoare la această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minţii, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunţit semnificaţia ei, aş vrea să-mi împărtăşeşti câteva gânduri ivite din căutările tale şi din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu vreau să învăţ doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi, atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorinţa!

II. Treptele rugăciunii lui Iisus

În parte am vorbit despre ea, puţin mai înainte. Rugăciunea inimii cere în primul rând renunţarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotărârea de a se înstrăina şi de a păzi poruncile lui Hristos. La început atenţia noastră se concentrează pe împlinirea poruncilor lui Hristos şi este ocupată cu deprinderea înfrânării şi ascultării. Ştim din învăţătura Sfinţilor Părinţi că virtuţile nu unesc desăvârşit pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii care uneşte pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtuţile sunt condiţia esenţială pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul, care are experienţa rugăciunii lui Iisus, realizează că voinţa ucenicului său a fost tăiată şi că a fost curăţit de patimile cele mai grozave, numai atunci hotărăşte să-i dezvăluie tainele rugăciunii lui Iisus. Dar chiar şi atunci, nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce şi lucra. Îl călăuzeşte puţin câte puţin pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi dezamăgit sau înşelat.
— Ce sunt aceste trepte? Care sunt paşii care ne duc la unirea cu Hristos şi la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
— Scopul fundamental al rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împărţit”.
— Iartă-mă te rog că te întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului?
— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică, fiinţă în trei ipostasuri (Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (raţiunea), dorinţa (pofta) şi voinţa (mânia). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prefacerea lor după fire înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorinţă să dorească şi să iubească numai pe Dumnezeu, iar pentru voinţă să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinită porunca „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinţa să Îl iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului rău şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există unirea. Păcatul rupe uniunea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, pofta este îndreptată înspre creaturi nu spre Creator, iar voinţa este supusă tiraniei patimilor. În acest fel, păcatul înrobeşte cu totul sufletul. Priveşte cum descrie Sfântul Grigorie Palama această stare. Mai întâi mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie imediat, preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor şi gândurilor împătimite care vin cu ele”. Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorinţa de la El şi de la poruncile Lui: „când mintea rătăceşte, dorinţa se risipeşte în desfrânare şi nebunie, împrăştiindu-se asupra nenumărator lucruri rele … iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează iubind mai mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după diversitate, pofta se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând să dorească necurăţiile nu cele trebuincioase, adică cele trupeşti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite de slavă”. În cele din urmă voinţa este supusă patimilor, este chinuită şi „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş şi nu doar asemeni celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”.
Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi în acelaşi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar voinţa nu-i permite; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar mintea, neavând credinţă în El, nu vrea să-L iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi o atingem, în final, prin rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minţii. Scopul nostru este să despărţim mintea de atracţiile care o înconjoară şi să o aducem înlăuntrul ei astfel încât şi pofta să fie adusă înapoi.
— Mi-ai făcut o prezentare strălucită, mulţumită căreia am înţeles foarte bine.
— Nu eu fiule, ci Părinţii sunt cei care ţi-au spus acestea.
— Ai putea să-mi explici mai amănunţit care sunt treptele rugăciunii? De unde se începe şi cum se înaintează?
— Sunt cinci stadii importante. Prima treaptă constă în rostirea cu voce tare a rugăciunii lui Iisus. Rostim rugăciunea cu buzele, în acelaşi timp încercând să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor rugăciunii. În al doilea stadiu spunem rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenţie este îndreptată din nou asupra cuvintelor, dar este adunată în minte. Când mintea oboseşte o lăsăm să se odihnească şi începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Această metodă ca şi folosirea mătăniilor este încă nivelul cel mai de jos al rugăciunii lui Iisus. Însă de la acesta trebuie să pornească oricine şi de îndată ce ajunge la desăvârşire dispar cele ale nedesăvârşirii. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenţia înăuntrul ei. Sfântul Nil ne sfătuieşte: „Aminteşte-ţi întotdeauna de Dumnezeu şi mintea îţi va deveni rai”. Apoi în al treilea stadiu rugăciunea lui Iisus coboară în inimă. Mintea şi inima sunt acum unite. Atenţia este adunată toată în inimă şi este cufundată din nou în cuvintele rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută. În al patrulea stadiu rugăciunea se rosteşte de la sine, în timp ce ascetul lucrează, mănâncă, vorbeşte, când el este la biserică sau chiar atunci când doarme. „Eu dorm dar inima-mi veghează” se spune în Sfânta Scriptură (Cântarea cântărilor 5, 2). Apoi, la al cincilea stadiu înlăuntrul sufletului se simte o flacără dumnezeiască, arzând blând şi înveselindu-l. Harul lui Hristos sălăşluieşte în inimă, Sfânta Treime Şi-a făcut locaş. „Şi suntem lăcaş al lui Dumnezeu, atunci când El trăieşte înlăuntrul nostru, aşezat în amintire. Devenim biserică al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrită de griji pământeşti, şi mintea nu este tulburată de gânduri nestăpânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui, alungând patimile care cheamă gândurile nestăvilite, şi vieţuind într-un mod care-l duce la virtuţi” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlăuntrul său prezenţa dumnezeiescă, harul acesteia împărtăşindu-se şi trupului său care devine mort pentru lume şi răstignit patimilor. Şi acesta este stadiul cel mai înalt, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltării rugăciunii lui Iisus. Fiecărui stadiu îi corespunde un anume dar.
— Gheron, îngăduie-mi câteva întrebări care s-au ivit în timp ce vorbeai de treptele rugăciunii lui Iisus. Ce înţelegi prin cuvântul inimă?
— Inima este, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi centrul lumii spirituale. Dintre multele păreri ale Părinţilor cu privire la acest subiect voi menţiona una deosebită, a Sfântului Epifanie, episcopul Constanţiei Ciprului: „Din acest motiv, n-avem nevoie în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip există în om. Astfel nu vom dispreţui harul lui Dumnezeu şi vom crede în El. Pentru că orice spune Dumnezeu e adevărat, măcar că în oarecare măsură cuvântul Său a scăpat puterii noastre de înţelegere”. Aşa cum o rază când cade pe o prismă este împrăştiată în toate părţile, în acelaşi chip sufletul se exprimă prin întreaga fiinţă umană. Totuşi când rostim rugăciunea lui Iisus, ne fixăm atenţia pe organul fiziologic, adică pe inimă, fiind astfel întorşi înlăuntrul nostru, în „adâncul inimii”, despărţiţi de lumea exterioară. Prin întoarcerea în sine a minţii, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuinţa sa şi este unită cu celelalte puteri sufleteşti.
— Îngăduie-mi o altă întrebare. Toţi cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul pe care tocmai mi l-ai descris?
— Majoritatea, da. Sunt însă unii care, chiar de la început caută să unească mintea cu inima făcând exerciţii de respiraţie. Inspiră pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase” şi expiră pe cuvintele „miluieşte-mă”, urmărind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intră în nas până la inimă unde rămân câtva timp.
Acest lucru, bineînţeles, se face pentru a permite minţii să se fixeze pe rugăciune. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat şi o altă metodă. Inspirăm rostind cuvintele rugăciunii lui Iisus şi lăsăm aerul să iasă repetându-le. Însă această metodă cere maturitate duhovnicească, deoarece folosind acest mod de respiraţie pot apărea multe greutăţi, multe probleme şi de aceea ar trebui evitată dacă nu avem un duhovnic încercat care să ne îndrume. Poate fi folosită, însă doar pentru a fixa mintea asupra cuvintelor rugăciunii, astfel încât să nu se împrăştie. Repet, pentru aceasta trebuie să cerem binecuvântare de la duhovnic.
— Ai spus mai înainte, Gheron, că scopul rugăciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inimă, adică energia în esenţă. Trăim aceasta mai ales la a treia treaptă a acestei sfinte căi. Însă, când ai vorbit de cel de-al cincilea stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui”. Cum vine mintea în inimă şi în acelaşi timp pleacă spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradicţie?
— Nu, nu este, a răspuns sfântul pustnic. După cum învaţă Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, cei ce se roagă sunt pe trepte diferite. Există începători şi avansaţi sau, după cum sunt mai bine numiţi în învăţăturile Părinţilor, cei practici şi cei teoretici. Pentru cei practici, rugăciunea este născută de frica de Dumnezeu şi de o nădejde neclintită în El, în timp ce pentru cei teoretici, rugăciunea este zămislită din dorul fierbinte pentru Dumnezeu şi din curăţia desăvârşită. Caracteristica primei stări – a celor practici – este concentrarea minţii înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare. Caracteristica celei de-a doua stări a rugăciunii – aceea a celor teoretici – este încântarea minţii prin Lumina necreată, încât nu mai este conştientă nici de lume nici de sine însăşi. Aceasta este răpirea (extazul) minţii şi spunem că la acest stadiu mintea „pleacă” la Dumnezeu. De Dumnezeu purtătorii Părinţi care au trăit aceste stări binecuvântate ne descriu această răpire: „este încântarea minţii de lumina dumnezeiască şi nesfârşită, astfel că nici de sine nici de vreun alt lucru creat nu mai ştie, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins în ea o astfel de strălucire” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut înţelege citatul pe care l-ai amintit mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea cântărilor 5, 3). Fă, te rog, dragoste pentru mine şi explică-l. Cum este posibil ca inima să continue rugăciunea în timp ce omul doarme?
— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numită „Cântarea Cântărilor”. Nu este greu de explicat. Proorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate întâmplările, toate sentimentele şi preocupările minţii de peste zi intră în adâncurile minţii, în ceea ce numim uneori subconştientul. Aşa, cu aceleaşi lucruri cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când mintea şi forţele omului se odihnesc – şi acest lucru se vede clar în visele noastre.
Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare măsură nălucirile nopţii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi”. Preocupările şi gândurile rele din zi dau naştere viselor rele. La fel se întâmplă cu faptele bune. Ascetul şi omul lui Dumnezeu se gândeşte întreaga zi la El prin rugăciunea lui Iisus. Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugăciunii lui Iisus, este bucuria lui. El face totul, fie că mănâncă sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului Apostolului.
Este normal, deci, că inima lui se gândeşte la Dumnezeu şi se roagă chiar şi în timpul celor câteva ore de odihnă din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna trează.

III. Căile rugăciunii lui Iisus

Îţi mulţumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicaţii. Până aici am reuşit să te urmăresc. Ştiu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care sporeşti în această deprindere dumnezeiască. Dar, aş vrea să te întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară lupta şi nevoinţa? Împărăţia lui Dumnezeu „se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenţă şi în această lucrare a rugăciunii lui Iisus, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăţia Cerurilor. Atunci în ce constă lupta?
— Bineînţeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înţeleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinţilor Părinţi: „Dai sânge şi iei duh”. Chiar şi Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă lupta pentru a ne însuşi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind că nu e necesară lupta se înşeală. „Priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor. Însă după cădere sunt absolut necesare lupta şi efortul. Numai în Împărăţia lui Dumnezeu drepţii se vor întoarce la acea stare iniţială.
— Aş dori mult să-mi descrii această luptă.
— Prima şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele şi chiar şi de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, ca peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din amintirea lui Dumnezeu şi este atrasă în amintirea lumii”. După cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o risipeşte şi o iroseşte „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
— Dar cum poate fi mintea adunată?
— Este ceea ce s-a întâmplat şi cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu, sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său… Şi a zis tatăl către slugile sale … aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 17-24)
Mintea risipitoare are şi ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea ei, să simtă dulceaţa şi fericirea căminului părintesc şi să se întoarcă în acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare şi unde va simţi multă bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24) şi mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă ia naştere bucuria, ca atunci când cineva care locuieşte în străinătate se întoarce la casa sa, aşa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în străinătate, când se întoarce acasă nu ştie ce să facă de bucurie pentru întâlnirea cu soţia şi copiii săi, în acelaşi fel mintea, când este unită cu sufletul, se umple de bucurie şi plăcere negrăită”. Pentru a-ţi aduna mintea trebuie mai întâi să-ţi încălzeşti inima. Pururea pomenitul meu Stareţ obişnuia să şadă puţin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După aceasta inima fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reuşit să te urmăresc foarte bine. Ce înseamnă „îşi încălzea inima”? Cum se încălzeşte inima şi de ce este necesară această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în acelaşi timp la belşugul căminului părintesc precum şi la starea sa mizeră şi a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaş pentru a-şi obliga dorinţa şi pofta să vrea să se întoarcă. Şi noi facem la fel cu rugăciunea lui Iisus. Încercăm să devenim conştienţi de păcătoşenia noastră, de starea noastră mizeră. Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să ne cercetăm diferitele întâmplări şi păcate, dar numai „la suprafaţă”, adică din afară şi ne simţim de parcă am fi în faţa unui tribunal unde suntem judecaţi. Dumnezeu este Judecătorul şi noi stăm în banca acuzaţilor. Cu astfel de simţăminte să strigăm după milă şi să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Părinţii spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată şi la o viaţă monahală desăvârşită, trebuie să înveţe să plângă, să se învinuiască şi să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toţi celalţi. Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăieşte în întunericul păcatului şi al necunoştinţei. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru păcatele sale, pârându-se şi certându-se şi nu să aştepte dojana celorlalţi”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum se spune în Pildele lui Solomon, şi în acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi, cu mâinile la spate şi să ne socotim osândiţi. Aşa, va veni gândul vinovăţiei. De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim şi să chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelaşi timp de orice imagine. Atunci mintea coboară în inimă cu pocăinţă, începem să plângem şi rugăciunea este rostită fără tulburare. Dar să folosesc un exemplu din viaţa lumească. Când un om din lume îşi aminteşte supărarea pe care i-a făcut-o cineva şi stăruie asupra acestui gând, simte o muşcătură în inimă şi începe să plângă imediat. Acelaşi lucru se întâmplă cu cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumeşti şi egoiste. Se gândeşte: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Şi când inima e străpunsă de pocăinţă (iar nu de o forţă exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu şi cel ce este rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simţindu-se de parcă ar şedea pe cărbuni aprinşi. Este, de aceea, cu putinţă ca el să rostească rugăciunea lui Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit îşi va aminti de Iisus zi şi noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet, el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, şi poate simţi lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaştem nevrednicia noastră pentru ca rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii depinde de sporirea conştiinţei păcătoşeniei noastre. Fără această conştiinţă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea. Într-adevăr, Părinţii învaţă că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenţia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainiţele inimii noastre. Prin pocăinţă Împărăţia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii şi o transformă în rai. Îndemnul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăinţă suntem noi călăuziţi spre vederea Împărăţiei.
— Este posibil ca omul devenind conştient de păcătoşenia sa să deznădăjduiască şi să abandoneze lupta?
— Bineînţeles că este posibil. Dacă se întâmplă aşa, înseamnă că diavolul i-a strecurat ideea de păcătoşenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind conştienţi de păcătoşenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi cerem harul prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. Separat de conştiinţa păcatului, a continuat Gheron, sunt şi alte căi de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morţii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândeşte el, „şi diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însoţit de imaginaţie, aduce în suflet teama şi îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuieşte să chibzuim „ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem, când sufletul se despărţeşte de trup! Că vine la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii şi ca într-un chip de judecată îl ţin pe suflet, aducând asupră-i toate păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică şi cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Şi de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpeşte de la dânşii şi de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuieşte după cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locaşul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scăpând, se duce la acea bucurie şi slavă negrăită, în care se va şi aşeza. Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apucă pe el zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel veşnic osândindu-se, în veci, fără de sfârşit se va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deşartă? Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre aceştia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare?”
Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceţii raiului şi al slavei sfinţilor, ca şi de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtăşirii cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie, ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Să iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social şi opera sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învăţătura lui găsind răspunsuri la o mulţime de probleme morale şi sociale. Totuşi ei uită că acelaşi Părinte a trăit o viaţă în isihie şi în nevoinţă, cu trezvie, cu lacrimi şi cu jelire, o viaţă în rugăciune neîncetată şi având pururea în minte amintirea morţii. Dar trebuie să ai acest fel de viaţă pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îţi citesc un fragment din sfânta sa învăţătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbeşte despre rugăciune (în general) şi valoarea sa. Spune că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată şi inima străpunsă de sentimentul pocăinţei. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească. Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa, care adună mintea împrăştiată în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Şi Sfântul Ioan Hrisostom continuă spunând că omul doar atunci obţine îndrăzneală în rugăciune, când este convins că e mai rău decât toată suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Stareţul. Sunt câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului şi de adunarea minţii. Mintea trebuie să se reîntoarcă în „ea însăşi” din tulburarea ei astfel încât să se poată naşte rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă prin a-şi încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. Rugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă şi mintea se adună în ea însăşi. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simţământul că suntem mai răi decât toţi, „mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înţelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Părinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în faţa acestei păreri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie să te corectez?
— Bineînţeles!
— Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învăţătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinţilor ca şi cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralişti, ci despre învăţătura Părinţilor – ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinţe ale Sfintei Treimi. Mintea noastră este luminată şi devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinţii Părinţi au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine şi au devenit instrumente ale Lui învăţându-i apoi şi pe alţii, pentru a-i ajuta.
— Îţi mulţumesc pentru această lămurire. Fii bun şi mai explică-mi un lucru. Ai spus mai înainte că atunci când un călugăr isihast îl citeşte pe Sfântul Hrisostom, îl înţelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Părinţi sociali, străini de acest fel de viaţă lăuntrică?
— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belşug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi au fost scrise sub inspiraţia Sfântului Duh. Şi de aceea ei sunt interpretaţi şi înţeleşi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeşte asemeni Sfinţilor Părinţi, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei şi orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinţii sunt recunoscuţi doar de Sfinţi, pentru că ei au acelaşi fel de viaţă, aceleaşi trăiri şi aceleaşi feluri de a se exprima. Ei înţeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înţelege imediat că acesta, deşi nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziţi de Sfântul Duh, studiază scrierile Sfinţilor Părinţi, le împart şi le despart. Şi părerea mea este că această practică, de a folosi izolat şi înafara duhului ascetic citatele din Sfinţii Părinţi, pentru a susţine gândirea noastră decăzută şi egoistă este cea mai mare erezie. Scoţându-i pe Sfinţii Părinţi înafara duhului ascetic, îi dividem. Şi fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toţi ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înţeleagă, fără să fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim cu toţii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” – nu numai prin studierea scrierilor ci şi prin strădania de urma viaţa lor. Aceasta înseamnă a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine şi cu sfintele virtuţi, a alunga egoismul şi a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere. Gheron a fost absorbit complet de discuţie uitând să respecte ospitalitatea specifică monahilor. Aceştia îţi oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât să binecuvântezi acel dar, şi să primeşti în acelaşi timp binecuvântarea chiliei lor. Discuţia noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceaţă sau altceva?
După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-şi laude ucenicul.
— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele mele şi mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, şi acest lucru este de neapărată trebuinţă pentru lucrarea rugăciunii minţii, despre care vorbim. Sfinţii Părinţi învaţă că dacă cineva vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” – Matei 18, 3). Toţi, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească şi sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieţii duhovniceşti este opusă legii trupului. Trăind viaţa trupească omul devine bătrân puţin câte puţin, în timp ce în viaţa duhovnicească, omul deşi bătrân din cauza păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tavă rahat şi puţină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron şi am spus:
— Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun.
Există momente în viaţă când nu eşti în stare să-ţi pui o dorinţă, pentru că vorbele ţi se opresc. Atunci simţi nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni şi binecuvântări. Trăieşti aceasta numai în Sfântul Munte şi de aceea nu te rogi ci ceri să se roage pentru tine.
— Binecuvântaţi!
— Domnul! răspund ei.
Nu spun nici bună dimineaţa nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtăşie cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvântează” şi am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Să trăieşti mulţi ani, Gheron. Să trăieşti pentru ca şi noi, păcătoşii, să trăim.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înţeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuţia. Ştiu că într-un fel, prezenţa mea este ciudată în liniştea aceasta. Sunt un parazit care vă face viaţa grea şi…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăieşte în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar şi aşa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit şi harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru a te ţine în dragostea Lui, te iubeşte mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleşit de atâta dragoste şi smerenie. Aş vrea să continui, totuşi, pentru că doresc să obţin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii, spunând că acest lucru îl obţii gândindu-te la iad, la rai şi la păcătoşeniei noastră. Nu creează, totuşi probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră ar trebui eliberată de imaginaţie, iar mintea noastră ar trebui să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…
— În primul rând aş vrea să îţi dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginaţie, ci de lucrarea minţii. Noi nu gândim doar, noi trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel întuneric înfricoşător! Am trăit durerea insuportabilă şi chinul inexprimabil. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poţi înţelege mirosul iadului şi suferinţa condamnatului…
Am înţeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezenţa unui stareţ sfânt care-şi ţine mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu.
— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. Căci îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm mintea şi inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea minţii eliberată de imaginaţie, despre care Sfinţii Părinţi au vorbit atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă şi de orice imaginări”.
Rugăciunea este o luptă. Întăreşte războiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însăşi o luptă dureroasă şi sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie să devină surdă şi mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie să le ignorăm complet şi să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm în orice fel muţenia completă a minţii noastre, pentru că numai cu această lucrare ne putem păstra sufletul în pace, astfel ca rugăciunea lui Iisus să poată efectiv lucra. Se ştie că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o. Mintea tulburată tulbură şi inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenţia pentru rugăciune. De aceea Părinţii învaţă în acelaşi timp despre rugăciune şi despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe şi pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite căi.
Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorinţă fierbinte, perseverenţă în nădejde, mult zel şi răbdare imensă, dimpreună cu credinţa în dragostea lui Dumnezeu. Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinţă cu pocăinţă şi părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii şi liniştii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginaţie, după cum am spus mai înainte, şi după ce s-a încălzit – poate după ce s-au vărsat şi lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. Rostim cuvintele încet şi încercăm să ne împiedicăm mintea să fugă. Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără intervenţia altor gânduri şi întâmplări. După „miluieşte-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să ştii că diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preţ şi să pătrundă în minte şi în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduinţă. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât să o audă şi urechile, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze mai mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte şi în inimă foarte încet, să stăm puţin după „miluieşte-mă”, până când atenţia noastră începe să slăbească şi să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim la păcătoşenia noastră, părinţii recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simţi mai bine. Totuşi pentru că mintea poate obosi dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, sau „Doamne miluieşte-mă”, sau „Doamne Iisuse”. Pe măsură ce creştinul progresează în lucrarea rugăciunii lui Iisus, poate împuţina cuvintele. Poate chiar insista, uneori, pe cuvântul „Iisus” pe care-l rosteşte repetat (Iisuse, Iisuse, Iisuse, Iisuse al meu) – valuri de linişte şi bucurie putând răsări din el. Ar trebui să păstreze această dulceaţă şi să nu oprească rugăciunea, chiar dacă regula lui obişnuită de rugăciune s-a terminat. Trebuie să mărească şi să păstreze această căldură a inimii sale şi să se folosească de acest dar al lui Dumnezeu! Pentru că este un mare dar pe care Dumnezeu i-l trimite de sus. Căldura inimii ajută mintea să fie propriu-zis fixată pe cuvintele rugăciunii lui Iisus, să coboare în inimă şi să rămână acolo. Dacă cineva vrea să petreacă toată ziua în rugăciune, trebuie să urmeze sfaturile Sfinţilor Părinţi. O oră să se roage, o oră să citească şi apoi să petreacă altă oră în rugăciune. De asemenea, ar trebui să încerce să rostească rugăciunea lui Iisus şi atunci când lucrează cu mâinile.
… Mai mult, poziţia potrivită a corpului ajută şi ea pe atletul rugăciunii lui Iisus. Părinţii recomandă ca atunci când se roagă timp îndelungat, să şadă pe un scăunel, să închidă ochii sau să-i fixeze pe un anume punct, de preferinţă pe pieptul său, unde este inima. Sfântul Grigorie Palama dă exemplul Profetului Ilie, care după cum spune Scriptura, „s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa”, şi în acest fel, a venit sfârşitul secetei. Şi în scurt timp „cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit vijelie şi ploaie mare” (3 Regi 18, 42-45). Într-adevăr, fiul meu, Profetul „a deschis cerurile”, rugându-se în această poziţie. În acelaşi fel deschidem şi noi cerurile şi izvoarele harului dumnezeiesc coboară în inimile noastre uscate.
Am citit mai târziu acest pasaj din Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a menţionat Gheron. Filosoful Varlaam obişnuia să numească isihaştii, ironic, „omphalopsychoi” (cei ce au suflet în buric) iar Sfântul şi de Dumnezeu-purtătorul Grigorie, explicându-le poziţia şi lucrarea, i-a răspuns: „până şi Ilie însuşi care a fost desăvârşit în vederea lui Dumnezeu, proptindu-şi capul pe genunchi şi adunându-şi mintea în sine însuşi şi în Dumnezeu, cu mare efort a făcut să înceteze seceta ce dura de ani de zile”. Sfântul, care L-a văzut pe Dumnezeu, recomandă ca metodă ajutătoare, aceea a fixării privirii: „Nu-ţi lăsa privirea să hoinărească ci fixeaz-o pe piept, şi în această poziţie a corpului, adună-ţi în inimă puterea minţii, ce este împrăştiată privind în altă parte.”
Şi locul, a continuat Gheron, joacă un rol important. Trebuie să fie liniştit şi să nu aducă tulburări dinafară. De asemenea trebuie să se ţină seama de timpul potrivit. După munca de fiecare zi, mintea este de obicei încărcată cu multe lucruri, de aceea Părinţii spun că rugăciunea minţii ar trebui să se facă o oră sau două mai ales dimineaţa, înainte de răsărit, când mintea se odihneşte şi este netulburată şi trupul s-a odihnit şi el. În acest fel putem culege multe roade.
— Gheron, când mintea este tulburată, şi acest lucru se întâmplă de multe ori – ce metodă putem folosi ca să o îndrumăm?
— Sunt, din multe motive, zile şi ore sterpe, care fac lucrarea rugăciunii minţii dificilă. Lucrarea rugăciunii lui Iisus devine atunci cu adevărat obositoare şi grea. Dar dacă stăruim, harul lui Dumnezeu ne ajută să regăsim rugăciunea şi să mergem mai departe, fără şovăială, spre îndumnezeirea noastră în har. O să-ţi spun câteva căi care ne ajută să învingem aceste ceasuri şi aceste zile obositoare.
Întâi, nu trebuie să ne pierdem cu nici un chip curajul. Apoi, în aceste ceasuri trebuie să ne rugăm mai ales cu buzele. Este poate un privilegiu al oamenilor perseverenţi, al celor plini de har, să fie în stare să-şi ţină mintea cu uşurinţă pe cuvintele rugăciunii şi să se roage netulburat. Noi, cei slabi şi păcătoşi, fiind plini de patimi trebuie să facem mari eforturi şi chiar să vărsăm sânge. Când ne dăm seama că mintea noastră este tulburată şi împrăştiată necontenit, trebuie să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când vârtejul gândurilor şi oboselii ne cuprinde, ar trebui şi noi să facem precum apostolul Petru care atunci când a văzut vântul puternic şi a început să se scufunde, a strigat „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30). Şi ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla şi nouă: „Iar Iisus, întinzând îndată mâna l-a apucat” (Matei 14, 31). Adică, după o rugăciune arzătoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, toate aceste imagini care vin să tulbure mintea vor fi îndepărtate, nevăzut mistuite în flăcări prin numele lui Hristos. Repet în aceste cazuri nu trebuie să ne pierdem firea, ci trebuie să mergem mai departe opunând rezistenţă. Şi rezistenţa noastră trebuie să fie la fel de puternică precum atacul celui rău.
În plus, în timpul rugăciunii, nu trebuie să primim nici gândurile bune pentru că în acel timp, chiar şi gândurile bune stârnesc mintea, şi aceasta fiind stârnită, le acceptă şi pe cele pătimaşe. Gândurile bune din timpul rugăciunii, deschid calea diavolului să intre triumfător şi să întrerupă lucrarea sfântă a rugăciunii. Atunci cădem în adulter duhovnicesc, Sfinţii Părinţi spunând că atunci când mintea se îndepărtează de amintirea lui Dumnezeu şi hoinăreşte fără ţintă în timpul rugăciunii lui Iisus, cade în adulter. Îl înşeală şi se leapădă de Dumnezeu. Există vreun păcat mai mare decât înşelarea şi lepădarea de preadulcele Iisus, mai ales când este făcută de dragul vicleanului duşman care urăşte binele?
Dacă noi nu putem ţine mintea să nu se împrăştie, lupta noastră va deveni tot mai dificilă. Corabia, fiule, poate naviga pe mare ori cu pânze, atunci când bate vântul, ori cu vâsle, când nu este vânt. La fel se întâmplă şi cu rugăciunea, merge bine când căldura harului lui Hristos este înlăuntrul nostru. Iar în absenţa lui avem nevoie de vâsle, adică este nevoie de o străduinţă mai mare.
Trebuie, apoi, să ne refugiem în studiul Sfinţilor Părinţi. Se cuvine să citim scrieri ale lor care vor aduna mintea. Dacă, în timp ce citim simţim remuşcări, putem să ne oprim din studiu şi să începem rugăciunea lui Iisus. În acest fel ajungem să înţelegem ce s-a spus: că trebuie să citim cărţile cu inima şi nu cu raţiunea seacă. Trebuie să citim cărţi ce au fost scrise cu inima şi pot fi citite, cu bucurie, de inimă. Cititul şi rugăciunea lui Iisus trebuie să meargă împreună. Putem să rostim sau să psalmodiem Psalmii Proorocului David. Este bine şi să avem alese dinainte unele tropare care aduc căinţă, şi care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, despre păcătoşenia noastră, despre a doua venire a Domnului, tropare prin care Îi cerem ajutorul. Acestea ar trebui citite, nu cântate. Sau ar trebui să rostim diferite rugăciuni care dau naştere părerilor de rău, scrise de Sfinţii Părinţi, ca cea a Sfântului Isaac Sirul. După cum am spus înainte, în aceste cazuri trebuie să rostim rugăciunea lui Iisus cu buzele. Putem să o spunem folosind şi mătăniile (komboschini). Desigur, în acest chip obţinem mai puţine roade, însă nu trebuie să stăm niciodată fără cel puţin această mică bucurie. Repet, în aceste cazuri este mare nevoie de multă răbdare şi de rezistenţă. Gândurile care vin se pot dovedi câştig pentru noi dacă le folosim pentru curăţirea noastră.
— Dar cum ajută la curăţirea noastră?
— Când diavolul vede că ne rugăm şi că încercăm să ne fixăm mintea pe rugăciunea lui Iisus, foloseşte orice mijloc ca să ne tulbure. Se serveşte de tot, în principal de gânduri despre lucrurile care ne deranjează mai mult. Loveşte punctul cel mai sensibil, locul care ne doare cel mai tare. Omului iubitor de plăceri, îi strecoară gânduri de voluptate, celui iubitori de argint, îi aduce gânduri de zgârcenie, ambiţiosului, gânduri de mărire. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii ne putem da seama care ne sunt punctele slabe, putem vedea necurăţiile dinlăuntrul nostru, existenţa patimilor, şi astfel ne îndreptăm atenţia şi străduinţa într-acolo.
— Gheron, iartă-mă că intervin. Mărturisesc că nu am destulă experienţă în problema rugăciunii lui Iisus. Totuşi, când încerc să o rostesc, simt o puternică durere de cap şi de multe ori durere în inimă. Ce înseamnă aceasta? Şi ce ar trebui făcut în aceste cazuri?
— Când credinciosul este la începutul rugăciunii lui Iisus, simte această durere puternică de cap şi de inimă, ca parte a noii sale lupte duhovniceşti. Uneori are senzaţia că i se vor zdrobi şi capul şi inima, iar uneori i se pare chiar că va muri. Durerea aceasta este ceva normal şi apare datorită faptului că mintea nu este obişnuită cu această lucrare, precum şi datorită poziţiei corpului. De multe ori diavolul se foloseşte de această stare pentru a-l face să se oprească din rugăciune. Însă când simte această durere în cap trebuie să stăruie. Doar când simte durere în inimă trebuie să cumpănească dacă nu cumva a înaintat, prematur, în lucrarea sa, folosind metode care îi depăşesc puterile. Se poate însă ca durerea din inimă să-l ajute, arătându-i locul unde să-şi concentreze mintea, ajungând astfel la rugăciunea netulburată.
— Ai arătat foarte pe scurt această idee şi de aceea aş vrea să stărui puţin asupra ei. De ce este necesar să stărui când mintea suferă?
— Pentru că imediat după aceea, începe curăţirea. Lacrimile ne dezvăluie acest lucru, pornind să se reverse asemeni unui fluviu. Mintea începe să se cureţe şi să coboare în inimă, încetând atunci durerea şi suferinţa. Lacrimile nu pot fi stăvilite sau justificate, nici nu sunt vărsate pentru a grăbi acest moment.
S-a oprit. Am putut vedea o lacrimă mare strălucind şi luminându-i faţa. Involuntar, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Glasul său blând, gândurile sale aducătoare de lumină mi-au înmuiat inima împietrită. Mi-am amintit atunci de Sfântul Arsenie despre care este scris în Pateric „Se spunea că în toată vremea vieţii sale când şedea la lucrul mâinilor lui, avea o cârpă în sân pentru a-şi şterge lacrimile care picau din ochii săi şi auzind Avva Pimen că a adormit, lăcrămând, a zis: fericit eşti, Avvo Arsenie, că te-ai plâns pe tine în lumea aceasta. Că acela ce nu se plânge pe sine aici, acolo se va plânge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinţă a nu plânge”.
Mă întrerupse.
— N-ar trebui să ne oprim din rugăciune pentru că avem vreo durere, a spus el ca după un potop de lacrimi nesfârşite. Pentru că diavolul, care este peste măsură de viclean, mincinos şi ticălos, ne aduce toate aceste gânduri în minte ca să ne distrugă, să ne ucidă. Atletul rugăciunii cunoaşte metodele şi gândurile diavolului şi ştie că vrăjmaşul este cel ce îi şopteşte: „opreşte-te din rugăciune, altfel vei înnebuni sau te vei îmbolnăvi de inimă”. O să-ţi citesc un exemplu din Pateric: „Era un frate care, de câte ori se ridica la rugăciune, era cuprins de friguri şi de fierbinţeală şi de dureri de cap. Şi aşa aflându-se, îşi spunea: «iată că sunt bolnav pe patul morţii; aşa că mă voi scula şi voi face rugăciune înainte de a muri». Deci aşa gândind fratele, s-a ridicat şi a făcut rugăciune. Şi îndată ce a sfârşit rugăciunea, s-a îndepărtat şi fierbinţeala. Şi iarăşi aşa gândind fratele s-a nevoit şi a făcut rugăciune şi l-a biruit pe cel rău”. De aceea atletul rugăciunii trebuie să nesocotească orice fel de durere.
— Gheron, aş vrea să-mi spui mai mult despre durerea inimii. Ştiu că Sfinţii Părinţi dau mare importanţă acestei dureri, considerând-o a fi cea mai bună cale prin care rugăciunea lui Iisus devine lucrătoare. Împărtăşeşte-mi te rog, dacă găseşti de cuviinţă, câteva gânduri cu privire la această durere.
— Este adevărat ceea ce ai spus. Sfinţii Părinţi, pentru că aveau ştiinţa rugăciunii lui Iisus, sau mai degrabă pentru că trăiau rugăciunea lui Iisus, au trecut prin acest stadiu şi de aceea îi dau mare importanţă. Această durere apare la cei ce practică rugăciunea lui Iisus, mai ales la cei ce se roagă neîncetat. Părinţii îi dau o aşa mare importanţă, pentru că prin această durere, care dovedeşte că mintea coboară în inimă şi se uneşte cu ea prin lucrarea Sfântului Duh, prin această durere deci, pacea este revărsată în suflet şi în trup, puterea de înţelegere a sufletului se limpezeşte, dobândind astfel deosebirea gândurilor. Numai atunci putem noi discerne bine gândurile şi putem înţelege mersul şi sfârşitul lor. Deci un isihast, fără să fi căzut, aparent, în nici un păcat, cunoaşte perfect starea păcătosului. Aceasta este cu putinţă, căci prin nevoinţă ajunge să cunoască substratul gândurilor cuiva – începutul şi sfârşitul lor. În acest fel se face că isihastul, în timp ce se roagă pentru cineva, poate şti aproape imediat în ce stare este acea persoană, pentru că inima lui a devenit sensibilă prin lucrarea rugăciunii, el însuşi devenind văzător cu duhul.
Hai să pun totuşi lucrurile în ordinea lor.
Am spus mai înainte că rugăciunea lui Iisus are ca scop unificarea omului, adică a celor trei facultăţi ale sufletului. Atenţia trebuie concentrată pe inimă. Inima ar trebui să fie prima care simte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Deoarece, potrivit Sfinţilor Părinţi inima simte mai întâi prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa harului, şi apoi stârneşte şi mintea. Părinţii au ajuns mai întâi la vederea lui Dumnezeu şi apoi au vorbit de El, în aşa fel încât să ocrotească această cunoaştere vie care înseamnă viaţă. De aceea inima este cea care simte întâi căldura şi dulceaţa prezenţei Sfântului Duh. Din contră, absenţa harului este manifestată prin răceala şi indiferenţa inimii. Repet Dumnezeu este iubit întâi cu inima şi apoi cu mintea. Porunca lui Dumnezeu este clară: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău…” (Luca 10, 27). După cum ştii, raţiunea nu este nesocotită de către Biserică, dar după Cădere a devenit incapabilă să-l perceapă pe Dumnezeu. Însă atunci când se dezvoltă sensibilitatea duhovnicească lăuntrică, raţiunea este îndemnată să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Atunci inima hotărăşte dacă respectă sau nu poruncile lui Dumnezeu. Dar unirea inimii şi a minţii poate fi făcută numai prin lucrarea Sfântului Duh. Primim har prin pocăinţă şi prin păstrarea poruncilor lui Hristos. Sub înrâurirea lui, mintea găseşte inima şi se unesc amândouă. Acesta este un pas important pentru dobândirea rugăciunii interioare şi a îndumnezeirii. Din acest motiv inima omului trebuie să fie „frântă”. „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 17). Mulţi folosesc diferite metode pentru a-şi coborî mintea în inimă, dar noi trebuie să accentuăm faptul că pocăinţa este calea cea mai sigură. Deci, când plângem pentru păcatele noastre este bine că simţim o durere sau uneori o căldură în inimă, şi în general că îi înţelegem mişcarea şi simţirea. Totuşi acest lucru trebuie să aibă loc treptat. Pentru că este posibil ca fiind bruscă, această activitate să dea naştere în inimile slabe şi neobişnuite unei ispite foarte subţiri, care nu are consecinţe serioase dar care poate opri rugăciunea. În cazul unei asemenea dureri Părinţii învaţă să rostim rugăciunea lui Iisus cu voce tare. În cazul în care nevoitorul are inima puternică, trebuie ca atenţia sa să fie susţinută înlăuntrul ei, chiar dacă doare. Aceste lucruri însă, trebuiesc limpezite cu ajutorul unui părinte duhovnicesc. Durerea despre care vorbim este sănătoasă, naturală şi mântuitoare, deşi mulţi din cei care se nevoiesc cu rugăciunea lui Iisus cred că s-au îmbolnăvit de inimă şi merg să consulte un doctor. Dar acesta nu găseşte nimic anormal deoarece durerea aceasta este durerea harului, care arată că rugăciunea a pătruns în inimă şi lucrează acolo. Acesta este un pas semnificativ.
— Am auzit că mulţi Sfinţi au simţit rugăciunea ca devenind lucrătoare în inima lor într-un anume moment şi câteodată chiar ca un dar de la Dumnezeu prin mijlocirea Preacuratei Sale Maici. Este adevărat?
— Bineînţeles. Mulţi sfinţi isihaşti ştiu foarte bine din ce moment au simţit rugăciunea lui Iisus în inima lor. De atunci încolo, ei o rostesc necontenit. Orice altceva ar lucra, rugăciunea nu încetează niciodată. Cu adevărat, ei o simt ca un dar de la Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama, rugându-se la Născătoarea de Dumnezeu rostind „luminează-mi întunericul”, a primit darul Teologiei. Trebuie spus că iubirea pentru Născătoarea de Dumnezeu este strâns legată de iubirea pentru Hristos. O iubim pe Născătoarea de Dumnezeu pentru că Îl iubim pe Hristos, sau o iubim în aşa fel încât să obţinem dragostea lui Hristos. Părinţii sunt foarte hotărâţi asupra acestui punct. Sfântul Gherman, patriarh al Constantinopolului, spune: „dacă n-ai fi stat tu înainte, Născătoare de Dumnezeu, nimeni nu ar fi putut deveni om duhovnicesc… nimeni nu s-ar fi mântuit decât prin tine, Născătoare de Dumnezeu”. Iar Sfântul Grigorie Palama spune: „Ea este hotarul dintre creat şi necreat; şi nimeni n-ar fi putut veni la Dumnezeu decât prin ea şi prin Mijlocitorul născut din ea; şi fără ea, nici unul din darurile lui Dumnezeu nu ar fi fost date nici îngerilor nici oamenilor”. Oamenii primesc multe daruri prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Dacă ne-a dat cel mai mare dar, pe Hristos, nu ne va da şi restul? Deci, când ne rugăm, ar trebui să spunem „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi” şi nu doar „mijloceşte pentru noi”.
— Am să mă întorc la o întrebare ce mi-a venit în gând în timp ce vorbeai despre unirea minţii cu inima. Când mintea coboară în inimă, rămâne tot timpul acolo? Şi dacă e aşa, cum poate un om să lucreze, cum îşi poate împlini ascultarea în mănăstire?
— În primul rând, mintea nu este suprimată, ci este completată şi se întoarce la condiţia sa naturală. Este împotriva naturii sale atunci când rămâne afară de esenţa ei, inima. Prin rugăciune alungă toate lucrurile străine naturii sale. Ulterior, când mintea coboară în inimă, raţiunea poate fi ocupată cu alte lucruri fără să fie îndepărtată de inimă. De exemplu, în timpul Sfintei Liturghii un preot lucrător al rugăciunii inimii poate fi atent la o parte a ritualului sau poate spune unui diacon sau unui alt preot ceva important pentru săvârşirea Tainei, fără ca mintea lui să-i fie separată de inimă. Totuşi, când raţiunea hoinăreşte spre gânduri păcătoase, mintea poate fi ruptă complet de esenţa ei. Din acest motiv un nevoitor, pentru a nu fi vătămat de gânduri în timp ce spune rugăciunea lui Iisus, le ţine ocupate numărând mătăniile. Poate acum ai înţeles cu câtă sălbăticie luptă diavolul împotriva noastră.

IV. Războiul diavolului şi cum să-i facem faţă

Abia acum mi-ai dezvăluit că diavolul luptă împotriva noastră cu înverşunare. De ce ne războieşte, prin ce metode? Cum putem deosebi părerile oamenilor despre rugăciunea lui Iisus? Mulţi oameni susţin diferite lucruri şi nu ştim în ce măsură acestea sunt gânduri care vin de la vrăjmaşul diavol. Sunt nerăbdător să-ţi ascult părerea.
Fără să vorbească, sfântul şi înţeleptul pustnic a luat din nou în mâini „Patericul”, l-a deschis cu mişcări încete şi a început să citească: „L-au întrebat pe el iarăşi fraţii, zicând: care faptă bună, părinte, întru petreceri, are mai multă osteneală? Zis-a lor: iertaţi-mă, eu socotesc că nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voieşte omul să se roage, voieşte vrăjmaşul să-l taie pe el căci el ştie că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Şi toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândeşte odihna. Iar rugăciunea până la suflarea cea de pe urmă, are trebuinţă de nevoinţă.”
A închis cartea şi a continuat.
— Sfinţii Părinţi învaţă că omul se găseşte, dacă nu întotdeauna sub stăpânirea diavolilor, atunci, în orice caz, sub înrâurirea şi necurmata lor vrăjmăşie. Diavolii se învârtesc mereu în jurul sufletului şi încearcă, prin orice mijloace, să-l facă pe cel credincios să păcătuiască, fie prin simţuri (când obiectul păcatului este aproape), fie prin imaginaţie (când acesta este departe) sau prin răzvrătirea cărnii. Deoarece omul este alcătuit din suflet şi trup, primeşte influenţa diavolului şi se lasă prins de el. Tacticile duşmănoase ale celui rău sunt cel mai evidente în timpul rugăciunii. Acei ce se angajează în acest război duhovnicesc văd diavolul luptând împotriva lor cu furie la fiecare pas. Îl văd folosindu-se de toate mijloacele ca să le întoarcă mintea de la Dumnezeu. Văd toate planurile viclene ale răului demon, care urăşte binele şi ucide omul. Potrivit Sfântului Marcu Ascetul „când diavolul vede că mintea se roagă în inimă, atunci stârneşte ispite mari şi răutăcioase”. Urăşte de moarte oamenii, şi ura lui creşte atunci când vede că ei tind să devină îngeri prin rugăciune, şi să ocupe locul pe care el l-a avut înainte de cădere. Ascultă cum descrie Sfântul Grigorie de Nyssa această invidie răutăcioasă a diavolului, cauzată de îndumnezeirea omului: „Demonii sunt mistuiţi de invidie şi gelozie când oamenii sunt gata să atingă înrudirea cu Dumnezeu, în timp ce ei (demonii) au căzut din legătura lor cu binele”. Astfel fiecare pustnic are multe de spus despre acest război al diavolului. De multe ori, văzând acest comportament, pustnicilor le e milă de el.
— Milă? Iartă-mă, dar nu pot înţelege cum şi de ce.
— Ei simt milă pentru el, pentru căderea lui şi starea lui nenorocită. Deşi a fost creat să slujească şi să slăvească pe Dumnezeu, a ajuns să lupte împotriva lucrării Sale dumnezeieşti şi împotriva omului, pe care Dumnezeu îl iubeşte atât de mult. Diavolul caută să distrugă unitatea. El întruchipează spiritul distrugerii permanente şi este începătorul ereziei. Dumnezeu vrea să unească, el vrea să despartă. Dumnezeu vrea să salveze, el vrea să distrugă. Îl face pe om să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Bisericii.
— Şi unde găsesc pustnicii toată această putere de a-l iubi?
— În îmbelşugatul dar al harului pe care-l au. Au atât de mult har înlăuntrul lor încât ei vor să iubească totul şi aceasta pentru totdeauna. Inima lor a devenit încăpătoare ca rezultat al izgonirii patimilor, şi de aceea au o mare dorinţă de a cuprinde pe toţi oamenii înlăuntrul ei. Aşa, pustnicii curăţiţi iubesc Sfânta Treime, Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, Sfinţii, păcătoşii, natura şi animalele… Şi pentru că încă „a mai rămas loc” iubesc şi pe diavol… Îl simt ca pe un duh mort care s-a îndepărtat de dumnezeire, de harul dătător de viaţă şi care acum transmite moartea celor ce se apropie de el sau caută să o transmită celor ce luptă pentru mântuire. Sfinţii nevoitori, plini de dragoste pentru Dumnezeu, se gândesc: Iadul a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi. Cum ar putea să nu simtă milă?
— Noi ignorăm gândurile diavolului, am spus, fiind în întunericul patimilor cărnii, orbi din cauza felului nostru lumesc de a gândi, prinşi de el. Nu am primit din belşug harul lui Hristos, ca prin lumina lui să putem urmări toate lucrările viclene şi ucigaşe ale diavolului. Poţi să ne spui – pentru că tu vezi şi lupta şi zbuciumul lui – cum încearcă să distragă omul de la rugăciunea care îl duce pe om la unirea cu Dumnezeu?
— Dragul meu părinte, orice ţi-aş spune ar fi greu pentru tine să înţelegi. Ceea ce spun poate părea ciudat şi exagerat. Chiar şi călugării ce trăiesc în lume nu pot înţelege lupta călugărilor de la Sfântul Munte şi războiul sălbatic al diavolului. Îl vedem la orice pas. Îţi voi spune totuşi câteva lucruri, ca să te ajut.
Am înţepenit, nemişcat, cu ochii larg deschişi şi cu urechile pregătite să asculte cu atenţie înţelepciunea stareţului şi să înveţe planurile viclene şi complicate ale diavolului. Fără să dea impresia că orice spune era din experienţa personală, Gheron a început să-mi vorbească despre tacticile diavolului împotriva acelora care sunt atraşi de rugăciunea lui Iisus.
— Când ne pregătim pentru rugăciune, diavolul, în acelaşi timp, se pregăteşte de luptă şi atacă. Atletul rugăciunii trebuie să fie conştient de aceasta astfel încât el nu va fi surprins când suferă primul atac brusc al diavolului şi mai târziu incursiunile lui îndrăzneţe – când va arunca spre cel ce se roagă toate muniţiile ce le are la dispoziţie. (În timp ce pustnicul vorbea am avut senzaţia că mă aflu în faţa unui general experimentat în războiul duhovnicesc, care a repurtat multe victorii glorioase şi care a fost încoronat cu mulţi lauri). El îl determină să se angajeze şi în alte activităţi sociale. Apoi aduce întâmplări, diferite persoane, situaţii…
— Aş vrea să ascult unele metode pe care noi, trăind în lume, nu le cunoaştem. Dă-mi voie să-ţi mărturisesc ceva. M-ai făcut, acum, să urăsc diavolul sau mai degrabă lucrarea lui şi în acelaşi timp să-mi fie milă de el.
— Da, părinte, şi noi trăim aceasta zilnic. Simţim ură pentru ceea ce face, dar dragoste pentru el, care este exprimată ca durere pentru înşelător! Dar, ca să răspund întrebării tale, voi spune următoarele: scopul rugăciunii lui Iisus este să-L aducă pe Hristos Împăratul în inimile noastre, să facă prezentă înlăuntrul nostru Împărăţia lui Dumnezeu, să lumineze scânteia harului ce este acum acoperită de cenuşa păcatului. Este împlinirea strigătului „vie împărăţia Ta”. Totuşi, cum am spus şi mai înainte, acum inima este întunecată de norul păcatului şi lucrarea diavolilor în ea. Pe suprafaţa inimii (nu înlăuntrul ei, pentru că numai energia necreată a Sfântului Duh, fiind necreată, poate fi unită cu sufletul) diavolul şi-a proclamat autoritatea şi stăpâneşte totul. Crede-mă, părinte, uneori îmi simt inima ca o grădină zoologică. Toate patimile lăuntrice sunt ca animale ce urlă. De Dumnezeu purtătorul Grigorie Palama o descrie foarte bine: „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, devine un ucigaş asemeni nu doar celor mai sălbatice fiare ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”. Prin rugăciunea lui Iisus, atunci, după ce mintea a asimilat preadulcele Lui nume – ne străduim ca El (Hristos) să coboare în inimă în toată slava şi mărirea Lui şi să alunge diavolul, care, după ce a acoperit harul ce-l găseşte acolo întunecă din nou sufletul cu diferitele patimi. Astfel, sufletul este luminat de prezenţa lui Hristos, primind „har peste har”. Aşadar, cu cât Domnul coboară mai mult în inimă, cu atât diavolul dispare cu urlete şi dureri pentru lupta ce a dus-o şi ecourile acestor strigăte sunt ispitele ce ni le aduce.
— Auzind acestea mi-am amintit de cei posedaţi de diavol care, imediat ce L-au văzut pe Hristos au început să strige: „Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 8, 29). Mi-am amintit şi de întâmplarea cu tânărul îndrăcit, când Domnul a spus: „Duh surd şi mut, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit” (Marcu 9, 25-26). Cred că acest lucru este legat de ceea ce ai spus mai înainte, sau mă înşel?
— Da, ai dreptate. Dar mai sunt şi alte întâmplări care îl dau în vileag. Când Domnul a coborât în Iad, a eliberat drepţii ce au crezut în El. În slujbele Bisericii, suferinţa Iadului este viu reprezentată: „Astăzi iadul geme şi strigă tare: ar fi fost mai bine pentru mine să nu fi primit pe Fiul Mariei, pentru că El a venit la mine şi mi-a zdrobit puterea; El mi-a zdrobit porţile de aramă… Sunt lipsit de acei ce mi-au fost supuşi odată; în tăria mea i-am înghiţit, dar acum îi arunc afară. Cel ce a fost răstignit a golit mormintele” (Triod). În fond, n-a spus Hristos însuşi: „Cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu va lega întâi pe cel tare şi pe urmă să-i prade casa?” (Matei 12, 29). Adică, coborârea lui Hristos în inimă, unde lucrează acum diavolul, este legată de fuga şi de înlănţuirea lui (a diavolului). Este apoi normal pentru el să urle, să strige şi să răcnească. Domnul a venit „să strice lucrurile diavolului” (1 Ioan 3, 8). În Psalmul 103 se spun următoarele despre fiarele pădurii: „Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se vor culca”; Părinţii neptici învaţă că, precum la răsăritul soarelui, fiarele se ascund în peşteri şi între stânci, în culcuşurile lor, în acelaşi fel diavolii fug şi se ascund când Soarele harului răsare în inima noastră.
— Dacă diavolul este stăpânit, este normal ca el să rămână tăcut.
— De fapt, se întâmplă exact invers. El urăşte omul chiar mai mult şi continuă să-l atace dinafara inimii spre a obţine victoria asupra credinciosului prin toate mijloacele, pentru ca apoi să se reîntoarcă în inimă atunci când harul lui Dumnezeu este ascuns. „Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el” să lupte (Matei 12, 45). Întregul sens al ispitelor este evident tocmai în acest punct. Imaginaţia este cea mai vicleană armă a diavolului: să imagineze trecutul şi viitorul, să imagineze lucrările bune, să le imagineze pe cele rele. Mulţime de gânduri vin şi preocupă mintea, încât aceasta încetează să mediteze la numele lui Iisus. Diavolul încearcă să-l facă pe om să nu mai arate interes pentru Dumnezeu şi să nu-şi mai exprime dragostea. În primul rând îl înduplecă să cheme în minte tot felul de greşeli ce le-a comis în viaţa lui, în trecutul îndepărtat şi în cel apropiat. Sfinţii Părinţi spun că războiul este de obicei la fel de sălbatic cum au fost patimile înainte. Pentru fiecare plăcere el trebuie să plătească la fel de multă durere. Există o legătură strânsă între plăcere şi durere în viaţa ascetică a Părinţilor. Plăcerea a adus şi căderea şi durerea; şi tocmai această durere este cea care restaurează omul până la starea lui originară şi îl vindecă. Astfel, omul suferă mult. El plăteşte pentru fiecare gând rău şi plăcere măsura proporţională de suferinţă, astfel încât să se creeze un echilibru. Întâmplări petrecute cu mulţi ani în urmă şi pentru care a simţit plăcere, fiind uitate între timp, apar acum cu toată tăria şi mărimea lor. El poate ajunge chiar la dezgust şi deznădejde. Peste atletul rugăciunii vin gânduri de hulă, a continuat mult încercatul stareţ. Necredinţa în marile chestiuni de credinţă, precum dumnezeirea lui Hristos şi curăţia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a sfinţilor, etc. De multe ori aceste gânduri sunt exprimate în timpul rugăciunii fără ca luptătorul să vrea sau să ştie acest lucru.
Alte ori vine duhul trândăviei; sau gândul stăruitor să lase locul acela şi să plece de la Bătrânul său cu gândul că altcineva este mai bun decât el. De multe ori creşte înlăuntrul lui o ură sălbatică împotriva Bătrânului său. Există cazuri când ucenicul vine la Bătrânul său şi îi spune, în lacrimi şi cu suspine: „Nu pot să explic aceasta dar îţi voi spune cum simt: Te urăsc. Nu vreau să te văd. Cu cât te văd mai mult cu atât mă cuprinde o răzvrătire groaznică”. De multe ori vine şi somnul să întrerupă rugăciunea. Sunt încă multe ispite dar am să stărui doar asupra acestora.
— O, cum îndură nevoitorii atâta suferinţă! Cum pot ei suporta un aşa atac sălbatic? am întrebat. Spune-mi, Gheron.
Părintele era afundat într-o tăcere adâncă. Cine ştie câte lupte chinuitoare a îndurat? Cine ştie ce ispite?
— Gheron, nu te opri. Spune-mi în ce fel le putem face faţă.
— În acest caz este nevoie de multă răbdare, îndurare şi curaj. Mai ales curaj. Atletul rugăciunii trebuie să nu se lase clătinat. Trebuie să opună imaginaţiei chemarea numelui lui Iisus şi să fie concentrat în cuvintele rugăciunii lui Iisus. Nu trebuie să se gândească la nimic în timpul rugăciunii, nici la lucruri bune nici la rele. Când simte durere trebuie să aibă siguranţa, cum am spus mai sus, că a început tratamentul. „Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16, 21). La fel se întâmplă aici. Prin durere este creat un om nou, se naşte o viaţă nouă: viaţa în Hristos. Precum spun Părinţii de Dumnezeu purtători, trebuie să dispreţuim gândurile de hulă. Doar în acest fel dispar. Gândurile hulitoare sunt aduse de diavol – ele nu sunt ale noastre. Aici putem spune că este arătat cuvântul Domnului: „Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6, 24), adică mintea nu poate face două lucruri deodată. Nu poate fi îndulcită de nectarul preadulce al rugăciunii lui Iisus pe de o parte şi pe de altă parte, în timp ce se roagă să se îndoiască de puterea rugăciunii sau de adevărurile dogmatice. Cele din urmă vin din atacul diavolului. Atunci trebuie a-i arăta dispreţ, iar dacă hulele ne vin în minte necontenit, este neapărat trebuitoare mărturisirea la duhovnic. Atunci hulele dispar imediat. Mai mult, la fel se întâmplă şi cu gândurile stăruitoare. Un gând ce persistă mai ales în timpul rugăciunii, trebuie mărturisit. Astfel, diavolul ce se ascunde sub el dispare imediat ca şarpele când ridicăm piatra. O străduinţă deosebită este necesară în cazul somnului. Aici, pe Muntele Athos există mulţi părinţi ce şi-au făcut un scaun cu un picior, iar când adorm cad la pământ şi aşa se trezesc. De fapt ei luptă împotriva diavolului şi nu împotriva trupului lor. Am cunoscut şi un călugăr ce avea un vas plin cu apă în chilia lui pe care îl purta dintr-o parte într-alta a camerei atunci când era somnoros, luptând în acest fel împotriva duhului celui rău al somnului.
Atletul rugăciunii trebuie să-şi vadă Bătrânul „în chipul lui Hristos”, ca un alt Moise. Şi prin puterea Bătrânului şi prin rugăciunile sale este scos din robia Egiptului şi este mântuit de tirania lui Faraon, care sunt patimile. Ucenicul trebuie să treacă cu vederea slăbiciunea Bătrânului său, pe care diavolul o exagerează, punând înaintea ochilor săi doar dragostea pentru Dumnezeu şi trăsăturile bune pe care povăţuitorul lui le are. Şi dacă din întâmplare îşi dă seama că Bătrânul său are multe păcate şi patimi, chiar şi atunci trebuie să se ferească să-l judece, văzându-le ca propriile lui păcate şi vărsând lacrimi îmbelşugate pentru ele. Sfântul Simeon Noul Teolog descrie această atitudine. „Dacă vieţuieşti într-o mănăstire, nu trebuie să vrei niciodată să fi împotriva părintelui tău duhovnic, care te-a tuns, chiar dacă îl vezi pe el făcând adulter sau îmbătându-se şi crezi că treburile mănăstirii sunt prost conduse; chiar dacă eşti bătut şi dispreţuit de el şi înduri multe alte chinuri. Nu şedea cu cei ce îl vorbesc de rău, nici să umbli cu cei ce cugetă răutăţi împotriva lui. Suferă-l până la sfârşit fără să cercetezi vreuna din greşelile lui. Ci aşează-ţi în inimă lucrurile bune pe care vezi că le face şi străduieşte-te să ţi le aminteşti doar pe acelea; dă vina pe tine însuţi pentru toate lucrurile nepotrivite sau greşite pe care vezi că le face sau le spune, şi vezi-le ca pe propriile tale păcate, şi pocăieşte-te pentru ele cu lacrimi, luându-l pe el drept sfânt şi cerându-i binecuvântare”. Astfel trebuie să facă atletul rugăciunii, pentru a se păzi să-şi judece Bătrânul. Căci altfel pierde ascultarea şi smerenia, o dată cu ele pierzându-şi însăşi mântuirea. Atletul rugăciunii trebuie să opună fugii şi trândăviei, refuzul persistent şi multa răbdare; răbdarea este trebuincioasă şi atunci când înfrunţi atacurile personale.
— Atacuri personale! Ce vrei să spui?
— Aici, dă-mi voie să nu merg mai departe, pentru că nu mă poţi înţelege. Ar putea sa ţi se pară ciudat, pentru că nu cunoşti viaţa ascetică.
— Gheron, vreau să învăţ. Te implor, în numele lui Iisus Hristos, învaţă-mă. Acum, că te-am găsit, nu vreau să pierd şansa de a învăţa. Spune-mi.
I-am înţeles dealtfel greutatea. Ce putea el să ne spună nouă, care suntem acoperiţi cu veşmântul pielii – al raţionării?
— Nu-ţi voi spune multe lucruri, doar câteva. Voci, hohote de râs, un zgomot mare înafara chiliei, ca şi cum ar fi adunată o mulţime de oameni. Şi aceasta se întâmplă pentru ca el (diavolul) să-ţi poată distrage atenţia de la rugăciunea lui Iisus. De multe ori diavolul însuşi, se apropie de tine. În astfel de cazuri simţi o frică teribilă. Sufletul şi trupul îţi sunt cuprinse de o durere mare. Nu se compară nici pe departe cu frica ce o simţim în prezenţa criminalilor. Pentru că însuşi iadul se apropie. Ca să-l intimideze pe nevoitor, diavolul ia forma diferitor animale. În viaţa sfântului Sava se spune că diavolul s-a prefăcut în şerpi, în scorpioni, în leu, etc. „Odată, odihnindu-se după osteneală, la miezul nopţii, s-a închipuit diavolul în mulţime de şerpi şi scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoşa… După câteva zile iarăşi s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoşat şi s-a repezit la sfânt, vrând să-l sfâşie şi, apropiindu-se se da înapoi; apoi iarăşi se repezea şi iarăşi se da înapoi.” Uneori diavolii apar ţinând foc în mâini şi ameninţă să-l ardă pe atletul rugăciunii lui Iisus, după cum spune Sfântul Simeon:

„Iar ei neîndrăznind să mă atingă, sau să se apropie de mine,
stăteau departe şi păreau să se teamă de mine.
Şi ca ţinând foc în mâini, mă ameninţau să mă ardă
şi strigau cu putere şi făceau zgomot”.

Alteori totuşi, în timp ce atletul repetă rugăciunea lui Iisus şezând pe scăunel, simte două mâini gata să-l sugrume. Au o strânsoare puternică şi nu-l lasă să continue rugăciunea. Deşi începe rugăciunea lui Iisus, nu poate continua după cuvântul „Doamne”. Îi este foarte greu să înceapă cuvântul mântuitor „Iisuse”. Se bâlbâie I, I, I, Iis, Iis, Iisu… Dar imediat ce a pronunţat cu mare efort întregul cuvânt, diavolul dispare. Alţi călugări, venind dintr-o mulţime de mănăstiri, îmi mărturisesc că diavolul purcede chiar la atacuri „în masă”, pentru ca să-i intimideze şi să-i sperie, mai ales în timp ce se pregătesc pentru o priveghere.
— Ce înseamnă atac „în masă”?
— Înseamnă că el atacă doi, cinci, zece călugări în acelaşi timp, încercând să-i sugrume, sau să le facă alt rău. Un monah s-a speriat într-un aşa hal, încât şi-a părăsit chilia şi a aşteptat lângă uşa Bătrânului său, speriat şi îngrozit, până ce s-a trezit. Din acest motiv oamenii din lume nu sunt în stare să înţeleagă importanţa privegherii. Privegherea arde vicleanul diavol, distrugându-l. Diavolul face atunci tot posibilul ca privegherea să nu mai poată fi plinită, căci ştie că urmează să fie înfrânt prin rugăciunile din timpul nopţii. Şi stârneşte gânduri în oameni pentru a împiedica purtarea de grijă faţă de priveghere. De aceea îţi cer să nu treci cu vederea această lucrare acolo unde locuieşti. Priveghează, deoarece în acest chip diavolul este ruşinat.
— Noi suntem atât de păcătoşi, Gheron, încât nu simţim acest atac trupesc al diavolului. Dacă ne stăpâneşte, de ce ne-ar ataca? Suntem atât de păcătoşi.
— Îmi dai voie să fac o mică observaţie?
— Bineînţeles, am spus. Nu ai doar permisiunea ci şi rugămintea mea de a o face.
— N-ar trebui să gândeşti în acest fel – că eşti păcătos şi că diavolul nu se luptă cu tine în persoană – pentru că este un gând înşelător. Diavolul l-ar putea folosi împotriva ta.
— Cum aşa?
— Când spui că eşti nevrednic să fi luptat personal de diavol din cauza păcatelor tale, diavolul aude acest lucru şi, când din întâmplare faci ceva bun – de exemplu când lucrezi o virtute – atunci îţi poate apărea, dându-ţi impresia (pentru că l-ai văzut) că eşti cineva important, ducându-te la mândrie şi slavă deşartă.
M-am aplecat repede, i-am luat mâna şi înainte să-şi dea seama, i-am sărutat-o cu dragoste şi respect; cu respect pentru înţelepciunea duhovnicească pe care o avea şi pe care a dobândit-o după mulţi ani de război duhovnicesc.
— De multe ori, a continuat, diavolul apare şi vorbeşte cu atletul rugăciunii. Îl provoacă şi încearcă să deschidă un dialog cu el. Uneori îl învinovăţeşte, alteori îl laudă, uneori îl ia peste picior, alteori interpretează anumite fapte greşit. Cel lipsit de experienţă în această luptă duhovnicească începe să vorbească cu diavolul şi răspunde la întrebările şi la momelile lui. Dar aceasta este o greşeală, mai ales la începători, pentru că cei fără experienţă în aceste situaţii sunt învinşi chiar dacă pare că diavolul este pus pe fugă de replicile lor. Rămân însă confuzia şi teama. Mai târziu când îşi amintesc această întâlnire şi tot ceea ce s-a spus, vor fi cutremuraţi şi tulburaţi. Părinţii învaţă că cei ce nu au experienţa şi puterea necesară, să nu răspundă. Ei trebuie să fie indiferenţi la vrăjmaşul diavol şi să-l dispreţuiască. La fel trebuie să facă şi în războiul împotriva gândurilor. Astfel dispreţul împotriva diavolului şi stăruinţa în rugăciunea lui Iisus, sunt cele mai importante arme.
Apoi, după o pauză, a continuat.
— Avem nevoie să stăruim în rugăciunea lui Iisus în timpul acestor ispite şi în general avem nevoie să rămânem într-o stare de rugăciune. Când spun „stare de rugăciune” mă gândesc şi la postul cu chibzuială, priveghere, strâmtorarea trupului, tăcere – toate acestea ducând la smerenie. Însă toate acestea trebuiesc făcute cu binecuvântarea duhovnicului.
— De ce este nevoinţa trupului (postirea, privegherea, tăcerea, metaniile) aşa de strâns legată de rugăciune şi considerată o stare de rugăciune?
— Trupul participă la lucrarea rugăciunii. Pentru că şi trupul va primi har, trebuie să lupte. Ba mai mult, ajungem la starea necesară pentru a primi har prin nevoinţă şi suferinţă. Ca să sprijine acest punct de vedere, Sfântul Grigorie Palama se referă la taina preoţiei. În taina preoţiei, harul dumnezeiesc este împărtăşit viitorului diacon, sau preot, sau episcop „nu doar prin rugăciune, adică noetic, ci şi prin colaborarea trupului, adică prin punerea mâinilor”. Arhiereul nu se roagă doar ca să vină harul dumnezeiesc şi dătător de viaţă, ci îşi pune şi mâna pe capul aceluia ce este rânduit a fi hirototnit. Acelaşi lucru se întâmplă cu rugăciunea lui Iisus. Nu este îndeajuns să o rosteşti noetic (cu mintea) ca să primeşti har, ci trebuie să colaboreze şi trupul, căci întregul omului constă nu doar din suflet ci şi din trup, care trebuie şi el mântuit. Aşa încrezându-ne în Sfinţii Părinţi, putem pretinde cu siguranţă, că cel ce refuză mijloacele rugăciunii, frica, lacrimile, durerea, suspinarea, tăcerea, refuză esenţa rugăciunii însăşi. Repet, toate acestea trebuie făcute cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnic, pentru ca diavolul să nu se poată folosi de ele împotriva noastră.
— Este o luptă grea, am mărturisit. Lucrarea rugăciunii, după cum mi-ai zugrăvit-o, este peste măsură de dificilă. Duşmanul porneşte un asemenea război împotriva noastră, zdrobindu-ne cu valurile înspumate ale vicleniei sale şi ale întregii sale împărăţii a întunericului. Cum îl poate cineva suporta?

V. Venirea şi plecarea harului

Mă simt dator să te luminez puţin mai mult în această privinţă. Pustnicii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc şi slăbiciunea şi lipsa. Ei cunosc din experienţă ura lui satan, dar şi iubirea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească. Dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică în acest război. Domnul vine blând în suflet şi potrivit măsurii în care El se apropie, dăruieşte har şi bucurie. După fiecare bătălie, vine har nespus şi de neînţeles, vine bucurie, pace şi linişte. „Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă care mistuie patimile şi aduce fericire şi bucurie sufletului”, potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul. Noi o simţim aceasta cu putere fiindcă trăim o stare pe care n-am cunoscut-o înainte. Totul înlăuntrul nostru devine calm şi liniştit! Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” devine o doxologie: „Slavă Ţie, Doamne!” Apoi, înainte de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus”, căci Acesta este prezent. Amintirea lui Iisus cu mintea concentrată în inimă, este atinsă acum fără trudă şi fără multă nevoinţă. De fiecare dată când pronunţăm numele lui Iisus, cât se îndulceşte inima! Nu vrem, cu nici un preţ să pierdem acest ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea pomenitul meu stareţ spunea rugăciunea inimii timp de şase ore şi i se părea că a trecut doar un sfert de oră. Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii… Mulţi Părinţi vorbesc despre acestea.
— Gheron, îmi amintesc că Sfântul Nicodim interpretează rugăciunea Maicii Domnului „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1, 4) cam în acelaşi fel.
În acel moment, într-adevăr, mi-am amintit învăţătura Sfântului Nicodim: „El încântă peste măsură pe cel a cărui inimă vibrează şi tresaltă din cauza acestei bucurii necontenite; şi el este, într-un fel, plin de entuziasm, şi această încântare este numită de Părinţii neptici «tresărirea» şi «săltarea» inimii, adusă de harul dumnezeiesc”. Şi continuă: „inima ta va tresări de câte ori harul te cercetează şi de câte ori Sfântul Duh lucrează tainic în sufletul tău prin lucrarea sfintei rugăciuni a inimii”. Mulţi Părinţi ai Bisericii au vorbit despre această tresăltare a inimii. De exemplu, Sfântul Grigorie Palama spune: „inima saltă cu entuziasm pentru dragostea de bine”, iar Sfântul Vasile, ca şi Sfântul Atanasie cel Mare, iau aceasta drept un semn al harului.
— Da, a spus sfântul şi mult încercatul nevoitor. Aşa este. După o luptă eroică şi dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră şi o linişteşte. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Depinde de progresul duhovnicesc al omului şi de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii Sale”, pentru binele nostru. „La început harul apare în felurite chipuri în timpul rugăciunii, şi omul este părtaş în duh în multe feluri diferite. Harul este cunoscut şi trăit potrivit propriei sale voinţe.” Avem exemplul profetului Ilie. El a simţit o „vijelie năprasnică ce va despica munţii”. Apoi a simţit un cutremur, un foc, iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, şi acolo era Domnul. Sfântul Grigorie Sinaitul explică că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători, ca un duh de frică ce distruge munţii patimilor şi zdrobeşte inimile greu împietrite, dându-le pocăinţă şi lacrimi pentru viaţa lor păcătoasă de dinainte. La cei din starea de mijloc, vine ca un cutremur, adică o încântare (aceasta este tresărirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desăvârşiţi, vine ca o adiere de vânt lin, ca o lumină blândă. Începătorii primesc lucrarea harului „în parte”, pe când cei desăvârşiţi primesc harul în întregime. Deci, cum probabil ai înţeles, de fiecare dată când harul ne vizitează, vine într-o măsură desăvârşită, potrivită bineînţeles nevoinţei şi smereniei noastre.
— Aşadar, harul vine şi pleacă iar?
— Da, a răspuns sfântul pustnic. Vine şi pleacă spre a se reîntoarce şi a dispare din nou. Dumnezeu îşi trimite harul său şi îl retrage. La începutul acestei lupte duhovniceşti, intervalele între retragerea lui şi revenirea din nou sunt mai lungi. Dar ele se scurtează după multă nevoinţă. Atletul rugăciunii este obişnuit cu aceste vizite dar şi cu retragerea harului.
— Dar de ce se întâmplă aceasta? Care este scopul venirii şi plecării harului?
— Vine să mângâie şi să îndulcească inima şi pleacă spre a da posibilitatea dobândirii pe mai departe, a căutării şi a smereniei. Se retrage pentru ca atletul să înţeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, şi de aceea el este cu totul nevrednic să-l primească. Mulţi călugări cunosc din experienţa lor acest „joc al harului”, care poate dura mulţi ani. Vine şi pleacă! În primul caz, harul sprijină pe călugăr prin venirea sa şi îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca şi cum i-ar spune: „Sunt aici”. În al doilea caz, pleacă pentru ca harul ce i-a fost dat să fie asimilat, ceea ce este foarte greu. Trebuie să se lucreze foarte mult şi să se facă multă rugăciune pentru a se asimila harul primit. Pentru că sunt cazuri când călugării au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat. Nu s-a întâmplat la fel cu apostolul Petru? A primit mult har pe muntele Tabor dar, nefiind în stare să-l asimileze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos. Stadiul asimilării harului este legat de o căutare chinuitoare a lui. Atletul ştie acum (după venirea lui) că există şi aceasta îl face să-l caute în lacrimi. Plânge precum copilul ce-şi caută mama, în timp ce ea se ascunde: „Unde eşti, Lumina mea? Unde eşti, Bucuria mea? De ce m-ai părăsit şi m-ai lăsat inima în suferinţă? De ce ţi-ai ascuns faţa Ta de mine şi sufletul meu se îndurerează? Când mi-ai venit în suflet mi-ai ars păcatele. Vino din nou acum şi arde-mi din nou păcatele ce te-au ascuns de mine, precum norii ascund soarele. Vino şi bucură-mă cu venirea ta. O, Doamne, de ce întârzii? Vezi că sufletul meu este chinuit, şi că Te caut în lacrimi. Unde Te-ai ascuns? De ce sufletul meu nu Te vede pe Tine, Cel ce eşti pretutindeni, şi Te caut îndurerat? Asemeni, Preasfânta Fecioară cu Iosif Te-au căutat îndureraţi, când erai copil. Ce a gândit ea în durerea ei negăsindu-şi Fiul?” (Sfântul Siluan Athonitul).
Sfântul Serafim de Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu, pentru că s-a mâniat împotriva unui frate. Nu a fost nenorocire mai mare pentru el. Abia atunci a putut înţelege suferinţa lui Adam care a fost alungat din rai după pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Astfel, Sfântul Serafim a rămas o mie de zile şi nopţi cerând harul lui Dumnezeu pe o stâncă, de unde a coborât abia după ce l-a primit.
De aceea, a continuat Gheron, harul se retrage deoarece astfel inima însetează după Dumnezeu şi Îl iubeşte mai mult. Acum are experienţa dulceţii harului şi a goliciunii pe care absenţa lui o creează, împreună cu amărăciunea păcatului. Şi atunci îl caută, dar fără deznădejde sau necredinţă. Trebuie să adaug şi că după ce a învăluit mintea şi a adus-o le extaz, harul o părăseşte apoi foarte repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice) astfel încât „să nu moară”, cum se întâmplă în cazul unui prunc ce vomită după ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeon Noul Teolog spune:

„Atunci înconjurând deodată puţin, ca o rază subţire şi foarte mică
mintea o răpeşte într-un extaz
părăsind-o repede, ca să nu moară.
De aceea prin această mare repeziciune,
cel ce a văzut această frumuseţe îşi aminteşte
şi recunoaşte că n-a înţeles-o.
Ca nu cumva, mâncând, ca prunc, mâncarea bărbaţilor desăvârşiţi,
îndată să se spargă sau să i se facă rău şi să moară.
Dar de atunci ea ne conduce, ne întăreşte, ne învaţă,
arătându-se şi fugind, când avem nevoie de acestea,
nu când voim – căci aceasta le este propriu celor desăvârşiţi.
Dar când suntem în greutăţi sau slăbiţi cu totul,
ne vine în ajutor, ne răsare de departe
şi mă face să o simt în inima mea”

Venirea şi plecarea harului mai are o trăsătură salvatoare. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă şi pleacă. Vine din nou să îl cureţe de altă patimă şi tot aşa, până când omul devine capabil să-şi cureţe voinţa cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător de viaţă. După multă luptă şi multe sacrificii, vine un timp când harul este statornic, mai mult sau mai puţin, înlăuntrul inimii şi atunci domneşte netulburată pacea! Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Tabor, raiul coboară pe pământ! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă, unde Sfânta Treime îşi face sălaş. Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
M-am gândit cât de mare este iubirea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potriveşte perfect cu ceea ce a spus Gheron: „Dacă nu eşti încercat în lucrările, cursele şi atacurile diavolului nu vei înţelege şi nu vei putea preţui darurile pe care ţi le face Sfântul Duh. Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă. Nu vei cunoaşte cu adevărat pe Dătătorul de viaţă – Hristos”. Ce mare este iubirea lui Hristos! El ştie cum să întoarcă înspre bine meşteşugirile diavolului, cum să scoată dulceaţă din amar, cum să transforme ura diavolului în dragoste pentru El. Atunci înţelegem că, orice ar face diavolul, în final el se sinucide. Se distruge pe sine însuşi. Luptă, bineînţeles, împotriva oamenilor şi Dumnezeu îi permite să facă aceasta, pentru că şi el este o persoană, şi de aceea are libertatea pe care Făcătorul o respectă; dar Dumnezeu îi îngrădeşte lucrarea distrugătoare prin dragostea şi mângâierea Sa. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa preschimbă mândria meschină în smerenie, care atrage harul Său. Adică imediat ce creştinul se mândreşte cade. După cădere, el se pocăieşte, primind harul dumnezeiesc şi ajunge chiar mai smerit. În acest fel el se curăţă puţin câte puţin chiar şi de necuratul şi diavolescul păcat al mândriei. Aşa, putem pe bună dreptate repeta, că diavolul se autodistruge – el este învins!
Gheron s-a ridicat:
— Este vremea vecerniei. Să împlinim această slujbă cu mătăniile. Intră în chilia aceea şi roagă-te, rostind rugăciunea lui Iisus până te voi chema să reluăm discuţia noastră. Nu trebuie să uităm niciodată „dulcea” rugăciune a lui Iisus!
Am intrat în chilia pe care mi-a arătat-o. M-a înălţat prea sus şi a fost bine că s-a oprit, pentru ca să mă pot odihni o clipă. Chilia era foarte mică, ca şi toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură pusă peste ele. Nimic care să-ţi amintească de confortul din lume. Mai era o măsuţă cu un opaiţ vechi, înnegrit, şi un scăunel pentru îndelungile ore de rugăciune de noapte. Era şi o icoană a lui Hristos pe perete şi puţin mai departe o icoană a Maicii Domnului, pe care călugării atoniţi o iubesc în mod deosebit, pentru că ea este cercetătoarea, ocrotitoarea şi Stăpâna Muntelui Athos. O completare necesară a chiliei erau câteva pânze de păianjen, mai ales în colţuri. Cine să găsească acolo timp pentru o curăţenie serioasă? Imediat ce am intrat, după o privire rapidă prin chilie, am căzut cu greutate la pământ. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă, cu capul sprijinit pe ele şi am început să rostesc rugăciunea lui Iisus, uneori şoptit, alteori cu voce tare. O repetam toată, apăsând mai mult fie pe cuvântul „Doamne”, fie pe cuvântul „Iisuse”, uneori pe cuvântul „Hristoase” şi uneori pe expresia „miluieşte-mă”, încât am putut reţine rugăciunea mai bine în mintea mea. N-aş putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar şi timpul încetează în acele momente. Mă gândeam la păcatele mele şi la prezenţa mea printre sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii părinţi, şi plângeam. Spuneam din adâncul inimii mele ceea ce spune Sfântul Hrisostom – despre care unii spun, greşit, că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire. „Binecuvântaţi fie luminătorii lumii”. Sunt binecuvântaţi deoarece „chilia lor e ferită de orice zgomot, sufletul de orice patimă şi boală, şi este blând şi luminos şi mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când era îmbrăcat în slavă şi vorbea cu Dumnezeu cu îndrăzneală, şi locuia în acel loc plin de binecuvântare”.
După o vreme am auzit glasul ucenicului anunţându-mă că Gheron mă aştepta să continuăm discuţia. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie, dar în acelaşi timp şi cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.
— Cum ţi s-a părut această pauză, m-a întrebat?
— N-aş putea spune, nu sunt în stare să mă pronunţ, am spus. (Cine ştie, poate în timp ce eu eram în chilie el s-a rugat numai pentru mine şi de aceea am simţit o astfel de remuşcare.)
După puţin, am spus.
— Am simţit pacea copleşindu-mi sufletul. M-am simţit plin de păreri de rău pentru păcate şi de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubeşte mult mai mult decât pot eu să gândesc. Presupun că tu întotdeauna te simţi aşa. Este poate urmarea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus, şi care te umple de viaţă.
— Adevărat. Singurul lucru este că fructele rugăciunii lui Iisus sunt atât de numeroase că nu le poţi arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un copac cu fructe multe şi foarte dulci, una mai bună ca cealaltă.
— Dă-mi şi mie din aceste fructe ale „preabinecuvântatei pustii”, pentru că sunt lipsit de harul dumnezeiesc. Culege şi pentru mine câteva din aceste roade duhovniceşti, ca cel puţin să le învăţ şi eu.

VI. Roadele rugăciunii lui Iisus

Îţi voi pomeni unele dintre roadele rugăciunii lui Iisus, pentru că te văd doritor să înveţi. La început rugăciunea lui Iisus este pâinea ce sprijină nevoitorul, apoi devine untdelemnul ce îndulceşte inima pentru ca, în final, să se facă vinul ce îmbată pe om, adică îl duce la extaz şi unire cu Dumnezeu. Să fiu mai clar. Primul dar pe care Hristos îl face omului rugăciunii este conştientizarea stării lui de păcat. El încetează să creadă că este „bun” şi se consideră „urâciunea pustiirii… stând în locul cel sfânt” (Matei 24, 15). Precum bisturiul unui chirurg tăind până la os, cuvântul ascuţit al Duhului pătrunde până în adâncimile sufletului. Este atâta necurăţie înlăuntrul nostru încât sufletul nostru duhneşte. Uneori vin oameni în chilia mea şi, din cauza mizeriei lor lăuntrice, lasă un miros rău… Deci, orice a fost necunoscut înainte pentru nevoitor, acum îi este descoperit prin rugăciunea lui Iisus. Drept rezultat, el se consideră mai prejos decât toţi oamenii şi crede că Iadul este locuinţa sa veşnică, şi începe să plângă. Plânge pentru moartea lui duhovnicească. Este posibil să plângă cineva pentru mortul vecinului său şi să nu plângă pentru mortul din casa sa? În acest fel şi atletul rugăciunii lui Iisus nu vede păcatele celorlalţi, ci numai moartea sa. Ochii lui devin fântâni de lacrimi ce se revarsă din căinţa inimii. Plânge ca un condamnat, şi în acelaşi timp strigă:”Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” „Miluieşte-mă!” Cu aceste lacrimi începe, cum am spus mai sus, curăţirea minţii şi a sufletului. Precum apa curăţă murdăriile, precum ploaia limpezeşte cerul de nori şi pământul de mizerie, la fel lacrimile limpezesc şi albesc sufletul. Lacrimile sunt apa celui de-al doilea botez. Astfel, rugăciunea lui Iisus aduce preadulcele rod al curăţiei.
— Omul este curăţit cu totul atunci când harul lui Dumnezeu îl vizitează?
— El nu este curăţit cu desăvârşire, dar îşi caută întotdeauna curăţia inimii, deoarece curăţirea este un efort nesfârşit. Sfântul Ioan Scărarul redă aceste vorbe pe care le-a auzit de la un călugăr, ce a atins nepătimirea (apatheia). „Desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit”. Cu cât plângem mai mult, cu atât ne curăţim mai mult; cu cât mai mult se văd laturile adânci ale păcatului cu atât se simte mai mult nevoia de plâns. Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte acest lucru:

„Aceştia prin rugăciuni dese şi prin glasuri negrăite
şi prin curgeri de lacrimi lor îşi curăţesc sufletul,
iar curăţit fiind, aceasta şi văzând,
ei se aprind de focul iubirii şi de focul dorului
de a-şi vedea sufletul deplin curăţit.
Dar fiindcă nu pot afla desăvârşirea luminii,
curăţirea lor rămâne nedesăvârşită.
Deci pe cât mă curăţesc, mă şi luminez, eu nevrednicul.
Dar oricât de mult mi se va arăta Duhul care mă cunoaşte,
mi se pare totdeauna că sunt la începutul curăţirii şi vederii.
Căci în adâncul fără hotar, în înălţimea de nemăsurat,
Cine va putea afla mijlocul sau sfârşitul?”

După cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea lui raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă. Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii. Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. Din nou Sfântul Simeon scrie:
„Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.
Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.
Ci când va fi realizat toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere.”

— Şi cum înţelege cineva că sufletul său începe să se cureţe?
— Aceasta este uşor, a răspuns înţeleptul pustnic. Se vede foarte curând. Isihie cel Bătrân foloseşte o imagine foarte frumoasă. Precum mâncarea otrăvitoare ce intră în stomac şi îl deranjează şi produce durere iese când luăm o doctorie, şi stomacul este eliberat şi simte uşurare, la fel se întâmplă cu viaţa duhovnicească. Când omul acceptă gândurile rele şi mai târziu, le trăieşte amărăciunea şi greutatea, „varsă cu uşurinţă şi aruncă afară gândurile rele” prin rugăciunea lui Iisus, dându-şi seama de curăţirea ce are loc. Mai mult decât atât, omul rugăciunii devine conştient de curăţire, pentru că rănile dinlăuntrul său, cauzate de patimi, încetează să mai sângereze. În Evanghelia după Luca citim despre femeia ce avea o scurgere de sânge că „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei” (Luca 8, 44). Când cineva se apropie de Iisus Hristos, el este vindecat imediat – „îndată s-a oprit curgerea sângelui”: sângele patimilor încetează să mai curgă. Vreau să spun că imagini, întâmplări sau persoane ce obişnuiau să ne tulbure, acum încetează de a ne mai supăra. Cu alte cuvinte, atunci când ne tulbură diferite persoane sau lucruri, este clar că suntem răniţi de atacurile diavolului. Înlăuntrul nostru zace răutatea. Însă nevoitorul, fiind curăţit cu ajutorul rugăciunii lui Iisus vede toţi oamenii şi toate lucrurile ca şi făpturi ale lui Dumnezeu. El vede mai ales persoanele omeneşti, ca imagini ale unui Dumnezeu plin de dragoste. Fiind îmbrăcat în harul lui Hristos îi vede şi pe ceilalţi îmbrăcaţi în acelaşi har, chiar dacă aceştia sunt goi. Pe când cel lipsit de harul dumnezeiesc, îi vede chiar şi pe cei îmbrăcaţi ca şi cum ar fi goi. Aş vrea să-ţi citesc aici din imnele Sfântului Simeon Noul Teolog.
— Cu adevărat este Teolog. Am citit câteva din scrierile sale şi am fost foarte mişcat.
— Te îndemn să-i citeşti toate lucrările pentru că vei fi în stare, în acest fel, să prinzi gustul teologiei mistice, calea apofatică a experienţei ascetice. Deci, Părintele văzător de Dumnezeu zice:
„Aşa s-a întâmplat şi acum, în timpurile din urmă
cu Sfântul Simeon Evlaviosul, Studitul.
Acesta nu s-a ruşinat de mădularele nici unui om.
Nu s-a ruşinat nici să le vadă pe ale cuiva goale,
nici să fie văzut gol.
Căci avea pe Hristos întreg şi era El însuşi Hristos întreg
şi toate mădularele sale şi mădularele oricărui altul,
pe toate la un loc şi pe fiecare în parte, el le privea
pururea ca pe Hristos.
El rămânea neclintit, netulburat şi nepătimitor,
ca fiind întreg Hristos însuşi şi văzând ca Hristos
în toţi cei ce s-au botezat
şi au îmbrăcat pe Hristos întreg.
Dar dacă tu eşti gol şi trupul tău atinge alt trup,
acesta îţi răscoleşte pofta de femeie, ca un asin sau cal,
pentru că îndrăzneşti să bănuieşti pe sfânt
şi huleşti pe Hristos, care s-a unit cu noi
şi a dăruit nepătimirea slujitorilor săi sfinţi?”

După cum vezi, a continuat el, omul nepătimitor, cel curăţit prin rugăciunea lui Iisus nu cade în ispită, orice ar vedea, învingând în acelaşi timp pe diavol. Acesta este unul din roadele rugăciunii lui Iisus. Lucrătorul rugăciunii lui Iisus recunoaşte vrăjmaşul şi capcanele lui şi îl alungă cu uşurinţă din suflet. El înţelege şi pregătirea diavolului pentru război şi acţionează la timp. Vede cum săgeţile diavolului îi ţintesc sufletul şi cum, înainte ca ele să-l atingă, sunt distruse. Sfântul Diadoh spune că atunci când săgeţile ajung la suprafaţa inimii, ele sunt distruse, deoarece înlăuntru este harul lui Hristos. Ba mai mult, aşa cum am spus şi mai înainte, este împlinită întregirea persoanei. Mintea, dorinţa şi voinţa sunt unite şi împreunate în Dumnezeu.
— Curăţirea şi nepătimirea sunt daruri mari! am exclamat.
— Da, într-adevăr, nepătimirea este un dar al harului. Nepătimirea presupune curăţire şi dragoste şi chiar mai mult, acoperă dragostea. Şi aici ne ajută Sfântul Simeon. El foloseşte o imagine luată din natură. Într-o noapte senină vedem luna strălucind pe cer în cea mai curată lumină şi având un cerc strălucitor în jurul ei. Sfântul Simeon foloseşte această imagine pentru a ne arăta omul curăţit şi nepătimitor. Trupurile sfinţilor sunt cerul. Inima lor purtătoare de Dumnezeu, asemeni lunii. Dragostea sfântă este „lumina atotputernică şi atotsăvârşitoare” ce umple inima în fiecare zi, potrivit curăţiei fiecăruia, venind apoi un timp când inima este plină de această lumină strălucitoare şi ajunge asemeni lunii pline. Dar această lumină nu scade, cum o face lumina lunii. „Rămâne întotdeauna strălucitoare prin strădania şi prin faptele bune ale sfinţilor”. Nepătimirea este cercul ce înconjoară inima atotstrălucitoare, o acoperă şi o păstrează nebiruită faţă de atacurile furioase ale diavolului. „O apără din toate părţile şi o păzeşte şi o ţine nevătămată de orice gând rău şi o renaşte neatinsă de vreun rău şi eliberată de toţi vrăjmaşii; dar nu numai atât, ci o face de neatins de către vrăjmaşi”.
Deşi nepătimirea este absolut necesară, ea nu este darul cel mei presus al rugăciunii lui Iisus şi nici dobândirea tuturor darurilor. De aici încolo începe urcuşul spre Dumnezeu. Sfinţii Părinţi descriu acest urcuş duhovnicesc spre îndumnezeire în trei cuvinte: curăţire, luminare, desăvârşire. Îţi voi da două exemple din Sfânta Scriptură ca să înţelegi mai bine: urcuşul lui Moise pe Muntele Sinai pentru a primi Legea şi drumul poporului lui Israel spre Ţara Făgăduinţei. Primul este descris de Sfântul Grigorie de Nyssa iar al doilea de Sfântul Maxim Mărturisitorul.
— Părinţii mă inspiră întotdeauna. Tălmăcesc cuvântul lui Dumnezeu fără putinţă de tăgadă, de aceea întotdeauna vreau să aud tălmăcirea lor.
— Evreii şi-au spălat întâi hainele şi apoi s-au curăţit potrivit poruncii Domnului: „Pogoară-te de grăieşte poporului să se ţină curat astăzi şi mâine şi să-şi spele hainele, ca să fie gata pentru poimâine”. Apoi, a treia zi, tot poporul a auzit glasuri şi „sunet de trâmbiţe foarte puternic” şi au văzut tunete, fulgere şi un nor gros pe munte. „Iar muntele Sinai fumega tot”. Poporul a mers la poalele Muntelui, unde a primit tablele legii (Ieşire 19, 10-18). Sfântul Grigorie de Nyssa arată că singura cale spre cunoaşterea dumnezeiască este curăţirea trupului şi a sufletului. Cel ce va urca trebuie să fie, pe cât este cu putinţă, curat şi fără pată, şi în suflet şi în trup. Potrivit poruncii dumnezeieşti, trebuie să-şi spele şi hainele – nu atât cele materiale pentru că ele nu sunt un obstacol pentru cei ce vor să fie îndumnezeiţi – ci mai degrabă „înfăţişarea purtărilor acestei vieţi” adică de lucrările noastre ce ne învelesc precum o haină. De asemenea trebuie să se îndepărteze şi de fiarele necugetătoare, cu alte cuvinte trebuie să învingă orice cunoaştere ce vine prin simţuri. Trebuie să fie curăţit de orice lucrare aducătoare de plăcere şi neraţională, să-şi curăţească mintea şi să fie despărţit chiar şi de tovarăşa lui obişnuită – simţirea – şi în acest fel fiind pregătit, lasă-l să îndrăznească să se apropie de muntele cu nor des deasupra lui. Însă, doarece muntele nu poate fi atins de popor, numai Moise – adică cel ce a fost chemat de Dumnezeu să urce – să înceapă. De aceea, părinte, după cum se vede aici, mai întâi este curăţirea şi apoi urmează urcuşul spre vederea dumnezeiască. Aşadar cele mai mari daruri sunt primite după curăţire, care este condiţia de căpătâi pentru câştigarea lor.
Dă-mi voie să-ţi amintesc, a continuat pustnicul văzător-de-Dumnezeu, de cel de-al doilea exemplu. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că sunt trei trepte ale urcuşului mistic spre Dumnezeu: filosofia practică, care este şi negativă (curăţirea de patimi) şi pozitivă (câştigarea virtuţilor); theoria – vederea firească, când mintea curăţită contemplă întreaga zidire (adică esenţa lucrurilor create), înţelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, îl vede pe Dumnezeu şi se roagă Lui. Apoi urmează al treilea şi ultimul stadiu: teologia mistică ce-L uneşte pe Dumnezeu cu cel ce luptă, cu cel credincios. Aceste trei trepte pot fi văzute în drumul poporului lui Israel. Ei au fost întâi eliberaţi de sclavia Egiptului şi au trecut Marea Roşie, unde puterea egipteană a fost învinsă. Apoi au venit în pustie unde au primit darurile dragostei dumnezeieşti, arătate în felurite chipuri: (mana, apa, norul strălucitor, legea, biurinţa împotriva vrăjmaşilor) şi au intrat în ţara făgăduită după mulţi ani de luptă. În acelaşi fel, atletul rugăciunii lui Iisus „este mai întâi scos din robia patimilor” (filosofia practică), intră în pustia nepătimirii (theoria – vederea naturală, firească) unde primeşte darurile iubirii lui Dumnezeu. În cel din urmă, după o luptă eroică el se face vrednic de pământul făgăduit (teologia mistică), adică se face vrednic de unirea desăvârşită cu Dumnezeu şi de bucuria veşnică, ce este trăită în vederea Luminii necreate. Aceste trei stadii nu sunt despărţite clar, aşa ne învaţă de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi. Când atingem theoria – vederea naturală şi teologia mistică, nu înseamnă că renunţăm la nevoinţă şi la străpungerea inimii, adică la filosofia practică. Cu cât o persoană creşte mai mult duhovniceşte, cu atât luptă să nu piardă mila care a primit-o. Părinţii ne sfătuiesc ca atunci când suntem vrednici de vederile dumnezeieşti, să fim mai silitori în a ne arăta dragostea şi nevoinţa noastră, „astfel că păstrând netulburată partea pătimaşă, vei trăi lumina nestinsă a sufletului”. Este necesar ca omul să pornească cu frică pe cărarea sa duhovnicească. La început, ar trebui să-i fie frică de iad, de pedeapsă (frica începătorilor) şi apoi frică să nu cumva să piardă harul şi să cadă (frica desăvârşită), „cu frică şi cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12), spune Sfântul Apostol Pavel
— Spune-mi, Gheron, care sunt darurile pe care atletul rugăciunii lui Iisus le primeşte după curăţire şi înainte să se bucure de unirea desăvârşită cu Dumnezeu? Descrie-mi te rog, în continuare celelalte fructe ale rugăciunii lui Iisus.
— Călugărul ce se nevoieşte simte mângâierea dumnezeiască. Simte prezenţa lui Hristos, ce împrăştie „dulceaţa liniştirii”, pace netulburată, smerenie adâncă şi dragoste nesăturată pentru toţi. Mângâierea prezenţei dumnezeieşti nu poate fi comparată cu nimic omenesc. Am cunoscut un nevoitor ce s-a îmbolnăvit şi s-a dus la spital să se vindece. La căpătâiul lui au venit cei mai buni doctori, pentru că îl respectau şi voiau să-l aline. S-a refăcut, bineînţeles, mulţumită doctorilor şi s-a întors la chilia lui. Însă după scurt timp a urmat o revenire a bolii, despre care fraţii nu şi-au dat seama, acela trăind retras. A pătimit mult, dar a simţit o asemenea mângâiere de la Dumnezeu, incomparabilă cu grija sinceră şi iubitoare a doctorilor sau cu acţiunea folositoare a medicamentelor. Odihna ce o simţea nu avea nici un termen de comparaţie pământesc. De aceea unii pustnici evită cu insistenţă mângâierea oamenilor (lucru de neînţeles pentru cei din lume), pentru a putea simţi dulceaţa covârşitoare şi bucuria nesăţioasă a mângâierii dumnezeieşti.
— Acesta este un rod minunat al rugăciunii minţii, am spus. Continuă părinte.
— Omul primeşte har şi în suferinţele pe care i le aduc ceilalţi oameni. Se înalţă spre cerul azuriu şi plin de slavă al vieţii duhovniceşti, unde răutăţile oamenilor lumeşti nu-l pot atinge. Nu doar că nu este afectat, dar nici nu observă. Aşa cum nu poţi doborî sau lovi cu pietre un avion, tot aşa se întâmplă şi cu un astfel de om. Nu este durere cauzată de defăimare, nedreptăţire, dispreţ, învinuire, ci doar durere provocată de căderea unui frate. Dar chiar dacă îl supără ceva, el ştie cum să îndrepte această supărare. Un astfel de exemplu e povestit în Pateric: „A venit unul din bătrâni la Avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta părinte? Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhniciunea am uitat-o”.
— Aceasta înseamnă, într-adevăr, iubire desăvârşită pentru fratele, iubire care iartă totul. Nici măcar nu vrea să-şi amintească. Atinge deja desăvârşirea.
— Bineînţeles. Şi aceasta este dobândită prin rugăciunea lui Iisus. Această iubire este rezultatul trăirii unirii întregii firi omeneşti. Şi acesta este un rod minunat al rugăciunii lui Iisus. Nu numai omul însuşi este împlinit ci este simţită şi unitatea întregii firi omeneşti.
Ştii, părinte, a continuat pustnicul, că unitatea naturii umane a fost ruptă imediat după căderea lui Adam. După crearea lui Adam, Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta sa. facerea Evei a adus bucurie lui Adam şi a simţit-o ca a lui (din trupul său) şi astfel a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea…” (Facerea 2, 23). După căderea lui, când l-a întrebat Dumnezeu – Adam a spus: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Facerea 3, 12). Înainte de cădere, Eva era „os” din oasele lui pentru ca după cădere ea să devină „femeia” pe care i-a dat-o Dumnezeu! Este vădită aici ruptura naturii umane după păcat, aşa cum se poate vedea mai târziu şi la copiii lui Adam, în toată istoria lui Israel şi în toată istoria omenirii. Acest lucru este normal, deoarece omul înstrăinându-se de Dumnezeu, s-a înstrăinat de el însuşi şi s-a despărţit de ceilalţi oameni. Aceasta a constituit înstrăinarea şi înrobirea desăvârşită. Restaurarea naturii umane a fost împlinită „în Hristos”. El „şi-a întins palmele şi a unit ceea ce era mai înainte despărţit” şi aşa a dat putere fiecăruia dintre noi, după ce ne-am unit cu el, să trăim unitatea firii omeneşti.
Aşa nevoitorul dobândeşte mare iubire pentru Hristos prin rugăciunea lui Iisus şi prin această iubire este unit cu El. Este firesc, de aceea, pentru el să iubească tot ceea ce iubeşte Dumnezeu şi să dorească orice doreşte El. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4). Aceasta o doreşte şi atletul rugăciunii. El este zguduit de răul ce există în lume şi suferă peste măsură pentru pierzania şi neştiinţa fraţilor săi. Pentru că păcatul are întotdeauna dimensiuni cosmice şi afectează întreaga lume, este firesc ca cel ce se roagă să trăiască întrega tragedie a umanităţii şi să sufere profund pentru ea. Trăieşte zbuciumul Domnului din Grădina Ghetsimani. Atinge astfel un punct unde încetează să se roage pentru el însuşi şi se roagă necontenit pentru ceilalţi, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Curăţirea de patimi, dobândirea harului dumnezeiesc dătător de viaţă şi a rugăciunii pentru ceilalţi – care este rezultatul trăirii unităţii firii omeneşti în Iisus Hristos – este cea mai mare lucrare. Astfel au înţeles Părinţii slujirea aproapelui: ca o luptă pentru reînnoirea fiinţei umane şi a reîntregirii firii. Fiecare persoană ce este curăţită devine o parte valoroasă a societăţii, căci suntem toţi mădulare ale binecuvântatului trup al lui Hristos. Putem vedea acest lucru întruchipat în persoana Maicii Domnului. Fiind „plină de har”, a dat mai departe, împodobind întreaga natură umană. Curată şi „plină de har”, ea se roagă pentru întreaga lume. Şi astfel putem spune că Maica Domnului împlineşte cea mai mare slujire şi aduce foloase întregii firi omeneşti.
A păstrat o vreme tăcere şi apoi a continuat.
— Totuşi nevoitorul simte unitatea întregii firi.
— Ce vrei să spui?
— El este recunoscut de întreaga natură. Înainte de cădere, Adam era Regele întregii zidiri, şi toate animalele îi recunoşteau această demnitate. Însă după cădere această legătură a fost ruptă şi a fost ştearsă recunoaşterea omului ca rege al făpturii. Ascultă cum tâlcuieşte aceasta Nicolae Cabasila. Omul, spune el, este creat după chipul lui Dumnezeu. În Adam chipul lui Dumnezeu a fost oglinda curată prin care Lumina lui Dumnezeu se răsfrângea asupra lumii. Atâta timp cât oglinda a rămas nespartă, întreaga natură a fost luminată. Dar, după ce ea a fost spartă şi zdrobită, un întuneric adânc s-a lăsat peste toate făpturile. Întreagă firea s-a răzvrătit atunci împotriva omului nemaicunoscându-l, nici mai voind să-i dăruiască roadele sale. Aşa, omul a ajuns să-şi ducă zilele cu chin şi muncă. Animalele se feresc de el, ba uneori îi sunt chiar vrăjmaşe. Dar atunci când omul primeşte harul lui Hristos, toate puterile sufletului se întregesc, făcându-se după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Devine astfel oglinda, luminătorul ce revarsă strălucirea harului dumnezeiesc chiar şi peste firea neraţională. Acum animalele îl recunosc, i se supun şi îl cinstesc. Se cunosc multe cazuri în care vreun pustnic trăieşte în tovărăşia animalelor sălbatice, pe care le hrăneşte, iar ele în schimb îl slujesc. Dobândind astfel harul dumnezeiesc prin rugăciunea lui Iisus, el devine din nou rege al firii, ba chiar mai mult, se ridică la o stare mai înaltă decât cea din care a căzut Adam. Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, Adam a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, iar prin ascultare trebuia să ajungă la asemănarea Lui. Era la stadiul iluminării minţii şi trebuia să ajungă la îndumnezeire (theosis). Pe când nevoitorul ajunge la „asemănarea cu Dumnezeu”, adică la îndumnezeire, pe cât îi este cu putinţă, prin harul dumnezeiesc, fără a pătrunde însă Firea Dumnezeiască. Se împărtăşeşte doar de energiile necreate ale lui Dumnezeu. Îţi voi da o pildă a acestei recunoaşteri venite din partea naturii. Când pururea pomenitul meu Gheron spunea rugăciunea lui Iisus, păsările veneau la fereastra chiliei lui ciocănindu-i în geam. S-ar putea crede că aceasta era acţiunea diavolului, pentru a-l distrage de la rugăciune. Dar, de fapt, păsările erau atrase de rugăciunea lui Gheron!
— Gheron, m-ai călăuzit pe cărarea desăvârşirii până la finalul vieţii duhovniceşti. Aşadar omul este capabil să devină rege…
A zâmbit cu sfială.
— Există stadii chiar mai înalte. După o luptă grea, cum am spus mai înainte, este posibil pentru nevoitor să înainteze până la extaz, şi să intre în Noul Ierusalim, noua ţară a făgăduinţei. Mintea este răpită în extaz, şi contemplă Lumina necreată. La vecernia Schimbării la Faţă cântăm: „Când apostolii aleşi au privit la munte potopul covârşitor al Luminii Tale, Hristoase, cel fără de început, şi dumnezeirea Ta de care nici un om nu se poate apropia, au fost răpiţi de vederea dumnezeiască”. Extazul şi vederea lui Dumnezeu (theoria) sunt legate. Când spunem extaz, nu înţelegem ceva static, ci ne referim la prezenţa dumnezeiască şi la mişcare spirituală. Nu este nelucrare şi moarte, ci viaţă în Dumnezeu. Părinţii spun că atunci când omul este răpit în Lumina dumnezeiască, în timpul rugăciunii lui Iisus, el încetează să se roage cu buzele. Gura şi limba rămân tăcute, inima este şi ea tăcută. Atunci atletul, se desfată de vederea (theoria) luminii taborice. Primeşte energia necreată a lui Dumnezeu. Este aceeaşi Lumină de pe muntele Tabor, pe care au văzut-o Apostolii, este Împărăţia lui Dumnezeu – veşnicia. După Sfântul Grigorie Palama, Lumina este „frumuseţea veacului viitor”, „substanţa binelui ce va să fie”, „cea mai desăvârşită vedere a lui Dumnezeu”, „mâncarea dumnezeiască”. Acei ce se fac vrednici de a vedea Lumina necreată sunt Profeţii Noului Testament. Căci aşa cum Profeţii Vechiului Testament au răzbit timpul şi au putut vedea întruparea lui Hristos, prima venire, la fel cei ce contemplă Lumina întrec timpul şi văd slava lui Hristos în Împărăţia Cerurilor.
A tăcut o vreme, respirând adânc. Apoi a continuat:
— Lumina dumnezeiască îi stăpâneşte întreaga fiinţă. Chiar şi coliba îi străluceşte de prezenţa lui Hristos şi el se bucură de această „beţie trează”. Priveşte la Dumnezeul nevăzut. „Dumnezeu este Lumină şi vederea Lui este Lumină” spune Sfântul Simeon Noul Teolog. Monahul vede Lumina dumnezeiască în acel moment şi aceasta este o „vedere plăcută şi sfântă”, potrivit „apărătorului teologilor”, Sfântul Grigorie Palama. Macarie Hrysokephalos descrie şi el această vedere: „Ce este mai frumos decât să fi în comuniune tainică cu Hristos? Ce este mai scump decât slava Lui dumnezeiască? Nu este nimic mai dulce decât lumina aceasta, prin care fiecare ceată purtătoare de lumină a îngerilor sau a oamenilor este luminată; nimic nu este mai iubitor decât această viaţă în care trăim cu toţii şi în care ne mişcăm şi ne purtăm fiinţa; nimic nu este mai dulce decât frumuseţea veşnic-întrupată; nimic nu este mai desfătător decât bucuria veşnică; nimic nu este mai scump decât veselia nesfârşită, măreţia plină de demnitate şi Fericirea nemăsurată”. Cu alte cuvinte, desfătarea şi bucuria sunt nesfârşite. Aceste stări sunt într-adevăr prea înalte pentru a putea fi zugrăvite în cuvinte. Ascultă cum descrie Sfântul Simeon Noul Teolog.
Luă în mână una din cărţi şi începu să citească.

„Sunt aşezat pe pat, fiind în afara lumii
şi fiind în mijlocul chiliei mele,
văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi şi vorbesc,
ba îndrăznesc să spun,
Îl şi iubesc şi Acela mă iubeşte.
Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare.
Şi unit cu El, depăşesc cerurile.
Şi acesta o ştiu ca un fapt adevărat şi sigur.
Dar unde e trupul atunci nu ştiu.
Ştiu că pogoară Cel ce e nevăzut.
Ştiu că Cel ce e despărţit de toată zidirea
mă ia înăuntrul Lui, şi mă ascunde în braţele Lui,
şi mă aflu atunci în afară întregii lumi.
Iar eu iarăşi, cel muritor şi mic în lume,
Privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii,
şi ştiu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul vieţii.
Şi am toată viaţa răsărind înăuntrul meu”.

Gheron citea pasajul cu mult dor. Glasul îi tremura, ochii îi scânteiau, iar faţa îi strălucea de o bucurie inexplicabilă. Vocea lui tremurătoare, încântarea lui duhovnicească mi-au adus lacrimi în ochi.
— Astfel chiar şi faţa îi străluceşte, a continuat el, de prezenţa dumnezeiască. Intră, asemeni lui Moise în întunericul dumnezeiesc al necunoaşterii, în „întunericul strălucitor” şi ajunge la „cunoştinţa trainică” şi la „teologia negrăită”.
S-a oprit din nou pentru o clipă. Eu aşteptam aproape în extaz, pur şi simplu cu răsuflarea tăiată.
— Chiar şi trupul simte dulceaţa acestei Lumini şi în timpul acestor momente se „schimbă”.
— Ce înseamnă aceasta?
— „Că trupul participă în harul ce lucrează în minte, este îndreptat spre el şi primeşte cunoştinţa tainei inefabile al sufletului” (Sf. Grigorie Palama). Apoi trupul „devine în mod ciudat veşnic bine dispus şi entuziast”, adică, simte o căldură neobişnuită ce este rezultatul vederii Luminii. Este asemeni lumânării, care imediat ce este aprinsă, întregul ei corp (ceara) devine dintr-o dată cald şi luminos.
— Permite-mi, te rog, o întrebare. Deşi s-ar putea să fie aproape o hulă, totuşi am să ţi-o pun. Această „schimbare” a trupului este o realitate sau doar imaginaţie? Nu este cumva o căldură imaginată?
— Nu, părinte, nu este. Această „schimbare” este reală. Trupul participă la toate stările sufletului. Trupul în sine nu este rău, ci mai degrabă pornirea cărnii, care se întâmplă atunci când trupul este stăpânit de diavol. Mai mult decât atât, vederea Luminii este o vedere a ochilor fireşti ce au fost schimbaţi şi întăriţi de Duhul Sfânt devenind astfel capabili să vadă Lumina necreată. Există multe exemple în Sfânta Scriptură unde se arată că harul lui Dumnezeu, prin suflet se răspândeşte şi în trup, acesta simţind acţiunea harului dătător de viaţă.
— Ai putea să-mi spui unele dintre ele?
— Există multe versete în psalmii lui David care exprimă acest lucru: „inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu”(Psalm 83, 2), „în El a nădăjduit inima mea şi m-a ajutat. Şi a înflorit trupul meu” (Psalm 27, 9-10). De asemenea în Psalmul 118 „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!”(Psalm 118, 103) Avem şi pilda lui Moise. Când el a coborât de pe Muntele Sinai cu cele zece porunci faţa îi strălucea, căci vorbise cu Dumnezeu. „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el. Deci Aaron şi toţi fiii lui Israel, văzând pe Moise că are faţa strălucitoare, s-au temut să se apropie de el” (Ieşire 34, 29-30). Acelaşi lucru se vede şi în cazul arhidiaconului Ştefan: „Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger” (Faptele Apostolior 6, 15). Sfântul Grigorie Palama crede că sudoarea Domului nostru Iisus Hristos, din timpul rugăciunii în grădina Ghetsimani, arată „pătimirea simţită în trupul Său datorită rugăciunii înflăcărate către Dumnezeu”.
— Iartă-mă, părinte, pentru că te-am obosit cu întrebările mele prosteşti şi lumeşti. Noi, oamenii din lume, nu putem înţelege… Dă-mi însă voie să-ţi mai pun încă o întrebare. Există în zilele noastre monahi care văd Lumina necreată şi trăiesc această „schimbare” când se roagă?
A zâmbit şi a spus:
— Doar dacă Duhul Sfânt ar înceta să lucreze în Biserică, numai atunci „văzătorii Luminii necreate” vor înceta să existe. Sfântul Munte adăposteşte comori mari, şi aceia care luptă împotriva lui în orice fel, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. În vremea Sfântului Atanasie cel Mare unii puneau la îndoială dumnezeirea lui Hristos. În vremea Sfântului Grigorie Palama ei se îndoiau de dumnezeirea energiilor necreate. În timpurile noastre, cădem aproape în acelaşi păcat. Ne îndoim de existenţa oamenilor îndumnezeiţi, care văd Lumina dumnezeiască. Azi, ei sunt monahi sfinţiţi – dumnezei prin har. Continuarea vieţii pe pământ este datorată acestor nevoitori îndumnezeiţi. Ei luminează lumea noastră, întunecată de păcat.
— Permite-mi încă o întrebare, poate indiscretă. Tu ai văzut Lumina, Gheron?
……
Să-mi permită cititorul să nu descriu scena mişcătoare ce a urmat şi nici ceea ce s-a spus. Vreau să o păstrez într-o mantie de tăcere. Nădăjduiesc că voi fi iertat.
După o lungă pauză, învăluită în tăcere, am fost destul de nesimţitor încât să tulbur încă o dată tăcerea pustnicului. Dar a trebuit să o fac. Mai rămăseseră doar puţine ceasuri şi trebuia să aflu cât mai mult. Am vrut să câştig cât mai mult cu putinţă de pe urma vizitei mele la părintele văzător-de-Dumnezeu.
— Părinte, îmi cer din nou iertare. După cum ai spus, chiar şi în zilele noastre, există călugări la Sfântul Munte care contemplă Lumina necreată. Îmi dau seama că un călugăr poate ajunge la vederea ei de multe ori. Dar are ea întotdeauna aceeaşi strălucire?
— Putem să spunem că există lumina duhovnicească şi lumina pe care omul o vede cu ochii săi fireşti, după ce aceştia au fost transformaţi şi întăriţi pentru a o putea vedea. Lumina duhovnicească sunt poruncile, şi o primeşte cel ce le păstrează pe acestea din urmă. „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Psalm 118, 105). Poruncile lui Hristos sunt „cuvintele vieţii veşnice” iar nu percepte morale exterioare. De asemenea virtuţile, care sunt împliniri în lupta noastră de a păzi poruncile lui Hristos, sunt torţe. Credinţa este lumină, la fel este nădejdea şi dragostea. Dumnezeu este lumina adevărată şi „Lumina lumii” (Ioan 8, 12). Dar numele lui Dumnezeu este dragoste. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8). De aceea spunem că dragostea este lumina cea mai strălucitoare dintre toate virtuţile. Pocăinţa, şi ea este lumină ce străluceşte în sufletul omului şi îl călăuzeşte spre cel de-al doilea botez, unde ochii sunt curăţiţi de albeaţa duhovnicească. Toţi creştinii care duc lupta cea bună, dar mai ales acei ce urmează calea curăţirii de patimi, se bucură de această lumină, bineînţeles potrivit măsurii luptei lor. Sfântul Grigorie Teologul spune că „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită”. Cu alte cuvinte, spune ceea ce spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: dacă omul nu vede Lumina în această viaţă, nu o va vedea nici în cea viitoare.
Uneori, a continuat el, datorită curăţiei şi luptei lor, şi mulţumită darului lui Dumnezeu, unii oameni ajung vrednici să vadă Lumina cu ochii lor fireşti, ochi ce au fost transformaţi de harul dumneziesc asemeni ochilor celor trei ucenici pe muntele Tabor. Dar chiar şi aici poate fi observată o gradaţie. Când văd Lumina pentru prima dată, o contemplă ca o „Lumină măreaţă” care face ca totul înlăuntrul lor să salte de bucurie. Pe când de fapt, este o lumină slabă. Dar ei o văd, cum am spus, ca o „Lumină măreaţă” în comparaţie cu întunericul cu care erau obişnuiţi. Trăiesc acum ceva ce n-au mai trăit înainte. La a doua apariţie însă, lumina devine mai puternică, dar omul s-a obişnuit deja cu vederea… Însă, cu cât mai mult se apropie de Fiinţa Dumnezeiască, cu atât îşi dă seama de neputinţa de a înţelege natura Sa, şi aceasta este ceea ce Părinţii numesc „întunericul strălucitor”.
— Multe lucruri nu le-am înţeles.
— Te voi ajuta să înţelegi explicându-ţi pilda văzătorului-de-Dumnezeu Moise aşa cum o tâlcuieşte Sfântul Grigorie de Nyssa. Moise a văzut Lumina, pentru prima dată, pe muntele Horeb sub forma unui tufiş arzând, atunci când Dumnezeu l-a chemat să călăuzească poporul spre ţara făgăduită. A doua oară, el este chemat de Dumnezeu să pătrundă în întunericul dumneziesc şi să-L întâlnească acolo. Întâi a fost Lumina şi apoi întunericul dumnezeiesc. Şi Sfântul Grigorie arată că omul vede la început Lumina pentru deoarece obişnuia să trăiască în întuneric. Pe măsură ce trece timpul, cu cât se apropie mai mult de Fiinţa Divină cu atât el „primeşte nevăzut” întunericul dumnezeiesc, „neputinţa de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu”. Îţi voi citi întregul fragment: „Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu în acesta? Ceea ce istoriseşte acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abătându-se din şirul celor tâlcuite de noi după înţelesul lor mai înalt. Căci cuvântul ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei credinţe se arată mai întâi lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e întuneric; iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea de lumină. Dar mintea înaintând şi printr-o luare-aminte din ce în ce mai mare şi mai desăvârşită, ajungând la înţelegerea adevăratei cunoaşteri, cu cât se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles). Părăsind deci tot ce se vede, nu numai câte le cuprinde cu simţurile, ci şi pe cele câte socoteşte mintea că le vede (le înţelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru prin multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat: că a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte. Pentru că Cel căutat este mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric”.
Aceasta se întâmplă de obicei. Omul porneşte de la vederea unei Lumini slabe (mici) la vederea unei Lumini mai strălucitoare (mai mare) până ajunge în „întunericul strălucitor” cum îl descrie Sfântul Grigorie. Dar noi trebuie să cunoaştem învăţătura Părinţilor despre vederea „întunericului dumnezeiesc strălucitor” pentru a înţelege, din punct de vedere ortodox, ceea ce s-a spus mai înainte. Potrivit Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu apare întotdeauna ca Lumină şi niciodată ca întuneric. Dar când, mintea nevoitorului văzător-de-Dumnezeu, în timpul „vederii”, vrea să ajungă la însăşi Fiinţa Divină, întâlneşte nepătrunsul, strălucitorul întuneric dumnezeiesc. Întunericul dumnezeisc, astfel, nu este apariţia lui Dumnezeu ca întuneric, ci neputinţa omului de a vedea Fiinţa lui Dumnezeu, care este „Lumina cea neapropiată”. „Întunericul dumnezeiesc” aşadar este Lumină, dar Lumină nevăzută şi de neapropiat pentru om. Dumnezeu este Lumină. El a spus „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), iar nu „întunericul lumii”. Potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul „întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu. Şi fiindcă este nevăzută, ca una ce întrece putinţa vederii, şi tot ea e neapropiată pentru revărsarea de lumină covârşitoare mai presus de fiinţă, în el ajunge tot cel ce s-a învrednicit să cunoască şi să vadă pe Dumnezeu, prin însuşi faptul că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte”. În acest sens spunem deci că întunericul dumnezeiesc este dincolo de lumină.
Dar de multe ori, Sfinţii Părinţi vorbesc despre intrarea în întunericul dumnezeiesc şi privirea strălucirii lui, aşa cum face de pildă, Sfântul Grigorie de Nyssa, atunci când vorbeşte despre fratele său, Sfântul Vasile cel Mare, spunând: „noi ştim că de multe ori el era înlăuntrul întunericului dumnezeiesc unde este Dumnezeu”. Prin aceasta nu se înţelege pătrunderea în Fiinţa Divină, ci superioritatea luminii necreate faţă de „lumina cunoaşterii naturale”, pentru că potrivit învăţăturii Ortodoxe, oamenii participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu, iar nu la Fiinţa Sa. Sfântul Pavel scrie: „…Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (1 Timotei 6, 15-16). Şi, pentru a rezuma, îţi spun părintele meu, că aşa cum învaţă Sfinţii Părinţi, pentru om strălucitorul întuneric dumnezeiesc este Lumina neapropiată a Fiinţei Dumnezeieşti. Chiar şi când vorbim despre valoarea vederii întunericului dumnezeiesc, ei nu vor să arate superioritatea acestuia asupra vederii Luminii necreate, ci vor să-i arate valoarea în comparaţie cu valoarea luminii cunoaşterii naturale – cunoaşterea intelectului.
— Gheron, aş vrea să-ţi mai pun o întrebare. Când omul priveşte Lumina, continuă să se roage?
— Nu. Această rugăciune o numim vedere dumnezeiască. Cel ce se roagă îl priveşte pe Hristos şi se bucură de prezenţa Lui dumnezeiască. Atunci rugăciunea purcede fără cuvinte. Sfântul Isaac Sirul spune că, dacă rugăciunea este sămânţa, atunci răpirea în extaz este secerişul rugăciunii. Şi precum secerătorii se minunează văzând că o sămânţă mică rodeşte o recoltă atât de mare, în acelaşi chip sunt şi nevoitorii văzători de Dumnezeu uimiţi la vederea „roadelor” rugăciunii lui Iisus. Această răpire este izvorul rugăciunii în timpul căruia, după Sfântul Isaac „nu se mai roagă cineva cu rugăciunea, ci iese din sine (ajunge în extaz) în lucrurile neînţelese, aflate mai presus de lumea muritorilor; şi în neştiinţa ei tace despre toate cele de aici. Aceasta este neştiinţa mai presus de cunoştinţă, de care s-a vorbit”. Aceasta este „tăcerea tainei ascunse”, şi „liniştirea duhului”. Părinţii numesc această stare „rugăciune” pentru că este cel mai mare dar primit în timpul rugăciunii şi este dăruit Sfinţilor, dar omul nu-i cunoaşte adevăratul nume. Pentru că în acel moment încetează să se roage. El este ridicat mai presus de cuvinte şi idei. De aceea mulţi Părinţi numesc această stare „dumnezeiasca Sâmbătă” sau Sabatul minţii. Cum li s-a dat evreilor poruncă să se odihnească în ziua Sâmbetei, la fel această stare duhovnicească, „Sâmbăta, este nepătimirea sufletului raţional, care prin făptuire a lepădat cu totul semnele păcatului. Sâmbetele înseamnă slobozenia sufletului raţional, care a lepădat chiar şi lucrarea după fire a simţurilor, prin contemplaţia naturală în duh. Sâmbetele Sâmbetelor înseamnă odihna duhovnicească al sufletului raţional care-şi retrage mintea chiar şi de la raţiunile mai dumnezeieşti din lucruri şi şi-o leagă cu totul numai de Dumnezeu în extazul iubirii, şi prin teologia mistică (cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu) o face cu desăvârşire neclintită de la Dumnezeu” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Singurul lucru pe care-l face omul în acel moment este să plângă. El varsă lacrimi din belşug, nu doar datorită conştientizării păcatului, ca înainte, ci datorită vederii energiei necreate a lui Dumnezeu. Acestea sunt lacrimi de bucurie, de fericire, lacrimi de veselie. Sunt „lacrimi neîndurerate”, „lacrimi recunoscătoare”, „care întăresc şi hrănesc inima”. Da, sunt lacrimi care umplu ochii făcând râuri şi şiroaie pe faţă. Rugătorul este atunci, în extaz. „Fie în trup, fie afară de trup, nu ştiu” (2 Corinteni 12, 2) Suflet şi trup sunt inundate de o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Sfântul Grigorie Palama, citând un fragment din Sfântul Dionisie Areopagitul spune că, atunci când iubitorul unirii cu Dumnezeu îşi eliberează sufletul de toate legăturile şi îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată, este ridicat într-un urcuş mistic la ceruri şi cercetează de sus întreaga creaţie, în liniştire şi tăcere. „El îşi uneşte mintea cu rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Prin aceasta, el este răpit, înlăuntrul său, şi descoperă o cale nouă şi misterioasă de a se înălţa la ceruri: ceea ce s-ar putea numi înlăuntrul nepătruns al tăcerii originale. Cu bucurie de nedescris el rămâne tainic răpit, în duh, în adevărată odihnă şi în tăcere, plin de dulceaţă; şi zboară peste toate lucrurile create”. În acest punct, toate lucrurile lumeşti devin praf şi cenuşă, devin gunoi. Nu doar că nu simte tulburarea patimilor, ci îşi uită chiar propria-i viaţă, pentru că iubirea pentru Dumnezeu este mai dulce decât viaţa, iar cunoaşterea lui Dumnezeu mai dulce decât orice altă cunoaştere. „O, vedere sfântă şi plină de bucurie!”. „O, veşnicie dumnezeiască!” O, dumnezeiască „pace dulce!” „O, iubire dumnezeiască!”
— Gheron, poţi să te opreşti o clipă, te rog? Mă simt foarte obosit şi ameţit şi nu reuşesc să te urmăresc. Nu pot îndura…
El veni lângă mine, îmi luă mâna şi spuse cu glas mişcător:
— Te înţeleg. Dar ai vrut să continui să vorbesc. Aşa că am continuat! Îţi înţeleg necazul. Şi noi, după vederea Luminii, ne simţim teribil de obosiţi, pur şi simplu zdrobiţi. Când harul ne cercetează, e ca şi cum ne-ar biciui carnea noastră muritoare. Mărturisesc că de multe ori, după Sfânta Liturghie, mă simt sfârşit şi am nevoie să mă odihnesc, numai aşa refăcându-mi-se puterile mele omeneşti. Este la fel ca atunci când, după ce calci în picioare iarba, aceasta se ridică puţin câte puţin de la pământ, revenindu-şi la poziţia ei iniţială. Dacă am primi în întregime harul dumnezeiesc, cu siguranţă am muri. Însă dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate.
Am oprit discuţia noastră în acest punct pentru a face o pauză. Peste tot se lăsase o tăcere adâncă. Doar din când în când mai puteai auzi un călugăr plivind în grădină, rostind în acelaşi timp rugăciunea lui Iisus. Respiram adânc. Inima mea bătea de parcă voia să sară afară din piept. Mă cuprinse febra. Mă apropiasem de Sfânta Sfintelor a teologiei mistice – atinsesem ceea era „de neatins pentru cel neiniţiat”. Înspre apus ultimele oglindiri ale soarelui se cufundaseră în apă şi în partea aceea marea părea de aur. O ceată de delfini (un fenomen obişnuit la Muntele Athos), pe cât puteam distinge de unde mă aflam, se juca în apă. Ţâşneau şi apoi se afundau din nou în apa aurită. Călugării, m-am gândit, aceşti iubitori pătimaşi ai raiului, sunt asemeni delfinilor. Trăiesc răspândiţi în apa harului şi ţâşnesc doar o clipă pentru a ne arăta că există, ca mai apoi să se retragă din nou în „vederea” lui Dumnezeu. Sfântul Simeon, locuind înlăuntrul Luminii necreate a Taborului, binecuvântă „iubiţii” lui Dumnezeu:

„Binecuvântaţi cei îmbrăcaţi în lumină
Căci ei poartă veşmânt de nuntă.
Mâinile şi picioarele lor nu se vor chinui,
nici nu vor fi aruncaţi în focul veşnic.
Binecuvântaţi cei ce au aprinsă lumina
în inimile lor, ce o păstrează nestinsă,
căci cu bucurie vor pleca din viaţa aceasta,
ei vor întâlni mirele cu torţe în mână
căci el îi călăuzeşte în odaia de nuntă.

Binecuvântaţi cei ce s-au apropiat de lumina divină,
care au pătruns-o şi au fost absorbiţi de ea,
amestecaţi în strălucirea ei, păcatul nu mai are putere,
ei nu vor mai vărsa lacrimi amare.

Binecuvântat este călugărul, dăruind rugăciunile sale lui Dumnezeu,
care Îl vede pe El, şi este văzut lângă El,
care se simte afară din timp şi spaţiu,
căci el este singur în Dumnezeu, necunoscând
dacă este sau nu în trup;
el aude cuvinte inexprimabile, ce nu pot fi rostite;
el vede ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit,
nici n-a pătruns în inima omului.

Binecuvântat cel ce a văzut Lumina lumii
adunată în el însuşi, căci el l-a zămislit pe Hristos
înlăuntrul său; el va fi numărat ca mamă a Sa,
Ca Hristos, în Care nu este minciună, s-a spus”.

Eu eram lângă un astfel de munte arzând. Eram aproape de un monah ce trăise deja, în trup fiind, viaţa cerească. Era linişte în jur, cum era linişte şi în sufletul meu. Dumnezeu, raiul, sunt dincolo de timp dar sunt de asemenea şi în timp, chiar lângă noi. Lângă noi, înlăuntrul nostru, împărţind timpul şi istoria.
— Hai să oprim discuţia, părinte… a rostit. Hai să ne plimbăm o vreme pe afară.
— Nu, nu am spus. Vreau să mai aud. Ai spus că rugăciunea lui Iisus este o ştiinţă, ba mai mult, este ştiinţa ştiinţelor. Vreau ca în această seară să faci din mine un învăţat.

VII. Greşeli în practicarea rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă

Ceri prea mult, nimeni nu poate deveni un învăţat al rugăciunii lui Iisus decât prin nevoinţa proprie, decât dacă el însuşi începe această lucrare. Orice s-ar spune, aceasta este doar o introducere, pentru a-i deschide foamea duhovnicească. Totuşi, pentru a-mi duce până la capăt gândurile despre rugăciune, ar trebui poate, să spun câteva lucruri despre cursele şi greşelile ce pot apărea de-a lungul drumului.
— Într-adevăr, ai spus mai înainte ceva, anume că monahii evită coborârea nemijlocită a minţii în inimă prin folosirea diferitelor mijloace, pentru a evita pericolele. Care sunt aceste pericole şi greşeli?
— Greşeala porneşte din gândul că trebuie să dobândim harul în scurt timp. Există mulţi oameni care practică lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus şi vor să ajungă la stadiul vederii Luminii într-un timp scurt. Şi îşi pierd inima şi deznădăjduiesc, deoarece acest lucru nu se întâmplă la toţi imediat. Nevoitorul trebuie să-şi dea seama că lupta durează mulţi ani. Dumnezeu nu trece peste voinţa noastră, căci suntem persoane şi avem voinţă liberă. Deci nici noi n-ar trebui să forţăm libertatea lui Dumnezeu, deoarece şi El este o Persoană. Trebuie să-L lăsăm să vină atunci când crede El de cuviinţă, atunci când El vrea.
Se opri o clipă.
— O altă greşeală este să dai mare importanţă metodelor psihotehnice. Aceste metode, cum sunt inspiraţia şi expiraţia, bătaia inimii, sunt doar metode ajutătoare pentru a ne aduna mintea şi a o elibera de lucrurile străine naturii sale. Aceste metode nu au o putere miraculoasă, dar ne sunt de folos, căci evită tulburarea minţii. Când mintea este adunată şi ţinută cu uşurinţă înlăuntrul ei, atunci toate aceste metode auxiliare sunt netrebuincioase.
— Mai există şi alte greşeli?
— Există. Atunci când trecem repede de la un stadiu al rugăciunii la altul. Am spus puţin mai devreme că există diferite stadii de dezvoltare în practicarea rugăciunii lui Iisus şi le-am înfăţişat în cinci etape. Primul stadiu este rostirea rugăciunii cu buzele. Al doilea este să păstrezi amintirea lui Iisus în minte şi ea va coborî singură în inimă. Unii oameni, totuşi, trecând peste primul stadiu, încep direct cu al doilea şi nu reuşesc să realizeze prea mult. Alţii sar de la primul stadiu direct la al treilea, unde înaintează mai ales prin respiraţie. Acest lucru este foarte periculos, pentru că, după cum am spus mai înainte, inima trupească s-ar putea să sufere şi acest lucru poate duce la încetarea rugăciunii lui Iisus. Nu este o boală, bineînţeles, însă este posibil ca această lucrare sfântă să se oprească.
Legat de lacrimi, sunt de asemenea unele probleme, a continuat el.
— Ce vrei să spui?
— Mai devreme am spus că atunci când rugăciunea lui Iisus rămâne în minte, ochii varsă multe lacrimi. Dar acest lucru nu este întotdeauna obligatoriu. Rugăciunea poate foarte bine continua şi fără lacrimi. Aşadar, nu trebuie să deznădăjduim în absenţa lacrimilor, căci ele vor veni atunci când va îngădui Dumnezeu. Şi chiar dacă suntem inundaţi de ele, nu trebuie să le dăm atenţie, nici să arătăm altora aceste stări. Practica ascetică spune că atunci când vorbim de aceste stări, ele încetează imediat şi este nevoie de mult timp pentru a le dobândi din nou. Inutil să spunem, că deşi cunoaştem stadiile rugăciunii minţii, nu trebuie să ne gândim în ce stadiu suntem. Pe orice treaptă am fi trebuie să continuăm cu smerenie. În plus, cred că ţi-am spus cu puţin timp în urmă că este o prostie să ne mândrim în timpul rugăciunii. Este cu adevărat o prostie. Omul este ca un cerşetor care umblă după o bucată de pâine, mândrindu-se apoi că a obţinut-o. Şi aceasta este prostie şi este păcat!
— Văd că smerenia este un lucru foarte important.
— Da, este – în toate stadiile. Sfântul Vasile cel Mare spune că smerenia este comoara tuturor virtuţilor. Ea ascunde toate virtuţile şi în final se ascunde şi pe ea. În general, trebuie să evităm cu băgare de seamă mândria în viaţa duhovnicească, mai ales atunci când vine ca slavă deşartă. Şi ştii bineînţeles, că slava deşartă apare în orice virtuţi, când vorbim, când tăcem, când postim, când priveghem şi chiar când rostim rugăciunea lui Iisus, în liniştire şi în răbdare. Sfinţii Părinţi spun că slava deşartă este asemeni unui trădător ce deschide pe ascuns porţile cetăţii ca să poată intra vrăjmaşul. În astfel de cazuri, nu contează cât de puternică este cetatea, sau cât de buni îi sunt apărătorii, ea cade oricum în mâinile duşmanilor. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu contează câte virtuţi avem sau câtă tărie avem, slava deşartă ne dă în mâinile diavolului. Şi Părinţii sfătuiesc să nu ne apucăm de o lucrare ce ar putea să ne ducă la slavă deşartă.
— N-am înţeles aceasta. Nu ai putea să-mi explici mai bine?
— Am să mă întorc la subiectul rugăciunii. Credinciosul nu trebuie să exagereze în ceea ce priveşte rugăciunea, pentru că e sigur atunci că a fost ispitit de diavol. În asemenea caz, orice ar face – chiar lucruri dincolo de puterea sa – este împlinit prin puterea diavolului. Astfel, înşelat de diavol, el este mai târziu lăsat de izbelişte şi, tras înapoi, cade foarte jos. Este de fapt distrus.
— Şi cum se poate evita această grea cădere?
— Singura cale de a scăpa este plângerea păcatelor şi ascultarea. Rugăciunea este strâns legată de întristare. Când diavolul vede pe cineva trăind în întristare nu rămâne acolo, ci fuge căci se teme de smerenia adusă de întristare. Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că cea mai bună apărare pentru atletul rugăciunii este să fie în starea de întristare, ca bucuria ce vine în rugăciune să nu-l ducă la mândrie, căci tristeţea păstrează sufletul nerănit. Întristarea şi conştiinţa păcatului sunt armele indispensabile pentru a putea cineva ajunge la rugăciunea curată. Nevoitorul trebuie „să-şi ţină mintea în iad şi să nu deznădăjduiască”. Mai mult, întristarea, conştiinţa păcătoşeniei, a nimicniciei noastre şi nădejdea în milostivul Iisus sunt trăsăturile Ortodoxiei, precum şi ale tuturor cântărilor noastre. Trebuie subliniat totuşi, că nu toţi pot trăi în tristeţe adâncă deoarece este necesară o nemaipomenită tărie şi mângâierea harului dumnezeiesc pentru a nu fi zdruncinaţi. Însă, pe cât posibil, trebuie să trăim cu toţii această fericită întristare. Este de asemenea de trebuinţă ascultarea neclintită de un Bătrân (stareţ). Totul, chiar şi cele mai mici lucruri, trebuiesc făcute cu binecuvântarea şi călăuzirea lui înţeleaptă, mai ales în cazul vederii Luminii necreate.
— Ce are de-a face ascultarea de un Bătrân cu vederea Luminii necreate? am întrebat, uimit de ceea ce auzisem.
— Când omul umblă singur, fără binecuvântarea trebuincioasă, este ispitit de diavol, după cum am spus mai înainte. El trăieşte înlăuntrul său dorinţa nesatisfăcută de a vedea Lumina necreată, crezând că acest lucru reprezintă desăvârşirea şi dorind să ajungă la aceasta cât mai repede.
— Şi nu este aşa, l-am întrerupt?
— Nu, nu este. Sfântul Diadoh învaţă ca nevoitorul să nu-şi trăiască viaţa ascetică în dorinţa de a vedea Lumina necreată, „ca nu cumva să afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru răpire”. Lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie începută cu dragoste de Dumnezeu şi ascultare de voia Sa sfântă. Căci, diavolului – care se preface în „înger de lumină” (2 Corinteni 11, 14) – îi este cu putinţă să ia forma unui înger ce-l va sluji. Şi atunci, bietul om crede că a atins desăvârşirea, trăind împreună cu îngerii, fără să-şi dea seama că de fapt stă de vorbă cu diavolul. Tot ispită este şi atunci când nevoitorul primeşte în timp ce se roagă gânduri de la diavol, cum că în curând va vedea Lumina necreată. În această situaţie delicată şi primejdioasă este necesară mare băgare de seamă. El trebuie să se oprească din rugăciune şi să se mustre cu asprime: „Cum îndrăzneşti, atât de josnic şi de ticălos, să-ţi doreşti a vedea Lumina necreată?” Cea mai mare primejdie este aceea ca cineva să se considere vrednic de a vedea Lumina necreată! „Vai diavolii, ucigaşii mei vin să-mi distrugă sufletul!” Atunci imediat, duşmanul dispare. De multe ori diavolul, ca să-i satisfacă ambiţia călugărului şi să-l lege şi mai mult, aduce chiar lumină în chilia sa. Nu este Lumina necreată, ci una creată, aceea a diavolului.
— Şi cum poate fi deosebită?
— Există multe moduri de a le distinge între ele. Semnele sunt după cum urmează: mai întâi, dacă el a atins vederea Luminii necreate prin ascultare. Calea ascultării desăvârşite şi fără deosebire este chezăşia că vederea Luminii necreate este adevărată. Nevoitorul trebuie să încredinţeze toate întrebările sale legate de vederea Luminii unui Bătrân care poate deosebi duhurile, unui Bătrân sfânt şi nepătimitor. Gândul că nu trebuie să-şi întrebe călăuzitorul este de la diavolul ce ţinteşte să-l ţină în întuneric, greşeală şi robie. În al doilea rând, Domnul a spus despre proorocii mincinoşi că „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Acelaşi lucru este valabil şi în acest caz. O deosebire limpede între lumina creată şi cea necreată este dată de roadele pe care le aduce în suflet fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet linişte, pace, smerenie şi conştiinţa ticăloşiei noastre. Când Avraam a vorbit cu Dumnezeu, el s-a numit pe sine însuşi pulbere şi cenuşă: „Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă!” (Facerea 18, 27). La fel s-a întâmplat cu Iov: „Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă” (Iov 42, 5-6) Şi profetul Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu a exclamat: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!” (Isaia 6, 5) Dimpotrivă, vederea luminii diavoleşti stârneşte mândrie, slavă deşartă, gândul că am atins desăvârşirea. Sfântul Grigorie Sinaitul spune „Cunoaşte, deci, că lucrările harului sunt vădite şi diavolul, chiar de s-ar preface, nu le poate mânui; nu poate da blândeţe, nici răbdare, nici smerenie, nici dispreţ faţă de lume, nici nu poate stinge plăceri şi patimi – aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mândria, trufia, laşitatea şi orice fel de rău”. Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolului aduce şi tulburare. Lucrarea Sfântului Duh izvorăşte pace, curaj şi liniştire trupului şi sufletului, în timp ce lucrarea diavolului deschide drum fricii şi tulburării. Sfântul Isaac spune că orice tulburare este o ciumă a diavolului pentru că acesta transmite celorlalţi ceea ce are el în fire. Duhul Sfânt este prin firea lui un duh de pace şi aduce pace, în timp ce diavolul este prin fire un duh de tulburare şi aduce tulburare şi frică. În al treilea rând, sufletul nu acceptă imediat lumina diavolului, ci la început este şovăitor. Vederea Luminii necreate dă siguranţă şi este imediat acceptată. Vine pe neaşteptate şi nu există îndoială dacă e adevărată sau nu. În al patrulea rând, între cele două lumini există diferenţe chiar şi de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Tabor, în timpul Schimbării la Faţă a lui Hristos, că „a strălucit faţa lui ca soarele, iar veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Dimpotrivă, culoarea luminii diavolului este mai roşiatică, potrivit mărturiei multor Sfinţi, care şi-au dat seama de această diferenţă. În al cincilea rând, cele două lumini sunt diferite între ele şi prin formă. Cei ce au privit Lumina necreată au văzut-o „fără formă, fără chip, într-o formă fără formă” (Simeon Noul Teolog). Iar dacă ar lua vreo formă, aceasta ar fi asemeni cu discul soarelui, „ca o lumină rotundă, senină şi dumnezeiască”, fără formă sau chip. Cu vederea luminii create a diavolului, se întâmplă exact pe dos. Sfântul Grigorie Palama dă următorul exemplu. El scrie că odată Achindin a venit la Muntele Athos. A rămas acolo iar după câteva zile i-a spus Sfântului Grigorie că în timp ce încerca să se roage, a văzut o lumină ce era ruptă şi înlăuntrul căreia se putea vedea un chip de om. Sfântul i-a răspuns atunci că acea lumină, având formă, a fost de la diavol. „Şi i-am spus că a fost o mare înşelăciune şi batjocură şi un joc al diavolului, sau mai degrabă o cursă vicleană”. Sfinţii Părinţi, a continuat mult încercatul pustnic, învaţă să nu ne învoim imediat cu orice incident care se petrece în timpul rugăciunii noastre. „Numai după multe cercări ia ceva de bun.” Trebuie să ne întrebăm duhovnicul despre toate aceste chestiuni şi numai după multe şi îndelungi lupte, potrivit harului ce-l dobândim, suntem în stare să deosebim greşeala de adevăr. Oţetul şi vinul sunt la arătare asemenea, dar se deosebesc la gust. Astfel atletul rugăciunii dobândeşte pe măsură ce trec anii, priceperea de a simţi deosebirea.
Gheron vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pământ. Eu îl ascultam, pur şi simplu fermecat. Nu voiam să-i întrerup gândurile încărcate de învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. În timp ce vorbea, pacea şi liniştea îmi umpleau inima, semn că învăţătura sa era întrutotul adevărată.
— Toate aceste lucruri pe care ţi le-am arătat sunt foarte clar exprimate într-o scriere a Sfântului Simeon Noul Teolog. Se arată acolo că Dumnezeu apare ca Lumină, că aceasta aduce dulceaţă, că ucenicul îşi întreabă duhovnicul care poate să deosebească gândurile, şi care este cunoscător al Lui Dumnezeu, şi se convinge că ceea ce a văzut a fost chiar Dumnezeu.
Şi luând cartea, a început să citească:

„Dumnezeu este Lumină, Vederea Lui este lumină
Când El se dezvăluie, Este lumină.
Privitorul se minunează, neştiind Cine a apărut
Neîndrăznind să întrebe „Cine eşti Tu?
Neîndrăznind să-şi ridice ochii spre a-I vedea măreţia,
decât cu teamă, tremurând, îngenunchind înaintea Lui
ştiind doar că cineva a venit, a apărut.
Dacă există cineva ce a vorbit deja despre aceste lucruri,
Cineva care L-a văzut pe Dumnezeu, lui i se poate spune:
„Am văzut”
„Ce ai văzut, copile”
„O Lumină, Părinte, atât de dulce, o spune ce era, dincolo de mine”.
deşi el vorbeşte, inima lui dănţuieşte arzând cu dragoste
pentru Cel ce L-a văzut. El spune, plângând –
lumina, această lumină a venit la mine, părinte, chilia mea a fost cufundată
lumea a fugit dinaintea feţei Sale:
doar Eu însumi şi lumina. Am fost eu în trup
sau afară: nu ştiu.
Bucuria ce am avut-o este încă cu mine, inexprimabilă,
Decât lacrimi, care curg neîncetat după cum vezi.
El a răspuns: „Eu sunt, copilul meu”
La aceste cuvinte, El a venit din nou şi treptat,
Puţin câte puţin, curăţit, încurajat, am putut întreba:
„Domnul meu, Tu eşti aici?” „Da, sunt aici”, „Dumnezeul Tău, Core,
s-a făcut om pentru tine” şi acum, „te împărtăşeşti din dumnezeirea Mea”.
„Te fac dumnezeu”. Când te dăruieşti lacrimilor, căinţei, nevoinţei, smereniei, El te aduce puţin câte puţin,
la cunoaşterea lui Dumnezeu”.

A apărut atunci ucenicul, pe care începeam să-l invidiez pentru că găsise un călăuzitor atât de înţelept şi experimentat, şi l-a întrebat pe Gheron.
— Mi-ai spus să ud unul dintre pomi. L-am udat. Acum să-l ud şi pe celălalt?
L-a privit atent, gândindu-se puţin, apoi i-a răspuns:
— Da, udă-l.
Şi întorcându-se spre mine, a spus:
— Aceasta este ascultarea de care îţi vorbeam mai înainte, şi cel ce o practică şi îşi întreabă învăţătorul despre tot, sporeşte duhovniceşte. Dobândeşte multe prin ascultare. În primul rând nu lasă frâu liber imaginaţiei să lucreze pentru a găsi rezolvări, cum fac mulţi călugări. În acest fel, el îşi curăţeşte mintea, nu doar de gândurile mai complexe ci chiar şi de cele simple adunând-o astfel mai mult pe rugăciunea lui Iisus. În al doilea rând, el se obişnuieşte să întrebe. Iar a-ţi întreba părintele duhovnicesc înseamnă a te mântui. Oriunde există ascultare, acolo există şi smerenie, care este izvorul ascultării. Prin urmare duhul mândriei, diavolul, nu poate pătrunde şi nu poate aduce înfricoşare sufletului, urâţindu-l. În general, în timpul urcuşului în această sfântă lucrare, ascultarea este absolut necesară. Nu trebuie să începem fără o călăuză. Bătrânul este cel ce te călăuzeşte, cel ce stabileşte programul vieţii duhovniceşti, el porunceşte să înceteze o lucrare şi îţi arată dacă ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana Bătrânului îl înlocuieşte pe Dumnezeu însuşi. Este „în locul lui Hristos”. Bătrânul, pentru călugării ce-i are sub ascultare, este ceea ce este episcopul pentru dioceza lui şi stareţul pentru mănăstire.
— Aşa mare importanţă atribuie nevoinţa existenţei Bătrânului?
— Bineînţeles. Fără un părinte duhovnicesc nimeni nu poate înainta nici nu poate duce o viaţă curată în tradiţia ortodoxă. Asemeni vieţii trupeşti, care este împărtăşită din generaţie în generaţie, la fel se întâmplă şi cu cea duhovnicească. Bătrânul, fiind deţinătorul şi purtătorul acestei tradiţii, o împărtăşeşte fiului său duhovnicesc, cel pe care l-a născut în Hristos. Bătrânul îi împărtăşeşte tradiţia aceluia care doreşte să o primească. Aici se descoperă întreaga semnificaţie mântuitoare a ascultării. Mă fac ascultător, nu pentru a dispărea ca persoană, ci pentru a face să piară răul sălăşluit în mine, pentru a mă putea elibera de voia proprie şi a primi tradiţia, pentru ca Hristos să ia formă înlăuntrul meu. Mă fac ascultător pentru a mă putea naşte. Ascultarea este de asemenea necesară şi datorită primejdiei care stă în permanenţă la pândă: greşeala. Acest lucru îl scrie Avva Dorotei: „Nu sunt mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povăţuiască pe calea lui Dumnezeu”. Acelaşi Părinte, tălmăcind versetul din Pilde: „unde lipseşte cârmuirea, poporul cade ca frunzele” (Pilde 11, 14), spune că frunza este la început verde şi frumoasă, dar apoi se usucă puţin câte puţin şi cade şi este călcată de picioarele oamenilor. Aşa este şi omul care nu este povăţuit de cineva. El se veştejeşte curând şi se dă cu totul duşmanului. „La început are râvnă spre post şi priveghere, spre sihăstrie şi spre alte bunătăţi, apoi, puţi câte puţin, potolindu-se acea căldură şi neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe neobservate se stinge de tot şi din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmaşilor săi, care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia”
Îţi voi da un exemplu ca să înţelegi de ce existenţa unui Bătrân ne este necesară pentru a evita greşelile. Am cunoscut un călugăr care, în timpul rugăciunii, simţea în inimă o durere puternică. I-a spus imediat acest lucru Bătrânului său. Acela îngrijorat, fiind el însuşi experimentat în deosebirea duhurilor, l-a întrebat unde exact în inimă a simţit durerea. Răspunzându-i ucenicul că îl durea inima în partea de jos şi înafară, el i-a poruncit: „Trebuie să încetezi imediat rugăciunea lui Iisus şi nu o vei mai rosti timp de o săptămână. Asta deoarece ar fi trebuit să simţi durerea în partea de sus şi înlăuntrul inimii. Odată ce în partea de jos lucrează patimile, cu siguranţă este ceva pregătit împotriva ta de cel rău”. Astfel, călugărul a fost scăpat din cursa diavolului care deja începuse să se strângă în jurul său. Sfinţii Părinţi ne învaţă din propria lor experienţă: „De vei vedea pe cel tânăr, de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos.”
L-am fericit pe acel ucenic că era aşa smerit şi avea un părinte duhovnicesc cu viaţă atât de sfântă. Şi mi-am amintit o poezie a Sfântului Teodor Studitul:

Ucenicului
„Hai, tânăr luptător, stai lângă mine, plin de râvnă,
pleacă-ţi grumazul cu desăvârşită ascultare,
smereşte-te, moartă să-ţi fie voia.
Scoate-ţi din inimă toate gândurile
Ca în sfârşit să intri în arenă.
Să nu te sperie pustietatea, nici stâlpul,
nici cetele ce-şi caută viaţa-n Dumnezeu.
Eşti înaintea lor, îţi spun, Scripturile o întăresc,
căci tu urmezi a celor dintâi martiri cărare.”.

— Fericiţi sunt călugării, atleţii vieţii duhovniceşti. Fericite păsările cântătoare ce se desfată în răcoarea primăverii lui Dumnezeu. Noi nu putem trăi aceste fericiri. Noi respirăm duhoarea necurăţiei noastre şi înghiţim pulberea pământului, din care suntem făcuţi.
— Cu toate acestea şi voi vă puteţi bucura de razele slavei dumnezeieşti, vă puteţi umple de Lumina lui Dumnezeu. Dacă vreţi să ajungeţi adevăraţi teologi, trebuie să vă rugaţi deoarece numai aşa este prezent şi lucrează Duhul Sfânt. „Dacă eşti teolog, te rogi cu adevărat şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog”. Îţi voi spune ceva ce te va ajuta să înţelegi aceasta. Este cu putinţă ca cineva, după săvârşirea unui păcat (mai ales trupesc), să scrie tratate teologice şi să se îndeletnicească cu studiul lucrărilor Sfinţilor Părinţi dar, devreme ce păcătuind a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Adică rugăciunea încetează dar munca nu. Aşadar adevăratul teolog este acela care trăieşte în rugăciune. De aceea este cu putinţă şi pentru ceilalţi a primi desfătătoarea fremătare a luminării dumnezeieşti.
— Dar cum? În această privinţă m-ai putea ajuta foarte mult. Ar fi deosebit de folositor şi necesar.

VIII. Rugăciunea lui Iisus este necesară clerului şi mirenilor ce trăiesc în lume

Trebuie să devii conştient de necesitatea curăţirii de patimi. Nu trebuie doar să-ţi doreşti să-i vindeci pe ceilalţi, ci să crezi în acelaşi timp, cu putere, că şi tu, asemenea tuturor, eşti plin de patimi. Fiecare patimă este un iad. Ar mai trebui să ştii că, potrivit celor spuse până aici, rugăciunea lui Iisus este o doctorie ce curăţeşte sufletul şi-l vindecă. Dar asta nu înseamnă că rugăciunea lui Iisus este esenţialul, adică ceea ce curăţeşte şi luminează, ci mai degrabă mijlocul prin care omul este unit cu Dumnezeu, singurul Care curăţeşte şi luminează sufletul. El este medicul sufletelor şi trupurilor noastre, El este „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). Picăturile pentru ochi curăţesc vederea, iar aceasta curăţită este capabilă să vadă deosebirea dintre obiecte. Cu alte cuvinte, orice persoană trebuie să-şi dorească să fie curăţită, să se schimbe şi, prin rugăciune, să ceară luminare de la Dumnezeu.
— Crezi că noi, cei care trăim în lume putem face ceea ce fac călugării pentru această dumnezeiască lucrare a rugăciunii?
— Chiar dacă nu faceţi exact ceea ce fac ei şi voi trebuie şi puteţi reuşi multe. Sigur, trebuie lămurit că alta este rugăciunea minţii şi alta a rosti rugăciunea lui Iisus. Cu alte cuvinte rugăciunea minţii, aşa cum o practică unii isihaşti, presupune o viaţă fără griji şi fără tulburări. Presupune linişte şi multe altele, aşa cum le-am descris până acum. Dacă nu puteţi practica rugăciunea minţii în lume – şi acest lucru este foarte greu – trebuie să vă rugaţi cu rugăciunea lui Iisus în anumite momente, bine stabilite, sau să o spuneţi de câte ori puteţi. Acesta vă va face mult bine.
— Îmi poţi arăta câteva modalităţi practice şi folositoare?
— Separat de slujbele bisericeşti, ar trebui să-ţi dedici anumite momente special pentru a practica rugăciunea lui Iisus, pentru a chema neîncetat numele lui Iisus. Să începi puţin câte puţin şi să continui potrivit cu setea ta duhovnicească şi harului ce-l simţi. Poţi începe prin a rosti rugăciunea o jumătate de oră înainte de răsăritul soarelui şi o jumătate de oră seara, după rugăciunea de seară, înainte de culcare. Este necesar să existe un program statornic, ce nu trebuie încălcat cu nici un chip, nici măcar pentru lucruri bune. Este posibil, spre exemplu, ca tocmai în acel moment să vină cineva să se spovedească. Dacă nu este bolnav, sau dacă nu este neapărată nevoie, să nu amâni momentul ce l-ai stabilit dinainte pentru rugăciunea lui Iisus. La fel şi cu lucrurile bune. Este necesară şi o încăpere liniştită şi izolată, unde să nu se audă zgomote, şi acolo să începi sau să lucrezi rugăciunea lui Iisus, cum am spus mai înainte. Adică la început trebuie să încălzeşti inima sau să citeşti o scriere a Sfinţilor Părinţi, care să dea naştere smereniei şi apoi, fie cu buzele, fie cu mintea sau cu inima, potrivit cu nivelul duhovnicesc, spui rugăciunea lui Iisus. Cu timpul, momentul acordat rugăciunii lui Iisus va spori şi va îndulci inima şi vei tânji după el. Dar repet, la început avem nevoie să ne silim pe noi înşine să spunem rugăciunea chiar şi pentru scurt timp. Ne va face mult bine.
— Este deajuns această scurtă vreme?
— Nu este suficientă, dar când există dorinţă şi smerenie, Dumnezeu împlineşte ceea ce lipseşte rugăciunii. Dacă Dumnezeu arată atâta milostivire pentru căderile noastre, nu va fi El nespus de milostiv cu noi în strădania noastră de a ne transforma? El împlineşte orice lipsă. Ia aminte şi situaţia fiecăruia dintre noi. S-ar putea ca o oră din rugăciunea ta să se bucure de mai mare binecuvântare decât multe ore ale unui călugăr, pentru că tu eşti ocupat şi cu alte lucruri.
Am admirat discreţia acestui călugăr aghiorit, a acestui înger întrupat. Distinge cu o îndemânare admirabilă toate problemele şi le desluşeşte pe fiecare în parte.
— Să ştii, însă, a continuat el, că în timpul rugăciunii, cum am spus mai înainte, diavolul îţi va aduce multe ispite. Vor apărea multe întâmplări care să te determine să te opreşti din rugăciune. Dar mai trebuie să ştii şi că Dumnezeu te încearcă prin aceste ispite ca să vadă dacă ai într-adevăr voinţa de a lucra rugăciunea lui Iisus. Într-un asemenea caz, dacă te sileşti Dumnezeu va veni în ajutorul tău şi va îndepărta toate greutăţile.
— Dar, Gheron, dacă în timpul rugăciunii, îmi vin în minte gânduri de a face altceva, de exemplu de a pregăti o predică sau o omilie sau să fac ceva pentru dragostea fratelui meu, trebuie să le părăsesc? Să nu fac nimic, nimic?
— Da, trebuie să le părăseşti. Căci chiar şi atunci când vin gânduri bune în timpul rugăciunii (mă refer la timpul fixat pentru rugăciune), pot fi folosite de către cel rău ca să ne tulbure rugăciunea. Dacă diavolul îşi dă seama că suntem gata să părăsim rugăciunea lui Iisus pentru astfel de lucruri, ne va aduce multe asemenea gânduri în acel moment, pentru a ne face să o amânăm. Dar în acest caz, nici nu ne rugăm, nici nu suntem curăţiţi, nici nu studiem şi nici nu ne folosim cu adevărat fraţii. Căci pregătirea unei predici, care a înlocuit rugăciunea, este fără roade. Nu le va folosi fraţilor.
— Se întâmplă uneori că ne întoarcem la chiliile noastre istoviţi, după ce am cheltuit multă energie, şi nu ne mai putem ruga după rânduiala obişnuită. Ce ar trebui să facem în aceste cazuri?
— Nici atunci n-ar trebui să renunţăm la rugăciunea lui Iisus. Sfântul Simeon sfătuieşte ca slujirea fraţilor să nu fie motiv de a ne lipsi de rugăciunea lui Iisus, deoarece atunci pierdem multe. Nu trebuie să găsim niciodată scuze să evităm rugăciunea. „În slujire osteneşte-te pe măsura puterii tale, iar în chilia ta nevoieşte-te în rugăciune cu smerenie, priveghere şi lacrimi neîncetate. Şi să nu ai în minte că azi am trudit peste poate, deci să scurtez rugăciunea pentru istovirea trupului. Fiindcă îţi spun că nu contează cât te sileşti pentru alţii, peste puterile tale. Căci a te lipsi de ceva atât de însemnat ca rugăciunea, mare nesocotinţă este”. O jumătate de oră de rugăciune a lui Iisus valorează cât trei ore de somn adânc. Îndelunga rostire a rugăciunii lui Iisus îl odihneşte pe om şi-l calmează. Chiar şi din acest punct de vedere, este o doctorie întăritoare pentru organism. Aşadar dragul meu părinte, înveleşte-ţi toate lucrările în mantia de aur a rugăciunii lui Iisus. Mulţi au necazuri şi destui fraţi se mâhnesc şi suferă în nevoinţa lor duhovnicească din cauza faptului că lucrează mai mult cu raţiunea, iar nu cu inima. Se chinuie căutându-şi gândurile, pe când dacă trăiesc în har, gândurile vin, pur şi simplu revărsându-se ca un râu învolburat. De aceea se ceartă între ei fraţii şi nu au pace, de aceea, atunci când sunt nedreptăţiţi, se mâhnesc iar nu se bucură potrivit poruncii lui Hristos. Deoarece nu au nici o legătură cu rugăciunea lui Iisus. Sfântul Nicodim Aghioritul, urmând o tradiţie lungă de câteva secole, spune că episcopul ar trebui să fie ales din rândul călugărilor. Având înţelegere călugărească, el nu se tulbură de nedreptăţiri, defăimări, învinuiri sau ocările oamenilor, fiind el însuşi primul care recunoaşte propria sa păcătoşenie şi se învinovăţeşte singur. Astfel el dobândeşte toate roadele pe care le-am menţionat mai înainte, mai ales dragoste, care se revarsă împreună cu mult har, şi libertate faţă de căderea în păcat, după cum spun Părinţii.
— Ce înţelegi, părinte, prin înţelegere călugărească?
— Înţeleg ascultare, smerenie, plângere de sine însuşi şi o sete nepotolită pentru rugăciunea lui Iisus. Şi în mod deosebit ascultare de Bătrânul duhovnic. Călugărul trebuie să fie smerit faţă de toţi oamenii şi smerenia lui trebuie legată de lupta pentru curăţirea de patimi. Nu trebuiesc încercate multe lucruri căci, din nefericire, în această chestiune suntem influenţaţi de diferite erezii. Cea mai mare lucrare este să dobândeşti smerenie şi sfinţenie. Atunci suntem cu adevărat bogaţi. Biserica nu este un birou de servicii sociale ci este vistieria harului dumnezeiesc. Preoţii nu sunt asistenţi sociali, ci sunt cei ce călăuzesc poporul lui Dumnezeu. Şi acest lucru nu se poate face decât cu smerenie şi sfinţenie. Fără sfinţenie şi smerenie chiar şi cea mai mare lucrare socială este curând distrusă, în timp ce, dacă avem viaţă smerită şi sfântă, chiar şi cea mai mică lucrare socială dobândeşte dimensiuni extraordinare. Cu smerenia trebuie împletită şi plângerea de sine, adică auto-învinovăţire. Trebuie să fim primii care să ne învinovăţim. Respectul pe care ceilalţi ni-l arată, să înţelegem, se cuvine preoţiei iar nu persoanei noastre, pe când învinuirile se cuvin stării noastre păcătoase iar nu preoţiei. Aşa vom avea pace şi mult har de la Dumnezeu, şi vom alunga orice motiv care ne face să ne urâm fraţii. Deasemenea trebuie să fie şi o sete nepotolită pentru rugăciunea lui Iisus. Să nu considerăm rugăciunea lui Iisus ca pe ceva ocazional, ci drept însăşi viaţa noastră. Trebuie să ne mişcăm înlăuntrul rugăciunii. Iar teologia şi predica să ni se nască înlăuntrul lucrării sale sfinte. Ar trebui să avem propriul nostru program, pe care să-l respectăm în fiecare zi. Când trăim în acest fel, lumea are folos peste măsură. Oricine ar fi, preot sau episcop, ar trebui să aibă întotdeauna o singură preocupare: să nu-şi piardă călugăria. Scrie în „Pateric”: „Se spunea despre Avva Netras, ucenicul lui Avva Siluan, că şi când şedea în chilia sa la muntele Sinai, cu măsură se ocârmuia pe sineşi după trebuinţa trupului. Iar când s-a făcut episcop la Faran, mult se strâmtora pe sineşi spre viaţa cea aspră. Şi i-a zis lui ucenicul său: Avvo, când eram în pustie, nu te nevoiai aşa. Şi i-a răspuns bătrânul: acolo era pustie şi linişte şi sărăcie şi voiam să chivernisesc trupul, ca să nu mă bolnăvesc şi să caut cele ce nu aveam. Iar aici este în lume şi pricepere şi de mă voi bolnăvi aici, este cine să mă sprijinească, ca să nu pierd călugăria”. Acei ce au înţelegerea unui călugăr, simt nevoia să primească binecuvântare, orice lucrare ar avea. Şi pe toată durata acesteia, până la încheierea ei se încredinţează unui episcop ori unui povăţuitor duhovnicesc, pentru ca aceştia să vegheze asupra lor şi să-i îndrepte în ceea ce fac. Nu doresc răsplată pentru aceasta, pentru că cel ce este slăvit sau răsplătit mai mult decât merită, mult păgubeşte. Da, părinte. Şi oriunde ai fi, pe stradă, în maşină, sau în orice altă parte, să spui rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”. Ar trebui să mergem des la Sfânta Liturghie, pregătiţi aşa cum se cuvine şi să ne împărtăşim cu Preacuratele Lui Hristos Taine. Toată zidirea Îi mulţumeşte şi Îl slăveşte pe Dumnezeu. Un preot care nu liturghiseşte este în dezacord cu această minunată laudă. Bine ar fi ca, din când în când, să se cânte canonul Domnului nostru Iisus Hristos ce se află scris în Ceaslov, aşa cum bine ar mai fi să se citească şi acatistul Domnului nostru Iisus Hristos aflat la sfârşitul cărţii „Războiul nevăzut” a Sfântului Nicodim Aghioritul. El ne îndeamnă stăruitor să chemăm deseori, prea-dulcele, dătătorul de bucurie şi izvorâtorul tuturor bunătăţilor, mântuitorul nume al Domnului Iisus Hristos, nu doar cu buzele, ci şi cu inima şi mintea.
Ai de asemenea, marea îndatorire de a te ruga şi pentru ceilalţi, deoarece tu eşti cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat poporul Său. De aceea este datoria ta să te retragi şi să te rogi pentru pacea şi luminarea poporului Său. Precum a făcut şi marele Moise…

IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi

Într-adevăr, părinte, n-am spus nimic până acum despre rostirea rugăciunii lui Iisus pentru ceilalţi. Cum se poate folosi rugăciunea în acest scop?
— Există părinte, atâta nenoroc în lume, atâtea rele, atâta necunoaştere a lui Dumnezeu, care, după cum spun Părinţii, este cel mai mare păcat. Pentru aceasta eşti dator să plângi şi să te rogi. Sfântul Ioan Scărarul a scris o cuvântare adresată păstorului de suflete, adică stareţului, în care spune că atunci „când peste turmă se abate întunericul şi noaptea patimilor, pune câinele să stea neclintit lângă Dumnezeu în pază de noapte.” Atunci când creştinii dorm, preotul trebuie să-şi pună mintea de strajă, adică să vegheze şi să se roage Lui Dumnezeu pentru poporul Său. Câţi oameni se risipesc în acel moment! Câţi sunt în pragul sinuciderii! Câţi sunt pe punctul de a comite crime îngrozitoare! Câţi sunt deznădăjduiţi şi în nevoie. Tu trebuie să rosteşti rugăciunea lui Iisus pentru toţi aceşti oameni – „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-I pe robii tăi”, sau „pe robul tău” dacă te rogi doar pentru cineva anume.
— Pot să te întreb ceva? Ai spus mai devreme că rugăciunea lui Iisus ar trebui să nu fie afectată de imaginaţie. Acum spui că trebuie să ne rugăm pentru alţii, care au atâtea probleme. Dar acest lucru nu stârneşte cumva imaginaţia şi face mintea să se întrebe, pe când de fapt ar trebui să se adune în ea însăşi şi în inimă?
— Ai făcut bine că m-ai întrebat acest lucru deoarece în această privinţă este necesară o explicaţie. Când ne rugăm pentru alţii, trebuie să o facem înafară. Adică, dacă vrem să spunem rugăciunea lui Iisus pentru unii care sunt în nevoi, ar trebui să spunem mai întâi „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pe robii tăi”, sau „robul tău”, pomenindu-le numele, dar după aceea, ar trebui să continuăm fără să menţionăm numele lor şi fără să ne fixăm mintea asupra lor, fără să ne gândim la ei. Dumnezeu ştie pentru cine ne rugăm. Nu trebuie să te gândeşti nici la problemele care-i frământă, spune doar „miluieşte pe robul tău” şi Dumnezeu va trimite harul Său. Şi dacă este vrednic să-l primească, harul va lucra potrivit cu nevoia sa. Harul lui Dumnezeu, părinte, este asemenea apei, care atunci când vine pe pământ este sorbită de rădăcini şi dă fiecărui copac cât are nevoie. Nu avem aceeaşi convingere şi în timpul Sfintei Liturghii? Ne rugăm pentru toată lumea şi poporul răspunde „Doamne miluieşte”. Căci atunci când mila lui Dumnezeu vine, dăruieşte omului ceea ce are cu adevărat nevoie. Dar rugăciunea pentru ceilalţi este şi din alt motiv un efort necesar.
— Aş vrea să-l aud.
— Când ne rugăm pentru altcineva, imediat primim lămuriri de la Dumnezeu despre ceea ce are în special nevoie şi putem lucra cu adevărat pentru mântuirea lui. A venit odată cineva în chilia mea lăudându-mi un creştin care, aparent se bucura de un mare succes. Pentru că ideea nu prea era ortodoxă, am mers în biserică şi m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere ce se întâmpla. Şi n-o să-ţi vină să crezi…
— Nu spune aceasta, părinte, de ce n-aş crede?
—…imediat în biserică s-a simţit un miros urât. Şi am zis, cel lăudat nu era un om bun, nu avea harul lui Hristos. Pierduse harul dătător de viaţă şi astfel era mort: „ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3, 1). Căci, atunci când pleacă sufletul, trupul moare şi miroase urât. La fel este şi când harul lui Dumnezeu pleacă de la om, sufletul moare şi lasă o duhoare duhovnicească.
Am rămas uimit. Ceea ce-mi descoperise acum fusese fără nici o urmă de mândrie. Sfinţii nu pot fi trecuţi în nici o categorie. Ei nu sunt nici mândri nici umili, ci sunt mai degrabă oamenii lui Dumnezeu. Nu vorbesc pentru a se lăuda ci pentru a-i folosi pe ceilalţi, tot ceea ce fac fiind spre slava lui Dumnezeu. Legea Lui Dumnezeu devine legea lor ajungând adânc înscrisă în întregul lor mod de viaţă.
— În general, părinte, a continuat el, rugăciunea lui Iisus este necesară pentru lucrarea ta. Prin rugăciune vei fi în stare să recunoşti înlăuntrul inimii tale mişcările vicleanului diavol. Inima devine foarte sensibilă şi nespus de ageră în recunoaşterea diavolului şi, în acelaşi timp îşi trage multă putere din rugăciune pentru a alunga pe cel rău din ea. Astfel, devine un receptacol al Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, fiind încercat în războiul împotriva diavolului şi având cunoaşterea harului dumnezeiesc, poţi cu mare uşurinţă să intri în sufletul celuilalt şi să pătrunzi în lumea interioară a celui ce vine la spovedanie. Folosul este nespus de mare. El pleacă de la scaunul de spovedanie cu totul alt om. Uşurat de patimile ştiute şi neştiute. Dar aş vrea să-ţi adresez trei rugăminţi, a continuat Gheron. Sunt sigur că mi le vei împlini…
— Te rog, am spus. Sunt absolut sigur că vor fi de folos.

Cererile pustnicului

Prima cerere: călugării sunt atleţi ai rugăciunii. Ei pătrund, cu harul lui Hristos, în teritoriul diavolului şi îl distrug, împreună cu toate planurile sale. Îl înghesuie. Da, îl înghesuie cu rugăciunea neîncetată. La Muntele Athos nu trece un minut fără a se auzi strigătul către Iisus şi către Maica Domnului. Şi pentru că este silit, cel rău luptă împotrivă. Una din lucrările lui de căpătâi este să stăvilească orice dorinţă pe care o are cineva pentru isihie. Vă implor atunci să nu uitaţi în rugăciunile voastre pe călugări şi pe cei ce se gândesc să devină călugări. Vă rog, spuneţi şi pentru ei „Doamne Iisuse Hristoase ai milă de robii tăi” şi „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte pe robii tăi”. Celui care se pregăteşte pentru monahism, diavolul îi atrage dragostea celor ce au fost până atunci indiferenţi. Rude, prieteni şi oameni duhovniceşti chiar, îşi arată prin cuvinte frumoase dragostea şi grija lor aparentă. În ziua de azi oamenii nu se roagă, dar nu-i lasă nici pe alţii să se roage. Cu toţii vor să înfrunte mulţimea greutăţilor lumii fără rugăciune. Dar lumea de azi este pierdută şi suferă nu din cauză că nu este cine să aibă grijă de nevoile ei, ci din cauză că nu este cine să se roage. Mulţi cred că lucrarea monahilor, care este mai ales rugăciunea, este nefolositoare şi neroditoare, dar ei nu ştiu că rugăciunea este „făptuire duhovnicească, luptă înverşunată şi trezvie veşnic veghetoare”. Ei nu vor să ştie că unii oameni se roagă pentru ei şi pentru problemele lor. Se opun astfel vocaţiei monahale şi devin unelte ale diavolului. Aşa cum am amintit înainte diavolul caută să împingă în păcate trupeşti pe cei care sunt pe cale să devină călugări, pentru a le arde aripile şi a le face mai grea viaţa călugărească. Căci, am spus deja, cu cât simte cineva plăcerea în lume, cu atât mai multă suferinţă va trăi în viaţa monahală spre a fi curăţit.
A doua cerere: Vă rog, pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunea voastră pentru ca Domnul să mă miluiască şi pe mine. Mă tem ca nu cumva să pierd harul lui Dumnezeu din cauza nepurtării mele de grijă mele. Mă tem să nu fiu doar un naufragiat în acest port liniştit. Rugaţi-vă ca Domnul să-mi dea „sfârşit creştinesc vieţii mele, fără durere, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”. Rugaţi-vă Maicii Domnului să mă mângâie şi să mă întărească. În fiecare seară o rog, mai ales pe ea, să fie apărătoarea şi ajutătoarea mea în această viaţă, în ceasul ieşirii mele să izgonească toţi vrăjmaşii ce vor să-mi ia sufletul, iar în ziua judecăţii să mă izbăvească de chinul cel veşnic şi să mă învrednicească bunătăţilor raiului. Vă implor să vă rugaţi pentru mine ca să mă căiesc. Vreau să plâng pentru păcatele mele şi să mă învrednicesc de mila Domnului nostru.
A treia cerere: Foloseşte-te frate, şi pentru tine de biciul lui Iisus. „Biciuieşte-ţi adversarii cu numele lui Iisus”. Spune rugăciunea lui Iisus ca să primeşti milă de la Dumnezeu. Ştii ce slavă pregăteşte Domnul în ceruri pentru cei ce-L iubesc? Ştii ce ospăţ bogat şi plin de bucurie îl aşteaptă acolo pe drept? Să nu rămânem afară din odaia Mirelui Hristos. Să nu auzim glasul „Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25, 12).
Pustnicul a suspinat şi a spus „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi pe robul tău…”. „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine şi pe robul tău…”. Imediat după aceea şi-a plecat capul şi s-a învăluit în tăcere.
— Îţi promit că voi îndeplini toate trei cererile, sfinţite Gheron, cel ce ai devenit, în această seară, lumina sufletului meu. Cu siguranţă le voi îndeplini pe primele două, deşi nu este nevoie. Dar în ce priveşte cea de-a treia cerere…
Am căzut în genunchi şi am strigat vărsând lacrimi:
— Ţine-mă lângă tine şi ajută-mă să mă mântuiesc. Nu vreau să mă întorc în lume. Azi mi-am aflat mântuirea. Ţine-mă lângă tine, sfinţite părinte şi învaţă-mă. Arată-mi treptele mistice ale îndumnezeirii. Deschide-mi porţile palatului numelui lui Iisus şi du-mă prin fiecare încăpere a sa. Sunt orb şi strig „miluieşte-mă”. Sunt ca vameşul, copleşit de păcat şi strig „miluieşte-mă”. Sunt îndrăcit şi strig în chinuri „miluieşte-mă”. Sunt străin precum cananeanca dar îndrăznesc să cer ajutor: „miluieşte-mă”. Sunt lepros din cauza patimilor şi strig din adâncul sufletului: „miluieşte-mă”. Sunt rătăcitor şi vreau să mă întorc. Sunt… sunt… Nu sunt un copil al lui Dumnezeu ci fiu al diavolului. Primeşte-mă lângă tine, Gheron, nu mă lăsa să plec de aici. Vreau să mor aici. Vreau să mor în acest loc pustiu şi neroditor, ca sufletul să mi se înmiresmeze şi să-L văd pe Dumnezeu. Vreau lacrimile să-mi devină hrană. Vreau să devin chimval al lui Dumnezeu şi să cânt, precum cântaţi voi la fiecare priveghere. Mă auzi, părinte? Nu plec. Aici voi rămâne. Aici voi trăi. Aici voi muri şi de aici voi urca la ceruri. Primeşte-mă, părinte…
Nu spunea nimic. Sau poate spunea ceva dar eu nu auzeam nimic. Doar aceste ultime cuvinte.
— Copile, oamenii au nevoie de tine. Du-te şi lucrează şi fă cunoscută voia Domnului. „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19).
Am crezut de datoria mea ca cel puţin acum să mă supun. Aceea era voia Domnului cu mine.
— Promite-mi totuşi, am spus, că mă vei primi să vin şi să stau cu tine câteva luni, ca să pot fi ucenic în Împărăţia lui Dumnezeu.
— Da, oricând vrei, eşti binevenit. Este timpul să ne odihnim puţin, pentru că se apropie miezul nopţii şi urmează în curând Sfânta Liturghie. Pregăteşte-te să slujeşti azi.
— Somnul nu-mi dă în această noapte odihnă şi chilia nu mă primeşte. În seara aceasta am renăscut şi m-am botezat. Dă-mi binecuvântare să rămân afară, în grădină, până la vremea Liturghiei. În astfel de momente mai bună odihnă se găseşte în veghere. Cei ce petrec noaptea sub lumina stelelor aud glasul arhanghelilor, îl slăvesc pe Hristos şi devin „asemenea” lui.
— Îţi dau binecuvântare. Domnul fie cu tine.

Miezul nopţii în pustia Muntelui Athos

Am ieşit şi am şezut pe o piatră. Se întuneca. Murmurul dulce al mării se putea auzi din depărtare. Toată dulceaţa veşniciei se adună în sufletul meu tulburat. Linişte nesfârşită. Am simţit prezenţa lui Hristos, Care ştie să umple pustia. Puţine momente în viaţă mi le-am petrecut astfel. Două ocazii, mai ales, mi-au venit în minte. Prima fiind în braţele naşului meu, ca mic copil, puteam auzi slujba catehumenilor în timpul căreia, prin glasul naşului meu l-am mărturisit pe Hristos ca să pot deveni mădular vrednic al trupului Său. A doua ocazie a fost acea noapte în care am primit învăţătura binecuvântatului Gheron, ca să pot primi al doilea botez al pocăinţei şi să-l întâlnesc pe Dumnezeu. Singura diferenţă este că în primul caz n-am putut înţelege mare lucru (aproape nimic) în timp ce a doua oară am fost conştient de mişcarea mea spre Dumnezeu. În acea noapte Dumnezeu mi-a trimis mana Sa şi m-a hrănit cu cuvântul sfântului pustnic.
Spune proorocul Isaia: „Fericit este cel ce îşi are sămânţa în Sion şi rudele în Ierusalim” iar egumenul mănăstirii Stavronikita tălmăceşte plin de înţelepciune: „Şi noi putem spune că suntem fericiţi pentru că avem în Sionul Ortodoxiei – Sfântul Munte – sămânţa sfinţilor nevoitori şi în Ierusalimul ceresc avem o mulţime de rude. Ei trăiesc pentru noi şi sunt lumina şi nădejdea vieţii noastre prezente şi viitoare”.
Doream să pun în practică o mică parte din ceea ce bătrânul nevoitor îmi arătase în timpul discuţiei, acela fiind pentru mine mai degrabă „pildă, iar nu dătător de lege”. Mi-am aplecat capul, mi l-am pus pe genunchi, – asemeni profetului Ilie, pe muntele Carmel – şi am început să-mi încălzesc inima, ca să pot începe apoi rugăciunea lui Iisus.
Orele nopţii sunt dătătoare de viaţă pentru călugării ce sunt „lucrători ai rugăciunii neîncetate şi ale prea dulcei amintiri a Lui Iisus înlăuntrul inimii lor”. Noaptea înrâurează puternic trăirea vieţii îngereşti, de aceea o preferă pentru lucrarea duhovnicească şi pentru rugăciunea lui Iisus. Monahii desfiinţează noaptea, de vreme ce viaţa monahală desfiinţează totul. Viaţa monahală desfiinţează moartea, căci nunta duce viaţa mai departe dar în acelaşi timp duce mai departe şi moartea. O viaţă nouă se naşte, viaţă ce urmează să se stingă. În timp ce în viaţa trăită în feciorie moartea încetează să ameninţe omenirea. Viaţa unui monah este începutul veşniciei, viaţa adevărată, de aceea el trăieşte realitatea eshatologică, felul îngeresc de viaţă. Domnul a spus: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; Iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Luca 20, 34-35). Monahul aparţine altui veac. Viaţa prezentă devine veşnicie, devine trecerea nesfârşită a timpului! „Deşi umblă pe pământ în feciorie, monahul atinge cerurile”. De aceea putem spune că viaţa în feciorie desfiinţează chiar şi noaptea. Noaptea devine zi, căci monahii trăiesc felul de viaţă eshatologic şi îngeresc. Dacă „noaptea nu va mai fi acolo” potrivit Apocalipsei (Apocalipsa 21, 25), nici aici n-ar trebui să fie noapte pentru aceia care sunt îngeri în trup. Mielul, Soarele, Hristos îi luminează.
Potrivit Sfinţilor Părinţi, „noaptea este folositoare tuturor”. Este folositoare şi sufletelor începătoare şi celor desăvârşite. Începătorii sunt monahii care sunt în primul stadiu al vieţii monahale, care trebuie să lupte cu patimile şi să încerce să le schimbe în iubire dumnezeiască. Ei sunt „crescătorii de animale”, care încearcă să călăuzească vitele, adică stările pervertite ale sufletului. Iar cei desăvârşiţi sunt cei ce au depăşit acest stadiu. Ei au ieşit din robia Egiptului, adică de sub stăpânirea patimilor, în pustia nepătimirii şi sunt păstori ce-şi duc oile – mintea şi inima curate – la muntele vederii dumnezeieşti. Sfinţii Părinţi spun că noaptea este importantă şi binefăcătoare pentru amândouă chipurile.
Cei ce sunt în primul stadiu îşi amintesc păcatele ce le-au făcut în timpul zilei, „tulburarea greşelilor”. Descoperă păcatele cu ajutorul harului dătător de viaţă, adevărat iar nu închipuit şi atunci încep să plângă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ei nu lasă să fie închise în adâncurile subconştientului toate gândurile vinovate, dorinţele ruşinoase şi faptele păcătoase, ci intră cu puterea harului şi alungă cu îndrăzneală tot ceea ce este sălăşluit acolo, fiind astfel vindecaţi. Îşi curăţă mintea şi inima nu doar de gândurile complexe ci şi de cele simple. Cei desăvârşiţi îşi petrec noaptea într-un chip diferit. Fiind curăţiţi de toate stările potrivnice firii, dau slavă lui Dumnezeu, Preasfintei Treimi. Se odihnesc cu mintea şi îşi îndreaptă gândurile şi inimile spre muntele vederii dumnezeieşti (theoriei).
La căderea nopţii, ei se gândesc la ziua facerii, când „pământul era netocmit şi gol” şi „întuneric era deasupra adâncului”(Facerea 1, 2). Când, la scurtă vreme după aceea, apar stelele, se gândesc la crearea stelelor şi precum îngerii au lăudat pe Dumnezeu atunci, Îl laudă şi ei acum pentru întreaga zidire. În timp ce alţii dorm şi aparent nici nu există, aceştia stau treji, singuri cu Dumnezeu, slăvindu-l asemeni lui Adam înainte de Cădere. Când fulgeră sau tună, se gândesc la înfricoşătoarea zi a Judecăţii. În locul glasului păsărilor de pradă, ei aud sunetul trâmbiţelor ce cheamă morţii să se ridice din morminte. Răsăritul luceafărului şi zorile le amintesc de arătarea semnului Fiului Omului, Cinstita şi de viaţă purtătoarea Cruce. Strălucirea soarelui le aduce în minte venirea în slavă a lui Hristos, Soarele dreptăţii. Aceia care neîntârziat se ridică să-L laude pe Hristos, sunt sfinţii care vor fi răpiţi în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (1 Tesaloniceni 4,17) şi cei ce nu se îngrijesc să laude la răsăritul soarelui pe Dumnezeu şi dorm, sunt cei ce vor fi judecaţi ca păcătoşi…
Am încercat să trăiesc acea noapte în acest fel. Am încercat să-mi încălzesc păcătoasa şi îngheţata inimă cu aceste gânduri. Când ea a început să se înmoaie, m-am rugat cu acele cuvinte pline de dragoste ale Fericitului Augustin:

„Cel ce eşti
săgeată aleasă şi sabie ascuţită,
străpungând cu puterea Ta
carapacea oţelită a inimii mele,
pătrunde cu puterea iubirii Tale,
ca sufletul meu să Te vadă
Sunt rănit de iubirea Ta,
sunt rănit de dragoste pentru Tine
Zi şi noapte vărs lacrimi îmbelşugate
Stăpâne,
Te implor
loveşte-mi sufletul împietrit
cu lancea ascuţită a iubirii Tale.
Pătrunde în adâncimea fiinţei mele.
Răcoreşte-mă cu apă vie.
Deschide în ochii mei izvor
de lacrimi veşnic curgătoare.
Veghează-mă cu iubirea Ta neclintită.
Dă-mi nădejde să-Ţi văd slava.
Dă-mi lacrimi nesfârşite.
Nu în această viaţă caut mângâiere
ci în odaia cerească de nuntă,
să fiu vrednic să te văd,
Iubit, Domnul meu şi Dumnezeul meu.
Adu-mi sufletul uscat
însetat după Tine,
la şuvoaiele neoprite
de apă vie.
Sau, mai bine, Dumnezeul meu, Viaţa mea,
Trage-mă spre Tine,
Fântână vie,
ca să pot bea
şi să fiu săturat,
şi să trăiesc veşnic cu Tine.
O, Tu, izvorul vieţii
umple-mi mintea cu revărsarea
iubirii Tale mângâietoare;
fă-mi inima să se reverse
cu tristeţea strălucită a iubirii Tale.
Fie ca să uit grijile trecătoare ale lumii
şi să Te păstrez veşnic în inimă”.

Apoi am repetat cu toată puterea rugăciunea lui Iisus, aşa cum am învăţat de la pustnic. Nu ştiu cât am rămas acolo. Sunt momente când acele ceasului nu se mai învârt. Timpul se oprise în veşnicie.
Miezul nopţii trecuse demult. Puteam vedea acum colibele monahilor cum se luminau una după alta. Privighetorile începeau să-şi înalţe cântecul lor. „Izvoarele smereniei” ce încep să se reverse şi să ne ude pământul însetat! „Turle înflăcărate ale muntelui” ce revarsă lumină! „Crinii cu bun miros şi bine plăcuţi” ce înmiresmează lumea întreagă! Chiliile vor răsuna de glasurile lor în scurt timp şi se vor umple cu lacrimi de pocăinţă sau lacrimi de dumnezeiască luminare. Ei se ridică să laude pe Hristos şi să-i ceară să trimită harul Său dumnezeiesc, mila Sa îmbelşugată.

Iisuse, frumuseţea cea mai presus de minte şi atotbună, slăvescu-Te pe Tine că ai făcut ca voia şi puterea una să fie.
Iisuse, dragoste dumnezeiască şi mult dorită, slăvescu-Te pe Tine că nemărginita lume o porţi cu puterea Ta.
Iisuse, Cel ce eşti Calea, Adevărul şi Viaţa, mulţumescu-Ţi Ţie că pe calea adevărului mă călăuzeşti prin cuvintele Tale de viaţă dătătoare.
Iisuse, Cel ce eşti desăvârşita vedere a celor fericiţi, mulţumescu-Ţi Ţie că învredniceşti cu slava Ta firea noastră cea căzută.
Iisuse, Cel ce eşti Lumină mai presus de toată lumina, cu frică mărturisescu-mă Ţie că în întunericul păcatelor încă mă scald.
Iisuse, Cel ce eşti Judecătorul tuturor, mărturisescu-mă Ţie că nicicând până acum de iubirea Ta n-am fost pătruns.
Iisuse, Cel ce eşti căldură de viaţă dătătoare şi preadulce, încălzeşte-mi frigul sufletului.
Iisuse, Cel ce eşti veşmânt înstelat şi preastrălucitor, acoperă-mă şi pe mine cel gol.
Iisuse, Cel ce eşti începutul şi mijlocul şi sfârşitul meu, curăţeşte-mi inima cea plină de multe necurăţii.
Iisuse, Cel ce Eşti, în toate şi mai presus de toate, Dumnezeul meu, arată-Ţi faţa ta spre mine şi mă mântuieşte.
Iisuse, Cel ce eşti mai presus de toată mintea, arată-mă întreg prin adunarea minţii şi prin rugăciune neîncetată.
Iisuse, Cel ce eşti taină mai presus de toată cunoaşterea, ridică-mă deasupra a toată simţirea şi cugetarea.
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.

În aceste ceasuri întregul Munte este în flăcări, iar diavolul urlă, rănit de moarte. Monahii cu adevărat sunt îndumnezeiţi.
Slujirea Sfintei Liturghii

Am continuat pentru destulă vreme să rostesc rugăciunea lui Iisus. Mi-am amintit persoane, fraţi, prieteni ce trăiesc în lume şi am simţit în acel moment nevoia să-l rog pe Dumnezeu pentru ei.
Apoi am fost chemat să slujesc Sfânta Liturghie, în micul paraclis al schitului. Ce Sfântă Liturghie a fost aceea! Ce măreţie. Ştiam că Sfânta Liturghie era o întreagă teologie şi vedere a lui Dumnezeu. Ştiam că Sfânta Liturghie este Paştele cel adevărat, Golgota şi Învierea lui Hristos. Dar în acea noapte am trăit-o şi am înţeles-o. Am învăţat că Sfânta Liturghie este punctul culminant în viaţa credinciosului. „Este ţelul vieţii, şi când îl atinge nu are nevoie să ceară nimic mai mult în căutarea fericirii”. Da, Sfânta Liturghie este cea mai mare fericire a credinciosului.
Erau doar câteva candele ce luminau biserica, destule cât să se vadă feţele Sfinţilor, a Preacuratei şi a lui Hristos. Cei trei ucenici împreună cu Bătrânul lor, stăteau nemişcaţi în stranele vechi, trăind Taina. Nu participau doar, ci slujeau Liturghia împreună cu mine! Feţele lor erau asemeni feţelor sfinţilor din icoane. Era ca şi cum ar fi coborât de pe pereţi şi ar fi trăit Paştele. Glasurile lor erau blânde, slabe, înăbuşite de căinţă. Cântarea ieşea dintr-o inimă rănită de dragostea dumnezeiască, ieşea din profunzimile sufletului, străpuns de dragoste dumnezeiască. Acolo se distinge clar omul din lume ce nu trăieşte în nevoinţă şi pocăinţă.
Mărturisesc că tocmai acea Sfântă Liturghie era pentru mine o problemă. Niciodată în viaţă n-am trăit o asemenea încurcătură şi în acelaşi timp o asemenea inexprimabilă bucurie. M-am simţit stânjenit, căci eram printre sfinţi. Când am ieşit din altar să dau binecuvântarea „Pace tuturor”, am rămas pe gânduri. Ei aveau deja această pace, în timp ce eu eram cel ce aveam nevoie de ea, m-am gândit. Când am dat binecuvântarea apostolică „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi binecuvântarea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţii” ştiam foarte bine ce făceam. Dădeam binecuvântare şi har celor ce erau plini de har. Spuneam „Sus să avem inimile” oamenilor care aveau întotdeauna inimile înălţate. Eram singurul dintre ei la care se referea acea poruncă. Mi-am simţit păcătoşenia Şi atunci când am rostit rugăciunea „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie…” Cu căinţă neprefăcută şi lacrimi neîncetate am rostit rugăciunea „…Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-ţi fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău.”
Dar în acelaşi timp am simţit şi harul, îndulcindu-mi sufletul cu dumnezeiasca sa prezenţă. Acesta, fiind dinainte curăţit sub călăuzirea înţeleaptă şi binecuvântarea pustnicului, acum era cu desăvârşire dăruit ca locuinţă a Împăratului tuturor.
Când a venit timpul pentru Sfânta Împărtăşanie, am trăit cel mai mişcător moment. Feţe purtând urmele nevoinţelor, luminate de vederea lui Dumnezeu, se apropiau să-L primească pe Iisus, să participe la Taină. Să primească har din preaplinul harului trupului îndumnezeit al lui Hristos. Rugăciunea lui Iisus sporeşte dragostea şi cu cât aceasta devine mai arzătoare cu atât îi călăuzeşte la Masa dragostei şi îi uneşte cu Dragostea. Cu cât participă la Sfânta Împărtăşanie, cu atât râvna lor pentru rugăciunea lui Iisus sporeşte.
„Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… monahul cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor, şi spre viaţa de veci.” Da. Într-adevăr se împărtăşeau de viaţa veşnică „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care l-ai trimis” (Ioan 17, 3). Este foarte greu să slujeşti Liturghia şi să împărtăşeşti pe Hristos celor ce sunt dumnezei prin har. Hristos este prezent acolo, „Dumnezeu printre dumnezeii ce au fost îndumnezeiţi în Cel ce după fire este Dumnezeu”.
Trupul omului, prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, devine „dătător de lumină”. Primind hrana cerească, mana duhovnicească, nu o schimbăm în carne, ci „carnea noastră se schimbă spre aceea”. Totul străluceşte!
După Sfânta Împărtăşanie cel ce a cântat în strană rosteşte următoarele, după rânduiala de la Sfântul Munte: „Amin, Amin. Amin. Pentru iertarea păcatelor şi spre viaţă veşnică. Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm slava Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele fără de moarte, Preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, Aliluia, Aliluia.” De aceea se împărtăşesc de Sfintele Taine. Pentru ca să trăiască toată ziua cu Hristos şi să mediteze la sfântul, preadulcele şi iubitul său nume.
După încheierea Sfintei Liturghii un monah citeşte rugăciunea de mulţumire. Acolo, după acele momente minunate, se înţeleg cel mai bine rugăciunile pe care Sfinţii Părinţi le-au rânduit pentru a fi rostite drept mulţumire după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Una dintre ele este rugăciunea către Domnul nostru Iisus Hristos: „dă să-mi fie şi mie acestea…spre luminarea ochilor inimii mele…spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale. Ca în sfinţenia Ta cu acestea fiind păzit, să pomenesc harul Tău pururea şi să nu mai viez mie ci Ţie, Stăpânului şi Binefăcătorului nostru”. Sau rugăciunea către Maica Domnului, pe care Sfinţii Părinţi o cinstesc în mod deosebit: „…Ci tu, care ai născut lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înţelegători ai inimii. Ceea ce ai născut Izvorul nemuririi, înviază-mă pe mine, cel ce omorât de păcat. Ceea ce eşti Maica iubitoare de milostivire a Dumnezeului celui milostiv, miluieşte-mă şi dă umilinţă şi zdrobire în inima mea şi smerenie în gândurile mele şi ridicare din robia cugetelor mele. Şi mă învredniceşte până la sfârşitul vieţii fără de osândă să primesc sfinţirea Preacuratelor Taine, spre tămăduirea sufletului şi a trupului. Şi-mi dă, Stăpână, lacrimi de pocăinţă şi de mărturisire, ca să te laud şi să te măresc pe tine în toate zilele vieţii mele…”. Căci Sfinţii vorbesc despre lumină şi viaţă, dar şi despre lacrimi de pocăinţă.
După dumnezeiasca Împărtăşanie, viaţa duhovnicească sporeşte mai mult, Hristos fiind indispensabil pentru lupta ascetică.
Capela a fost în acea noapte, cel puţin pentru mine, Ortodoxia în întregime. Taina prezenţei lui Hristos şi scara lui Iacov. Şi un strigăt s-a auzit din adâncul inimii mele: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”(Facere 28, 17). De aici cuvioşii părinţi urcă şi se îmbată de veşnicie.
Dumnezeu îmi vindecase slăbiciunea înainte, prin sfântul pustnic. Dar acum, în timpul Sfintei Liturghii, în Templu, L-am văzut pe Dumnezeu şi L-am recunoscut pe Cel ce m-a vindecat şi pe mine, după cum l-a vindecat şi pe slăbănog. Pe acela Domnul îl vindecase la scăldătoare, dar el L-a recunoscut şi I s-a închinat în Templu.
În acea noapte am fost înălţat. „O, noapte mai luminoasă decât ziua; O, noapte mai înveselitoare decât soarele; O, noapte mai albă decât zăpada; O, noapte mai strălucitoare decât fulgerul; O, noapte ce alungă somnul; O, noapte ce ne învaţă cum să veghem cu îngerii.”
Mărturisesc cu siguranţă că o zi la Sfântul Munte face mai mult decât un an întreg de studiu. O noapte într-o colibă izolată valorează mai mult decât un grad universitar. Câteva minute de vorbă cu un pustnic este asemeni unei linguri de vitamine, ce valorează mai mult decât toată prostia ce o luăm, trăind în lume.
Consider că Muntele Athos este arca Ortodoxiei, unde nu se spun prea multe, dar se trăiesc foarte multe. Este hotarul dintre lume şi lucrurile mai presus de lume. „Hotarul dintre lume şi ceea ce stă mai presus de lume, Athosul este tărâmul virtuţii” (Sf. Grigorie Palama). Muntele Athos este păşunea cea cu multă verdeaţă a lumii Ortodoxe. Fiecare pustnic este un protest tăcut faţă de duhul secularizării credinţei noastre şi un viteaz apărător al ei. Aici, la Muntele Athos, găseşti puterea de a te pocăi cu adevărat şi a trăi Ortodoxia în plinătatea ei, de aceea Sfântul Munte oferă atât de mult Bisericii şi oamenilor ce trăiesc în lume. Fiecare pustnic este un Iona (în sensul bun) ce pare că pleacă la Tars (în pustie) dar pe care chitul (harul lui Dumnezeu) îl duce în Ninive, cetatea cea mare (în lume) să propovăduiască pocăinţa, care este reîntoarcerea la Dumnezeu.
„Bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe” (Luca 9, 33). Totuşi, pentru mine nu s-a găsit acolo colibă. Luând comoara rugăciunii lui Iisus, pe care mi-a arătat-o Gheron, trebuia să fug în lume şi să o „bombardez” cu puterea ei. Trebuia să vestesc în cele patru colţuri ale pământului care este cea mai mare comoară pe care o adăposteşte Muntele Athos. Nu este comoara aurită a trecutului, nu sunt veşmintele brodate în aur, nu sunt manuscrisele încărcate de miniaturi, ci rugăciunea plină de har a lui Iisus cu a cărui putere s-au împlinit toate aceste lucruri.

 

Coborând de pe propriu-mi Tabor

Imediat ce s-a luminat bine de ziuă, am căutat să primesc binecuvântarea părintelui… şi să cobor de pe munte la mare, dar şi de pe muntele duhovnicesc la marea lumii. L-am găsit liniştit, senin, rostind rugăciunea lui Iisus şi făcându-şi lucrul de mână ca să-şi agonisească cele pentru trai, adică puţină pâine uscată şi lucrurile absolut necesare.
— Binecuvântează-mă, am spus şi m-am aplecat să-i sărut mâna.
— Mergi cu bine, fiul meu. Maica Domnului să fie cu tine. Sfânta Treime să-ţi ajute. „Domnul să-ţi păzească sufletul şi trupul de tot răul, de toată răutatea diavolului şi de toată tulburarea; Domnul să fie lumina ta, scăparea ta, calea ta, tăria ta, cununa bucuriei tale şi pricepere veşnic. Ai grijă de tine”. Ai de-a pururi însoţitor nedespărţit rugăciunea lui Iisus. Şi roagă-te şi pentru mine, ca Dumnezeu să mă miluiască…
Rugăciunile călugărilor sunt pline de viaţă pentru că ies din inimi sensibile.
— Gheron, îţi mulţumesc pentru tot. Roagă-te pentru mine, pentru prietenii mei, pentru fiii mei duhovniceşti, pentru rudele mele. Roagă-te, roagă-te, sfinte Gheron. Roagă-te pentru lumea întreagă căci tu îi eşti cel mai înalt vârf, aproape de Ceruri. Roagă-te, Gheron. Eşti cel mai scump preţuit om dintre toţi oameni. Roagă-te. Tu eşti o comoară nemaiîntâlnită a Ortodoxiei, păstrată ca mulţi alţii, în vistieria Sfântului Munte. Roagă-te, roagă-te pentru noi, păcătoşii. Tu eşti şarpele de aramă înălţat în deşert şi noi păcătoşii, muşcaţi de şerpii păcatului, privim la tine şi ne vindecăm. Tu eşti Moise al nostru, care pe munte îţi înalţi mâinile în rugăciune şi noi îi înfrângem pe vrăjmaşi jos, în lume. Nu-ţi coborî mâinile, căci ne va zdrobi puterea vrăjmaşului, a diavolului. Roagă-te, Gheron…
— Dumnezeu să ne miluiască, fiul meu.
— Binecuvântează.
— Domnul să te binecuvânteze. Te voi aştepta la anul.
Precum o pasăre, ca un serafim arzând, ca înflăcăratul prooroc Ilie coboram de pe munte la ţărmul mării pentru a lua vaporul. Mintea nu-mi mai funcţiona. Gândirea se oprise. Doar inima îmi ardea. Zburam. Şi fără să-mi dau seama, cântam bucăţi din slujba pe care desăvârşitul monah atonit, Sfântul Nicodim, o compusese pentru Părinţii de la Muntele Athos.
„Cine va spune lupta voastră, binecuvântaţi Părinţi, sau cine va lăuda cu vrednicie nevoinţele voastre, înfrânarea minţii, rugăciunea neîncetată, suferinţele prin care treceţi pentru a lucra virtuţile, uscarea trupului, lupta cu patimile, starea de toată noaptea, lacrimile neîncetate, smerenia duhului, izbânzile asupra diavolului şi toate celelalte daruri?
O, mulţime de cuvioşi sfinţiţi şi doriţi de Dumnezeu. O, albine alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.
Bucuria Sfintei Treimi; încântarea Maicii Domnului, lauda Athosului, izvor de smerenie pentru lume. Rugaţi-vă Domnului să miluiască sufletele noastre”.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile sfinţilor tăi, miluieşte-mă pe mine păcătosul.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă.

 

Epilog

Acum că am ajuns la finalul cărţii mele simt că este necesar să înalţ adânci mulţumiri şi slavă Preasfintei Treimi, pentru că mi-a deschis ochii. M-a ajutat să fiu legat duhovniceşte de Sfântul Munte, care este „tărâmul virtuţii” şi să cunosc oameni sfinţi. „Ei trăiesc pe pământ dar sunt locuitori ai cerului”. Cunoscând aceşti oameni, vorbind cu ei şi primindu-le sfaturile, am descoperit altă latură a vieţii duhovniceşti. Mai presus de predici moralizatoare şi cucernicie seacă. Am cunoscut libertatea Duhului şi putinţa mântuirii mele. Am simţit adânc menirea unui creştin.
Trebuie să mulţumesc şi dumnezeiescului har, care m-a învrednicit să aştern pe hârtie această convorbire pe care am purtat-o la Sfântul Munte. Bineînţeles, nu se poate scrie exact aşa cum a fost această sfântă şi „de viaţă dătătoare” discuţie, căci cuvintele sunt cu adevărat prea sărace şi uneori cu totul nepotrivite acestui scop. Dar chiar şi aşa, din puţinele lucruri ce sunt scrise aici, se poate înţelege, chiar dacă nu întrutotul, pocăinţa pe care a adus-o acea sfântă convorbire.  Sunt încredinţat că vor fi unii ce se vor folosi, în felurite chipuri, de aceste puţine gânduri. Acest crez al meu se bazează pe faptul că în tot timpul cât am aşternut această scriere, am dus o luptă neîncetată cu diavolul. L-am simţit în permanenţă lângă mine, făcând totul să mă oprească. Dar puterea harului dătător de viaţă m-a ajutat să termin.  Este ştiut de către toţi dreptslăvitorii creştini că este cu putinţă a-ţi dobândi mântuirea. Această posibilitate a îndumnezeirii se datorează faptului că suntem creaţi „după chipul lui Dumnezeu” şi acest chip există, el fiind Dumnezeu-Omul, Hristos. Mulţi teologi ortodocşi subliniază adevărul că Dumnezeu-Omul Hristos este răspunsul tuturor întrebărilor legate de fiinţa umană. Învăţătura despre Hristos este fundamentul antropologiei. Şi când Sfinţii Părinţi au luptat împotriva ereziilor, nu au făcut-o din ură faţă de cineva (misantropie) ci din iubire de oameni (filantropie). Când se luptau să păstreze neştirbită învăţătura despre Hristos, o făceau pentru mântuirea oamenilor. Căci prin urâciunea ereziilor, mai ales a celor ce se ating de persoana lui Hristos, se pierde cu desăvârşire posibilitatea mântuirii noastre. Potrivit învăţăturii Bisericii Ortodoxe, în persoana lui Hristos, sunt uniţi neamestecat, nedespărţit, neîmpărţit şi fără schimbare Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Această unire ipostatică în persoana lui Hristos dă posibilitatea şi nădejdea îndumnezeirii noastre. Iisus a îndumnezeit şi a slăvit firea umană, pe care a primit-o de la Fecioara Maria. Rămâne acum ca toate celelalte persoane omeneşti – adică toţi cei ce vor să se mântuiască – să fie îndumnezeiţi. Şi aceasta se dobândeşte prin pocăinţa şi lupta fiecăruia de a se uni cu Dumnezeu-Omul şi prin trăirea „în Hristos Iisus”. Curăţirea aduce luminare şi unire cu Hristos, „unde există curăţie, acolo există luminare, pentru că fără prima, a doua nu este dăruită” (Sfântul Grigorie Teologul).
Mai mult, acesta este exact sensul dumnezeieştii întrupări a lui Dumnezeu-Cuvântul. „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu”. Hristos vrea să-l mântuiască pe om şi să restaureze în el „chipul Său căzut”. Într-adevăr, omul poate deveni acum dumnezeu-om prin Dumnezeu-Omul, Hristos. Precum Dumnezeu Cuvântul a devenit prin iconomie om, la fel omul poate deveni prin har, Dumnezeu. De obicei la sărbătoarea Naşterii Domnului, subliniem roadele care izvorăsc din Naşterea Dumnezeu-Omului: pacea, dragostea, smerenia şi altele. Dar acestea există deoarece firea omenească, fiind unită cu Firea dumnezeiască, a găsit pace, bucurie şi har căci s-a născut Dumnezeu-Omul, Mântuitorul, Iisus. Bucuria noastră este că „s-a născut azi Mântuitor” (Luca 2, 11). Da, într-adevăr s-a născut Dumnezeu-Omul. Iisus n-a fost un mesager al mântuirii noastre ci El este însăşi mântuirea. Nu este un trecător grăbit ce a trecut în fugă prin lumea noastră înticăloşită, ci El este „recapitularea”, noua creaţie. El este rădăcina nouă şi sănătoasă ce dă viaţă firii omeneşti, după ce ne-am îmbolnăvit de rădăcina veche şi păcătoasă a lui Adam. Prin urmare ne-a adus viaţă şi noi putem deveni „măslini roditori”.
De aceea, nu există altă mântuire decât prin Dumnezeu-Omul Hristos, fără El neexistând decât înstrăinare şi dezumanizare. Cel ce nu trăieşte în Hristos este înstrăinat de Dumnezeu, de sine şi de aproapele său. Dumnezeu este pentru el ceva străin şi necunoscut. Sinele devine asemeni unei fiare sălbatice. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „când mintea părăseşte pe Dumnezeu, se face fiară sălbatică, iubitoare de plăceri, vrăjmaşul celorlalţi oameni”. Aproapele său nu este bucuria ci iadul său. Aşa, departe de Dumnezeul-Om, este distrus şi descompus sau devine o „legiune”, după chipul fiarei din Apocalipsă, al diavolului, ajungând într-o stare contrară firii, nefiinţa. Omul separat de Dumnezeul-Om Hristos este, după Nicolae Cabasila, „nefiinţă”, un nimic, pentru că este lipsit de viaţa în Hristos. Doar cel ce trăieşte în Dumnezeul-Om este om adevărat. Putem spune, atunci, că fiecare persoană poate să devină fie dumnezeu-om fie fiară-om. Acela va fi sfârşitul istoriei.
Este nevoie să trăim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi să devenim Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu prin har. Acesta este dobândit când trăim în Biserică şi suntem părtaşi la Sfintele sale Taine, căci „Biserica se manifestă în Sfintele Taine, nu ca în simboluri, ci mai degrabă ca mădularele trupului în inimă şi crengile plantei în rădăcină şi cum a spus Domnul, ca mlădiţele pe viţă” (Nicolae Cabasila). Acest lucru este împlinit prin chemarea numelui lui Iisus şi rostirea rugăciunii „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, mai ales că această rugăciune este strâns legată de Sfânta Împărtăşanie. Întreagă teologia Bisericii ortodoxe este ascunsă în această mică rugăciune. De aceea vom chema întotdeauna preadulcele şi dătătorul de bucurie nume al lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Bineînţeles, ei au posibilitatea să trăiască necontenit înlăuntrul ei. Dar şi noi cei păcătoşi o putem rosti. Să ne fixăm pentru aceasta un anume timp din zi şi să începem prin a o spune zece minute dimineaţa şi zece seara, cât mai liniştiţi cu putinţă. Este foarte important să fixăm dinainte un anume timp (chiar foarte scurt) când nu ne întrerupe nimic. Cu trecerea timpului acest moment se va prelungi şi va îndulci sufletul, buzele… Să o spunem chiar şi când mergem pe stradă, înainte de a adormi, ori de câte ori avem puţin timp liber. Soţul sau soţia sau toată familia să o spună dimineaţa şi seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui să o spună calm şi liniştit şi ceilalţi să o asculte. Har îmbelşugat va veni atunci peste familie. Există multe familii ce au practicat-o şi au trăit minuni în viaţa lor… Însă cei ce vor să meargă mai departe în rugăciune au nevoie de un povăţuitor duhovnicesc experimentat. În acelaşi timp să trăim viaţa în armonie cu poruncile lui Hristos. Căci ucenicul lui Hristos urmează lucrarea şi învăţătura Sa. Păzind poruncile, primim har, dobândim întreaga Sfântă Treime. Potrivit Sfântului Maxim, cel ce a primit şi a păzit o poruncă dobândeşte, în chip mistic, întreaga Sfântă Treime.
De ţi-a fost de folos citirea acestei cărţi, te rog frate, pomeneşte-mă şi pe mine, cel ce-am aşternut-o pe hârtie, în rugăciunile tale, ca să mă căiesc şi să primesc mila lui Dumnezeu. Să vieţuiesc în Hristos, să pot trăi în Biserică, să pot trăi creştineşte. Te rog din toată inima…

Scrieri filocalice

Akedia

Akedia, nestatornicie, dezordine

ˇ Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. “Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: “Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine”. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni. (Evagrie Ponticul)1

ˇ Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii)

Ascultarea

Ascultarea, tăierea voii, supunerea

ˇ Să ai în rugăciunea ta ochi neîmprăştiat şi, lepădându-te de trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte. (Evagrie Ponticul)

Credinţa

ˇ Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război împotriva celor ce luptă cu ardoare.

ˇ Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se împiedică în necredinţ㠖 cade, căci “Tot ce nu este din credinţă este păcat” (Romani 14,23).

ˇ Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu uşurinţă.

ˇ Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.

ˇ Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.

ˇ Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea sfintelor puteri – îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.

ˇ Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig – haină, celui ostenit – odihnă, celui ce se roag㠖 nădejdea inimii şi celui ce plânge – mângâiere.

ˇ Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.

ˇ Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.

ˇ Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până şi de umbra sa.

ˇ Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.

ˇ Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe drept cuvânt.

ˇ Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.

ˇ Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor al păcatului.

Cunoaştere, Ignoranţă

ˇ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)7

ˇ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.(Antonie cel Mare)7

ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)7

ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7

ˇ Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)7

ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7

ˇ Cel care are minte se ştie pe sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)7

ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)7

ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7

ˇ Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7

ˇ Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă. De pildă: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu” lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând pâine” dau o formă minţii, iar: “a frânt-o” iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: “Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat”, îşi pune tiparul pe minte, afară de “am văzut pe Domnul”. Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună tipar}l pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstei, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor trupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile care îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că, dintre vederile care nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel ca în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)7

ˇ Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii, pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti.(Evagrie Ponticul)7

ˇ Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)7

ˇ Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris”. (Marcu Ascetul)7

ˇ Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă. (Marcu Ascetul)7

ˇ Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

ˇ Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nu zice: „Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.” Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunoştinţa îngâmfă”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideşte”, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit fără să ştie nimic. (Marcu Ascetul)7

ˇ Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

ˇ Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7

ˇ Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi din amintire. (Marcu Ascetul)7

ˇ Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

ˇ Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face. (Marcu Ascetul)7

ˇ Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

ˇ Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.7

ˇ Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereşte de tot răul. (Marcu Ascetul)7

ˇ Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7

ˇ Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7

ˇ Definiţia cunoştinţei: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Nici cel ce este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce ţine mijlocia iluminării, trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7

ˇ Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)7

 

Curaj-Frică

« Scrierea precedentăUrmătoarea scriere »
ˇ Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)

ˇ Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: “Doamne, om nu am” căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara – Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Ce să fac părinte că mi-e frică? – Locuitorii cetăţii se tem de barbari până ce nu au ajutorul împăratului, dar când află că a sosit în cetate generalul, nu se mai tem ştiind că acum are cine să-i apere. Chiar de vor auzi că se apropie barbarii, nu se îngrijorează având pe cel ce se luptă pentru ei. Deci şi noi, dacă credem în Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci căci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)

ˇ Un frate se înfricoşa tare de tâlhari şi a destăinuit Bătrânului frica sa. – Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni căci a zis: “Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13,15), dar ne predă necredinţei noastre. Sunt oare mai mulţi tâlhari care năvălesc decât carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim cu toţii că printr-un cuvânt şi la un semn al Domnului au fost deodată înecate toate. Nu-ţi aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce veneau asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie să izbăvească de ispite pe credincioşi, Acela le-a făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura care zice: “Domnul te va păzi pe tine de tot răul, păzi-va Domnul sufletul tău”. Şi cum vom da uitării cuvântul: “Vouă şi perii capului vă sunt număraţi”, ori: “Nici o vrabie nu va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu e cu mult mai de preţ omul decât o vrabie?” O, fric㠖 fiică a necredinţei, până unde m-ai coborât! Aceasta-i înspăimântătoare: orbeşte mintea, moleşeşte inima, împuţinează sufletul şi-i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este sora lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica de Dumnezeu în ţara pierzaniei. Frate, să fugim de ea şi să-l deşteptăm pe Hristos din somn zicând: “Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim!” şi El sculându-se, va certa năvala vântului şi o va potoli, iar nouă ne va spune: “Eu sunt, nu vă temeţi!” Să părăsim deci toiagul de trestie şi să luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce şchiopătează, prin care se scoală morţii, întru care se laudă Apostolul, cu care am fost izbăviţi de prădarea diavolului, noi înşine aşezându-ne lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci El ne păstoreşte pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea noastră de a ne depăşi, este puterea pregătită nouă de Hristos. El a răbdat-o pentru a întări firea omenească din El împotriva cruţării egoiste şi pentru a ne comunica această putere şi nouă. Pomenirea ei legată de semnul ei îl aduce pe Hristos Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit firea Sa omenească răbdând crucea şi care, în urma acestei întăriri a biruit moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire omenească moleşită îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care reprezintă o supremă tărie ca pe un obiect. Ea însăşi trebuie să vină în întâmpinarea învierii sale, ca actul acestei tării spirituale prin răbdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada milei lui Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe care ni l-a dăruit pentru a ne întări şi a creşte spre tăria vieţii generoase nesupusă morţii, îngustării egoiste. În cruce îl avem pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi această putere. Prin ea alungăm diavolii care ne supun când suntem fricoşi din egoism, prin ea suntem păziţi în păşunea întinsă a hranei nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul vrea să ne facă fricoşi ca să ne predăm şi să devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii şi la slava Lui. Dracii ne robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor, lucrând sub stăpânirea ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)

Curvia – Curăţia

ˇ Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somnul pe nesăturate, din glume şi din împodobirea trupului. (Avva Isaia)

ˇ Neprihănit este cel ce nici măcar în somn nu mai simte în sine vreo mişcare cât de slabă a desfrânării. Neprihănit este cel ce a dobândit o totală insensibilitate faţă de trupuri, oricare le-ar fi frumuseţea, iar regula şi definiţia desăvârşitei purităţi constă în aceasta: a avea aceiaşi atitudine către cele însufleţite şi cele neînsufleţite, raţionale şi cele lipsite de raţiune.

ˇ Cel care a dobândit neprihănirea să nu-şi închipuie cumva că a câştigat-o prin forţe proprii, căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea. Unde s-a biruit firea, este vădit că acolo-i de faţă Cel mai presus de fire.

ˇ Începutul curăţiei este neconsimţirea gândurilor spurcate şi când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul este marcat de mişcări fireşti cauzate de îndestularea bucatelor dar neînsoţite de închipuiri obscene şi izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârşitul este moartea trupului faţă de aceste mişcări, înainte de moartea gândurilor (gândurile se mai pot ivi în minte dar trupul nu mai reacţionează deloc).

ˇ Cel ce a alungat câinele acesta cu ajutorul rugăciunii se aseamănă celui ce luptă cu un leu, dar cel ce îl înfrânge pe acesta cu împotrivirea în cuvânt se aseamănă celui ce-şi urmăreşte duşmanul. Cel care respinge dintr-o dată năvala lui, deşi se află încă în trup, s-a sculat din sicriu.

ˇ Dacă semnul adevăratei purităţi este dispariţia închipuirilor din timpul somnului sau insensibilitatea faţă de ele, apoi culmea desfrânării este aceea de a avea scurgeri treaz fiind în urma gândurilor care ne umblă prin minte.

ˇ Să nu crezi trupului atâta vreme cât trăieşti şi să nu-i dai îndrăzneală până nu te vei întâlni cu Hristos.

ˇ Nu îndrăzni să crezi că înfrânându-te nu vei mai putea cădea, căci un oarecare nemâncând nimic a fost aruncat din cer (Cel ce crede că înfrânându-se nu va cădea, zămisleşte mândria şi prin aceasta a şi căzut precum a căzut şi satana din cer fără să mănânce nimic.)

ˇ Bine a spus oarecare dintre gnostici atunci când au definit îndepărtarea de lume ca pe o duşmănie faţă de trup şi luptă împotriva stomacului.

ˇ În general vorbind, căderile la cei începători provin întotdeauna din desfătarea cu mâncări, la cei de mijloc, din mândrie, de care e adevărat, nu sunt scutiţi nici cei dintâi, iar în cei ce se apropie de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui.

ˇ Nu încerca să alungi demonul desfrânării prin raţionamente şi argumente contrarii pentru că acesta este mult prea puternic ca să fie câtuşi de puţin afectat de acestea, ca unul ce are în ajutor înclinările rele ale propriei noastre firi.

ˇ Cel ce voieşte să-şi biruie trupul sau să se lupte prin puterea proprie, în zadar aleargă căci de nu va nimici Domnul casa trupului şi nu o va zidi pe cea a sufletului în zadar posteşte, priveghează cel ce vrea să o strice.

ˇ Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale recunoscând întru toate neputinţa proprie şi vei lua darul neprihănirii pe nesimţite.

Deznădejdea

Deznădejde, descurajare, cedare

ˇ Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)9

ˇ Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. “De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta”. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: “Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare”. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu “pui de năpârci”, zicând: “Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam”. Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Păzeşte-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat şi netulburat, să ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat. (Evagrie Ponticul)9

ˇ Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9

ˇ Definiţia nădejdii: călătoria minţii spre cele nădăjduite. (Diadoh al Foticeii)9

ˇ Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă; de asemenea o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să ajungă, după cuviinţă, la smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, precum şi multă dorinţă de tăcere. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi de mânie. Deci având noi experienţa ambelor părăsiri suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori să-l aducem mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseşte neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne înveţe, asemenea unui Tată bun, deosebirea dintre virtute şi păcat. În cazul celei din urmă, trebuie să-l aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi nelipsite şi retragere şi mai multă, că doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie să ştim că atunci când se dă lupta între suflet şi Satana, ciocnindu-se ca două fiinţe, datorită părăsirii povăţuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca să arate vrăjmaşilor sufletului, că biruinţa este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9

Discernământul – Trezvia

ˇ Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.

ˇ Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.

ˇ Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.

ˇ Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.

ˇ Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)

ˇ Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.

ˇ Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)

ˇ Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. “Fac răul” strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
Dragoste – Bunătate – Milă

Dragoste, bunătate, milă, îndelunga răbdare

ˇ Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea. (Antonie cel Mare)11

ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)11

ˇ Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei. (Antonie cel Mare)11

ˇ Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

ˇ Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

ˇ Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor. (Marcu Ascetul)11

ˇ Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite. (Marcu Ascetul)11

ˇ Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)11

ˇ Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă. (Diadoh al Foticeii)11

ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeaeşti, până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)11

Frica de Dumnezeu – Evlavia

Frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia

ˇ Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea şi fuge de durere. (Marcu Ascetul)13

ˇ Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strâmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13

Iadul

ˇ Frica Gheenei şi dragostea Împărăţiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre. (Marcu Ascetul)16

 

Îmbuibarea – Înfrânarea

ˇ Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepţia mormântului, te vei afla în primejdie!

ˇ Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia pântecelui.

ˇ Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.

ˇ Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogăţi.

ˇ Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi mâncărurile care umflă pântecele şi fac vânturi şi vom afla că acestea stârnesc şi poftele.

ˇ În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată şi de chinuri.

ˇ Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.

ˇ Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul – izvorăsc apele plânsului.

ˇ Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de mândrie.

ˇ Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte mai vârtos când este stârnită de mulţimea mâncărurilor

ˇ Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.

ˇ Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul prin osteneli şi dacă nu vei putea din pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.

ˇ Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.

ˇ Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.

ˇ Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.

ˇ Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: “Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac şi am smerit sufletul meu…. şi rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12)

ˇ Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea îşi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină

ˇ La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, iar la călugări – lăcomia pântecelui.

ˇ Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.

Înfricoşata Judecată

ˇ Rugându-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna înainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gândul înfatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)19

ˇ Cei ce au câstigat dragostea desavârsita fata de Dumnezeu si si-au înaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc în nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câstigat cu totul desavârsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va îngreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci. (Diadoh al Foticeii)19

Mânia – Blândeţea

ˇ Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultători pentru a-i face să vadă virtuţile învăţătorului, dar îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile; vrăjmaşul binelui face însă contrariul.

ˇ Cei sârguincioşi să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi ca nu cumva judecându-i pe cei leneşi să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiţi mai mult decât aceia. De aceea şi cred că a fost plăcut Lot în faţa lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca aceştia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.

ˇ Compătimirea este arderea interioară pentru cei ce păcătuiesc, după cuvântul: “Cine se va sminti şi eu să nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-şi face cineva proprii greutăţile şi nenorocirile străine sau de a nu dispreţui cu gândul pe cei ce suferă, înălţându-se împotriva lor.

ˇ Precum apa adăugându-se câte puţin în foc schimbă văpaia cu desăvârşire, aşa şi lacrima plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei şi a iuţimii.

ˇ Nemânierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de laudă este nemărginită. Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.

ˇ Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subţiri a sufletelor, iar sfârşitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.

ˇ Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea împotriva celui ce ne-a nedreptăţit. Ea sălbăticeşte sufletul în fiecare zi, răpeşte mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată se preface în ură şi pricinuieşte în timpul nopţii tulburări şi îngălbenirea trupului, năvălirea de gânduri furioase (accese de furie).

ˇ Unii văzând că nu sunt cuprinşi de mânie în toată vremea (că nu sunt statornici în mânie), nu dau nici o atenţie tămăduirii acestei boli; aceşti nenorociţi însă nu se gândesc la cel ce a zis: “Pornirea mâniei lui e căderea lui.” (Iov 5,2). Mânia este ca mişcarea unei mori în plină activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o zi întreagă, macină şi distruge grâul precum şi rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru că mânia este ca un incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc şi distrug la repezeală ogorul sufletului, aşa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

ˇ După cum o piatră colţuroasă şi dură, lovindu-se de alte pietre îşi pierde cu totul forma sa iniţială devenind rotundă, tot astfel şi sufletul răutăcios şi aspru, amestecându-se şi trăind împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau îşi va tămădui rana prin răbdare sau îşi va cunoaşte slăbiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea laşă din comunitate.

Meditaţia

ˇ Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar ţinea şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea, uitând de cei de faţă şi şade ca un stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte poate Scriptura femeie ce şade din pricina rânduielii, căci şezând departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l stăpâneşte. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciunea mintea să se lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primeşte alături de ea durere, nici bucuria întristare, şi nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se întunece cu grijile trupeşti, cu chipul filozofiei adevărate, arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)23

ˇ Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că se face. (Diadoh al Foticeii)23

ˇ Trebuie să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte Dumnezeu rugăciune tulbure dispreţuitoare de la cel ce se îndeletniceşte cu liniştea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înţeleg toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea sunt supuse puterii raţiunii), am săvârşit virtutea şi am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre meditaţia cea ascunsă. (Isaia Pustnicul)23

ˇ De se va semăna vreun gând urât în inima ta, şezând în chilia ta priveşte şi împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te biruie. Sârguieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îţi poartă de grijă şi că cele ce le grăieşti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, cari-s ca şi tine, să nu vadă păcatele tale, cu cât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Şi dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locuieşte în Ierusalim”. Şi la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată. (Isaia Pustnicul)23

Moartea

ˇ Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)24

ˇ Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)24

ˇ A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii. (Antonie cel Mare)24

ˇ Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup. (Antonie cel Mare)24

ˇ Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie tristeţea morţii. (Diadoh al Foticeii)24

Năluciri

Năluciri, vise, vedenii, înşelăciune

ˇ Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin majlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)25

ˇ Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt mărturiile neînşelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu trec de la o înfăţişare la alta, nici nu îngrozesc simţirea, nici nu aduc râsul sau plânsul aşa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată blândeţea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De aceea şi după ce s-a trezit trupul din somn, sufletul caută cu mult dor să prelungească bucuria visului. Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă dimpotrivă. Ele nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie liberă, ci împrumută numai din dorinţa de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari şi ameninţă cumplit, luându-şi adeseori chip de ostaşi; iar uneori şi cântă în suflet cu strigăt. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi bucură fiindcă a putut cunoaşte viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aşează în el o întristare dulce şi lacrimi fără durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia cugetării. (Diadoh al Foticeii)25

Osteneala – Lenevia

Osteneala, lenevia, indiferenţa

ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea. (Antonie cel Mare)38

ˇ Mă aflam în miez de zi lângă Sfântul Macarie şi, topindu-mă de sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi zise: ”Îndestulează-te cu umbra, căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu corăbiile pe mare şi nici pe aceasta nu o au”. Apoi mărturisindu-i gânduri despre înfrânare, mi-a zis: “Îndrăzneşte, fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn; ci pâinea o mâncam cântărită la cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă puţin de pereţi furam oleacă somn”. (Evagrie Ponticul)38

ˇ Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol. (Evagrie Ponticul)38

ˇ Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38

ˇ Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)38

ˇ „Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate”; şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon. (Marcu Ascetul)38

ˇ Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă. (Marcu Ascetul)38

ˇ Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui. (Marcu Ascetul)38

ˇ Calea virtuţii li se arată celor ce încep să iubească evlavia, aspră şi posomorâtă. Nu fiindcă aşa este ea, ci fiindcă firea omenească îndată ce-a ieşit din pântece la larg se dă în tovărăşia plăcerilor. Căci obişnuinţele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintire plăcerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aici înainte cu bucurie pe toate cărările virtuţilor. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul căii mântuirii, zice: „Strâmtă şi anevoioasă este calea care duce la viaţă şi puţini umblă pe ea”. Iar către cei ce vreau să se apuce cu multă hotărâre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: „Jugul Meu este blând şi sarcina mea uşoară”. Deci la începutul nevoinţelor trebuie să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voinţă oarecum silită, ca, văzând Domnul cel bun scopul şi osteneala noastră, să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întăreşte de la Domnul voinţa, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este „Cel ce lucrează în noi şi să vrem şi să lucrăm pentru bunăvoinţă”. (Diadoh al Foticeii)38

Părintele spiritual

ˇ Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: “Faceţi şi voi în felul m-aţi văzut pe mine”. Iar celălalt, învăţându-i să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: “Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi”. Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se vestejesc. Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ cei ce vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei însuşi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiţilor, zicând: “Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăţeşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu şi de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci”? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele”. Aşa şi între oameni odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni multitudinea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, până ce este neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mâinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi curăţă pe alţii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdărit; căci însăşi amintirea obişnuieşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că, chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburând-o prin desfăşurările cuvântului ca pe nişte culori necurate. Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată da la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenitoare şi îi va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: “Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se întrebă nedumerit: “Cine ne va descoperi faţa veşmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşeala armurii lui? Iar porţile feţei lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă”. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”. Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite, unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi. (Nil Ascetul)30

Patimi – Ispite

ˇ Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind raţional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, are putere să înfrâneze dorinţa ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat. Omul este fiinţa care dispune de el însuşi, de sine, ţinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deşi pe de altă parte s-a făcut aşa prin propria-i voie sau acordul său.

ˇ Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort susţinut monahul dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoşată în păcate, poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu totul libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate şi necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima se apropie de îngeri.

ˇ Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată şi blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înţelege întregul, esenţialul şi viaţa.

ˇ Este uşor să pierzi cele bune, dar să le redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească celor două care o războiesc.

ˇ “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuieşte şi cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de faptele rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.

ˇ “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei de multe necazuri “Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu”, adică sunt uniţi într-o hotărâre bună conformă cu voia lui Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulţită de elanul comuniunii şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui Dumnezeu.

ˇ Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile trupului şi cele ale mâncării încă de la începutul vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi rugăciunea şi să depărteze toate presiunile senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.

ˇ Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi însăşi firea noastră în care Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.

Paza simţurilor

ˇ Ce ne învaţă şi istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). Căci acela fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorât pe Işboşet, aflându-l şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi sufletul şi simţirea, când stăpânesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguinţă, de curăţenia lor. Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca paznic a simţurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea. De aceea marele Avram nu încredinţează femeii paza uşii (căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa. (Nil Ascetul)29

ˇ Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor nouă şi toată sârguinţă să le fie spre a şterge vechile închipuiri. Desigur liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor, precum zice: „Când voi ieşi din cetate şi voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe-ncetul şi acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot aşa este uşor a goli formele care dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a curăţa peste tot mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l tulbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29

ˇ De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul) 29

 

Pilde

ˇ Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului. (Antonie cel Mare)43

ˇ Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de el bunătăţile viitoare. (Antonie cel Mare)43

ˇ Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43

ˇ Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)43

ˇ Este de trebuinţă să arătăm şi căile monahilor care au călătorit mai înainte de noi şi pe acelea să umblăm şi noi. Căci multe sunt cele făcute şi zise de ei bine. Între ele şi aceasta o zice careva dintre dânşii: “Mâncarea mai uscată şi vieţuirea aspră, împreunată cu dragostea, duce pe monah mai repede la limanul nepătimirii”. (Evagrie Ponticul)43

ˇ Ce este binele, dacă nu Dumnezeu? Aşadar, să-l lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun desigur că e şi dătătorul darurilor bune. (Evagrie Ponticul)43

ˇ Nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce l-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. (Nil Ascetul)43

ˇ Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. (Marcu Ascetul)43

ˇ Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte. (Marcu Ascetul)43

ˇ Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale. (Marcu Ascetul)43

Plânsul

ˇ Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi, după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primeşti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Mulţi plângând pentru păcate uită de scopul lacrimilor; şi aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit. (Evagrie Ponticul)32

ˇ Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu, având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă, dosădindu-te după Isaia: “Cum, necurat fiind şi petrecând în mijlocul unui astfel de popor, adică între potrivnici, îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului Savaot?”32

ˇ Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32

Pocăinţa

ˇ Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: “Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.” Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: “Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.”)

ˇ Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.

ˇ Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom “muri” sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom “muri de foame” dar vom fi conştienţi de “moartea“ aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)

ˇ Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.

ˇ Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

Răbdarea – Suferinţa

ˇ Necazul pe care îl rabzi cu bună înţelegere te va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta, sau lumină năvălind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească sufletul. Ci stai drept, mărturisind mărturisirea cea bună şi mai uşor vei privi la vrăjmaşii tăi. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Cel ce are grijă de rugăciune curată, va pătimi de la draci: ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-şi va părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: “Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti” şi cele asemenea. În vremea unor astfel de ispite, foloseşte-te de rugăciunea scurtă şi stăruitoare. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc călcând şi uscă întinzând, prin acestea se fac veşmântul strălucitor. (Evagrie Ponticul)39

ˇ Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine, ca şi lui Petru. (Marcu Ascetul)39

ˇ Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat şi pe măsura mâhnirii sale află sprijin împotriva lui. (Marcu Ascetul)39

ˇ Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinţii sale rabdă bucuros toată nedreptatea. (Marcu Ascetul)39

ˇ Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39

ˇ E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39

Râsul

ˇ Începutul pieirii monahului este râsul şi lipsa fricii. Când te vezi stăpânit de râs, cunoaşte-te în adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, el nu zideşte ci topeşte toate virtuţile. Râsul întristează Duhul, corupe trupul, vatămă sufletul, întunecă înţelegerea, scufundă în noroi conştiinţa, înăspreşte şi împietreşte inima, face rugăciunea neprimită. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficienţelor proprii, a neîmplinirii datoriilor faţă de Dumnezeu şi de alţii.) Monahul pricinuitor de râs (glumeţ) este urât în faţa lui Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de toată virtutea, îmbrăcat în ruşine, unealtă a diavolului şi vatră a morţii. Râsul este duşmanul înfrânării şi prietenul demonilor, desfrânării, ruşine, osândă a celui câştigat de el. (Râsul nu vede realitatea profundă şi grija de-a rămâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea şi în ea.) Râsul risipeşte sufletul şi aduce căderea grabnică a trupului, dispreţuieşte pacea şi se bucură de lupte între oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte pierzarea; el îşi pregăteşte chinurile veşnice şi grabnică pieire. (viaţa redusă la cele ale lumii şi la cele plăcute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el acoperă această monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al ruşinii, aduce defăimarea şi dispreţul, este creatorul minciunii şi batjocorirea adevărului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare; priveşte cu îngăduinţă toate relele, orice dezordine sau luptă între oameni – este deci o armă a diavolului.) Râsul nu recunoaşte ceea ce s-a împlinit cu adevărat, ci născoceşte minciuna. Râsul goleşte sufletul de orice conţinut, de orice gândire, de orice relaţie serioasă cu alţii. Râsul opreşte simţurile de a lua contact cu realitatea. Râsul este păcatul neîncetat şi un cui în suflet, sabia diavolului şi o seceră pustiitoare. Râsul este necunoaşterea Scripturilor, mânie neîntârziată, strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea ce este nedrept. Râsul este mişcarea între cele rele schimbătoare şi cugetarea vicleană; râsul este foc nestins şi pedeapsă pierzătoare, cursă multiplă şi lipsa vieţii. (Este lipsa unei vieţi adevărate. El nu se adânceşte în bogăţia vieţii, nu simte trebuinţa să o pătrundă, să o cunoască.) râsul este vieţuire amăgitoare, năvala desfrâului, hambar de înduri rele şi magazie de înţelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul morţii şi de cugetarea la chinurile veşnice. (Dacă mila noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezeşte cel trist şi temător mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeşte compătimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mântui, ci doar compătimirea unită cu constatarea că cel ce râde se pierde.)

Retragerea

ˇ Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.

ˇ Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)

ˇ Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.

ˇ Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor” – şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.

ˇ Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: “Lasă morţii” adică pe cei din lume, “să-şi îngroape morţii lor”, adică pe cei ce au murit trupeşte.

ˇ Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.

ˇ “Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi” (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?

ˇ Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.

ˇ Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.

ˇ Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.

Rugăciunea

ˇ Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise: “M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru! (Psalmi 94,6)

ˇ Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.

ˇ Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.

ˇ Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.

ˇ Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

ˇ Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.

ˇ Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: “Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?” Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: “Nu te teme, vino iarăşi!”

ˇ Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.

ˇ Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.

ˇ Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.
Sărăcia – Avariţia

ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)41

ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)41

ˇ Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)41

ˇ Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. “Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine”. “Căci el se îngrijeşte, zice, de noi”. Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: “Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. “Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”.(Evagrie Ponticul)41

ˇ Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca”, căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, c㠓unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. (Evagrie Ponticul)41

Slava deşartă

ˇ Dintre gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin care acesta se străduieşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl fac să crească toţi draci după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele mai din urmă mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă ca un sunet din ceruri pe pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora viaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte. (Evagrie Ponticul)44

ˇ Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă. şi întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înainte de virtute, să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar înnoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru. (Evagrie Ponticul)44

ˇ Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări. (Evagrie Ponticul)44

ˇ Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur ca-ţi pregăteşte ruşine. (Marcu Ascetul)44

ˇ Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă. (Marcu Ascetul)44

ˇ Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu cuget semeţ, care-l laudă într-una. (Marcu Ascetul)44

ˇ Când dracul slavei deşarte se aprinde puternic împotriva noastră, luând ca motiv venirea vreunor fraţi, sau a oricărui alt străin la noi, bine este să lăsăm cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obişnuite. Prin aceasta vom face pe drac să plece fără ispravă, ba mai degrabă plângându-şi încercarea neizbutită. Totodată vom împlini cu dreapta judecată legea dragostei, păzind în aceeaşi vreme taina înfrânării nedezvăluită, prin pogorământul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44

 

Smerenia – Mândria

ˇ Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălţat clădirea virtuţilor fără supunere şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite ale supunerii, au fost biruiţi şi clădirea li s-a micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt cei ce de la început intră în viaţa singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienţa războaielor.

ˇ Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc. Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi voinţa de a lucra după propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărirea comuniunii, care când este sinceră şi curată este adevăratul bine.

ˇ Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi închipui că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti tainic.

ˇ Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinţă, chiar şi-n cele evident bune, până la sfârşitul vieţii.

ˇ Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai am ce să zic!

ˇ Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea şi eventual criticarea celor ce porunceşte părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor progresa înspre rău, ci se vor vindeca.

ˇ Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea viitoare.

ˇ Se mai putea vedea la aceia o privelişte înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de superior şi făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus că au dobândit o completă imunitate faţă de ocări şi defăimări.

ˇ …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce le am faţă de dânsul, căci zice cineva: “Dragostea nu gândeşte răul.” (I Cor. 13,5). Să mai ştii apoi şi aceea părinte că, din momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte nici locul şi nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.

Spovedania

Spovedania, descoperirea gândurilor, sfătuirea

ˇ De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc, arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sichem e lucru de laudă; iar a ţine un idol în ascunziş e lucru de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce ţine idol în ascunziş!” Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ şi nu se mai arată vederii se şterge cu vremea şi din amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl arm mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu uşurinţă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46

ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat şi potrivit este într-adevăr întemeiat. Astfel judecă meşterul şi altfel cel fără meşteşug lucrurile meşteşugului. Cel dintâi are ca regulă ştiinţa; celălalt că aşa s-ar cuveni. Dar socotinţa aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Aşadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lăsându-şi toate socotinţele, să-şi supună gândurile meşteşugului celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşeală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46

ˇ Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? „Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46

ˇ Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale. (Marcu Ascetul)46

ˇ Cel ce se osteneşte fără sfat e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat. (Marcu Ascetul)46

ˇ Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46

ˇ E primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt meşteşugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putinţă, e bine să te sileşti şi să te străduieşti a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanţuri şi de curse şi nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

Suferinţa – Răbdarea

ˇ Marea trebuie să fie agitată şi tulburată ca să poată arunca la mal pământul, iarba şi toate mortăciunile pe care râurile le-a vărsat într-însa. Să ne uităm mai bine şi vom constata că, după ce a fost frământată de o astfel de furtună, marea devine foarte liniştită.

ˇ Cel ce primeşte necazurile din timpul de faţă în aşteptarea bunătăţilor de mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi uşor de mânie şi de întristare. Îşi cunoaşte mult mai bine complexitatea firii cel ce suportă necazurile decât cel pentru care decurge lin, fără nici un fel de probleme şi care în felul acesta rămâne la suprafaţa fiinţei lui nepusă la încercare prin grele necazuri.

ˇ Nu numai cei ce mor de sabie şi pe cei ce l-au mărturisit pe Domnul îi încununează Dumnezeu, ci şi pe cei ce şi-au dovedit iubirea întru nevoinţă căci precum aceia au răbdat împunsăturile pentru domnul, aşa şi aceştia au răbdat asuprelile şi nevoinţa pentru Domnul.

ˇ Cel ce ia de bunăvoie stare smereniei şi ostenelile cele grele, fiind astfel într-un fel pregătit dinainte, nu va mai suferi atât de mult la venirea asupra lui a ocărilor şi greutăţilor inevitabile vieţii. Acestea nu-l vor întrista, ba chiar nici nu le va mai simţi, ci dimpotrivă se va bucura de ele pentru că le vede în lumina dumnezeiască rostul lor binefăcător.

ˇ Mai bine este să fim ispitiţi de oameni decât de draci, dar cel ce place Domnului îi biruieşte şi pe unii şi pe alţii. Dracii luptă descoperiţi împotriva pustnicilor, iar împotriva celor ce petrec în chinovii sau săvârşesc virtutea însoţiţi cu alţii, îi înarmează pe cei mai fără de grijă dintre fraţi. Dar războiul al doilea e de departe mai uşor decât cel dintâi pentru că nu există oameni atât de amarnici cum sunt dracii. Oamenii cât de răi ar fi mai au şi o parte infimă de milă, mai pot fi înduplecaţi, au slăbiciunile lor: somn, foame care întrerup chinul pornit asupră-ţi, pe când dracii nu. În orice caz, poţi lupta cu oamenii ce te ispitesc sau te tulbură cel puţin tot atât de tare ca ei, poţi afla o portiţă de scăpare în ispitirea lor şi deci îi poţi înfrânge mai uşor.

ˇ Cel ce se roagă pentru oamenii care-l nedreptăţesc se împotriveşte cu succes dracilor, dar cel ce se împotriveşte celor dintâi, e biruit de cei din urmă. Lupta oamenilor împotriva noastră nu este despărţită de cea împotriva dracilor, dar prin oameni lupta dracilor este mai slabă căci oamenii se mai înmoaie de rugăciunea noastră pentru ei, de vorba bună şi de ajutorul ce le dăm.

ˇ Avva Zosima a zis că cel ce doreşte să umble pe calea cea adevărată şi dreaptă, când se tulbură se loveşte pe sine zicând: “De ce te mânii suflete al meu? De ce te tulburi ca cei ce fac spume? Chiar din aceasta arăţi că eşti bolnav căci de n-ai fi bolnav nu ai suferi. De ce încetând să te ocărăşti pe tine îl învinovăţeşti pe fratele tău că ţi-a arătat boala cu fapta şi cu adevărul. Ia aminte la porunca lui Dumnezeu: “Când era ocărât, nu ocăra, când pătimea, nu ameninţa” (I Petru 2,23) ci suferea totul. Şi zicea că de va trăi cineva anii lui Matusalem şi nu va umbla pe calea cea dreaptă pe care au umblat toţi sfinţii, adică cea a necinstirii lor de către oameni, a iubirii şi a răbdării bărbăteşti, nu va înainta câtuşi de puţin ci îşi va cheltui anii în deşert.” Cel ce rabdă va sta de-a dreapta Celui răstignit şi după răstignire, înviat, pentru că s-a lăsat şi el răstignit de ocări şi şi-a predat grija de sine dascălului său, ca Hristos, tatălui. Omorând cu totul voia sa egoistă, a înviat în dragostea lui Hristos.

ˇ Mustrarea te face atent la tine însuţi, te face să-ţi dai seama că e ceva rău în tine sau care face altuia impresia că nu eşti cum trebuie în vreo privinţă oarecare. Drept urmare, te sileşte să te vindeci şi în acea privinţă şi deci să-ţi câştigi mântuirea. E o cruce care te desăvârşeşte, însăşi primirea mustrării pricinuindu-i cuiva pocăinţa de greşale îi aduce iertarea lor.

ˇ Precum pe ostaşul care a primit răni grele în vremea războiului, împăratul nu porunceşte să-l scoată din oaste, ci mai degrab să-l înainteze în gard, aşa îl încununează Împăratul ceresc pe călugărul care a suportat de la draci primejdii multe.

ˇ Dacă hotarul trândăviei este a nu avea răbdare în nici o odihnă, al răbdării este a se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihnă. Leneşul niciodată nu socoteşte că se odihneşte cât îi place – este şi aici o sete infinită a lâncezelii; dimpotrivă, răbdarea nu se socoteşte sleită de nici o greutate.

ˇ Există o boală pentru curăţirea de păcate şi este o alta pentru smerirea cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea vine şi pentru a ne curăţi sufletul de gândurile rele sau de patimi. Toate cele ce ni se întâmplă, văzute sau nevăzute se pot primi şi bine şi cu patimă şi cu o simţire de mijloc. Am văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se revolta, altul rămase neîntristat iar al treilea a cules din aceasta rod mult primind totul cu mulţumire.

ˇ Pe măsura smeritei cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în greutăţile întâmpinate şi după răbdarea ta ţi se uşurează povara necazului tău şi agoniseşti mângâieri. Smerenia este ea însăşi izvor al răbdării căci nu socoteşti că ai dreptul la mângâieri, iar răbdarea stând tare, întăreşte firea ta încât nu mai simţi greutatea necazului. Din răbdare curge în tine o forţă căci voinţa ascunde în ea rezerve de forţă pe care nu obişnuim să le punem în lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forţă sunt firea noastră şi ea le pune în lucrare prin voinţa care e o calitate generală a ei pe care nu o pune de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt de fapt nesfârşite când ea stă în legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim greutăţile prin răbdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice preţ, fapt în care se manifestă o frică, o slăbiciune care ne face de fapt slabi. Cele dinafară ne pot zdrobi mai uşor firea dacă nu o întărim din rezervele ei lăuntrice care stau în legătură cu rezervele de putere nesfârşită ale lui Dumnezeu Care a creat şi susţine firea noastră ca adevăratul ei fundament şi izvor. Toate primejdiile şi necazurile care nu sunt întâmpinate cu răbdare aduc un chin îndoit căci răbdarea omului e pe măsura primejdiilor ce-i vin. Atât se încordează omul cât e de mare greutatea căreia trebuie să-i facă faţă, iar slăbirea curajului este maica chinului, pe când răbdarea e maica mângâierii şi putere de a se naşte din necazurile sale, fără harul dumnezeiesc care vine prin căutarea cea cu dinadinsul a rugăciunii ei şi vărsarea lacrimilor.

ˇ Bărbatul răbdător a murit înainte de mormânt făcându-şi mormânt chilia sa. Răbdarea se naşte din nădejde şi plâns, căci cel lipsit de acestea două e robul trândăviei.

Trândăvia – Osteneala

ˇ Toţi cei care intră în această frumoasă luptă dură, cu multe piedici şi totuşi uşoară, să ştie că trebuie să se arunce oarecum în focul ispitelor şi al luptelor cu ei înşişi dacă voiesc să primească într-înşii focul nematerialnic. Să se cerceteze fiecare pe sine şi apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfârşitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.

ˇ Vrednic de dispreţ şi primejdios lucru cu adevărat este ca un călugăr să intre de la început moleşit şi descurajat în arenă prevestind tuturor junghierea sa. Fără îndoială deci ne va fi de folos a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci sufletul care a fost odată puternic, dar acum a slăbit este îmboldit ca şi cu o lance de amintirea vigorii anterioare. Mulţi au fost aceia care s-au încurajat cu acest gând, deci când sufletul deznădăjduieşte pierzându-şi fericitul şi vrednicul de iubire zel, să cerceteze cu atenţie din ce pricină l-a pierdut şi împotriva ei luptând să-şi recâştige degrabă vechea sârguinţă şi râvnă, căci nu va fi cu putinţă să se întoarcă prin altă poartă decât prin cea care a ieşit.

ˇ Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca motiv greutatea şi mulţimea păcatelor sale, nici să nu-şi închipuie că se smereşte dacă nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăşi păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuinţă şi de o mare intervenţie chirurgicală spre a fi îndepărtată necurăţenia. Iar cei sănătoşi n-au nevoie să vină la spital.

ˇ Dăruieşte lui Hristos cu sârguinţă nevoinţele tale şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia liberării de patimi. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi-i mângâie la bătrâneţe pe cei slăbiţi.

ˇ Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaştem timpul morţii. Avem duşmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoşi, înşelători şi mârşavi, puternici şa neadormiţi, materiali şi nevăzuţi, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înşişi se pârjolesc. Nici un tânăr să nu plece urechea la vrăjmaşii lui diavolii care-i spun: “Să nu-ţi chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală şi slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-şi supună trupul morţii. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleşeală şi trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi şi sfârşitul să corespundă începutului.

ˇ Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc aşa, ceea ce înseamnă că numai în aparenţă e greutate, dar de fapt este ceva uşor. Totuşi Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi ştiut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni şi ar fi primit viaţa monahală. Pentru că după Apostol: “omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului căci nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însuşirile proprii ruşinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meşteşugul Lui? Căci “trup şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu “ (I Cor. 15,50). Mulţi văzând greutatea stadionului zic: “Dacă Hristos numeşte jugul bun şi uşor, de ce sunt supuşi unei sile cei ce-l iau?” Aceştia însă nu ştiu că celor ce privesc şi caută spre nădejdea celor viitoare, fericite şi veşnice, li s-a spus că acestea sunt bune şi uşoare; dar celor ce se târăsc pe jos şi se agaţă cu putere de lucrurile deşarte ale lumii acesteia, le sunt aspre şi greu de străbătut. Cel ce se dezlipeşte cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuş. Aşa şi tânărul din Evanghelie declarând că le-a făcut pe toate, a greşit tocmai faţă de lucrul cel mai desăvârşit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă uşurinţă prin văzduhul acesta.

Trezvia – Imprăştierea

ˇ Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa este dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28

ˇ Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)28

ˇ Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni. (Evagrie Ponticul)28

ˇ Deci dacă stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile care taie (de-al doilea), se aşează în ţara ispititorului şi va lucra stârnit de ele. (Evagrie Ponticul)28

ˇ După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele de sub pământ şi de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, care fac sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic. (Evagrie Ponticul)28

Vorba deşartă – Tăcerea

ˇ Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi află.

ˇ Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei. În această tăcere mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci şi a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

ˇ Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească şi pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor al Edesei)

ˇ Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.

ˇ Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă împotriva duşmanilor, închisoare unde intră sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinţei), vrăjmaşa îndrăznelii, tovarăşa liniştii, potrivnica iubirii de a învăţa pe alţii, adaus de cunoştinţă, prilejuitoarea vederilor dumnezeieşti, progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.

ˇ Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă.

ˇ Un singur cuvânt rostit a Petru şi din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus: “Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) şi de ceea ce-a spus altul: “Mai bine să cazi de la înălţime pe pământ, decât din pricina limbii.” I

ˇ Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.

ˇ Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie.

ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale şi nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. “De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să priveşti sufletul tău şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieşi din întuneric.”

ˇ Limbuţia se naşte sau din prea mare libertate în vorbire şi din obişnuinţa cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, aşa precum s-a deprins şi precum îi cere obiceiul, aşa şi grăieşte – sau mai ales din slavă deşartă la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei şi deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulţi dintre cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare sforţare opresc şi multa grăire a limbii.

ˇ Cel ce se sârguieşte în cugetarea la moarte îşi opreşte limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se fereşte de vorbărie ca de foc.

ˇ Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate în lume însă, este alungat din chilie de către însăşi patima sa.

ˇ Cel ce a simţit focul dumnezeiesc fuge de însoţirea cu oamenii cum fuge albina de fum, căci precum fumul necăjeşte albina, tot aşa acestuia îi este neplăcută şi respingătoare întâlnirea cu oamenii.

ˇ Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri potopul de cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulţimi de patimi!

ˇ După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se naşte din vorba multă, gluma prostească şi prea multă veselie.

ˇ Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos – tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni , dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că minciuna este un păcat de mică importanţă, căci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoşător: “Pierde-i-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci cei ce nu ezită să întărească minciuna cu jurăminte?

ˇ I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin glume uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi povestiri neruşinate, că au nimicit şi au alungat plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare jalnică.

ˇ De multe ori maica minciunii este făţărnicia căci unii spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea minciunilor având împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de Domnul e străin de minciună, având ca judecător nemitarnic propria conştiinţă.

ˇ Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoşi prin tortură; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârşire minciuna prin mulţimea lacrimilor.

ˇ Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel socoteşte ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul.

ˇ Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună şi numai atunci să încercăm a o folosi, însă cu numai multă teamă şi doar în caz de forţă majoră.

ˇ Mincinosul prezintă realitatea în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru ea.

ˇ Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără să vrea adevărul în toate, la fel şi cel îmbătat de umilinţă nu va putea minţi.

Patericul atonit

Cei care cercetează viaţa monahală din Muntele Athos şi faptele curajoşilor monahi care au apărat Biserica realizează că aceşti apărători ai credinţei noastre sunt ca vechii asceţi ai Egiptului, ai Muntelui Sinai, ai Palestinei şi Siriei, care au însetat după mântuire, sfinţenie şi cel mai bun drum ascetic al vieţii.
Călugării şi pustnicii atoniţi sunt deopotrivă vrednici în ceea ce priveşte înfrânarea de la mâncare ca şi acei asceţi de odinioară din Răsărit, când luăm în consideraţie diferenţa condiţiilor de climă din Athos care, fiind mai la nord, este rece în timpul iernii, după cum este şi marea care îl scaldă de jur-împrejur. Dimpotrivă, ţările din Răsărit au un climat călduros şi uscat şi favorizează o mai mare şi mai îndelungată înfrânare de la mâncare.
Credem că Patericul Atonit ar trebui să fie accesibil la un nivel potrivit şi părinţilor contemporani şi laicilor care trăiesc în secolul XX şi celor care vor trăi în secolul XXI. De asemenea, sperăm ca această lucrare să fie o punte a tradiţiei noastre, tradiţie care în această lume să poată deveni lumina călăuzitoare în întunericul timpurilor noastre.
A fost sarcina noastră, umilă şi nevrednică, de a ne ocupa cu o asemenea lucrare dificilă, întrecând îndemânarea noastră. Pe viitor, cineva mai înzestrat, mai experimentat în scris şi în virtute, ne poate prezenta o lucrare mai bună, cu mai puţine lipsuri, spre slava lui Dumnezeu şi folosul sufletelor noastre. Aceasta este cea mai arzătoare dorinţă a noastră.

 

CAPITOLUL I – Despre dragostea dumnezeiasca

Când Sfântul Atanasie a terminat de zidit Manastirea Lavra, a plecat la Constantinopol, dorind sa-l vada pe fiul sau duhovnicesc, împaratul Nichifor Foka, care a fagaduit ca va parasi lumea si va deveni calugar, lânga parintele sau duhovnicesc. El trimisese deja mult aur Sfântului Atanasie pentru zidirea manastirii. Când împaratul a auzit de sosirea lui, nu si-a putut stapâni bucuria. Si-a schimbat hainele împaratesti si a plecat sa-l întâlneasca pe omul cel sfânt ca un om obisnuit; i-a sarutat mâna, l-a îmbratisat si l-a însotit cu cinste spre casa regala. Cât de impresionat a fost împaratul de dragostea sfântului!
„Stiu, parinte, a spus, ca sunt vinovat pentru toate necazurile tale. Am lasat la o parte frica de Dumnezeu si mi-am încalcat fagaduinta facuta Lui. Te rog sa ai mila de mine si asteapta întoarcerea mea – când va vrea Dumnezeu!“.
Sfântul a fost mângâiat de cuvintele împaratului, dar a stiut ca Nichifor Foka nu va reusi sa-si tina promisiunea. În fata unei astfel de pocainte, una care arata cât de cât dragoste, sfântul l-a iertat pe împarat si l-a sfatuit sa-si traiasca viata simplu, în umilinta, pocaindu-se în fiecare zi si cerând îndurarea lui Dumnezeu pentru pacatele facute.

***

Sfântul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învatat de Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu masura dragostei dumnezeiesti a Fiului sau. Prin urmare, cu ajutorul dragostei dumnezeiesti, el a ajuns la o stare de om smerit, linistit si liber fata de orice dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singura grija: sa-L pastreze mereu pe Dumnezeu în mintea sa si sa fie un bun exemplu pentru ucenicii sai.

***

În Sfânta Manastire Filoteu a locuit un nevoitor – sfânt mucenic – Cosma Etolul, cel întocmai cu Apostolii. Fiind insuflat de dragostea adânca si descoperirea dumnezeiasca, el si-a asumat Crucea misiunii apostolice de a predica Evanghelia poporului grec, având binecuvântarile Parintilor si ale Patriarhului de Constantinopol. A facut numeroase minuni si a înviat duhovniceste natiunea noastra demoralizata. Spre sfârsit, el a primit cununa muceniciei.

***

«Noi suferim pentru ca nu avem dragoste. Cel care nu iubeste nu are pace, chiar daca îl asezi în Rai» – a spus un parinte.

***

Parintele Ilarion de la Manastirea Simonopetra, a carui ascultare a fost sa îngrijeasca de bolnavi, nu mergea niciodata sa se culce daca vreunul dintre parinti era bolnav. Se jertfea cu totul, îngrijind bolnavii sai. Folosindu-si metaniile se ruga toata noaptea, mergând în continuu si spunând: «Doamne, ai mila de robul Tau», si: «Sfintilor Doctori fara de arginti, fiti mijlocitori pentru acest rob al Domnului». De asemenea, el mergea sa pescuiasca pentru bolnavii sai, dupa care gatea ce prindea, încercând sa-i ajute sa se însanatoseasca si sa se simta mai bine.

***

De-a pururea pomenitul Simeon, pustnicul de la Sfânta Ana, s-a daruit cu totul spre îngrijirea celor batrâni si bolnavi.
Traia în chilia seaca1 (Chilia seaca era denumit un loc de nevointa, lipsit de izvoare si apa curenta, aflat de obicei într-unul din cele mai înalte puncte ale schitului.) din Ypapandi. Muncea mereu din greu, facând linguri din lemn pentru bucatarie ca sa le vânda în Karyes, unde mergea întotdeauna pe jos. A murit în 1933 la vârsta de 69 de ani.

***

Odata, câtiva calugari din Noul Schit au curatat locul unde se odihneau osemintele parintilor. Un batrân, pe nume Daniil, care traia în turnul schitului si ajuta pe oricine fara a se plânge, pe când ajuta parintii care curatau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ati nevoit cât ati stat pe pamânt, deci ati primit cununile si v-ati gasit locul în Rai; rugati-va pentru noi, Sfinti Parinti!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie sa aveti dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fara sa aiba dragoste.

***

Un batrân a spus:
– Noi suntem crestini, dar nimeni nu pazeste porunca «Iubeste pe aproapele tau ca pe tine însuti».

***

Erau câtiva calugari, tari la suflet si la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnavirii de o boala infectioasa în timpul îngrijirii fratilor bolnavi.
Parintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.
S-a daruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoza, i-a hranit pe înfometati în timpul marii foamete din perioada de ocupatie germana si, în sfârsit, a murit în 1948, dupa ce s-a îmbolnavit si el – toate acestea fara sa se plânga deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.

***

Ignatie din Hios, un calugar de la Sfânta Ana, s-a remarcat nu numai în timpul razboaielor, mai ales în Balcani, dar si pentru nevointele sale staruitoare în ceea ce priveste dragostea si milostenia. La venirea în sihastrie, el a construit o chilie pe tarmul marii în cinstea Nasterii Domnului. Acolo oferea gazduire tuturor, mai ales naufragiatilor. Si-a riscat propria viata, ajutând pe multi soldati neozeelandezi si britanici sa evadeze. Tot pestele pe care îl prindea îl dadea asupritilor si nevoiasilor. A murit în 1947, cazând de pe o stânca. L-au gasit cu mâna la frunte si cu o cruce la gura.

***

Un alt pescar milostiv a fost parintele Sofronie de la Sfânta Ana, care a locuit într-o chilie lânga Loviarika. La început s-a îndreptat spre Manastirea Lavra, dorind sa fie tuns calugar acolo, dar s-a întors fara succes. Satana l-a ispitit, spunându-i batjocoritor: «Te-ai dus Spyros si te-ai întors cu acelasi nume – Spyros» (acesta era numele lui din botez). Dar nu a deznadajduit. S-a reîntors la manastire, s-a calugarit si a început sa duca viata îngereasca. Traia într-o saracie completa, dar era plin de dragoste. Daruia tot pestele pe care-l prindea parintilor saraci. A trecut la cele vesnice când avea 90 de ani.

***

Isaac Dionisiatul, în timp ce se ruga neîncetat, uita sa se mai culce, mai ales noaptea. El se ruga pentru sanatatea si mântuirea muncitorilor din manastirea sa, adeseori cu lacrimi si suferinta în inima sa iubitoare. Pentru un timp, el a locuit la un etaj superior al metocului manastirii. Muncitorii puteau sa-l auda cum se ruga cu voce tare, plângând si spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de muncitori. Daruieste-le lor pâinea cea de toate zilele si binecuvânteaza-i, caci ei muncesc din greu ca sa-si marite fetele si sa-si ajute copiii sa învete carte».

***

Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori?
Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.

***

A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate pesterile din peninsula Atonita, care avea o fata luminoasa si bucuroasa. Punea o ceasca pentru a strânge apa si astepta 24 de ore sa se umple. Atât avea de mare rabdarea si staruinta. Dorinta lui a fost sa moara în ziua Înaltarii Sfintei Cruci, sarbatorita în ziua de 14 septembrie.
El a fost cu totul sarac. Nu avea nimic, dar sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos.
Daca afla de cineva ca era bolnav, mergea bucuros sa-l caute si sa-l ajute. Era mereu gata sa sara în ajutor si sa îngrijeasca pe cei neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi.
O, omule al lui Dumnezeu! L-ai urmat cu adevarat pe Hristos si ai urmat exemplul Lui, Care a spalat picioarele ucenicilor.

***

Batrânul Ghedeon de la Manastirea Lavra a devenit al doilea Pavel cel simplu. Pe când privea la un avion zburând pe deasupra, el a fost vazut rugându-se.
– Ce faci aici, parinte Ghedeon?
– Ei bine, raspundea simplu, ma rog folosindu-mi metaniile ca avionul sa nu se prabuseasca si toata lumea care calatoreste sa ajunga la destinatie.

***

Milostivul parinte Haralambie de la Noul Schit a fost tintuit la pat de o boala grava. El a fost vizitat de parintele K.
– Cum te descurci, parinte? l-a întrebat parintele Haralambie.
– Bine, parinte, cu binecuvântarea ta.
– Ai mâncare? Eu am niste pâine uscata, a spus el, si cu putina osteneala s-a ridicat, întinzându-si picioarele lui slabe cât a putut de mult si a luat de pe raft o bucata de pâine. Ia-o, frate si parinte, si roaga-te pentru mine.
«Aceasta întâmplare m-a întarit, a spus mai târziu parintele K., si mi-a ramas întiparita în memorie pentru tot restul vietii. Se lupta cu moartea, dar grija pentru fratele lui a întrecut propriile lui suferinte».

***

Un batrân a spus:
– Vom plânge peste ruinele schitului nostru, caci nu exista dragoste acolo. Atât de multi bani… Daruieste putin unui sarac, caci îti vei ridica o mica chilie în Rai.

***

Batrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odata, cu multa lepadare de sine, a adapostit în chilia sa un tânar bolnav de tuberculoza, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grija de el ca o mama iubitoare. Chiar daca el postea, si-a hranit pacientul cu carne si alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânarului, care a murit pâna la urma în bratele sale, dupa ce s-a pocait si si-a spovedit pacatele. Înainte de a muri, batrânul l-a calugarit, dându-i numele Fanurie.
Altadata, câtiva pelerini l-au gasit pe parintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus ca înainte de sosirea lor, cu putin timp, câtiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, si el nu si-a putut stapâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoista si lucratoare.
Era adevarat ce se spunea despre parintele Avacum: «Un lucru este sigur la acest om: atragea oamenii aproape de el ca o fântâna tamaduitoare».

***

Batrânul parinte N. daruia tot ce avea. Acest monah de-a pururea pomenit avea ca deviza cuvântul: «Dumnezeu iubeste pe cel ce da cu bucurie».

***

Un grup de cinci frati milostivi de la Schitul Sfânta Ana umpleau traistele oricarui parinte care venea la priveghere cu lamâi si portocale culese din livada lor.

***

Si iarasi, câtiva parinti culegeau zarzavaturi din gradinile lor si le puneau lânga cararile schitului, care erau folosite des de calugari, pelerini, muncitori, astfel ca toti acestia sa se bucure de milostenia parintilor, luând orice aveau nevoie.
Chiar si astazi, pe cararile îndepartate, poti gasi o bucata de pâine si masline pentru vreun calator obosit. Este o continuare a ospitalitatii atonite din Gradina Maicii Domnului, unde calugarii vad în orice vizitator pe Însusi Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit», si: «Întrucât ati facut unuia dintre acestia foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut» (Matei, cap. 25).

***

Sfântul Agapie, vrednicul de lauda ostenitor, a dus o viata ascetica la Schitul Kutlumus, aproape de Sfânta Manastire Vatoped. A fost prins de turci si, dupa 12 ani de captivitate, a fost eliberat printr-o minune a Maicii Domnului si s-a întors la Muntele Athos, la batrânul lui. Batrânul l-a mustrat pentru fuga lui pe ascuns. Sfântul Agapie l-a ascultat, s-a întors si, prin virtutile si sfintenia sa, l-a convins pe stapânul sau turc si pe cei doi fii ai sai sa vina la Sfântul Munte, unde au fost botezati si au devenit calugari.

***

Cuvintele înteleptului parinte contemporan Atanasie Iviritul – plin de dragoste pentru Dumnezeu – sunt ca un ecou pentru urechile mele surde, trezindu-mi inima împietrita: «Bucuria cereasca, cea de dincolo de lumea aceasta, vine în momentul când omul contempla taina planului divin, a Întruparii lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iisus si Maria, Maria si Iisus, cele doua cuvinte minunate – acesta este Raiul!».

***

«Dumnezeu m-a coborât de la starea descoperirilor mistice la cea de traire a virtutilor», spunea odata un calugar ascultator. El a îngrijit un parinte batrân si senil, care suferea de infectii ale prostatei. Batrânul nu-si putea controla urinarea, ceea ce facea ca ucenicul sa fie treaz toata noaptea.

***

Altul spunea: «Dragostea noastra ar trebui sa fie frateasca si la fel, atât pentru straini, cât si pentru rude».

***

În Karulia traia un ascet rus, parintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El cauta pe cei bolnavi si dadea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hranit multi pustnici, facând cosuri pe care apoi le vindea.

***

Parintele Gavriil de la Noul Schit spunea:
– Chiar daca un om ia parte zilnic la Sfintele Taine sau daruieste tot ce are si prin post slabeste de ajunge piele si oase, facând multe metanii, tot nu va avea iertarea lui Dumnezeu, pâna când el nu va avea dragoste dumnezeiasca. Iata de ce, Sfântul Apostol Pavel, când lauda dragostea, spunea: «De-as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator» (I Cor. 13, 1).

***

Dupa ce au trecut o suta cincizeci de ani de când a murit Sfântul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, un mare ascet, parintele Damaschin, a venit sa-si duca viata de pustnic într-o chilie parasita în partea nordica a schitului. El a fost unul dintre cei mai tari stâlpi ai schitului în secolul al XVI-lea; el nu mânca niciodata nimic altceva decât pâine uscata si apa. Rugaciunile sale erau de o caldura sufleteasca rara, dragoste si simpatie pentru lumea întreaga, iar dragostea lui ardea ca o lumânare.
El se ruga astfel: «Doamne, fa ca toti ateii, idolatrii, necredinciosii si ereticii sa se pocaiasca, sa învete adevarul si sa creada în Tine, sa devina o turma si un pastor si sa Te slaveasca pe Tine, Adevaratul Dumnezeu Cel în Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt –, astfel ca nici unul sa nu fie lasat afara din Rai, Dumnezeul meu».
În mod frecvent el ajungea în extaz si avea descoperiri de mari taine si astfel era daruit din plin cu bucurie duhovniceasca si multumire.

***

Când parintele meu s-a hotarât sa scrie «Amintiri din Gradina Maicii Domnului», era bolnav si nu putea sa scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, si eu, ultimul dintre toti, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.
Am scris despre fratele lui, calugarul Stefan, care a fost ultimul ramas din obstea lor. Am corespondat si am fost primiti deseori, ca musafiri, în chilia lui.
Nu aveam un animal care sa ne care bagajele, spunea batrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântati cu «un caraus de bagaje al dragostei», al carui nume era Stefan. Majoritatea timpului în care cara bagaje grele si le urca în spate, pâna în vârful dealului, spunea rugaciunea lui Iisus cu voce tare. Parintii din schit stiau când vine Stefan, pentru ca puteau sa auda binecuvântata sa voce: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi». Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, aceasta rugaciune, indiferent daca îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situatie neplacuta.
Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspra si dificila, îndrazneata si grava – un calugar aspru, ai putea spune, daca nu l-ai fi stiut bine. Oricum, a avut o inima foarte sensibila, plina de mila pentru cei saraci. Pe Muntele Athos personalitatile se îndreapta, devenind mai smerite. Mastile politetii sociale si ale comportamentului pretentios sunt îndepartate. Aceste personalitati sunt sfintite în fântâna dragostei spontane, care nu este gasita oriunde în lume.
Nu voi uita niciodata dragostea si lepadarea de sine a parintelui Stefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine si facea cele mai grele munci si mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedenta, le punea într-un castron, adauga putina apa si le mânca linistit. De multe ori, parintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, batrâne Stefane, îti aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împaratii! Si acum manânci mâncarea asta muiata în apa!». Încuviinta aproape cu indiferenta, golind castronul cu placere, ca si cum ar fi mâncat o masa îmbelsugata. Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depasind zgârâie-norii din America în confort si fericire, si mâncarea lui era cea mai buna din lume. L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnavit de ciroza la ficat, gasindu-l dormind pe o masa. Ne-am oferit sa-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotarâre. «Daca Maica Domnului vrea ca eu sa ma fac sanatos, atunci e bine. Oricum, îmi place asa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a raspuns. Acest calugar de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însusi, dar prietenos cu fratii lui. Calatoriile spre locurile stâncoase si pustii, ducând mâncare si medicamente pustnicilor de acolo, arata cât de mare era inima lui. Câteodata, când folosea un catâr pentru transport, calatorea noaptea, astfel încât milostenia lui sa nu poata fi cunoscuta.

***

Parintele meu mi-a spus:
– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).

***

Un pustnic batrân si sarac i-a spus vecinului sau:
– Frate, vino sa vezi ce fel de dragoste au parintii! Am gasit pâine, fructe, brânza si peste; le-au lasat aici pentru mine, exact de ceea ce aveam nevoie. Domnul sa fie laudat! Maica Domnului se îngrijeste de toate!

***

Sfântul Siluan din Muntele Athos a spus ca: «A te ruga pentru lume este ca si când ti-ai varsa sângele pentru aproapele tau».
Iarasi spunea: «Fratele nostru este viata noastra».

***

Parintele Avacum a avut trasaturile dragostei spontane si adânci, care este adeseori întâlnita în Athos. El a slujit ca infirmier în Sfânta Manastire Lavra. Zile, nopti, luni si ani, vara si iarna, parintele Avacum si-a petrecut timpul spalând hainele fratilor bolnavi si a mirenilor care erau în suferinta, fara nici o plângere. Mergea de la spalatorie la bucatarie si invers, pregatind mese si hranind bolnavii. Apoi le aducea hainele spalate, astfel încât ei sa fie mereu curati.

***

Am fost fericit sa-l întâlnesc si sa-l cunosc pe parintele Modest, un vietuitor al obstii monahale de la Konstamonitu, un învatator neobosit al dragostei dumnezeiesti. Toate predicile sale erau bazate pe dragoste, centrul vietii duhovnicesti. De multe ori spunea:
– Pâna când nu simtim ca toti oamenii sunt fratii si surorile noastre, iar noi suntem fratii si surorile lor, Sfântul Duh nu Se va salaslui niciodata în inima noastra. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel, pe cel mai mare pacatos si pe cel mai sfânt om. În acelasi fel ar trebui sa îmbratisam pe oricine în inima noastra. Dragostea rabda, daruieste, îndura. «Dumnezeu este dragoste».

***

Un batrân a spus:
– Oricine iubeste pe Dumnezeu, nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci si întreaga creatie: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu aceeasi dragoste.

***

Fratii din Noul Schit mi-au spus ca batrânul Neofit Neoschitiotul, de când a devenit calugar si pâna când a murit în pace, timp de 65 de ani, a ramas în Gradina Maicii Domnului fara sa fi plecat de acolo macar o data. Acest parinte de-a pururea pomenit împartasea dragoste tuturor, ca o virtute mai mare chiar decât virtutile singuratatii si renuntarii la lume. Datorita dragostei, lua cât putea din bagajele pelerinilor, ducându-le de la arsana2 (Arsana – mic port sau debarcader al schitului.) pâna la Kyriakon este biserica centrala a schitului, unde parintii se aduna duminicile si la sarbatorile mari.).
CAPITOLUL II – Despre puritatea si curatia simturilor si a inimii

Un ascet bătrân ne-a povestit:
„Orice monah care se întoarce în lume, ar trebui să fie foarte atent când vorbeşte cu oamenii. Acesta este un adevăr în special pentru călugăriţe, care au nevoie de părinţi duhovniceşti iscusiţi care să le spună cum să-şi păstreze curăţia simţurilor.
Părintele Neofit a fost părintele duhovnicesc de la Mănăstirea Sfânta Ana Mică. El a trăit în Schitul Sfinţii Arhangheli, locul unde Sfântul Agapie a trăit şi a scris «Mântuirea Păcătoşilor».
Odată, părintele Neofit a plecat în insula Tinos, pentru a fi preot slujitor la o mănăstire de maici. Aici, toate călugăriţele încercau să trăiască o viaţă curată. Una dintre ele, care era oarbă, s-a dus să se spovedească la părintele Neofit şi şi-a dezvăluit gândurile de ispită pe care le avea pentru el. Părintele a fost atât de înspăimântat, încât s-a întors la Mănăstirea Sfânta Ana Mică.
Era trist şi nedumerit: cum poate satana aduce asemenea gânduri la o persoană oarbă? Într-o zi s-a hotărât să ceară sfaturi de la toţi părinţii duhovniceşti din vecinătate. A discutat cu părinţii Ştefan, Ciprian şi Cosma şi cu un ucenic trimis de părintele Ignatie care, deşi era cel mai iscusit dintre toţi, s-a întâmplat să fie bolnav în acel timp. Numele ucenicului era tot Ignatie. Acesta, fiind din Ismirne, a dorit de mic să devină călugăr.
Toţi părinţii au început să discute despre acest subiect: cum poate o călugăriţă oarbă să fie ispitită de gânduri necurate? Dar, deşi erau părinţi duhovniceşti, nu au reuşit să răspundă la această întrebare. Apoi a venit rândul părintelui Ignatie cel tânăr: «Vocea ta, părinte, a fost cauza acestor gânduri ale călugăriţei, asupra cărora a cugetat, după care a venit să se mărturisească». Toţi părinţii au fost impresionaţi de acest răspuns, binecuvântându-i cuvintele“.

***

Un bătrân a spus:
– Călugăre, fereşte-te! Nu întinde mâna nici unei femei, nici măcar mamei tale, pentru a putea atinge înălţimile duhovniceşti ale părinţilor din vechime. Fii atent când eşti în lume. Înfrânează-ţi râsul şi gluma, pentru ca atunci când discuţi dinţii să nu poată fi văzuţi. Când vei atinge aceste virtuţi, curăţia vieţii tale te va învăţa lucruri mai înalte.

***

În 1955 unui frate din Mănăstirea Dionisiu i s-a întâmplat o minune: apariţia Sfântului Ioan Botezătorul. Această întâmplare ne-a fost povestită de părintele Lazăr. El vorbea ca la persoana a treia, dar noi ne-am dat seama că era vorba chiar despre el.
„Un frate din mănăstire a fost trimis la Salonic şi a stat într-un hotel, unde a fost ispitit împotriva voinţei sale. O tânără femeie, cunoştinţă de familie, s-a apropiat de el, întrebându-l despre părinţi şi Sfântul Munte. Discuţia a ţinut un timp îndelungat şi intenţiile ei au devenit mai clare atunci când l-a primit cu ospitalitate în camera ei, întinzând mâna şi spunând: «Vom intra doar câteva clipe şi ne vom întoarce imediat».
În acel moment ar fi căzut în ispită dacă nu ar fi fost apărat de rugăciunea sa şi încrederea în Sfântul Ioan Botezătorul. S-a rugat Sfântului pentru a interveni şi a-l salva de o asemenea ispită. Şi, într-adevăr, deodată, o lumină orbitoare a strălucit în camera ei şi în mijlocul acestei lumini a apărut Sfântul Ioan, care l-a ridicat, ducându-l în camera lui, în capătul opus al etajului hotelului“.

***

Un bătrân a spus:
– Un om bun priveşte toate femeile ca fiind surorile lui. Chiar şi atunci când vede o femeie imorală, ar trebui să-şi spună: «Dacă femeia aceasta ar fi sora mea de sânge, aş fi foarte încurcat». Aşadar, nu ar trebui să profite de ea.

***

Înţeleptul părinte Ioachim de la Sfânta Ana, ce era ca un frate al părintelui nostru, a spus:
– Oricine doreşte să fie curat, să fie atent, exigent, să se îngrijească pe sine, nici măcar să nu-şi ţină mâinile împreunate. La întâlniri ar trebui să fie atent la felul cum vorbeşte şi cum priveşte în jur, să evite contactele cu oamenii frumoşi şi orice altceva ce ar putea să-i provoace o cădere din feciorie şi din curăţia vieţii.
Pentru părintele nostru contemporan, Iosif Isihastul, lupta împotriva ispitelor trupeşti a fost grea. Acest război a durat 8 ani, care este îndelungat pentru o persoană care a rămas curată de toate păcatele trupeşti din copilărie. El spunea că de fiecare dată când ajungea la limita puterilor în ispită, o lua de la capăt, după ce era întărit de harul lui Dumnezeu. Dar, pentru el, pe măsură ce timpul trecea, războiul se intensifica la nesfârşit.
«În acelaşi timp, eu nu am renunţat la metodele mele de apărare, care constau din privegherea de toată noaptea şi bătaia4 (Îşi bătea trupul cu aşa-numitul «lemnul apărător», după cum ne învaţă mulţi nevoitori iscusiţi, de vreme ce «cui pe cui scoate».). Am plâns, am suspinat şi m-am rugat către Maica Domnului.
Lupta a încetinit o vreme, aşa că am putut să-mi trag răsuflarea, iar apoi a luat-o de la capăt, mai puternică decât la început. Trupul meu a devenit mai slab şi mi-am pierdut puterea. Îmi găseam liniştea doar în rugăciuni, şi acesta a fost un semn mângâietor».
Şi-a mobilizat toate metodele practice pentru un sfârşit victorios în luptă: nopţi de priveghere, lipsuri, foame, sete, bătăi şi lacrimi. A renunţat la patul său şi dormea pe un taburet de lemn transformat în fotoliu, pentru a-şi odihni braţele. A făcut acest lucru pe toată durata războiului.
CAPITOLUL III – Despre sfinti si pustnici necunoscuti

În Kiriakonul Mănăstirii Kafsokaliviei există o pictură a unui sfânt necunoscut care are inscripţia: «Sfinţitul Eufrosin al Mănăstirii Iviru, care a trecut în lumea drepţilor». În mâna sa dreaptă ţine un sul desfăşurat pe care scrie: «Având o inimă curată şi trăind în mijlocul tulburării, a adormit în Domnul».

El poartă o haină călugărească, îngenuncheat la rugăciune.
Biograful Sfântului Acachie, părintele Iona de la Kafsokalivia, a scris la sfârşitul lucrărilor sale despre sfinţii mucenici contemporani cu Sfântul Acachie: «Aceşti mucenici sunt pietre preţioase, plecate la Dumnezeu, cum a fost binecuvântatul Eufrosin, care a strălucit ca un alt soare în Sfânta Mănăstire Iviru. Din cauza faptului că se purta foarte simplu şi era înainte-văzător, el vorbea în sens figurativ, fiind capabil să vadă faţa interioară, nevăzută, a oricui. Moaştele sale n-au fost găsite în mormânt în ziua pregătită pentru mutare. Şi în Muntele Athos încă mai există călugări ca el».
Părintele Gherman, care şi-a trăit viaţa de nevoinţă pe lângă un părinte român din Hairi (în zona Lavrei), a visat într-o noapte trei părinţi cuvioşi, care-i spuneau:
– Ai grijă, noi trei stăm aici. Să nu ne deranjezi şi spune celorlalţi să facă la fel.
Părintele Gherman a povestit această descoperire părintelui său duhovnic, renumitului Neofit Karamanlitul, care vieţuia în muntele Karmilion, pe versantul vestic al Kerasiei, în pustia Sfântului Vasile. Părintele Neofit a căutat insistent, cu râvnă şi mare dorinţă, în toate peşterile şi schiturile pustii din acea zonă, dar nu a putut să găsească sfintele moaşte ale pustnicilor. Puţin după aceea, cei trei părinţi s-au arătat din nou părintelui român astfel:
Odată, pe când mergea la Paraclisul Sfântului Nil, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, a simţit o mireasmă deosebită, sfântă, aşa cum au simţit-o mulţi părinţi mai înainte (printre care şi prezentul scriitor, aşa cum este el, nevrednic şi ultimul dintre toţi).
Oricum, în acel moment, evlaviosul părinte Neofit a simţit foarte puternic mireasma. De aceea, el s-a hotărât să-i caute izvorul şi s-a rugat sfinţilor să-i arate unde odihnesc sfintele lor moaşte. În acel loc era un zid. Pe când dădea deoparte pietrele zidului, a văzut în spatele lui deschizându-se o peşteră. Din acel loc venea mireasma sfântă. El a încercat să intre în peşteră, dar a fost oprit de o voce care i-a spus:
– Nu ne deranja. Noi suntem trei şi locuim aici. Vrem ca nimeni să nu ne deranjeze.
Bunul şi evlaviosul părinte a blocat intrarea peşterii şi a plecat, lăudând pe Dumnezeu şi pe aceşti necunoscuţi sfinţi, preţioşi crini de pustie ai Muntelui Athos. El a dezvăluit locul peşterii numai ucenicului său, Ilarion.
Părintele român Gherasim, care a repovestit această întâmplare, a trăit timp de 40 de ani în Muntele Athos.

***

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.
Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.
Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.
«Nu poţi sta aici, fiul meu», a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. «Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri».
Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.
Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.

***

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:
Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea). Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.
Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:
– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.
Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.
Atunci pelerinul a povestit:
– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.

***

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»5 (Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.) Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.
Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:
În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.
El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă6 (Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.) şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.
Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.

***

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii. După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt. După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut. După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

***

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

***

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească. Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire. În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:
– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

 

CAPITOLUL IV – Despre priveghere

Când cuviosul Acachie, care s-a nevoit într-un schit pustiu al Kafsokaliviei, a fost întrebat despre somn şi priveghere, el a răspuns:
– Jumătate de oră de somn este de ajuns pentru un călugăr adevărat!
El însuşi stătea toată noaptea în picioare sau în genunchi, rugându-se sau cântând cu mare râvnă, în ciuda faptului că suferea de hernie şi era foarte bătrân. Dormea foarte puţin, dimineaţa, câteodată sprijinindu-se pe braţ sau altceva, de-ajuns pentru a nu-şi pierde claritatea minţii din cauza lipsei mari de somn. El a considerat somnul ca pe un duşman înşelător al sufletului. A spus că nimic nu sporeşte mai mult dorinţele păcătoase decât excesul de somn. Şi nimic nu le stăpâneşte mai bine decât lipsa de somn. Şi-a făcut un pat din ramuri de copac subţiri şi noduroase, fixate rar, fără saltea, astfel încât să nu-şi poată odihni trupul aşa cum ar fi dorit şi să se poată trezi cu uşurinţă. Potrivit biografului său, nu dormea mai mult de patru ore pe zi.

***

Chiar binecuvântatul sfânt Grigorie Palama s-a luptat permanent cu trupul şi somnul. Deasupra Sfintei Mănăstiri de la Lavra, în chilia sa, el a stat trei luni rugându-se neîncetat, fără să doarmă. După aceasta şi-a întrerupt această lucrare ascetică, pentru ca mintea să nu fie afectată de o priveghere excesivă.

***

Sfântul Siluan cel Nou din Rusia, care a trăit în Athos, s-a născut în 1866 şi a murit în 1938, fiind canonizat în 1987. El a fost călugăr la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. A trăit o viaţă dreaptă şi curată, plină de dragoste pentru toată lumea, rugăciune neîncetată şi smerenie. S-a sfârşit în pace şi a lăsat în urmă amintirea unui om sfânt. Biografia sa a fost scrisă de arhimandritul Sofronie, egumenul Mănăstirii Inaintemergătorului din Anglia. Sfântul Siluan, printre multe alte virtuţi, s-a străduit în special să se lipsească de somn, pentru că ştia din experienţă cât este de important pentru a obţine curăţia minţii, sporirea în rugăciune şi cugetarea la moarte.
Nu se întindea în pat ca să doarmă, ci-şi petrecea întreaga noapte rugându-se fie în picioare, fie aşezat pe un scaun. Dormea numai 15 sau 20 de minute şi apoi se ridica din nou ca să se roage. Se odihnea din nou mai târziu, cu pauze. Într-o zi întreagă dormea în total numai două ore.

***

Am întrebat pe bătrânul orb Simeon Kafsokalivitul:
– Cum poate fi curăţat sufletul de gândurile pătimaşe, dorinţe şi alte patimi?
Şi el a răspuns:
– Cunoscând ce înseamnă să nu dormi deloc!

***

Într-un schit ivirit a locuit un ieromonah foarte evlavios, Gherasim, scriitor de cântări. Cu o zi înainte de a sluji Sfânta Liturghie, rămânea treaz toată noaptea, citind şi rugându-se. Dumnezeu l-a chemat la El încă de tânăr. «Ajungând curând la desăvârşire… sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată…» (Înţelepciunea 4, 13–14).

***

Un pustnic nevoitor a spus:
– Dormind foarte mult, mintea noastră devine opacă.

***

Hagi Gheorghe stătea în picioare, în strana lui din biserică, toată noaptea. Abia îşi cunoştea chilia. Ziua şi-o dedica fraţilor suferinzi şi noaptea rugăciunii.

***

Într-o zi, un călugăr tânăr l-a întrebat pe părintele N., care avea 86 de ani:
– Părinte, câte ore ar trebui să doarmă un călugăr?
– Ascultă, frate: Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Simeon Noul Teolog au spus că 4–5 ore de somn pe zi ar trebui să fie de ajuns. Dar Avva Arsenie, în Pateric, zice că pentru un călugăr râvnitor, o oră de somn ar trebui să fie suficient. Sfântul Acachie Kafsokalivitul obişnuia să spună: «Găsesc că o oră de somn nu este suficientă, dar dacă sfinţii spun aşa…, ar trebui să încercăm».
– Şi tu cât de mult te odihneşti?
– Frate, care este trebuinţa acestei întrebări?
– Pentru mine şi pentru dragostea lui Hristos, te rog să-mi spui.
– Am să-ţi spun: o oră din 24 de ore este de ajuns.
– Dormi o oră întreagă sau cu întreruperi?
– Cu întreruperi, bineînţeles. Un sfert de oră, din când în când.
– Şi cum îţi petreci timpul?
– Din nefericire, acum am dublă hernie şi nu pot sta în picioare ca să citesc Psaltirea, Evangheliile şi să spun Rugăciunea lui Iisus.
– Întreaga Psaltire şi Evangheliile?
– Bineînţeles, în întregime.
– În fiecare zi?
– În fiecare zi. Singurul lucru este că nu mai pot citi în picioare. Aşa se întâmplă la bătrâneţe.

***

Părintele Iosif, locuitorul în peşteră, la începutul şederii în Athos, nu avea părinte duhovnic. El a locuit pentru scurt timp lângă Peştera Sfântului Atanasie Atonitul, nu departe de Marea Lavră. Aici a dus o viaţă aspră şi astfel a reuşit să stea în picioare opt zile, fără să mănânce şi să doarmă. El a spus:
– Nici o nevoinţă nu aduce mai multe binecuvântări decât lipsa de somn. Într-adevăr, lipsa de somn topeşte trupul.
Tot el a mai spus:
– Cea mai grea etapă a patimii somnului apare când Harul ne părăseşte şi suntem plini de plictiseală şi întuneric, fără a găsi o mângâiere. Odată am fost încercat şi eu în acest fel. M-am luptat să continui, dar puterea mă părăsise. Mi-am întrerupt lupta pentru a mă ruga cu lacrimi lui Dumnezeu: «Doamne, au venit să-mi slăbească puterile». Imediat am auzit o voce dulce, vorbind în interiorul meu:
– Nu suferi toate acestea pentru dragostea Mea?
Oboseala mea, care apăruse ca un nor acoperind soarele, s-a risipit imediat şi cu lacrimi în ochi am sărit de bucurie, ca un copil:
– Da, Doamne, de dragul Tău, ajută neputinţei mele!
Un bătrân a spus:
– Somnul ar trebui să devină un servitor, nu un stăpân.

***

Concluzia unui aghiorit:
– Viaţa duhovnicească nu poate exista fără priveghere.

***

Bătrânul Artemie Grigoriatul, după cum spun contemporanii săi, n-a stat niciodată pe scaun în timpul slujbelor, nici măcar în timpul privegherii de toată noaptea. Până la moartea sa a rămas în picioare, ca un stâlp neclintit al Bisericii şi al rugăciunii.
CAPITOLUL V – Despre erezie si despre alte religii

Împăratul Mihail Paleologul şi Patriarhul Ioan Vekkos au venit la Muntele Athos, ca reprezentanţi ai papei, ca să impună prin forţă unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma. Călugării de la Athos, apărători ai graniţelor şi soldaţi ai Ortodoxiei, s-au opus paşnic şi cu mult curaj eforturilor lor, marcate de sălbăticii, violenţă şi criminalitate – stigmatele istoriei papale.
În Protaton, oamenii lui Vekkos au spânzurat pe Protos, şi pe o bucată de marmură, care este păstrată până astăzi, au decapitat credincioşii rămaşi acolo, 13 în total, care ocupau diferite chilii în Karyes. Ei au fost omorâţi pentru că au apărat neclintit Ortodoxia şi pentru că nu au acceptat unirea cu nepocăitul papă.
Aşa erau Sfinţii Părinţi: «Mlădiţe frumoase, struguri mistici, apărători neobosiţi şi încrezători ai Ortodoxiei şi Sfintei Tradiţii».

***

Sfinţii Mucenici de la Vatoped erau la fel de mulţi ca cei 12 Apostoli. Egumenul lor, Eftimie, a fost de asemenea mucenic pentru sfânta credinţă în timpul invaziei sălbatice a trupelor împăratului Mihail Paleologul şi al patriarhului Vekkos. Cei 12 au fost spânzuraţi pe Furkovunio, iar Eftimie a fost legat în lanţuri grele şi înecat în marea Kalamitzi.
Alături de ei trebuie pomeniţi şi Sfinţii Mucenici din Iviron, care au fost înecaţi în mare de soldaţii împăratului Mihail şi ai patriarhului.
Alături de aceştia trebuie pomeniţi şi cei 26 de Sfinţi Mucenici de la Zografu, care completează obştea sfinţită a mucenicilor Ortodoxiei noastre. Ei au fost arşi, ca o jertfă curată, de către papistaşi în turnurile mănăstirii.

***

Sfântul nostru părinte Nichifor, care a fost papistaş, după ce s-a convertit la Biserica Ortodoxă răsăriteană, a devenit pustnic în Sfântul Munte. Acolo a scris despre metoda Rugăciunii inimii, cuprinsă în Filocalie.

***

Sfântul Grigorie Palama, figură proeminentă a teologilor, a luat parte la trei Sinoade mari, la care s-a luptat împotriva ereziilor lui Varlaam, Akindin şi Gregoras, care negau energiile divine şi necreate ale lui Dumnezeu.

***

Călugării sunt soldaţii lui Hristos, comandouri ale Bisericii, totdeauna apărând adevărul şi credinţa şi luptând până la moarte împotriva tuturor ereziilor amăgitoare şi a greşelilor. Călugării de la Sfântul Munte, după secole de păstrare a Tradiţiei, au alcătuit un calendar al mucenicilor de la Athos şi al apărătorilor Ortodoxiei:
4 Ianuarie – cei doisprezece mucenici din Vatopedu;
14 Februarie – Sf. Mc. Damian;
22 Martie – Sf. Mc. Eftimie de la Iviru;
22 Martie – Dreptul Luca de la Stavronikita;
10 Aprilie – Sf. Mc. Hrisantie de la Xenofont;
16 Aprilie – Sf. Mc. Hristofor de la Dionisiu;
19 Aprilie – Sf. Mc. Agatanghel de la Esfigmenu;
1 Mai – Sf. Mc. Eftimie şi Ignatie de la Iviru;
7 Mai – Sf. Mc. Pahomie de la Sfântul Pavel;
22 Mai – Sf. Mc. Pavel de la Sfânta Ana;
26 Iunie – Sf. Mc. David de la Sfânta Ana;
3 Iulie – Sf. Mc. Gherasim de la Kutlumuş;
6 Iulie – Sf. Mc. Chiril de la Hilandar;
10 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Sfânta Ana;
11 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Vatopedu şi Nectarie de la Sfânta Ana;
24 August – Sf. Mc. Cosma Etolul, întocmai cu Apost.;
14 Septembrie – Sf. Mc. Macarie de la Dionisiu;
20 Septembrie – Sf. Mc. Ilarion de la Sfânta Ana;
22 Septembrie – Sf. Mc. Cosma, unul din cei 26 de Mucenici de la Zografu;
6 Octombrie – Sf. Mc. Macarie de la Sfânta Ana;
8 Octombrie – Sf. Mc. Ignatie de la Iviru;
29 Octombrie – Sf. Mc. Timotei de la Esfigmenu;
2 Noiembrie – Sf. Mc. Dionisie de la Iviru;
13 Noiembrie – Sf. Mc. Damaschin de la Lavra;
3 Decembrie – Sf. Mc. Cosma de la Sfânta Ana;
5 Decembrie – Sf. Mc. Nectarie de la Filoteu şi Cosma, primul călugăr de la Vatopedu, împreună cu alţi Sfinţi Mucenici din Karyes;
26 Decembrie – Sf. Mc. Constantin Rusul de la Lavra;
30 Decembrie – Sf. Mc. Ghedeon de la Karakalu.
Sfântul Ierotei, mult nevoitorul şi învăţătorul, postea totdeauna. S-a născut în 1686 şi a fost considerat un filosof atât în accepţiunea creştină, cât şi în cea a filosofiei universale. Originar din Kalamata, el a luptat vehement pentru a apăra credinţa creştină împotriva ereticului Molinos. A fost de asemenea pustnic şi s-a nevoit pe insula pustie Gioura, vizavi de Muntele Athos. A murit în 1745 şi sfintele sale moaşte continuă să facă minuni.

***

Odată, părintele B. s-a dus într-un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l-au rugat insistent să-i ajute să apere credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându-i pe sfinţi şi pe Maica Domnului. Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s-a simţit stânjenit, dar după ce s-a gândit puţin, amintindu-şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile lor, l-a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus aceasta:
– Lăsaţi-ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el Adevărul.
În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El a fugit cu primul vapor din ziua aceea. Întregul sat s-a bucurat pentru victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. Când părintele B. s-a întors la mănăstire, ceilalţi călugări l-au întrebat:
– Erai pregătit să treci prin foc?
– Eram neliniştit, dar nu m-am îndoit de credinţa noastră şi am gândit: Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard aici, pe pământ, decât să ard veşnic.
Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat-o primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.

***

Deseori, părinţii de la Muntele Athos spun:
– Dacă ar trebui să rămânem tăcuţi, când credinţa noastră trebuie apărată împotriva ereziilor, care ar fi rostul şederii noastre pe aceste stânci atât de mulţi ani?
– Dogmele nu pot intra în Piaţa Comună, aşa cum intră bunurile materiale.

***

Când a fost întrebat dacă minunile apar sau nu şi în alte religii, un bătrân a răspuns:
– Este o diferenţă; până şi hogea este un lucrător de minuni. Folosind magia, el încearcă să facă lumină. Însă noi ignorăm orice lumină care vine de la diavol. Unii îşi ţin nasul, se trag de urechi, îşi freacă ochii şi provoacă iluzii. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru minuni şi nu diavolului. Ne luptăm cu diavolul zi şi noapte.
Un aghiorit evlavios şi harismatic, care a trăit mulţi ani în America de Nord, a spus:
– Biserica Ortodoxă este la fel de smerită ca Însuşi Iisus Hristos. Mulţi au văzut frumuseţea şi adevărul acestei credinţe şi s-au transformat din eretici în ortodocşi.

***

Înţeleptul frate Calinic a fost rugat să-şi spună părerea despre erezia rusă a «Adorării Numelui». El a răspuns că: «Au uitat capul şi se închină doar căciulii».

***

Un părinte a spus despre dragostea pentru adevărata credinţă:
– Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine. Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să acceptăm. Însă când credinţa noastră este atacată, atunci mânia devine potrivită pentru a apăra Ortodoxia.

***

De multe ori inima noastră tânără a fost împrospătată din fântâna răcoritoare a învăţăturilor care curgeau de la cuviosul ieromonah Atanasie din Iviru. El obişnuia să spună:
– Nordul protestant, prin profesorii de la cele două universităţi greceşti, a redus calda noastră afecţiune către Preasfântă Născătoare de Dumnezeu. Astfel, pentru un timp, ea a fost îndepărtată din rugăciunile noastre, ca directă mijlocitoare şi rugătoare între noi şi Fiul ei. Chiar unii clerici, discutând despre rugăciune, au ignorat numele de «Theotokos», referindu-se la ea ca fiind «imediat după Unul»7 (Voia să spună că după Hristos, prima mijlocitoare, ajutătoare şi mântuitoare este Maica Domnului şi, după aceea, toţi ceilalţi sfinţi.), ceea ce înseamnă că ea este mijlocitoarea cea mai apropiată de Dumnezeu, cu toate că în cântările Bisericii ea este numită, mereu şi mereu, cu binecuvântatul său nume «Theotokos». Este inacceptabil ca Biserica Greacă Ortodoxă să fie influenţată de un aşa spirit raţionalist, germanic, protestant…
– Am fost întrebat cum este corect să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi», sau «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, fii mijlocitoare pentru noi». Această întrebare apare la ortodocşii moderni influenţaţi de protestantism, pe care-i considerăm inamicii lipsiţi de respect ai Maicii Domnului. Lor le-am răspuns: «Cel mai bine este să spui mereu: mântuieşte-ne pe noi!».
– Un pastor luteran din Oslo a venit odată la mine. El era prieten al Ortodoxiei şi o cerceta. Am discutat despre multe lucruri şi m-a întrebat despre Născătoarea de Dumnezeu. I-am răspuns: «Îl adorăm pe Dumnezeu, îi cinstim pe sfinţi şi venerăm pe singura Maică a lui Dumnezeu cu sentimente filiale, pentru că ea este cea mai dragă Mamă a noastră, după har.
Oh, cât de sărăciţi sunteţi voi, pentru că nu o veneraţi pe ea, care este a doua după Dumnezeu ce împarte darurile Lui către omenire!».
După Augustin, aceste trei lucruri nu puteau fi create mai bine de Atotputernicul Dumnezeu: Întruparea Fiului, Fecioara şi binecuvântata viaţă de Apoi ce va urma pentru cei drepţi.
CAPITOLUL VI – Despre neagoniseala si saracie de buna voie

În spatele hainelor zdrenţuite şi a înfăţişării sărăcăcioase a pustnicilor, se află o bogăţie de virtuţi ascunse şi un suflet care dispreţuieşte şi învinge lumea materială. În neagoniseala impusă de ei înşişi şi în sărăcia vieţii lor se ascunde o comoară de smerenie şi filosofia văzută a vieţii trăite după învăţătura lui Hristos.
Adevăraţii pustnici urmează această înfăţişare: ei nu poartă haine noi, nu primesc bani şi îşi refuză plăcerile vieţii. Această renunţare de sine urmează învăţăturile Celui veşnic: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9, 23).

Pustnicii nu dau importanţă aparenţei şi, în special, imaginii exterioare: haina frumoasă, pantofii, faţa, părul şi trupul. Atenţia se concentrează asupra esenţei şi asupra adâncimii omului dinlăuntru: împodobirea minţii şi a inimii cu frumuseţe necreată, strălucire cerească şi frumuseţe dumnezeiască.

Pustnicul Petru Osiopetritanul avea o asemenea frumuseţe duhovnicească: «Nu numai smerit cu duhul, ci smerit şi cu trupul». Aşa ne-a spus despre el bătrânul părinte Gherasim Imnograful, Daniileii, Tomasiţii, bătrânul părinte Paise, bătrânul Ioachim şi alţii.

Petru a fost un om simplu, mic de statură dar cu un suflet mare, motiv pentru care era numit Petrakis – micul Petru. El îşi câştiga existenţa urcând pe Athos, unde culegea ceai de munte, pe care îl vindea împreună cu metaniile făcute de el. Odată i s-au oferit mai mulţi bani decât a cerut, însă el a refuzat. Avea o delicateţe şi o nobleţe sufletească, un fel de a fi simplu şi plin de dragoste, încât odată a făcut pe jos un drum lung până la chilia unui călugăr, care-i ceruse să facă ascultare, doar ca să-i spună:
– Am venit să-ţi spun să nu te mai deranjezi să vii până la peştera Sfântului Petru unde locuiesc eu, pentru că am să mor.
Când celălalt călugăr l-a întrebat ce-ar putea să-i ofere, Petru a cerut doar puţină apă fiartă în care a pus ceai de munte de-al lui, a adăugat un pic de zahăr, pe care-l ţinea într-un alt buzunar, şi a băut. Pentru el, un kilogram de zahăr era suficient un an întreg, şi de fiecare dată mai rămânea ceva şi pentru anul următor.
Odată l-a vizitat pe bătrânul Ioachim în Karyes. Când s-a întunecat, bătrânul l-a rugat să rămână peste noapte.
– Mă duc la Mănăstirea Xeropotamu, i-a răspuns. Am să merg până se întunecă şi apoi am să mă odihnesc sub un castan până în zori.
Aşa a şi făcut. Însă, în acea noapte a plouat torenţial, l-a udat până la piele şi a răcit foarte tare. S-a întors la chilia sa, şi-a luat rămas bun de la toţi vecinii, iar puţin după aceea a adormit în Domnul.

În Karyes se afla un vechi duhovnic, pe nume părintele Gherman, care locuia într-o kavie8 (Kavia (în original κάβια) este o odaie sau o bucătărie destinată muncitorilor şi străinilor, odaie în care monahii, luptându-se cu somnul în vremea rugăciunii, se agăţau cu nişte funii sau odgoane (în original σχοινιά–κάβους), de unde şi denumirea de «kavia» şi de călugări «kavioţi» (καβιώται μοναχοί) sau «odgonari».). În acest loc, părintele Gherman primea oaspeţi şi muncitori din toată lumea pentru spovedanie şi pentru a-i sfătui. Le oferea ospitalitate tuturor, îi hrănea şi le întărea viaţa şi credinţa în Hristos. Pentru aceasta el nu dorea nimic, nici măcar o para9 (O para = 1/40 dintr-o unitate monetară turcească, echivalentă cu 1/4000 dintr-o liră turcească. Această unitate era folosită în toate ţările ocupate de Imperiul Otoman.).

***

Un bătrân numit Macarie nu avea absolut nimic. El folosea o unealtă numită «kossa», pentru a secera verdeţurile pe care le vindea ca să hrănească animalele. Nu accepta nici un dar. Nu avea decât strictul necesar pentru el însuşi. Mica sa locuinţă strălucea de curăţenie şi ordine.
El spunea: «Aici, la Muntele Athos, avem nevoie de doi ochi, ca să vedem cu ei. Dar în lumea de afară, avem nevoie de patru…».

***

Părintele Nifon, care trăia în Katunakia, îndrăgea sărbătorile şi avea un minunat obicei: în timpul desfăşurării lor prelungea întotdeauna binecuvântările şi urările sale de bine pentru casa respectivă.

***

Doi pustnici care erau fraţi, Orest şi Constantin, locuiau într-o chilie aproape goală. Constantin, care se odihneşte în Domnul la Krya Nera, era întruchiparea sărăciei. El nu purta niciodată pantofi, nici vara şi nici iarna.

***

Doi renumiţi pustnici, Sofronie şi Gavriil, locuiau în chilia Yannakopoula. De asemenea, un ascet român locuia în peştera «Naşterii», trăind o viaţă îngerească. Nu practica nici un meşteşug, ci şi-a trăit întreaga viaţă în rugăciune cu un şirag de metanii. A trăit numai din mila părinţilor.

***

În peştera Sfântului Petru Atonitul, unde simpla prezenţă a unei persoane deranja singurătatea, a trăit odată un pustnic foarte sărac. Mergea prin împrejurimi fără a purta încălţări. Trăia o viaţă total lipsită de griji. Nu avea nici măcar un topor sau o pereche de foarfeci pentru curăţat pomii. A făcut ascultare faţă de părintele Daniel, un pustnic înainte–văzător, şi nu mânca decât dacă cineva îi aducea năut sau pâine uscată, câteva boabe de linte, ori puţin peşte.

***

În Kerasia au trăit de-a lungul timpului mai mulţi părinţi foarte evlavioşi. Printre ei s-au numărat: bătrânul Cosma (care era poreclit «omul usturoi» şi care avea chilia în pădure), părintele Neofit, părintele Natanail Românul, părintele Daniil şi părintele Ioan, care era duhovnicul părintelui Daniil.

Ei şi-au închinat viaţa rugăciunii neîncetate şi altor nevoinţe duhovniceşti. Când rămăşiţele lor au fost mutate, acestea erau galbene şi semănau cu ceara, un semn al sfinţeniei. Şi-au trăit viaţa rugându-se neîncetat lui Iisus.
Sfântul Dionisie din Olimp s-a născut la sfârşitul secolului XV la Platina din Trikala. Înainte de a se construi Mănăstirea Sfânta Treime, el a trăit în Muntele Athos, unde a îndrăgit şi a dus o viaţă de pustnic. Într-o mică chilie, care ţinea de Karakalu, a trăit o viaţă îngerească, în postiri, privegheri de toată noaptea şi rugăciuni.

El se hrănea cu câteva castane în fiecare zi, numai după ora 15. Era aşa de sărac acest părinte binecuvântat, încât niciodată nu-şi încuia uşa, nu avea nimic altceva decât rasa zdrenţuită şi lipsită de valoare. A stat acolo numai trei ani, rugându-se lui Dumnezeu. Nu a adunat nici un bun material în timpul vieţii, până a fost chemat la Domnul.

***

Părintele duhovnic Iacov din Vigla obişnuia să spună: «Vezi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele». S-a dăruit cu totul pe sine nevoinţelor şi ostenelilor pustniceşti. El obişnuia să ducă nisip cu spatele de la ţărm până la locul unde şi-a construit un paraclis, drum lung de 5 ore de mers pe jos.

***

Despre pustnicul Dionisie, «un nebun» pentru dragostea lui Hristos, numai Dumnezeu ştie cum supravieţuia şi de unde găsea ulei ca să-şi pună în candelele din chilia sa, pentru că el nu cerea niciodată milostenie. Numai către sfârşitul vieţii a acceptat câte ceva. A ajuns în Athos în 1842 şi a murit în 1880.
Atât de mult a dorit să nu aibă nimic şi să ducă o viaţă lipsită de griji şi în sărăcie, că a fost aproape dat afară de la Lavra, pentru că nu-şi îngrijea chilia Sfinţilor Apostoli din Kerasia. Via şi livada sa erau pline de buruieni, toate nevoinţele lui erau îndreptate pentru a îngriji un alt fel de ogor: cel în care trezvia duhovnicească este cultivată şi păstrată.

***

Numele său a fost Iacov. A venit din Himara, din Epirul de nord, şi a luptat în timpul războiului din 1912. Cu foarte mari eforturi şi sacrificii a construit o biserică închinată celor Trei Ierarhi. Era complet sărac. Chilia sa nu avea decât o singură cameră. În loc de saltea avea un braţ de paie. Mai ţinea un alt braţ de paie în eventualitatea că ar fi avut un vizitator care ar fi rămas peste noapte. În loc de pătură folosea rasa, iar dimineaţa îşi strângea patul său de paie într-un colţ. Nu mânca decât verdeţuri şi pâine uscată.

***

Părintele Hrisostom era un pustnic nevinovat şi pe deplin sărac. Nu purta pantofi şi se străduia în lucrarea sa ascetică în peştera Sfântului Petru Atonitul. Hrana sa consta din castane, verdeţuri şi pâine uscată.
Am cunoscut de asemenea un altul care era într-adevăr un Hrisostom, pentru vorba lui dulce şi o blândeţe asemănătoare cu a lui Hristos. Locuia într-o chilie părăsită, în Schitul Kafsokalivia. L-am întâlnit odată pe când eram cu părintele meu duhovnic, care era de-o seamă cu el. A învăţat meşteşugul sculpturii în acea chilie părăsită. Acest lucru este menţionat şi în cartea «Amintiri din Grădina Maicii Domnului».

***

Ce-ar putea spune cineva despre bătrânul pustnic Gheorghe care a trăit în katisma (Katismă – κάθισμα – sau «aşezare» este denumită o căsuţă aflată în preajma unei mari mănăstiri.) lavriotă a Sfântului Constantin? Era îmbrăcat cu o mantie zdrenţuită, mergea cu picioarele goale şi se ruga mereu stând în picioare, precum o candelă care arde permanent. Nu avea decât un scaun de lemn pe care stătea sau dormea. Aşa era bătrânul Gheorghe.

***

Ca două păsări singuratice, trăind împreună în pace, aşa erau pustnicii Antonie şi Simeon. Ei erau originari din Atena. Unul avea grijă de casă, iar celălalt de grădină, aducând apă de la mare distanţă. Trăiau cu foarte puţin şi nu vorbeau de rău pe nimeni. Chilia lor era mică şi simplă, lângă Mănăstirea Pantokrator, şi semăna cu un cuib de pasăre.
Simeon a murit primul; după câţiva ani a murit şi Antonie, care avea aproape 100 de ani. După ce a murit Simeon, Antonie s-a luptat să îndure singurătatea. De aceea l-au luat să trăiască în Mănăstirea Kutlumuş, ca să îngrijească de el, însă numai pentru scurt timp. Foarte curând el s-a reîntors la chilia lui dragă, târându-şi picioarele şi îndoit din mijloc, aproape până la pământ, dar fericit şi bucuros. Către sfârşit, a fost slobozit de ostenelile ascetice şi privaţiunea voluntară. Deoarece nimeni nu i-a dezgropat moaştele după trei ani de la înmormântare – cum era obiceiul – el s-a arătat multora, rugându-i s-o facă.

***

Un călugăr dintr-o mănăstire cenobitică (Cenobitic se referă la viaţa monahală trăită în comunitate; tip de monahism care se referă la viaţa de obşte) a trăit 60 de ani în aceeaşi rasă pe care a primit-o în ziua călugăriei.

***

Părintele Calinic, un cipriot care şi-a desăvârşit ostenelile pustniceşti împreună cu fratele său Grigorie în Schitul Sfânta Ana, a fost un adevărat atlet al sărăciei, simplităţii şi lipsurilor. Şi-a continuat nevoinţele ascetice în Sfânta Mănăstire Stavrovunio din Cipru. După moartea sa a lăsat în urmă doar o saltea putrezită plină de păduchi, o cutie de lemn plină de căpuşe şi zdrenţe, bună doar pentru foc, o pereche de papuci reparaţi de mii de ori şi 2 sau 3 parale uitate într-o cutie de lemn.
Fratele natural al părintelui, egumenul Varnava, le-a spus cu lacrimi în ochi celor adunaţi la înmormântare: «Priviţi părinţi, aceasta e averea lui Calinic pe care a adunat-o într-o viaţă de călugăr. Un adevărat călugăr este cel care nu are nimic în această viaţă, cu excepţia lui Iisus Hristos Însuşi».

***

Episcopul Ierotei din Militupoli, care a stat în Chilia Sfântul Elefterie din Schitul Sfânta Ana, nu avea absolut nimic. Pe lângă virtuţile sale (stăpânire de sine, răbdare şi blândeţe) era cunoscut în special pentru dragostea pe care o purta călugărilor nevoiaşi, cărora le dădea până la cea mai mică parte din venitul său lunar. A adormit în Domnul la vârsta de 88 de ani.

***

În pustia unde se nevoia bătrânul Neofit nu se găsea decât o traistă plină cu pâine uscată. Numai la sfârşit de săptămână el îi vizita pe Daniilei, care erau, şi încă mai sunt, o mângâiere în pustie, pentru a mânca cu ei la trapeză. Apoi dispărea pentru întreaga săptămână.
Se spune că atunci când a adormit în Domnul, la Mănăstirea Lavra, faţa îi strălucea…

***

Părintele A., de la Chilia Sfântul Haralambie din Karyes, era atât de sărac, încât n-a purtat altă rasă decât cea care a aparţinut bătrânului său.

***

Părintele Nectarie din România a trăit mai sus de Schitul Sfânta Ana, lângă o chilie numită Sfântul Artemie, care aparţinea de Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Nu a părăsit niciodată Muntele Athos, după ce a fost tuns în călugărie. Era sărac şi nu avea absolut nimic. Vindea celorlalţi părinţi araci pentru fasole. Către sfârşitul vieţii îşi petrecea zilele în singurătate şi rugăciuni.

***

Părintele Hrisantie povestea că după moartea cuviosului părinte Hariton de la Sfânta Ana, singurul lucru pe care l-a găsit în chilia sa a fost un vas de lut pentru apă.

***

Părintele Avacum a umblat cu picioarele goale din ziua când a fost tuns în monahism până la moarte, cu o singură excepţie: la sărbătorirea zilei Sfântului Atanasie din Athos (5 Iulie), când îşi punea încălţările.

***

De-a pururea pomenitul părinte Auxentie Grigoriatul n-a fost văzut niciodată purtând haine noi. Purta doar haine peticite şi avea doar o pereche de încălţări pe care le purta numai în mănăstire. În rest, umbla cu picioarele goale peste tot, pe drumurile şi căile pietruite ale Muntelui Athos. Patul său era o bancă de lemn, avea o masă mică şi câteva icoane deasupra patului şi nişte scule pe un raft, singura decoraţie interioară din chilia sa.

***

Mihail de la Lavra, care era infirm, nu avea nimic în chilia sa, absolut nici un lucru. În ziua în care a adormit, a primit aceleaşi onoruri ca şi un episcop. Faţa îi strălucea şi avea o culoare galbenă ca ceara.

***

Un părinte care nu avea nimic a spus:
– A fost un monah tânăr care a trăit o viaţă simplă. El nu avea nimic. Numai în acest fel un om poate fi liber. Toate lucrurile care ne aduc confort, chiar şi un mic burete, pot reprezenta o oprelişte. Singurul confort pe care-l poate dobândi cineva este simplificarea vieţii, limitarea la ceea ce este absolut necesar. Numai atunci poate fi cu adevărat liber.

***

Chilia de-a pururea pomenitului părinte Metodie, un ieromonah şi sihastru din Kerasia, era săracă şi simplă, ca un cuib de pasăre. Spre deosebire de majoritatea chiliilor, el nu avea nici fântână pentru apă şi nici un paraclis prin apropiere.
Părintele ducea o viaţă complet lipsită de griji, cu tânărul său ucenic, fără nici o nelinişte, fără să aştepte nimic, fără nici o grijă pentru bunurile materiale sau pentru confort. Aceşti monahi erau binecuvântaţi, alergători ai cursei spre cer, cerşetori sărmani pentru dragostea lui Hristos. Părintele îşi trimitea ucenicul ascultător la Mănăstirea Lavra, ca să ceară milostenie şi se mulţumeau cu ceea ce primeau.
Părintele Metodie era licenţiat în teologie la Universitatea din Atena şi a renunţat la slava acestei lumi pentru mântuirea sa. Hrana pe care o mâncau de obicei în chilia lor sfinţită era apă fiartă într-un ceaun cu ceva făină. Când aveau struguri, îi puneau într-un vas şi adăugau apă.
Odată i-a vizitat un alt călugăr şi i-au oferit puţin din această băutură pustnicească.
– Ce fel de suc este acesta, părinte? a întrebat musafirul curios.
– Al cincilea, a răspuns părintele Metodie, ceea ce însemna că au băut apa pusă a cincea oară peste struguri.
Către sfârşitul vieţii sale, părintele Metodie s-a mutat în peştera Sfântului Atanasie Atonitul. A scris cântări şi a compus frumoase aranjamente muzicale.
În cartea sa, Gherasim Smirnakis scrie despre părintele Metodie: «Duce o viaţă disciplinată şi studiază permanent».
În 1903, părintele Metodie a fost secretarul Sfintei Comunităţi a Athosului. A murit în 1920.

***

Anatolie, un pustnic sărac, care a murit în 1938, şi-a câştigat existenţa adunând ceai şi multe flori sălbatice de pe vârful Muntelui Athos. El a fost întrebat:
– Tu nu-ţi pui viaţa în pericol urcând pe stâncile şi râpele muntelui?
– Deloc, binecuvântaţilor. Mă leg cu frânghii, căci unt obişnuit cu aceasta, pentru că înainte de a fi călugăr, am fost marinar.
A trăit lângă Kiriakonul schitului din Kafsokalivia închinat Sfintei Cruci. Era unul dintre cei mai săraci şi mai evlavioşi dintre călugări. Obişnuia să-l roage pe morarul schitului să-i dea făina măcinată care nu putea fi folosită, deoarece era amestecată cu nisip de la pietrele de moară. În zilele săptămânii, când era permis să se mănânce ulei, el îşi măsura cu o farfurioară puţin ulei şi îl amesteca cu mâncarea. În această farfurioară înmuia o ceapă sau o bucată de pâine. Ce cursă ascetică a alergat cu demnitate şi stăruinţă! Mânca hrană gătită numai când era invitat ca oaspete.
Îndrăgea foarte mult icoana Răstignirii, în faţa căreia plângea şi se ruga neîncetat şi deseori curgeau lacrimi chiar din icoană. De asemenea, avea mare evlavie şi la Maica Domnului. Noaptea, întins pe patul său, aşezat pe o parte, până ce adormea, cânta cu toată puterea «Cuvine-se cu adevărat să te fericim…». Ştia foarte puţină muzică, dar cânta acest imn cu o voce puternică pe glasul doi, glasul folosit de Arhanghel, când i-a cântat Maicii Domnului. Deseori cânta chiar de 10 ori într-o singură noapte. Ucenicul său era la început deranjat de cântec, dar apoi s-a obişnuit cu el. De fiecare dată când mergea la Karyes să vândă ceai, mergea şi la chilia numită «Axion Esti», închinată Maicii Domnului şi în cinstea venirii Arhanghelului la ea, când a cântat pentru prima dată acest imn. După ce se aşeza în faţa icoanei, el cânta cu multă evlavie imnul. În timp ce cânta, candela se legăna. Părinţii credeau că se întâmplă aceasta din cauza vocii sale răsunătoare. Apoi mergea în pridvor să cânte şi din nou candela se legăna. Când alţi părinţi cântau, candela rămânea nemişcată.
Aceste minuni merită a fi amintite, deoarece erau înfăptuite de un suflet simplu ca de copil în care locuia harul lui Dumnezeu, Care este «mare în minunile Sale şi minunat în lucrurile Sale».

***

Părintele Teofilact, care merită de asemenea pomenit, trăia în Schitul Xenofont ca un monah ascultător. Îl păstra pe Dumnezeu în suflet şi Dumnezeu avea grijă de el. Provenea dintr-o familie bogată, dar a lăsat în urmă toate lucrurile plăcute şi deşarte ale acestei lumi şi s-a dus sub ascultare la simplul părinte Cosma.
Mama sa a vrut să-i trimită 100 de lire, dar el a refuzat. În timpul rugăciunii stătea în picioare întreaga noapte. Avea înfăţişarea unui înger.

***

Părintele Eftimie a trăit în acelaşi schit, la chilia închinată Sfinţilor Arhangheli. În mijlocul chiliei sale obişnuia să atârne un sac mare plin cu pâine uscată, hrana sa de-a lungul întregii vieţi.

***

Un pustnic a spus:
– Post, trezvie şi rugăciune; cel care face aceste lucruri va reuşi în orice. Oamenii ar trebui să trăiască o viaţă simplă. Vedeţi, chilia mea este goală. În fiecare gospodărie ar trebui să fie numai lucrurile necesare. Prea multe lucruri sunt o oprelişte pentru viaţa duhovnicească.

***

De-a pururea pomenitul părinte Teofilact din Noul Schit s-a odihnit cu pace în Domnul în anul 1986. A fost un călugăr simplu, smerit şi lipsit de viclenie, îndurând toate ispitele şi necazurile venite de la oameni sau de la satana. Către sfârşitul vieţii a orbit, dar nu s-a plâns niciodată de aceasta. Era cunoscut în special pentru sărăcia sa apostolică şi pentru atitudinea sa lipsită de griji faţă de bunurile materiale necesare pentru viaţă. Nu s-a îngrijit pentru nici o ocupaţie şi nici pentru bani. Se ruga neîncetat şi Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. A făcut ascultare de binecuvântatul părinte Ioachim Spetsieris, despre care mi-a povestit deseori mie, ultimul dintre toţi. Mai târziu a devenit ucenic al părintelui Iosif, care locuia în peşteri.
Înainte de a orbi, ascultarea sa era să împartă poşta pentru tot schitul şi să aprindă cele patru candele ale proschinatarelor12 (Nişe zidite din piatră la marginea drumului unde se află icoana unui sfânt şi o candelă [Nota editorului].), la care se ducea de două ori pe zi, indiferent de cum era vremea afară.
CAPITOLUL VII – Despre creşterea copiilor

Un părinte a spus:
– Rugăciunea este semn al încrederii în Dumnezeu. Când încrederea în Dumnezeu este totală, nu este necesar să te rogi pentru ceva, pentru că Dumnezeu are grijă de ce e nevoie. Atunci trebuie să aştepţi cu răbdare ca fructul să se coacă şi să cadă din copac. De aceea, părinţi, încredinţaţi-vă copiii lui Dumnezeu, pentru că voi le-aţi dat numai trupul, iar Dumnezeu le-a creat sufletul. Deci este obligat să aibă grijă de ei.

***

Un alt părinte a împărtăşit următoarele gânduri:
– Un copil are nevoie de multă îndrumare şi dragoste. Privitul la televizor este dăunător.
– Un om îi dă unui copil trup din trupul său. Dumnezeu creează sufletul copilului. Când un copil creşte, părinţii nu mai sunt răspunzători pentru el. Dumnezeu dă câte un înger păzitor pentru fiecare om care se naşte, ca să-l ajute de-a lungul vieţii sale. Atunci n-ar trebui ca noi să avem încredere în Dumnezeu?
– Ar trebui să vă ajutaţi copiii până la un punct. Dincolo de asta, lăsaţi-i în grija lui Dumnezeu. Îngerul păzitor este totdeauna cu ei. Cineva ar putea spune: «Dacă un om cedează ispitelor, îngerul păzitor stă deoparte». Dar îngerul nu deznădăjduieşte; el stă alături. Chiar şi când cineva rătăceşte, Dumnezeu îi trimite gânduri bune prin îngerul său păzitor.
– Nu ar trebui să ne depărtăm de Dumnezeu, pentru că aceasta este foarte dureros. Îngerul păzitor încearcă de-a lungul vieţii să ofere gânduri bune oamenilor, el aşteaptă şi suferă, este trist când omul păcătuieşte şi stă înaintea lui Dumnezeu fără a putea face ceva. Să ne gândim la aceasta! Numai asta provoacă atâta durere. Numai din acest motiv oamenii nu ar trebui să se îndepărteze de Dumnezeu, refuzând să facă voia Sa. Unii îngeri mai greu şi alţii mai uşor aduc lui Dumnezeu sufletul omului. Dar alţi îngeri, luptând din greu, chinuiţi şi suferinzi, vin în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale. Este aşa de dureros! Imaginaţi-vă! Merită să vă luptaţi cu demnitate, numai ca îngerul păzitor să nu fie supărat. Sunt atât de mulţi oameni care şi-au văzut îngerul păzitor. Dacă cineva îşi vede îngerul păzitor, nu va mai cere nimic altceva. Când vedem copii mici, zâmbind prin somn, este pentru că îşi văd îngerul păzitor. Ar trebui să vă învăţaţi copiii cum să se roage, pentru că Dumnezeu le ascultă rugăciunile. Rugăciunile ar trebui să pătrundă în inimile copiilor. Rugăciunea nu are nici un rezultat dacă nu vine din adâncul inimii.
– Când copiii sunt mici, ajutaţi-i cu bunătate, pentru ca să înţeleagă mai adânc viaţa. Totdeauna purtaţi-vă cu ei cu bunătate.

***

Un pustnic obişnuia să sfătuiască pelerinii despre educarea copiilor:
– Încă sunt trist, pentru că nu m-am dus la spovedanie înainte de 18 ani. Sunt încă trist din cauza aceasta. Când un copil are 6–7 ani, trebuie să aibă un părinte duhovnic. Aşa să faceţi.
– Deci, de îndată ce vă întoarceţi de la Sfântul Munte la casele voastre, daţi atenţie copiilor, catehizaţi-i şi păziţi-i, în special cu rugăciunile voastre. Rugaţi-vă aşa cum s-a rugat şi patriarhul Iacov pentru copiii săi. Rugaţi-vă aşa: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, apară, ajută şi ai grijă de copiii mei». Faceţi-vă cruce în timp ce vă rugaţi şi cântaţi un imn Maicii Domnului. Vegheaţi asupra lor. Să ştiţi exact unde se duc noaptea şi cu cine se însoţesc. Anturajul rău strică învăţătura bună. Copilul poate să fie bun, dar altcineva poate să aibă influenţă rea asupra lui. Acesta este sfatul meu către toţi mirenii.
CAPITOLUL VIII – Despre deznădejde

O călugăriţă cuprinsă de deznădejde repeta mereu:
– Mă tem că n-am să mă mântuiesc.
Un părinte înţelept i-a răspuns:
– Cine ar putea să se mântuiască dacă monahii nu se mântuiesc? Pentru cine a creat Dumnezeu Raiul? Vom fi mântuiţi. Trebuie să ne bucurăm. Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi, dar de asemenea să preamărim pe Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu este ca o rugăciune continuă. Nu gândi nimic rău. Gândurile de hulă sunt ca avioanele: zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi apoi se duc. Eu trebuie să spun când sunt păcătos, nu atunci când diavolul vrea ca eu să gândesc aşa.

***

De asemenea, părintele a mai spus:
– Multă lume poate fi mângâiată lângă cineva care este paşnic.

***

Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veşnicie este asigurată prin nevoinţă, purtarea corectă, simţământul de a fi nevrednic înaintea lui Dumnezeu, nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere şi siguranţă. Nu supărarea şi ascultarea silită şi rugăciunea forţată; nu lacrimile şi tristeţea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr, trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în acelaşi timp să şi nădăjduiesc în dragostea lui Dumnezeu. Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că diavolul vrea ca eu să deznădăjduiesc. De multe ori, diavolul zdrobeşte un om cu deznădejdea şi diavolul devine victorios. Dar aceasta nu se întâmplă când cineva este încrezător ca un copil ce se ţine de mâna tatălui său. Încrederea noastră în Dumnezeu este o rugăciune neîncetată, care aduce roade bune. Deznădejdea vine de la diavol. Nu spune: «O, ce s-a întâmplat cu mine?», ci încredinţează-te lui Dumnezeu şi nădăjduieşte în El.
– Ascultarea noastră nu trebuie făcută cu tristeţe sau pentru că s-a întâmplat să fim monahi. Părinţii de care ascultăm nu sunt ca împăratul Diocleţian, care ne dau ordine. Din contră, ascultarea noastră faţă de ei ne apără şi de aceea trebuie să le fim recunoscători. Nu trebuie să ne împotrivim celor spuse de ei şi să nu-i ascultăm.

***

Un părinte a spus:
– Nu am avut de-a face cu multe lucruri. Sunt familiar cu unele învăţături patristice, dar cu toate acestea mă străduiesc în continuare. Un lucru am înţeles: amărăciunea nu este dată oamenilor. Când faci faţă duhovniceşte situaţiilor amare, în cele din urmă ele devin dulci.
– Ne întâlnim cu o persoană care a păcătuit, dar i-a părut rău şi s-a pocăit sincer; este trist, se spovedeşte şi primeşte mângâiere dumnezeiască. Cei care nu trec prin această stare ar trebui să înţeleagă că ceva este în neregulă în conştiinţa lor. Ar trebui să meargă din nou la spovedit, apoi mângâierea va veni. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm. Un om împărtăşeşte amărăciunea aproapelui său, se roagă pentru el şi-L roagă pe Dumnezeu să-l ajute.

 

CAPITOLUL IX – Despre simplitate

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

***

Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

***

În Marea Lavră a locuit un călugăr simplu, numit Ermolae, a cărui ascultare era să păstorească berbecii mănăstirii. Purta haine zdrenţuite şi totdeauna ţinea în mână metania. Era nevinovat ca un copil şi avea un suflet simplu şi curat, plin de har dumnezeiesc. Se spune că odată a văzut-o pe Maica Domnului plimbându-se prin Lavra. El nu şi-a dat seama cine era şi a întrebat: «Ce caută o femeie în Lavra?».
Un muncitor s-a purtat urât cu Ermolae: îl înjura şi l-a îmbrâncit în zăpadă. Dar el a îndurat totul cu calm şi cu bunătate.
Pustnicul Damaschin Aghiovasiliatul ne-a povestit multe lucruri minunate despre acest Ermolae.

***

Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.

***

Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

***

Un părinte a spus:
– O simplitate naturală devine sfinţire într-un mod natural. Un om simplu, dar sfânt, când a îngrijit odată un sărman om bolnav, s-a dus pe ţărmul mării, la Biserica Înălţării, şi-a ridicat braţele şi a început să se roage: «Sfânta mea Înălţare13 (El credea că «Înălţarea» este o sfântă a cărei hram îl avea biserica.), dăruieşte-mi un peşte mic pentru cel bolnav». Şi, deodată, o minune – un peşte a căzut în mâinile sale. El l-a gătit, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi Sfintei Înălţări.
– Un om simplu, dar sfânt, care nu are discernământ, îl poate socoti sfânt şi pe unul rătăcit, în vreme ce un sfânt înţelept, având multă minte, are şi discernământ, putând astfel să facă diferenţa dintre un om sfânt şi unul rătăcit. Mintea este dar şi harismă de la Dumnezeu, ca şi puterea trupească. De aceea se cade să le întrebuinţăm aşa cum voieşte Dumnezeu, adică spre mântuire şi sfinţire.
– Cei pe care îndeobşte oamenii îi socotesc nedreptăţiţi (adică cei orfani, invalizi etc.) sunt ajutaţi de Dumnezeu, Care îi acoperă cu daruri, căci nu există nedreptate la Dumnezeu.

***

Părintele Chiril din Karyes avea sub ascultare pe părintele ieromonah Pavel, care slujea Sfânta Liturghie cu mare evlavie. El nu mustra pe nimeni, pentru anumite greşeli din timpul slujbei. Dacă trebuia să corecteze pe cineva, o făcea printr-un gest foarte discret.

***

Părintele pustnic Filaret din Karulia a fost dus la Salonic pentru a apărea în instanţă, fiind acuzat pe nedrept de furtul unei cărţi vechi, care de fapt fusese furată de un turist. Nu avea nici un ban pentru a plăti amenda.
– Părinte, ori plăteşti amenda, ori mergi la închisoare, i-a spus judecătorul.
– Prefer să merg la închisoare. Nu am nici un ban. Şi, pe lângă asta, îmi voi aminti de închisoarea veşnică, a răspuns părintele.
Când, într-un final, cineva dintre credincioşi i-a plătit amenda, el a spus:
– Am fost eliberat din închisoarea pământească. Mă întreb dacă voi fi lăsat liber din cea veşnică?
Cineva l-a întrebat:
– Cum a fost, părinte, la Salonic? Cum au fost oamenii acolo?
El nu mai mersese la Salonic de 50 de ani şi i-a răspuns:
– Ce pot să vă spun, părinţi? Se grăbeau cu toţii după mântuire. Eu am fost singurul nepăsător şi leneş…

***

Odată, părintele Artemie Grigoriatul, foarte simplu la suflet şi în purtări, s-a dus în portul Pireu pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii. A fost acostat şi invitat acasă de o prostituată, şi el, în naivitatea sa, a acceptat.
– Slăvit să fie Dumnezeu, a spus el, căci printre mulţimea aceasta de oameni s-a găsit o persoană să-mi ofere ospitalitate.
Femeia l-a condus într-o cameră, i-a dat ceva de mâncare şi a plecat. Apoi el a început să se roage, folosindu-şi metania. La scurt timp după asta, femeia a bătut în uşă. Dar în timpul bătăii în uşă, Artemie s-a aşteptat să audă «Pentru rugăciunile…», aşa cum se întâmplă în Sfântul Munte. Cum ciocănitul în uşă continua, el a strigat:
– Spune «Pentru rugăciunile…». Spune, altfel nu am să-ţi deschid.
Pentru că ea n-a spus aceasta, el a înţeles că trebuie să fie ceva diavolesc la uşă şi a continuat să se roage.

***

Am locuit doi ani în legendara Chilie a Sfântului Nil, Izvorâtorul de mir. În această chilie isihastă trăia şi părintele Metodie, fratele părintelui Fotie de la Simonopetra. Părintele Metodie avea o înfăţişare exterioară severă, aşa că mi-a spus că fusese poreclit «criminalul». El nu era intenţionat un «nebun pentru Hristos», dar întreaga lui purtare era asemenea cu a celor mai mulţi dintre călugării care dădeau semne că ar fi «nebuni pentru Hristos». Nu era pretenţios, era direct şi totdeauna se învinovăţea pe sine şi se smerea până la extrem. El spunea:
– Din copilărie am fost ca o furtună. Cel puţin am îngrijit de părinţii mei duhovniceşti mai bătrâni. Mă credeau nebun, dar nu am decepţionat familia mea monahală. Nu i-am îngrijit pe proprii mei părinţi (mamă şi tată), dar am îngrijit pe bătrânii mei Nil, Metodie, Hariton şi Antonie. N-o să mă mântuiască Maica Domnului? Cine iubeşte pe Maica Domnului rămâne aici.
El nu avea nici o educaţie. În fiecare după-amiază, în timpul Vecerniei, când se citea canonul Maicii Domnului, el totdeauna voia să citească «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». Spunea cu voce tare şi cu străpungerea inimii, de se cutremura fiinţa tuturor.
Deseori spunea:
– Foarte uşor poţi să păcătuieşti dar, de asemenea, foarte uşor poţi fi mântuit, aşa cum poţi fi mântuit într-o barcă, vâslind o singură dată.
El fusese pescar în trecut. Pescuitul a fost şi meşteşugul părintelui său duhovnicesc. Părintele Metodie era cunoscut peste tot, pe uscat sau pe mare, în întreg Muntele Athos, pentru că a fost şi un cunoscut vânător. Era în aparenţă foarte aspru, dar blând şi smerit în intenţii. Nu era un prost, ci era un călugăr care amintea de rocile de granit care erau aproape de chilia sa: era răbdător, iubea singurătatea şi avea o inimă ca de copil, bună şi ospitalieră şi care uneori se încăpăţâna, iar alteori zâmbea, şi inima sa devenea moale ca bumbacul.
Într-o zi mi-a spus:
– Mă duc să curăţ cărarea de ramuri, pentru ca oamenii care vin într-aici să nu se ude. Poate unul dintre ei va spune: «Dumnezeu să-l ierte». Şi chiar dacă nu spune nimeni, tot va fi o binecuvântare pentru că am făcut asta.

***

Odată am făcut cunoştinţă cu doi călugări a căror feţe erau un tablou al simplităţii şi al răbdării. Aveau suflete simple, sincere, cu nici un rău sau făţărnicie în ele; erau mieii lui Hristos, blânzi şi smeriţi ca şi El. Ei erau părintele A. de la Schitul Sfânta Ana şi părintele P. de la Noul Schit. De atunci amândoi au plecat la Domnul.

***

Acum câtva timp în Karyes, a trăit un om simplu care nu era monah, bătrânul Yannis. Era numit «anticul», deoarece era întotdeauna îmbrăcat într-un fel foarte demodat şi ţinea în mâna dreaptă un băţ de păstor. Într-o zi a mers la părinţii Iosefiţi şi a spus părintelui B.:
– Aş dori să-mi faci o mică icoană cu Maica Domnului pe nori şi în alb.
Aşa a văzut el pe Maica Domnului într-o vedenie.
– Îţi vom face una, bătrâne Yannis, dar te va costa mult, i-a răspuns călugărul.
– Îmi ceri mult, dar eu o să-ţi dau puţin, i-a răspuns bătrânul.
Altădată a văzut un lup dând târcoale chiliei părintelui Agatanghel. Yannis a făcut cruce şi a zis:
– Maica Domnului, mântuieşte-mă de lup şi-ţi voi aduce un vas cu ulei.
Şi, într-adevăr, în dimineaţa următoare el a adus ulei icoanei «Axion Esti».

***

Într-una din chiliile de la Xeropotamu a trăit părintele Antonie Tsukas, un om simplu şi blând. Odată, un frate care trecea pe acolo, l-a întâlnit şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, părinte?
– Ce pot să fac, decât să aştept Paştele!
– Paştele? A trecut! Suntem acum în Cincizecime.
– Cincizecime? Când a trecut? Eu încă postesc. Nu mi-am întrerupt încă postul, a spus bătrânul, minunându-se într-un mod simplu şi neobişnuit.
Îşi petrecea cel mai mult timp la diaconul Firfiris. Nu-i plăcea când vedea vizitatori fumând în curtea Protatonului şi spunea:
– Omul care fumează este neplăcut. Biserica nu are nevoie de ţigări, ci de tămâie, chibrituri şi lumânări…
CAPITOLUL X – Despre lepădarea de lume şi înstrăinare

Doi descendenţi regali au fost Ioan şi fiul său, Eftimie, ctitorul Sfintei Mănăstiri Iviru. Ei au strălucit între anii 960–980 şi au fost ucenici ai Sfântului Atanasie Atonitul.
Sfântul Eftimie, pe când trăia în lume, s-a certat şi a omorât un evreu care blasfemiase numele lui Iisus Hristos. După aceasta s-a îmbolnăvit foarte grav, dar a fost vindecat de Maica Domnului. Apoi a plecat în Muntele Athos, ca să fie sub ascultare în obştea Marelui Atanasie Atonitul.
Monahii de la Iviru i-au dat lui Eftimie numele de «noul Hrisostom», pentru că a tradus toată Sfânta Scriptură şi alte cărţi din greacă în limba iberică.

***

Sfântul Sava Sârbul a fost prinţ regal. Numele lui înainte de călugărie a fost Rastko, şi tatăl lui a fost Ştefan Nemania, rege al Serbiei. Întreaga lui familie a fost foarte credincioasă.
Din copilărie sfântul iubea viaţa monahală. Când câţiva călugări de la Muntele Athos au vizitat ţara lui, printre ei se afla şi un părinte rus foarte evlavios. După ce a auzit ce povestise acel părinte despre viaţa monahală de la Muntele Athos, prinţul a fost cuprins de dragoste dumnezeiască. Cu lacrimi de umilinţă, el l-a rugat pe părinte să-l ia cu ei pe drumul lor de întoarcere la Muntele Athos.
– Văd, părinte, că Dumnezeu, Care ştie adâncul inimii mele, te-a trimis la mine, păcătosul, ca să mă îndrumi pe calea dumnezeiască. Deci, te rog din suflet, învaţă-mă cum să scap de deşertăciunea lumii acesteia şi să urmez o viaţă sfântă, ca a voastră. Curând, părinţii mei plănuiesc să mă căsătorească. Iată de ce m-am hotărât să plec de aici cât mai curând posibil.
Părintele l-a acceptat să-i fie tovarăş de călătorie şi să-l îndrume, pentru că a cunoscut că aceasta era voia Domnului, de vreme ce văzuse sufletului lui Rastko, în timp ce se pregăteau pentru plecare, arzând de dor pentru Dumnezeu.
În mănăstirea rusă, Rastko s-a ostenit în toate ascultările mănăstirii, ca un bun ostaş şi atlet. Oricum, părinţii lui au rămas nemângâiaţi. Tatăl lui a trimis oameni să-l caute peste tot, pentru că Rastko nu era numai fiul lui cel cuminte şi frumos, ci şi urmaşul lui la tron.
Până la urmă, trei nobili sârbi au aflat că Rastko se află într-o mănăstire rusă şi au plecat acolo ca să-l aducă înapoi. Fratele Rastko i-a rugat pe părinţii lui duhovniceşti să-l călugărească imediat, şi în acea noapte s-a ascuns în turnul mănăstirii.
Apoi a scris o scrisoare părinţilor săi, descriind judecata de apoi şi iadul veşnic. Scrisoarea i-a impresionat în aşa mod, încât s-au hotărât să devină monahi. Mama lui a primit schima într-o mănăstire unde s-a nevoit, plăcând lui Dumnezeu, şi acolo a adormit în Domnul. Tatăl lui a renunţat la împărăţie şi a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan. Apoi el a plecat la Muntele Athos, unde s-a întâlnit cu fiul său, Sava. Nu poate fi descrisă bucuria din sufletele lor în momentul întâlnirii.
Fostul rege a cerut să fie tuns în monahism şi a primit numele de Simeon. Astfel, tatăl natural a devenit fiul duhovnicesc al propriului său fiu natural. În 1198 tatăl şi fiul au construit faimoasa mănăstire sârbă Hilandar pe pământul donat de Sfânta Mănăstire Vatoped, un dar pecetluit cu sigiliul de aur al împăratului Alexie al III-lea. Acolo, în Hilandar, amândoi – fiu şi tată – au fost mai târziu canonizaţi.

***

Sfântul Damian a fost, într-adevăr, vrednic de admiraţie. Prieten al Sfântului Cosma Zografitul, a dus o viaţă curată, ostenindu-se în Sfânta Mănăstire Esfigmenu. El avea rânduiala ca niciodată să nu stea peste noapte nicăieri, decât în chilia sa. Într-o noapte se găsea lângă Hilandar, în ploaie şi ceaţă şi, neştiind unde se află, din cauza întunericului şi a ploii torenţiale, a strigat: «Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă, căci pier». Atunci un înger al Domnului a apărut, l-a ridicat şi, deodată, s-a trezit în siguranţă în faţa chiliei sale. După ce a adormit în Domnul, părinţii mănăstirii au simţit o mireasmă venind din mormântul lui timp de 40 de zile; această mireasmă a ajuns până şi în mănăstire, în ciuda distanţei de o milă dintre mormânt şi mănăstire.

***

– De unde vii, părinte? era întrebat părintele duhovnic Veniamin de la Mănăstirea Kutlumuş, care a trăit 95 de ani şi a plecat la Domnul în 1941.
– Sunt un străin, răspundea el, însemnând că toate fiinţele umane sunt exilate şi viaţa lor e scurtă şi trecătoare.

***

În jurul anului 1835, aproximativ 5 ani după ce ocupaţia turcească se sfârşise, un grup de «serdari»14 (Serdarii sunt paznicii speciali ai Sfântului Munte ce veghează la păstrarea ordinii. Ei poartă pe cap o scufie cu însemnele A.O. ce semnifică «Poliţia Muntelui» [Аστυνομία Оρους].) au plecat într-o zonă împădurită, lângă Marea Lavră, pentru a vâna capre sălbatice. Într-o dimineaţă, au văzut deodată, în faţa unei peşteri, un bătrân pustnic fără haine şi i-au spus:
– Binecuvântaţi, părinte!
– Domnul, a răspuns el şi a început să-i întrebe despre Sfântul Munte:
– Cum este aici? Cum îşi duc viaţa călugării aici? Şi aşa mai departe.
Ei l-au informat că era pace peste tot, acum că ocupaţia turcească se sfârşise.
– Cine sunt aceşti turci? Şi ce înseamnă Revoluţia grecească? a întrebat bătrânul pustnic.
– Nu ştiţi, părinte, că noi, ortodocşii, am vărsat sângele nostru pentru a ne elibera de sub ocupaţia turcească?
– Nu, copiii mei, eu nu ştiu nimic. Aici suntem şapte împreună, dar nu am plecat în altă parte niciodată. Nu ştim nici o veste, a răspuns îngerul pământesc şi omul ceresc.
După ce aceşti vânători au fost binecuvântaţi de el, au plecat uimiţi să povestească părinţilor de la Schitul Sfânta Ana totul despre întâlnirea avută. Călugării de la Sfânta Ana au fost interesaţi de ceea ce povestiseră vânătorii. Astfel, însoţiţi de aceste gărzi civile, câţiva părinţi au mers prin tot Muntele Athos, căutând peştera şi minunatul bătrân, dar nu l-au găsit nicăieri.

***

În Chilia Sfânta Treime din Karyes a trăit părintele Chiril, un om cu o înfăţişare blândă, dulce şi prietenoasă. Era foarte bătrân, avea o barbă albă şi o faţă strălucitoare. Datorită înfăţişării lui se putea presupune despre el că ar fi fost decanul unei universităţi, dar, în realitate, el nu a părăsit niciodată Athosul.

***

Ieromonahul Ioachim Americanul, care era de admirat pentru izolarea sa autoimpusă şi dispreţul pentru toată slava lumească, a trăit într-o chilie aparţinând Schitului Sfânta Ana cu hramul «Naşterea Maicii Domnului». El a fost fratele duhovnicesc al bătrânului meu. De multe ori, părintele meu ne-a povestit despre acest om deosebit şi despre ascultarea sa exemplară. El a fost în serviciul Patriarhiei Ierusalimului şi în armata americană. A fost decorat cu câteva medalii pe care, împreună cu propria sa Cruce de Arhimandrit, le-a dăruit icoanei Sfânta Ana.
Venind la Muntele Athos din America, unde a fost candidat la posturi ecleziastice înalte, părintele a făcut ascultare exemplară la un părinte foarte aspru, după ce mai întâi a renunţat voluntar la preoţie, aşa încât să poată trăi ca un simplu monah.
Ca şi vechilor pustnici, i-a crescut o barbă lungă până la pământ. Afectat de tuberculoză, a adormit în Domnul în anul 1957.
Pustnicul Grigorie a trăit în deplină înstrăinare la Chilia Arhanghelului de la Sfânta Ana Mică. A fost un luptător şi şi-a închinat întreaga viaţă postului şi rugăciunii neîncetate.
Obişnuia să spună că va fi aruncat în iad cu satana, pentru că simţea că nu a cinstit îndeajuns jertfa lui Iisus Hristos pe Cruce. Îl iubea toată lumea.

***

Un părinte bătrân spunea:
– Cum poate să spună cineva că un călugăr nu a fost răstignit? Iată că părintele S. a fost în Muntele Athos timp de 60 de ani şi nu a mai ieşit în lume.
Apoi a spus din nou:
– Lauda şi linguşirea sunt dăunătoare pentru un călugăr. Un călugăr care caută laudă este ca un om care încearcă să-şi prindă umbra.
Şi apoi din nou a spus:
– Un călugăr sub ascultare poate spune: «Când părintele meu mă mustră, atunci nu mă iubeşte». Dar dacă el ar şti că este în inima părintelui său!

***

Un călugăr sârb de la Hilandar nu şi-a părăsit chilia timp de 40 de ani.

***

Sfântul Leontie de la Dionisiu n-a ştiut unde se află poarta mănăstirii timp de 75 de ani, până în momentul plecării veşnice la Domnul.

***

În urmă cu 100 de ani a trăit şi a plecat la Domnul, într-o chilie părăsită de la Schitul Sfânta Ana, un prinţ sârb, din familia Vrancovici, numit monahul Teoclit. Ca şi pustnic, el s-a nevoit din greu în exil. Din acest motiv a fost binecuvântat cu harul Dătătorului a toate.

***

Un părinte spunea:
– Călugărul, din momentul părăsirii lumii acesteia, îşi pune familia sa sub grija dumnezeiască şi-o uită. Dumnezeu atunci are grijă de ei. Călugărul părăseşte mica familie şi devine un membru al marii familii a lui Adam. Nu trebuie să-şi amintească sau să se roage pentru propria familie în mod special, pentru că el ştie că Dumnezeu este obligat să aibă grijă de ea.
Eu văd părinţii, fraţii, surorile, nepoatele şi nepoţii mei în fiecare om. Aşa că nu comunic cu propria mea familie. Când nu mă gândesc la ai mei, o face Dumnezeu.

***

Ieromonahul Eftimie a fost cunoscut ca povăţuitor duhovnicesc, un duhovnic cu mult discernământ şi un cercetător al cărţilor patristice. El a trăit într-o chilie din Kutlumuş. Acest de-a pururea pomenit călugăr obişnuia să spună următoarea întâmplare:
După eliberarea Cretei, în 1912, turcii au început să vândă proprietăţile insulei – pe care le stăpâniseră în timpul ocupaţiei. În acel timp, cineva care avea un frate în Muntele Athos a mers la schit să ceară nişte bani, pentru a cumpăra o proprietate. Fratele lui călugăr nu a vrut să-i dea nici un ban, căci el ştia că banii veniţi de la un călugăr nu aduc bine unei rudenii. Călugărul este închinat numai lui Dumnezeu. Dar, în final, a fost convins de fratele trupesc să-i dea banii pe care-i avea. De îndată ce fratele său s-a întors la Salonic, a simţit o mare primejdie. Şi, într-adevăr, a fost jefuit de banii primiţi şi apoi omorât.
Părintele Bartolomeu s-a născut în 1860 în Muntele Athos, unde mama sa şi alte femei cu copii s-au refugiat în timpul rebeliunii din Halkidiki. Mama lui l-a închinat Maicii Domnului. Un altul care i-a urmat a fost ierodiaconul Vasile (Davilas), care a murit în 1979. El a arătat o aşa lepădare de lume, că nu a părăsit niciodată Muntele Athos sau chilia sa timp de 40 de ani, nici măcar pentru a merge la Karyes.
În acelaşi fel, fraţii trupeşti Benedict, Agatanghel şi Sava (toţi trei din Chilia Adormirii), şi fratele lor duhovnicesc, ieromonahul Grigorie din Chilia Sfântului Nicolae din Karyes, nu au mai părăsit Muntele Athos după ce au fost călugăriţi. De fapt, ieromonahul Grigorie a venit la Muntele Athos de la vârsta de 9 ani. Uitase cum arată o faţă de femeie, având în memorie doar vaga amintire a mamei lui.

***

Părintele Neofit de la Sfânta Ana, un părinte bătrân care a plecat doar o singură dată din Muntele Athos pentru o problemă urgentă, obişnuia să-mi spună:
– Mă rog Maicii Domnului să nu-mi mai îngăduie să ies încă o dată în lume.
CAPITOLUL XI – Despre asceză

Cuviosul nostru părinte purtător de Dumnezeu, Petru Atonitul, primul pustnic de pe Muntele Athos, a trăit într-o peşteră în partea de sud a peninsulei. Acolo a dus o viaţă cu adevărat îngerească şi cerească. Fără haine, desculţ, suferind multe feluri de ispite îndreptate împotriva sa de satan, timp de 53 ani a fost hrănit doar cu pâine cerească.

***

Dreptul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, a fost primul egumen al Mănăstirii Vouleftirion. La început, el a trăit în peşterile de lângă mare. Mai târziu, din cauza atacurilor piraţilor, el s-a mutat spre vârfurile înalte ale Athosului, unde până în zilele noastre mai există o bisericuţă în cinstea Sfântului Pantelimon. Mulţi pustnici au locuit pe lângă el în chilii sărăcăcioase. Fără absolut nici un bun şi lipsiţi de grijile lumeşti, ei s-au dăruit cu totul nevoinţei rugăciunii.
Pentru a aduce puţină mângâiere fraţilor săi, sfinţitul Gherontie s-a rugat şi imediat a apărut în acel loc apă sfinţită. Cel care l-a urmat a strâns toată apa din acest minunat izvor, pentru că a vrut o mică grădină şi avea nevoie de apă pentru ea. După cum au spus părinţii, Maicii Domnului nu i-a plăcut aceasta şi a secat acest izvor. Deşi un alt izvor a apărut mai departe de acesta, Maica Domnului a dorit ca pustnicii să nu depindă de grijile lumeşti, să se dăruiască numai rugăciunii şi nu grijilor cultivării unei grădini.

***

Noul descoperit sfânt Gherasim15 (Acest sfânt nu a fost recunoscut ca fiind sfânt în timpul vieţii, sfinţenia sa s-a descoperit mai târziu, prin faptul că se arăta celor drepţi.), care s-a nevoit în Athos, a locuit în Kapsala cinci ani ca un pustnic. Mânca doar dovlecei fierţi, fără ulei. Apoi a plecat la Homala, în Insula Kefallonia, la chilia sa pustnicească, şi acolo a construit o mănăstire.
În timpul cât a locuit în Muntele Athos a câştigat multă experienţă duhovnicească, a întâlnit oameni evlavioşi şi sfinţi, sporind mult duhovniceşte. El a devenit un vas plin de har datorită rugăciunii neîncetate şi postului. De aceea toate duhurile rele se temeau de el şi erau izgonite. Porecla lui era «Kapsalis», după sărăcăciosul loc al Kapsalei. Diavolii strigau: «Kapsalis, tu ne-ai ars pe noi».

***

În timpul unei ierni foarte friguroase, în care zăpada a căzut din belşug, dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Acachie Kafsokalivitul şi-a aprins un foc pentru a se încălzi. Dar cum s-a apropiat de foc, el s-a simţit mai înfrigurat. Atunci a realizat că nu era normal să simtă frig lângă foc şi că acest frig este cauzat de ceva diavolesc. Atunci a stins focul, a ieşit afară din peşteră, s-a dezbrăcat şi s-a băgat în zăpadă, unde a simţit imediat o căldură, ca într-o baie cu aburi. Noi am fost uimiţi şi încântaţi de fiecare dată când am vizitat peştera sfântului şi am văzut patul lui, care se păstrează până în zilele noastre. Era făcut din ramuri subţiri, necurăţate, legate în aşa fel încât rămâneau goluri largi între ele. Era imposibil pentru cineva să se odihnească bine în acel pat.

***

Sfântul Sava Aghioritul, un pustnic care s-a desăvârşit pe insula Kalymnon, a iubit asceza şi suferinţa. Se hrănea cu mâncare gătită în ulei doar la sfârşit de săptămână. Zilnic îşi făcea toată rânduiala călugărească. Când dormea, o făcea pe o scândură, dar cele mai multe nopţi le petrecea în rugăciune. A păstorit poporul lui Dumnezeu ca un bun păstor care «îşi dă viaţa pentru oile sale» (Ioan 10, 11). De asemenea, el era înainte-văzător.
A părăsit Sfântul Munte mergând la Eghina, pentru a putea fi sub ascultarea Sfântului Nectarie, Făcătorul de minuni. Sfântul Nectarie i-a dăruit un rând de veşminte preoţeşti pe care le purta doar la sărbătorile mari. Sfântul Sava a făcut slujba de înmormântare a Sfântului Nectarie.

***

Părintele duhovnic al bătrânului meu a fost ieromonahul Hristofor, un pustnic din Karulia. El trăia ca pustnic într-o chilie care semăna cu un cuib de vultur. Chilia era acoperită cu tablă şi era înconjurată de stânci ascuţite, fără vegetaţie, care se pierdeau în abisul Egeii. Acolo era o linişte deplină şi nesfârşită, întreruptă doar de ciripitul dulce şi vesel al păsărilor sălbatice. Era un loc complet izolat, doar câţiva cactuşi, puţini arbuşti de smochini şi câţiva migdali sălbatici împrăştiaţi ici şi colo colorau puţin cu verde peisajul pustiu. În această pustietate cineva nu putea decât să se gândească cu admiraţie şi să se minuneze cum acest părinte duhovnicesc, Hristofor, care era infirm, a venit să trăiască lângă aceste râpi abrupte şi primejdioase. Deşi avea un singur picior, el se căţăra ca un alpinist spre impresionanta şi inabordabila Karulia!

***

De-a pururea pomenitul meu părinte mi-a spus de multe ori că în trecut părinţii din mănăstiri şi din cele mai izolate locuri obişnuiau să călătorească pe mare vâslind până la Dafne şi înapoi. Pentru că acest drum dura mult timp, îşi luau cu ei cărţi şi tămâie ca să-şi poată cânta Utrenia. Ei, în timp ce vâsleau, cântau sau se rugau, folosind metaniile.

***

Părintele Teofilact, o masivă piatră preţioasă a ascezei şi rezistenţei, a trăit în pustia Sfântului Vasile, lângă Kerasia. El a avut doi călugări sub ascultare. Obişnuia să meargă deseori la o peşteră, ca să facă privegherile de noapte. Într-o noapte, după o ninsoare mare, totul era acoperit de zăpadă, care ajungea până aproape la genunchi. Când s-a făcut dimineaţă, călugării au plecat să-l caute peste tot. După ce l-au căutat mult timp, au zărit în depărtare un obiect întunecat aşezat pe o buză de deal. Când s-au apropiat, şi-au dat seama că era părintele lor şi s-au temut că îngheţase de frig. Însă, când l-au atins, el s-a mişcat. Au fost foarte surprinşi când şi-au dat seama că trăieşte dar, mai mult decât atât, trupul său răspândea o căldură aşa de mare, de parcă ar fi fost în flăcări. Şi, într-adevăr, toată zăpada din jurul lui s-a topit!
Altă dată, acest sfânt pustnic a fost luat de diavoli şi dus prin aer în pustia Sfântului Vasile din Karulia.

***

Un bătrân a spus:
– În zilele acestea încercăm să devenim drepţi cu foarte puţin efort. Am părăsit tradiţia. Nu ne mai uităm la cei mai buni dintre monahi şi cum au ajuns ei primii. Noi vedem numai pe cei care au ajuns ultimii.

***

Minunatul isihast Varnava nu avea nici un fel de bunuri şi nici măcar o cameră. El se odihnea într-un colţ al camerei de oaspeţi. Părintele pustnic Damaschin mi-a povestit totul despre el.

***

Noi am fost foarte atraşi de Mănăstirea Dionisiu, pentru că păstrează tradiţia ascetică, monastică şi liturgică atonită. Ne-am simţit legaţi de mănăstire nu numai datorită înţeleptului şi cuviosului stareţ Gavriil şi părintelui Teoclit Dionisianul, care este cunoscut pentru multele lui scrieri, ci mai ales din cauza prezenţei prea-cuviosului părinte Lazăr. De fiecare dată când îl vizitam pe părintele Lazăr la chilie, pentru a-i cere ajutor şi sfaturi, plecam plini de roade duhovniceşti, de parcă am fi cules strugurii mistici ai experienţei monahale. Sfântul stareţ Gavriil ne-a oferit câteva scurte informaţii biografice despre viaţa şi experienţa acestui mare ascet şi vieţuitor în obştea monahală.
Părintele Lazăr a venit de la Melivia din Agia Larisa. El s-a născut în 1892, a venit la Athos în 1916 şi a murit pe 28 decembrie 1974. Timp de 30 de ani a fost infirmierul mănăstirii, a slujit ca «typikaris»16 (Călugărul care este responsabil cu desfăşurarea corectă a slujbelor.) timp de 10 ani. Timp de 30 de ani a slujit ca «proistamenos»17 (Călugărul care supraveghează treburile zilnice din mănăstire.).
Înainte de a începe viaţa monahală el a terminat liceul şi a lucrat ca secretar la o judecătorie în Dotion-Agias-Larisis. La vârsta de 20 de ani a emigrat în SUA, iar la 24 de ani a venit la Muntele Athos, fiind tuns în monahism în 1917.
Era foarte evlavios şi cinstit, un adevărat râvnitor pentru viaţa monahală de obşte. Fiind foarte aspru cu sine, primea Sfânta Împărtăşanie, cu binecuvântarea stareţului, în fiecare săptămână. A locuit timp de trei ani în chilia lui Nifon, situată mai sus de mănăstire, unde a practicat un post strict şi s-a zăvorât pe el însuşi.
O dovadă a acestora a fost că în perioada Marelui Post din toţi anii de până la 1965, ţinea post negru luni, marţi şi miercuri, până se împărtăşea la Liturghia mai înainte sfinţită. După aceasta, lua masa cu ceilalţi călugări şi apoi nu mânca nimic până în sâmbăta următoare.
Cât timp a lucrat în spital, el a avut grijă nu numai de trupul, dar şi de sufletul celor bolnavi, pregătindu-i pe cei aflaţi pe patul morţii.
A suferit un accident vascular cerebral în ziua de Crăciun şi a mai trăit 3 zile după aceea. I s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a împărtăşit zilnic, până când a intrat în comă. Curând după aceea, după amiaza, a adormit în Domnul. Toţi din obşte l-au plâns şi amintirea sa a rămas vie printre ei până în ziua de astăzi.
Sfântul Nicodim Aghioritul este mare în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu numai vorbea, dar şi practica asceza, postul, trăind în sărăcie şi nevoinţe. Toate acestea reprezintă adevărata frumuseţe a vieţii monahale. Iată ce ne spun despre el biografii săi:
«…Dragostea lui pentru isihie l-au dus în pustie, unde a cumpărat chilia din faţa pustiei Sfântului Vasile. Îşi lua pâine de la noi şi apoi petrecea tot restul timpului în isihie. Alte mâncăruri pe care le mânca erau orez fiert, apă cu miere, dar cel mai mult mânca măsline şi boabe de linte».

***

În Schitul Kutlumuş există o chilie închinată Sfântului Ioanichie, pe jumătate dărâmată, unde au locuit un grup de şase părinţi sub ascultarea unui bătrân foarte aspru. Chilia avea numai două încăperi şi un paraclis. Nici unul dintre părinţi nu avea o cameră proprie. În timpul nopţii se odihneau sprijinindu-se în stranele din paraclis. Astfel a fost privaţiunea şi biruinţa asupra somnului a acestor atleţi ai ascetismului.

***

Părintele A. Kafsokalivitul este încă în viaţă şi l-am întâlnit de multe ori. În trecut, părinţii nu foloseau animalele pentru transport. Cărau totul în spate, chiar şi pe cele mai abrupte drumuri care duceau către schit. Într-o noapte, cu ajutorul Maicii Domnului, părintele A. a dus din port până la chilia unde locuia o tonă de struguri. S-a luptat cu multe sarcini până dimineaţa.
Altădată, a dus 500 de lăzi cu nisip pentru zidărie. Pentru a ajuta la zidirea Bisericii Schimbarea la Faţă, a urcat de 42 de ori până pe vârful Muntelui Athos. De fiecare dată, pe 6 august, urca până în vârful muntelui, ca să participe la priveghere.
Adeseori vin şi i se aşează în căuşul palmei păsărele, pe care le hrăneşte în grădina sa, bine îngrijită, plină de crini şi de tot felul de alte flori.

***

De-a pururea pomenitul părinte A. Lavriotul a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 70 de ani. Genunchii săi erau bătătoriţi datorită multelor metanii. Şi-a prevăzut sfârşitul, deşi niciodată nu a fost bolnav. El a binecuvântat pentru ultima oară masa şi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi părinţi, adormind întru Domnul.

***

Ne povestea neuitatul bătrân aghiananit H.:
– … Părinţii noştri se îmbrăcau cu haine ponosite, iar drept încălţări, purtau sandale ţărăneşti din piele de porc; unii dintre aceşti părinţi slujeau stând desculţi pe marmura bisericii. Vedeai bărbaţi înalţi cât chiparosul, cu ochii plini de lacrimi de bucurie şi, din pricină că erau înălţaţi cu duhul, nu simţeau frigul muşcător! Când se termina Privegherea, se puteau vedea lacrimile pe strane.

***

De-a pururea pomenitul şi veşnic trăitorul bătrân Varlaam de la Sfânta Mănăstire Xenofont nu-şi făcea niciodată foc în chilie pe timpul iernii. În fiecare zi făcea 800 de metanii. Drept pat avea o simplă rogojină. Niciodată nu şi-a privit chipul în oglindă. Odată, după ce a fost fotografiat cu toiagul în mână, văzându-şi fotografia, a întrebat:
– Cine este cel care mi-a luat toiagul?…

***

Ce putem spune despre pustnicul Hrisogon, în special despre felul în care postea şi priveghea pentru a se elibera de patimi?
Acest om binecuvântat, care a locuit într-o cameră pentru muncitori, lângă Chilia «Sfinţii Apostoli», ce aparţinea de Kutlumuş, avea ca hrană zilnică doar pâine sau pesmeţi muiaţi în apă cu puţin zahăr. Hainele lui erau vechi şi dormea pe pânză de sac. În timpul iernii nu purta decât nişte saci, stând în jurul focului. Era un călugăr simplu şi tăcut.
Tot la fel de sărac era şi un alt călugăr ascet din Vigla, al cărui nume nu se cunoaşte. El trăia «ca păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl cel Ceresc le hrăneşte» (Matei 6, 26). El trăia în mare sărăcie, într-o chilie mică, fără paraclis. Seara se ducea la slujbe la diferiţi părinţi, purtând cu el candela aprinsă. Când nu mai avea ulei, mergea la Schitul românesc [Prodromul], care aparţine de Marea Lavră. De îndată ce părinţii vedeau candela goală, îi ofereau ulei chiar fără să-i roage nimic şi îi mai dădeau şi ceva ajutoare. După Sfânta Liturghie, mânca foarte puţin, ruşinându-se, şi apoi pleca repede, rugându-se. În chilia sa trăia ca un înger18 (Cuvântul folosit de părintele Ioanichie este «asarkos» – care înseamnă lipsit de trup; semnificaţia sa este că părintele trăia de parcă n-ar fi avut nici o nevoie trupească, cum ar fi nevoia de hrană [Nota traducătorului].).

***

Pe părintele Avimelec l-am zărit o singură dată, când eram cu părintele meu duhovnic, dar înfăţişarea lui blândă şi liniştită este încă vie în amintirea mea. A trăit mai mult de 100 de ani şi a fost contemporan cu Sfântul Nectarie, nevoindu-se împreună cu părintele Iosif, locuitorul în peşteri.
Locuia în pustia Sfântului Vasile, deasupra Katunakiei, la Schitul Sfânta Ana Mică, într-o peşteră care este folosită acum ca beci. El cerea ca nimeni să nu fie numit cu numele lui, deoarece el nu se preţuia deloc pe sine însuşi. Pentru a spori duhovniceşte, s-a închinat la mai multe mănăstiri din Constantinopol, Pont, Ierusalim şi Grecia continentală. Dacă cineva îl întreba «Ce faci, părinte?», el răspundea «Suntem atenţi» – aceasta însemnând că era în continuă trezvie şi rugăciune.

***

Părintele Ignatie, părintele duhovnicesc al pustiei Katunakia, având darul discernământului, a fost un exemplu minunat al monahismului ortodox din secolul nostru. El s-a arătat a fi asemenea părintelui Sava, părintelui Calinic Zăvorâtul, părintelui Gherasim şi părintelui Daniil din Smyrni. Nespălat, nepieptănat, desculţ, având o singură rasă, părintele Ignatie era cea mai blândă, tăcută şi paşnică fiinţă umană, un liman sigur pentru cei care veneau să se spovedească. A fost un părinte duhovnicesc priceput atât pentru greci, cât şi pentru străini.
Călugării care trăiau cu el aveau câţiva măslini, din care făceau puţin ulei ce era folosit pentru candelele din paraclis. Ei se hrăneau cu mâncare fără ulei. Părintele Ignatie îşi ţinea obloanele de la ferestre închise, pentru a avea mai multe ore de întuneric, ca să-şi continue rugăciunile un timp mai îndelungat.
Prin ajutorul duhovnicesc pe care-l oferea oamenilor, urmărea ca aceştia să-şi sporească dragostea sfântă pentru Mirele Hristos. El obişnuia să spună: «Iubiţi-L pe Cel care vă iubeşte».
Către sfârşitul vieţii a orbit şi s-a adâncit şi mai mult în rugăciune. Se spunea că mulţi simţeau o mireasmă venind din gura sa. Această mireasmă se simţea şi de la moaştele sale, când acestea au fost mutate. A fost o figură biblică.

***

Au fost mulţi pustnici în Muntele Athos care, atunci când erau în lume, erau oameni cu înaltă poziţie socială şi din lumea ştiinţei.
Un astfel de exemplu a fost ieromonahul Partenie de la Karulia, care a fost prinţ rus. La început a locuit în Chilia Sfântul Nicolae Bouratzeris şi a fost secretarul Chiliei. În timpul construirii bisericii a primit o scrisoare de la o femeie din Rusia, care l-a determinat să se ostenească şi mai mult în minunata Karulia. În scrisoarea aceea ea scrisese:
«Te rog, sfinte părinte, să primeşti aceşti bani de la mine. Am auzit că se construieşte o biserică şi deci, aveţi nevoie de bani. M-am simţit îngrozitor când n-am avut bani să-ţi trimit, aşa că mi-am tăiat părul pentru a-l vinde unor doamne nobile. Ele aveau nevoie de părul meu lung la recepţiile oficiale, pentru că aveau părul scurt. Te rog să primeşti această mică contribuţie».
Părintele Partenie a fost impresionat de această întâmplare. Iar ca o consecinţă, s-a hotărât cu mult curaj să trăiască ca un înger pe râpele de la Karulia. Când îşi aducea aminte de acea scrisoare, spunea mereu: «Când citeam scrisoarea, îmi veneau în minte aceste gânduri: Unii îşi taie părul şi alţii dau puţinul pe care-l au. Şi eu stau aici în confort. Trebuie să merg la Karulia din dragoste pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletului meu!».
Se spune despre părintele Partenie că faţa îi strălucea şi că avea darul clarviziunii. Dormea pe pământ în peştera pe care o avea ca locuinţă. Veşmintele sale zdrenţuite răspândeau mireasmă. A dăruit mult lui Dumnezeu – sărăcia şi lipsa de bunuri – dar acest prinţ rus a primit în schimb multe răsplătiri în viaţa aceasta, precum şi în viaţa viitoare.

***

Viaţa călugărului Ioan din Arhanghelo (Edessa) a fost asemenea cu cea a vechilor pustnici. Şi-a trăit sfânta sa viaţă nevoindu-se mult, purtând lanţuri pe sub haine, pentru o mai mare asprime. Evita contactul cu oamenii, stând majoritatea timpului în mica sa chilie, în pace şi în sărăcie. El oferea musafirilor lui o foarte gustoasă pâine de secară, ca şi când ar fi fost cea mai bună prăjitură. Apoi le oferea apă rece de ploaie, pe care o strângea într-un butoi.
Nu a mâncat mai mult de trei ani roşii, smochine sau alte legume proaspete, pentru că nu-şi părăsea chilia pentru a pleca la Lavra sau la Schitul Sfânta Ana. De asemenea, niciodată nu cerea nimic de la vecinii săi. Mai mult de 15 ani, când trebuia să meargă la Karyes să cumpere secară sau altceva de ce avea nevoie, nu stătea acolo să fie o povară fraţilor. El îşi petrecea noaptea afară.

***

Fostul tâlhar Nichita, din pustia Sfântului Vasile, care era asemenea cu tâlharul recunoscător răstignit împreună cu Hristos, obişnuia să spună: «Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, care niciodată nu m-au părăsit». A fost tuns în monahism de renumitul părinte duhovnicesc Hariton.
– Cum să economiseşti şi cum s-o scoţi la capăt, dacă nu faci nici o rucodelie?19 (Rucodelia (εργόχειρον) este lucrul mâinilor călugărilor: pictura icoanelor, sculptura şi altele.) obişnuia să-l întrebe de-a pururea pomenitul părinte Ioachim.
– Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu. Eu merg la mănăstire şi rog să-mi dea o pâine. Când mă întorc la chilie, găsesc două sau trei acolo! răspundea cu o încântătoare sinceritate, pentru care era dăruit în chip minunat.
Când s-a îmbolnăvit, fiind ţintuit la pat, vecinii săi – pustnicul Damaschin şi ceilalţi pustnici împreună nevoitori cu acesta – au avut grijă de el. Aproape de sfârşit a fost năpădit de păduchi. Abia era curăţit de părinţi, că imediat era acoperit cu păduchi din cap până în picioare.
– Am fost tâlhar când eram în lume, spunea deseori, şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să-I plătesc pentru toate cele pe care le-am făcut. Lăsaţi păduchii să mă mănânce de viu!

***

Am fost binecuvântaţi să-l întâlnim în Karulia pe de-a pururea pomenitul Gavriil, un luptător tenace şi un atlet victorios al stăpânirii de sine. De multe ori ne întâlneam cu el la Kiriakonul de la Sfânta Ana sau pe drumul de până acolo rugându-se. Totdeauna era fie tăcut, fie vorbind puţin. Pentru oamenii care nu-l cunoşteau foarte bine, apărea a fi respingător şi îndepărtat din lume. Dar era îndepărtat numai în sens duhovnicesc.
Spre sfârşitul vieţii l-am vizitat pentru ultima oară la chilia sa din Karulia. Acolo l-am văzut pe câştigătorul cununii lui Hristos care, insistent şi în ciuda durerii sale, refuza să mănânce orice mâncare gătită cu ulei. Încă a găsit un chip să facă mai puţin gustoasă chiar şi mâncarea fără ulei adusă lui de părinţii Daniilei.
El era bătrân când a ajuns în Athos, fiind poliţist în viaţa civilă. A locuit cu părintele său povăţuitor timp de 20 de ani şi nu au mâncat niciodată cu ulei – nici chiar în zilele Paştelui. Se împărtăşea cu Sfintele Taine des, totdeauna cu pocăinţă şi lacrimi. Îşi ţinea păstrat pe un raft giulgiul pentru înmormântare, pregătit dinainte şi pe care era scris: «giulgiul meu».
Timp de 20 de zile înainte de moarte, fraţii Daniilei l-au îngrijit cu multă dragoste şi jertfă frăţească. Îl rugau să mănânce ceva pregătit cu ulei, dar în ciuda faptului că era pe moarte şi forţele îl părăseau, nu au putut să-l convingă să renunţe la regula lui strictă de post. N-a gustat deloc mâncare cu ulei şi a trecut în lumea drepţilor în pace.
Chiar înainte de a muri, a cerut să fie împărtăşit. Era plin de pace şi bucurie. Când a fost lăsat singur pentru câteva minute, şi-a ridicat capul spre cer şi a strigat: «Acolo sunt flori! Multe flori! Ce frumos este raiul! Este sufletul vrednic de atâtea lucruri frumoase şi atât de pline de desfătări?».

***

O, ce răbdare a avut minunatul sfânt Simeon, care umbla desculţ şi doar cu o singură dulamă! Începuturile ascetice le-a făcut lângă Mănăstirea Filoteu şi apoi a plecat la Pilion, unde a construit Mănăstirea Flamurion.
Parcă era făcut din piatră sau oţel! Acest Simeon era cel mai răbdător, lipsit de cele materiale, dar bogat în virtuţi, slujitor al lui Dumnezeu! Şi, într-adevăr, a fost mai tare decât un diamant, în duhovnicie, în răbdare şi în asceză. De aceea a reuşit să meargă desculţ şi să poarte aceeaşi haină, fie iarnă, fie vară, până în ziua în care a adormit în pace.

***

Pustnicul Filaret din Karulia n-a purtat încălţăminte. Picioarele, de la glezne în jos, se întăriseră, iar tălpile semănau cu carapacea unei broaşte ţestoase. Pe râpi a plantat câte ceva oriunde se găsea puţin pământ bun: cartofi, verdeţuri, varză şi salată. Aceste legume erau hrana lui şi mai dădea din ele milostenie la alţi părinţi sau fraţi. Patul lui de lemn era totdeauna făcut, pentru că adesea dormea pe duşumea, aşa cum s-a dovedit după moartea lui. S-a găsit sub pat o bucată de lemn pe care o folosea drept pernă în scurtele perioade de somn.
El fusese locotenent în armată. Părăsind toată cinstea, onoarea şi mândria din lume, el a dormit pe duşumea, în Karulia, timp de 20 de ani.
A fost cunoscut nu doar pentru bunătatea sa, dar şi pentru sărăcia şi asceza sa. A purtat aceeaşi rasă de la călugărie până în momentul adormirii în Domnul. Rasa a fost cârpită de atât de multe ori încât materialul original nici nu mai exista.

***

Părintele Evloghie a murit în 1948. S-a nevoit la Chilia Sfântul Gheorghe, Făcătorul de minuni, chilie numită «Faneromenu». Când a fost tânăr, părintele Evloghie a postit fără ulei timp de 7 ani, iar când a fost mai bătrân timp de 6 ani. Avea o mare dragoste pentru Maica Domnului. Când a fost tânăr, pe când trăia în satul său, ea i-a apărut şi i-a spus: «Du-te, şi voi fi totdeauna cu tine». Şi-a trăit 80 de ani din viaţă în Muntele Athos.

***

Binecunoscutul pustnic Hagi Gheorghe, când era încă frate, a petrecut 4 ani ostenindu-se în peştera dreptului Nifon Kafsokalivitul. Acolo, în linişte deplină şi rugăciune, a fost îndrumat de părintele său duhovnicesc, Neofit, care a locuit în Chilia Sfântului Gheorghe şi deseori îl vizita pentru a-l împărtăşi.
Petrecerea ascetică a lui Hagi Gheorghe şi a ucenicilor săi în Kafsokalivia şi mai târziu în Kerasia a rămas neuitată. Datorită postului îndelungat pe care-l ţinea, a fost numit «postitorul». El împreună cu ucenicii săi mâncau numai mâncare de post, în special nuci şi miere. De Paşti, ei vopseau în roşu cartofii fierţi, în loc de ouă.
Niciodată nu a luat medicamente. Când unul din fraţi răcea, încălzea uşor cuptorul, făcut din cărămizi şi lut, îl băga acolo pe fratele bolnav şi se vindeca.
Dacă avea cineva o altă suferinţă, el îl punea să stătea în faţa icoanei Maicii Domnului şi împreună se rugau toată noaptea. La sfârşitul Sfintei Liturghii, persoana bolnavă se împărtăşea şi se vindeca. A avut în jurul lui mulţi călugări evlavioşi şi nevoitori.
Hagi Gheorghe a purtat doar un singur veşmânt şi a mers desculţ. Purta ciorapi subţiri de lână doar când era în biserică.

***

A fost în Muntele Athos un ascet rus, a cărui picioare s-au infectat grav, dar el n-a acceptat să ia nici un medicament sau vreun tratament. Spunea deseori în stilul lui rusesc: «Sunt un călugăr; trebuie să sufăr».

***

Renumitul părinte duhovnicesc Ilarion Iviritul nu mânca sau bea niciodată în zilele de vineri, pentru a cinsti Răstignirea lui Hristos.

***

Părintele duhovnic Sava, ucenicul sub ascultare al părintelui Ilarion, era egal cu el în nevoinţă. Mânca doar o singură dată în zi, iar în ultimii doi ani de viaţă se hrănea zilnic doar cu Sfânta Împărtăşanie şi cu o ceaşcă de cafea după-amiaza. În fiecare noapte se ruga în chilia sa, suspendat de frânghii20 (Unii călugări din Muntele Athos folosesc frânghii pentru a se ţine în picioare, ca să nu adoarmă în timpul rugăciunii.).

***

De-a pururea pomenitul părinte Ioachim Spetsieris, cunoscând folosul nevoinţei ascetice, nu-şi încălzea niciodată chilia sau paraclisul, chiar şi în mijlocul iernii. Ucenicul lui, Teofilact, pe care l-am întâlnit de câteva ori la Noul Schit, ne-a povestit despre părintele său că obişnuia să spună:
– Părinte Teofilact, cum îndură asceza părinţii de la Polul Nord, în condiţii dificile? Nu simt ei frigul? Iar noi, îmbrăcaţi în haine, simţim frigul în casele noastre!

***

În timpurile noastre eshatologice, noi nu luăm hotărâri curajoase şi nu facem osteneli supraomeneşti în arena ascetică a luptătorilor duhovniceşti. Însă un model de bun luptător în asceză, suferinţă şi răbdare este pustnicul român contemporan Ierodion, care timp de 40 de ani s-a izolat în chilia sa, fără haine sau alte bunuri, dar fericit şi binecuvântat. Întreaga sa existenţă, asemenea unei lumânări aprinse, este consumată de rugăciune, linişte şi contemplare. Vorbeşte cu vizitatorii lui printr-o mică fereastră. Această «mică pasăre» duhovnicească a cerului era îngrijită de câţiva părinţi iubitori şi milostivi, care-l aprovizionează cu tot ce este necesar pentru a trăi.

***

Un bătrân a spus odată unor maici:
– Asceza ar trebui făcută până la punctul când cineva rămâne sănătos şi este capabil să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate. Orice este făcut în exces afectează trupul şi apoi persoana respectivă nu mai poate face tot ce este necesar. Cineva ar trebui să spună maicii povăţuitoare numărul metaniilor făcute. Trezvia este mai mare decât postul, atât timp cât ajută la curăţirea minţii şi creează bucurii în inimă. Somnul îl face pe om nesimţitor.
– Cred că ar trebui să ne silim pe noi înşine în viaţa duhovnicească, de vreme ce noi deseori putem pierde râvna noastră duhovnicească. Când ne silim să mâncăm mai puţin, dobândim râvna înapoi. Acest lucru se face şi când braţul cuiva este fracturat. Nu se va vindeca dacă nu este mişcat. Un braţ luxat trebuie forţat imediat înapoi, la locul lui. Nu trebuie să ne asemănăm unei broaşte ţestoase care, plecată spre o nuntă, ajunge când primul copil a fost botezat.

***

În minunata pustie Karulia, unde trăiesc cei mai nevoitori asceţi din Sfântul Munte, i-am întâlnit odată pe doi asceţi ruşi, Nicodim şi Serafim. Ei erau recunoscuţi pentru nevoinţa lor din Postul Paştelui, luând doar o cafea şi puţină apă pe zi. Într-adevăr, nevoinţe mai presus de fire!
Există şi astăzi mulţi alţi atleţi necunoscuţi ai postului, care au dezrădăcinat toate patimile, care au fost şi sunt până în ziua de astăzi în arena atonită a curăţiei de patimi şi care sunt privelişte şi îngerilor şi oamenilor.
În 1969 am primit o scrisoare de la pustnicul D., pe care l-am rugat să-mi obţină informaţii despre ceea ce ştie privitor la ostenelile ascetice de pe Athos, astfel încât cititorii să poată vedea că, chiar în zilele noastre, mai există uriaşi ai ascetismului în Sfântul Munte, care nu sunt diferiţi de cei din vechime. În scrisoare îmi spunea: „Cu siguranţă în timpurile noastre asemenea figuri există, a căror martori suntem noi înşine, oameni care exercită o asemenea influenţă, încât pot fi un remediu vindecător pentru generaţia noastră coruptă. De exemplu: un autor teolog, un învăţat înţelept, a scris despre un călugăr atonit care timp de 50 de zile nu a mâncat absolut nimic, pe lângă alte nevoinţe ale ascezei. Autorul l-a admirat şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru că astfel de nevoitori sunt încă şi în timpurile noastre, oameni asemenea acelora despre care noi citim în scrierile despre părinţii pustiului. Mai mult – continuă acest înţelept învăţat – slavă lui Dumnezeu, Care chiar şi astăzi ne arată astfel de alergători! Eu nu mă îndoiesc când citesc asemenea lucruri, părinte Ioanichie. M-am minunat totuşi şi mă întrebam singur: Cum este posibil ca un om să supravieţuiască fără hrană pentru 50 de zile?
Din fericire pentru mine, cum mă gândeam la acestea, s-a întâmplat ceva ce m-a convins că aceasta este posibil. Un ascet bătrân, simplu şi sărac, având puţin mai mult de 60 de ani, a venit la chilia mea în timpul Săptămânii Brânzei şi a dormit acolo după ce cinasem împreună. În dimineaţa următoare, prima zi din Postul Paştelui, s-a întâmplat o problemă şi cum nu puteam merge eu însumi, l-am trimis pe el în locul meu. S-a dus bucuros la Vigla, o distanţă de 5 ore de mers pe jos de aici. După ce şi-a îndeplinit sarcina, spre noapte s-a întors la chilie şi l-am rugat să mănânce şi să bea puţin, pentru că era în vârstă şi obosit, dar el m-a refuzat. A treia zi l-am rugat din nou, dar iarăşi m-a refuzat. Atunci m-am minunat şi l-am întrebat cum, de vreme ce era bătrân şi obosit după lungul drum pe jos, el nu simţea foame sau sete. Mi-a răspuns simplu: «Anul trecut n-am mâncat nimic în timpul întregului Post al Paştelui, până la Duminica Floriilor, şi atunci doar Sfânta Împărtăşanie». Atunci aş fi fost mai puţin năucit dacă o bombă ar fi explodat în faţa mea. Dar nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de cuvintele lui, de vreme ce vorbisem cu el de multe ori şi îl ştiam că este un om sincer şi nevinovat. El n-a bănuit că voi face cunoscut acest lucru, aşa că nu a încercat să ascundă ceva de mine. Eu personal atribui acestea providenţei divine. Mi-a fost descoperit astfel încât şi alţii să se poată folosi, şi în special eu – pentru a mă smeri pe mine, care nu sunt în stare să postesc nici măcar o zi“.

***

Părintele Avimelec de la Mănăstirea Longovarda din Paros s-a nevoit prin mai multe locuri din Sfântul Munte. Unul dintre ele a fost o peşteră pe lângă Sfânta Ana, unde şi-a construit un paraclis în cinstea celor 99 de sfinţi ai Cretei. Apoi a plecat în pustia Sfântului Vasile, pentru o mai mare nevoinţă, şi, în final, s-a aşezat în Chilia Adormirii Maicii Domnului de la Sfânta Ana Mică, pe lângă Dionisiu şi peştera lui Mitrofan. Acolo s-a nevoit până în ziua morţii, la vârsta de 107 ani.

***

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.
– Fiul meu, a spus unul din părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.
– Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.
Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

***

În ciuda descendenţei sale nobile, ieromonahul rus Partenie a dus o viaţă ascetică foarte aspră în Karulia. El nu gătea, ci mânca doar mâncare uscată. Nu avea pat şi nici căldură iarna. Dormea pe o blană şi în loc de pernă avea o buturugă. Era amabil, prietenos şi, mai presus de toate, milostiv.

***

Părintele duhovnic B. obişnuia să spună despre post că este mama unei bune sănătăţi. Odată i-a spus unui doctor:
– Eu postesc şi dumneata nu. Hai să facem o întrecere, mergând. Înduhovnicirea schimbă pe om, îl transformă în oţel!
Mânca numai o dată pe zi şi o băutură caldă seara.
El postea tot timpul Postului Mare, bând în fiecare zi zeamă de la verdeţuri fierte şi un pahar cu vin. A trăit în Eghina, lângă Sfântul Nectarie, timp de 12 ani. El obişnuia să se înhame la roata fântânii, ca să scoată apă.

***

Îmi amintesc de părintele ieromonah Atanasie Iviritul, care nu purta niciodată ciorapi groşi în timpul iernii. A trăit într-un mod idioritmic de monahism, unde fiecare călugăr îşi gătea singur, separat. Dar, de fapt, el mânca o mică porţie din ce rămânea de pe la musafirii mănăstirii.

***

Înainte să primească o încredinţare interioară şi, ca rezultat, să se întoarcă în pământul său natal din Cipru, părintele ieromonah Ciprian (1880–1955) a trăit în Athos timp de 1000 de zile, începând cu 1905.
Cât a fost în Athos a dus o viaţă foarte aspră, cu multe greutăţi şi suferinţe, de bună voie, în Mănăstirea Simonopetra şi apoi în Katunakia. Dormea doar 4 ore pe zi. Nu avea căldură în cameră şi nici pături suplimentare. A purtat toată viaţa doar o singură pereche de papuci. Nu s-a spălat timp de 50 de ani. A fost sfinţit prin boală şi hrănit cu durere. După ce şi-a pierdut vocea, se ruga doar cu braţele ridicate, până când ele cădeau jos de istovire.

***

L-am cunoscut şi pe simplul, blândul şi preabunul pustnic, bătrânul Fanurie, de neam din România, care se nevoieşte la Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir, într-un loc pustnicesc plin de arbuşti din regiunea Sfintei Mănăstiri Pantokrator.
În acea zonă sunt încă multe chilii ruinate unde au locuit mulţi sfinţi părinţi, care s-au nevoit şi au luptat împotriva puterilor nevăzute ale întunericului şi au reuşit să învingă.
Părinţii contemporani au descoperit deseori astfel de locuri – locuinţe, vizuini, peşteri – încât te minunezi cum e posibil pentru aceşti îngeri pământeşti şi cereşti să locuiască!

***

În chilia pustie care face parte din peştera Sfântului Petru, primul atonit, au locuit pustnicul Hrisostom şi ucenicul lui, care s-au nevoit ducând o viaţă ascetică neîntreruptă. Ei purtau haine peticite, umblau desculţi şi se hrăneau cu pâine uscată şi castane sau orice altceva, ce le erau trimise lor de la Lavra. În ciuda înfăţişării lor neîngrijite, feţele lor străluceau de o lumină dumnezeiască şi blândeţe.
Toate acestea mi-au fost povestite de Dionisie Lavriotul, Episcop de Trikkis şi Stagon, care m-a hirotonit ca diacon şi care vizita deseori, cu părintele său duhovnic, zona peşterii Sfântului Petru.

***

Părintele Hristofor de la Noul Schit a îndurat asceza şi boala cu mare răbdare. La recomandările făcute de doctori de a mânca puţină carne, el a răspuns:
– Mai bine mor! Nu este permis aceasta de regulile schitului.
În sfârşit, prin harul lui Dumnezeu, s-a însănătoşit.

***

Sfântul Siluan Atonitul obişnuia să spună:
– Iată ce mi s-a întâmplat mie la Metoc: eu mâneam până eram sătul. Două ore mai târziu, mi-era foame din nou. Am început să mă îngraş şi să iau în greutate cam 3 ocale21 (O oca = 708,5 grame.) în 3 zile. Am realizat că aceasta a fost o ispită, pentru că noi călugării trebuie să ne înfometăm trupurile. Sunt patimi ale trupului care împiedică rugăciunea şi Duhul lui Dumnezeu nu este prezent în cel cu stomacul plin. Trebuie să ştim din experienţă limitele postirii, astfel încât trupul să nu fie slăbit până la punctul de a nu mai fi în stare să-şi îndeplinească ascultare sa.

***

În peştera greu accesibilă a Sfântului Nil Izvorâtorul de mir au trăit timp de zece ani părintele Eftimie (cel ce fusese căsătorit) şi ucenicul său, părintele Matei.
Când a murit soţia sa, preoteasa, părintele Eftimie a venit la Muntele Athos, unde s-a călugărit. La început a fost duhovnic al Lavrei, nevoindu-se în peştera Sfântului Atanasie Atonitul. După aceea, s-a dus la peştera Sfântului Nil Izvorâtorul de mir. Părintele era de fel din Konitsa. Lui îi slujea de-acum bătrânul părinte Metodie, care ne-a spus că părintele Eftimie purta o flanelă din «pânză cerată», adică din pânză pe care o dăduse cu ceară. În chilie, bătrânul Metodie i-o punea pe spate, suindu-l apoi pe treptele abrupte, în Chilia Sfântului Nil.

***

Ce am putea spune despre Filaret, de o mare forţă interioară? Chiar şi în ziua sărbătoririi Paştelui citea Ceasul al 9-lea22 (Aceasta este rugăciunea ce se citeşte înainte de Vecernie, corespunzând orei lumeşti 3 după amiază.).
Arhiepiscopul Cretei, Înalt Prea Sfinţitul Timotei, a scris despre isihastul Avimeleh:
– A fost serios ca un prooroc, blând ca un Apostol şi s-a ţinut la înălţime acest mare ascet. Cu prezenţa sa ne-a reamintit de acei mari asceţi ai deşertului, care erau plini cu har.

***

La Mănăstirea Sfântul Pavel a fost un călugăr numit Gherasim. El a lucrat ca un neobosit tipicar timp de 40 de ani. Cel mai uimitor lucru la el era să nu stea jos niciodată în timpul slujbelor sau privegherilor, oricât de lungi ar fi fost. În ciuda unei suferinţe de hernie dublă, el a rămas un stâlp neclintit al răbdării.
Care era motivul pentru această atitudine constantă? Timp de multe zile observase pe creanga unui copac o vrăbiuţă stând într-un picior, care cânta cât era ziua de lungă, lăudând pe Creator pentru toate lucrurile. Dar întotdeauna vrăbiuţa stătea doar într-un singur picior.
Acest de neuitat părinte obişnuia să spună:
– Dacă această pasăre mică, invalidă, poate sta doar pe un picior toată viaţa, atunci eu nu pot să o fac nici măcar în timpul Sfintei Liturghii, când laudele sunt cântate lui Dumnezeu?
Atât de mare îi erau conştiinţa şi luarea aminte la sine, încât nu se dezbrăca noaptea pentru culcare, dormind cu hainele călugăreşti.

***

Părintele Iosif Isihastul nu se cruţa niciodată, stăruind cu răbdare în toate nevoinţele ascetice. De obicei, în fiecare an, imediat după sărbătoarea Paştelui, împreună cu tovarăşul său de nevoinţă, părintele Arsenie, plecau spre vârful Athosului pentru a se izola în chilia lor.
Cel mai mult timp îl petreceau în iubitul lor Paraclis al Maicii Domnului, situat sub vârful muntelui. Apa de băut era zăpada fiartă în ceaşca de aramă pe care o aveau. Se hrăneau cu verdeţuri fierte şi rădăcini. Pe acel loc, la 2000 m înălţime, vânturile erau foarte puternice. Pentru a se feri de ele, petreceau noaptea ascunşi în văgăuni sau peşteri şi, dacă era necesar, purtau pelerină în locul rasei, ca pături. Părintele Arsenie ne spunea că deseori îşi făceau metaniile stând desculţi în zăpadă, pentru a alunga somnul.
Odată, în timpul acestor călătorii ascetice, ei au rămas în Paraclisul de pe lângă Lavra, unde Sfântul Grigorie Palama – dascăl al rugăciunii lui Iisus, predicator al Harului şi apărător al monahismului – s-a nevoit în asceză. Într-o noapte, când se rugau, diavolii au început să facă mare zgomot, strigând:
– Voi ne ardeţi, voi ne ardeţi, plecaţi de aici! şi înjurau cu vorbe vulgare.
Părintele Arsenie, care-i auzea foarte bine, a întrebat simplu:
– De ce strigă ei? Cine sunt aceştia?
– Ei sunt ispitele, a răspuns părintele Iosif. Eu nu numai că-i aud, dar îi şi văd. Fii liniştit; sunt supăraţi de ceea ce facem.

***

În spatele Chiliei Sfintei Treimi a Schitului Sfânta Ana există Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a venit părintele Veniamin de la Grigoriu, ca să devină isihast. Era de o constituţie atât de puternică, încât purta un maiou umed toată noaptea. Toţi se aşteptau să se îmbolnăvească de tuberculoză, dar el era ca oţelul. Participa la toate slujbele, stând în picioare, ceea ce-l făcea să semene cu un sfeşnic pentru lumânări de la intrarea în biserică. Nu-şi spăla nici faţa şi nici picioarele. La orice loc de muncă el alerga primul pentru a ridica greutăţile cele mari. Cu multă bucurie s-a nevoit mai mult decât îi cerea ascultarea. De multe ori a mers fără hrană, chiar dacă făcea parte din obştea Mănăstirii Grigoriu.

***

Neuitatul părinte Mina era foarte respectat de mulţi care se spovedeau la el.
Printre ei se număra şi un călugăr pe nume Antim, care era schimonah. Cât a fost în lume, el a călătorit deseori prin zonele ocupate de turci. Acolo a fost circumcis de trei ori de către muiezini. Părintele Mina n-a ştiut ce canon să-i dea pentru asta, astfel încât doar i-a spus: «Ai răbdare, acum eşti aici, Sfânta Ana te va ajuta să te mântuieşti». El a ascultat de părintele duhovnic, dar, din invidie, diavolul a început un război trupesc împotriva lui prin aducerea aminte a poftelor trupeşti din lume. Cu lacrimi în ochi l-a implorat pe părintele Mina să se roage pentru el la Sfânta Ana, ca să fie eliberat de acest atac.
Atunci părintele Mina i-a dat canon să ducă în spate, de la doc până la schit, butoaie cântărind 100 oka fiecare. Pe drum se oprea doar să-şi tragă răsuflarea. Singurul loc unde se odihnea puţin era locul unde se găseşte crucea Sfântului Atanasie. Acolo se oprea şi cu ochii în lacrimi se ruga sfântului să-l elibereze de atacurile diavolului, apoi continua drumul până la schit.
Ori de câte ori părintele duhovnic îl vedea, alerga să-i ajute şi să-i dea sfaturi în lupta cu ispitele. Astfel că, Atotmilostivul Dumnezeu, văzând nevoinţa sa şi întoarcerea la Ortodoxie, ca şi mărturisirea sinceră, l-a binecuvântat şi l-a ajutat să ajungă la o căinţă adevărată. La scurt timp, aceasta a plecat bine pregătit la Domnul.
De câte ori părintele Mina îşi aducea aminte de el, spunea:
– Aduc laudă lui Dumnezeu, că şi-a săvârşit alergarea în stare de pocăinţă şi fiind mărturisit.

***

În Kerasia ne-am întâlnit şi am fost binecuvântaţi de părintele duhovnic Ierotei, care l-a urmat pe Hagi Gheorghe, unul dintre cei mai renumiţi postitori. El ne-a povestit despre scrisoarea lui Hagi Gheorghe către Episcopul de Hios, în care erau arătate justificările nevoinţelor ascetice ale lui şi ale ucenicului său.
În acea scrisoare marele ascet îi explica Episcopului că, după părerea lui, postind sâmbăta şi Duminica, ca de altfel şi în ziua de Paşti, el nu încalcă Sfintele Canoane.

***

Am preluat următoarele rânduri din jurnalul meu:
– 5 Octombrie, 1968. În această dimineaţă am plecat de la Schitul Sfânta Ana pentru a-l vizita pe părintele pustnic Gavriil de la Karulia, care era ţintuit la pat de două luni. Chilia lui era suspendată în Karulia, ca o veşnică candelă în biserica Sfântului Munte.
Am intrat cu grijă pe prima uşă. În spatele micului palier era o prăpastie adâncă. Am deschis a doua uşă, spunând: «Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri…» şi am intrat.
În locul părintelui Gavriil, pe care-l ştiam dintotdeauna veşnic în mişcare, energic, de parcă era făcut din oţel, care căra pietriş în timpul nopţii ca să-şi acopere cărarea pustie, în faţa mea vedeam un om care gemea încontinuu. Era paralizat de la mijloc în jos. A încercat să spună ceva, dar cu greu reuşea să scoată un cuvânt; avea dureri insuportabile.
– Ce-aş putea să vă spun, dragă părinte? Sunt în suferinţă, a răspuns la cererea mea.
– Înţeleg, nu mai faceţi nici un efort. Am venit să mă binecuvântaţi şi pentru o promisiune. Dacă ajungeţi în faţa lui Dumnezeu, să nu mă uitaţi.
– Eu, să ajung în faţa lui Dumnezeu? Păcătosul Gavriil? Acest lucru nu se va întâmpla, şi a continuat să geamă de durere.
Era ca un schelet. A refuzat să mănânce ceva gătit cu ulei, care ar fi putut să-l întărească. Am văzut o farfurie cu cartofi fierţi, pe care fraţii Daniilei îi aduseseră, pusă pe un butoi. Am încercat să o iau de acolo. «Las-o acolo, mi-a spus hotărât». Părea că aşa a făcut totdeauna, astfel încât să reziste lăcomiei. El nu se hrănea cu mâncare gătită cu ulei de foarte mulţi ani, astfel că putea să se împărtăşească de 3–4 ori pe săptămână.
Am îndrăznit să-i spun:
– Părinte, poate ca o injecţie v-ar ajuta.
– O injecţie? a răspuns el, privindu-mă cu ochii larg deschişi.
El nu luase niciodată medicamente. S-a încredinţat în mâinile iubitului său Dumnezeu, aşteptând în mare suferinţă să-L întâlnească.
– Aştept moartea în orice moment.
– Fie ca Maica Domnului să vă dăruiască răbdare, părinte, am răspuns.
Am primit binecuvântarea lui cu mare emoţie şi tot drumul de întoarcere m-am rugat pentru curajosul părinte Gavriil.
Părintele Nicandru de la Konstamonitu a refuzat să devină administrator, pentru că era un om smerit, care nu a dorit nici o poziţie administrativă. Când a venit la Muntele Athos, a adus cu el mulţi bani, fiind mult tentat de ei. S-a simţit mai bine când a scăpat de ei; a devenit liber. A stăruit în nevoinţă, a fost infirmier şi ajutor la bucătărie, uimindu-i pe toţi. Deşi era în vârstă, lucra din greu, cu entuziasm şi energie. În ciuda faptului că îmbătrânise şi era bolnav, chiar şi când a fost în Kathisma Sfântului Antonie, citea Vecernia întins pe pat, sub pături. În timpul nopţii îşi simţea îngerul păzitor lângă el, care îl îndemna, spunând: «Ţine-ţi mai departe regula ascultării tale».

***

Părintele nostru contemporan Meletie, pustnicul de la Kapsala, ucenic al marelui părinte ascet Tihon, obişnuia să-mi spună:
– Părintele Tihon nu ne permitea să aruncăm oasele de la peşte. El le folosea din nou şi din nou, fierbându-le şi făcând supă.
CAPITOLUL XII – Despre temperamentul femeilor, despre invidie şi iubirea de sine

Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:
– Când cineva se fereşte de lucruri deşarte, automat gândurile lui se întorc la Dumnezeu. Este mai uşor pentru femei decât pentru bărbaţi să încerce să-I mulţumească lui Dumnezeu, din cauza inimii lor mai sensibile; bărbaţii sunt mai raţionali. Conduse de sentimente, femeile au mers spre Golgota şi spre Sfântul Mormânt, în timp ce bărbaţii se ascundeau. Dar femeile pot fi în pericol de a se pierde în lucruri mici, zadarnice. Este uşor să-ţi umpli inima cu mici deşertăciuni, astfel încât nu mai rămâne loc pentru Hristos. Este uşor să nu fii satisfăcut cu strictul necesar şi să doreşti în loc lucruri care sunt frumoase, împodobite, plăcute. Astfel ai prefera o mică floare pictată pe un pahar, o faţă de masă brodată, scaune sculptate… În acest fel inima se împrăştie. Nu-ţi irosi inima prosteşte.
– În viaţa lor de toate zilele, femeile iubesc foarte mult micile amănunte, ca de altfel şi în viaţa duhovnicească. Dar irosindu-şi energiile în lucruri mărunte, ele permit diavolului să-şi desfăşoare meticulos lucrarea sa distructivă. Nu vă lipiţi de lucruri trecătoare, ci doar de Dumnezeu. Nu vă pierdeţi într-un ocean de nimicuri; mai bine concentraţi-vă asupra lucrurilor importante ale luptei duhovniceşti şi nu deznădăjduiţi. După ce patimile mai mari sunt înfrânte, cele mai mici vor dispare şi ele. Nu trăiţi în trecut ori în greşelile copilăriei, căci noi căi apar mereu pentru toţi.
– Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

***

Părintele Paisie a mai spus:
– Femeile sunt pline de dragoste. Dar diavolul poate otrăvi această dragoste şi să o prefacă în invidie. Femeile se pot iubi pe ele însele prea mult; o astfel de iubire dă naştere la suferinţă şi ea devine un chin. Fără această iubire de sine, cineva se poate întoarce la Hristos şi astfel poate iubi pe oricine.

***

Şi a mai adăugat:
– Un bărbat gelos evită persoana pe care o invidiază. O femeie geloasă nu se linişteşte până când adversarul nu este distrus complet.

***

Părintele Paisie mai spunea:
– Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.
CAPITOLUL XIII – Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

***

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

***

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

***

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»23 (Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.

***

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

***

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

***

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă24 (Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.) de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».

***

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

***

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

***

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

***

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

***

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

***

Marele sihastru Hariton25 (Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului.) duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.

***

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

***

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofon, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

***

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

***

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică26 (În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic.) nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.

***

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

***

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

***

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

***

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

***

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

***

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

***

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

***

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

***

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

***

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

***

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

***

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

***

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

***

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

***

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

***

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

***

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

***

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

***

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

***

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar27 (În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar.).

***

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

***

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

***

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

***

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

***

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul28 (Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.) şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.

***

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

***

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

***

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

***

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

***

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

***

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

***

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

***

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

***

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

***

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute29 (Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.) nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.

***

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

***

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

***

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

***

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

***

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

***

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

***

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

***

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

***

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

***

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

***

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

***

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

***

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

***

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

***

O vorbă atonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

***

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

***

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

***

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

***

În mod frecvent, călugării atoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

***

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

***

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

***

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

***

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].
CAPITOLUL XIV – Despre milostenia cu credinţă în Dumnezeu şi următoare lui Hristos

Duhovnicul de la Karulia, părintele Hristofor, era foarte aspru cu el însuşi. Obişnuia să se pălmuiască peste faţă ca să nu adoarmă în timpul privegherilor. El era milostiv cu cei săraci. De fiecare dată când întâlnea un călugăr sau un mirean, îl saluta, aplecându-se în faţa lui, atingând pământul. În acelaşi fel se apleca şi în faţa cerşetorilor, călugărilor şi a credincioşilor.
– Aceştia sunt fraţii şi surorile lui Hristos; ei sunt Însuşi Hristos, spunea el.

***

Odată un cuvios monah a spus:
– Slujbele de pomenire ar trebui făcute mai ales pentru persoanele nemilostive care mor. Şi ar trebui mai ales dată milostenie în amintirea lor; multă milostenie. Sunt mulţi oameni săraci care trebuie ajutaţi. Daţi-le lor. La slujbele de pomenire folosiţi coliva simplă şi nu îndulcită, cum se face în ultimul timp.

***

De-a pururea pomenitul părinte Hrisant de la Schitul Sfânta Ana ne spunea:
– Părintele Nectarie era aşa de milostiv, încât ar fi dat chiar şi pereţii Chiliei de la Prodromu ca milostenie pustnicilor şi creştinilor înrobiţi de turci. Virtutea părintelui Nectarie îi era cunoscută numai părintelui Azarie, care într-o zi când săpa în grădină mi-a spus: «Ştii ce face? În fiecare zi după Vecernie îi vizitează pe pustnici şi le dă orice are el».
Părintele Nectarie trebuie să fi avut presimţirea că viaţa sa se va sfârşi în martiriu. El avea un compatriot, părintele Chiril, care dorea să-i urmeze exemplul şi a murit cu aceeaşi moarte. Iată martiriul lor:
În timpul masacrului din Smyrni, turcii au strâns toţi preoţii şi călugării la un loc şi i-au închis într-o râpă. (Călugăriţele citiseră profeţiile despre acest eveniment, fugiseră mai devreme, traversând insulele Chios şi Mitilene). Toţi captivii erau înfricoşaţi de moarte, cu excepţia părintelui Nectarie, care-i liniştea pe toţi cu aceste cuvinte:
– Am părăsit lumea din tinereţe şi acum, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ni se dă posibilitatea să murim ca martiri şi nouă ne e frică? Să ne pocăim şi să ne spovedim păcatele noastre şi ne vom izbăvi de această frică de moarte.
Cu aceste cuvinte i-a convins pe toţi să se spovedească. Astfel, ei şi-au recâştigat liniştea şi şi-au sfârşit vieţile cu curaj, ca martiri pentru Hristos, ucişi de soldaţii lui Kemal. Numai un singur ieromonah a fost salvat în mod miraculos. Odată, în timpul unei privegheri la Sfânta Fotini din Ilissos, el mi-a povestit exact ce s-a întâmplat în timpul masacrului şi a adăugat:
– Vezi ce poate face milostenia pentru cineva? Milostenia e coroana tuturor virtuţilor. Deoarece părintele Nectarie avea această virtute, el a avut curajul să devină martir pentru Hristos.

***

De-a pururea pomenitul părinte H. ne spunea:
– Binecunoscutul părinte Mina din Mavrovunio era foarte milostiv. Toţi călugării din grupul său mâncau dintr-un castron mare. La începutul mesei se prefăcea că mănâncă şi apoi, după ce vedea că ceilalţi au mâncat destul, termina ce rămânea în castron.
– Aţi mâncat destul? îi întreba.
– Da, era răspunsul, fără să-şi dea seama că el mâncase numai o lingură de mâncare.

***

Puţini au fost milostivi ca părintele Haralambie de la Chilia Adormirii de la Schitul Sfânta Ana. Milostenia acestui părinte întrecea toate celelalte virtuţi: rugăciunea neîncetată, mergerea la biserică şi aducerea aminte de moarte. A murit în 1945.

***

Monahul Evloghie, pe care l-am menţionat mai înainte, prin asceza şi virtuţile sale a primit de la Dumnezeu o bogăţie de har şi putere. El era aşa de renumit pentru discernământul şi duhovnicia sa, încât mulţi mergeau la el pentru sfat şi îndrumare în viaţa călugărească şi, de asemenea, ca să găsească mângâiere şi să primească binecuvântarea lui. Avea o grijă deosebită pentru săraci, care găseau îngrijire afectuoasă lângă el. A construit o clădire separată pentru ei, unde găseau un adăpost permanent, pentru care ei ofereau munca lor voluntară, ori de câte ori era posibil, ca să-şi arate recunoştinţa pentru îngrijire.
Odată l-am întâlnit pe părintele Hristodul, care era sub ascultarea marelui părinte veghetor Calinic. M-a primit ca pe un oaspete în schitul său din Katunakia, care era numit după Sfântul Gherasim. Acest binecuvântat călugăr a avut grijă de mulţi dintre săraci, hrănindu-i, dându-le haine şi mângâiere. El spunea:
– Trebuie să ai grijă de străini, ca ei să fie mulţumiţi. Binecuvântarea mirenilor este importantă, când ei spun «Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ierte, părinte!». Să ai virtutea milosteniei este un lucru mare şi Dumnezeu îi binecuvintează mai ales pe cei care o practică. Nu ezita să dai totdeauna orice poţi tu. Am încercat toate acestea. De fiecare dată când primeam bunuri de la creştinii evlavioşi le împărţeam cu alţii. Suntem noi fiare, să mâncăm tot numai noi înşine?
Următoarea întâmplare arată virtutea sa deosebită. În ziua înmormântării sale, a venit un cerşetor cu o desagă plină în spatele lui.
– Pot să-l văd pe părintele Hristodul ca să-i cer binecuvântarea? a întrebat el.
– Cauţi milostenie în aceste locuri sărăcăcioase? au întrebat ei ca răspuns.
– Ce vreţi să spuneţi? Dumnezeu să-l binecuvinteze pentru tot ce a făcut pentru mine. Mi-a dat bani, conserve, spaghete şi chiar haine! Vin de mulţi ani aici şi el mă cunoaşte.
– Dar părintele a murit, i-au spus ei.
– Ce spuneţi? Dumnezeu să-i miluiască sufletul, pentru tot ce a făcut pentru mine! Şi a plecat foarte trist.
Părintele Hristodul era un model de simplitate şi dragoste pusă în practică şi de milostenie.

***

Ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui – spunea el –, să mă smeresc cerşind, să muncesc şi să dau».

***

Părintele Artemie Grigoriatul, când slujea în metocul grigoriatan din Arta, se întorcea cu mâinile goale atunci când trebuia să facă cumpărături pentru mănăstire, deoarece el dăruia tot ce avea săracilor şi bătrânilor.

***

Ori de câte ori părintele Hagi Gheorghe primea daruri ca mulţumire de la persoanele vindecate prin rugăciunile sale, le dăruia la rândul lui călugărilor, săracilor şi mirenilor. El era atât de milostiv încât, ca să descrie pe cineva care era milostiv, oamenii spuneau: «Dă ca Hagi Gheorghe».

***

Odată, un călugăr i-a întrebat pe vizitatorii săi:
– Care sunt ocupaţiile voastre?
– Părinte, profesia noastră nu-i prea bună, au răspuns ei, ezitând. Noi suntem negustori.
– Fraţii mei, a spus el, în aceste zile avem nevoie de oameni de afaceri buni. Acum, spuneţi-mi adevărat, ce faceţi când preţurile urcă? Vindeţi marfa veche din magazie cu preţuri noi?
– Da, părinte. Cum ne-am descurca altfel să aducem stocuri din nou în magazinul nostru?
– E corect! Dar în acest fel profitaţi de două ori. Nu puteţi vinde cu preţurile vechi, pentru că alţi negustori vor reacţiona la aceasta. Dar puteţi folosi profitul câştigat pentru fapte de milostenie.

***

Mic de statură, dar înalt la virtute era părintele Antonakis, un ieromonah de la Noul Schit, care era preot slujitor la Biserica Marilor Voievozi, din cartierul Nea Elveţia (Noua Elveţie) al Atenei, a Schitului Sfânta Ana. De fiecare dată când i se povestea de cineva sărac din parohia lui, mergea în taină şi lăsa milostenie la uşa acelei persoane. Făcea acelaşi lucru ca părintele său contemporan, Ieronim de la Simonopetra şi ca Sfântul Nicolae, Episcopul din Mira Lichiei.
CAPITOLUL XV – Despre anumiţi călugări virtuoşi

Părintele Ioasaf, bătrân şi cuvios, cunoscut pentru ospitalitatea sa, era un pictor recunoscut şi membru al Iosefiţilor din Karyes. El ne-a spus:
– Am întâlnit mulţi părinţi care s-au străduit neîncetat să-şi curăţească lumea interioară şi să se mântuiască. Dintre ei, îi ştiu pe următorii:
Părintele Haralambie, de o mare asprime, de la Chilia Izvorul Tămăduirii.
Părintele Metodie, de la Chilia Sfântul Nicolae, cunoscut pentru asprimea cu sine însuşi.
Părintele Simeon Cântăreţul, un părinte foarte simplu în purtare.
Blândul părinte Dionisie, de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului».
Părintele Haralambie, cel mai sărac şi cel mai smerit dintre toţi.
Călugărul Filaret de la Konstamonitu, cel care făcea felinare şi care nu a părăsit niciodată Muntele Athos.
Părintele Arsenie, sculptorul în lemn, remarcat pentru tăcerea şi smerenia lui.
Monahul rus Lavrentie, cumpătat şi aspru cu sine însuşi.
Părintele Dometie, cunoscut ca postitor.
Părintele Neofit, mult milostiv, care se ruga toată noaptea fără întrerupere.
Părintele Nicodim, supus şi blând, un bun păstor.
Ascetul român din a cărui mâini mâncau păsările.
Părintele Pahomie, unul dintre iconografii Pahomieni, care a fost adept al Kollyvaderilor30 (Kollyvaderii (colivarii) au fost părinţii din secolul al XVIII-lea, care credeau că slujbele pentru morţi trebuiau făcute numai sâmbăta, pentru că Duminica e ziua Învierii.).
Călugării Averchie şi Haralambie, cei mai milostivi părinţi.
De-a pururea pomenitul călugăr Ioachim care, de fiecare dată când îl întâlneam, îmi povestea despre mulţi părinţi aghioriţi virtuoşi.
Şi, în final, părintele Cosma cel tăcut, care nu avea nimic.

***

În mănăstirea rusă a Sfântului Pantelimon (Russikon) au trăit mulţi călugări silitori:
Părintele Serapion, care se hrănea numai cu pâine şi apă.
Părintele Savin, care timp de 7 ani nu a dormit pe un pat.
Părintele Dositei, care a fost mereu corect în urmarea rânduielilor.
Părintele Anatolie, binecuvântat cu darul pocăinţei.
Părinţii Savin şi Serafim, cei care l-au întâlnit pe Sfântul Serafim de Sarov.
În Sfântul Schit ce aparţine de Mănăstirea Xenofont trăiau părinţi evlavioşi, precum părintele Acachie, care nu avea răutăţi în inima lui. El avea foarte puţină şcoală. Citea pasaje din Sfânta Scriptură oaspeţilor săi, ca astfel să evite lenevia şi vorbăria deşartă. El a murit în 1927.
La fel de aspru era părintele Hrisogon, care a murit în 1943.
Într-o colibă potrivită pentru capre, trăia un ascet cu numele Eftimie. El atârnase în mijlocul colibei un sac plin cu pâine uscată, care era hrana lui zilnică.
Smeritul părinte Grigorie, în vârstă de 100 de ani, trăia pe Muntele Athos de 80 de ani. A murit nu cu mult timp în urmă. El s-a născut în 1890 şi a venit la schit când avea 18 ani. L-a întâlnit pe monahul Moraitidis şi s-a împrietenit cu pustnicul Avimelec şi cu părintele Daniil Katunakiotul, cel cu discernământ. Duhovnicul său era părintele Acachie. Adesea ne-am bucurat de tovărăşia lui copilărească, fără pretenţii.
Odată a adus o carte scrisă de Ilie Miniat şi mi-a citit un capitol despre Înălţarea Sfintei Cruci. Când acest părinte în vârstă citea, ochii i se umpleau de lacrimi. Era o privelişte care merita s-o vezi. El se simţea ca şi cum ar fi stat la piciorul Crucii Domnului.

***

În Schitul Kafsokaliviei trăiau mulţi călugări deosebiţi; unii care se distingeau prin virtuţile lor, alţii prin educaţia dobândită în lume, iar alţii prin amândouă.
Printre aceştia era Iona, ucenic al Sfântului Acachie Kafsokalivitul, care a murit în 1665; Pelaghie, un ucenic al lui Iona, care a adormit în Domnul în 1754; Rafael; Neofit, de origine evreiască, care a fost un profesor înţelept; Evghenie Vulgaris, care s-a ocupat de Şcoala Athoniades de pe Sfântul Munte; Teoclit Karatzas, Bizantinul, care a murit în 1777; Metodie, cel cu barba lungă din Bizanţ, care a murit în 1811; Filotei din Smyrni, care a murit în 1789; monahul Petru, care s-a nevoit în Chilia «Naşterea Maicii Domnului» şi a murit în 1865; renumitul Nicodim duhovnicul, ucenic al lui Arsenie, marele sculptor, care a lăsat în urma sa două sculpturi legendare: «Răstignirea» şi «A doua Venire», la care a lucrat 15 ani; şi părinţii duhovnici Pavel şi Pantelimon, amândoi fiind harismatici şi cu discernământ, serioşi şi tăcuţi, blânzi când trebuiau să sfătuiască pe cineva.

***

Părintele Gherman Hair ne spune despre părinţii de la Kafsokalivia, pe care-i cinstim mult, următoarele:
– Ei stăteau în picioare în timpul privegherilor de noapte, semănând cu nişte stâlpi neclintiţi, întotdeauna ţinând ochii îndreptaţi spre pământ. Biserica a avut mulţi asemenea părinţi. Toţi erau tăcuţi. Ei nu pierdeau timpul cu vorbărie nefolositoare. Păstrau cu stricteţe viaţa duhovnicească.
Cel ce a strălucit mai mult decât ceilalţi cu viaţa lui iluminată a fost Auxentie. Semăna cu o stea. Trăia în Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Folosea un vas de lut în care fierbea legume verzi, singura mâncare cu care trăia. Uneori mânca pâine, dar nimic altceva. El a trăit în schit aproape 60 de ani.

***

În schitul cel mai îndepărtat de la Sfântul Vasile trăiau părinţi mult nevoitori, care realizau victorii ascetice notabile şi au câştigat o viaţă duhovnicească înaltă, ca veghetorul părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus, şi românii Martinian, Iona şi Teofilact. Cei mai mulţi dintre ei erau sculptori. Ei făceau piepteni, linguri şi cuţite pentru deschis scrisorile.
Părintele Martinian a trăit numai din milostenia celorlalţi monahi. Şi întotdeauna era pregătit să mulţumească pentru ce primea: «Dumnezeu să te binecuvinteze; care e numele tău, dar numele părinţilor tăi?» (Cerea numele lor ca să se roage pentru ei).
Părintele Iona era un om literat. El a fost absolvent al Institutului Politehnic şi a făcut multe traduceri importante în atmosfera liniştită, de rugăciune, a pustiei Sfântului Vasile. A tradus în româneşte două cărţi de Sfântul Nicodim Aghioritul, ca şi alte lucrări patristice.

 

CAPITOLUL XVI – Despre lucrarea Sfântului Har

Odată am întrebat un părinte:
– Cum poate o persoană să primească harul divin?
– Nu se poate primi harul divin dacă nu înduri toate ispitele care vin, a răspuns el.
Şi apoi a adăugat:
– Cel mai mare obstacol care împiedică harul lui Dumnezeu este iubirea de sine. Când Dumnezeu găseşte inima golită de toate dorinţele, El o umple cu harul Său, ceea ce este imposibil de descris. Poate fi numai trăit în inimă. Dar chiar o clipă de gânduri păcătoase poate face ca acest har să se retragă.

***

Când atletul ascetismului, pustnicul Petru, care s-a nevoit în peştera Sfântului Petru Atonitul, a simţit în inima sa harul lui Dumnezeu, a exclamat: «Dumnezeu m-a lovit cu suliţa milei!».

***

Un bătrân spunea:
– Oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har, ei îl îndepărtează. Atunci diavolii stau cu ei. Gândurile rele împiedică harul divin. Nici asceza nu-i aşa puternică ca gândurile bune. Gândurile bune vin numai la acei care văd totul cu ochi curaţi.

***

Un cuvios isihast contemporan îmi spunea:
– Nu mulţi oameni au har în zilele acestea. Adesea rămânem goi de harul lui Dumnezeu. Apoi, printr-o supărare sau o greutate, el vine din nou la noi.

***

Un părinte spunea:
– De multe ori nu ni se răspunde la rugăciuni din cauza noastră. Alteori, din cauza cuiva şi pentru un motiv diferit. De exemplu: cineva îmi cere să mă rog pentru o persoană bolnavă. Eu mă rog, şi să spunem că am destulă credinţă şi nu sunt egoist, dar Dumnezeu nu-mi răspunde la rugăciunea mea, deoarece cealaltă persoană nu e destul de smerită. Ea poate să creadă că Dumnezeu o va ajuta, dar ego-ul său îi stă în cale. Noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu; noi trebuie să-L lăsăm să facă ce vrea El. Dacă mă rog corect, pot simţi îndepărtarea ispitei şi totul va merge bine. Ori de câte ori Dumnezeu ne lasă să trecem printr-o ispită, e spre folosul nostru şi noi n-ar trebui să-I cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de acea greutate. Dacă acea supărare vine de la diavol, atunci Dumnezeu ne va ajuta imediat. De multe ori voia lui Dumnezeu nu ne este cunoscută.

***

Odată, un ascet a fost întrebat:
– De ce de multe ori când ne rugăm în biserică sau altundeva, în particular, nu simţim nimic?
El a răspuns:
– Sunt posibile mai multe motive. Câteodată, poţi simţi o adâncă pocăinţă sau poţi simţi că Dumnezeu ţi-a dat o dulce mângâiere, dar nu ca urmare a efortului tău. Apoi, deoarece nu înţelegi aceste lucruri, El le ia până când vei ajunge să înţelegi. Întotdeauna există un scop a acestor lucruri. În orice caz, nu vă străduiţi pentru darul lacrimilor, în timp ce vă rugaţi, sau pentru alt dar duhovnicesc sau pentru lucruri importante. Suferinţa tăcută dintr-o persoană pentru vreun păcat făcut în trecut e cel mai bun dar. Lacrimile forţate în timpul rugăciunii pot fi periculoase, deoarece ele pot crea iluzii despre starea duhovnicească. Lacrimile dau odihnă. Un oftat adânc, de multe ori poate valora – nu sunt sigur, aceasta este numai părerea mea, şi poate greşesc –, mai mult decât un coşuleţ cu lacrimi. N-ar trebui să cerem de la Dumnezeu darul lacrimilor; mai degrabă ar trebui să cerem de la El pocăinţă, mereu şi mereu. Avem nevoie de pocăinţă.

***

Cunoscutul părinte Lazăr Dionisiatul ne-a povestit următoarea întâmplare, care este o experienţă de-a sa proprie. Tocmai fusese călugărit şi, într-o zi, în timp ce citea Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul, stând cu evlavie în faţa icoanei lui, a fost umplută inima lui cu asemenea har, că s-a simţit ridicat deasupra pământului, şi întregul lui trup l-a simţit umplut de o fericire de nedescris.
Altădată, în timp ce se ruga pentru o problemă foarte importantă înaintea aceleiaşi icoane a Înaintemergătorului, el l-a auzit pe Sfântul Ioan Botezătorul, spunându-i: «Du-te la Paraclisul Sfinţilor Doctori fără de arginţi şi fii isihast». Părintele Lazăr cu adevărat se rugase pentru acest lucru, deoarece avea dorinţa de a se nevoi în afara mănăstirii, la o katismă aflată în pădure.
CAPITOLUL XVII – Despre lucrarea duhurilor rele

Tocmai când Sfântul Atanasie a început să construiască biserica principală a mănăstirii, care se păstrează şi astăzi, satana a început un teribil atac, ispitind muncitorii cu o greutate imensă. În timp ce meşterii şi muncitorii făceau planul bisericii, deodată mâinile tuturor au fost paralizate. Nu puteau să le ducă nici până la gură. Aşa că Sfântul Atanasie a citit Imnul Trisagion (Sfinte Dumnezeule…) şi imediat mâinile lor au revenit la normal. Sfântul însuşi a început întâi să sape pământul, apoi a spus şi celorlalţi să facă la fel. Imediat ei au început să lucreze fără probleme. Ei au fost uimiţi de această minune şi fără şovăială au căzut în genunchi în faţa Sfântului Atanasie, rugându-l să-i primească să stea lângă el, ca să fie şi ei călugări.
Astfel satana a plecat ruşinat, fiindcă nu a reuşit să oprească construirea mănăstirii, care avea să devină prima cetate a Ortodoxiei şi ascezei din Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

***

La două săptămâni după ce Sfântul Petru al Athosului s-a aşezat în peştera sa, satana a pornit ispite mari, alarmând şi mobilizând toţi demonii ca să-l atace pe acest pionier eroic al ascezei.
Dar Sfântul Petru a devenit victorios asupra atacurilor. În timpul nopţii, tatăl minciunii şi al invidiei şi-a adunat toţi soldaţii. Unii au atacat peştera, aruncând cu suliţe şi săgeţi, în timp ce alţii au spart stânci uriaşe de sus şi le aruncau în jos şi ţipau: «Ieşi din casa noastră. Altfel te vom omorî».
Fiind întărit prin rugăciune, sfântul a rămas nevătămat de ameninţările şi atacurile lor. Ieşind din peşteră pentru un scurt timp, a văzut o mulţime de demoni. Ridicându-şi ochii spre cer, a strigat din adâncul inimii sale: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă pe mine, slujitorul tău!».
Auzind numele Maicii Domnului, acei demoni au dispărut cu frică. După 50 de zile ei s-au întors sub forma fiarelor şi şerpilor, în acelaşi fel în care l-au atacat pe marele dascăl al pustiei, Sfântul Antonie. Şi din nou sfântul s-a apărat împotriva lor făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi chemând Numele sfânt al Mântuitorului.
După acestea, mereu, inovatorul şi vicleanul duşman a încercat să-l păcălească pe sfânt în acest mod: a luat chipul unei rude mai tinere şi a apărut în faţa Sfântului Petru, comportându-se vesel şi emoţionat de întâlnire, după un aşa de lung timp, spunându-i despre tristeţea şi grija rudelor pentru naufragiul lui, care au fost descoperite lor de Sfântul Nicolae care, de asemenea, pretindea demonul, le-a spus lor despre rara şi iubita lor comoară (Petru), ce se ascundea în pădurile Athosului.
– Aşa că vino, a spus el, hai să mergem împreună la prietenii şi rudele tale, care te aşteaptă. Vei găsi altă mănăstire, pentru că sunt multe. Spune-mi, cum poţi să-L slujeşti pe Dumnezeu mai bine: când te desparţi de lume sau când stai în lume pentru folosul sufletelor? De ce să stai aici în aceşti munţi pustii, în loc să fii cu oamenii care te aşteaptă să-i înveţi. Nu-ţi aminteşti ce spune proorocul: «Cel care face lucruri bune din cele rele este asemenea gurii mele»?.
Sfântul a auzit aceste cuvinte şi s-a tulburat. Acesta era un semn că tânărul care-i vorbea nu era de la Dumnezeu. Şi-a plecat capul şi cu lacrimi în ochi a răspuns cu curaj:
– Ştii bine că nimeni nu m-a adus în acest loc, nici om, nici înger, ci Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Dacă nu e voia lor, eu nu pot să plec din acest loc.
La auzul numelui Maicii Domnului, rudenia sa, în realitate un demon viclean, a dispărut.

***

Şapte ani mai târziu, a avut loc al treilea atac al demonilor împotriva acestui erou al ascezei atonite, când satana a apărut în chip de înger. Acest «înger» stătea în faţa peşterii lui cu sabia scoasă şi striga:
– Vino afară, adevăratule slujitor al lui Hristos, vino să auzi tainele lui Dumnezeu şi lucruri care îţi vor folosi sufletului tău.
– Şi cine eşti tu care vrei să-mi spui lucruri ce vor fi de folos sufletului meu? a întrebat sfântul.
– Eu sunt arhanghelul lui Dumnezeu, Care m-a trimis să-ţi aduc veşti. Fii brav, ai curaj şi bucură-te, căci un tron a fost pregătit pentru tine şi o coroană de flori care va dăinui pentru veşnicie. Este timpul să părăseşti acest loc şi să mergi în lume, pentru ca multe suflete să se folosească. De aceea, Dumnezeu lasă acest izvor din care bei tu să fie uscat, pentru că El doreşte să te trimită de aici.
– Cine sunt eu, cel mai nevrednic dintre toţi, că un înger al lui Dumnezeu a venit la mine? a întrebat sfântul.
– Nu te mira, l-a asigurat falsul înger. Ai întrecut pe sfinţii şi profeţii vechi, cum ar fi Moise şi Ilie, Daniel şi Iov. Du-te şi predică lumii. Dumnezeu îţi porunceşte aceasta, ca mulţi să se folosească.
– Dacă nu doreşte Doamna mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care m-a adus aici, ajutorul meu, ca şi Sfântul Nicolae, eu nu părăsesc acest loc.
Din nou, la auzul numelui Maicii Domnului, demonul a dispărut imediat.
În aceeaşi noapte, Maica Domnului, protectoarea şi supraveghetoarea Muntelui Athos, şi Sfântul Nicolae au venit la el, după ce a înfruntat o ispită aşa de mare, şi i-au spus:
– Petre, să nu-ţi fie frică de felul convingător al diavolului. Tu trebuie să ştii că Dumnezeu este cu tine. Începând de mâine dimineaţă vei fi hrănit cu hrană cerească.

***

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi spunea Sfântului Grigorie Sinaitul:
– Duhul rău al înşelăciunii, când vine la un om, îi tulbură mintea şi-l face nebun, îi îngreunează inima. El face o persoană să fie laşă, să fie fricoasă, să deznădăjduiască şi să fie plină de aroganţă. El face ochii persoanei sălbatici, tulbură mintea, produce fiori prin trup. Lumina nu apare strălucitoare, ci roşie. Mintea devine demonică. Duhul rău îl încurajează pe om să hulească. Oricine e posedat de un astfel de duh demonic e mânios şi devine nebun. Nu e nici umilinţă, nici jale adevărată cu lacrimi în el. Se laudă cu toate realizările sale şi caută să fie lăudat şi cinstit. El se lasă târât de patimile sale. Îşi pierde mintea şi e cu totul distrus.

***

Sfântul Nicodim Aghioritul a fost ispitit deseori, în felurite feluri, de duhurile rele, fie direct de ele, fie prin oameni. Iată ce a scris biograful său, monahul Eftimie, despre atacul duhurilor rele ce aveau scop de a-l tulbura şi speria pe sfânt:
„Să nu crezi că a câştigat toate acestea fără greutăţi şi ispite de la duşmanii văzuţi şi nevăzuţi. În ceea ce-i priveşte pe cei văzuţi, cel mai bine este să-i iertăm şi să-i lăsăm la mila lui Dumnezeu…
Când a ajuns prima dată în Sfântul Munte, binecuvântatul Nicodim era atât de fricos, încât lăsa uşa chiliei deschisă înainte de a merge la culcare, căci se simţea liniştit, ştiind pe alţii în jur, sau aşa gândea el. Dar când a mers în pustiu, a devenit atât de curajos, încât de fiecare dată când scria noaptea, iar diavolii erau afară, la geamul chiliei lui, şoptind, el continua să scrie fără frică. Câteodată chiar râdea de şmecheriile lor.
Într-o noapte, când locuia pe insula Skiropoulos, diavolii au făcut un zgomot atât de puternic, încât, pentru o clipă, el a crezut că peretele chiliei se va dărâma. Dar dimineaţa el a văzut că toate erau la locul lor. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi când era la un alt schit. Atunci a încercat din răsputeri să audă ce spuneau diavolii, dar nu a putut să audă nici un lucru. Numai o dată i-a înţeles, spunând: «El, cel care scrie».
Altădată, ei ciocăneau în uşa chiliei lui. De fiecare dată ciocăneau de două ori. Odată, în timp ce traducea Psalmul 33, la versetul unde se spune «Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei», au făcut un asemenea zgomot, ca şi când o întreagă armată mărşăluia spre chilia lui cu mare forţă. Şi, într-adevăr, în acest timp, lângă chilie s-a prăbuşit un zid de stâncă“.

***

În decursul anului 1925 a venit la Mănăstirea Dionisiu un om posedat de diavoli. După Vecernie, în camera lui a început să cânte în gura mare şi să danseze în mod nebunesc, tropăind cu picioarele pe podea, până când a leşinat.
Părinţii au fost nevoiţi să-i lege mâinile şi picioarele, pentru a-l forţa să se odihnească. El se elibera de parcă ar fi fost legat cu o aţă.
Într-o zi, un călugăr înţelept l-a legat cu metaniile şi diavolul din acel om striga: «Călugăre, leagă-mă şi-ţi voi arăta unde se vor duce aceste metanii». Şi, într-adevăr, două ore mai târziu, omul posedat s-a dezlegat şi metaniile au fost găsite în grădină.
Într-o altă zi, după ce omul a dansat până la oboseală, părintele Visarion a alergat cu o cană plină cu apă ca să-i dea de băut. În această apă, părintele adăugase şi puţină Aghiazmă. «Vino, Yannakis, fiul meu, i-a spus lui, vino şi bea puţină apă rece». Pentru că nu mai putea respira şi era foarte însetat, posedatul a început să bea. Însă, după câteva clipe, a simţit că îi arde gâtul şi a spus: «Călugăre, m-ai ars» şi ţipa şi scuipa apa din gura lui.
Ce minune! Toţi se minunau de lucrarea divină pe care o are Aghiazma. După aceea, i s-a dat apă obişnuită, pe care a băut-o cu mare poftă. I-au citit rugăciuni de exorcizare timp de o lună, şi după ce a fost eliberat de duhul rău, a plecat de la mănăstire.
Odată, l-au întrebat pe diavol:
– De ce îţi este mai mult frică? De Aghiazmă, de Anaforă sau de Sfânta Împărtăşanie?
Iar diavolul a răspuns:
– Dacă aţi cinsti cum se cuvine Sfânta Împărtăşanie pe care o primiţi în Biserică, nimeni dintre noi nu v-ar putea face rău.
– Yannis, de ce te temi de Sfânta Împărtăşanie?
– Nu-l întreba pe Yannis, lasă-l în pace. Ascultă-mă pe mine şi ce-ţi spun eu. Nu Yannis este cel ce-ţi vorbeşte ţie. Dezleagă-mă, ca să mă pot scufunda în mare, şi în curând voi fi în Atena!

***

Un frate începător din schitul ivirit Sfântul Ioan Botezătorul, de la chilia lui Ioasaf, deşi primea Sfânta Împărtăşanie des, el vedea demoni. Îi apărea o pisică sălbatică în faţa ferestrei chiliei, gata să-l atace. El şi-a dat seama că aceste apariţii erau demonice. Părinţii l-au întrebat dacă nu cumva uitase să-şi spovedească vreun păcat. El a recunoscut că a ezitat să spună că atunci când trăia în satul lui, omorâse pe cineva neintenţionat. N-a spus despre aceasta de frică să nu fie acuzat de crimă şi să fie judecat. Imediat ce s-a spovedit, apariţiile diavoleşti au încetat să mai apară.

***

Într-o seară, chilia Sfântului Siluan Atonitul s-a umplut cu o lumină deosebită. A trecut prin întreg trupul său, astfel încât a devenit transparent şi el a putut să vadă totul înăuntrul pieptului său. I-a venit gândul să accepte aceasta ca pe harul lui Dumnezeu. Dar aceasta era tulburător şi el se tot întreba de ce nu era un simţământ de pocăinţă în el. El chiar a izbucnit în râs pe când se ruga. Şi-a lovit fruntea cu pumnul, s-a oprit din râs, dar starea de pocăinţă nu a venit. Apoi şi-a dat seama că starea aceasta nu era de la Dumnezeu. Scurt timp după aceasta, el a văzut duhurile rele în faţa lui şi au început să vorbească cu ele ca şi cu nişte fiinţe umane. Ele i-au spus: «Acum eşti un sfânt», sau: «Nu te vei mântui niciodată». Când i-a întrebat de ce spun lucruri contradictorii, ei au răspuns: «Noi nu spunem niciodată adevărul».

***

Un bătrân spunea:
– Chiar şi în Muntele Athos diavolul găseşte o cale ca să ne prindă… El reuşeşte să înşele mai ales oameni tineri. Chiar şi într-o familie creştină ei pot pierde sensul a ce înseamnă familia. Peste tot este la fel. Călugării încearcă să facă lucrurile bune, dar…

***

Un bătrân spunea unui călugăr începător:
– Diavolul are un singur scop: să te scoată din «cuibul tău» (din obştea monahală). Când a reuşit acest lucru, restul e uşor.
Nu lăsa ca încrederea şi dragostea pentru părintele tău să fie eliminată. Pentru că dacă vei face astfel, aceasta te va opri să-ţi continui lupta şi vei fi înfrânt. Întotdeauna să-ţi aminteşti aceste două cuvinte de ordine: «Binecuvintează-mă» şi «iartă-mă». Când eşti mustrat, spune: «Să fie binecuvântat». Când ţi se dă o poruncă, întotdeauna să te gândeşti: «Cel ce porunceşte e de asemenea răspunzător». În acest fel vei fi un călugăr fără griji, liniştit, înţelept, ascultător.

***

Ascetul Nicodim de la Kafsokalivia (1807–1867) s-a nevoit mult. Se hrănea numai cu pâine şi niciodată nu a mâncat legume.
Diavolul, care e plin de invidie şi duşmanul tuturor oamenilor buni, i-a întins multe curse. I se arăta cu iluzii şi apariţii luminoase, dar Nicodim întotdeauna ieşea învingător în luptă, pentru că avea un părinte duhovnicesc experimentat care să-l călăuzească.
Odată a fost blocat de zăpadă în chilia sa mai mult timp, încât a folosit toată pâinea uscată şi nu mai avea ce să mănânce. Atunci i s-a arătat diavolul, ca Sfânta Treime, într-o lumină strălucitoare şi i-a spus: «Eu sunt Sfânta Treime, închină-te în faţa mea şi te vei umple de har şi vei avea nişte mâncare». În acelaşi timp mese pline cu multe mâncăruri îmbietoare au apărut înaintea călugărului, răspândind arome ce-l ispiteau. Atletul lui Hristos, Nicodim, a îngenunchiat şi l-a rugat pe Dumnezeu să-l izbăvească de această ispită.

***

Un evlavios ascet locuia în Schitul Kafsokalivia. Odată el a auzit o bătaie în uşă. Era cineva îmbrăcat ca un călugăr şi cu un rucsac în spate, plin cu pâine uscată, de care mâncau toţi asceţii.
– Cine eşti? l-a întrebat evlaviosul părinte.
– Sunt un duhovnic de la Sfânta Ana.
– Dacă eşti monah şi mai ales părinte duhovnicesc, fă o închinăciune.
Imediat ce străinul a auzit aceste cuvinte, a dispărut (deoarece era un demon) şi a lăsat în urma lui un miros urât, care a ţinut trei zile. Ar trebui să menţionăm aici că diavolul nu face închinăciuni, nici nu I se închină lui Dumnezeu.

***

Un părinte spunea:
– Un călugăr se aseamănă cu un peşte mic, agitat. El ştie cum să scape din lume, ca micul peşte care ocoleşte momeala ascunsă într-un cârlig ucigător.

***

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil, egumenul de la Dionisiu, ne spunea mereu această poveste:
„În 1910, cu harul lui Dumnezeu, eu, cel mai mic dintre toţi, am venit în acest loc sfânt, pentru a deveni călugăr. Ceea ce am de gând să vă spun s-a întâmplat nu cu mult înainte de a veni. Am întrebat despre aceasta şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, de vreme ce era o întâmplare rară şi originală. Iată ce mi s-a spus:
Cu patru ani înainte a fost o persoană cu înfăţişare blândă ce venise aici din Salonic. El era plăcintar, unicul fiu la părinţi, şi venise la Sfântul Munte pentru a se călugări. Numele lui era Atanasie.
La puţin timp după ce a devenit frate începător, a fost trimis la metocul nostru «Monoxilitis», care este situat în interiorul Muntelui Athos, unde era obişnuit să se lucreze şi să se înveţe cum să se postească şi cum să se urmeze toate slujbele. În felul acesta, el s-a pregătit pentru asceza aspră practicată în mănăstirea noastră. Într-o zi, după ce a ajuns acolo, îndată după ce fraţii au venit de la biserică şi se pregăteau ca să înceapă munca, în timp ce stăteau pe balconul metocului, au fost aruncate pietre spre ei, venind din direcţia pădurii apropiate. Nimeni nu a fost rănit, nici clădirile şi mobilierul stricate.
La început, ei au crezut că cineva aruncă cu pietre din glumă, dar când plecau la muncă şi-au dat seama că atacul continua. Atunci toţi au fugit înapoi la metoc, speriaţi, suspectând un joc murdar al oamenilor sau al demonilor. Au mers la biserică şi au început să se roage lui Dumnezeu şi Maicii Domnului ca să-i mântuiască. Cât timp au fost în biserică, atacul a încetat, însă imediat ce au ieşit afară, pietrele au început să zboare spre ei din nou. Pe lângă toată această confuzie demonică, câinele lor a fost deodată aruncat de pe un balcon de trei metri de la pământ de o putere nevăzută. De asemenea, au fost aruncate multe obiecte incasabile, scăunele de lemn, culioanele monahilor şi altele, toate părând a se mişca singure şi a cădea de pe balcon. Călugării speriaţi stăteau adunaţi în jurul evlaviosului părinte Marcu, fost egumen, şi şi-au petrecut majoritatea timpului în biserică, cunoscând că toate acestea erau un atac demonic. Ca să se asigure pentru ultima dată că aceasta era situaţia cu adevărat, administratorul şef al mănăstirii, Porfirie, l-a trimis pe unul din călugări, pe jos, la Karyes ca să ceară ajutor de la paza locală. Când au sosit trupele de pază, încă mai veneau pietre din direcţia pădurii. Au pornit să cerceteze zona şi chiar au tras câteva focuri, dar fără rezultate. Au fost de acord că demonii îi atacau şi au plecat.
În cele din urmă, fratele Atanasie, care a fost amintit mai devreme, a destăinuit părinţilor că atacul era îndreptat împotriva lui din cauza preocupării faţă de vrăjitorie a părinţilor lui şi de viaţa lui anterioară, plină de păcat. El a spus că de două zile a avut un sentiment apăsător, şi ca să-i convingă pe părinţi că ceea ce spune este adevărat, le-a cerut să fie lăsat să meargă la bisericuţa Sfântului Artemie, care nu era departe de metoc. De îndată ce a început să meargă în acea direcţie, toate pietrele au început să cadă asupra lui şi în jurul lui, fără să-i facă vreun rău.
După aceasta, ceilalţi călugări l-au lăsat pe Atanasie să stea singur în biserică, în timp ce ei au plecat la treburile lor obişnuite.
Administratorul şef a scris mănăstirii principale, explicându-le ce se întâmplase şi cerându-le să trimită o barcă şi să-l ia înapoi, aşa încât toţi ceilalţi din metoc să fie eliberaţi de tulburarea demonică.
Cererea a fost împlinită, dar de îndată ce Atanasie a început să meargă spre ţărm ca să intre în barca ce-i fusese trimisă, atacul a început din nou. Ca să-i consoleze pe vâslaşi, administratorul a trebuit să-i trimită cu ei atât pe părintele Marcu, cât şi pe părintele Isaac. În ciuda acestora, pietrele au continuat să cadă până ce ei au fost în largul mării. Din fericire, ele cădeau în jurul bărcii, fără să rănească pe cineva. În aceste împrejurări au ajuns la mănăstire.
La început, din cauză că nici o piatră nu a căzut la sosirea lor, nici în drum spre mănăstire, unii dintre călugări au început să râdă de ei, spunând că au fost înşelaţi. Deodată cinci sau şase pietre foarte mari au căzut din turnul apropiat, ceea ce i-a convins pe toţi că nu era de râs, ci o problemă serioasă.
Consiliul mănăstirii a hotărât să-l trimită pe frate la părintele duhovnic Sava, un fost vieţuitor al mănăstirii, care era acum la Sfânta Ana, sperând că va fi în stare să aibă grijă de el. A doua zi l-au dus acolo.
Acest mare ascet, deşi foarte bătrân, a simţit o milă adâncă pentru fratele în suferinţă. El a postit şi s-a rugat o săptămână întreagă. Ca urmare, el şi călugării lui au suferit mult, nu numai pentru că erau atacaţi cu pietre uriaşe care cădeau de deasupra chiliei lor în mare cu un zgomot puternic, dar şi pentru că tăcutul Atanasie a devenit violent şi hulitor şi-i ataca verbal pe ceilalţi călugări, şi mai ales pe părintele Sava. La un moment dat ei au trebuit să-l lege, ca să nu se sinucidă.
În cele din urmă, rugăciunea omului drept a câştigat asupra răului. În timp ce evlaviosul părinte se ruga cu lacrimi în ochi, avertizându-l pe diavol să-l părăsească pe începător, el a văzut un demon sub formă de vulpe ieşind din gura începătorului. Ea a stat la intrarea chiliei şi-l privea pe bătrân cu mânie, scrâşnind din dinţi, apoi a dispărut. Imediat, începătorul a căzut în genunchi în faţa bătrânului, plângând şi mulţumindu-i că a fost eliberat şi salvat de o povară insuportabilă.
Bătrânul l-a ţinut pe începător lângă el câteva zile, apoi l-a trimis la alt părinte duhovnicesc în Schitul Kutlumuş, unde a fost tuns monah cu numele de Avacum. L-am întâlnit pe Avacum în Karyes, unde-şi folosea îndemânarea sa de plăcintar, ca să câştige ce era necesar pentru viaţă.
Cei ce se nevoiau împreună cu el au spus că era un ascet aspru, ce purta lanţuri pe sub haine, urmând exemplul părinţilor din vechime. Ajungând la o vârstă înaintată şi nefiind în stare să se îngrijească singur, s-a întors la biserica principală a Kutlumuşului şi acolo, lângă grajdul mănăstirii, într-o chilie mică, a adormit în Domnul cu câţiva ani în urmă.

***

Părintele Simeon a plecat să locuiască în aceeaşi peşteră, lângă Sfânta Ana Mică, unde locuise şi părintele Iosif Isihastul împreună cu ucenicii săi.
Într-o zi, un tânăr care de abia sosise în Athos cu nădejdea de a se călugări, a venit să-l viziteze. Părintele a fost bucuros să-l vadă şi şi-a exprimat bucuria că atât de mulţi tineri veneau pe Munte ca să devină monahi, urmând exemplul părinţilor bătrâni.
– Fratele meu, i-a spus lui, indiferent ce-ar fi, niciodată să nu-ţi ţii ascunse gândurile de părintele tău duhovnicesc. Să ai încredere deplină în el, altfel vei fi în pericol, aşa cum am fost şi eu odată.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat tânărul.
– După ce am plecat din lume şi am devenit rasofor31 (Literar, cel care poartă haină monahală se numeşte rasofor; cu alte cuvinte, este călugărul începător.), am vrut să fiu isihast imediat, să trăiesc liniştit în rugăciune, aşa cum au făcut marii părinţi. Aşa că am venit în acest loc mic, unde nu este apă, fără să ascult sfatul mai multor părinţi, şi mai ales al părintelui meu duhovnicesc M. Văzându-mă că insist să plec, în cele din urmă el mi-a spus: «Du-te, de vreme ce insişti. Dar să vii să mă vezi ca să-mi spui gândurile tale».
Chiliile noastre erau numai la douăzeci de minute de mers pe jos depărtare. Într-o zi, după ce-mi terminasem pravila şi stăteam pe patul meu de lemn, am auzit nişte femei râzând şi vorbind. Curând după aceea am văzut patru femei tinere privindu-mă prin geam. Am devenit neliniştit. «Unde sunt eu? m-am gândit. În Pireu sau în Muntele Athos?». Au început să râdă într-un mod tulburător. Prima a spus:
«– Este foarte chipeş!
– Ce prost e, a spus a doua, a venit aici să se facă monah. Mi-ar place să mă căsătoresc cu el.
Cea de-a treia a întrerupt-o, spunând:
– Nu! Eu mă voi căsători cu el. Tu eşti urâtă.
– Îţi pierzi timpul, a adăugat cea de-a patra, pentru că el va muri peste 40 de zile, înainte de a primi Marea Schimă».
Apoi ele au dispărut. La aceste aparente cuvinte profetice am început să mă îngrijorez şi să-mi plâng apropiata moarte. Dar nu am plecat să spun această întâmplare duhovnicului meu.
Cea de-a 40-a zi a venit. Aşteptam neliniştit miezul nopţii şi am început să strig cu durere: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Iartă-mă, Dumnezeul meu! Nu mai am timp să primesc Marea Schimă…». A bătut ceasul de ora 12 şi aşteptam din clipă în clipă să vină moartea. Dar nu s-a întâmplat nimic. M-am ciupit să văd dacă mai trăiesc. Atunci mi-am dat seama că fusesem înşelat. M-am sculat repede şi am alergat la părintele duhovnic.

***

Un părinte spunea:
– Diavolul nu respectă pe nimeni, fie preot, fie episcop, fie patriarh.

***

Un pustnic mi-a povestit acestea despre acţiunile duhurilor rele:
Odată, când era în schitul său şi se ruga, deodată a strălucit o lumină în faţa lui. El nu a dat atenţie la aceasta şi a continuat să se roage mai intens. Atunci doi demoni au apărut sub formă de ţigani care se jucau şi se loveau unul pe celălalt. Aceasta s-a întâmplat atât de repede, încât pustnicul nu s-a putut abţine, ci a izbucnit în râs.
Duhurile rele folosesc tot felul de înşelăciuni. Câteodată ei creează imagini obraznice sau se schimbă, ca să pară îngeri de lumină. Astfel au apărut ei în faţa unui pustnic contemporan în timp ce se ruga; era noapte iar el a auzit voci puternice, tobe răsunând şi dans. S-a sculat ca să vadă ce s-a întâmplat. N-a văzut nimic. Era diavolul. De-abia s-a aşezat pe scăunel din nou, ca să-şi continue rugăciunea, când deodată camera a fost umplută de lumină. Acoperişul chiliei sale era ridicat. El a crezut că lumina ajungea până la cer. Unde se termina lumina, a apărut faţa unui om, ca a lui Hristos. El a putut să vadă numai jumătate din faţă, dar fiindcă se uita la el, a auzit o voce interioară spunându-i:
– Ai fost binecuvântat ca să-L vezi pe Hristos!
Răspunsul său imediat a fost gândul:
– Cine sunt eu, nevrednicul, ca să-L văd pe Hristos? Şi şi-a făcut cruce.
Imediat vedenia a dispărut, iar acoperişul chiliei a revenit la loc.

***

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi spunea Sfântului Grigorie Sinaitul:
– Când Duhul Sfânt sălăşluieşte într-o persoană, gândurile îi sunt adunate. Acea persoană e cu grijă şi smerită. Ea îşi aduce aminte de moarte, de păcatele sale, de judecata de apoi, de iadul veşnic. Ea devine sensibilă la lucrurile sfinte. Ochii îi sunt umpluţi de lacrimi şi linişte. Cu cât vine mai mult la el harul lui Dumnezeu, cu atât mintea îi este mai odihnită şi sufletul mângâiat de patima lui Hristos şi de marea Lui dragoste pentru omenire. Mintea, în această stare, intră în tărâmul adevăratelor vedenii şi înţelege puterea uluitoare a lui Dumnezeu, Care numai cu un singur cuvânt a adus universul din nefiinţă la fiinţă. În acelaşi timp mintea este în admiraţie pentru atotputernicia lui Dumnezeu, prin care El guvernează toate, şi copleşită de neputinţa de a înţelege Sfânta Treime şi imensitatea Jertfei dumnezeieşti. Mintea e ridicată deasupra simţurilor materiale, e iluminată şi umplută cu cunoştinţa divină. În această lumină dumnezeiască, luminoasă, inima se linişteşte, se înseninează şi e plină de roadele Sfântului Duh: bucurie, pace, răbdare, bunătate, dragoste, smerenie şi multe altele. Atunci sufletul omului e în fericire deplină.

***

Un binecunoscut pustnic contemporan ne povestea acestea:
– Când un om primeşte harul dumnezeiesc din belşug, el nu îl poate lua totul deodată. Este cutremurat de el, ca şi cum i-ar fi trecut curent electric prin trup. El nu poate îndura atâta har divin. Atunci sunt lacrimi, fericire, bucurie nepovestită, schimbare şi dragoste dumnezeiască.
Toată noaptea am avut sfintele moaşte ale Sfântului Arsenie pe pat şi m-am rugat. Deodată a apărut diavolul. M-a apucat şi m-a trântit la pământ, ţipând: «Ce-i cu acest craniu?». Atunci am strigat: «Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!». Diavolul a dispărut şi eu am fost umplut de o bucurie de nedescris. Când dimineaţa a venit cineva să mă viziteze, a fost surprins cât îmi era de schimbată faţa de prezenţa harului dumnezeiesc.
CAPITOLUL XVIII – Despre cele de pe urmă

O profeţie recunoscută ca fiind a Sfântului Nil, un ascet din Muntele Athos, care a trăit cu 600 de ani în urmă, ne povesteşte despre venirea lui Antihrist şi despre oamenii care vor trăi în ultimele zile:
În jurul anului 1900 lumea va începe să fie de nerecunoscut. Când se va apropia venirea lui Antihrist, mintea omului va fi în întuneric, din cauza patimilor trupeşti, şi atât necuviinţa, cât şi nelegiuirea vor creşte. Atunci nu vom mai recunoaşte lumea. Înfăţişarea oamenilor se va schimba şi nu vei fi în stare să deosebeşti o femeie de un bărbat, din cauza modului ruşinos de a se îmbrăca şi din cauza părului. Oamenii vor fi înşelaţi de Antihrist şi ei vor fi mai răi decât animalele sălbatice. Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi respectaţi, iar dragostea va dispare. Conducătorii creştinilor, arhiereii şi preoţii, vor fi oameni încrezuţi (numai cu câteva excepţii), cu totul necunoscători a ceea ce este bine şi ce este rău, şi astfel toată Tradiţia Bisericii şi a creştinilor se va schimba.
Printre oameni nu va mai fi evlavie, ci va domina imoralitatea. Minciunile şi dragostea de bani va creşte pentru cei mai mulţi, precum şi supărarea la cei ce adună bogăţie. Prostituţia, adulterul, păcatele homosexuale, hoţiile şi crimele vor ajunge la cel mai înalt nivel. Omul va fi lipsit de harul lui Dumnezeu primit la Botez şi-şi va pierde mustrarea de conştiinţă.
Nu vor mai fi conducători evlavioşi ai Bisericii şi cât de trist va fi pentru creştinii care vor trăi în acel timp, care-şi vor pierde credinţa complet, pentru că nu va mai fi nimeni care să-i îndrume. Atunci ei vor pleca din lume spre locurile sfinte, ca să caute mângâiere duhovnicească pentru durerile lor, şi peste tot vor fi numai greutăţi şi neplăceri.
Şi toate aceste lucruri se vor întâmpla pentru că Antihrist va controla întreaga lume, dând semne false ca să-i înşele pe toţi. Satana va da o anume înţelepciune pervertită pentru invenţia lucrurilor, încât oamenii vor fi capabili să vorbească unul cu altul de la un capăt al lumii la celălalt. De asemenea, oamenii vor zbura ca păsările prin aer şi vor călători pe sub apă ca peştii.
Cu aceste lucruri, oamenii vor locui în confort, fără să-şi dea seama că Antihrist îi înşeală pe ei, făcându-i să creadă că, dacă au toate cunoştinţele ştiinţifice, nu au nevoie să creadă în Dumnezeu, Cel întreit în Persoane.
Atunci, mult-Milostivul Dumnezeu, văzând distrugerea fiinţei umane, va scurta timpul, pentru a-i salva pe cei puţini credincioşi rămaşi şi pe care Antihrist nu a reuşit să-i înşele. Şi, deodată, sabia cu două tăişuri va cădea să-l ucidă pe înşelător şi pe ucenicii săi.

***

Un ascet bătrân a spus despre timpurile de la sfârşit şi Antihrist:
– El a început să lucreze. 666 a venit. Va încerca orice, ca să-i facă pe toţi să primească numărul. Aceste lucruri vor avea loc treptat.
CAPITOLUL XIX – Despre recunoştinţă şi despre gândurile bune

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.
– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

***

Un părinte spunea:
Odată eram într-un autobuz. Ce situaţie! Cineva i-a cerut şoferului să dea mai încet radioul. «Avem un preot printre noi», a spus el, fiindcă mă observase. Şoferul l-a dat mai tare. Eu spuneam rugăciunea lui Iisus. Persoana care vorbise a vrut să mă ajute, dar i-am spus: «Nu mă deranjează», fiindcă mă gândeam: dacă, Doamne fereşte, ar fi fost un accident şi s-ar fi scos oamenii din autobuz – unul cu piciorul rupt, altul rănit la cap, altul plângând, şi poate chiar un copil mic rănit –, cum aş fi putut să îndur o asemenea imagine? «Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am spus, toţi de aici sunt bine şi pot chiar să cânte!».
Astfel zgomotul de acolo a devenit tonul de bază pentru rugăciunea mea. Ei se comportau cum doreau, iar eu mă simţeam bine.
Nu este o altă cale de a înfrunta toate situaţiile decât o atitudine pozitivă, încercând să te pui în locul celeilalte persoane. De altfel, noi încercăm adesea să avem felul nostru de a fi şi lumea devine o casă de nebuni.
Când o persoană se pune în locul alteia, lucrurile revin la ordine. Ia de exemplu o femeie bătrână şi nora sa. Cea mai tânără ar trebui să se pună în locul celei bătrâne şi să spună: «Cum aş vrea eu să fiu tratată? Când o să fiu bătrână, pisăloagă, aş vrea eu ca nepoţii mei să râdă de mine? Şi nora mea să mă certe? Mi-ar place aceasta? Deci cum ar trebui să mă comport cu soacră-mea?».
De asemenea, ar trebui să ştii că dacă cineva nu se comportă duhovniceşte, atunci legile duhovniceşti intră în vigoare şi acela va trebui să plătească pentru toate. Dumnezeu îngăduie aceasta datorită dragostei Lui, ca noi să plătim pentru toate în această viaţă!

***

Un ascet spunea:
Să ai încredere în Dumnezeu şi în părinţii tăi duhovniceşti. Fii ascultător când îţi vor cere să faci aceasta sau cealaltă şi vei fi liniştit. În timpul cât te-ai încrezut în tine ce ai câştigat? Încrederea în sine e un mare obstacol pentru harul divin.
Să nu ai încredere în raţiunea ta. Să ai gânduri smerite şi Dumnezeu, pentru smerenia ta, te va ocroti şi vei trăi bucuria şi pacea Lui. Progresul nostru duhovnicesc depinde de noi. Dacă nu facem lucrurile bune, nici marele Antonie, nici marele Varsanufie nu ne pot mântui. Dumnezeu e obligat faţă de noi când ne încredem deplin în El.
Oricine are gânduri bune e sănătos duhovniceşte.
În timpul ocupaţiei germane, copiii mici din sate trăiau cu turtă de mălai şi obrajii lor erau trandafirii, pentru că indiferent ce mâncau, totul era asimilat în sânge. Din contră, copiii oamenilor bogaţi, chiar dacă mâncau pâine bună cu unt şi marmeladă, erau palizi şi bolnavi. La fel este şi cu lucrurile duhovniceşti. Dacă gândim smerit şi curat, fără răutate, atunci vom fi sănătoşi duhovniceşte.

***

Un părinte spunea:
Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

***

Un părinte spunea:
Durerile, necazurile, curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi» valorează o sută de drahme, dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că, de multe ori, oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, aceasta este o nevoinţă.

***

Un ascet aghiorit, care Îl slăvea neîncetat pe Dumnezeu, spunea:
– Noi toţi suntem păcătoşi. Ar trebui să ne înfruntăm păcătoşenia. Ar trebui să ne gândim: Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Şi ce facem noi pentru Dumnezeu? Gândind astfel, se va sparge chiar o inimă de granit. Gândeşte-te numai: Dumnezeu m-ar fi putut face un catâr şi aş fi fost încărcat cu 150 kg de lemne de către cineva fără judecată, şi aş fi fost lovit peste cap de către săteni. Şi mi-aş fi sfârşit zilele căzând într-un şanţ, şi aş fi fost mâncat de câini, iar trecătorii şi-ar fi ţinut nasurile din cauza mirosului urât pe care l-ar fi împrăştiat stârvul meu. I-am mulţumit eu lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt? Nu, nu i-am mulţumit.
M-ar fi putut face şarpe sau scorpion. Dar Dumnezeu, din marea Sa iubire, m-a făcut om. S-a jertfit pe Sine pentru mine. Cu numai un strop din Sângele dumnezeiesc a curăţit întregul neam omenesc.

***

Tot el a mai spus:
– Un învăţător avea cinci sau şase copii. Nu avea încă 50 de ani. Una din fiicele lui avea ceva la unul din ochi. Au operat-o şi i-au găsit tumoare şi au fost nevoiţi să-i scoată ochiul! Toţi copiii de la şcoală râdeau de sărmana fetiţă. «Cum putea fi mângâiat acest copil?», m-am gândit eu. De vreme ce are numai 12 ani, ea ar fi capabilă să înţeleagă numai unele lucruri. Dar acest copil ştia despre ce mângâiere era vorba. Aşa că i-am spus învăţătorului, tatălui ei:
– Dacă aceste suflete suferinde şi-ar înfrunta suferinţa cu măcar o singură doxologie, ele se vor alătura lui Pafnutie, mărturisitorul credinţei noastre, al cărui ochi a fost scos pentru dragostea lui Hristos.
Învăţătorul a înţeles aceasta şi a fost foarte fericit. Nu era o mângâiere falsă. Este un fapt. Şi-a dat seama că nu era o nedreptate. Dumnezeu nu e nedrept. Cine nu acceptă aceasta, ar putea spune: «Ce a făcut acest copil ca să merite o tumoare la ochi? Au operat-o şi copilul creşte cu un handicap».
Dar eu cred – şi mi-ar fi imposibil să nu cred – că în ziua judecăţii acest copil, care a suferit atât de mult, va fi răsplătit de Dumnezeu.

***

Un părinte spunea:
– Trăieşte întotdeauna lăudându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel mai mare păcat e nerecunoştinţa. Cel mai mare păcătos e omul nerecunoscător.
CAPITOLUL XX – Despre evlavie, ordine şi corectitudine şi despre respectul faţă de părinţii mai bătrâni

Un ascet bătrân, cu multă experienţă, mi-a spus:
– Părinţii din timpurile mai vechi erau evlavioşi, atenţi şi severi. Ei nu purtau grija înfăţişării exterioare, a feţii, a părului, neîngrijindu-se, nepăsându-le dacă faţa sau părul lor nu arătau bine. Rasele lor erau scurte. Ţineau capetele plecate cu evlavie şi respect şi evitau să privească direct la faţa cuiva. Ei erau sfioşi, nu vorbeau şi nici nu râdeau. În biserică purtau încălţăminte pe care o târâiau32 (Un fel de papuci.).
Odată, călugărul Modest avea o pereche nouă de pantofi, care făceau zgomot când mergea. Ceilalţi monahi l-au strigat şi i-au cerut să poarte pantofii noi acasă şi pe cei vechi la biserică.
«Îi vedeam pe bătrâni şi ne temeam de ei», a spus un ascet, înţelegând prin teamă respect şi evlavie pentru ei. Aşa era atunci. Cum este acum? Ce timpuri sunt!
Părintele Antonie Kafsokalivitul era un model desăvârşit de ordine şi corectitudine în regulile aghiorite. Era un monah evlavios, simplu şi smerit. El rostea mereu: «Dumnezeu să binecuvinteze», sau «Să fie binecuvântat», sau «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Întotdeauna purta rasa. Toţi bătrânii şi-l amintesc cu nostalgie.

***

Odată i-am cerut unui ascet care avea peste 80 de ani să ne spună ceva care să ne folosească despre părinţii din trecut. Atunci el a răspuns scurt:
– Ce pot să vă spun? Părinţii din trecut erau diferiţi. Ei erau evlavioşi.

***

Ce-i făcea pe ei să fie evlavioşi?
Ei nu erau îndrăzneţi şi deschişi, ci smeriţi şi respectuoşi. Ei nu erau ipocriţi, prefăcuţi la vorbă, la mers, la şezut şi la înfăţişare, ci comportamentul lor era exemplar, fie că erau singuri, fie cu mai mulţi, în biserică, în timp ce cântau sau liturghiseau, sau când erau ocupaţi cu îndatoririle ascultării lor. Ei nu vorbeau prea mult, nici nu râdeau tare. Nu erau batjocoritori, nici nu doreau să fie observaţi. Supuşi şi tăcuţi, cu discernământ, sinceri, simpli, smeriţi, plăcuţi, iubitori. Cuvântul lor era sarea pământului şi era clar pentru oricine că viaţa lor era sfântă şi plină de Duhul Sfânt. Ei evitau familiaritatea, care e începutul îndrăznelii. Aveau un mod de a fi binecuvântat, echilibrat şi ordonat.
Ne aducem aminte de părinţii din chinovii: tăcuţi, pătrunzători, cuprinşi de rugăciune şi vedere. Capetele lor erau adesea plecate şi nu numai în biserică, dar şi la masă, în timp ce mergeau sau când lucrau.
Era un grup binecuvântat în Chilia Sfintei Treimi din Vigla. Evlaviosul părinte M. din Kerasia mi-a povestit despre acest grup.
– Părintele lor Dositei era foarte aspru. Cel mai mare ucenic al său era Agatodor. Cel mai evlavios dintre toţi era părintele Acachie, ce avea o barbă care ajungea până la mijlocul său. Şi-a prezis moartea sa şi cea mai mare parte a timpului avea lacrimi de bucurie în ochii săi. Când avea vreun vizitator, el se aşeza cu mâinile încrucişate. Toţi erau respectuoşi şi tăcuţi. Numai cel mai mare vorbea: «Un om mort nu face nimic», spuneau ei. Până nu le spunea mai marele lor să facă aşa, ei nu ofereau nimic oaspeţilor lor. Nu cunoşteau mânia. Nu judecau pe nimeni. Erau plini de rugăciune interioară, bucurie, fericire. Chiar şi în somn Îl vedeau pe Hristos.

***

În ajunul călugăriei unui monah, vrednicul de pomenire egumen Gavriil a mâncat măsline. Din acest motiv tunderea a fost amânată, după cum ne-a spus. Ar fi trebuit să mănânce numai pâine simplă, cum a făcut a doua zi, chiar dacă era sărbătoarea Buneivestiri.

***

Chiar dacă călugărul dionisiatan Nichifor, care avea 79 de ani, era pe moarte, suferind de astmă şi miocardită, el a refuzat să ia un pic de lapte sau peşte în timpul Postului Mare.
– Părinte, a spus el, dacă aş mânca, nu aş muri? Îţi mulţumesc pentru dragostea părintească, dar de 60 de ani n-am stricat Postul Mare. Nu mi se pare corect s-o fac acum. Un pic de supă făcută cu ulei e destul de bună pentru mine. Fă-mi Sfântul Maslu, pentru că în 5 sau 6 zile voi pleca la Domnul.
Cuviosul părinte Iacov de la Dionisiu a fost cunoscut pentru evlavia sa. Vrednicul de pomenire egumen Gavriil şi părintele Lazăr ne-au povestit despre minunata lui viaţă.
– Într-un an, când părintele Iacov era tipicar, în timpul unei zile de sărbătoare, prietenii săi, călugării, i-au oferit un pahar cu vin după masă, în pivniţa trapezei pe care o numeau «spolokanis», dar el a refuzat. Ei au insistat, dar el le tot spunea că îi va face rău. Atunci l-au acuzat de mândrie. În cele din urmă, smeritul părinte, care era foarte corect în regulile călugăreşti, ca să le dovedească că-l presau din cauza diavolului, a luat paharul cu vin în mâna stângă şi cu dreapta a făcut semnul crucii asupra lui. Imediat paharul s-a spart în faţa ochilor tuturor şi tot vinul a curs din el. Părintele Iacov le-a explicat că în timp ce era presat să calce rânduiala şi să bea vin, el l-a văzut pe diavolul în paharul cu vin, râzând obraznic. Atunci şi-a dat seama că diavolul era în spatele presupusei bunătăţi a fraţilor.

***

Sunt călugări care se hrănesc duhovniceşte cu Vieţile Sfinţilor. Ei comunică constant cu sfinţii, vorbesc cu ei, simt prezenţa şi activitatea tuturor sfinţilor Bisericii triumfătoare, una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Ei sunt cărturari ai Vieţilor Sfinţilor, experţi în cântece, în tipic, în sărbători şi privegheri, în minuni. Aşa a fost smeritul părinte Teoctist de la Dionisiu, care a fost îndoit de anii de nevoinţă ascetică.
Nu exista pelerin la Mănăstirea Dionisiu care să nu fie luat, cu voia sau fără voia lui, de Teoctist ca să viziteze chilia Sfântului Nifon şi să se închine la icoana lui Hristos de pe peretele de acolo. Cu dragoste de copil şi cu evlavie, Teoctist îi apropia pe vizitatori de icoana care i-a fost descoperită Sfântului Nifon într-o vedenie. De asemenea, îi ducea la chilia din apropiere, a Sfântului Nicodim.
Deoarece părintele Teoctist era din Epir, el cinstea mai ales sfinţii epireni – pe toţi, desigur. Citea sinaxarul sfinţilor în fiecare zi, fiind atent să nu omită pe vreunul, nici măcar unul din neo-martiri. El era râvnitor, supus şi niciodată nu se mânia de muncă sau de orice altă îndatorire.
Îmi amintesc că, pe când încă trăia părintele Lazăr, care adora numele divin a lui Hristos şi spunea mereu Rugăciunea lui Iisus, îl avea pe părintele Teoctist sub ocrotire, deoarece ultimul a fost încercat de mai mulţi călugări care-l ocărau, crezându-l ori idiot, ori nebun. Dar acest monah simplu a îndurat toate încercările cu o răbdare rară, bucurându-se de toate suferinţele. Părintele Lazăr mi-a spus odată în taină că ştia un monah care încă trăieşte şi din mâinile căruia veneau să mănânce păsările cerului. Cred că am înţeles la cine se referea.

***

Întotdeauna au fost şi încă mai sunt călugări asceţi aghioriţi, care ţin cu stricteţe tot tipicul, toate posturile, toate privegherile şi toate tradiţiile. Astfel a fost şi părintele Neofit. El slujea în chiliile de la Noul Schit. Dorinţa lui constantă era să slujească Sfânta Liturghie. Odată, diaconul Serafim, unul dintre părinţii Avramiţi a adormit în timpul unei privegheri. Părintele Neofit nu i-a dat voie să slujească la Sfânta Liturghie. El i-a spus acelaşi lucru pe care l-ar fi spus oricărui cleric:
– Părinte, nu poţi sluji Liturghia deoarece ai adormit în timpul privegherii şi nu ai citit rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie.

 

CAPITOLUL XXI – Despre viaţa euharistică şi tainică

În marile mănăstiri chinoviale din Sfântul Munte Athos, jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii e slujită zilnic.
În cel mai viu şi mistic mod, monahismul trăieşte viaţa euharistică a Bisericii şi taina comuniunii în Hristos, ca şi sensul eshatologic al venirii Domnului şi destinul ultim al omenirii. Pe lângă activităţile euharistice a marilor comunităţi chinoviale, Liturghiile sunt oficiate de asemenea în schiturile şi chiliile din pustiul Sfântului Munte, cât de des este posibil.
Părintele Daniel, marele isihast de la peştera Sfântului Petru Atonitul a fost un «spirit liturgic» şi o «flacără arzătoare», cum se spune în Psalmul 104: «Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc». El a slujit Sfânta Liturghie zilnic. Liturghisirea sa era într-adevăr mistică, de parcă cobora cerul pe pământ, sau mai degrabă de parcă pământul urca spre cer. Mulţi spun că slujea Liturghia Sfântului Vasile ca să dureze mai mult. Citea toate rugăciunile încet şi cu înţeles. Nu se grăbea niciodată.
Dacă trăia o stare de pocăinţă – un eveniment frecvent – înceta cu rugăciunile şi plângea cu lacrimi de bucurie. 60 de ani a făcut aşa în fiecare zi. Fiecare Liturghie dura câteva ore. Ce clipe şi timpuri binecuvântate au fost, în timpul cărora sufletele erau ridicate la înălţimi îngereşti!

***

Sunt mulţi ieromonahi sfinţi care au această dorinţă de a liturghisi în fiecare zi, dacă e posibil. Aşa era părintele Ghedeon Kafsokalivitul, care slujea 40 de Liturghii la rând, aproape zilnic. Când a venit la Muntele Athos, ca mână de lucru angajată, a promis să se facă monah. Când s-a întors în satul său, fără să-şi împlinească promisiunea, el a fost deodată lovit peste faţă de o mână nevăzută. Aceasta l-a făcut să-şi dea seama ce făcuse. Aşa că a părăsit lumea deşartă şi s-a întors la Muntele Athos, ca să devină ascet la chilia Sfântului Acachie.

***

Monahul român Nectarie, care a adormit cu pace în 1890, era foarte ascetic, cânta dulce ca un înger şi era ucenic al părintelui profesor de muzică, Teofil.

***

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Gherman din Karyes ştia Sfânta Liturghie pe de rost. El slujea întreaga slujbă, aproape totdeauna, captivat şi înălţat, cu ochii închişi.

***

Când era în chilia sa, părintele duhovnicesc Sava, numit Hrisostomul Sfântului Munte, părea un ghem mic, sărmanul călugăr mic şi rotund. Dar când slujea Sfânta Liturghie nu puteai decât să-l admiri. Când se ruga, faţa lui devenea strălucitoare şi semăna cu un înger.

***

Părintele duhovnic Ilarion Ibericul şi monahul de sub ascultarea sa, Sava, care a lăsat în urmă faima de sfânt, slujeau zilnic Liturghia, pe rând, în katisma Sfântului Iacov ce aparţine de Dionisiu.

***

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu lăsa să treacă o zi fără ca Liturghia să fie slujită; chiar dacă era bolnav, punea pe cineva să-i ia locul. Dacă ştia că alt preot era bolnav, fără să cerceteze ce boală avea, mergea la biserica cimitirului să slujească Liturghia, plin de dar şi umilinţă.
Părintele Dionisie nu era niciodată mânios, nici neglijent faţă de Rugăciunea lui Iisus. Ascultarea lui era iconografia. În timp ce muncea, el îşi păstra întotdeauna gândurile asupra vieţii sfântului pe care îl picta. Dacă sfântul era ascet, se gândea la luptele lui. La orice muncă grea, părintele Dionisie era primul care alerga să o facă, devenind astfel întotdeauna un bun exemplu pentru întregul schit.

***

După chilia Sfântului Nil, dacă treci prin ceea ce se cheamă «Sarran» şi dincolo de Hairi, mergând prin trecătoarea din sud-est, ajungi la Schitul Giannakopoula. În el a trăit un minunat părinte duhovnicesc numit Gavriil. El a fost preot slujitor până la o vârstă înaintată şi a slujit aproape în fiecare zi. Înainte şi după Sfânta Liturghie nu dormea pe saltea, ci numai pe scaun. El spunea:
– Duşmanul aşteaptă să ne ispitească, aşa că nu trebuie să dormim chiar după Liturghie, dacă nu vrem să ne murdărim şi să pierdem harul dat nouă în Sfânta Taină.
În timpul Postului Mare, nu mânca mâncare pregătită cu ulei, ci mâncarea lui ascetică: pâine uscată, măsline, ceapă şi varză.

***

Vrednicul de pomenire părinte Tihon a fost timp de 50 de ani ascet în cel mai îndepărtat pustiu al Karuliei, hrănindu-se numai cu pâine uscată. El a adormit în katisma Sfintei Mănăstiri Stavronikita. Părintele P. spunea despre el:
– Adesea, părintele Tihon, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, avea vedenii, uneori durau jumătate de oră sau mai mult. Noi tot cântam Imnul heruvimic, iarăşi şi iarăşi, până revenea în sine şi răspundea. Odată l-am rugat să-mi spună ce i se întâmplă şi mi-a spus aceasta: «Fiul meu, fiul meu, îngerii mă iau acolo unde heruvimii şi serafimii Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apoi, când mă aduc înapoi, îmi vin în simţiri şi-mi dau seama că sunt în biserică şi slujesc Liturghia». Nu lăsa pe nimeni în altar când slujea Liturghia.

***

L-am întâlnit odată pe vrednicul de pomenire părinte Matei din Karakalu, un om foarte smerit, care fusese hirotonit de mitropolitul Ierotei de Militupoli în 1940, când acel ierarh stătea pe Muntele Athos. Din ziua hirotonirii sale şi până-n ultima zi a vieţii sale pământeşti, sau 45 de ani de toţi, a slujit Liturghia zilnic. Nu-i plăcea dacă pierdea şi o singură zi. Iar când nu era de rând la Katholikon33 (Katholikon-ul (Кαθολιкόν) este biserica centrală a fiecărei mănăstiri.), slujea la vreun paraclis. Citea nume nenumărate în timpul Proscomidiei, pentru ca «sufletele să se folosească», spunea el.
Când unul dintre fraţi îi spunea că e timpul să se odihnească după atât de mulţi ani de slujbă zilnică a Sfintei Liturghii, el răspundea:
– Voi sluji Liturghia până la ultima mea suflare.
Lucru uimitor era faptul că părintele Matei nu şi-a pierdut evlavia şi entuziasmul de la început nici la ultima Liturghie pe care a slujit-o. L-am vizitat când strângeam materiale pentru «Figuri Aghiorite Contemporane» şi a vorbit cu mare respect de părintele său, Kodrat.

***

Era în 1984 de sărbătoarea Buneivestiri în Kafsokalivia. După ce a terminat Sfânta Liturghie, părintele Isaia mi-a cerut să merg cu el la chilia sa, ca să-i dea Sfânta Împărtăşanie bătrânului Simeon, care era bolnav. Acest părinte avea în jur de 90 de ani şi, deşi orb, putea să-L vadă pe Dumnezeu în inima sa. Îl cunoşteam pe părintele Simeon şi îl vizitasem de mai multe ori, ca să-i ascult cuvintele care erau ca mierea. El era de asemenea pilonul cel mai vechi al schitului. El şi ucenicul său Isaia erau săraci. Mica lor chilie era săracă şi ascetică, nici confortabilă, nici odihnitoare şi fără a avea o grădină pentru cultivarea legumelor. O parte din asceza bătrânului era să nu se spele, iar părul îi crescuse lung, până la mijlocul său, ca a vechilor asceţi, care aveau părul lung, încâlcit din cauza anilor nenumăraţi.
Am acceptat invitaţia cu mare bucurie. Mi-am pus epitrahilul şi am luat în mâini Sfântul Potir, după cum obişnuiam, spunând fără întrerupere «Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…». Înaintea mea mergea părintele Isaia, care ţinea o lanternă mică, pentru a lumina întunericul gros şi cărările înguste şi înşelătoare. Era o ploaie torenţială. Eram uzi leoarcă, dar asta nu avea importanţă. N-am să uit niciodată acea procesiune prin ploaie, ţinând Sfintele Taine şi mişcându-mă cu rugăciune prin întuneric, înspre schitul sfânt. De asemenea n-am să uit faţa părintelui Simeon, după ce-am ajuns la bisericuţa chiliei (care era închinată Sfântului Simeon Noul Teolog), care slăvise dragostea divină şi trăise în evlavie.
Am aşteptat pe solee, ca ucenicul să meargă şi să-l aducă pe bătrân. «Trupul lui Hristos primiţi şi din Izvorul Vieţii gustaţi».
În lumina tremurătoare a candelelor şi a lumânărilor ce ardeau în faţa Sfântului Potir, bătrânul orb a apărut cu părul rar, desculţ, gemând şi ţinându-se de perete şi de ucenicul său. A venit la Sfântul Potir şi şi-a făcut cruce. Ochii lui erau umezi de lacrimi de evlavie şi dorinţă sfântă. «Înfricoşează-te, omule, căci te apropii de Sfântul Sânge». S-a împărtăşit, a făcut plecăciune şi cruce, şi cu mare greutate s-a întors în chilia lui. În faţa unor astfel de imagini şi chipuri, chiar îngerii ar vrea să se plece. «Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea» (Psalmul 1, 1–2).

***

Un bătrân aghiorit cu barbă albă a spus:
– Noi, pe Muntele Athos, cerem la fiecare Liturghie: «Să ne rugăm pentru cei ce săraci, nenorociţi şi lipsiţi». Mulţi ieromonahi pe Muntele Athos ascultă şi se roagă pentru oamenii foarte nevoiaşi. Şi în somnul lor, cei pentru care s-au rugat vin să le mulţumească. Am fost martori la multe minuni, când preoţii s-au rugat pentru cei morţi. Unii oameni bolnavi, care au fost descurajaţi de doctori, şi-au trimis numele ca să fie pomeniţi la Liturghie şi s-au vindecat imediat. Şi rudele lor s-au minunat de vindecarea unor boli incurabile şi fără speranţă.
CAPITOLUL XXII – Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

***

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

***

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

***

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

***

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

***

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

***

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

***

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

***

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

***

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

***

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul34 (Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.) Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.

***

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

***

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

***

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

***

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofon, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, ca şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei35 (το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.) se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
CAPITOLUL XXIII – Despre liniştire, curăţirea minţii şi a inimii

Un dovedit iubitor al pustiei a fost binecuvântatul ieromonah rus Serapion, care l-a vizitat pe marele isihast şi pustnic Calinic în 1912–1913, ca să-i ceară binecuvântare să plece şi să se alăture asceţilor care se nevoiau în pustie.
Părintele Calinic, un dascăl experimentat al rugăciunii lui Iisus, i-a descris monahului rus pericolele, capcanele şi iluziile pe care duşmanul mântuirii noastre le foloseşte ca să-i atace pe cei ce trăiesc retraşi, mai ales pe cei fără un îndrumător duhovnicesc. Dar când a văzut inima rănită a părintelui Serapion, arzând de dorinţă sfântă, i-a dat voie, cu condiţia ca el să-i fie îndrumător. Părintele Serapion a slujit Liturghia în Paraclisul Sfântului Gherasim şi apoi, cu rugăciunile şi binecuvântarea dascălului său, a părintelui Calinic, a plecat spre vârful Athosului.
Au trecut 12 ani de la acea întâlnire. Apoi, într-o noapte, aproape de miezul nopţii, ucenicul marelui isihast a venit la chilia îndepărtată a dascălului său şi a ciocănit la uşă. Părintele Calinic, gândindu-se că ciocănitul ar putea fi o înşelare de la diavol, a cerut, înainte de a deschide uşa, ca să fie rostit Simbolul Credinţei. Părintele Serapion s-a supus, adăugând chiar «Tatăl nostru» şi «Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl». După aceasta, părintele Calinic a deschis uşa, l-a strâns în braţe şi l-a întrebat:
– Unde ai fost în toţi aceşti ani, fratele meu? Crede-mă, am crezut că ai fost pierdut, deşi n-am încetat să mă rog pentru tine. Unde ai stat? Cu ce te-ai hrănit?
– Sfinte părinte, a răspuns părintele Serapion cu o voce slabă, după ce m-ai binecuvântat, am mers pe vârful Athosului. Am stat trei zile şi trei nopţi dar, neputând să îndur frigul, am coborât la Panaghia36 (Este vorba despre o mică biserică închinată Maicii Domnului (Пαναγία), aflată mai jos de vârful Muntelui Athos.). Am încercat să stau acolo, dar n-am găsit iubita linişte, deoarece acolo veneau mulţi pelerini. Puţin mai jos am descoperit o peşteră. Nici chiar păstorii Lavrei, când păşteau oile, nu m-au putut vedea acolo. Am atârnat o rasă veche peste deschizătura peşterii. Am mâncat ce am găsit în pădure: castane, lăstăriş, rădăcini şi bulbi. Am luat apă din fântâna de lângă Chilia Panaghiei. Zi şi noapte sufletul meu era umplut cu o fericire nepovestită, ce venea din rugăciunea lui Iisus şi descoperiri. Am trăit contemplând tainele Dumnezeului nostru. Iartă-mă, părintele meu, tu ştii mai bine cum este acea lumină care încălzeşte şi iluminează totul înăuntrul meu. Nu mi-am dorit nimic altceva. Raiul era acolo. Îmi lipsea numai un singur lucru: Sfânta Împărtăşanie. Şi de aceea am venit în cele din urmă aici: să primesc binecuvântarea ta, pentru că timpul adormirii mele e aproape şi nu vreau să plec fără Sfintele Taine.
Chiar în ziua aceea s-a slujit Sfânta Liturghie şi s-au împărtăşit. După aceea, ucenicul a luat puţină pâine uscată şi verdeţuri, împreună cu dascălul şi îndrumătorul său. Astfel, plin de fericire, părintele Serapion a plecat spre pustia sa iubită.

***

Marele isihast Daniil Osiopetritul, zilnic, după Liturghie, se retrăgea în chilia lui pentru o oră de tăcere. Era o oră închinată lacrimilor şi tăcerii. Întotdeauna spunea acestea: «Opaiţul luminează lumea din jurul său, dar marginea lui arde…».

***

Erau mulţi părinţi asceţi pe Sfântul Munte, care erau dedicaţi cu totul rugăciunii, vederii şi practicau toate virtuţile. De aceea, primeau mângâiere divină şi iluminare de sus.
Aşa era pustnicul român Teofilact, care a venit de la Vatoped în deşertul Sfântului Vasile cu trei ucenici de-ai săi. Adesea stătea în peşteri, unde era posibil să dobândească o mai mare isihie, o trezvie mai limpede a minţii şi o mai mare înălţare a sufletului. El spunea că într-una din peşterile pustiului, idolatrii, care au locuit în peninsula atonită înaintea venirii călugărilor, au ascuns o statuie care odată stătuse pe vârful Muntelui Athos şi servise drept far. Pe capul statuii era un diamant mare care a fost folosit ca un fel de lampă, ca să călăuzească călătorii de pe mare.
Odată, Teofilact, care se ruga neîncetat, nu a mers la peşteră după cum îi era obiceiul. În schimb, a stat în chilia sa. În timpul rugăciunii, un înger al Domnului a apărut şi a discutat cu el. Întorcându-se, după ce a împlinit o îndatorire ce-i fusese încredinţată, unul dintre ucenicii părintelui a trecut pe lângă chilie şi a auzit o discuţie. El s-a întrebat cine era vizitatorul căruia îi vorbea părintele. A intrat curios, strigând:
– Părinte! Eşti aici?
În acel moment, îngerul a dispărut.
– O, fiul meu – a răspuns bătrânul cu tristeţe, el, cel care era un mare alergător în cursa pentru cer –, aş fi dorit să nu fi venit… am pierdut o mare binecuvântare!
Şi i-a explicat vizita.
El e acelaşi părinte care a avut grijă de o căprioară rănită, iar cu puţin înainte de adormirea sa faţa lui strălucea de lumină.

***

Odată, am avut binecuvântarea de a-l întâlni pe părintele Hristodul, care fusese ucenicul marelui părinte din Katunakia, Calinic Pustnicul. În cursul unei zile, cu o ospitalitate politicoasă faţă de mine, nevrednicul, în chilia sa îndepărtată, părintele Hristodul mi-a povestit multe despre vrednicul său părinte, unele dintre ele fiind incluse în volumul III al cărţii «Figuri Aghiorite Contemporane».
Părintele Calinic a fost dascăl al rugăciunii lui Iisus şi al descoperirilor, care timp de 55 de ani s-a închis în chilia sa ce măsura doar 20 de mp. De aceea a fost numit pustnicul. S-a născut în 1853 şi a răposat în 1930.

***

Un prieten şi iubitor al isihiei, al privegherii şi al rugăciunii minţii a fost Dionisie din Cipru care, ca ascet, a stat în schitul din Kafsokalivia, dar în 1875 s-a reîntors în Stavrovunio, în Cipru, unde a devenit părinte a multor fii duhovniceşti.

***

Este o boare de rugăciune, de pustnicie, care adesea bate peste binecuvântata Katunakia. Cu mulţi ani în urmă l-am întâlnit pe părintele isihast Antim. S-a nevoit într-o chilie, deasupra locului unde erau Daniilei. Era un om al tăcerii. Când vorbea, el spunea aproape mereu de rugăciunea neîncetată a inimii: «În timp ce rugăciunea către Maica Domnului te pregăteşte pentru îndumnezeire, rugăciunea lui Iisus te îndumnezeieşte».

***

«Preasfântă Maică a Domnului, ajută-mă. Binecuvântata mea Maică…», spunea un monah, şi vocea lui, din adâncul inimii sale, răsuna blând, în timp ce mergea pe cărările Schitului Sfânta Ana.
«Ne punem toată nădejdea în ea şi suntem mângâiaţi de ea, a continuat el. Ea e mama noastră, mântuirea inimii noastre. Altfel urmăm un drum care nu ştim unde duce».
CAPITOLUL XXIV – Despre minunatele intervenţii ale Sfintei Pronii şi ale dreptei celei atotputernice a Celui Preaînalt

Pentru Sfântul Dionisie al Olimpului, Dumnezeu era bucuria lui deplină, plăcerea duhovnicească şi ocrotirea în timpul nevoinţelor ascetice din Grădina Maicii Domnului. Nepurtând grijă de hrana trupească, el se hrănea numai cu castane sălbatice. Dar mult Milostivul şi Purtătorul de grijă Dumnezeu, ca să-Şi arate nesfârşita grijă şi apărare pentru cei ce-I sunt prieteni şi slujitori, într-o sâmbătă dinaintea Postului Mare a îngăduit să se întâmple următoarele:
Un monah din Mănăstirea Zografu a venit la el şi i-a spus:
– Sfinte părinte, iată vine Postul Mare. Ia această hrană, ca să-ţi mângâi un pic trupul slab şi dă mulţumire lui Dumnezeu, Care dă din belşug şi mulţumeşte lumea întreagă cu dragostea Lui.
După ce a spus acestea, a dispărut, cu toate că sfântul l-a rugat să stea şi să împartă hrana cu el. Sfântul era uimit că peştele adus de monahul necunoscut era încă în viaţă şi brânza era atât de proaspătă încât curgea zer din ea, şi L-a lăudat pe Dumnezeu, Purtătorul de grijă.
Persoana care a construit Mănăstirea Dohiariu a fost Sfântul Eftimie, prieten al Sfântului Părinte Atanasie al Athosului. El a construit o biserică în cinstea Sfântului Nicolae şi a vărsat multe sudori, luptându-se în arena ascetică.
Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Sfântul Neofit, nepotul Sfântului Eftimie. El a fost fiul unui duce de la curtea împăratului Nichifor Foka, fiind el însuşi prim secretar al împăratului Ioannis Tsimiskis. Renunţarea la cinstea şi slava lumească erau admirabile.
Sfântul plin de har, Teofan Dohiaritul, s-a dovedit a fi de asemenea un făcător de minuni. El schimba apa mării din sărată în bună de băut şi marea agitată în una calmă. A construit o mănăstire lângă Veria, închinată îngerilor. A făcut multe minuni şi după adormirea sa.

***

Slăvita, binecuvântata Maică şi Apărătoarea tuturor, Născătoarea de Dumnezeu, a dovedit mereu apărarea şi grija maternă pentru iubiţii ei fii, călugării atoniţi. Sunt nenumărate dovezi care arată aceasta.
Odată, în timpul atacurilor piraţilor împotriva mănăstirilor, evlaviosul egumen de la Vatoped i-a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană. Ea i-a spus să nu deschidă poarta, ci să sune alarma şi să spună călugărilor ca să se urce pe zidurile fortăreţei şi să respingă duşmanul.

***

În aceeaşi mănăstire a trăit binecuvântatul ierodiacon vimatar37 (Vimatar (Вηματρης) sau paracliser este călugărul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar.), care a ascuns icoana Maicii Domnului numită «Vimatarissa» în fântâna mănăstirii. A fost găsită la mulţi ani după prinderea monahului de către barbari, stând dreaptă pe apă, cu o lumânare aprinsă lângă ea.

***

Ghenadie, chelarul38 (Cel ce se ocupă de alimente şi de păstrarea lor.) de la Vatoped, a trăit o viaţă sfântă, după voia lui Dumnezeu, şi a fost binecuvântat să fie martor la o minune făcută de Maica Domnului. El a văzut un vas, care mai înainte a fost gol, cum s-a umplut cu aşa mult ulei, încât curgea pe dedesubtul uşii de la magazie.

***

S-a spus că în Schitul Iviron era un călugăr care era orb din naştere şi al cărui nume era Antim. Auzind despre minunile Maicii Domnului Portăriţa, care fuseseră făcute prin toată lumea, se ruga ei ca să-l vindece de orbire şi se închina icoanei Portăriţa aşa de mult, încât i-a cerut unui iconograf să-i picteze una pentru dânsul. Ca urmare, iconograful a început să picteze icoana. Dar, de fiecare dată când încerca să facă schiţa pentru ea, mâna lui înţepenea.
Câteva zile mai târziu, părintele Antim, crezând că icoana trebuie să fie terminată, a plecat ca să o ia de la iconograf, care i-a spus că de fiecare dată când a început să deseneze, mâinile lui au amorţit şi nu a putut să lucreze. Când părintele Antim a auzit acestea, a îngenunchiat şi, rugându-se cu lacrimi în ochi, i-a cerut Născătoarei de Dumnezeu ca să-i îngăduiască pictorului să facă sfânta ei icoană, Portăriţa, Apărătoarea Sfântului Munte. Preasfânta nu a trecut cu vederea dorinţa lui. Icoana a fost făcută pe o scândură de lemn, fără munca pictorului, şi apoi ea i-a deschis ochii părintelui Antim, ca să poată vedea preacurata ei faţă şi pe cea a Domnului nostru Iisus Hristos. Această întâmplare a devenit cunoscută în toată lumea. Părintele Antim a văzut-o cu ochii săi, bucurându-se foarte mult de vederea ei; apoi ochii săi au fost din nou întunecaţi, şi el a devenit ca mai înainte.

***

În pustiul Kerasia au trăit doi asceţi în vârstă, Ioan şi Teodosie. Ei aveau încredinţată ascultarea de a sculpta linguri din lemn. Şi au făcut aşa de multe, încât au umplut doi saci, până când, prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, un negustor din România a venit şi le-a cumpărat pe toate.

***

De sărbătoarea Sfântului Gheorghe, Chilia Sfântului Gheorghe din Karulia sărbătorea ziua patronului ei. Era prin 1930–1935. Aproximativ 20 sau 25 de asceţi greci şi ruşi erau adunaţi pentru priveghere, dar nu aveau peşte pentru sărbătoare.
Părintele Zosima, cel mai smerit şi harismatic monah, care-şi iubea semenii şi era cel mai milostiv dintre toţi asceţii atoniţi ruşi, a propus să pescuiască, de vreme ce chilia era situată pe marginea unei stânci deasupra abisului nesfârşit al mării.
– Dar cum să pescuim, fără undiţă sau momeală? au răspuns ceilalţi.
– Iată un cui, nişte aţă şi o bucată de pâine, a spus bătrânul.
Au făcut cruce, au aruncat neobişnuita undiţă şi, în mod miraculos, au prins un peşte mare cu care au făcut supă. Era un dar de la patronul chiliei.

***

În timpul ocupaţiei germane, 1940–1941, se sfârşise grâul din depozitele Sfintei Mănăstiri Grigoriu. În timp ce părinţii adunau şi ultimele boabe de grâu rămase, pentru a le trimite la moară, se apropie de ei un bătrânel, ce semăna cu un preot de mir, şi-i salută:
– Ce faceţi acolo, fraţilor? îi întrebă. Ăsta vă e grâul? Altul nu mai aveţi în afară de ăsta?
Părinţii i-au răspuns că, într-adevăr, acesta era ultimul grâu şi că nu mai găseau nicăieri să mai cumpere, din pricina ocupaţiei. Să mai amintim faptul că această mănăstire avea nevoie pentru hrana monahilor şi a pelerinilor de aproape 10.000 de ocale de grâu în fiecare an dar, din pricina ocupaţiei, nu se găsea de cumpărat nici măcar o oca.
Preotul necunoscut a luat câteva boabe de grâu în mâna lui, le-a binecuvântat şi le-a aruncat deasupra celuilalt grâu. A binecuvântat cele patru puncte cardinale, mănăstirea, marea, şi apoi s-a pregătit de plecare.
– De unde eşti? l-au întrebat părinţii. Stai să iei nişte pâine şi nişte măsline!
– Eu vin de foarte departe, din Mira Lichiei, a spus el şi a plecat.
Unul dintre fraţi a plecat între timp să-i aducă ceva de mâncare vizitatorului, dar bătrânul, care era de fapt protectorul mănăstirii, dispăruse. Cele 150 de oca de grâu au ţinut până la sfârşitul anului, din luna decembrie, când Sfântul Nicolae le-a apărut, până în iulie, când a venit noua recoltă.

***

Următoarea întâmplare minunată s-a petrecut cu 30 de ani în urmă, în Mănăstirea Sfântul Pavel. Ea confirmă prezenţa adevărată a Maicii Domnului în toate evenimentele şi nevoile vieţii noastre. În mănăstire trăia un bătrân smerit, cu inimă curată, monahul Toma. Ascultarea lui era de a ajuta la brutărie. Fiind binecuvântat cu smerenie şi bunătate, el era binecuvântat de asemenea cu vedenii minunate.
Într-o zi, când s-a întâmplat ca cei doi călugări ce se ocupau de brutărie să fie absenţi, întreaga responsabilitate a căzut asupra ajutorului lor, părintele Toma. El trebuia să pregătească şi să coacă destulă pâine ca să fie pentru două zile, o cantitate mare, pentru părinţi şi pelerini. Şi nu ştia ce să facă. Nu ştia de unde şi cum să înceapă.
Cu lacrimi în ochi s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute. Apoi a luat drojdie şi a adăugat apă şi făină. În acel moment i-a apărut o doamnă încântătoare, îmbrăcată în negru. Ea a amestecat ingredientele, a făcut pâinile şi le-a copt. Părintele Toma, în tot timpul pregătirii, s-a simţit de parcă nici nu ar fi fost acolo.
La puţin timp după aceea, când le-a spus părinţilor ce se întâmplase, ei şi-au dat seama că acea femeie era Născătoarea de Dumnezeu. Pâinea s-a dovedit foarte dulce şi cu un gust foarte bun.
– Părinte Toma, trebuie să fi pus ceva în pâine ca s-o coci aşa de repede şi să aibă un gust aşa de bun! îi spuneau lui.
Aceeaşi grijă a arătat-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica noastră, în diferite feluri, în timpul ocupaţiei germane.

***

Nu la mult timp după ce Sfântul Atanasie din Athos a început să construiască Marea Lavră, el s-a confruntat cu o mare dificultate economică: nu avea bani să plătească salariile meşterilor, dar nici hrană. Aşa că a pornit spre Karyes, capitala Sfântului Munte, ca să afle ce trebuia să facă.
După ce merse vreo două ore, deodată a apărut o doamnă încântătoare care l-a întrebat:
– Avva Atanasie, unde mergi? De ce ai abandonat proiectul pe care l-ai început, proiect care-i plăcea lui Dumnezeu? Du-te şi termină-l!
Uimit, el a privit la ea cu respect şi a întrebat:
– Cine eşti, Doamna mea? Cum de mă cunoşti pe mine şi cum îmi porunceşti să mă întorc? Cu ce să continui construcţia mănăstirii de vreme ce nu am nici un mijloc?
Apoi ea i-a spus că este Maica Domnului. Ea i-a poruncit să se întoarcă şi i-a promis că va avea grijă de bani şi de alimente. Sfântul i-a cerut un semn ca să confirme toate acestea.
– Iată, loveşte cu cârja această piatră! i-a spus lui, şi imediat a ţâşnit din piatră apă proaspătă, care curge până astăzi.
Sfântul Atanasie s-a întors la mănăstire unde a găsit bani şi lăzile din magazie pline de alimente, după cum a promis Maica Domnului. Cu dorinţă reînnoită şi cu râvnă el a continuat şi în curând mănăstirea a fost terminată, iar el a dat mulţumire şi a slăvit de multe ori binecuvântatul ei nume.

***

Sfânta icoană Portăriţa este cunoscută ca cea mai mare făcătoare de minuni de pe Muntele Athos.
Când vergeaua arzătoare a fost văzută de la cer până la mare, ea arăta locul unde a fost găsită icoana, iar descoperirea a fost făcută de un pustnic ivirit, sfântul Gavriil, care s-a coborât din munte şi a mers pe mare ca pe pământ uscat. El a ridicat marea icoană, iar monahii au aşezat-o cu mare cinste în altar. Dar Maica Domnului i-a spus egumenului:
– Am venit aici să vă apăr, nu să fiu apărată de voi.
Aşa că monahii au găsit-o de mai multe ori la poarta mănăstirii, după ce au pus-o înapoi în altar. De atunci, icoana a fost numită Portăriţa, însemnând «a porţii, de la poartă». E plină de grandoare în înfăţişare, o pictură demnă de Maica Domnului, ea care este impresionanta noastră apărătoare, ajutătoare şi salvatoare.
Pe preacinstita faţă a Portăriţei este un semn, ca urmare a faptului că a fost lovită de sabia unui pirat care, când a dat lovitura, a văzut sânge curgând din rană. Această minune l-a afectat atât de mult, încât s-a botezat, a fost tuns monah şi a rămas în mănăstire. Deşi nu a vrut să fie numit altfel decât «Barbarul», el a trăit o astfel de viaţă dumnezeiască, de pocăinţă şi asceză, încât s-a sfinţit. Este o icoană a lui în paraclisul Portăriţei. E îmbrăcat ca pirat şi are titlul Sfântul Barberos.

***

Când sfântul Acachie Kafsokalivitul se nevoia într-o peşteră din insuportabilul deşert singuratic, biograful său, ieromonahul Iona din Kafsokalivia, martor ocular al vieţii lui, spunea că în fiecare dimineaţă o pasăre ce cânta frumos venea şi se aşeza pe un copac în afara peşterii, ciripind o melodie încântătoare. Când sfântul asculta pasărea, se umplea de o plăcere de nedescris, care-l elibera de plictiseala şi de tristeţea care-i atacă uneori pe isihaşti. Poate că pasărea aceea era un înger de la Dumnezeu trimis ca să-l mângâie în acel deşert necruţător.
Acest Acachie a fost binecuvântat cu darul facerii de pace. De fiecare dată când cineva era tulburat de gânduri, dacă privea spre sfânta lui faţă veselă se liniştea şi era eliberat de tulburare.

***

Sfântului schit din Kafsokalivia i s-a dat numele de către Sfântul Maxim, dar numele a fost introdus pentru prima dată de Sfântul Acachie din Agrapha, care a trăit un timp într-o peşteră, în sec. XVII şi XVIII. Când Sfântul Acachie a văzut că asceţii trăiau în chilii goale, pe pământ, pe stânci aride fără apă, întâi s-a rugat, şi apoi, ca Moise, a lovit cu cârja de trei ori (în cinstea Sfintei Treimi) un loc deasupra Kiriakonului. Unde a căzut lovitura cârjei, a curs un izvor de apă limpede şi proaspătă, care a ajutat să se transforme pustiul izolat şi stâncos al schitului într-o adevărată grădină.

***

Sfântul Grigorie, care s-a nevoit lângă Marea Lavră în timpul secolului XIII, a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, marele dascăl al credinţei noastre ortodoxe.
Acest binecuvântat părinte al Sfântului Grigorie Palama a practicat aşa de mult virtutea sărăciei, a lipsei de grijă, a rugăciunii neîncetate, încât era binecuvântat să primească hrană de la un înger al lui Dumnezeu.

***

Au trecut mulţi ani de la minunea uimitoare care s-a întâmplat de sărbătoarea Sfântului Nicolae în Sfânta Mănăstire Grigoriu. Binecunoscutul monah Hagi Gheorghe, Postitorul, era atunci începător, fratele Gavriil.
Părinţii erau trişti, deoarece, din cauza vremii rele, ei nu au fost în stare să pescuiască pentru cina festivă. Dar Gavriil nu a deznădăjduit. Încrederea şi nădejdea lui era Sfântul Nicolae. S-a cufundat în rugăciune adâncă şi cerere. Curând după aceea, în ajunul sărbătorii, valuri puternice au adus peşti mari şi frumoşi pe ţărmul mănăstirii. De îndată ce i-au văzut părinţii, au alergat ca să-i adune şi să-i pregătească pentru cină, slăvind şi cântând laude atât Celui ce dăruieşte hrană, cât şi ocrotitorului lor, Sfântul Nicolae.

***

Citim în foarte frumoasa biografie a Sfântului Maxim Kafsokalivitul:
„Într-un an, în timpul iernii, Grigorie, Sanitarul de la Lavra, împreună cu unul dintre fraţi, au pus într-o desagă pâine, vin şi alte alimente şi s-au îndreptat spre coliba Sfântului Maxim. Ninsese puternic şi toate cărările erau acoperite. Urme de om nu puteau fi văzute nicăieri. Sfântul stătea în coliba sa care era făcută din beţe şi tufişuri uscate. El era izolat total şi nimeni nu ştia cât stătuse fără mâncare.
Când, cu mare greutate, au găsit coliba şi au intrat, spre uimirea lor au văzut ceva cu totul neaşteptat: o pâine încă caldă şi mirosind, ca şi cum ar fi fost scoasă din cuptor. S-au uitat cu curiozitate împrejur să vadă dacă era vreun foc. Nu era nimic. Pâinea venise din cer, o mângâiere cerească pentru kafsokalivitean, acea pasăre a cerului.
Cu mare respect s-au adunat în jurul pâinii misterioase, plini de mirare de această masă a unor asceţi din necruţătorul pustiu şi au căzut în genunchi înaintea sfântului, cerându-i să le dea o bucăţică mică drept binecuvântare.
– Vă voi da, a spus el, cu această condiţie: să nu spuneţi nimănui nimic din ceea ce aţi văzut, până mor eu“.

***

Părintele Iosif avea peste o sută de ani. 20 de ani a trăit în Chilia Sfântului Ioanichie cel Mare ce aparţinea de Sfântul Schit Kutlumuş de la Sfântul Pantelimon. Această chilie semăna cu cuibul unei păsări. Într-un an, un vânt puternic a luat acoperişul. Părintele a fost atât de necăjit, încât s-a îmbolnăvit de o boală a sistemului nervos. A cerut să fie aşezat în biserica principală a schitului, căreia îi era protector Sfântul Pantelimon, doctorul care face minuni. Bătrânul a rămas acolo trei zile, postind post negru şi a fost vindecat.
Când a fost să primească Sfintele Taine, a rămas în priveghere şi pe lângă toate rugăciunile pentru Împărtăşanie, a citit, de asemenea, până dimineaţa, toată Psaltirea.

***

În cursul secolului trecut ceva remarcabil şi minunat s-a petrecut în chilia Sfântului Nicolae din Karyes, după cum spun monahii foarte bătrâni. Un călugăr adormise în Domnul, şi în timp ce îl duceau să-l îngroape s-a ridicat în sicriu, i-a şoptit ceva în taină părintelui său, s-a întins din nou, mort, şi a fost îngropat. N-au aflat niciodată ce spusese. Probabil, părintele său a hotărât că este neînţelept să facă public lucrul acela.

***

Cunoscutul părinte duhovnicesc Ioan de la Chilia «Axion Esti» ne povestea odată despre un nou muncitor care venise la Schitul Sfântul Andrei ca să se mărturisească. Acel muncitor i-a spus că murise când încă era copil. Înainte de a fi îngropat, mama lui a mers la biserică şi s-a rugat în genunchi mult timp, vărsând multe lacrimi. Apoi s-a întors acasă, şi-a pus hainele cele bune, s-a aşezat lângă fiul ei, care era în sicriu, şi i-a spus: «Ridică-te, copilul meu, voi merge eu în locul tău». Copilul a înviat, iar mama lui a murit chiar în acel moment. Mai târziu, copilul a venit pe Munte, ca să fie muncitor în Karyes.

***

Odată, vrednicul de pomenire monah Aglaid de la Konstamonitu s-a îmbolnăvit foarte tare şi a fost trimis de egumen la Katisma Sfântului Antonie, care avea o vie. Doctorul i-a sugerat monahului Aglaid să mănânce carne, de vreme ce avea diagnosticul de tuberculoză şi scuipa frecvent sânge.
Părintele bolnav a fost foarte trist, deoarece era incapabil să-şi slujească mănăstirea ca paraclisier. S-a rugat continuu, rugându-L pe Domnul să-i dăruiască sănătate. Într-o zi, când se ruga astfel, a văzut o căprioară mare care a venit în faţa lui, şi-a plecat capul şi apoi a căzut jos, zvârcolindu-se. Părintele Aglaid, fiindu-i frică să nu moară, a alergat repede ca să spună celorlalţi părinţi şi grădinarului, care nu era călugăr. Grădinarul, când a văzut sărmanul animal în acea stare, l-a ucis şi l-a curăţat. Părinţii au hotărât ca părintele Aglaid să gătească câte un pic de carne în fiecare zi. Ei au crezut că ea a fost trimisă ca dar, binecuvântare şi medicament pentru o persoană bolnavă, de Domnul şi Dumnezeul nostru, Care vindecă şi sufletele şi trupurile noastre.

***

«Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33). Această poruncă a Domnului, care transmite încrederea deplină şi desăvârşită în providenţa divină, este sfatul tuturor asceţilor şi experienţa trăită.
Părintele Heruvim din pustia Sfântului Vasile era un ascet grijuliu, plin de credinţă şi nădejde. El auzea cam greu şi odată a fost izolat de zăpadă în sărăcăcioasa lui chilie mai mult de o săptămână, fără mâncare. Într-o zi, un străin cu un catâr încărcat a bătut la uşa lui. Era aproape noapte. A întrebat dacă avea timp ca să ajungă la peştera Sfântului Petru înainte de a se întuneca şi să se întoarcă la Mănăstirea Sfântul Pavel.
Pustnicul Heruvim i-a spus:
– Fratele meu, e aşa de multă zăpadă, încât nu vei putea să ajungi la chilia Sfântului Petru chiar dacă ai avea o zi întreagă la dispoziţie. Stai aici în această noapte şi poţi să pleci mâine dimineaţă devreme.
Străinul a răspuns:
– Părinte, am adus ceva mâncare pe care vreau să o vând şi să mă întorc deseară la munca mea. Dacă vrei, ia-o tu şi dă-mi o «binecuvântare»39 («Binecuvântarea» (Еυλογία) are aici sensul de dar, răsplată.).
– De vreme ce eşti grăbit, lasă-o aici, în acest colţ, şi-ţi voi da banii ce mi-au fost daţi de un pelerin.
El a mers în camera lui, în timp ce străinul descărca alimentele, dar când s-a întors, străinul nu mai era acolo. Dispăruse. Părintele Heruvim s-a uitat pe afară şi a strigat, dar nu erau nici urmele omului, nici ale animalului în zăpadă. Atunci el şi-a dat seama că era vorba de lucrările văzute ale providenţei dumnezeieşti, nevăzute, care are grijă de toate. El a intrat în micul său paraclis şi I-a mulţumit Domnului. Cu recunoştinţă a aşezat alimentele în cămara sa. Ele i-au ajuns întreaga iarnă.

***

Mie, nevrednicului, mi s-a dat, de asemenea, să aud minuni ca cele ce urmează, despre care fostul egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, arhimandritul Andrei, ne-a povestit.
Săracul pustnic Efrem trăia într-o smerită chilie între pustia Katunakia şi Sfântul Vasile. Chilia lui era o peşteră acoperită cu câteva bucăţi de tablă şi situată sub o stâncă uriaşă. A trăit acolo în greutăţi şi lipsuri nespuse. Într-o iarnă, când a nins mult, sărmanul părinte Efrem era complet înzăpezit. Rezerva lui de pâine uscată s-a epuizat şi era fără mâncare de câteva zile, fiind foarte flămând. Într-o zi, a văzut în faţa uşii peşterii un mirean, stând cu un sac imens în spate.
– Părinte, cu binecuvântarea ta vreau să merg la Kerasia, dar de vreme ce e aşa de multă zăpadă şi în curând se va întuneca, va fi o binecuvântare să-mi las sacul aici şi să-l iau mâine în timpul zilei.
Pustnicul Efrem, surprins, l-a întrebat pe străin:
– Cum ai ajuns aici, frate? După cum vezi nu este cărare. Dar vino înăuntru. Este foc unde să te încălzeşti. Lasă-ţi încărcătura aici şi vino s-o iei oricând doreşti.
Cu toate acestea, străinul s-a prefăcut că era în grabă pentru a se întoarce la Mănăstirea Sfântul Pavel şi a dispărut dinaintea ochilor pustnicului. Venindu-şi în fire, în chiar acel moment, părintele Efrem nu a văzut nimic altceva decât sacul. S-a uitat în dreapta şi în stânga peşterii, dar nu a văzut nici o urmă pe zăpadă. El a deschis sacul şi a găsit în el pâine uscată şi altă hrană, care i-a ajuns până ce vremea grea a iernii a luat sfârşit. Ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie şi recunoştinţă pentru această faptă adevărată a providenţei divine şi L-a slăvit pe Dumnezeu şi minunile Lui.
În fiecare an, pe 9 iulie, călugării din ascultarea părintelui Gherasim Imnograful şi a ucenicului său, ieromonahul Dionisie, sărbătoresc în mod minunat, cu o Priveghere, sărbătoarea sfinţilor părinţi Dionisie Oratorul şi Mitrofan. Ei fac aceasta în peştera lor, care a fost transformată într-o frumoasă biserică. În 1958, o slăvită sărbătoare a fost celebrată în cinstea acestor sfinţi, care s-a dovedit mai deosebită datorită înmulţirii minunate a peştilor, cu care au fost serviţi la trapeză.
În timp ce cantitatea de peşte a fost estimată a ajunge pentru 30–40 de oameni, la masă au venit peste 100. Bucătarul, părintele Damaschin, a devenit neliniştit şi a început să se roage: «Doamne, miluieşte-mă, şi ajută-mă pe mine în acest ceas». El a început să dea celor ce serveau la trapeză porţiile, dar cratiţa nu se golea. 40, 50, 80, 100 de porţii. Toţi au mâncat la prânz şi cină şi erau peşti rămaşi chiar şi pentru a doua zi.

***

Vrednicul de pomenire monah Meletie Kareotul a simţit odată ajutorul şi ocrotirea Maicii Domnului, a cărei icoană «Axion Esti» a păzit-o mulţi ani în sfânta biserică a Protatonului. El mergea de la Muntele Athos la Thasos40 (Insulă în Marea Egee [Nota traducătorului].) cu barca, cu doi tasiotani. În timp ce călătoreau pe apă, marea a devenit agitată şi el a căzut peste bord. Ceilalţi doi au încercat să-l ajute să se urce din nou în barcă, dar era imposibil.
Ei au strigat la el: «Părinte, vezi că nu putem face nimic!». De îndată ce încercau să-l prindă, barca avea tendinţa să se răstoarne, şi în zadar se lupta el ca să urce în barcă. După un timp, epuizat, a strigat din adâncul inimii: «Maica Domnului, mai mulţi ani eu, slujitorul tău, te-am slujit. Auzi-mă acum, fiindcă vezi că mor…».
Deodată, el s-a aflat din nou în barcă. Marea s-a liniştit şi au ajuns la destinaţie cu bine.

***

În ciuda faptului că avea 30 de ani, părintele Eustratie nu avea barbă. După moartea părintelui său, în Katisma Sfânta Treime de la Sfântul Pavel, un loc cu multe peşteri, el a plecat la Kafsokalivia. Acolo, mai marele a refuzat să-l ţină, fiindcă părinţii nu voiau pe cineva fără barbă. Eustratie s-a rugat insistent. În acea noapte au avut priveghere în cinstea Maicii Domnului. Dimineaţa, în mod miraculos, nişte fire de păr au apărut pe faţa lui Eustratie, pentru care i-a dat laudă şi mulţumire ei. Cel mai uimitor lucru a fost acela că, trecând timpul, barba lui a crescut aşa de mult, încât a ajuns până la pământ.
În 1864, Husni Paşa, guvernatorul Salonicului, a vizitat Muntele Athos. Fiind om cult, a vrut să viziteze Protatonul. Acolo, printre altele, a văzut picturile murale ale Sfântului Onufrie şi Petru Atonitul. Dar el nu a crezut că bărbile lor au fost aşa de lungi, ca cele zugrăvite pe pereţi, care ajungeau până la pământ. Părinţii l-au asigurat că un aşa lucru e posibil, şi ca să-i dovedească, l-au adus pe părintele Eustratie cel cu barba lungă. Paşa, minunându-se, a spus în turceşte: «afentersin efentiler», ceea ce înseamnă «iertaţi-mă, domnilor!».

***

În anul 1750, în Duminica dinainte de începerea Postului Mare, monahul Macarie de la Sfânta Ana a căzut bolnav. Era aproape să moară. Ucenicul său, părintele Teoctist, era un ucenic extrem de devotat, care în acel an a primit slujba de ajutor al dicheului41 (Dikeu sau dicheu (Δικαίος) este persoana numită anual în funcţia de preşedinte al Schitului, cel care se îngrijeşte de Kyriakon, de ospitalitate etc. Kyriakonul dispune de odăi pentru dicheu şi un loc de cazare pentru pelerini. De asemenea există şi un ajutor de dicheu (Παραδικαίος).) schitului, dar n-a găsit nici o barcă şi nici un pescar. Totul era pustiu. Marea era agitată. Imediat a alergat la Kyriakon, căzând în genunchi şi rugându-se Sfintei Ana, mama Maicii Domnului şi apărătoarea schitului. De-abia a terminat rugăciunea, când a văzut un peşte mare, scuturându-se jucăuş deasupra valurilor. A făcut semnul crucii în acea direcţie şi, minunea minunilor, peştele a fost aruncat pe nisip de valul următor. Plin de recunoştinţă şi bucurie el l-a luat imediat şi-a alergat la schitul principal, unde părintele său era ţintuit la pat. El l-a gătit şi l-a hrănit pe părintele său, care şi-a revenit imediat, şi cu ce a mai rămas s-au hrănit monahii şi pelerinii ce s-au întâmplat să fie în acea zi la schit. Ei au spus că în viaţa lor n-au mâncat un peşte mai bun decât cel trimis de Dumnezeu.

***

Trei ani la rând, în fiecare vineri, a apărut lumină în Chilia Învierii Domnului ce aparţine de Sfânta Ana Mică, în care trăia părintele duhovnicesc Sava. Asceţii atribuiau această întâmplare faptului că părintele Sava adusese la chilia sa capul vrednicului de pomenire părinte al său, Ilarion Iviritul. Părintele Ilarion, întotdeauna cinstise fiecare vineri cu post negru.

***

Evlaviosul şi smeritul părinte Nichifor, care era părintele duhovnicesc al Patriarhului Grigorie al V-lea, trăia în Chilia Sfântului Nicolae de la schitul ivirit. El avea în ascultare pe binecuvântatul martir Eftimie, a cărui moaşte, după martiriul său, au fost trimise într-un butoi de lemn la Constantinopol. Când moaştele au ajuns în capitală, părintele Nichifor s-a rugat cu multe lacrimi ucenicului său, Sfântul Eftimie, să se ridice ca să se poată închina moaştelor. Şi aşa s-a întâmplat. Adormitul s-a ridicat şi s-au îmbrăţişat unul cu altul, iar apoi binecuvântatul a răposat din nou.
Dar să vorbim despre altă întâmplare care s-a petrecut la Chilia Sfântului Nicolae. Părintele Nichifor hotărâse să sape o fântână sub chilie. Muncitorii au săpat 5 sau 6 metri, au găsit o stâncă de granit şi nici urmă de umezeală. Atunci, smeritul părinte, plin de credinţă, a luat icoana ucenicilor săi Eftimie, Ignatie, Acachie şi Procopie şi a coborât-o în fântână, zicând: «Dacă nu aduci apă, nu te voi scoate de aici».
Şi, ca urmare, în ziua următoare fântâna s-a umplut în mod minunat cu apă, iar icoana sfinţilor plutea deasupra. Până azi se poate vedea stânca crăpată în fântână, iar apa e aşa de plăcută la gust ca şi agheazma.

***

Era un monah sărac în Noul Schit, părintele Dorotei, care nu părăsise Muntele Athos de când era copil. Nu făcea nici un lucru de mână ca să vândă. Putea numai să pescuiască cu o barcă mică. Odată, când i s-a terminat uleiul, Atotmilostivul Dumnezeu a făcut ca un butoi cu ulei să plutească pe mare, pentru el, între Noul Schit şi locurile de la Sfântul Pavel.

***

În ziua de Paşti, în 1935, egumenul de la Sfântul Pavel, arhimandritul Serafim, şi toţi cei 60 de părinţi ai chinoviei au ieşit în curte să sărbătorească Liturghia Învierii. Vesel şi plin de entuziasm, după ce s-a cântat «Hristos a Înviat», egumenul a spus unuia dintre părinţii simpli:
– Părinte Toma, du-te unde sunt păstrate osemintele părinţilor şi spune-le că Hristos a Înviat!
– Să fie binecuvântat! Binecuvintează, părinte, a răspuns el, şi fără să se mai gândească a plecat repede la cripta unde erau păstrate osemintele.
– Părinţilor, am fost trimis de egumen să vă spun «Hristos a Înviat», a strigat el cu voce tare.
Atunci s-a întâmplat ceva impresionant. Osemintele au scârţâit şi au sărit. Un craniu s-a ridicat la un metru şi i-a răspuns părintelui Toma:
– Cu adevărat a Înviat!
După aceea s-a făcut o tăcere deplină. Părintele s-a grăbit să spună ce auzise şi văzuse. Pentru părinţii mănăstirii a fost cu adevărat un Paşte unic şi, lăudându-L pe Domnul Înviat, Stăpânul vieţii, au cântat cu bucurie:
Îngerii din cer slăvesc Învierea Ta, Doamne!
Şi noi pe pământ, cu inimi curate, Te lăudăm!
Vrednicul de pomenire părinte Teodosie, bibliotecarul de mai târziu al mănăstirii, povestea adesea această întâmplare.

***

El întotdeauna spunea «avva» şi, într-adevăr, era un «avva» – bătrânul Isaac Dionisiatul. În străduinţele sale călugăreşti de a posti, de a se ruga şi a fi smerit, el îi iubea pe toţi şi era ascultător în toate lucrurile şi tuturor. Şi toţi îl iubeau pe el.
Odată, când era cu o ascultare la Conacul42 (Conacul (Κονάκιον) este o casă în Karyes, ce ţine de o mănăstire şi unde locuieşte reprezentatul acesteia.) mănăstirii din Karyes, supraveghetorul său, părintele Ghelasie, care era atunci reprezentantul mănăstirii în Karyes, l-a avertizat că era deja mijlocul zilei şi că de vreme ce se aştepta o furtună, era în pericol să se piardă pe drumul de întoarcere la acea oră, fiind iarnă. Dar el a răspuns că era necesar, fără nici o scuză, să se întoarcă la Dionysiu, care era la 5 ore de mers faţă de Karyes. Aşa că după ce a făcut plecăciune, binecuvântatul s-a depărtat. Când a ajuns pe vârful muntelui, la Iviron, a început o puternică furtună de zăpadă. Îi era foarte greu să meargă. Când a ajuns la dealul numit «Bosdoum», la Simonopetra, alături de Athos, zăpada era până la genunchi şi deja începuse să se întunece. El era ameninţat de întuneric, zăpadă şi animalele sălbatice din pădure.
Punându-şi toată nădejdea în Domnul şi Mântuitorul Hristos, binecuvântatul părinte a spus din adâncul inimii sale: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru binecuvântarea sfântului meu părinte, Te rog ajută-mă în acest ceas». Şi imediat a fost ridicat de puterea divină, nevăzută, şi dus până la poarta propriei sale mănăstiri.
Era timpul Vecerniei şi portarul era pregătit să închidă poarta. Când l-a văzut pe Avva Isaac, a fost surprins şi, după ce l-a salutat cu o plecăciune, l-a întrebat cum fusese în stare să vină pe o asemenea furtună.
Binecuvântatul, fiind în extaz, a spus că venea de la Karyes.
– Dar cum ai ajuns de fapt aici, pe această vreme?
Avva n-a putut să răspundă, dar a privit numai la icoana Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
De asemenea, portarul a observat că nu erau urme pe zăpadă din direcţia Karyes. În cele din urmă, datorită întrebărilor insistente ale portarului despre când a părăsit capitala atonită şi cum ajunsese la Dionisiu, Avva Isaac a putut să-i spună lui şi celorlalţi părinţi tot ce i s-a întâmplat în prima jumătate a călătoriei, dar după aceea îşi putea aminti numai că a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a rugăciunilor părintelui său. Atunci s-a aflat în faţa intrării în mănăstire.

***

Lazăr de la Dionisiu, unul dintre cei mai scrupuloşi părinţi, ne-a spus multe istorisiri. Printre ele a fost şi următoarea:
– Din 1943 până în 1945 am suferit crize îngrozitoare de ameţeli, mai ales în timpul orelor dimineţii. Nici un medicament nu mă putea vindeca de ele. Apoi, în timpul privegherii Sfinţilor Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi, de pe 1 noiembrie 1945, am mers la paraclis să-i cinstesc pe sfinţi şi să mă rog lor cu toată inima să mă vindece de acel chin. Ameţeala a dispărut şi nu a mai revenit. După ce am fost vindecat de malarie, am rămas cu artrită la piciorul stâng. Sufeream de durere mare, cu arsuri, şi de varice. În 1954, din nou, de sărbătoarea Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian, am fost într-o stare îngrozitoare şi i-am implorat pe sfinţi să mă vindece. Privegherea era aproape spre sfârşit şi durerile încă le aveam. În timpul Sfintei Liturghii a încetat senzaţia de ardere şi durerile, iar venele şi-au revenit la normal. Le-am mulţumit şi i-am lăudat pe apărătorii şi vindecătorii noştri.
Părintele Lazăr a compus următorul imn, pe care-l cânta în faţa icoanei celor doi sfinţi în timp ce le aprindea candele:
Din adâncul inimii unui sărman lăudător
Cu recunoştinţă vă mulţumesc,
O, Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian!
Pentru vindecarea pe care mi-aţi dăruit-o.
CAPITOLUL XXV – Despre nejudecare şi despre blestemata judecare a semenilor

Un părinte duhovnicesc numit Veniamin, când o persoană care venea la el pentru spovedit vorbea numai despre alţii şi-i judeca pe fraţii săi, îl trimitea pe «penitent» să se corecteze şi să-şi schimbe atitudinea.
Cel mai simplu călugăr dionisiatan, bătrânul David, spunea vizitatorilor săi despre judecare:
– Fiţi atenţi, nu spuneţi că persoana aceea face aşa şi cealaltă face aşa. Dacă faceţi astfel, pierdeţi harul lui Hristos. Chiar dacă vedeţi o persoană comportându-se ca un măgar, să n-o judecaţi. Iubeşte-l pe semenul tău aşa cum te iubeşti pe tine însuţi. Aceasta e ceea ce Hristos ne spune să facem.

***

Un bătrân părinte i-a spus unui călugăr care făcea cu greutate ascultare:
– Ai nevoie de un stareţ pentru timpul când nu ai gânduri bune. Dacă din cauza slăbiciunii omeneşti bătrânul tău greşeşte, gândurile tale îl vor judeca, chibzuind de ce a făcut asta. Dacă, pe de altă parte, el face un lucru minunat, cu ajutorul lui Dumnezeu, gândurile tale îţi vor spune că el este magician şi astfel a făcut lucrul acela. Acesta e felul în care gândeşte un om cu gânduri rele.

***

Odată, un tânăr vizitator s-a smintit când l-a văzut pe binecunoscutul părinte Grigorie mângâindu-şi pisica şi l-a clevetit. Însă s-a întâmplat în aşa fel că tânărul acela care l-a judecat pe bătrân a devenit mai târziu nevoiaş, în Turcia, şi a mers la ambasador ca să-i ceară o slujbă.
– Nu am nimic ce să-ţi ofer cu excepţia faptului că am nevoie de cineva ca să-mi îngrijească câinele; dacă iei slujba, poţi să te hrăneşti cu tot ceea ce rămâne după ce a mâncat câinele.
Tânărul a acceptat slujba, deoarece atunci el nu avea nici măcar o bucăţică de pâine ca să mănânce. Însă când şi-a venit în fire şi şi-a dat seama de starea groaznică în care se afla, el s-a gândit că aceea era o pedeapsă pentru că l-a judecat pe părintele Grigorie. Când a avut prilejul, el a plecat cu vasul la Sfântul Munte, la Schitul Sfânta Ana Mică, unde s-a închinat în faţa părintelui şi i-a cerut iertare.
Părintele Grigorie i-a spus:
– Fiul meu, am ştiut că m-ai judecat şi că duşmanul sufletelor noastre te-a trimis departe, dar m-am rugat Sfintei Ana ca să te aducă înapoi şi ea te-a adus. Totuşi, ai grijă! Nu-i judeca pe călugări, pentru că ei de multe ori îşi ascund virtuţile şi se prefac că sunt proşti, ca să nu fie lăudaţi.

***

Cuviosul ieromonah E., pustnic în Katunakia, obişnuia să spună această povestire:
„Un frate m-a întrebat odată despre judecată.
– Judec mult. Ce să fac ca să evit aceasta?
Eu i-am spus:
– Când vrei să vorbeşti despre cineva, gândeşte-te că el este prezent acolo. De exemplu, când tu eşti prezent, nimeni nu te judecă; când nu eşti acolo, se poate să fii judecat din cap până în picioare.
Îmi amintesc că pe când trăia stareţul meu şi eu l-am judecat pentru ceva. În acea seară, când am vrut să mă rog, parcă era un zid în faţa mea. N-am putut să spun rugăciunea minţii. «Doamne Iisuse…, Doamne…». Nimic. Am făcut ceva, m-am gândit; am făcut cumva un păcat. Ce? Ce am făcut ieri? Ce am făcut? Ce am spus? Apoi mi-am amintit. L-am judecat pe părintele meu.
A doua zi era Duminică şi trebuia să slujesc Sfânta Liturghie. Un preot poate oficia Liturghia numai dacă nu-l opreşte ceva. Ce să fac acum? m-am gândit. Să mă rog? «Dumnezeul meu, iartă-mă. Am greşit. Iartă-mă. Îţi cer iertare». Dar totul a fost în zadar. Nu este iertare pentru mine, m-am gândit. N-am binecuvântare să slujesc! «Fiindcă Te-am supărat, binecuvintează-mă». Trebuie să am iertarea lui Dumnezeu. Nimic. «Dar Sfântul Petru s-a lepădat de Tine de trei ori şi Tu l-ai iertat. Eu nu m-am lepădat de Tine. Eu l-am judecat pe părintele meu. Acum îmi cer iertare. Mă căiesc şi-mi cer iertare». Nimic.
Rugându-mă astfel am luat din nou şiragul de metanii în mâini. Nu puteam să continui rugăciunea. Am început să plâng. Lacrimile mele curgeau jos. Nu e acelaşi lucru când judeci un străin, ca atunci când îl judeci pe părintele tău. «Om nenorocit, am strigat. L-ai judecat pe Dumnezeu însuşi». Am plâns 3 ore. Timpul ce mi-l lua ca să slujesc o Liturghie – 3 ore – am plâns şi am plâns.
«Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu este binecuvântare pentru mine ca să slujesc? Tu eşti Dumnezeul milei şi al dragostei şi nu ai milă de mine? Îţi cer binecuvântarea Ta. Tu ai iertat-o pe Sfânta Maria Egipteanca când s-a pocăit şi pe mulţi alţi sfinţi care au fost păcătoşi i-ai iertat. Pe neomartirii care au trecut la turci i-ai iertat şi ai avut milă de ei. Oare nu este milă şi iertare pentru mine?».
Am petrecut astfel trei ore, lungimea unei întregi Liturghii de Duminică, în lacrimi. În cele din urmă am simţit pace şi bucurie în inima mea. Apoi am putut să mă rog: «Dumnezeule, ai milă de mine». După ce am avut pace, am continuat cu Liturghia. Altfel n-aş fi putut sluji.
Să judeci e un mare păcat. Harul te părăseşte fără să-ţi dai seama. E un păcat aşa de mare! Tu judeci în locul lui Hristos şi devii astfel un antihrist“.

***

De Dumnezeu insuflatul părinte Sava nu judeca niciodată pe nimeni. Când îl întrebau: «Ce fel de om e acela, părinte?», el întotdeauna spunea: «Acel om e un om sfânt».

***

Un călugăr mai în vârstă spunea:
– Întotdeauna când eşti tentat să judeci, ar trebui să-ţi pui un semn de întrebare asupra situaţiei şi să nu judeci. Aceasta pentru că noi nu ştim ce se întâmplă cu adevărat!

***

Binecunoscutul părinte Dionisie, unul dintre Kartsonieni, l-a sfătuit odată pe monahul Daniel:
– Fiul meu, din lucrurile pe care le auzi împotriva cuiva, nu trebuie să crezi nimic, iar din ce vezi să crezi numai jumătate. De fapt, nici jumătate, pentru că mulţi se prefac a fi proşti. Nu judeca!
CAPITOLUL XXVI – Despre smerenie şi lacrimi

Cuviosul şi vrednicul de pomenire egumenul de la Dionisiu, arhimandritul Gavriil, obişnuia să spună că monahul Gherontie, care era tipicar43 (Tipicar (τυπικάρης) este cel ce se îngrijeşte de ordinea Sfintelor Slujbe.) la Sfântul Pantelimon, petrecea cea mai mare parte din zi şi din noapte în biserică, având smerenia ca însoţitor permanent. Tot timpul liber şi-l petrecea în naosul bisericii, folosindu-şi mâna stângă pentru şiragul de metanii, iar mâna dreaptă ca să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau pe faţă. Pentru aceasta folosea o cârpă pe care o spăla în mare.
El era originar din Kidonia, Asia Mică, unde a ucis un turc ce ataca o tânără creştină. Nimeni nu ştia dacă el a intenţionat sau nu să-l ucidă pe acela în timp ce se lupta cu el. De la acea întâmplare, monahul Gherontie a trăit într-o mănăstire rusească, în linişte şi pace, mai inofensiv decât un miel.
În 1922, în Vinerea din a cincea săptămână a Postului Mare, începătorul Dionisie (care avea să devină egumenul Gavriil), a fost în biserica Russikon în timpul ceasurilor de la Canonul cel Mare, care avea loc acolo ca o priveghere. Acea slujbă mistagogică a rămas de neuitat în inima lui. El spune că l-a văzut «ca într-o vedenie» pe cuviosul părinte Gherontie ştergându-şi lacrimile în timp ce cânta «De unde să încep să-mi plâng faptele vieţii mele păcătoase?». Şi când a cântat ultima laudă a Născătoarei, inima lui era într-o pocăinţă atât de adâncă, încât, ridicându-şi mâinile spre sfânta ei faţă, cu ochii plini de lacrimi şi cu familiaritatea unui fiu, el a cântat: «Preasfântă, nădejdea tuturor celor ce se roagă ţie cu multă dragoste, ridică de la mine greul jug al păcatelor».
Când acest vrednic de aducere-aminte părinte a început să citească viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a continuat egumenul Gavriil, era o imagine unică şi de neuitat a cincizeci sau mai mulţi monahi, care vorbeau ruseşte, adunaţi strâns în jurul analogului tipicarului, unii dintre ei în genunchi, alţii, foarte bătrâni, şezând pe podea cu picioarele încrucişate şi care ascultau fără să clipească din ochi, concentraţi la buzele tipicarului; eu, neînţelegând mai mult, dar fiind captivat de umilinţa cititorului şi de felul minunat de a citi. Continuând să citească cu o emoţie neîntrecută, căldura din vocea sa a crescut, iar căinţa sa interioară, la emoţionantul moment al dialogului dintre părintele Zosima şi Sfânta Maria, când el a întrebat-o: «Spune-mi, femeie sfântă a lui Dumnezeu…» şi ea i-a răspuns «Avva Zosima…», blândul părinte nu a mai putut să-şi controleze emoţia. El a izbucnit în lacrimi şi suspine nestăpânite, răspândind astfel emoţia la întreaga adunare.

***

«Tu ai cultivat cu revărsarea lacrimilor tale pustiul sterp al Sfântului Vasile şi al Muntelui Carmel, devenind luminătorul nostru, părinte Gherasim».
Într-adevăr, bătrânul isihast Gherasim a devenit un truditor campion al lacrimilor şi un transmiţător al luminii prin rugăciunea minţii. Timp de şaptesprezece ani el s-a nevoit pe muntele Carmel al profetului Ilie, în vestul Kerasiei, mai jos de vârful Muntelui Athos. A dus o viaţă eroică, deoarece a luptat permanent împotriva naturii – vânt, tunet, fulger, ploaie, zăpadă – şi împotriva vicleniei demonilor. El a adormit în Domnul la vârsta de 90 de ani.

***

Un bătrân spunea:
– Inima se curăţă pe ea însăşi cu un suspin, ca răspuns la harul lui Dumnezeu. Ar trebui să ne spălăm sufletul în lacrimi, dar un suspin adânc, dureros, e egal cu două coşuri de lacrimi.

***

Erau monahi care aprindeau candelele cu ulei în Schitul Sfânta Ana şi în chinovie, care, în timpul sfintei ascultări, în faţa sfintelor icoane, aveau ochii plini de lacrimi.

***

A venit la Muntele Sfânt din Cipru. Era cunoscut pentru mintea sa curată şi inima sa smerită. El a fost dăruit cu rugăciuni pline de lacrimi şi o viaţă isihastă. Lăsa mâncarea pentru a se retrage în chilie ca să plângă.
Aşa era părintele Dionisie de la Sfânta Ana.

***

Ochii pustnicului rus Tihon erau întotdeauna plini de lacrimi. El se ştergea permanent cu o batistă udă pe care o purta totdeauna în mână. Epitrahilul său era ud de lacrimi, iar crucea cu care binecuvânta era tocită. El spunea adesea că trebuie să spălăm picioarele lui Iisus cu lacrimile noastre în toate zilele vieţii şi să I le ştergem cu părul nostru, în timp ce facem plecăciuni în faţa Lui. În chilia lui, crucea de lemn, înaintea căreia se ruga, era udă de lacrimi.

***

Părintele Daniil Isihastul, care a trăit în peştera Sfântului Petru, a oficiat zilnic Liturghia, timp de 60 de ani, slujind Liturghia Sfântului Vasile, ca să trăiască slujba mai intens. El avea asemenea smerenie, încât nu spunea «Pentru rugăciunile…» dacă pământul nu se făcea noroi din lacrimile sale. Imediat după aceea, el se retrăgea în singurătate, timp de o oră, ca să nu-şi piardă smerenia.

***

Cu o constituţie puternică şi numit «Postitorul», ascetul Andrei de la Sfânta Ana era originar din Epir. El era robust şi rezistent. Plin de dragoste, el dorea întotdeauna să-i ajute şi să-i aline pe cei ce urcau dealul, purtând o povară grea de pe ţărm până la biserica mănăstirii. Nu avea şcoală, dar avea înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că era binecuvântat cu darul rugăciunii curate şi neîntrerupte. El se ruga mereu la Maica Domnului, vărsând râuri de lacrimi de pocăinţă, pline de dragoste cerească.

***

Un frate l-a întrebat pe un părinte cu barba albă, care-şi petrecuse mulţi ani în asceză grea:
– Câţi ani ai părinte?
– Nu se numără anii după trecerea timpului, ci după gândurile curate şi viaţă curată.
Şi, mişcat în inima sa, a continuat, plângând:
– Fiul meu, pe măsură ce trec anii, creşte şi sărăcia mea duhovnicească.

***

Bătrânul orb Gherontie a trăit un timp în peştera Sfântului Simeon. El a fost binecuvântat cu darul rugăciunii neîncetate a minţii şi cu o întristare veselă. El se ducea mereu într-o chilie ca să plângă. Cu cât se ruga mai mult, cu atât plângea mai mult.

***

Sfatul ascetului rus Tihon era:
– Fiul meu, trebuie să-I speli picioarele lui Iisus cu lacrimile tale, iar El se va întoarce şi va curăţi păcatele tale.

***

De fiecare dată când părintele Kodrat arăta pelerinilor sfintele moaşte, mai ales coiful Sfântului Mercurie, povestind martiriului lui, ochii săi se umpleau de lacrimi. În timpul Sfintei Liturghii el plângea adesea, mai ales la «Vohod», când cânta: «Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, întru împărăţia Ta».

***

Un bătrân spunea:
– Când cineva are darul lacrimilor, mai întâi lacrimile sunt mângâiere dumnezeiască. Aceasta este prima treaptă a lacrimilor. A doua treaptă e aceea a preamăririi, care este diferită de prima. Lacrimile care curg prima dată slăbesc trupul; cele de mai târziu umplu sufletul de bucurie şi laudă… Atunci se cunoaşte diferenţa.

***

– Părinte Filaret, de ce când noi cântăm, dumneata plângi? Te-am urmărit de câtva timp. Spune-ne, de ce? a fost întrebat ascetul Karuliot de părintele Daniil al Daniileilor şi Toma al Tomadeilor.
Bătrânul părinte a răspuns:
– Părinte Daniil, când vă ascult cântările, câteodată sufletul meu se înalţă. Simt că ascult îngerii şi mintea mea e în cer, iar ochii îmi sunt plini de lacrimi. Alteori plâng deoarece nu pot să cânt cu voi şi să laud numele lui Dumnezeu. Mă gândesc la păcătoşenia mea şi mă întreb dacă voi fi cu îngerii în cer, sau voi fi despărţit de ei pentru totdeauna? Aceste gânduri îmi împovărează inima şi eu laud, Îi mulţumesc şi mă rog Domnului nostru.

***

L-am întâlnit pe vrednicul de pomenire Nifon Konstamonitul, care a adormit în Domnul în al optzecilea an al vieţii sale. El era responsabil pentru patru sau cinci ascultări în chinovie şi niciodată nu se plângea. Nu era nelinişte, supărare sau mânie în acest om. El era mereu râvnitor, blând, vesel, serios, tăcut, neobosit, iubitor şi plăcut tuturor. El n-a dezamăgit niciodată pe nimeni. Iubind şi iubit de toţi, el avea, printre multele sale daruri, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Ochii săi erau mereu plini de lacrimi.

***

Era un ascet în Karulia care plângea în chilia sa în fiecare noapte.

***

Odată, Sfântul Siluan a întâlnit un ascet care avea darul pocăinţei şi vărsa multe lacrimi în fiecare zi, când se gândea la patima şi răstignirea Domnului.
– E bine să ne rugăm pentru morţi? l-a întrebat sfântul pe el.
El a oftat şi a răspuns:
– Dacă aş putea să-i scot pe toţi din iad! Atunci aş fi foarte fericit.
El a făcut o mişcare ca şi cum ar aduna grâu şi a început să plângă.

***

Odată, vrednicul de pomenire părinte al meu mi-a spus următoarele:
– Când eram monah începător aveam nevoie să fiu ajutat zilnic. Chilia mea era lângă a stareţului meu. Seara, deseori el citea după Pavecerniţă. De fiecare dată când găsea un text folositor, mi-l citea şi mie. Îmi amintesc că, odată, când m-a chemat în chilia sa, l-am găsit adâncit în lectură. Am aşteptat în picioare un timp, până mi-a făcut semn să mă aşez. Apoi mi-a citit un frumos text din viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos. În acel text sfântul descria cum a văzut vedenia raiului, într-o noapte de iarnă, când era acoperit de zăpadă, îngheţat trupeşte. El a fost luat cu sufletul din lumea aceasta în tărâmul luminii. În acel text, Sfântul Andrei încerca să descrie prin cuvinte omeneşti ceea ce e de nedescris, folosind imagini din lumea aceasta, ca să descrie viaţa ce va să vină.
Părintele meu a fost atât de mişcat de acea descriere, că pentru moment a întrerupt cititul, a închis cartea şi a rămas tăcut, ştergându-şi lacrimile. El mi-a spus: «Gândeşte-te, fiul meu, ce lucruri ne sunt pregătite! Lucruri pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi inima nu le-a simţit!».

***

Adesea Sfântul Siluan se ruga astfel:
– Doamne, dă-mi lacrimi ca inima mea să plângă cu dragoste pentru fratele meu!

***

Odată, părintele meu l-a vizitat pe părintele Teodor, fratele lui Ierotei din Kafsokalivia (Într-un timp părintele Teodor a fost egumen la Grigoriu şi eu îl întâlneam. El era apropiat, prietenos; un părinte binecuvântat).
– Chilia ta este ascetică şi te înalţă, i-a spus părintele meu.
– În această chilie, fiul meu, mulţi călugări sfinţi au trăit în asceză. Acum trăieşte în ea un păcătos neglijent. Ce voi spune la judecata viitoare? şi a început să plângă şi să suspine.

***

Un părinte spunea:
– Lacrimile unui călugăr amestecate cu sudoarea lui pot curăţi sufletul.

***

Când inima cuiva e plină de dragoste, credinţă şi pocăinţă, după ce rugăciunea lui Iisus e desăvârşită pe şiragul de metanii, vor urma lacrimi de pocăinţă. Aceasta am trăit-o chiar eu. Odată mă rugam ca un începător, folosind şiragul de metanii, iar sufletul meu a fost aşa de mişcat, că n-am mai putut rosti rugăciunea.

***

Era un părinte numit Evghenie a cărui stare de pocăinţă era frecventă. El a început asceza în Schitul Vatoped, iar mai târziu a venit chiar la sfânta mănăstire.
– Eu plâng ca fiul risipitor: «Părinte, am păcătuit», şi-mi bat pieptul meu, ca Domnul să aibă milă de mine şi să mă îmbrace în veşmintele de la început! spunea mereu când plângea.

***

Cu câţiva ani în urmă l-am întâlnit pe cel mai simplu monah, Cosma, în Sfânta Mănăstire Grigoriu, care a trăit în viaţa de chinovie timp de 60 de ani, plin de credinţă, luptă şi pocăinţă. El mi-a spus:
– Evanghelia e Însuşi Hristos. În ea este toată puterea. Diavolului îi este frică de ea (Bătrânul o citea tot timpul şi o purta la piept legată într-un săculeţ). În ultimul timp diavolul mă tulbură mult. Mă îndeamnă să mă arunc în prăpastie; îmi spune să arunc Sfânta Evanghelie; el face zgomote în jurul meu. Nu-i aşa că e nebun satana? Hristos va arăta martiri până când numărul celor împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, ce au să fie ucişi, se va împlini (Apocalipsa 6, 11).
Din Noul Testament îl citesc mai ales pe Sfântul Ioan Teologul. Odată, în timpul Vecerniei, doar pentru un scurt timp, am adormit. M-am trezit pe o câmpie ce semăna cu marea. Acolo erau buchete de flori cu un miros îmbătător. Din cauza mirosului puternic am căzut jos, iar îngerii lui Dumnezeu, ca nişte copii mici, au alergat ca să mă ridice… «Hai să mergem şi să-L lăudăm pe Domnul», au spus ei, şi m-au condus într-o biserică uriaşă. Era aşa de încântătoare şi strălucea cu o lumină orbitoare, încât n-am mai putut îndura şi am căzut jos…
Pe măsură ce această povestire se desfăşura, ea era întreruptă frecvent de suspine de bucurie şi lacrimi de pocăinţă.

***

În 1970, vrednicul de pomenire părintele meu şi cu mine am vizitat Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În infirmeria mănăstirii era un călugăr foarte bătrân.
– Am citit multe din cărţile bibliotecii noastre, a spus el.
– Acum ce aştepţi, părinte? La ce te gândeşti? l-am întrebat noi.
– Eu contemplu iubirea lui Dumnezeu, cum a binevoit să devină Om pentru mântuirea noastră! a răspuns întru-un mod sincer şi a început să plângă.

***

Un părinte spunea:
– Primele lacrimi, de pocăinţă, sunt obositoare. Cele ce urmează sunt ale vederii. Lacrimile dragostei divine nu sunt niciodată obositoare. Ele îţi umplu inima de bucurie.
CAPITOLUL XXVII – Despre studiul cuvintelor dumnezeieşti

Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie:
«…precum Moise, care a devenit mare prin dreptatea sa, a părăsit Egiptul şi a mers în pământul Madian, unde pe muntele Horeb a fost binecuvântat cu prezenţa lui Dumnezeu şi a vorbit cu Cel nevăzut, aşa şi Nicodim a părăsit Egiptul acestei lumi, plină de întuneric şi stăpânită de plăcerile vieţii, şi s-a suit în muntele descoperirilor noetice, unde L-a văzut pe Dumnezeu, atât cât se poate, curăţindu-se, înainte de aceasta, prin liniştea dumnezeiască, cu post aspru şi rugăciune atentă. Cu mintea iluminată, el a studiat Scriptura inspirată de Dumnezeu şi a devenit un mare învăţător al lumii creştine, un măreţ luminător al tărâmului spiritual bisericesc şi un puternic duşman al credinţei false. Acest lucru e dovedit de scrierile sale – care au îmbogăţit Biserica lui Hristos –, lucrări ce au fost rodul unei munci şi privegheri necontenite».

***

Un ascet spunea:
– Încercând să-ţi stăpâneşti mintea, ceea ce e un lucru greu de făcut din cauza ispitelor, este foarte folositor să studiezi scrierile patristice, mai ales dacă acest studiu e făcut înainte de rugăciune. E de folos, mai ales, să citeşti din Pateric. Când citeşti chiar numai câteva rânduri din aceşti părinţi ai pustiului Tebei şi Nitriei, mintea îţi este înălţată şi hrănită pentru rugăciune; e ca şi cum sfinţii monahi sunt chiar lângă tine, aceşti nevoitori care s-au luptat cu toate grijile, problemele şi întrebările ce-l preocupă pe fiecare monah.

***

Cu o greacă stricată, ascetul rus Tihon l-a sfătuit pe un monah începător:
– Fiul meu, trebuie să-l studiezi pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Studiul mult face mintea mai bogată şi limba mai dulce, pentru lămurirea lumii. Vei ajuta la mântuirea păcătoşilor, iar Hristos îţi va dărui lauri de aur! Duhul Sfânt îi luminează pe creştini cu o lumânare de o drahmă, dar El îl luminează pe cel ce trudeşte pentru Hristos cu o lumânare de o sută de drahme.

***

Un bătrân spunea:
– Mintea care e preocupată de grijile vieţii zilnice şi de lucruri zadarnice, fără folos, împrăştie sufletul. Trebuie să te întorci şi să priveşti la via necultivată a sufletului tău, curăţind-o de toţi ghimpii răi şi plantând în loc virtuţi. Aceasta cere perseverenţă şi multă răbdare. Vei fi confruntat cu o mulţime de greutăţi. Diferite scrieri ale Părinţilor sunt foarte folositoare şi în zilele noastre sunt disponibile cu duzinile. În ele poţi să găseşti tot ce-ţi doreşte inima şi orice ai nevoie. Părinţii te vor conduce pe calea duhovnicească dreaptă, dacă îi citeşti cu umilinţă şi rugăciune.
Un alt părinte spunea:
– Dumnezeu vrea să ne ajute pentru că timpurile în care trăim sunt foarte grele. De fapt, din cauza acestor greutăţi, Dumnezeu e aproape obligat să ne ajute, ca să spunem aşa. Ştim că El ascultă rugăciunile celor ce sunt pe o treaptă duhovnicească mai înaltă. De aceea, citind scrierile lor, acestea ne ajută la rugăciune. E ca atunci când citeşti Evanghelia – inima ţi se încălzeşte şi eşti ridicat la o treaptă duhovnicească mai înaltă. Desigur, când cineva ajunge la rugăciunea adevărată, cititul nu mai este necesar. Atunci nu ai nevoie să citeşti nimic. Eu citesc o carte când cineva se foloseşte de ea.

***

Alt ascet spunea:
– Chiar de ne rugăm pentru noi sau pentru alţii, rugăciunea trebuie să fie în inimile noastre. Problemele celorlalţi trebuie să fie şi problemele noastre. Trebuie să te pregăteşti înainte de a te ruga. Trebuie să citeşti un text din Sfânta Evanghelie sau din Pateric şi apoi să te rogi. E necesar un pic de efort, ca să aduci mintea în inima ta. Cititul înainte seamănă cu o acadea; el e dat să ne conducă spre tărâmul duhovnicesc. Cititul ne încălzeşte inimile.

 

CAPITOLUL XXVIII – Despre pocăinţa mântuitoare

Cu mai mulţi ani în urmă, în Chilia Sfintei Treimi de la Schitul Sfânta Ana trăiau cinci fraţi de sânge. Din pizma satanei, ei au început să se certe între ei în aşa fel încât au ajuns să fie cunoscuţi ca aducători de tulburare. Ei însă îşi cereau iertare unul de la altul în fiecare noapte şi astfel au fost iertaţi.
Mulţi ani au trecut în acest fel. Apoi, într-o zi, nu s-a mai auzit nici un zgomot în chilia lor. În acea noapte, egumenul schitului a fost înştiinţat în somn că toţi cei cinci fraţi au adormit în Domnul. El a mers cu alţi părinţi la chilie şi a văzut că era adevărat. Toţi cinci au plecat la Domnul, făcând plecăciune, în timp ce-şi cereau iertare unul de la celălalt. Dumnezeu Cel Milostiv i-a luat la El chiar după Vecernie. Astfel, Dumnezeu a arătat un semn despre dreptate şi mântuire, o dovadă a corectitudinii şi răbdării Sale, un semn că nimeni nu trebuie să judece pe semenii săi.

***

Se spune că o întâmplare asemănătoare s-a petrecut cu mai mulţi ani în urmă într-o chilie a ivirenilor, numită Sfânta Treime, şi situată între Iviru şi Milopotamu, unde trăiau nouă fraţi împreună cu stareţul lor. Aceşti oameni erau atât de paşnici şi evlavioşi, încât au cerut lui Dumnezeu să moară împreună şi să le fie dat «un sfârşit creştinesc al vieţii, fără durere, neprihănit, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos».
Astfel, într-o zi după Vecernie, în timp ce-şi cereau iertare unul de la celălalt, toţi aceşti zece binecuvântaţi au plecat la Domnul din această viaţă trecătoare. Ei erau îmbrăcaţi cu rasă, camilafcă şi cu schimele călugăreşti şi ţineau în mână metaniile, întreaga armură călugărească.
Călugării vecini i-au găsit zece zile mai târziu. Înfăţişarea lor era ca acelor ce sunt încă în viaţă; trupurile lor erau slabe şi răspândeau o mireasmă cerească, în loc de miros urât.

***

Odată, cineva l-a întrebat pe un părinte din Sfântul Munte:
– Părinte, ce e Sfântul Munte?
Şi el a răspuns:
– Va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte… Aici sunt mulţi care se pocăiesc, ori mai bine zis, aici toţi facem pocăinţă.

***

Un bătrân spunea:
– Monahul e îmbrăcat în pocăinţă. El e aprins în întregime de dragostea lui Dumnezeu şi trăieşte în pocăinţă.

***

În Creta a fost odată un tâlhar, bine înarmat, care făcea multe stricăciuni turcilor, dar îi ajuta pe creştini atât în public, cât şi în secret. El era atât de înfricoşător pentru turci, încât paşa acelui ţinut i-a oferit amnistie generală pentru toate crimele şi nedreptăţile pe care le-a comis turcilor, numai să părăsească Creta. Atât erau ei de dornici ca să scape de acţiunile sale criminale. Dar tâlharul îi ura pe turci aşa de mult, încât a refuzat să accepte oferta paşei.
Mai târziu, Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, i-a apărut într-o vedenie înfricoşătoare şi i-a poruncit să accepte oferta guvernatorului şi să plece cât mai curând posibil la schitul ei din Sfântul Munte. Vedenia l-a convins pe acel om violent să părăsească Creta. Părinţii de la schit spun că paşa, ca să fie sigur că tâlharul a plecat pentru totdeauna, l-a însoţit până la Muntele Athos.
De îndată ce a sosit în portul Dafni, el a cerut să fie condus la Schitul Sfânta Ana. Când a ajuns acolo, el n-a intrat în ascultarea nimănui, dar a cerut să fie tuns monah cu numele Ana. El a dorit de asemenea să stea lângă biserica Sfânta Ana.
Părinţii schitului au discutat şi i-au spus că numele Ana nu e potrivit pentru un bărbat. Astfel el a acceptat să fie tuns cu numele de Ioachim. I-au dat o cameră lângă biserică, chiar în spatele cimitirului, unde a trăit singur, călăuzit de toţi părinţii, pe care-i asculta cu mare umilinţă. El a trăit în acea cameră mai mult de cinci ani şi apoi a plecat să locuiască într-o peşteră, în spatele schitului, unde părinţii îi duceau pâine proaspătă şi uscată. Acolo s-a luptat mult cu ispitele cauzate de demonii văzuţi şi nevăzuţi şi le-a suferit pe toate cu răbdare, ca şi cum ar fi fost un călugăr cu experienţă de mulţi ani. Rezistenţa lui la schimbările vremii, atât vara cât şi iarna, a fost remarcabilă.
Odată, spun părinţii, a căzut zăpadă multă, de peste un metru înălţime, şi a acoperit totul. Părinţii din Chilia «Întâmpinarea Domnului» tocmai copseseră pâine şi au mers la peşteră să-i ducă şi părintelui Ioachim. Ajungând acolo, ei nu l-au găsit, deşi l-au căutat peste tot. În cele din urmă, au început să-i strige numele, la care au auzit o voce stinsă de sub zăpadă. Ei au început să sape şi l-au găsit stând pe o piatră şi rugându-se liniştit. El s-a plâns că i-au tulburat minunata linişte şi căldură pe care le simţea sub zăpadă.
A trăit la Sfânta Ana din 1890 până în 1915, suferind multe greutăţi şi lipsuri, însă căindu-se sincer. El se împărtăşea deseori cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, se ruga mereu şi nu a lipsit la nici una din slujbele zilnice sau rugăciunile comune. A fost răsplătit de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti, printre care înainte–vederea şi proorocia.
Odată, când trei ruşi au venit să-l întâlnească şi să primească binecuvântarea lui, el i-a dat celui dintâi trei boabe de linte, celui de-al doilea nişte tămâie şi celui de-al treilea o floare. După ce aceia au plecat, un părinte l-a întrebat care e înţelesul darurilor, iar el a răspuns:
– Primului i-am dat trei boabe de linte pentru că va deveni călugăr. Celui de-al doilea i-am dat tămâie, pentru că atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi pe tatăl său mort. Iar celui de-al treilea i-am dat o floare, pentru că, întorcându-se acasă, el se va căsători şi va da floarea femeii cu care se va căsători.
Şi, într-adevăr, ce a profeţit s-a împlinit întocmai. La puţin timp după aceea a răposat, prezicându-şi sfârşitul cu trei zile înainte. A avut o moarte sfântă, o trecere de pe pământ la cer, unde drepţii locuiesc în locuinţe cereşti.
Să nu lăsăm uitată povestea sufletului binecuvântat al monahului Macarie Grigoriatul, ci mai bine să o aducem la lumină, ca să poată fi descoperite minunatele lucrări ale providenţei divine, ca şi multa căinţă a acestui suflet. Eu însumi l-am întâlnit pe părintele Macarie, acum decedat, în timpul deselor mele vizite la mănăstirea sa, unde era gazda oaspeţilor în camerele mănăstirii (arhondar). Care e povestea dramatică a vieţii sale, care s-a sfârşit cu fericirea mântuirii?
Părintele Macarie a fost tuns monah în 1922 şi apoi a venit la Sfântul Munte, pe când părintele Gheorghe era egumen la Mănăstirea Grigoriu. Odată, când s-a îmbolnăvit, i s-a dat binecuvântarea de a merge la Salonic pentru a se îngriji de sănătatea sa. Dar, fiind tânăr şi lipsit de experienţă în vicleşugurile diavolului, el a cedat dragostei de mamă şi a mers la Atena, fără să-şi dea seama cât de slab era duhovniceşte şi ce pericol îl aşteaptă pe fiecare monah ce se întoarce în lume. Cedând un pic la început, el a ajuns să abandoneze schima monahală. Într-un timp scurt, el s-a căsătorit şi a avut şi un copil.
Dar cei nouă ani pe care i-a trăit în lume au fost plini de amărăciune, zbucium şi suferinţă. El nu se putea odihni nicăieri de mustrările conştiinţei, în ciuda stării bune şi a vieţii sale aparent fericită. Într-o zi, când era singur cu copilul său de patru ani şi îşi schimba maioul, copilul, privind la el mirat, i-a spus cu voce tare: «Iată, vreau aceleaşi litere roşii pe care le ai tu».
Ce se întâmplase? Copilul, cu ochii săi curaţi, a văzut literele schimei monahale, pentru că tunsoarea şi schima călugărească sunt o îmbrăcăminte pentru totdeauna a sufletului călugărului. Părintele Macarie a fost zguduit până în inima sa. Cu mare durere, el a hotărât să se întoarcă în mănăstire, ceea ce a şi făcut în iunie 1934.
Egumenul, părintele Atanasie, care era mare în virtute, ca un stejar înalt, l-a trimis să stea trei ani şi jumătate la părintele Dorotei în Karyes. După aceea, el s-a întors în mănăstirea sa, unde a petrecut restul anilor în marea trudă a pocăinţei şi în dragoste faţă de ascultările ce-i erau încredinţate. A muncit din greu; a construit zece terase cu scări, a spart o stâncă mare şi a îndepărtat-o de pe o groapă uscată, pe care a umplut-o cu pământ, şi unde a plantat măslini, portocali şi viţă de vie. El vorbea puţin, iar când vorbea era foarte înţelept. Suspina adesea. Nu râdea niciodată. De multe ori, cu capul plecat, putea fi auzit cum spunea: «Vai de capul meu!».
După ce s-a întors la Muntele Athos, a trăit încă patruzeci de ani. Aceşti ani au fost ani de pocăinţă şi căinţă profundă: «…sfârşit fără durere, neprihănit, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos». S-a îmbolnăvit, şi în timp ce era transportat la Salonic, a adormit în Domnul, în maşină. Şoferul a relatat că în momentul adormirii a răspândit o mireasmă ce nu se poate spune în cuvinte.

***

Noi am fost martori oculari la marele foc ce a distrus o treime din zona împădurită a peninsulei atonite. Un foc de o asemenea mărime nu a mai avut loc niciodată în istoria Sfântului Munte. Mi s-a spus că acest foc a fost profeţit de Sfântul Nil Izvorâtorul de mir, care, după cum s-a zvonit, a spus că focul va dura 14 zile. Părinţii bătrâni din Muntele Athos au considerat focul ca un semn, datorită suprafeţei ce a acoperit-o, intensităţii şi duratei sale – în ciuda eforturilor depuse de călugări, a Departamentului pentru Incendii şi a instalaţiilor utilizate. În ciuda tuturor rugăciunilor şi litaniilor şi, deşi ploua peste tot în jur, pe Muntele Sfânt nu a căzut nici un singur strop de ploaie, iar un vânt foarte puternic a răspândit incendiul distrugător.
De asemenea, părinţii bătrâni spun că atunci când în trecut se producea un foc, de îndată ce era spusă rugăciunea şi erau scoase Sfintele Moaşte, focul era stins ori de ploaie, ori de vântul ce bătea din direcţia opusă focului. Aceasta era înţeleasă ca ocrotire din partea Maicii Domnului. Acest mare incendiu ridica întrebarea: De ce Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea Sfântului Munte, a abandonat Grădina ei răzbunării distrugătoare a focului?
Întrebarea ar fi rămas fără răspuns dacă nu i-am fi vizitat pe cei în vârstă, cu părul alb, care au avut prea puţină şcoală, dar minţi luminate de anii de ascetism. Ei ne-au spus:
– Unii spun că e o ispită, dar noi credem că e o lecţie ce trebuie învăţată. Am păcătuit, neascultând poruncile, şi am nedreptăţit monahismul, şi de aceea e nevoie de pocăinţă şi lacrimi.
Alţii au spus că focul a fost «o preînchipuire înfricoşătoare a lucrurilor ce vor veni».

***

În timpul unei mari secete, un bătrân a spus:
– Dacă nu ne plecăm genunchii în marea şi sfânta Vineri, ca să plângem şi să ne pocăim, Dumnezeu nu va opri mânia Sa…
CAPITOLUL XXIX – Despre aducerea aminte de moarte

În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
«Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalţi părinţi. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în faţa scaunului de judecată a lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuieşte, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?».
Aceste lucruri şi multe altele spunea în fiecare zi, plângând neîncetat şi priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel şi-a îndreptat grija întregii sale fiinţe, cu puterea sufletului său, ca să preamărească şi să-L laude pe Dumnezeu.

***

Nevoitorul bătrân Filaret Karulitul, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale, l-a chemat pe vecinul său cu care se nevoia, Gavriil, să vină să-i aducă un târnăcop şi o lopată.
– Frate, vino, sfârşitul meu e aproape. Trebuie să mă pregătesc de călătorie. Din dragoste, hai un pic mai departe de chilia mea.
S-a ridicat cu greutate. Când au ajuns între nişte stânci unde au găsit puţin pământ, părintele Filaret s-a întins jos.
– Aici e locul unde va fi mormântul meu. Măsoară şi sapă, ca să fie pregătit.
Părintele Gavriil a însemnat măsurile pe pământ şi a început să sape. O săptămână mai târziu, părintele Filaret, prietenul pustiei şi al virtuţii, a plecat din viaţa aceasta vremelnică.

***

Monahul dionisiatan Hrisostom a scris pe măsuţa din chilia sa:
Puţin şi voi muri. Ce se cuvine să fac?
1. Să-l chem pe egumen să mă spovedească?
2. Trebuie să cer iertare de la cineva?
3. Şi după aceasta? După aceasta trebuie să mă încredinţez milei lui Dumnezeu.

***

Era un călugăr rus numit Timotei. El a murit în 1848. În întreaga sa viaţă a fost un rugător neîncetat. Pentru că nu avea chilia sa, biserica i-a devenit chilie. Zilnic făcea 300 de metanii şi 1200 de închinăciuni. În timpul zilei citea din Epistole [ale Noului Testament] şi Evanghelii, din Acatiste şi Filocalie. Patrusprezece ani a tăcut fără să spună cuiva un cuvânt. El întrerupea tăcerea numai pentru ascultare.
CAPITOLUL XXX – Despre cuget şi gânduri

Un părinte contemporan ne spunea:
– Dacă pui un copil într-o cofetărie aflată în vârful unei prăpăstii şi deschizi toate uşile, nu va fi nici un pericol ca el să iasă şi să moară, deoarece atenţia lui va fi concentrată asupra dulciurilor. La fel este cu mintea. Ea e ataşată de ceea ce îi este cel mai plăcut. Din acest motiv trebuie să exersăm duhovniceşte cu minţile noastre.

***

Un părinte spunea:
– Văd că tineretul de astăzi face atâtea păcate numai pentru plăcere. Dar ei ar putea să culeagă mai multă plăcere dintr-o viaţă duhovnicească. Unul dintre ei ar putea să spună: «Îmi vorbeşti despre Rai şi aşa mai departe! De unde ştim noi dacă este sau nu? Chiar în această viaţă pot să trăiesc o bucurie şi o plăcere mare, nu numai pentru un minut sau zece, ci pentru zece zile sau un an. Mă face să mă simt atât de bine şi mă întreb dacă ar fi posibil să existe o plăcere mai mare în Rai, decât cea pe care o simt acum». Este la fel ca şi cu copiii care au trăit în timpul foametei, sub ocupaţia germană. De fiecare dată când găseau ceva aruncat de soldaţi, chiar când era stricat, când mâncau, ei credeau că e delicios!

***

În Sfântul Munte era un diacon rus numit Macarie, pictor, şi care era un călugăr model de ascultare. El a ajuns la o asemenea treaptă a virtuţii, încât îşi acoperea capul cu o cutie neagră, ca să-şi păstreze mintea unită cu Dumnezeu.

***

Un călugăr bătrân de la Sfânta Ana ne spunea:
„Pe părinţii care s-au nevoit în peşterile din regiunea de deasupra schitului, unde părintele Damaschin a trăit experienţa gustului dulce al vedeniilor înalte şi a rugăciunii minţii, eu i-am vizitat în tinereţe, urcând stâncile abrupte unde se vedeau trepieduri pe care-şi puneau cărţile pentru citit. Acolo era cu adevărat un loc unde puteai să observi şi să înveţi multe despre monahism.
Aceşti părinţi erau ascultători, fără voinţă proprie şi învăţau cum să evite capcanele celui rău. În timpul rugăciunilor de noapte, ei se înălţau cu duhul, experimentând dulceaţa ce vine din repetarea numelui Domnului Iisus Hristos, iar şi iar şi iar. Unii dintre ei se hrăneau cu ghindă şi, ajungând la mari înălţimi de nepătimire, se ascundeau de părinţii din schitul de jos. Acestor plăcuţi ai Săi, Dumnezeu le-a dăruit sfinţenie, pentru că au făcut voia Sa. De atunci, locul unde au trăit ei a fost numit loc sfânt.
Mulţi oameni mireni se plâng că în timpul sfintelor slujbe mintea lor hoinăreşte prin tot locul. Aceşti oameni trebuie să înveţe din următoarele:
De fiecare dată când oamenii călătoresc cu vaporul, mai ales pe mări agitate, se gândesc ei la altceva decât la persoanele pe care le iubesc? Când sunt în biserică, ar trebui să-şi aţintească atenţia interioară, pe care o au asupra persoanelor şi lucrurilor când călătoresc pe mare, asupra înfricoşătoarei Taine care are loc în Biserică, unde Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se jertfeşte. Creştinii ar trebui să se dedice total acestei Sfinte Taine. Creştinul, şi mai ales călugărul, trebuie să fie unit cu Preasfântul Dumnezeu, deoarece atunci când sufletul se desparte de trup, va vedea îngeri ţinând vase cu flori înmiresmate pe care ni le-am închipuit întotdeauna că sunt în rai, flori de care numai cei uniţi cu Sfânta Treime din această viaţă se vor bucura. Cei a căror minte a fost umplută cu gânduri nefolositoare în timpul Sfintei Liturghii vor vedea acele vase înmiresmate, dar diavolii cei răi şi invidioşi nu-i vor lăsa să se bucure de ele.
Ei vor spune îngerilor: «Acele suflete care în timpul Sfintelor Taine au fost tulburate şi minţile lor s-au îngrijit de plăcerile lumeşti, de vreme ce ele nu s-au luptat să-L păstreze pe Dumnezeu în minţile lor şi n-au gustat plăcerea duhovnicească cât timp au fost în trup şi nu s-au căit până la sfârşitul vieţii pământeşti nu au dreptul să se bucure de miresmele prezenţei veşnice a lui Dumnezeu».
Aceste sărmane suflete vor vedea de la distanţă ce au pierdut din cauza neascultării de Dumnezeu şi a poruncilor Lui divine şi vor spune mereu: «Vai nouă, că am fost nepăsători şi am pierdut veşnica bucurie!».
Şi Sfântul Teodor Studitul spune că: «Neţinând voturile făcute, când se primeşte schima îngerească, şi fiind învinse de mândria lumii acesteia, sufletele vor spune: Suntem pierdute!»“.

***

Odată, în Mănăstirea Iviru, un preot slujitor tămâia în faţa unor călugări din conducerea mănăstirii. El a trecut pe lângă unul dintre ei fără să-l tămâieze. După Liturghie, preotul a fost chemat să explice. El a spus că nu a văzut pe nimeni când a trecut prin acel loc; era gol. Mai–marele l-a chemat pe acel călugăr şi i-a spus ce s-a întâmplat, adăugând:
– Părinte, fii atent, pentru că preotul slujitor, care e un om simplu, ne-a spus exact ce a văzut.
Iar călugărul, cu regret, a răspuns:
– Preotul slujitor are dreptate. Eram în acel loc numai cu trupul. Mintea mea era în altă parte, gândindu-se la metocul nostru de afară, din lume.

***

Un pustnic spunea:
– Monahule, ai grijă! Chiar dacă ai linişte, nu-i da voie minţii tale să lenevească. Gândeşte-te la albină şi cum se aseamănă ea cu inima, care întotdeauna pofteşte felurite flori, care sunt felurite virtuţi. Încrezându-te în dragostea lui Dumnezeu, ţine-ţi mintea în inima ta – care are ca simbol stupul. Sfântul Nicodim spunea că fiecare dintre sfinţii părinţi au avut inima ca un stup, de unde-şi hrăneau necontenit mintea cu dulceaţa rugăciunii neîncetate. Şi rugăciunea, ca regina albinelor, atacă şi ucide trântorii, care sunt patimile ce ne tulbură.
Sunt cuvinte atât de înţelepte scrise ucenicului său de un bătrân, atlet experimentat din Athos.

***

Cu mulţi ani în urmă, ieromonahul Matei trăia într-o cameră mică, unde se ruga neîncetat, lângă locul unde sunt păstrate oasele părinţilor decedaţi de la Schitul Sfânta Ana. Într-o zi, a auzit un zgomot în gropniţă. El a deschis uşa şi a văzut nişte tineri frumoşi, care cărau de acolo oase şi le duceau în altă parte. Alţii aduceau oase şi le puneau în osuar. Părintele Matei se întreba mirat, dar mirarea lui a fost rezolvată de unul dintre acei tineri încântători:
– De ce eşti uimit, părinte Matei? a întrebat el. Suntem îngerii lui Dumnezeu, şi Maica Domnului ne-a poruncit să facem ceea ce vezi.
Apoi a continuat:
– Noi mutăm aici oasele acelor oameni a căror minţi au fost permanent la Muntele Athos şi dorinţa lor a fost ca să-şi sfârşească zilele aici, dar nu s-a întâmplat aşa. Noi aşezăm oasele lor aici, ca să învie în acest loc la a doua venire a lui Hristos. Iar celelalte oase, pe care vezi că le mutăm de aici în lume, sunt oasele călugărilor care au fost numai cu trupul aici, iar cu mintea lor în lume. Ei au dorit să fie în legătură cu rudele şi cu ceilalţi oameni din lume. În ziua Judecăţii ei nu vor învia pe Sfântul Munte, ci în lume.

***

Bătrânul isihast Iosif sculpta cruci. Era ascultarea sa. El nu punea prea multe modele pe ele. Când a fost întrebat odată despre simplitatea lucrului mâinilor sale, el a răspuns:
– Singurul motiv pentru care fac acest lucru simplu e să fac rost de ceea ce e nevoie pentru viaţă. Dacă ar trebui să fac un lucru mai complicat, ar trebui să petrec mai mult timp pentru aceasta. Un desen mai amănunţit i-ar putea face pe oameni interesaţi de acest produs, iar aceasta ar fi stânjenitor pentru isihie. Toate aceste lucruri sunt periculoase şi fac mintea să hoinărească şi să se depărteze de permanenta aducere aminte a lui Dumnezeu. Când pentru un monah un lucru împiedică aducerea aminte a lui Dumnezeu, ar trebui să nu mai continue ceea ce face, pentru că această piedică înseamnă că eforturile sale monahale merg pe un drum greşit. Hristos situează aceste griji alături de beţie şi desfrâu. Imaginează-ţi aceasta! Gândeşte-te că după ce te-ai înfometat prin post, ca să spunem aşa, poţi cădea din viaţa duhovnicească şi să fii ca cel ce-şi risipeşte viaţa în beţie. Pentru că toate aceste trei lucruri (beţia, desfrâul şi gândul la lucrurile lumeşti) fac inima grea şi nesimţitoare, adică o slăbesc.
Cuvintele lui ne amintesc de vechii părinţi ai pustiului care făceau lucruri simple şi ieftine şi care necesitau foarte puţin timp.

***

Un mare ascet contemporan, care din motive medicale a trebuit să iasă în lume pentru câteva zile, mi-a spus:
– Când m-am întors la Sfântul Munte, a trebuit să treacă o lună ca să-mi pot aduna mintea din împrăştiere în timpul rugăciunii!
CAPITOLUL XXXI – Despre vedeniile şi apariţiile dumnezeieşti

De-a lungul secolelor, oameni cu poziţie socială şi politică înaltă, precum regi, regine, prinţi şi nobili au intrat în viaţa monahală plini de nădejde.
Dreptul Pavel de la Xeropotamu a fost un asemenea exemplu. El a fost fiul regelui Mihail Kouropalatinul. Neputând să îndure nedreptatea şi dezordinea omenească a timpului său, el a renunţat la succesiunea la tron şi a devenit călugăr. Înaintea naşterii lui, mama sa, vrednica Procopia, a avut o vedenie în legătură cu el. Ea a văzut că a născut un miel pe o grămadă de grâu. Curând după naştere, mielul a fost atacat de doi lei a căror forţă a copleşit-o, ţinând în mână Sfânta Cruce, care i-a ucis.
Cei doi lei reprezintă pe satana şi lumea, ce a fost învinsă de sfânt, blândul, dar curajosul miel al lui Hristos, ce a hrănit multe suflete cu cuvintele sale dulci, ca şi cum ar fi avut grămezi de grâu duhovniceşti şi pâine de har.

***

Când Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte, Marcu cel simplu s-a pregătit să-l urmeze. El aproape plecase de pe Sfântul Munte când a auzit o voce şi s-a întors să vadă cine-l strigă. Apoi a văzut un lucru ciudat şi minunat. Munţii erau înconjuraţi cu ziduri înalte de cetate şi turnuri mari, crenelate de la un capăt la altul. Înăuntrul zidurilor erau palate înalte, frumoase, din aur, unde regina cerului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şedea înconjurată de o mulţime fără număr de îngeri, arhangheli şi călugări, care-i cântau laude necontenit.

***

Sfântul părinte rus Antonie, din Mănăstirea Esfigmenu, a ajuns să fie cunoscut în jurul anului 1012. El a întâlnit călugări de la Muntele Athos pe când era în Constantinopol şi a fost impresionat de evlavia şi virtutea lor. Când a văzut înălţimea eforturilor lor ascetice, el a venit în Munte şi a intrat sub ascultarea egumenului de la Esfigmenu. Acolo a stat ca începător trei ani, înainte de a fi tuns monah. Stareţul Sfântului Antonie a avut o vedenie în care el a fost îndemnat să-şi trimită ucenicul înapoi în Rusia, ca să introducă viaţa monahală şi acolo, pentru folosul sufletelor, deoarece în acel pământ întins, unde creştinismul de abia pătrunsese, viaţa monahală era necunoscută încă. Şi, într-adevăr, Sfântul Antonie a înfiinţat o mănăstire în Kiev, împreună cu dreptul Teodosie, care a fost egumen.

***

În naosul bisericii de la schitul din Kafsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kafsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

***

Când Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp se nevoia în Muntele Athos, şi-şi construia un paraclis, o cunoştinţă de-a sa l-a vizitat. Acel călugăr, în timp ce se apropia de locuinţa prietenului său, a văzut alţi doi oameni, care-l ajutau pe dreptul Dionisie la căratul pietrelor, până la locul unde sfântul zidea biserica. Când l-a salutat pe sfânt, ceilalţi doi bărbaţi au dispărut şi numai Sfântul Dionisie era acolo, şezând singur. Uimit, monahul ce-l vizita a întrebat cine erau ceilalţi doi şi unde au plecat. Dar sfântul a răspuns că nu a fost nimeni acolo, decât Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul a trimis îngeri ce semănau cu bărbaţi, ca să-l ajute şi să-l ocrotească, iar el a preamărit pe Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi călăuzirea dumnezeiască.

***

Viaţa sfântului părinte Cosma Zografitul, care era de origine bulgară, a fost plină de multe revelaţii sfinte. El a venit pe Munte în 1280 şi a trăit în Mănăstirea Zografu un timp scurt, înainte de a se muta la viaţa isihastă în pustia din apropiere. Lui i-a fost dat darul clarviziunii şi înainte-vederii. Într-o vedenie, a văzut sufletul egumenului de la Hilandar chinuit de diavoli. De asemenea, el a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu, în ziua de Bunavestire, slujind în biserică şi la trapeză.
Odată, când părintele Cosma a dorit să mănânce peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus sfântului. Sfântul Cosma a suferit, de asemenea, mult din cauza atacurilor demonilor.
În timp ce părinţii cântau la înmormântarea lui, toate animalele din regiunea apropiată s-au strâns, atât cele de pe pământ, cât şi cele din aer, şi toate au plâns, fiecare cu plânsul ei, în felul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun, pentru ultima oară, de la nevoitorul plin de har.
Trebuie să amintim că osemintele sale n-au fost găsite când a fost deschis mormântul său.

***

În Marea Lavră s-a nevoit mult evlaviosul Grigorie Domestikos. În timpul Vecerniei din ajunul Teofaniei44 (Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (6 ianuarie).), după ce a cântat: «Întru tine se bucură…», el a adormit pentru scurt timp şi a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând acolo şi spunându-i:
– Am primit cântarea ta, Domestikos, şi îţi mulţumesc foarte mult.
Tot atunci ea i-a dat o monedă de aur, care este atârnată pe icoana ei până astăzi.

***

Odată, când dreptul Eftimie, ctitorul Mănăstirii Iviron, era preot slujitor la sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi slujea pe vârful Muntelui Athos, toţi cei ce erau acolo au fost acoperiţi de o lumină cerească, ce i-a făcut să cadă la pământ, nefiind în stare să suporte acea strălucire.

***

Binecunoscutul părinte M. de la Sfânta Ana l-a trimis odată pe un ucenic cu un comision. Când trecea pe lângă biserica principală a schitului, călugărul a văzut o femeie în vârstă măturând biserica şi curtea de afară. Nu era nimeni altcineva decât Sfânta Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu.

***

Mult respectatul cărturar şi călugăr Teoclit Dionisiatul mi-a spus că, odată, a mers să-l întâlnească pe pustnicul rus Tihon, un suflet minunat cu o înfăţişare biblică. Pe când se apropia de chilia lui, a auzit un cântec dumnezeiesc. El a crezut că se săvârşea Liturghia şi a aşteptat în afara chiliei până când s-a terminat. Când a intrat, el l-a găsit pe părintele Tihon singur, împărtăşindu-se în acel moment cu Dumnezeieştile Taine. El întotdeauna lua Sfintele Taine [uscate], pe care le păstra de-a lungul anului şi din care se împărtăşea. Părintele Teoclit s-a mirat de cântecul pe care-l auzise mai devreme.
Cu puţin înainte ca părintele Tihon să adoarmă, binecuvântatul ucenic al pustnicului era respectatul părinte Paisie. Era în ajunul Praznicului Naşterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie. Părintele Paisie l-a vizitat în chilia lui.
– Tu eşti, Sfinte Serafim? a întrebat părintele Tihon, care era aproape pe moarte.
– Ce spui părinte? Nu înţeleg.
– Ei bine, a spus el, cu puţin timp în urmă a fost aici Sfântul Serafim de Sarov cu Maica Domnului şi vorbeau împreună.
– Ce ţi-a spus Maica Domnului? a întrebat Părintele Paisie.
– Mi-a spus că mă va lua după ziua Praznicului ei.
Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Pe 10 septembrie, după două zile de la Praznic, părintele Tihon a adormit în pace, ţinând în mână crucea. Înainte de a răposa, părintele Paisie i-a dat nişte busuioc ca să miroasă.
– Nu miroase minunat, părinte?
– Da, fiul meu, dar mireasma Raiului e cu mult mai frumoasă decât aceasta!

***

Când slăvitul părinte rus Siluan Atonitul era începător şi trecea prin martiriul atacurilor demonilor, a ajuns într-o zi în aşa o stare de deznădejde, încât a spus: «Dumnezeu e nemilos!». De îndată ce a avut acest gând, el s-a simţit complet abandonat şi sufletul său a fost aruncat în întunericul unui chin îngrozitor. La puţin timp după aceea, el s-a dus la Vecernie în biserica Sfântului Prooroc Ilie, care e lângă moara de la Sfântul Pantelimon. Acolo el l-a privit pe Hristos ieşind din icoana din partea dreaptă a iconostasului. Înfăţişarea Lui era nespus de frumoasă, iar sufletul şi trupul Sfântului Siluan au fost umplute de focul harului Sfântului Duh (Luca 12, 49).
El a căzut pe pământ, pentru că nu a putut îndura această vedenie. Curând după aceea, Domnul a dispărut din vederea lui. După cum ne-a spus sfântul mai târziu, el nu a putut să spună în ce stare era în momentul vedeniei, «dacă era în trup sau nu», când a auzit «cuvinte de nespus» venite de sus (II Corinteni 12, 22). În acel moment, faţa senină a lui Hristos, Care le iartă pe toate, plină de umilinţă şi bucurie, a apropiat de El întreaga fiinţă a Sfântului Siluan, a cărui suflet a fost scos din captivitatea lumii acesteia, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a dragostei Lui divine.

……………………………………………………………………………………………………………………..
Urmând acestei arătări a lui Dumnezeu, în care el a devenit familiar cu lumina adevăratei stări veşnice, Sfântul Siluan a cunoscut realitatea Praznicului Învierii: totul era frumos, lumea era minunată, oamenii plăcuţi, natura frumoasă, trupul plin de lumină, cuvântul lui Dumnezeu dulce, privegherile dorite şi sufletul milostiv pentru toată lumea.

***

Odată un călugăr bun şi evlavios a văzut-o pe Maica Domnului măturând Mănăstirea Lavra. Curând după aceea sultanul a poruncit armatei să se retragă din Muntele Athos. Era în 1928.

***

Un chip nevoitor, binecuvântat, a fost părintele Evloghie de la Mănăstirea Faneromenu. El nu era aspru cu ceilalţi, dar cu sine era neîndurător. A mâncat fără ulei treisprezece ani, urmând rânduiala lui Hagi Gheorghe. În timp ce slujea la bucătărie, la hramul de la Chilia Sfânta Treime, el a văzut doi demoni şezând pe farfuriile murdare şi lingând resturile de la mâncare, căci fiind sărbătoare puseseră şi carne. După aceasta, bătrânul Hagi Gheorghe, care întotdeauna postea, a dat diferite sfaturi ucenicilor săi. Şi ca să-i convingă de gravitatea neascultării lor, el i-a făcut pe demoni să stea până i-a chemat pe toţi ca să-i vadă. Ei i-au văzut şi s-au minunat. Tremurând de frică, au cerut iertare de la adevăratul ucenic a lui Hristos, marele Hagi Gheorghe.

***

În anul 1894 trăia la Mănăstirea Dionisiu un mare părinte numit Iacov. El era un om al virtuţii, ascezei şi dreptăţii.
Odată, pe când era treaz, în intervalul obişnuit dintre ceasuri şi Sfânta Liturghie el a crezut că se află în curte, în spatele sfântului altar al bisericii. El i-a văzut pe toţi cei o sută de fraţi din mănăstire ca şi cum ei erau un snop de grâu strâns. De asemenea, l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul şi patronul mănăstirii, ieşind din biserică şi ţinând în mână o unealtă de vânturat. Acolo l-a văzut pe dumnezeiescul Botezător vânturând călugării mănăstirii în aer, ca şi cum ar fi fost un snop de grâu.
Unii dintre ei au căzut pe pământ, iar alţii, ca pleava, au fost măturaţi de vânt înspre mare. La vederea acestora, bătrânul cu inimă bună a plâns. Când s-a terminat vânturatul, acei monahi care au adus roadă s-au plecat înaintea Sfântului Înaintemergător şi au reintrat în biserică.

***

Un pustnic i-a spus acestea unui frate:
– Fratele meu şi părintele meu, nu ştiu cum, dar eu, cel nevrednic, am fost onorat să primesc Sfânta Împărtăşanie de la un înger al Domnului. Întâi am văzut o lumină, apoi un înger a venit ţinând în mână Sfintele Daruri. Cum s-a întâmplat, nu ştiu!

***

Este un metoc al Mănăstirii Dionisiu în Halkidiki, numit Vozina. Între 1919–1920, bătrânul Nifon a fost econom al mănăstirii, iar ajutorul său a fost părintele Lazăr. Într-o zi, a venit un sătean cu un măgar, ce căra două burdufuri din piele de capră pline cu ulei, având fiecare cantitatea de 80 oca şi le-a dat părinţilor.
– Tatăl meu, a spus săteanul, a murit cu o lună în urmă. De trei ori l-am visat într-un rând. El îmi tot spune: «Fiul meu, Yannis, umple două burdufuri din piele de capră cu ulei şi du-le economului de la Dionisiu. De asemenea, dă-i acel măslin mare care e la capătul proprietăţii noastre, deoarece l-am luat de la mănăstire, căreia îi aparţine. Fă aceasta fără întârziere, ca sufletul meu să-şi găsească odihna, fiindcă sunt chinuit mult».

***

Isihastul Iosif, care a adormit în pace în 1959, ne-a spus despre o vedenie pe care a avut-o la începutul vieţii sale ascetice. S-a întâmplat când spunea dulcea rugăciune a lui Iisus:
– În timp ce eram cufundat în rugăciune, fiind atent la cuvintele rugăciunii, deodată am fost înconjurat de lumină şi întregul loc s-a umplut de lumină. Deodată au apărut în jur trei copii de şase sau opt ani, asemănători la înfăţişare şi vârstă. Ei erau fermecători şi frumoşi, încât, privindu-i, a fost captivată întreaga mea fiinţă. Ei veneau spre mine ritmic, împreună, ca şi când era numai unul. Ei cântau «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Când au venit aşa de aproape, încât aş fi putut să-i ating, ceea ce am şi încercat să fac, ei s-au întors fără să se uite în spatele lor, cântând continuu acelaşi imn. Ei m-au binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, cum binecuvintează preotul!

***

Cinstitul isihast din Katunakia, părintele Efrem, ne-a spus că, făcând multe rugăciuni cu lacrimi, a fost asigurat că atât părintele Nechifor, cât şi primul său stareţ, Efrem, amândoi răposaţi, au fost mântuiţi.

***

Un bătrân spunea:
– Călugării nu cred uşor în vedenii.
CAPITOLUL XXXII – Despre un sfârşit cuvios

Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.

***

În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul45 (Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.) mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».

***

Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.

***

Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».

***

La puţin timp după ce a adormit în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.

***

Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.

***

O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.

***

Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.

***

Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Atonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.

***

Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.

***

Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.

***

Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.

***

În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!

***

Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».

***

Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.

***

Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.

***

Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.

***

Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».

***

Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.

***

Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.

***

Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.

***

– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.
CAPITOLUL XXXIII – Despre neascultarea faţă de îndrumătorii noştri duhovniceşti şi despre roadele sale cele amare

Multe şi amare au fost roadele celor care nu i-au ascultat pe părinţii duhovniceşti. Aceasta este evident şi reiese din proverbul de pe Muntele Athos, care spune că: «Ascultarea înseamnă viaţă, iar neascultarea moarte». Un exemplu este şi întâmplarea următoare:
Era un părinte numit Meletie, duhovnic şi urmaş al lui Hagi Gheorghe, care trăia în chilia Pantokrator de la Sfântul Nicolae (Hatzuda). Era un om învăţat şi avea o colecţie mare de cărţi. El nu dădea voie călugărilor să lucreze Duminica sau în alte zile de sărbătoare. Într-o zi de sărbătoare, ucenicii lui l-au întrebat dacă pot merge să vadă albinele pe care le ţineau în Kapsala. El le-a dat binecuvântarea sa, dar ei nu au făcut lucrul acesta, ci au plecat la o baltă în ţinutul Schitului Kutlumuş ca să pescuiască. În acel loc, forţa apei te trage câteodată, şi din acest motiv balta e numită «Ucigaşa»; pentru că în trecut s-au înecat acolo oameni.
În acea zi, unul din grupul lor a căzut în baltă şi s-a înecat, din cauza neascultării. Ceilalţi n-au îndrăznit să meargă la chilia lor şi să-i spună părintelui despre tragica întâmplare. Ei au alergat la alţi părinţi, ca să-l anunţe cu grijă. Toţi s-au întristat pentru cel ce a murit şi pentru călugării neascultători, iar părintele Meletie a murit de o mâhnire de neîndurat.

***

Un călugăr a fost biruit de dorinţa de a părăsi Sfântul Munte, pentru a merge s-o vadă pe mama sa. Sub această dorinţă nevinovată era ascunsă o ispită. Părintele său, cu discernământ, l-a avertizat de aceasta şi nu i-a dat binecuvântare pentru plecare, chiar dacă ceilalţi călugări au insistat că el ar trebui lăsat să plece. Ei au aranjat în taină cu mama lui, ca să vină din Kesaria la Constantinopol, unde fiul ei avea să o întâlnească, însoţit fiind de unul din fraţi. De două ori pe săptămână era un vas ce venea din Rusia la Muntele Athos şi intra şi în port la Constantinopol. Ei au aranjat să meargă cu acel vas şi, înainte de a pleca, au mers să ia binecuvântare de la părintele lor. Ţintuit la pat, bătrânul, de îndată ce a auzit acele planuri a început să plângă, ca şi cum nu avea să-i mai vadă niciodată. Ceilalţi au încercat să-l aline, spunându-i că se vor întoarce în câteva zile. Dar s-a întâmplat că numai cel ce l-a însoţit pe celălalt s-a întors. Acela a rămas în lume pentru totdeauna.

***

Egumenul rus Misail l-a trimis odată pe ucenicul său, părintele S., până la corabia cu pânze a mănăstirii, dar el a refuzat să facă ascultare.
– Nu merg, a spus el.
– Dar unde vrei să mergi? l-a întrebat pe el.
– În pădure, ca să aduc lemne.
Şi el a fost trimis în pădure, unde a căzut peste el un copac. Pentru neascultarea sa a fost dus la spital.
CAPITOLUL XXXIV – Despre paternitatea duhovnicească şi despre puterea mijlocitoare a părintelui şi îndrumătorului nostru duhovnicesc şi despre marea siguranţă în care se află adevăratul ucenic

Pentru un călugăr aflat sub ascultare, ocrotirea părintelui duhovnic nu poate fi măsurată, mai ales când călugărul are de înfruntat oameni sau diavoli, atât în viaţa aceasta, cât şi în timpul plecării spre cea viitoare.
Un anume monah trăia în Chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce aparţine de Schitul Kutlumuş a Sfântului Pantelimon. Egumenul de la Kutlumuş era chiar unchiul său şi din acest motiv călugărul făcea adesea tulburare în schit, în ceea ce priveşte câteva probleme. Când a devenit grav bolnav şi era pe moarte, era extrem de tulburat, foarte zgomotos şi agitat. Părinţii i-au citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului, însă nu i-au ajutat. De vreme ce tulburarea sa creştea, ei l-au căutat pe părintele lui duhovnic, Hrisostom, care a pus mâna pe fruntea ucenicului său şi i-a spus:
– Fiul meu, Ioan! Adormi în Domnul şi eu voi lua povara ta asupra mea.
El a promis de asemenea să dăruiască metanii şi milostenii asceţilor săraci şi să ceară iertare, în locul lui, de la toţi aceia pe care i-a supărat el. De îndată ce şi-a pus mâna pe capul muribundului şi i-a spus aceste cuvinte, cel tulburat s-a liniştit complet şi şi-a dat sufletul în pace.

***

Ieromonahul greco-rus, numit Acachie, avea doi călugări în ascultarea sa, Averchie şi Prohor, în Chilia Sfântului Ioan Teologul din Kerasia.
Odată, ei au urcat până pe vârful Athosului şi au stat peste noapte la Katisma Maicii Domnului, locul unde Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kafsokalivitul. Deşi i s-a spus să nu meargă, părintele Averchie s-a urcat să doarmă într-o chilie singuratică, încuind uşa după el. Noaptea l-au atacat demonii. Unul dintre ei a apărut şi a început să-l lovească cu cruzime. Părintele Averchie a început să ţipe. Stareţul său a fugit la chilie, a luat crucea şi se ruga. Dar demonul nu l-a lăsat. Părintele Averchie nu era în stare să se scoale şi să deschidă uşa. Atunci părintele Acachie a mers la geam şi a spus duhului rău: «Cine ţi-a dat dreptul să-l loveşti pe ucenicul meu?». Aceste cuvinte l-au făcut pe demon să dispară. Averchie a fost eliberat şi s-a liniştit.
Din această întâmplare ne sunt relevate două principii duhovniceşti: importanţa unui stareţ şi pericolul ce poate să apară când voia proprie şi neascultarea ucenicului triumfă.

***

Părintele Sava duhovnicul a fost numit Noul Hrisostom. El a petrecut 20 de ani cu părintele său, Ilarion Iviritul, şi după trecerea acestuia din această viaţă, el s-a nevoit în Chilia Învierii la Sfânta Ana Mică. A adormit în Domnul la vârsta de 80 de ani.
Era cunoscut pentru darul său de a-i mângâia pe ceilalţi şi de a călăuzi sufletele cu înţelepciune, cu discernământ, cu blândeţe, prin felul lui apropiat, smerit şi iubitor de a fi. El spovedea mereu şi a vindecat mulţi oameni posedaţi. Primea pe oricine, în orice moment al zilei. Dormea numai trei ore pe noapte şi în fiecare după-amiază putea fi găsit răspunzând la nenumăratele scrisori pe care le primea. Şi la toate dădea răspuns. Este socotit a fi cel din urmă dintre bărbaţii purtători de Duh ai generaţiei trecute.
Virtutea discernământului său a devenit proverbială. De pildă, odată a împărtăşit imediat un doctor după ce s-a spovedit şi care dusese o viaţă de păcat. El a explicat de ce i-a dat Împărtăşania: «În cazul acesta, numai Duhul Sfânt poate să-l curăţească». De asemenea, încerca să găsească căi de a se prezenta ca un păcătos, ca să încurajeze persoana care se căia şi se mărturisea. Prezentându-se pe sine ca un păcătos, el o ajuta pe acea persoană să-şi depăşească sfiala şi şovăiala.
În timpul ocupaţiei turceşti, au apărut nişte probleme între turci şi Sfânta Mănăstire Kutlumuş. Turcii au devenit atât de agitaţi, încât se gândeau să o dărâme. Părinţii l-au întrebat pe părintele Sava ce să facă. El i-a sfătuit: «Puneţi stema coroanei engleze la poarta mănăstirii şi pe fiecare turn un steag englezesc».
Turcii au fost foarte mânioşi, dar nu au dorit să pornească război cu Marea Britanie.
Părintele Grigorie, un ascultător strict al poruncilor sfinte, a fost adesea numit «Al doilea Vasile cel Mare».
Vrednicul de pomenire episcop Ierotei de Argolis a scris acestea despre el: «L-am văzut pe Noul Vasile cel Mare împodobit cu aceleaşi virtuţi».
Părintele Grigorie a murit în 1899, la vârsta de 75 de ani. La el s-a spovedit smeritul patriarh, precum şi alţi mulţi ierarhi, unii care stăteau în Muntele Athos, iar alţii care erau în vizită pe acolo. Patriarhului îi erau oferite de părintele său duhovnicesc trei smochine pe o farfurie de lut şi un pahar cu apă de ploaie.

***

Părintele duhovnic Serafim de la Sfânta Ana era nevinovat şi nu iubea banii. De asemenea, el era iertător, răbdător şi milostiv. A mângâiat multe suflete de la Muntele Athos şi din afară, chiar din jurisdicţia Mitropoliei de Salonic, Kassandrios şi Hierissou.

***

La Kafsokalivia, la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», vieţuia un bătrân pe nume Grigorie (Karotos). Acest bătrân avea un ucenic care, înainte de a-şi da duhul, i-a spus cuviosului bătrân:
– Bătrâne, au venit demonii şi mă întreabă de ce nu mi-am făcut canonul în anumite zile.
– Spune-le, răspunse bătrânul, că iau eu asupră-mi negrija ta.
Ucenicul a surâs mulţumit şi a adormit împăcat.

***

În timpul spovedaniei, nu numai persoana care face spovedania, ci şi cel ce spovedeşte e judecat.
În trecut, duhovnicii erau practici. Ei nu judecau pe baza gravităţii păcatelor, ci mai degrabă pe baza intenţiei. Ei nu se preocupau prea mult de păcatele spovedite, ci de gândul cum să trateze sufletul persoanei care se căieşte.

***

Un părinte înţelept spunea:
– Dă-i un canon penitentului dar, de asemenea, mângâie-i sufletul.

***

Părintele duhovnic al marelui postitor Hagi Gheorghe a fost minunatul ieromonah Neofit (Karamantis), care a trăit din 1756 până în 1860. El a mers în Karyes în 1848, după ce s-a nevoit mai întâi în pustia Kafsokalivia şi Kerasia. Chilia lui, numită după Sfântul Nicolae (Kaprouli), aparţinea de Sfânta Mănăstire Simonopetra. Părintele Neofit era duhovnicul a cinci mănăstiri şi a tuturor ierarhilor care şedeau atunci în Sfântul Munte. A cunoscut ziua trecerii sale, cu patruzeci de zile mai înainte de acest eveniment. Şi-a săpat singur mormântul şi apoi a citit Evangheliile şi Psaltirea. După aceea, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a binecuvântat pe ucenici, şi-a făcut cruce, şi în pace şi-a dat sufletul Domnului.

***

Printre cele adunate pentru biografia răposatului părinte Kodrat Karakalitul se afla şi faptul că acest păstor vestit avea darul de a pătimi împreună cu cel ce i se spovedea, plângând împreună cu acela şi făcând el însuşi o parte din canonul celui ce se spovedea.

***

S-a obişnuit ca atunci când un frate moare, ceilalţi să-l ducă în cimitirul schitului şi să-i ceară iertare, prin duhovnicul lui, în caz că acela a supărat pe vreunul din ei.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare, nici măcar un frate nu a fost găsit ca să spună că a fost supărat de acesta cel puţin o dată. Dimpotrivă, ei spuneau că, chiar dacă părintele Mina era deseori foarte obosit el nu refuza să ajute duhovniceşte sau material o persoană aflată în nevoie.

***

Erau doi fraţi care se certau mult din cauza unuia dintre ei, Zosima, care întotdeauna cerea din puţinii bani pe care celălalt îi avea, spunându-i că îi datorează acei bani. Acela insista că nu-i datorează nimic. Astfel, ei se certau permanent.
Când părintele Mina a aflat despre aceasta, i-a spus ucenicului său:
– O, binecuvântate Onufrie, ei se ceartă! Trebuie să găsesc nişte bani ca să-i dau celui care cere, ca să opresc cearta aceasta.
Părintele a dus apoi banii pe care îi avea părintelui Zosima şi i-a spus:
– Părinte Zosima, aici sunt banii pe care părintele ţi-i datorează şi pe care mi i-a dat mie. Tu trebuie să păstrezi această taină, de vreme ce ştii că eu sunt duhovnic.
În acest fel, cearta dintre cei doi fraţi a încetat.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă, în timp ce toţi lăudau virtuţile lui, părintele Zosima a menţionat că bătrânul i-a dat banii datoraţi lui de celălalt frate cu care se certa. Când celălalt frate a auzit acestea, a spus:
– Nu, eu niciodată nu i-am dat bani ca să-ţi dea ţie, părinte Zosima.
Când părinţii au auzit acestea, au înţeles că într-adevăr părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare la cea veşnică cu mari virtuţi şi L-au slăvit pe Dumnezeu.

***

Cel mai iubit dintre toţi ai timpului său a fost părintele Gavriil de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», de la Sfânta Ana. El a fost chemat de patriarhul Constantinopolului ca să fie felicitat, dar era prea bătrân să meargă de unul singur şi nu era posibil să fie transportat. El era părintele părinţilor. A murit în 1959, la vârstă de 80 de ani.

***

Cuviosul ieromonah Acachie, care era unul dintre Pahomieni, mi-a vorbit despre binecuvântatul duhovnic, părintele Dorotei, care trăia în Schitul Kutlumuş cu doi călugări în ascultarea sa. I-a fost cerut de Sfânta Mănăstire Esfigmenu ca să le fie egumen, dar el a refuzat cu smerenie, nedorind să părăsească lupta duhovnicească şi rugăciunea minţii.
Timp de zece ani a fost preot slujitor la Protaton. De asemenea, el a slujit ca tipicar la Protaton – cel mai bun pe care l-a avut vreodată Protatonul. El era acela la care se spovedea arhiepiscopul Leontie al Ciprului. Pentru motive pe care numai Dumnezeu le ştie, el şi-a petrecut ultima parte a vieţii în chilia isihastă Sfântul Ioan Teologul, din cartierul Papagos, din Atena. A fost dăruit cu harisma de a fi un duhovnic capabil să mângâie pe cei ce veneau la el, cel mai bun păstor al oamenilor, un vindecător de suflete experimentat, care se asemăna cu o oază duhovnicească, atât în oraşul Atena, cât şi în pustie. Cei care-l căutau pentru spovedanie şi sfat aşteptau la un rând lung ore întregi, ca să-l vadă.
Spre sfârşitul vieţii lui a fost orb. Deşi lipsit de lumina exterioară, vederea sa duhovnicească a crescut.
Vrednicul de pomenire părinte H. de la Sfânta Ana ne spunea:
Clopotele bisericii băteau, am ieşit afară şi l-am văzut pe părintele Onufrie plângând:
– Ce se întâmplă, părinte, de ce bate clopotul? l-am întrebat neliniştit.
– Viaţa părintelui Ignatie s-a sfârşit, a răspuns el.
Când am auzit acestea, din cauza marii dureri aproape am leşinat.
Părintele Onufrie a venit imediat la Chilia Sfintei Treimi şi mi-a spus:
– De acum înainte, binecuvântate, va fi greu să găsim un duhovnic bun, văzător, cu faptă şi învăţătură, după cum vrednicul de pomenire părinte Mina mi-a spus: „Va veni o vreme când călugării vor spune: «Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui». Şi se mai spune în Sfânta Scriptură: «Întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire; întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune» (Deuteronomul 32, 7).
– Ce-o să facem acum, că duhovnicul nostru a adormit în Domnul, l-am întrebat eu din nou.
Şi el a răspuns:
– De ce mă întrebi, binecuvântate? Mai sunt încă duhovnici care să urmeze tradiţiile acestui loc sfânt.
Părintele Ignatie a venit din Serres când era foarte tânăr. El a lăsat tot ce avea săracilor şi a venit desculţ, ţinând în mâinile sale numai un băţ. A mers în Katunakia la părintele Neofit şi nu şi-a ridicat ochii să vadă dacă era vreun pic de pâine, sare sau altceva în jurul lui. El a văzut numai un şirag uzat de 300 de metanii, «Viaţa ascetică a Sfântului Isaac Sirianul», nişte pâine veche, mucegăită, Evanghelia, Psaltirea şi o carte scrisă de Thikaras. Când a văzut aceste lucruri, el le-a luat în mâini şi le-a sărutat.
Apoi, imediat, a intrat în ascultarea părintelui Neofit. El nu s-a gândit dacă putea sau nu să aibă pâine şi apă, dădea numai mulţumire Maicii Domnului că a fost încredinţat unui mare ascet. Ei au rămas împreună în tăcere deplină şi rugăciune neîncetată cu lacrimi şi nu s-au oprit niciodată.
În Katunakia nu era biserică. Pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, ei trebuiau să meargă la Sfânta Ana Mică sau la un schit mai mare.
Părintele Ignatie a fost tuns monah cu acordul mănăstirii.
Când părinţii au văzut marea sa virtute, au cerut Mănăstirii Marea Lavră ca el să fie hirotonit preot, nu numai pentru slujbe, ci şi ca duhovnic. El avea atunci 26 de ani.
Toţi părinţii isihaşti din Katunakia au putut să înţeleagă că nu era un bărbat obişnuit, ci unul deosebit. El era atât de ascultător, încât chiar şi pentru nevoile trupeşti se pleca în faţa părintelui Neofit, care adesea îl trimitea desculţ prin zăpadă la Karyes şi el nu refuza niciodată.
Toţi sârbii, ruşii, bulgarii şi românii din acea zonă s-au spovedit la el, pentru că era un om drept.

***

Neîntrecut îndrumător duhovnicesc şi spoveditor a fost Mihail Orbul, la Sfânta Biserică a Marilor Voievozi (metoc al Chiliei «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului» de la Schitul Sfânta Ana), biserică aflată în cartierul Nea Elvetia (Noua Elveţie) din Atena. Mulţime mare de suflete a alergat să se uşureze de povara păcatelor sale, găsind în sfinţia sa un părinte şi un sfătuitor experimentat şi discret şi adăpându-se astfel de la izvorul curat al tradiţiei ortodoxe, al învăţăturii şi al slujbelor, sub epitrahilul duhovnicului orb, găsind acolo liman duhovnicesc. Oază de linişte şi alinare duhovnicească s-a făcut «cuibul» părintelui Mihail, mai cu seamă într-o vreme când bântuiau în capitală curentele aduse de străini: ale protestantismului raţionalist, ale bavarezilor, ale lui Otto şi ale urmaşilor săi.
CAPITOLUL XXXV – Despre credinţă

Dreptul mucenic Iacov, care s-a nevoit în Dohiariu şi în Schitul Iviru, a fost binecuvântat cu harisma profeţiei şi alte daruri divine. El a predicat pocăinţa şi Evanghelia creştinilor înrobiţi, în timpul ocupaţiei turceşti. A început în Salonic şi a ajuns în Nafpaktos. După ce a fost capturat, a fost adus înaintea sultanului Salim, unde L-a mărturisit pe Hristos, Dumnezeu Adevărat. A fost condamnat şi spânzurat cu cei doi ucenici ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dionisie.

***

Dreptul mucenic Ghedeon Karakalinul a trăit în timpul ocupaţiei turceşti. Când era încă copil tânăr el a fost silit să-şi lepede credinţa sa. Mai târziu, a venit la Sfântul Munte şi a devenit monah. Cât a stat, el a dorit să aibă moarte de martir, aşa că a plecat spre Valestino şi Târnovo unde a mărturisit credinţa cu mult curaj şi râvnă. El a fost dezmembrat cu încetul şi, astfel, rugându-se, şi-a dat duhul său.

***

Un tânăr cu o viaţă dezordonată i-a spus unui monah bătrân:
– Nu cred că există Dumnezeu!
– Vino lângă mine, a spus monahul. Nu ştii că greierul pe care-l auzi cântând acum vorbeşte despre Dumnezeu? Nu vezi blana pisicii mele cum este? Nici chiar regina Frederika n-a avut o haină ca aceasta.
Tânărul a fost mişcat de cuvintele părintelui. Greutatea necredinţei sale dispăru.

***

Marele rugător şi pustnic isihast Calinic din Katunakia, în timpul răposării sale, după ce a petrecut o viaţă în nevoinţă şi sudoare, a spus:
– Îţi mulţumesc, Doamne, că, chiar dacă n-am făcut nimic în viaţă, mor ortodox.

***

Odată, câţiva călugări au pus nişte afişe ce spuneau că regele Gheorghe al II-lea aparţinea unei loji masonice. Printre ei era şi ascetul Petru Hosiopetritul. Poliţia l-a prins şi l-a exilat la Spinaloga, unde a propovăduit prin exemplul său şi învăţături simple, care au folosit multe suflete.

***

Un ascet spunea acestea:
Mulţi studenţi de la Universitate vin şi vizitează acest loc. Odată au venit zece şi mi-au cerut să fac o minune. Ei erau foarte insistenţi. Mă gândeam cum să pun înţelegere în capul acelor tineri. Aşa că le-am spus:
– Bine, staţi în rând ca să vă pot tăia capetele. Apoi voi face minunea: vă voi pune capetele la loc. Dar păstraţi distanţa între voi, pentru că există pericolul să se amestece capetele voastre cu trupurile. Sunteţi pregătiţi? Sunteţi nerăbdători să vedeţi minunea? Ei au reacţionat imediat:
– Nu, nu! Nu ne folosi pe noi, părinte! au spus toţi deodată.

***

Era un duhovnic la Sfânta Ana, care se numea Nicandru. El mergea la toate slujbele, era blând şi plăcut ca duhovnic. Era mai ales cunoscut pentru că păstra vechile Tradiţii Ortodoxe ale schitului.

***

Despre subiectul materialelor radioactive, un monah vârstnic spunea:
– Acum ştim şi despre radioactivitate. Ce pot să spun? Dacă otrava ar fi conţinută doar de un singur lucru, am putea spune: nu-l atinge. Acum ea este peste tot. Nu putem face nimic. Noi, cei de pe Sfântul Munte, întâi binecuvântăm totul cu semnul Sfintei Cruci şi apoi mâncăm. De ce să ne temem? Nu spune undeva Hristos că cei credincioşi, chiar de vor mânca ceva de moarte, nu vor fi vătămaţi? Nu vă îngrijoraţi. Oamenii din lume au pierdut înţelesul vieţii. Ei trebuie să-l găsească. Necredinţa e dăunătoare. De aici încep toate necazurile.

***

Un părinte spunea:
– Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască şi să lupte în timpurile noastre.

***

Enoh, un ascet român, a trăit într-o casă părăsită din Karyes. Autorităţile atonite l-au anunţat că trebuie să se mute în altă parte, deoarece era prea periculos să continue să trăiască în acel loc. Pentru o clipă, el a stat în faţa funcţionarului care adusese ordinul, gândindu-se adânc, apoi a spus într-un mod simplu:
– Eu sunt slujitorul lui Dumnezeu. Dacă El vrea ca această casă să se dărâme, aşa va fi. Dacă nu vrea, nu va fi aşa.
El nu s-a mutat şi nimic nu s-a întâmplat.
Într-un mod asemănător i-a răspuns şi diaconului Atanasie, când a fost la Salonic pentru un tratament medical, iar diaconul l-a găzduit în casa sa:
– Părinte, hai să ieşim din apartament.
– De ce? a întrebat el.
– Pentru că există pericolul ca această clădire să cadă şi să ne ucidă. Este cutremur.
– O, Enoh e slujitorul lui Dumnezeu! Dacă Dumnezeu vrea ca această casă să cadă, aşa va fi. Dacă nu, nu.
Şi el a stat acolo.
Diaconul Atanasie a spus că părintele Enoh a mers la Salonic în haine zdrenţuite. Hainele lui atârnau în dreapta şi-n stânga şi erau ţinute la un loc cu un ac de siguranţă. Era amuzant să-l vezi trecând străzile cu trafic.
– Hai, părinte, grăbeşte-te! strigau oamenii.
– De ce? întreba el. Lasă-i să aştepte un pic. Sunt bătrân şi nu pot fugi.
Şi el făcea semn cu mâna dreaptă să se oprească maşinile.
Doctorii din Salonic ne-au povestit mai târziu ce le-a spus lor:
– Ei (fraţii atoniţi) mi-au spus să fac operaţie, dar eu refuz, pentru că orice călugăr care e mai bătrân de 65 de ani nu supravieţuieşte unei operaţii, şi eu vreau să mor pe Munte, locul meu de pocăinţă. Dacă-mi puteţi da nişte medicamente, le voi lua, dar am aproape 80 de ani şi nu vreau să fiu operat departe de Muntele Athos. Eu vreau să mor în Grădina Maicii Domnului.
CAPITOLUL XXXVI – Despre înşelare şi despre războiul cel din dreapta al celui rău

Cu 100 de ani în urmă era un începător care în ziua tunderii sale în monahism a fost numit Sava şi care, datorită neascultării şi neatenţiei la gândurile sale, a fost înşelat de diavol, după cum ne arată următoarea povestire:
„Sava auzise de la mulţi despre vârful Athosului, ca şi de povestirea amintirilor plăcute din excursia şi pelerinajul făcut acolo de sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi a dorit să facă şi el pelerinaj. El tot auzea expresia «Bătrânul Athos» şi credea cu adevărat că aceasta se referea la un părinte cuvios ce trăia pe vârf.
În ciuda împotrivirii părintelui său, el a început să urce muntele. Când a ajuns la Hairi, a întâlnit într-adevăr un bătrân cuvios, cu părul alb, ce părea bolnav, care l-a însoţit şi l-a întrebat:
– Unde mergi, fiule? Pari obosit şi trist. Ce se întâmplă?
– Aş dori să-l cinstesc pe Bătrânul Athos, a reuşit să spună mult tulburatul Sava.
– Fiule, eu sunt Bătrânul Athos. De unde vii? Unde trăieşti?
– Eu sunt de la Sfânta Ana, Kerasia.
– Eşti de la Sfânta Ana? Îi ştiu pe toţi de acolo.
– Dar eu de ce nu te cunosc pe tine? E foarte ciudat.
– Nu-ţi face griji, a spus presupusul bătrân. Eu sunt sfătuitor duhovnicesc şi toţi călugării din ascultare, care sunt curajoşi şi se gândesc la ei, vin şi se pleacă în faţa mea. Nu e nevoie să te oboseşti şi să mergi mai departe. Am venit eu la tine. Ţi-am văzut intenţiile. Nu e nevoie să ajungi pe vârf. Fă o plecăciune şi întoarce-te acasă, iar voia ta şi eu vom avea grijă de tine.
Monahul Sava, orbit de neascultare şi de cuvintele satanei – şi, într-adevăr, satana arăta aşa cum şi-l închipuia el pe Bătrânul Athos –, i-a făcut plecăciune. Apoi, cu groază, a observat că mâna pe care a sărutat-o avea unghii îngrozitoare, şi şi-a dat seama de înşelăciune.
– Acum eşti al meu, a spus diavolul, şi eu voi veni într-o zi să te iau cu mine.
În acel moment, Sava a leşinat. După mai multe ore, un trecător l-a găsit şi l-a dus înapoi la Sfânta Ana. După trei zile şi-a revenit, a spus ce i s-a întâmplat şi cu lacrimi în ochi şi-a cerut iertare de la bătrânul său şi de la fraţii săi călugări. A stat opt ani în schit fără să-şi găsească odihna. Apoi, 15 ani s-a rugat Maicii Domnului Portăriţa de la Mănăstirea Iviron să-l ajute. Sfârşitul lui a venit într-o zi când pescuia cu fraţii săi în mare. S-a întâmplat la aceeaşi oră la care el, odată, s-a închinat satanei. În prezenţa celorlalţi, un vârtej l-a luat pe deasupra bărcii. Astfel, sărmanul călugăr Sava a dispărut pentru totdeauna“.

***

Era un nevoitor numit Pahomie; el trăia în Karulia şi era mult înşelat de cel rău. El era convins că nici un preot nu era vrednic să-l împărtăşească. Aştepta un înger să se coboare din cer şi să-i aducă Sfintele Taine. Viaţa lui s-a sfârşit tragic. El a căzut într-o râpă şi s-a înecat în mare. L-au găsit pe coasta opusă a Sikiei, mâncat pe jumătate de un peşte mare.

***

Cu mulţi ani în urmă, pe vârful de sud al Katunakiei, trăia un bătrân foarte evlavios. El avea un ucenic al cărui nume era Spiridon. Acest Spiridon, la început a fost ascultător şi corect în toate. Cu trecerea timpului, viermele nevăzut al mândriei a început să-l roadă. În starea sa de călugăr, el a întrecut limita în nevoinţa ascetică. A sporit numărul de metanii pe care le făcea. Făcea privegheri lungi, fără binecuvântarea părintelui său. El se considera mai presus decât toţi călugării şi, urmând voia sa, a ajuns să fie stăpânit cu totul de duhul mândriei.
Într-o noapte, el a auzit o bătaie în uşă şi cuvântul «binecuvântaţi». Şi a deschis. Înaintea lui stătea ceva ce părea a fi înger, deşi aceasta era doar o aparenţă şi nu o realitate.
– Sunt trimis de Însuşi Preaputernicul Dumnezeu ca să-ţi spun că e mulţumit de toate lucrările şi faptele tale bune, a spus el. Iar Dumnezeu vrea să te răsplătească şi vrea să vii azi pe vârful Muntelui Athos, unde va veni cu îngerii şi sfinţii, ca tu să te închini în faţa Lui.
Falsul înger i-a spus aceste lucruri lui Spiridon care, în adâncul mândriei sale, fără rugăciune şi harul lui Dumnezeu, l-a urmat pe acela. Era iarnă. Vremea era rea şi cădea zăpadă peste tot. După o călătorie de mai multe ore, el a ajuns pe vârful Muntelui Athos. Mulţumit de sine însuşi, falsul înger a spus:
– Uită-te acolo. Îl vezi pe Hristos venind?
Spiridon a văzut o sferă roşie şi Hristos părea că stă pe tron, în centrul ei, îmbrăcat în veşminte arhiereşti. În acelaşi timp, au apărut o mulţime de îngeri, Sfinţii Apostoli, sfinţii ierarhi, bărbaţii şi femeile drepte. Sfântul Spiridon conducea corul ierarhilor, iar faţa lui a fost privită atent de monahul Spiridon.
Între timp, falsul înger îl îndemna:
– La ce te uiţi? De ce pierzi timpul? Nu vezi că vine Hristos? Du-te repede şi te închină în faţa Lui.
Spiridon a păşit şovăielnic înainte. Cineva trebuie să se fi rugat pentru el în acel moment, căci a observat, surprins, că presupusul Sfânt Spiridon purta un culion uriaş, înalt de un metru, iar el ştia din icoane că este mic. El a făcut cruce, spunând:
– Doamne, ai milă de mine, eu n-am văzut niciodată un culion aşa de mare!
Deodată, toate iluziile au dispărut, iar Spiridon se afla singur pe marginea unei prăpăstii, într-o râpă abruptă, cu un picior adâncit în zăpadă şi cu celălalt pregătit să păşească în abis. I-au trebuit douăsprezece ore ca să se reîntoarcă la chilia sa, unde l-a găsit pe părintele său rugându-se cu lacrimi. El s-a căit şi a mărturisit tot ce s-a întâmplat. Părintele său i-a dat canon să nu se împărtăşească trei ani şi l-a trimis să stea în Mănăstirea Dionisiu, unde trebuia să spele vasele. El s-a smerit cu adevărat, căci a spus la toţi părinţii, şi mai ales începătorilor, despre chinul şi moartea lui înfricoşătoare pe care aproape a gustat-o, şi cum a fost salvat prin rugăciunile părintelui său.

***

Un proigumen46 (Proigumen (Пροηγούμενος) este cel care a fost egumen, iar apoi a demisionat.) dohiarit, Neofit, stătea în anul 1880 în Chilia Arhanghelilor la Sfânta Ana Mică. Se pare că el a avut un vis în care îl cinstea şi-i săruta degetele de la picioare Sfântului Vasile cel Mare. Acest vis a fost de ajuns ca să-i aducă mândrie şi aroganţă în suflet, de vreme ce a înţeles că trebuie să vadă şi să venereze sfinţii. El se gândea constant la acel vis, iar rezultatul era că timpul pentru rugăciune şi pentru rânduiala zilnică avea de suferit.
După ce a trecut mult timp, Preaputernicul Dumnezeu l-a luminat pe el ca să-l viziteze pe binecunoscutul duhovnic Grigorie, un ascet ce trăia în sărăcie totală, într-o chilie mai îndepărtată din acelaşi schit. El i-a spus:
– Fratele meu, tu ai venerat un diavol mare şi nu pe Sfântul Vasile cel Mare. Te rog, de acum înainte nu mai da atenţie visurilor pe care viclenii diavoli le folosesc ca să înşele oamenii.

***

Înţelept şi cu discernământ, părintele Daniil Katunakiatul avea darul de a recunoaşte când o persoană era înşelată de diavol şi a ajutat multe suflete, fie vorbindu-le, fie învăţându-le prin scris, ajutându-i să se elibereze de capcanele diavolilor şi de lupta din dreapta dusă împotriva lor. El ne-a scris următoarea întâmplare:
„Cu câţiva ani în urmă era un călugăr numit Alipie, vieţuitor al unei chinovii de pe Sfântul Munte, care se nevoia pentru mântuirea lui şi practica rugăciunea lui Iisus. Într-o noapte, când era în una din viile din apropierea mănăstirii şi spunea rugăciunea, a simţit un tremur şi un fior, în acelaşi timp, în trupul lui. Deşi speriat la început, el şi-a spus: «Trebuie să spun rugăciunea fără şovăială, şi ce poate să-mi facă diavolul?». De atunci, el a continuat cu rugăciunea, dar simţea acelaşi tremur în trupul său. Această posedare a devenit cunoscută tuturor părinţilor mănăstirii şi ei erau tulburaţi deoarece nu numai trupul lui tremura, dar şi a celor ce erau în jurul lui în biserică, în timpul slujbelor, stând în strane unul lângă celălalt. Toţi erau mişcaţi şi stranele erau mişcate, ca şi cum ar fi fost conectaţi pe rând şi ca şi cum dansau toţi împreună. De asemenea, când el intra în chilia lui, aceea şi cele din apropierea ei se zguduiau ca Vezuviul, lucru care nu s-a mai auzit să se fi întâmplat înainte.
Văzând această tristă situaţie, egumenul mănăstirii şi cei ce se ocupau de aceasta, l-au închis într-un mic paraclis, îi dădeau 50 g de pâine în fiecare după amiază şi le-a spus preoţilor să-i citească rugăciuni de exorcizare, fără încetare, pe rând. Dar în zadar, situaţia părea a se înrăutăţi. În cele din urmă, nu ştiu cum s-a hotărât, ei l-au adus la mine, nevrednicul, să le dau părerea şi sfatul despre ce trebuia făcut. El a venit cu un alt frate din mănăstire.
Primindu-i cu bunătate şi înţelegere, eu l-am luat pe suferindul Alipie într-o parte şi i-am pus întrebări cu grijă. Mi-a mărturisit tot ce se întâmplase, în toată viaţa lui, din copilărie, şi după aceea l-am întrebat care era părerea lui referitor la acea posedare, iar el mi-a răspuns:
– În ceea ce priveşte tremurul trupului meu, ori e o manifestare a harului divin, ori e din invidia diavolului. Eu cred că trebuie să insist asupra Rugăciunii lui Iisus şi să-l las pe diavol să fie invidios. Eu, a continuat, spun rugăciunea. Eu chem Numele lui Iisus şi nu renunţ la Numele ce mântuieşte.
Apoi i-am răspuns:
– În ceea ce priveşte rugăciunea, chiar dacă eşti binecuvântat şi pari a fi duhovnicesc, să nu ignorăm, dar să analizăm cu grijă posibilitatea că luptăm în zadar, crezând că facem voia lui Dumnezeu, dar se poate să facem chiar opusul. Dă-mi voie să-ţi spun că greşeşti în trei feluri:
Întâi, ca să petreci timpul spunând Rugăciunea lui Iisus, trebuie să faci nişte pregătiri dinainte. Dar tu nu vezi că ai multe lipsuri? Îţi lipseşte ascultarea. Îmbrăţişezi cu uşurinţă mânia şi vrajba, iar voia proprie şi gândul ţi le socoteşti a fi engolpion dumnezeiesc.
În al doilea rând, făcând Rugăciunea lui Iisus te gândeşti la ea ca la o mare virtute a ta şi crezi că din cauza aceasta vrăjmaşul te invidiază şi se manifestă în acest tremur scandalos.
În al treilea rând, continuând să spui rugăciunea şi ignorând această putere rea, crezi că placi lui Dumnezeu, ceea ce ar fi de dorit, dar, în realitate, Îl superi, urmând înşelăciunea în locul adevărului.
Pe lângă acestea, cum ai îndrăznit să-ţi iei o misiune imensă fără o călăuză experimentată?
După ce i-am demonstrat cu Scriptura că era înşelat, cu harul lui Dumnezeu şi-a venit în simţiri, şi-a dat seama de înşelăciune şi m-a întrebat cum să se îndrepte. I-am spus ce lucruri sunt necesare să facă şi am adăugat că, dacă vrea să se elibereze complet, trebuie să facă următoarele:
Întâi ar trebui să aibă ascultare desăvârşită faţă de egumenul său, să nu fie curios sau să vorbească despre fraţii săi. În al doilea rând, când spune «Doamne Iisuse Hristoase…» să nu dea atenţie puterii rele, care până atunci l-a înşelat. E mai folositor pentru mintea şi întreaga lui fiinţă să stea departe de aceste gânduri. Iar dacă din obişnuinţă trăieşte tremurul, să nu-i dea atenţie, ci să se roage Domnului Hristos să-l elibereze din aşa stare de boală.
El a acceptat smeritele mele îndrumări şi sfaturi cu credinţă nezdruncinată, iar după aceasta s-a întors la mănăstirea lui şi, după câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Preamilostiv, a fost eliberat cu totul şi a devenit ţinta respectului şi dragostei tuturor fraţilor în Hristos pentru întoarcerea sa, binecuvântată de Dumnezeu, dar mai ales pentru ascultarea sa desăvârşită faţă de toţi.
Ca dovadă a schimbării sale curate şi binecuvântate de Dumnezeu, prezint aici relatarea unui act de curajoasă ascultare, pe care l-a făcut şi pentru care a fost admirat de toţi.
Unul dintre cei mai respectaţi călugări ai mănăstirii, Evdochim din Tinos, prin tainicele căi ale lui Dumnezeu, pe care nimeni nu le înţelege, a devenit grav posedat. Nu numai că striga şi înjura revoltător, rupând lanţurile sale, dar cel mai trist dintre toate era că se mânjea cu propria sa murdărie. De vreme ce nimeni dintre fraţi nu-l putea îngriji, ei i-au dat această misiune lui Alipie, care, fără să se plângă, a îngrijit de el trei ani, îndurând cu mult curaj toate insultele. Prin ascultarea şi răbdarea sa, Alipie a ajuns să fie respectat de bolnav, care cu ceilalţi era sălbatic şi dificil, iar cu Alipie era ascultător şi liniştit. Prezenţa lui Alipie era ca o botniţă pentru nebunia lui. Pe lângă grija ce o avea ca bolnavul să aibă mâncare curată şi să-şi păstreze trupul curat, Alipie citea pentru el şi slujba Ceasurilor şi Vecernia. După trei ani, Evdochim a fost eliberat de suferinţele sale şi, cu o săptămână înainte de plecarea sa la Domnul, a fost cu totul liniştit. Astfel şi-a dat duhul său.
După adormirea sa, binecuvântatului Alipie i-a fost dată ascultarea de infirmier, slujbă în care s-a distins prin grija ce-o avea faţă de fraţii săi. Spre sfârşitul său, care a venit peste trei ani, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Lucrul uimitor a fost acela că şi-a cunoscut dinainte timpul morţii sale. Aceasta a fost într-o sâmbătă, când el părea să fie bine, dar, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a spus unui frate mai apropiat lui: «Azi, înainte de a veni seara, voi pleca». Şi astfel, înainte de Vecernie, a răposat.
Nu trebuie să omit cel mai important lucru care arată pocăinţa şi ascultarea lui desăvârşită. De când a ştiut de boala sa şi a înţeles că tot ceea ce Dumnezeu mi-a făcut cunoscut mie a fost spre mântuirea sa, el îmi scria toate gândurile sale şi tot ce i-am scris înapoi a pus în practică.
Pentru el, am fost de două ori la mănăstirea sa, şi de fiecare dată am fost pe deplin mulţumit de minunata lui schimbare“.

***

Un ascet numit Ştefan, care încă locuieşte în Karulia, e înşelat să oficieze Sfânta Liturghie singur, ceea ce nu se obişnuieşte în Biserica Ortodoxă. El nu recunoaşte că Biserica este Corabia sfântă a Adevărului şi nu acceptă cinstirea Sfântului Nectarie.

***

Sus, în Schitul Sfânta Ana, a fost un călugăr ce suferea de înşelare. El locuia într-o chilie părăsită şi niciodată nu lua legătura cu nici unul din fraţii săi, iar în neînţelegerea lui credea că nu era nici un preot vrednic să slujească Sfânta Liturghie. Din acest motiv, el nu se împărtăşea cu Sfintele Taine. Îmi amintesc că odată l-am văzut noaptea, cu o lanternă, apoi ceilalţi fraţi de la Sfânta Ana mi-au spus despre el.

***

Deasupra peşterii Sfântului Acachie Kafsokalivitul este Chilia Adormirii Maicii Domnului, unde trăiesc părintele Serafim şi însoţitorul lui. Aici a trăit odată părintele Haralambie. El a vrut să facă nevoinţe ascetice în exces, înainte de a se curăţi pe sine de patimile mândriei şi trufiei, aşa că s-a retras în chilia sa şi se hrănea numai cu pâine uscată.
După ce a trecut o săptămână şi mâncarea lui s-a terminat, a deschis uşa şi a văzut în faţa ei un sac plin cu pâine uscată. Ca rezultat, s-a convins că asceza şi postul său au fost primite de Dumnezeu, devenind mai lăudăros şi mai mândru. Apoi, într-o noapte, spre miezul nopţii, când citea Acatistul Maicii Domnului, la rândul «Zid eşti fecioarelor, Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…», el a auzit o bătaie în uşă. După ce a deschis uşa, a văzut un bătrân cu barba albă, şchiop, cu o înfăţişare sălbatică:
– Fiule, eu sunt duhovnic, a spus el, şi am venit să văd luptele tale, deoarece eu iubesc foarte mult pe cei ce se luptă în taină. Chiar dacă sunt şchiop, eu ţi-am adus pâine uscată şi un coş plin cu monezi de aur, ca să ai bani să-ţi cumperi rezerve de pâine uscată şi să nu fii nevoit să ieşi din chilia ta.
El a spus acestea şi a întins mâna să-i dea coşul cu monezi. Părintele Haralambie a observat că vizitatorul său avea unghii roşii, foarte lungi.
– Dacă vrei să te cred, i-a spus bătrânului cu barba albă, însemnează-te cu semnul crucii şi apoi vino să continuăm Acatistul Maicii Domnului.
Atunci străinul s-a mâniat şi a strigat:
– Am aici ajutorul de care ai nevoie şi tu nu mă crezi, şi-mi ceri să-i citesc Ei asemenea cuvinte care ne ard? Niciodată!
S-a făcut un zgomot puternic şi întregul loc a fost zguduit şi umplut cu fum şi cu un miros insuportabil, iar acel demon, sub chipul bătrânului, a dispărut.
Părintele Haralambie a căzut jos, inconştient, din cauza fricii. Când şi-a revenit, el s-a aşezat în colţul chiliei lui, înfăşurat într-o pătură, şocat şi cutremurat de frică. A fost găsit în acea poziţie de vecinul său, părintele Dionisie, căruia i-a descris întregul episod.

***

Acestea au fost luate din Biblioteca de manuscrise a ieromonahului aghiorit Eftimie al Cretei:
„Cu 50 de ani în urmă, monahul Pahomie din Rodestov, Tracia, trăia cu semenii săi călugări în Chilia Sfinţilor Apostoli de la Sfânta Ana.
Adesea el povestea cum a trăit în chinovie cu monahul Zaharia, un dascăl ce tradusese lucrările Sfântului Teodor Studitul. După un timp de la traducerea acelor lucrări, el a fost adus la chilia lui Avacum, la Sfânta Ana. Acolo el a trăit singur pentru tot restul vieţii sale.
În acelaşi timp, trăia în Sfântul Munte Preasfinţitul Nil de Karpathos, care avea obiceiul ca la fiecare sărbătoare a Sfântului Atanasie al Lavrei să-i viziteze pe părinţii cunoscuţi lui din pustie şi schituri.
De asemenea, în fiecare an îl vizita pe dreptul dascăl Zaharia. Dar, într-un an nu a făcut aşa, ci, imediat după praznic, s-a întors la locuinţa sa. În această faptă, diavolul a văzut posibilitatea de a-l înşela pe Zaharia.
Într-o seară de vară, pe 7 iulie, în timp ce stătea afară în curtea sa, Zaharia a auzit paşi şi apoi a văzut un bărbat apropiindu-se, care părea a fi episcopul Nil.
– De ce te deranjezi să vizitezi o cunoştinţă nevrednică, mai ales pe timp de noapte? a întrebat el.
Şi chiar atunci când a întrebat acestea, el a făcut o plecăciune până la pământ, pregătindu-se să-i sărute mâna ierarhului. Presupusul episcop a întins mâna dreaptă ca să i-o sărute, dar în loc să-l binecuvinteze l-a împins jos şi l-a făcut ca pe unul mort, căci el nu era de fapt episcopul Nil, ci însuşi diavolul.
De îndată ce i-a sărutat mâna, diavolul a dispărut, luând şi harul pe care Zaharia l-a avut şi lăsându-l întins pe pământ. Dimineaţa, un frate care venise să-l vadă dintr-un motiv personal, l-a găsit în acea stare. Chiar atunci a alergat şi i-a chemat pe preoţii schitului, care i-au făcut Sfântul Maslu şi au citit rugăciunile Sfântului Vasile. De asemenea, l-au binecuvântat cu sfinte moaşte şi, după aceste îngrijiri, s-a făcut bine şi a putut mânca.
În tot restul vieţii sale, el a mărturisit adesea:
– Am scris multe lucruri, am fost în multe locuri ale lumii, însă diavolul m-a înşelat ca să mă plec înaintea lui. Eu, prostul de mine, ar fi trebuit să fac semnul Sfintei Cruci înainte de a-i săruta scârboasa mână. Astfel, n-ar fi putut să stea. Înfrânt de o armă neînfrântă, ar fi plecat fără să-mi facă rău.

***

Odată, când a venit un anume teolog lângă bătrânul Iosif, Locuitorul în peşteră, bătrânul a simţit un miros urât. El i-a adus acelui bărbat la cunoştinţă acest lucru, sfătuindu-l să meargă şi să se spovedească. Cauza acelui miros era credinţa aceluia privind teoria evoluţionistă a lui Darwin.
CAPITOLUL XXXVII – Despre blândeţe, ca cea a lui Hristos, şi despre nerăutate

Ieromonahul român Leontie din Negreşti, judeţul Neamţ, a venit la Sfântul Munte în 1852 şi a murit în 1901. El şi-a cunoscut dinainte moartea sa. A fost cunoscut pentru smerenia şi inima sa curată, deoarece niciodată nu se supăra şi nimic din ce vedea sau auzea nu-l tulbura. A fost un om paşnic. În fiecare după amiază îşi punea epitrahilul şi vizita cimitirul, unde se ruga pentru părinţii şi fraţii plecaţi.

***

Bătrânul Z., un părinte de la Noul Schit, a fost ca un miel al lui Dumnezeu, fără pic de viclenie. L-am vizitat spre sfârşitul vieţii sale, când era ţintuit la pat. Odată i-au fost furate 150 kg de ulei. Ucenicul a fost nemulţumit, iar atitudinea lui l-a întristat pe bătrân.
– Binecuvântate, de ce nu mulţumeşti lui Dumnezeu? Acum eşti liber şi cu mai puţine patimi, pentru că avem numai un vas de ulei în loc de trei, a spus bătrânul.
Dar ucenicul lui a continuat să protesteze, să critice şi să aibă suspiciuni.
– Priveşte, fiul meu, i-a spus părintele Z. Priveşte partea bună a lucrurilor. Nu crede tot ce auzi, ci numai jumătate din ceea ce vezi cu proprii tăi ochi.

***

Un părinte blând şi neprihănit spunea:
– Toţi părinţii sunt buni. Toţi se luptă cât pot ei de bine şi numai stând aici, în Grădina Maicii Domnului, este nădejde de mântuire.

***

Adâncit întotdeauna în foloasele rugăciunii minţii, părintele Stachis era un pustnic vrednic de admiraţie. Numai o dată m-am învrednicit să-l văd la arsanaua Schitului Sfânta Ana, deoarece trăia în lumea ascunsă a tăcerii, a unui adevărat isihast. Chilia lui era în partea cea mai de nord a Katunakiei, deşi la început fusese călugăr pe Muntele Sinai. Cum a trecut odată o mare ispită cauzată de trei mireni, e o bună dovadă a smereniei sale neîntrecute şi a lipsei de mânie.
Aceşti oameni construiau cuptoare de cărămidă la o mică distanţă de chilia lui. Unul dintre ei înjura şi vorbea urât cu părintele Stachis, care păstra tăcerea. Ceilalţi l-au sfătuit pe tovarăşul lor să înceteze cu felul acesta nerespectuos şi păcătos de a fi, avertizându-l că un asemenea comportament ar putea aduce ceva rău asupra lui, ceea ce s-a întâmplat într-adevăr. La trei zile după ce cuptoarele au fost aprinse, ele au explodat, făcând zadarnică toată munca zidarilor.
Părintele Stachis avea şi altă virtute. Când bătrânul său a fost ţintuit la pat de boală, părintele Stachis nu putea munci destul pentru a se întreţine pe el şi pe bătrân şi nu s-a ruşinat să ceară, ceea ce a făcut-o cu o smerenie tăcută şi respectuos.
Mulţi părinţi din mănăstirile idioritmice, când s-au mutat din lume, practicau asceza, isihia şi smerenia. Unul dintre ei a fost vrednicul de pomenire părintele Teofil, de care îşi amintesc cu respect toţi călugării din Marea Lavră. El a fost un mare sprijinitor al chinoviei, credincios sarcinii ascultării lui până la sacrificiul de sine şi moarte, desprins total de rude şi lume, blând cu toţi, iubitor al singurătăţii şi rugăciunii. Adeseori mergea la îndepărtatele Paraclisuri din împrejurimi, ca să se roage. Părintele Teofil a fost un adevărat prieten a lui Dumnezeu, cu o fire entuziastă şi perseverentă.

***

Monahul Ioasaf de la Sfânta Ana nu a produs niciodată în viaţa sa vreo supărare. El a fost un exemplu de ascultare, smerenie şi răbdare. A murit în 1947.

***

Monahul Sofronie Bizantinul, om de litere, care trăia la Sfânta Ana, s-a remarcat prin smerenia şi inima sa curată. El a fost secretar al schitului şi principal editor al ziarului «Noul Logos». S-a nevoit într-o chilie părăsită de la Pine. A murit la o vârstă înaintată.

***

A fost un monah care în cei 30 de ani ai vieţii sale nu a supărat pe nimeni.

***

În aşezarea isihastă a vechiului Russikon trăia un monah paşnic, Onisifor. El era aşa de smerit, încât atrăgea oamenii prin simpla lui prezenţă.

***

Călugărul doctor Spiridon Kambanos, Lavriotul, ajutătorul părinţilor bolnavi şi suferinzi, a nevoitorilor pustnici şi a celor din chinovii, era neinteresat de bani şi a fost cunoscut pentru smerenia, bunătatea şi iertarea sa. Odată, când a fost lovit prin cuvinte de unii, el i-a iertat şi le-a spus cuvintele Domnului: «Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?» (Ioan 18, 23). Aceste lucruri ne-au fost povestite de ucenicul său, călugărul doctor Pavel Lavriotul.

***

Cuviosul părinte Atanasie, bibliotecarul Schitului Sfânta Ana, a fost acuzat pe nedrept în 1935 că a furat un manuscris şi a fost întemniţat trei ani. Nevinovat, el a suferit această ispită cu deplină linişte, îngăduinţă şi fără gânduri rele. El a refuzat să-i urmărească în justiţie pe acuzatorii săi, şi a lăsat Preadreptei Judecăţi să aducă dreptatea.
Pe patul de moarte, cu ultima lui suflare, adevăratul hoţ a mărturisit că a ascuns cartea în gropniţa schitului, unde sunt păstrate oasele celor răposaţi.

***

Monahul Nil a fost un lăudat rod al Sfintei Mănăstiri Simonopetra. El a slujit ca secretar principal al Consiliului Sfântului Munte. A fost atât de smerit, pe cât de cult. Patriarhul Ioachim al III-lea scria mulţilor săi prieteni: «De multe decenii Patriarhia n-a primit asemenea scrisori de la Sfânta Comunitate». Erau momente când i se vorbea părintelui Nil necuviincios, dar reacţia sa era aceea de a spune cu linişte şi calm: «Eu îi văd pe toţi părinţii de la consfătuiri ca pe îngerii lui Dumnezeu, şi prin feţele lor evlavioase îi văd pe părinţii din vechime, întemeietori ai sfintelor mănăstiri». De vârstă medie, având doar 40 de ani, el a murit de tuberculoză. El a fost luat pe neaşteptate, ca bunătatea lui să nu fie schimbată de cel rău.
Când lucra la Patriarhia Ierusalimului, arhimandritul Ioachim Spetsieris (1880–1934) s-a dovedit a fi un lucrător al virtuţii şi ascezei monahale. El a început nevoinţa în Noul Schit, unde s-a întors cu bucurie după ce şi-a desăvârşit studiile şi a slujit Biserica.
A fost cunoscut mai ales pentru răbdarea şi smerenia sa. De fiecare dată când cineva spunea: «Părinte, acei oameni vorbesc de dumneata», el răspundea: «Vă rog, fraţii şi prietenii mei, nu vorbiţi greşit despre nimeni, nu vorbiţi cu răutate împotriva binefăcătorilor mei».

***

Egumenul Sofronie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a murit în 1881, în al optzecilea an al vieţii sale, era un om foarte smerit. De fapt, el era adesea criticat pentru smerenia şi blândeţea sa. Nimeni nu l-a văzut mânios. Se spune că osemintele lui erau binemirositoare. Părintele Ioachim Spetsieris ne-a povestit despre virtutea acestui bărbat.

***

Părintele Varlaam de la Mănăstirea Xenofon, care a trăit peste 100 de ani, a lăsat în urma lui, în inimile şi minţile monahilor mai tineri decât el, care l-au întâlnit aproape de sfârşitul vieţii sale, raze de bunătate, blândeţe şi dragoste. Chiar la vârsta de 100 de ani curăţa încă pomii, dar nu pentru că muncea din greu şi nici pentru răbdarea pe care o avea în boli (suferind de hernie, pentru care niciodată nu a purtat brâu) era atât de iubit, ci pentru dragostea şi răbdarea pe care le arătase de nenumărate ori.
Odată, a mers cu nişte părinţi mai în vârstă la metocul mănăstirii, la Sfântul Nicolae, Halkidiki. Acolo erau nişte probleme cu oamenii din zonă. Părintele Varlaam le-a vorbit cu blândeţea lui obişnuită, dar acei oameni, neascultători din fire, l-au defăimat şi au turnat un bidon cu vopsea pe capul lui. Bătrânul s-a întors la părinţi şi, fără să se plângă, i-a asigurat liniştit că îi iertase deja pe duşmanii săi.

***

Sufletul vrednicului de pomenire părinte Atanasie, egumen al Sfintei Mănăstiri Grigoriu, era ca un port fără furtună. Egumenul de mai târziu, Visarion, spunea: «El se aseamănă cu figurile ascetice ale Tebei din Egipt. Mult mai îndrăgea duhul nemâniei şi al blândeţii, pe care se străduia să-l sădească şi în ucenicii săi. Încă şi poet a devenit pentru aceasta, dându-le să citească versurile sale, dedicate sfintei blândeţi. Un oarecare călugăr grigoriat a primit această poezie a sa, la metocul din Voultista:

O, ce drag şi dulce-mi este
omul blând şi cumpătat!
Când altul m-a împilat
la ce bun sa-l fi mustrat?
Piere oare-a sa turbare,
auzind a mea mustrare?

Când prinde-a se-nverşuna,
de-aş începe-a-i da răspuns,
într-o clipă, chiar ca el,
turbat şi eu am ajuns.

Însă-n ceasul învrăjbirii
buzele-mi n-or să grăiască,
ci-aşteapta-voi, potolit,
norii să se risipească.

Nedreptatea voi zdrobi-o
mai apoi, blând, cu răbdare,
şi-auzi-mă-voi mai bine,
nerănit de-nverşunare.

(Traducerea poeziei aparţine Cristinei Băcanu [Nota editorului].)

***

Părintele isihast Efrem din pustia Katunakia, un bun dascăl al vieţii îngereşti, care încă trăieşte şi-i îndrumă pe atleţii lui Hristos, ne-a spus:
Următoarea întâmplare a avut loc în Mănăstirea Iviron. Un bărbat căra lemne de foc. Un preot i-a cerut să-i aducă şi lui:
– Îţi voi aduce, părinte. Cât vrei?
– Zece sarcini.
Omul i le-a adus.
– Adu-le mai aproape, a spus preotul.
– Trecerea e prea strâmtă şi prea abruptă pentru animal, părinte. Îi e frică, a răspuns omul.
– Îţi spun: adu lemnele mai aproape.
Şi ei s-au certat.
– Nu vei fi iertat, a spus preotul.
– Nici tu nu vei fi iertat, a răspuns omul şi a plecat.
– Acum ce mă fac? s-a gândit preotul. Nu pot sluji Liturghia. Nu pot. Ce am să fac? A! Când va trece mâine omul, îi voi face plecăciune şi-i voi cere iertare. Dar dacă se îmbolnăveşte fiul lui şi trebuie să plece până atunci? Cum îl voi găsi pe om?
Între timp s-a lăsat noaptea, iar porţile mănăstirii au fost închise.
– Şi acum? s-a gândit preotul. Nu pot să ies să-l caut nici să intru înăuntru când mă întorc. Dar acum, că ne-am blestemat unul pe celălalt? Am o adevărată comoară pe care o pot folosi. E rugăciunea. Maica Domnului mă va lumina ce să fac.
Când noi, călugării, avem vreo problemă, cerem ajutorul Maicii Domnului. El a început să se roage: «Maica Domnului, ce să fac?».
Nu a durat mult până ce i s-a dat răspunsul. A aprins o lanternă, a ieşit prin poarta mică a mănăstirii şi a început să urce muntele, noaptea, numai cu lanterna, ca să-l călăuzească.
– Bună seara.
– Bine ai venit, părinte.
– Binecuvântate, a spus preotul, ne-am certat pentru nişte lemne. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte, părinte! a răspuns el. Te rog, iartă-mă şi pe mine.
– Dumnezeu să te ierte, a răspuns preotul şi a plecat ca să slujească Liturghia.
Când ai o neînţelegere cu cineva, să nu mergi să iei împărtăşania până nu te împaci întâi.
Un incident asemănător s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă. Trecea un mic vaporaş şi l-am văzut pe părintele Democlit, care era medic la Noul Schit, şi pentru că părintele meu era bolnav, am urcat la bord ca să-l întreb ceva despre el, dar nu i-am spus nimic căpitanului şi el a crezut că merg la Dafni. După ce toţi părinţii au urcat la bord, vaporaşul s-a îndepărtat de doc.
– Kosta, i-am spus căpitanului, eu nu călătoresc.
– De ce nu mi-ai spus nimic?
Am răspuns:
– Am vrut numai să-i spun o vorbă medicului până vin ceilalţi părinţi la bord.
Kosta a întors în doc şi eu am sărit.
– Du-te dracului, a ţipat el.
Am mers la părintele meu şi i-am spus ce mi s-a întâmplat cu Kosta. Mi-am dat seama că nu pot sluji Liturghia şi am hotărât ca la prânz, când Kosta se întoarce, să merg la el şi să-i cer iertare. La prânz am plecat.
– Cum stau lucrurile, Kosta? am întrebat.
– Totul e bine, părinte.
– Binecuvântate, în această dimineaţă am greşit şi te-am supărat. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte.
După ce ne-am împăcat, am putut să slujesc Liturghia!
Părintele Efrem le mai spunea mirenilor:
– La fel ar trebui să procedezi cu prietenii şi colegii tăi muncitori. Dacă spui ceva greşit, nu merge să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Nici măcar nu poţi să te rogi. Rugăciunea nu ajunge nicăieri. Trebuie să fii iertat. Apoi poţi să te rogi şi să iei Sfintele Taine.

***

Un bătrân smerit dintr-o chinovie, spunea:
– Nu mă plâng de nimeni. Toţi mă iubesc. Toţi sunt buni. Sunt aşa de fericit! Îi dau slavă lui Dumnezeu. Îmi vine să plâng de bucurie.

***

Vrednicul de pomenire duhovnic Simeon, fostul egumen de la Simonopetra, era atât de lipsit de răutate, încât atunci când a cunoscut o persoană care a furat ceva, nu a trădat-o. Când a fost întrebat despre aceasta, el a răspuns: «Întreabă-l pe Sfântul Simeon; el ştie…».

CAPITOLUL XXXVIII – Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

***

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri47 (Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.) de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.

***

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

***

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia48 (Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.) monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».

***

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»49 (Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.), începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.

***

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

***

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

***

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

***

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

***

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

***

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

***

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

***

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

***

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

***

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

***

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

***

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

***

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

***

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

***

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

***

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

***

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

***

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

***

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

***

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

***

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

***

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

***

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

***

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

***

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

***

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

***

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

***

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

***

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

***

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

***

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

***

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

***

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

***

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

***

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

 

CAPITOLUL XXXIX – Despre fericita nebunie pentru Hristos, care naşte deplina smerenie şi care aduce Duh dumnezeiesc şi Har ceresc

Cei ce au fost «nebuni pentru Hristos» erau înţelepţi pentru Dumnezeu şi nebuni din punctul de vedere al lumii. Ei erau de fapt (deşi în taină) sfinţi, însă pentru lume păreau dezechilibraţi. Cu sfintele lor ciudăţenii şi cu teatrul lor au reuşit să ridiculizeze «sluţenia» firii umane decăzute şi mai ales blestemata mândrie a omului, care e sursa tuturor relelor. Metoda «nebunilor pentru Hristos» pune sfârşit dragostei egoiste şi atacă mândria umană. Mulţi sunt «nebunii pentru Hristos» care au trăit în Sfântul Munte şi care au rămas necunoscuţi nouă, însă Dumnezeu i-a cunoscut pe ei. Ascunşi lumii, ei erau văzuţi de îngeri.

***

Dreptul Maxim Kafsokalivitul50 (Se află sub tipar o biografie a Sfântului Maxim, cu titlul «Kafsokalivitul», la Editura Sfintei Sihăstrii «Sfântul Grigorie Palama», Kufalia, Salonic.) a venit în pustia Sfântului Munte în 1320. Pe atunci, într-adevăr, acest loc era cu totul neumblat. De vreme ce acest binecuvântat n-a dorit ca virtuţile sale să fie cunoscute, împlinind porunca «Tu însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie» (Matei 6, 6), a folosit metoda binecuvântată de a fi «nebun pentru Hristos» aşa încât, printr-o nimicire deliberată a sinelui, să fie condus spre smerenie, sfinţenie şi dreptate deplină.
Întotdeauna când rostea rugăciunea minţii şi ajungea la mari înălţimi a prezenţei lui Dumnezeu, el îşi ardea coliba până la temelii şi-şi construia alta, din ramuri, ca să o ardă şi pe aceasta. Din acest motiv, el era poreclit Kafsokalivites (cel ce arde coliba). Oamenii care nu-l cunoşteau erau convinşi că era nebun şi înşelat.
Fiind «nebun pentru Hristos», el nu avea nimic. Nu avea nici haine, nici unelte, nici măcar un ac. Într-adevăr, el trăia ca păsările cerului, fără nici o grijă, dedicându-şi tot timpul Domnului şi Dumnezeului său.

***

Kesarie Daponte ne spune că în anul 1768 a adormit în Domnul un monah numit Fotie, ce era «nebun pentru Hristos». Fotie nu avea nimic, nici măcar un loc al său, mergea desculţ şi avea numai hainele din spatele său. El se prefăcea că e nebun şi făcea lucruri nebuneşti: îşi tăia părul şi barba, purta cununi de flori pe cap, papură legată în jurul mijlocului său şi o sabie şi un ciocan din lemn. În acelaşi timp spunea lucruri înţelepte şi prezicătoare. Făcea linguri din lemn şi le vindea foarte ieftin. Dacă cineva încerca să-i dea mai mulţi bani, el refuza. Adesea trăia din milostenia celorlalţi. Locuia în trunchiul unui platan. El se ruga mereu: «O, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, ne închinăm ţie…».
Mulţi l-au întrebat dacă a văzut-o pe Maica Domnului, iar el le răspundea fără ezitare: «Am văzut-o de multe ori pe Portăriţa», chiar dacă el nu a fost niciodată la mănăstirea unde era păstrată Portăriţa.

***

Dreptul Sava, «nebunul pentru Hristos», se crede că e Sfântul Evdokim de la Mănăstirea Vatoped. El ducea o viaţă îngerească şi era ca o fiinţă netrupească. În pustie mânca verdeţuri sălbatice; când era în oraşe sau sate, mânca ce primea milostenie de la alţii. Nu avea chilie în care să locuiască, nici saltea, nici haine, nici prieteni sau cunoştinţe. Purta numai nişte zdrenţe, ca să-i acopere părţile intime. Deviza sa era Apostolul: «Noi suntem nebuni pentru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim… Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi» (I Corinteni 4, 10–11 şi 13).
Odată, pe când era într-un oraş din Cipru, pe unde mergea aproape gol, ca un nebun hoinar, o femeie care l-a văzut i-a strigat: «Ce trup frumos are bărbatul acesta!». Şi sfântul, pe de o parte ca să elimine gândul trupesc, iar pe de altă parte ca să o înveţe o lecţie despre negrija asupra lucrurilor zadarnice a cărnii, a sărit într-un loc cu gunoi, viermi şi noroi. Când a ieşit, era tot negru, acoperit cu murdărie. Întâmplarea i-a impresionat pe mulţi, mai ales pe femeia ce a provocat aceasta, care a fost condusă spre o pocăinţă adâncă, cu lacrimi.

***

Dionisie, «nebunul pentru Hristos» din Schitul Kafsokalivia, a trăit între 1814 şi 1880. În Marea şi Sfânta Vineri el se ruga în taină, în întuneric, lângă uşa bisericii principale a mănăstirii. El a crezut că nimeni nu putea să-l vadă acolo şi s-a adâncit cu totul în rugăciune, iar curând a căzut în extaz, părând a fi netrupesc.
Nişte părinţi care au văzut aceasta şi şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă au spus unul către altul:
– L-ai văzut pe «nebun»?
– Da. Luaţi aminte unde este el acum!
Numai cei ce erau duhovniceşti au putut simţi treapta la care a ajuns sufletul «nebunului», urcând scara dulcii rugăciuni a minţii.
Când a revenit în simţuri şi şi-a dat seama că ceilalţi l-au observat, a început să se comporte ca un nebun, astfel ca ei să-l creadă nesănătos. Într-adevăr, acesta era planul lui Dionisie, calea «nebunului pentru Hristos». El îşi ascundea virtuţile de cei mai mulţi oameni. Numai la puţine persoane şi-a deschis inima şi a vorbit despre diferite subiecte duhovniceşti. Pentru cei mai mulţi călugări şi oameni mireni, el era un om nebun, înapoiat.

***

Un călugăr, care a rămas dintre ucenicii binecunoscutului ascet Hagi Gheorghe, a fost părintele şi duhovnicul Simeon, care era originar dintr-un ţinut de lângă Sparta. După ce grupul lui Hagi Gheorghe s-a împrăştiat, părintele Simeon a plecat ca să stea în Chilia Sfintei Treimi, ce aparţine de Iviru, deasupra Karyes. Un timp i-a învăţat limba greacă pe călugării ruşi de la Chilia Sfântul Ştefan, apoi s-a întors în satul său unde a slujit ca duhovnic şi preot de parohie. Dar avea o mare dorinţă de a fi «nebun pentru Hristos». El s-a retras într-o peşteră în afara satului, unde toată iarna se hrănea cu plante sălbatice, plante pe care le-a cules şi le-a uscat în vara precedentă. El nu mânca pâine. Dar cel mai important e faptul că se prefăcea a fi mut. El refuza să vorbească cu cineva. Unii ştiau că e evlavios şi că se ruga tot timpul, dar alţii credeau că e nebun.
El a murit singur, fără să se cunoască aceasta. Numai Părintele ceresc a cunoscut acest lucru: «Şi Tatăl ceresc, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie». Şi El a dăruit cununile slavei atletului tăcerii şi «nebunului pentru Hristos».

***

Un astfel de «nebun pentru Hristos» a fost şi Teofilact Kafsokalivitul. Vrednicul de pomenire părinte Mihail ne-a povestit despre el. Îl vizita în peştera Sfântului Nifon. Numai acolo părintele Teofilact îndepărta prefăcătoria nebuniei sale şi vorbea despre rugăciunea minţii, curăţirea patimilor şi alte subiecte asemănătoare. Când vizita schitul, se prefăcea că e surd şi mut. Îşi făcea faţa neagră cu mangal pisat pe un vas de cositor şi hoinărea ici şi colo, ca un tulburat mintal. A fost tuns monah în 1896. În 1924 a plecat la peştera Sfântului Nifon şi s-a nevoit patru ani, trăind numai cu pâine şi apă. Meşteşugul său era munca în lemn, iar suma luată pe lingurele, pieptenele şi pandantivele sculptate o dădea milostenie. Nu avea nimic. El i-a povestit părintelui Mihail despre multele vedenii pe care le-a avut, iar părintele Mihail, la rândul lui, ne-a povestit despre el cu mare admiraţie şi umilinţă.

***

Cuvioasa maică Casiana de la Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului şi călugăriţele ei ne-au povestit despre minunata viaţă a părintelui Ilarion, care a trăit întâi în Schitul Sfânta Ana, 30 de ani fiind monah în ascultare, apoi a fost egumen la Sfântul Ştefan în Meteora. Mai târziu a fost preot slujitor la Mănăstirea Sfântul Gheorghe în Malessina. În 1962 a adormit în Domnul la Mănăstirea Damasta, unde a slujit ca preot în ultimii şapte ani ai vieţii sale. Acest binecuvântat ascet, al cărui frumos comportament nu s-a schimbat niciodată, a rămas ca pe Sfântul Munte, unde practicase toate virtuţile. Ceea ce avea era un sac, o lingură, o furculiţă, un cuţit, o cană, un vas pentru cafea, o oală de gătit din lut.
Oricând avea bani, el făcea milostenii, nepăstrând pentru el nici măcar o singură monedă. Practica, de asemenea, virtutea de a fi «nebun pentru Hristos». El căra întotdeauna sacul în spate, sac care era umplut cu pietre, ca să-şi chinuiască trupul. Astfel, el lucra ceea ce spune Apostolul: «Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei…» (I Corinteni 9, 27). Singur avea grijă de el şi nu lăsa pe nimeni să-l ajute. Gătea o dată pe săptămână şi mânca cu două zile mai târziu mâncarea.
Odată, o călugăriţă, bine intenţionată, a încercat să-l slujească pe părintele, luându-i hainele, spălându-i-le şi călcându-i-le. Când le-a văzut curate şi aranjate, le-a aruncat pe pământ şi le-a călcat, zâmbind şi spunându-şi: «Ilarioane, tu care semeni cu un catâr, îmbracă-te acum, că ele sunt curate şi călcate!».
Odată, un general din armată, care l-a văzut mergând pe jos, l-a luat în maşina sa. Bătrânul nici n-a vorbit, nici nu a arătat o atenţie linguşitoare aceluia. Când spre bătrâneţe s-a îmbolnăvit, el a refuzat să consulte un medic. A adormit în pace, spunând rugăciunea lui Iisus tot timpul. «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». El a avut multe descoperiri înainte de a se apropia sfârşitul său.
CAPITOLUL XL – Despre smerenia cea înălţătoare

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos51 (Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.) şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.

***

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

***

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

***

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

***

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

***

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

***

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

***

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

***

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

***

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

***

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

***

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

***

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

***

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

***

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

***

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

***

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

***

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

***

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

***

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

***

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

***

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

***

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

***

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

***

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

***

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

***

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

***

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

***

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

***

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

***

De curând, slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

***

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

***

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

***

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul52 (Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].) diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».

***

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

***

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

***

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

***

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

***

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

***

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

***

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

***

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

***

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

 

CAPITOLUL XLI – Despre «vămi53» (Vămile (τελώνια) şi vămuirea (τελωνισμός) sunt primul loc al judecăţii de după moarte.) şi despre judecata particulară

Părintele Gherman de la Sfântul Schit din Kafsokalivia a venit la Sfântul Munte în 1910, ca să devină ascet. El a fost în ascultarea binecunoscutului părinte Arsenie, sculptorul în lemn. Când părintele Gherman s-a îmbolnăvit şi a fost ţintuit la pat, i-a spus fratelui său, părintele Epifanie:
– Frate, în curând voi pleca din lumea aceasta. Te rog, cere fraţilor din schit să se roage pentru sufletul meu, ca să găsească milă înaintea Domnului.
Nu mult după aceasta a început un dialog de neînfrânt între părintele Gherman şi duhurile rele, care la despărţirea sufletului de trup încearcă să pretindă drepturi asupra sufletului, creând confuzie şi aducând acuzaţii adevărate şi false.
Aproape de moarte, părintele Gherman spunea «da» şi uneori «nu». Când şi când spunea: «Nu! N-am făcut aceasta. Minţi. Pentru celălalt lucru m-am căit şi am făcut ceva bine de asemenea». Şi din nou spunea: «Da, am făcut aşa, dar am dat milostenie pentru aceasta». Şi iarăşi: «N-am făcut aceasta».
Mult timp a trecut astfel, înainte să-şi dea duhul. Cei ce au fost prezenţi la acestea şi-au amintit de o întâmplare asemănătoare descrisă în «Scara» Sfântului Ioan de la Muntele Sinai.

***

Odată l-am cunoscut pe vrednicul de pomenire părinte Gavriil Lavriotul, care avea mare virtute şi discernământ. El a trăit în Noul Schit. Cred că următorul eveniment merită să fie menţionat şi, într-adevăr, poate fi de folos. El arată înţelepciunea duhovnicească a omului şi adevărata existenţă a duhurilor rele, care judecă atunci când sufletul pleacă din trup.
În ultimele clipe ale vieţii sale, un monah numit Chiril era în mare luptă. El a văzut o bucată de hârtie lipită pe umărul lui stâng, dar nu şi-a putut da seama ce era scris pe ea. De partea dreaptă stăteau doi îngeri luminoşi. În stânga erau demoni. Părintele Gavriil i-a spus părintelui Chiril să-i întrebe pe îngeri ce era scris pe hârtie. Aşa că el i-a întrebat şi ei i-au spus că acolo erau înscrise două păcate pe care le făcuse, dar pe care nu şi le-a putut aminti.
Apoi, Părintele Gavriil i-a citit rugăciunea de iertare şi părintele Chiril a putut să-şi dea duhul în pace, mulţumită ajutorului îngerilor, care i-au explicat ce se întâmpla.
CAPITOLUL XLII – Despre ascultare

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

***

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

***

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

***

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

***

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

***

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

***

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

***

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

***

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

***

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

***

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

***

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

***

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

***

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

***

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

***

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă54 (Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.), în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.

***

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

***

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

***

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

***

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

***

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

***

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

***

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de departe.

***

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

***

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

***

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

***

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

***

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

***

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

***

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

***

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

***

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

***

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

***

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

***

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

***

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

***

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.
CAPITOLUL XLIII – Despre mândrie şi slavă deşartă

Un diacon admira părul frumos al Sfântului Simeon Filoteul, cel desculţ şi îmbrăcat cu o singură cămaşă lungă, căruia i se mai spunea şi «cel tuns». Aflând aceasta, cuviosul şi-a tăiat pletele şi i le-a dat.

***

După două săptămâni de când Hristos i s-a arătat, Sfântul Siluan Atonitul a trebuit să lupte zilnic împotriva atacurilor viclene ale duhurilor rele. Erau zile şi nopţi obositoare, pline de suferinţe. Într-o noapte s-a sculat de pe scăunel ca să facă metanii. În acel moment a văzut un trup demonic uriaş, care stătea în faţa icoanei Mântuitorului, aşteptând să primească adorare. Chilia sfântului s-a umplut atunci cu demoni. S-a aşezat din nou şi cu inima plină de pocăinţă şi-a plecat capul şi se ruga:
– Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog cu inimă curată, dar demonii nu mă lasă. Învaţă-mă ce să fac, ca să nu mă mai tulbure.
Şi în sufletul lui a auzit răspunsul:
– Cel mândru întotdeauna suferă în felul acesta de la demoni.
– Doamne, a spus sfântul, învaţă-mă ce să fac ca să fiu smerit.
– Ţineţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui, i-a spus Domnul inimii lui.

***

În anii 1860, călugărul Sinesie din Halkidiki era la Mănăstirea Dohiariu şi avea ascultarea să cânte la slujbe, căci avea o voce foarte frumoasă. El o cinstea mai ales pe Sfânta Paraschevi, rugându-se ei zilnic. O ruga să-l ajute să-şi mântuiască sufletul, iar dacă ar fi în el vreo piedică pentru mântuire, s-o îndepărteze cum credea mai bine.
Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfintei Paraschevi (26 iulie), vocea cântăreţului deveni răguşită şi cu trecerea timpului starea lui se înrăutăţi. Toţi se rugau ca să se îmbunătăţească vocea lui, dar în zadar. Atunci i-a apărut Sfânta Paraschevi egumenului în vis şi i-a spus:
– De ce zilnic îl tulburi pe Dumnezeu cu rugăciuni pentru vocea lui Sinesie? Sinesie de ani îmi cere să îndepărtez de la el lucrul care ar fi un obstacol în calea mântuirii lui.
Egumenul l-a chemat pe Sinesie ca să-i confirme vorbele ei. Era adevărat, căci de fiecare dată când cânta era copleşit de un sentiment de mândrie şi slavă deşartă, din cauza vocii sale frumoase, şi nu-I aducea mulţumiri lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor lucrurilor, pentru darul Său. De când vocea lui Sinesie devenise răguşită, el se ruga tot timpul cu rugăciunea lui Iisus, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», şi el a devenit un credincios truditor al rugăciunii minţii, prin cea de trei ori binecuvântată smerenie.

***

Un pustnic spunea:
– Nu da atenţie gândului ispititor că toţi vorbesc de tine. Ignoră-l, fiindcă vrăjmaşul nostru, satana, încearcă să creeze o obsesie de slavă deşartă. Diavolul tăinuieşte şi creează multe feţe diferite, încercând să vadă ce merge la un începător. Din această cauză, nu vă încredeţi în gânduri, chiar dacă aveţi dovezi despre ele, pentru că trebuie să ştiţi că acelaşi vrăjmaş le-a pregătit, ca să vă convingă.

***

Cu mulţi ani în urmă, iubitul meu frate în Hristos, Nicodim, a vizitat un isihast din pustiul Vigla.
– Binecuvintează, părinte! a spus el.
– Domnul!
– Am vrea să ne spuneţi ceva de folos.
– Aş refuza, a spus el, dar de vreme ce văd că eşti duhovnic, îţi voi spune. Aşa că ascultă: Sufăr de mulţi ani, fiule, cu această soţie îngrozitoare, pe care mi-am luat-o. Nu mă lasă să mă odihnesc deloc. Este un astfel de chin, fiul meu, o astfel de tortură.
– Cine-i această soţie, părinte?
– Cine altcineva decât mândria! Şi nu am nici o idee cum să mă salvez şi să divorţez de ea, a spus cu un oftat în timp ce-şi continua meşteşugul ascultării sale în chilia lui ascetică.

***

Părintele Gherasim Menaghias55 (Am scris separat o biografie a acestui părinte.), un monah erudit, absolvent al Universităţii din Zürich, a avut mult de luptat împotriva slavei deşarte, care adesea îşi are rădăcinile în ştiinţa şi educaţia lumească. Din acest motiv, întotdeauna cerea cu smerenie sfatul părinţilor neînvăţaţi din pustie. Purta rase vechi, se nevoia în coliba mică a unei capre şi era ascultător părintelui Calinic şi părintelui Iosif, Locuitorul în peşteră, tăindu-şi voia întotdeauna şi pretutindeni.

***

Un călugăr în vârstă şi cu discernământ spunea:
Odată, am întâlnit un călugăr – spun aceasta ca o mărturisire – a cărui buze se mişcau întotdeauna cu rugăciunea lui Iisus. Puteai să vezi. Altădată au venit nişte vizitatori, l-au văzut şi au spus: «O, ce om sfânt!».
Odată, călugărul mi-a spus:
– I-am scris acestui episcop, acelui mitropolit, pe altul l-am mustrat, iar altuia i-am sugerat să-şi schimbe felul de a fi, ca să fiu de partea lui.
– Dar pentru Dumnezeu, i-am spus lui, să examinăm logic.
– De ce te-aş asculta? Eşti mai puţin învăţat decât mine, căci eu nu pun un accent pe un «o», la fel cum ai putea face tu.
– Lasă ideile astea mari, i-am spus.
– Dacă ar fi numai unul ca mine, s-ar fi îndreptat Biserica.
Acum gândeşte-te la aceasta şi trage o concluzie. Dacă era nebun, l-aş fi putut ierta. Dar nu era nebun. Spunea Rugăciunea lui Iisus numai din obişnuinţă. E foarte periculos, pentru că în cineva plin de mândrie rugăciunea devine împovărătoare. Rugăciunea nu trebuie să obosească. Dar în acest caz, datorită mândriei, e tocmai ceea ce se întâmpla.
CAPITOLUL XLIV – Despre răbdare în încercări şi ispite şi cum să ne luptăm

Foarte evlaviosul ieromonah Simeon de la Simonopetra ne-a spus:
– Am întâlnit părinţi care erau ca Antim şi Damian şi care nu mergeau niciodată la doctor când se îmbolnăveau.
El spunea de asemenea că egumenul, ieromonahul Haralambie, întotdeauna dormea şezând pe un scaun – un stâlp de răbdare în timpul slujbelor mănăstirii.

***

Câţiva părinţi spuneau:
– La început, entuziasmul şi râvna monahului trebuie să fie la fel de mare ca Athosul însuşi, iar la sfârşit să fie cel puţin cât un ou sau chiar cât un bob de năut.

***

Un tânăr monah a mers odată la Avva Zosima Karulitul şi a spus:
– Părinte, mă confrunt cu o ispită.
– Copilul meu, i-a răspuns el, ispite sunt peste tot. Chiar când dormi sau mănânci, ispita e prezentă. Aminteşte-ţi ce se spune în Pateric: «Ia ispita şi nimeni nu se va mântui».
În felul acesta, monahul ce se lupta a fost mângâiat.
Un ascet a trăit 17 ani pe un vârf de munte, expus la soare şi frig. Şi altul, 40 de ani nu s-a întins niciodată pe pat. Dormea pe un scăunel sau pe un scaun, şi aceasta numai pentru scurt timp. El a consumat mai mult petrol pentru lampa sa, decât apa pe care a băut-o. Şi putea să citească inimile oamenilor ca pe o carte deschisă.

***

Ascetul sârb Gheorghe, care a murit din cauza unei ciuperci otrăvitoare, a fost o figură isihastă vrednică de amintire din ultimii ani de pe Sfântul Munte. Un om închis în sine. El nu avea nimic, era un profund rugător, a cărui viaţă ascetică era întărită de vedenii. Îl cunoştea pe părintele meu şi adesea ne întâlneam cu el. El trăia o formă veche de monahism, într-un loc isihast de deasupra mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon. El s-a distins prin nemăsurata sa dragoste pentru Dumnezeu şi pentru rugăciunea minţii.

***

Un ascet spunea:
– Răbdarea se câştigă, nu se cumpără.

***

Un părinte spunea:
– Răbdarea e necesară în viaţa duhovnicească, şi apoi mai multă răbdare, deoarece o persoană suferă o schimbare constantă de la o zi la alta.

***

Un pustnic simplu, numit Heruvim, trăia în pustia Sfântului Vasile. Ieromonahul Andrei, fost egumen la Sfântul Pavel, îl întâlnise şi ne-a povestit următoarele:
«I-am dat o pâine şi jumătate, uscată. El n-a vrut nimic altceva.
– Mulţi îngeri, ca numărul paşilor pe care i-ai făcut ca să vii aici, să te ocrotească. Doamne, binecuvintează! mi-a spus mie.
Odată un vânt puternic din sud a rupt acoperişul şi l-a dus departe, până la Kiriakon.
– Vântul mi-a luat acoperişul şi nu ştiu unde este, mi-a spus el într-un mod simplu, stând în colţul chiliei sale ca un copil.
În cele din urmă, a putut să-l bată la loc, fiindcă cunoştea munca la tâmplărie. Era un bărbat înalt, dar mergea întotdeauna încovoiat, rugându-se».

***

Părintele Hrisostom şi călugărul Sergiu trăiau în peştera Sfântului Petru Atonitul. Sergiu a fost ispitit de diavol să părăsească luptele ascetice, aşa că l-a vizitat pe un părinte în Karyes, care cu dragoste şi răbdare neîntrecută îngrijise de patru părinţi.
– Cum poţi să stai aici singur? l-a întrebat Sergiu.
– Diavolul m-a ispitit şi pe mine să plec, dar ştii ce mă ţine? l-a întrebat curajosul părinte ca răspuns. Vino, îţi voi arăta comorile mele.
– Unde sunt comorile tale? Nu văd nimic aici.
L-a dus într-o cameră unde erau patru perechi de pantofi vechi cu talpă, rasele vechi şi culioanele vechi ale sale şi ale părinţilor, dovada nenumăratelor lupte şi sacrificii.
– Iată comorile mele. Spune-mi, cum aş putea să le abandonez?
Astfel, Sergiu a fost învăţat mai mult de aceste comori tăcute decât de alte învăţături.
Duhovnicul şi bătrânul binecunoscutului Hagi Gheorghe Postitorul i-a spus odată unui episcop, care încerca să-l convingă să-l urmeze la episcopia lui:
– Trei sute de diavoli au încercat să mă ducă departe de Muntele Athos şi n-au putut. Cum crezi că ai putea să o faci tu, Stăpâne?

***

Un părinte spunea:
– Astăzi călugării se mântuiesc numai prin ispite, pentru că nu au virtuţi. Cei ce îndură ispitele vor fi printre părinţii care au luptat din greu ca să câştige virtuţi. Răbdarea ispitelor fără cârtire este egală cu rugăciunea. Satana nu va ispiti o persoană mai mult decât îi dă voie Dumnezeu. Duşmanul încearcă cu vicleşuguri să slăbească conştiinţa şi să-l facă să deznădăjduiască şi să renunţe, sau să se laude, să fie arogant pentru o sfinţenie care nu există. Cursele şi meşteşugurile diavolului sunt multe. Pe cei ce doresc mântuirea îi atacă puternic. I-am spus lui satan: «Fă ce vrei cu mine! Nu vei ajunge nicăieri. Am un părinte duhovnicesc şi mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Ce poţi face împotriva acestor lucruri, chiar cu vicleniile tale?».
Şi el a adăugat:
– O, câte ispite n-am primit de la el şi cât de mult a încercat să mă păcălească! Am trecut multe ispite, dar în cele din urmă m-am hotărât să stau aici şi să le rabd, dându-mi seama că nicăieri nu poţi evita ispitele. Dacă vrei ca duşmanul să nu te lupte, tot ceea ce trebuie să faci e să mănânci, să bei, să dormi şi să faci orice doreşti. Atunci diavolul nu te va mai tulbura cu ispite sau cu probleme. El e ca un câine. Nu-l deranjezi pe diavol şi stă liniştit. Îl deranjezi, se aruncă la tine şi te muşcă. O persoană ar trebui să aibă un îndrumător experimentat, un duhovnic pe care să-l respecte, pentru că respectul cuprinde smerenia.

***

Un părinte spunea:
– Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu.

***

Duhovnicul G. spunea:
– Dumnezeu dă mai mult har părinţilor dintr-o chinovie, care sunt răbdători fără să cârtească, decât asceţilor.

***

Ieromonahul rus Sofronie, care s-a mutat mai târziu în Anglia unde a întemeiat o mănăstire şi a scris biografia Sfântului Siluan, i-a spus părintelui Ioachim:
– Părinte, sunt pe Sfântul Munte de mulţi ani şi n-am avut nici o viziune, apariţie sau înştiinţare dumnezeiască.
Părintele Ioachim i-a răspuns:
– Cine-ţi dă răbdarea de a sta pe Sfântul Munte şi mai ales în îngrozitoarea Karulie, dacă nu Dumnezeu? Ai fi putut să stai fără harul lui Dumnezeu? Nu cere o minune mai mare decât aceasta şi nici nu dori un dar mai înalt.

***

Bătrânul N. a fost ţintuit la pat 2 ani, în infirmeria Marii Lavre. În tot acest timp nimeni nu l-a auzit să se plângă. Dădea mulţumire şi slavă Atotmilostivului Dumnezeu. El era întotdeauna vesel şi fericit.

***

Un călugăr bătrân spunea:
– A fi bolnav este pentru cineva o cercetare dumnezeiască. Boala e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Singurul lucru pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea.

***

Părintele I. suferă constant de diferite boli. În această stare, el spune cu bucurie:
– Sufăr, dar nu vreau să fiu vindecat. Nu cer sănătate, ci răbdare. Şi dacă aş cere cândva lui Dumnezeu sănătate, ar însemna că nu-s în toate minţile. Un om duhovnicesc chiar şi pe patul de moarte va spune că rabdă. Un mirean ar putea gândi altfel.

***

Un pustnic spunea:
– Monahul stă totdeauna înaintea lui Dumnezeu Cel nevăzut, ca şi cum El ar fi văzut.
Şi mai departe a spus:
– Domnul ne va vizita când nu avem mângâiere de la oameni, sau pentru asceza noastră de bună voie, sau când El îngăduie să suferim ispite şi boală.

***

Părintele Maxim, care a trăit întâi în Kerasia şi apoi la Sfânta Ana, avea un mod de a fi glumeţ şi ironic, încât mulţi nu aveau o părere bună despre el. A căzut bolnav de cancer, şi în cele din urmă a suferit durerea cu răbdare şi pocăinţă adâncă. A avut moartea unui om drept.

***

– Cum dreptul Iov, care n-a păcătuit niciodată cum am păcătuit eu, a trebuit să sufere cu răbdare toţi acei ani? a întrebat monahul Nicolae de la Noul Schit.
El a fost lovit de o boală incurabilă, iar mijlocul, abdomenul şi coapsele îi erau pline de viermi. Nu a spus nimănui despre aceasta, suferind singur, ca să poată vedea cât de mult timp poate să rabde. Numai după ce chinul său a devenit insuportabil şi au încercat să-l cureţe, au văzut viermii. A suferit acest chin cu evlavie trei ani. Înainte de a muri, i-a chemat la el pe părinţi şi le-a spus:
– Părinţilor, iertaţi-mă, şi fie ca Dumnezeu să aibă milă de toată lumea.

***

Artemie Grigoriatul s-a nevoit şi s-a luptat cu multă răbdare. Niciodată nu stătea în strana sa. Când a ajuns la o vârstă foarte înaintată, iar picioarele lui au început să se umfle şi să ulcereze, nu a căutat vindecare. A răbdat, amintindu-şi cuvintele Apostolului: «căci aveţi nevoie de răbdare…» (Evrei 10, 36).

***

Când cineva l-a întrebat pe părintele bătrân şi bolnav Nicolae de la Noul Schit despre boala sa, răbdătorul bătrân a spus:
– Slavă lui Dumnezeu! Merit mai multe suferinţe.
Când a murit, faţa lui era luminoasă.

***

Părintele Dimitrie din chinovia de la Grigoriu a fost o minune a răbdării. El a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 20 de ani, ceea ce-i cerea să stea în picioare, în ciuda faptului că suferea de o hernie serioasă.

***

Un părinte spunea:
– Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă.

***

Marea răbdare în mijlocul durerilor şi ispitelor a fost virtutea părintelui Ieronim din Simonopetra, un suflet curajos, cu virtute de diamant, care a fost alungat din mănăstire pe nedrept. A găsit refugiu, ca burdunar56 (Burdunarul (βουρδουάρης) este călugărul însărcinat cu paza şi îngrijirea animalelor (a catârilor) mănăstirii.), la Kutlumuş. De acolo a plecat la Kafsokalivia şi a trăit într-o chilie mică care fusese folosită pentru depozitarea mangalului. A fost izgonit şi de acolo şi a plecat la Metocul Sfântul Haralambie din Salonic. În ciuda tuturor acestor suferinţe, el nu a încetat să se roage pentru defăimătorii şi acuzatorii săi.
Niciodată n-am ajuns să-l întâlnim pe acest gigant al răbdării, părintele Ieronim. Ni s-a povestit despre el de alţi părinţi de la Sfântul Munte şi din Atena, unul dintre ei fiind fratele meu duhovnicesc, arhimandritul Ignatie Pouloupatis.
Un tânăr a întrebat pe un părinte:
– De ce Dumnezeu nu forţează cuplurile căsătorite să aibă o singură minte şi să urmeze împreună o viaţă duhovnicească?
– Era mai bine dacă nu era diavolul, a răspuns el. Atunci viaţa duhovnicească ar fi fost uşoară. Dar diavolul există. Şi, desigur, dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate. Ca să se mântuiască un bărbat rău, Dumnezeu îi dă o soţie bună. Sau invers. Fiţi răbdători fraţilor. Totul ia sfârşit.

***

Un preot l-a întrebat pe un călugăr bolnav:
– Cum e sănătatea ta, părinte?
– Bine. Acum că am în mine mai multă boală, nu voi merge la Tatăl meu cu mâinile goale.

***

Un călugăr mi-a spus acestea despre părintele său:
– Avea o rană deschisă pe obrazul său, asemenea cu cea a Sfintei Sinclitichia. Era incurabilă şi, mai rău, din ea ieşeau viermi împreună cu un miros urât. Cu toate acestea, nu s-a plâns niciodată. «Slavă lui Dumnezeu! spunea el. Eu merit toate acestea. Sunt ca o bucată aspră de piatră. Domnul trebuie să mă modeleze încă mai mult».

***

Părintele duhovnicesc Matei, părintele Leontie şi călugărul Daniil au fost nevoitori şi au trăit în aceeaşi mănăstire. Chiar dacă camerele lor erau înspre nord, ei au refuzat să aibă geamuri de sticlă şi, ca rezultat, au suferit un frig serios, ce pătrundea în chilie. Au răbdat cu bucurie acest martiriu. Părintele Leontie era orb. Făcea de la 3000 la 3500 închinăciuni pe zi. Adeseori se lovea peste faţă.
Odată, un frate călugăr mai tânăr i-a cerut părintelui Leontie un sfat:
– O, fiule, n-am ajuns să fiu smerit cum era Adam înainte de cădere, ca să-ţi dau un sfat! Dar îţi voi spune acestea: învaţă să rabzi totul în chilia ta – foamea, setea, frigul şi altele – care sunt considerate lucruri rele de mulţi oameni, dar care pot fi o bucurie pentru tine, deoarece îţi pot ajuta sufletul să atingă trepte mai înalte.
Odată, când era vreme foarte rece, călugărul mai tânăr i-a văzut pe aceşti trei părinţi la începutul unei după amiezi. Ei erau desculţi, aveau candele aprinse şi citeau Sfânta Scriptură. «La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul…». Când au pătruns misterul creaţiei, ei au plâns.

***

Părintele H. ne-a povestit ce i-a spus portarul mănăstirii despre pocăinţă, în prima zi când a venit pe Sfântul Munte:
– Bine ai venit. Ai venit ca să te faci călugăr? Ascultă. Mănăstirea e ca un cuptor, nu cu foc, dar cu oameni care merg ca să se curăţească şi devin mai strălucitori decât un diamant. Cum se întâmplă aceasta? Tăindu-ţi voia proprie. O mănăstire primeşte tot felul de oameni cu idei diferite. Ţinta pentru mintea fiecăruia e să fie unit cu ceilalţi prin tăierea voii proprii. Dacă doreşti să stai în chinovie, vei fi ca un şarpe care, mergând pe o cale strâmtă, cu suferinţă îşi lasă pielea. Prin ispite şi suferinţe, mintea ta va deveni una cu a celorlalţi.

***

Odată, evlaviosul părinte Artemie de la Grigoriu se plângea:
– Dumnezeul meu, de ce sufăr atât de mult?
Apoi, într-o vedenie L-a văzut pe Hristos, Care i-a arătat mâinile şi coasta Sa, spunând:
– Vezi câte am îndurat? Şi tu, pentru dragostea faţă de Mine, nu poţi fi răbdător?
CAPITOLUL XLV – Despre iubirea de argint şi despre purtarea neiubitoare de arginţi a părinţilor

Dreptul Acachie din Kafsokalivia era lipsit de orice dragoste a lucrurilor materiale. Nu a putut să păstreze nici măcar trei monezi de aur pe care i le dăduse cineva. Le-a ţinut în mâinile sale pentru un moment, s-a supărat şi imediat le-a dat înapoi, spunând:
– Ia-ţi banii, omule, pentru că risc să-mi pierd sufletul din cauza acestor monezi.

***

Sfântul Sava din Kalimnos era aghiorit. Casa lui duhovnicească era Sfânta Ana. Nu iubea deloc banii. Nu dorea nici măcar să-i ţină în mâinile sale.

***

Un pelerin pe Muntele Athos l-a întâlnit odată pe călugărul Dionisie Kafsokalivitul, cel «nebun pentru Hristos», care era nevoiaş şi îmbrăcat în zdrenţe. El nu iubea deloc banii. Pelerinului i-a fost milă de bietul bătrân şi i-a dat o monedă turcească. Aceasta l-a mâhnit mult pe Dionisie. A privit în jur până l-a văzut pe bunul pelerin şi i-a spus:
– De ce mi-ai dat aceştia? Eu port haine. Pâine am. Pentru ce am nevoie de bani?
Ceilalţi părinţi au încercat să-l convingă să păstreze banii, ca să-şi cumpere ulei pentru biserica sa. Pentru un moment, a consimţit să-i păstreze. Apoi a ezitat, s-a gândit adânc, şi în cele din urmă a decis să scape de povară. A aruncat moneda pe pământ şi a fugit cât de repede a putut.

***

Cu mult timp în urmă, bătrânul ascet A. a spus:
– Odată au venit nişte oameni la Dionisiu ca să dea bani. Toţi părinţii au fost chemaţi să vină, dar nimeni nu a luat nici unul. «Pentru ce ne trebuie bani?», au întrebat ei. Aşa a fost comportamentul exemplar al acelor părinţi care erau călugări săraci.

***

În Karyes era un muncitor în vârstă, un mirean, un bărbat ce cânta cu râvnă şi multă umilinţă. Foarte sărac, el stătea într-un loc mic sub clădirea unde stătea conducerea Sfântului Munte. Bunicul Mina, aşa era numit, a juns la vârsta de 102 ani. El fusese tâmplar şi niciodată nu cerea bani pentru munca sa. Venea la clienţii săi smerit şi şovăielnic.
– Vrei să-ţi dăm nişte bani? îl întrebau ei.
– Staţi liniştiţi. Eu am venit doar să vă văd şi să vă salut! îi răspundea el.
De câte ori lucra, întotdeauna cu răbdare, un motan şedea pe umărul lui.
CAPITOLUL XLVI – Despre ospitalitate, ca element al mântuirii sufletului în ziua Judecăţii

Odată, împreună cu ieromonahul Pantelimon Kartsona şi cu un grup de pelerini evlavioşi ce treceau prin Schitul Sfânta Ana, am vizitat chilia sărăcăcioasă a lui Filaret din minunata Karulia. Pustnicul ne-a primit cu bunătate şi cu bucurie. Ne-a dat apă de ploaie din rezerva sa, fiindcă era vară şi soarele era foarte fierbinte.
– De ce nu cauţi un vas din lut care ţine apa rece, părinte?
– Dacă aş vrea apă rece, aş merge la Sfânta Ana, unde este din plin!
A stăruit să rămânem să ne găzduiască.
– Dar unde vom sta, de vreme ce nu ai chilii unde să ne găzduieşti peste noapte?
– Ba am, a răspuns el serios. Am arhondaric57 (Arhondaricul (αρχονταρίκι) este un fel de «salon», de cameră de primire a oaspeţilor.). Veniţi să-l vedeţi.
– Arhondaric în Karulia! Sună ciudat.
Părea să vorbească despre situaţie dintr-o inimă plină de dorinţa de a fi ospitalier. A deschis uşa la a doua chilie, pe care o numea «arhondaric», şi a intrat.
– Acesta este, a spus el.
Am aruncat o privire la acoperişul plin de găuri, pereţii ce aproape cădeau şi la cei câţiva cartofi împrăştiaţi în colţul camerei.
– Staţi aici şi vă voi pregăti cina!
– Ce vom mânca, părinte?
– Am câteva păpădii proaspete!
În cele din urmă i-am mulţumit din adâncul inimii noastre, am luat binecuvântare şi ne-am minunat de sfânta lui simplitate, binecuvântata lui ospitalitate, sărăcia, inima lui curată, dragostea lui, ca a lui Hristos, şi toate, care la el se îmbinau în duhul lui Hristos. Ce viaţă binecuvântată a trăit!
– Nu schimb mica mea chilie pentru nimic altceva, fiule, i-a spus unuia din pelerinii care încerca să-l convingă să stea în schit. Pentru mine, chilia mea e cel mai luxos palat!

***

În Grădina Maicii Domnului, ospitalitatea şi dragostea pentru semeni este una din virtuţile de bază. Ospitalitatea cuprinde dragostea, şi călugării din Sfântul Munte sunt oameni ai dragostei spontane, evanghelice, fără prefăcătorie.
Un astfel de călugăr a fost Nicodim Cipriotul, din Chilia Înălţării de la Schitul Sfânta Ana. Ospitalitatea lui le amintea vizitatorilor de patriarhul Avraam. Fiecare trecător putea să găsească în chilia lui un loc unde să stea. Fiecărei persoane flămânde îi era dată o bucată de pâine şi fiecărui sărac milă şi ajutor. În Cipru fusese bucătarul guvernatorului britanic. Avea darul clarviziunii şi a murit la vârsta de 100 de ani.

***

Vrednicul de amintire, părintele meu, mi-a spus:
– Când am mers pentru prima dată la Schitul Sfântul Gheorghe în Karulia ca să mă spovedesc, l-am întâlnit acolo pe pustnicul Nicon. Înainte de a deveni monah, el era ofiţer cu rang înalt în armata rusă. Chipul cu păr alb al dreptului bărbat ne-a primit cu zâmbet ceresc şi cu o bunătate ce ţinea de lumea de dincolo.
În altă chilie am găsit altă comoară ascunsă: un ascet care se nevoia în tăcere. Şi-a deschis uşa, dar nu ne-a vorbit. S-a aplecat în semn de bun venit, şi ca să-şi arate recunoştinţa pentru puţinele alimente ce i le aduseserăm. Nu s-a rostit nici un cuvânt printre noi. Era adâncit în rugăciune, în linişte, în tăcerea cunoscătoare şi în tainele lui Dumnezeu. Cât de mult se odihneşte Duhul Sfânt în acest mister al tăcerii!

***

Cu mulţi ani în urmă, un egumen a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se spune că în acea noapte, toată noaptea, furnicile au fost ocupate cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii din magazie în mare!

***

Părintele Z. mi-a spus:
– Odată i-am călăuzit pe doi pelerini germani în pustia Sfântului Vasile şi am mers la o chilie sărăcăcioasă, unde părintele ne-a primit cu bunătate. La puţin timp după aceea, ne-a adus două vase din tinichea umplute cu apă de ploaie şi trei smochine, pe o tavă de lemn. Ne-a oferit această trataţie apoi, din tot ce avea, ne-a oferit cina: nişte pâine uscată şi măsline. Germanii au mâncat mâncarea din pustie şi au fost entuziasmaţi, văzând pe aceste stânci singuratice dintre cer şi pământ cea mai mare sărăcie şi lipsă. Într-adevăr, ei au fost uimiţi când au văzut faţa lui voioasă şi i-au auzit mesajul de speranţă: «Maica Domnului are grijă de toate, binecuvântaţilor».

***

Cu câteva săptămâni înainte de moarte, bătrânul Avacum, bun şi harismatic, care umbla desculţ, a primit doi pelerini mireni în chilia sa. Întotdeauna zâmbea când primea vizitatori, căci pe feţele lor Îl vedea pe Însuşi Hristos, potrivit cuvântului Evangheliei: «Străin am fost şi M-aţi primit…» (Matei 25, 35).

***

Un mirean, ce fusese lucrător pe Sfântul Munte 30 de ani, ne-a spus:
– Monahii din trecut erau oameni diferiţi. Ei îţi deschideau uşa cu toată inima lor, te primeau cu bunătate şi îţi vorbeau.
Ce a vrut el să spună este că monahii din trecut erau simpli, ospitalieri, plăcuţi şi apropiaţi, văzându-i pe toţi ca persoane unice, respectându-i şi cinstindu-i. Îşi întrerupeau odihna şi chiar rugăciunile, ca să aibă grijă de semenii lor.
CAPITOLUL XLVII – Despre darurile Sfântului Duh

Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»58 (Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].) sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.

***

Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.

***

Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.

***

Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».

***

Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.

***

Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».

***

Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.

***

În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.

***

Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.

***

Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.

***

– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.

***

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.

***

În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».

***

Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.

***

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).

***

Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.

***

Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.

***

Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.

***

Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.

***

Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.

***

Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.

***

Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».

***

Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.

***

Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.

***

Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.

***

Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.

***

Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.

***

Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.

***

Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.

***

Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.

***

De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.

***

L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut59 (În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].). Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu60 (În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].) înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă61 (În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].), dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».

***

Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».

***

Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.

***

Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.

CUVÂNT DE LAUDĂ – Ce se referă pe scurt la toţi Cuvioşii şi Sfinţii Părinţi care au strălucit în Sfântul Munte Athos

Astăzi e sărbătoarea celor drepţi. Veniţi toţi, toţi oamenii drepţi, să ne adunăm, că azi e sărbătoarea călugărilor, ca şi a tuturor celor din Biserica lui Hristos. Voi, mulţimilor de călugări şi voi cei din lume, sărbătoriţi împreună, căci astăzi e zi nouă de pomenire a tuturor sfinţilor părinţi atoniţi. Voi, toţi călugării din Sfântul Munte, cântaţi cântece împreună, căci aceşti părinţi sfinţi s-au arătat apărătorii şi binefăcătorii noştri, a celor din Sfântul Munte. Deşi au trăit în trecut, amintirea lor e nouă, căci recent au fost canonizaţi. În vremea noastră, pentru motive drepte şi bune, cinstim amintirea lor într-o sărbătoare. Precum toţi drepţii părinţi din Sinai şi Rait, care au fost măcelăriţi de necredincioşii arabi şi de rău credincioşii latini, au sărbătoare pentru pomenirea amintirii lor, aşa trebuie să fie o zi de sărbătoare pentru toţi părinţii de pe Sfântul Munte, care au devenit binefăcători a nenumărate lucruri bune. Cum sărbătorim pe toţi sfinţii călugări în Sâmbăta Brânzei – pe cei din Libia, Egipt şi Teba – şi nu-i lăudăm pe cei ce au trăit pe Athos, pe cei ce au fost binefăcătorii, apărătorii şi dăruitorii noştri? Ne-au binecuvântat pe noi nu numai prin sfatul lor, dar şi prin lucrările lor. Cât au trăit, ne-au folosit şi trupul şi sufletul; după adormirea lor, au continuat să fie binefăcătorii noştri cereşti.
Aceşti de trei ori binecuvântaţi drepţi părinţi au locuit mai înainte pe sălbaticul Athos şi l-au transformat într-o grădină supusă şi minunată. Ei au transformat Muntele Athos, un pustiu de nelocuit, într-un pământ al sfintelor lavre, al mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor strălucitoare şi au înzestrat toate aceste locuri cu bogăţia bunurilor, pentru mângâierea nevoitorilor care vor veni după ei. De asemenea, ei au umplut mănăstirile cu o mulţime de monahi, aşa că pe pământul unde mai înainte fuseseră numai fiare sălbatice şi balauri, acum sunt oameni raţionali care se străduiesc să imite ostile îngereşti netrupeşti. Într-adevăr, ei se aseamănă cu oastea îngerească pe care a văzut-o patriarhul Iacob, care a spus: «Aceasta este oastea lui Dumnezeu» (Facerea 32, 2) şi confirmată de Sfântul Efrem Sirul care spunea că: «Aşa cum sunt cetele de îngeri, aşa sunt călugării, o ceată de oameni care-şi ţin mereu minţile la Dumnezeu».
Ca florile înmiresmate şi ca pomii ce produc roade minunate, aici, în acest loc, aceşti părinţi sfinţi au creat alt rai, duhovnicesc. În peşteri şi în vizuini, în văi şi pe dealuri, de-a lungul coastelor acestui munte, ei, precum îngerii, s-au nevoit ca şi cum ar fi fost alt cer. Acolo unde înainte erau auzite numai strigătele animalelor sălbatice, acum se aud pretutindeni imne îngereşti, cu laude aduse Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Şi pot spune de asemenea că aceşti binecuvântaţi oameni drepţi, părinţi iubitori ai fiilor lor duhovniceşti, au lăsat în urma lor, pentru noi, învăţăturile lor, modelul lor, sfaturile lor, ca moştenire care nu ne poate fi luată. Cât au trăit, ei au condus mulţi călugări pe dreapta cărare a mântuirii, şi după moartea lor au continuat să ne conducă pe noi, fiii duhovniceşti, spre viaţa veşnică. Ca nişte buni păstori ei au continuat să vegheze asupra turmei lor, apărându-ne în fiecare situaţie, prin neîncetate mijlociri înaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt sfinţii părinţi care s-au luptat pe orice cale, în acest loc sfânt, să-I placă lui Dumnezeu şi să crească astfel în sfinţenie. Ei trebuie sărbătoriţi împreună, în aceeaşi zi, lăudaţi cu aceleaşi imne duhovniceşti şi pictaţi pe icoană împreună, deoarece au fost fraţi în duh, cu aceeaşi schimă, având aceeaşi credinţă. Unii au fost ierarhi şi drepţi, alţii duhovnici şi martiri, unii izvorâtori de mir, mulţi necunoscuţi, care şi-au sfârşit vieţile în chinovie sau în pustie, în timpul perioadelor trecute, pe Sfântul Munte. Noi îi numim aghioriţi şi, sigur, dumnezeiescul David vorbea şi despre ei când spunea: «De vor păzi fiii tăi legământul Meu şi mărturiile acestea ale Mele, în care îi voi învăţa pe ei, şi fiii lor vor şedea până în veac pe scaunul tău» (Psalmul 131, 12).
Astfel, în zilele cele din urmă, aghioriţii au hotărât unanim să sărbătorim amintirea sfinţilor o dată pe an. Deci, nu ştim de ce lucrul acesta a fost trecut cu vederea de înaintaşii noştri. Noi, iubitorii lor fii de astăzi, corectăm omisiunea şi stabilim sărbătoarea din trei motive:
Primul e acela că sunt nenumăraţi părinţi ştiuţi şi neştiuţi, care până astăzi nu au avut imne de laudă scrise pentru ei. În această zi de sărbătoare putem să-i cinstim şi să-i sărbătorim cum se cuvine.
Al doilea motiv e acela că, dacă nu-i cinstim pe toţi cu o sărbătoare comună, vom apărea ca nişte copii nerecunoscători faţă de părinţii, dascălii, binefăcătorii şi îndrumătorii duhovniceşti în a căror mănăstire trăim, a căror învăţături le citim şi cu a căror pâine duhovnicească ne hrănim. Am putea fi consideraţi, de asemenea, încălcători ai învăţăturilor apostolice, care ne spun că: «Pe cel ce vă învaţă cuvântul lui Dumnezeu, lăudaţi-l, pomeniţi-l pe el ziua şi noaptea, cinstiţi-l, nu ca pe unul care v-a dat viaţă, ci ca pe cel care a devenit cauza bunei noastre vieţuiri».
Al treilea motiv e acela că, această sărbătoare comună a sfinţilor părinţi poate să ne îndemne pe unii dintre noi, monahii de astăzi, să imităm virtutea şi râvna lor, de vreme ce în timpurile noastre virtutea şi asceza au fost neglijate. În schimb, răutatea e în creştere; comportamentul căldicel şi neglijent domină chiar şi printre monahi. Deci, părinţilor şi fraţilor care v-aţi adunat astăzi la această sărbătoare, ascultaţi cu evlavie şi atenţie aceste cuvinte. Învăţaţi despre aceşti părinţi şi, ca urmare, urmaţi exemplul lor, câştigând răsplata lui Dumnezeu pentru grija şi urmarea voastră. Aceşti cunoscuţi părinţi drepţi ai noştri, de Dumnezeu inspiraţi, cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu şi fii ai Părintelui luminilor, au venit din diferite părţi. Pentru unii din ei, chiar ţările lor ne sunt necunoscute. Dar ştim că toţi au avut o singură ţară, Sfântul Munte, şi au favorizat-o mai mult decât pământurile natale. Acesta este un fapt stabilit fără îndoială, căci, potrivit unui om înţelept, «ţara cuiva e acolo unde poate fi fericit». În această adevărată patrie, mulţi sfinţi călugări au trăit 40 de ani, 50 ori 60, sau chiar mai mult, sau uneori mai puţin, dar toţi au cunoscut bucuria curată şi înaltă a unui cămin adevărat. Şi, plăcându-I lui Dumnezeu, ei au fost îmbogăţiţi cu harismele cereşti ale sfinţeniei. Din acest motiv se obişnuieşte să fie numiţi nu după locul lor de naştere, de exemplu «Bizantinul» sau «Trapezuntul» sau «Peloponezul», ci după adevărata lor patrie, Sfântul Munte. Astfel avem Petru Atonitul, sau Atanasie al Athosului, precum şi «părinţi aghioriţi» sau «drepţi aghioriţi».

Patericul georgian

 

Fratele ajutat de frate este ca o cetate tare, spune înţeleptul Solomon (Pilde 18, 19). Cu o cetate întărită, cu o cetate de necucerit se aseamănă fiecare Biserică Ortodoxă locală atunci când este susţinută şi primeşte ajutorul şi sprijinul unei alte Biserici locale. Şi dacă aceasta se întâmplă între toate Bisericile Ortodoxe surori, atunci vom avea pe pământ icoana vie a sobornicităţii dar şi a tăriei celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
În mod deosebit astăzi, în zilele de criză pe care le trăim, este nevoie grabnică de comuniune adevărată şi ajutor reciproc între Bisericile surori, de dezvoltarea unor legături calde şi neprefăcute între ortodocşi, pentru a înfrunta cu succes săgeţile vicleanului cele aprinse (Efes. 6, 16), pe care le slobozeşte din toate părţile asupra trupului teandric al lui Hristos. Nu trebuie să uităm că „un popor sunt toţi cei ce nădăjduiesc în Hristos, şi o Biserică a lui Hristos, chiar dacă ia diferite numiri după locul unde se află“ (Sfântul Vasile cel Mare).
Însă pentru a înţelege aceasta, este nevoie mai întâi de cunoaşterea reciprocă a membrilor Bisericilor Ortodoxe „de pretutindeni“. Acestui scop doreşte să îi slujească şi publicarea cărţii de faţă. Deoarece credem că această cunoaştere reciprocă a popoarelor ortodoxe se săvârşeşte mai adânc şi mai adevărat prin sfinţii lor.

I. INTRODUCERE

Georgia

Georgia este Kolhida din mitul Greciei antice, mitul argonauţilor, ţinutul lui Iason şi al „lânii de aur“. Se află între Caucaz, Pontul Euxin (Marea Neagră), Armenia, Azerbaidjan şi Marea Caspică. Vechea capitală a ţării era Mţheta, aflată la confluenţa râurilor Mtkvari şi Aragvi.
În anul 455 d.Hr., regele Vahtang I Gorgasali (446–499) stabileşte capitala la Tbilisi, aflată la 20 de kilometri de mers pe jos înspre sud-est de Mţheta. Numele de Georgia l-a luat în secolul XI d.Hr. Până atunci, ţara se numea Iviria (în special partea ei de răsărit).
Primele contacte stabilite între iviriţi şi elini consemnate de istorie s-au înfiripat în secolul al VIII-lea î.Hr. Legăturile dintre cele două popoare au devenit mai strânse din secolul al VI-lea, o dată cu întemeierea coloniilor greceşti pe ţărmurile ivirite ale Mării Negre.
Iviria era aservită perşilor atunci când a fost cucerită de Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.Hr.). Mai ales de atunci a primit influenţa civilizaţiei elene, ale cărei urme rămân neşterse până astăzi.
Prin domnia lui Parnavaz I, iviriţii s-au eliberat de sub stăpânirea macedoneană în anul 302 î.Hr.
În secolul I î.Hr. Iviria a căzut în mâinile romanilor, dar în anul 265 d.Hr. i s-a oferit o oarecare independenţă.
A primit creştinismul în secolul al IV-lea, pe vremea când în Imperiul Roman împărăţea Constantin cel Mare, iar în Iviria (Georgia de răsărit), regele Mirian. De atunci, între cele două părţi s-au dezvoltat diverse relaţii, ce au evoluat în calde legături de prietenie, graţie neobositelor eforturi ale împăraţilor romani de a proteja Iviria de năvălirile succesive ale perşilor, mai ales în secolele al VI-lea şi al VII-lea. În anul 629, împăratul romanilor Iraclie (610–641) a restabilit, de data aceasta definitiv, independenţa ţării faţă de perşi. Din secolul al VII-lea până în secolul al IX-lea, Iviria a suferit cumplit din pricina invadatorilor arabi şi a devenit câmpul ciocnirilor sângeroase dintre arabi şi romani. În acea epocă, o parte din populaţia ţării trecuse la Islam, şi urma cu credincioşie această cale. În cele din urmă, în secolul al IX-lea, împăratul Mihail al III-lea (842–867) i-a învins pe arabi şi i-a pus pe fugă din ţinutul Iviriei. În anul 1008, regele Iviriei – Bagrat al III-lea (975–1014) – a organizat un stat naţional creştin, după ce a unificat Georgia de răsărit cu cea de apus (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) şi a întemeiat o dinastie care a durat mulţi ani, însă care, din pricina feluriţilor vrăjmaşi şi a diverselor împrejurări, a putut stăpâni doar parţial ţara.
În secolul al XI-lea, Georgia a suferit mult de pe urma turcilor selgiucizi. Un conducător însemnat în această perioadă de criză a fost Sfântul David al II-lea Agmaşenebeli (ceea ce înseamnă „Constructorul“) (1089–1121), care, după ce i-a biruit pe selgiucizi în lupta legendară de la Didgori (12 august 1121), a pus bazele unui stat puternic. A izbutit să pună pe picioare ţara din punct de vedere economic şi militar. A favorizat dezvoltarea literaturii şi artelor. A înălţat biserici şi a întărit mănăstiri. A întemeiat vestita mănăstire Ghelati1 (Mănăstire de monahi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Aparţine de eparhia Imeretiei şi se află la o distanţă de aproximativ opt kilometri de Kutaisi.), şi academia cu acelaşi nume (1106), cu un nivel foarte înalt, unde se studiau dialectica (teologia), retorica, gramatica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, poezia şi dreptul. Fiind el însuşi un literat, a alcătuit „Psalmul pocăinţei“, una dintre capodoperele imnografiei georgiene.
Georgia va ajunge la culmea înfloririi civilizaţiei sale în zilele Sfintei regine Tamara (1184–1212), strănepoata lui David al II-lea. Aceasta a reorganizat administraţia şi armata ţării, a îmbunătăţit situaţia comerţului exterior, a întărit pacea dinlăuntrul ţării şi i-a îndepărtat pe vrăjmaşi.
Ţara a cunoscut un impresionant progres pe plan duhovnicesc, care se reflectă în marea lucrare a lui Şota Rustaveli – „Viteazul în piele de tigru“.
Merită a fi menţionat faptul că, datorită ajutorului dat de regina Tamara, doi dintre nepoţii ei după soră, aceştia fiind şi nepoţii împăratului bizantin Andronic I (1183–1185) – Alexie şi David, au întemeiat regatul Trapezunt puţin timp înainte de cucerirea Constantinopolului de către franci, în aprilie 1204.
Însă urmaşii Tamarei, Gheorghe al IV-lea Laşa (1212–1223) şi sora acestuia Rusudani (sau Kis Malik, care înseamnă „regina fecioară“) (1223–1247) erau neputincioşi a ţine piept năvălirilor vrăjmaşilor. După devastarea oraşului Tbilisi de către şahul Djalaledini (1225), organizarea politică a Georgiei a fost distrusă de mongoli (1230–1240). Regii acesteia şi-au restrâns stăpânirea la unele regiuni inaccesibile şi doar Gheorghe al V-lea (1314–1346) a reuşit să redobândească unele teritorii.
În vremea lui Bagrat al V-lea (1360–1395), a izbucnit „furtuna“ lui Tamerlan, care până în anul 1402 a ocupat aproape toată ţara. De la sfârşitul secolului al XIII-lea până la începutul secolului al XV-lea, hoardele mongole au năvălit în Georgia de opt ori. Din pricina ultimei invazii, populaţia ţării a ajuns la jumătate.
După moartea lui Tamerlan (1405), georgienii, după lupte grele, au izbutit să-şi redobândească independenţa. Ţara a fost eliberată în întregime de către regele Alexandru I (1412–1442). Alexandru a lăsat moştenire regatul fiilor săi, împărţindu-l în trei regate, al Kahetiei, al Kartliei şi al Imeretiei (Imereti–Samegrelo). Această împărţire a Georgiei a fost hotărâtoare pentru mersul ulterior al istoriei sale: de atunci a început decăderea ei.
În veacurile următoare, ţara va cunoaşte năvălirile perşilor şi ale turcilor otomani, care vor cuceri rând pe rând teritoriile ei. În cele din urmă, ighemonii Georgiei au fost nevoiţi să ceară sprijinul Rusiei, care în anul 1722 şi-a trimis armatele în Caucaz. Astfel a început eliberarea ţării, cu sprijinul împărăţiei ruseşti.
Coaliţia ruso-georgiană din anul 1783 a fost în esenţă un tratat de subordonare a Georgiei faţă de Rusia, care în anul 1801 a anexat la teritoriile ei întreaga Georgie.
După revoluţia bolşevică din 1917, Georgia şi-a proclamat independenţa (26.05.1918).
Câţiva ani mai târziu, silită de către autorităţile statului sovietic, a devenit parte (25.02.1921), şi, mai apoi, republică a Uniunii Sovietice (1936).
Din anul 1993 face parte din Comunitatea Statelor Independente, care a fost creată după dizolvarea U.R.S.S.-ului.

 

II. BISERICA ORTODOXA A GEORGIEI

Georgia a cunoscut foarte devreme creştinismul. După o foarte veche tradiţie, prima sămânţă a Evangheliei a fost aruncată în această ţară de Apostolul cel întâi chemat – Andrei.
Această tradiţie consemnată de cronicarii georgieni concordă cu sinaxarele de pe 30 noiembrie, care menţionează că Apostolul Andrei a predicat în diferite regiuni din Georgia, precum Klardjeti, Aţhveri, Ţhumi, Abhazia, Samegrelo şi în Osetia de nord. În biserica pe care a întemeiat-o apostolul Andrei în Aţhveri, a lăsat icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Această icoană a fost cinstită în veacurile ce au urmat nu numai de către creştini, dar şi de către necredincioşii locuitori ai munţilor. Se păstrează până astăzi în mănăstirea Ghelati.
Însoţitorul de drum al apostolului Andrei, Simon Cananitul, a predicat Evanghelia sălbaticilor svanebi, care l-au omorât cu pietre. După cum se spune, mormântul său se află în Abhazia, în vechiul oraş Nikopsia.
Însă convertirea Iviriei (Georgia de răsărit) la credinţa creştină a avut loc la începutul secolului al IV-lea, datorită Sfintei cea întocmai cu apostolii Nina (în georgiană Nino), în zilele regelui Mirian. Mirian, după sfatul Sfintei Nina, i-a cerut lui Constantin cel Mare să-i trimită clerici buni, pentru a întări lucrarea de răspândire a creştinismului în Iviria şi pentru a ţine unită Biserica ei. Potrivit unei vechi tradiţii, Constantin cel Mare a răspuns grabnic la rugămintea regelui Mirian, trimiţând clerici în frunte cu episcopul Antiohiei Eustatie, care l-a hirotonit pe părintele Ioan episcop, acesta fiind primul episcop al Iviriei2 (După mărturia lui Rufin, Constantin cel Mare a trimis clerici din Biserica Constantinopolului, între care se afla şi un episcop, care, după Ghelasie al Chizicului, se numea Ioan.).
Datorită ajutorului dat de Biserica Constantinopolului (episcopul Alexandru) şi de Biserica Antiohiei (episcopul Eustatie), dar şi al Bisericilor învecinate din Armenia şi Siria, la sfârşitul secolului al IV-lea creştinismul se răspândise în aproape întreaga Ivirie, fiind cunoscuţi doi episcopi, al Trapezundei şi al Piţundei, din perioada întâiului Sinod Ecumenic (325) la care a participat şi episcopul Piţundei – Sfântul Stratofil.
În a doua jumătate a secolului al IV-lea, Iviria se găsea sub stăpânirea sasanizilor din Persia. Faimosul împărat al Persiei Sapor al II-lea (309–379) a încercat să impună în Iviria închinarea la foc3 (Mazdeismul s-a născut în Media, dar a cunoscut apogeul său în Persia, în vremea dinastiei Ahemenizilor (675–330 î.Hr.) şi a durat până la sfârşitul dinastiei Sasanizilor (226–632 d. Hr.). A dispărut după victoria arabilor, pe la mijlocul secolului al VII-lea. Astăzi încă există câţiva închinători la foc (cinci sau şase mii de adepţi în Persia, precum şi câţiva în India). Elementul de căpetenie al acestei religii, care se întemeiază pe învăţătura lui Zoroastru (sau Zarathustra) în primul rând cum să facem (secolul VII î.Hr.), era închinarea la foc.). Nu a reuşit însă, datorită puternicei rezistenţe pe plan duhovnicesc din partea credinţei creştine, care îşi înfipsese rădăcini puternice în această ţară. De la începuturile secolului al V-lea, Biserica Iviriei dezvoltă relaţii strânse cu cea antiohiană. Arhiepiscopul Iviriei care îşi avea reşedinţa la Mţheta se afla oarecum sub umbrela duhovnicească a tronului Antiohiei.
Regele Iviriei Vahtang Gorgasali (446–499) şi-a împărţit regatul în 12 părţi. Pentru fiecare din ele, patriarhul Antiohiei a hirotonit un episcop, şi l-a numit Arhiepiscop-Catolicos4 (Catolicos: titlul întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe a Georgiei, pe care îl deţine de atunci. Din secolul XI i se spune Patriarh-Catolicos. Acest termen nu are legătură cu romano-catolicismul.) al Iviriei pe părintele de origine greacă Petru (Petru I, aprox. 468–474). De atunci datează menţionarea Bisericii Iviriei în cadrul jurisdicţiei antiohiene.
Organizarea administrativă a Bisericii Iviriei a rămas aproape neschimbată faţă de secolul al V-lea, până la sfârşitul secolului al X-lea. Atât această organizare, cât mai ales dezvoltarea şi înflorirea vieţii monahale au neutralizat încercările unei părţi din aristocraţie care căuta impunerea mazdeismului, slujind interesului Persiei.
La mijlocul secolului al Vl-lea, Cuviosul Ioan Zedazneli, împreună cu alţi 12 monahi sirieni, a întemeiat o minunată mănăstire pe muntele Zadeni, lângă Tbilisi. Această mănăstire a avut o influenţă puternică până în secolul al XII-lea în viaţa bisericească şi în societatea Georgiei, în multe momente grele din istoria neamului georgian.
În secolul al X-lea, la Sfântul Munte s-a întemeiat şi faimoasa mănăstire Iviron de către Sfântul Ioan Iviritul şi fiul său Eftimie. De când patriarhul Antiohiei Teofilact (744–751) a permis sinodului episcopilor din Iviria (Georgia de răsărit) dreptul de a-şi alege ei înşişi Catolicosul, Biserica acesteia a început să aibă o oarecare autonomie administrativă, din pricina aceasta fiind recunoscută ca autocefală de facto cu acordul conştiinţei bisericeşti panortodoxe, deşi niciodată nu s-a hotărât autocefalia aceasta printr-o hotărâre de sinod. Pe de altă parte, Georgia de vest (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) a rămas sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice până la căderea Constantinopolului (1453) şi după aceea a devenit independentă fără hotărâre sinodală.
Aşadar, după căderea Constantinopolului, Georgia avea două sinoade recunoscute în relaţiile bisericeşti ca arhiepiscopii autocefale.
După anexarea Georgiei la Rusia, la începutul secolului al XIX-lea, a fost anulată independenţa ei bisericească. Biserica Georgiei şi-a pierdut autocefalia şi a intrat în componenţa Bisericii ruse, care a numit în Georgia un exarh (1811).
După revoluţia bolşevică din 1917, clerul şi poporul Georgiei au hotărât restabilirea autocefaliei Bisericii lor. După unele împotriviri, Sinodul rus a fost de acord în cele din urmă cu această hotărâre (1927).
Proclamarea oficială şi canonică a autocefaliei şi a titulaturii de Patriarhie a Bisericii Georgiei s-a petrecut la 3 martie 1990, de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice.
Literatura bisericească georgiană este bogată în scriitori şi opere. Merită a fi menţionat că până în secolul al XI-lea, întreaga literatură georgiană era aproape exclusiv bisericească. În secolul al V-lea exista numai „Mucenicia Sfintei Suzana“. În secolele VI şi VII apar „Mucenicia Sfântului Eustatie din Mţheta“ şi „Cuvinte“, care i se atribuie lui Ioan Bolneli.
În secolul al VIII-lea avem deja multe texte cu vieţi de sfinţi.
Secolele următoare (IX–XII) reprezintă perioada de aur a literaturii bisericeşti din Georgia, plină atât de lucrări originale, cât şi de traduceri din elină, siriacă, armeană şi arabă. Imnografi vestiţi ai acestei perioade sunt Ioan din Tbeli, Ioan Minţhi, Ioan Zosima Sinaitul ş.a.m.d. Atunci a fost scrisă de către Catolicosul Arsenie şi viaţa Cuviosului Ioan Zedazneli.
Importante lucrări de scriere şi traducere au realizat egumenii mănăstirii aghiorite Iviron, Eftimie Aghioritul (1006–1028) şi Gheorghe Aghioritul (adormit în anul 1066), Efrem Ţire (secolul al XI-lea), Arsenie Ikhaltoeli (secolele XI–XII) şi monahul Ioan din mănăstirea ivirită Petriţoni (care se află în Bulgaria de astăzi). Acesta a întemeiat în oraşul Ghelati o şcoală de teologie şi filosofie care a devenit un mare centru duhovnicesc şi educaţional. Au urmat trei secole de decădere politică (secolele XIII–XV) din pricina ocupaţiei mongolilor, după care ţara şi-a regăsit încet-încet starea duhovnicească de mai înainte. Slujbele se săvârşeau deja din secolul V în limba georgiană. Bisericile ivirite comportă felurite stiluri arhitectonice, însă cel mai des se întâlneşte biserica în formă de cruce grecească, având o turlă în formă de poligon, acoperişul acestei turle având formă de con. În biserica patriarhală cu hramul Sfinţilor Apostoli din Mţheta, care se numeşte „Svetiţhoveli“ (Stâlpul de viaţă făcător) şi care este ridicată pe locul în care Sfânta Nina L-a predicat pe Hristos, se păstrează până astăzi cristelniţa din marmură în care au fost botezaţi regele Mirian şi regina Nana, cojocul proorocului Ilie şi cămaşa Domnului Iisus Hristos.

 

II. SFÂNTA NINA, CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII

Obârşia

Sfânta Nina5 (În limba georgiană Nino.) s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.
Tatăl ei – Zavulon, ostaş vestit şi plin de cucernicie, plecase din ţinutul Capadociei pentru a-şi oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută şi ea în Capadocia, era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie. Părinţii Suzanei şi ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani şi fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.
Au pornit cu credinţă în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Oraşul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiţă acolo.
Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câştigat bunăvoinţa împăratului, care l-a numit comandantul armatei.
În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po şi acolo şi-au aşezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit şi a luat mulţi prizonieri. Între prizonieri era şi căpetenia celor răsculaţi.
Maximian şi-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiţi i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a şi convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezaţi de curând l-au luat împreună cu el şi pe Zavulon pentru a predica creştinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoţii au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar. Zavulon a lăsat preoţii să-şi termine lucrarea şi a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoştinţă cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconiţa Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:
– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soţie lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oşti şi temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!
Sfatul diaconiţei i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceştia plecând mai apoi în ţinutul părintesc, în Capadocia.
Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinţii ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia şi să devină pustnic.
După ce a primit consimţământul soţiei lui şi binecuvântarea episcopului, şi-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredinţând-o Domnului, Părintele celor orfani şi Ocrotitorul văduvelor.
– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena şi a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubeşti pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.
Apoi a plecat şi s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoinţelor şi al morţii sale a rămas necunoscut.
Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiţă în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane şi bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o creşte.

Apostolatul

Niofora cunoştea bine adevărurile credinţei creştine şi îi vorbea neîncetat micuţei Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă şi ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire şi recunoştinţă faţă de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.
Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămăşii Lui.
– Oare unde se află cămaşa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.
– Ştim din tradiţie, a răspuns aceea, că se găseşte în oraşul Mţheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămaşa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraş, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câştigase la sorţi lângă cruce. Locuitorii ţării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii şi au rămas până azi în întunericul idolatriei.
Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi şi noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:
– Învredniceşte-mă, Stăpână, să merg în ţara iviriţilor, pentru a mă închina la cămaşa Fiului Tău!
Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn şi i-a spus:
– Mergi în Iviria, aşa cum îţi doreşti! Însă acolo vei şi predica Evanghelia lui Hristos, care iţi va dărui din plin harul Său. Şi te voi ajuta şi eu.
– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârşit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.
Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viţă şi a spus:
– Ia această cruce. Îţi va fi scut şi pază împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu puterea ei vei aduce ţara iviriţilor la credinţa iubitului meu Fiu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4).
Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată şi a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din păr, a împletit-o pe cruce şi a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei şi porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică şovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.
Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul şi-a dus nepoata în Biserica Învierii şi a pus mâna pe capul ei şi s-a rugat:
– Doamne, Dumnezeule şi Mântuitorul nostru! Încredinţez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o şi fă-Te însoţitor şi dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruieşte cuvântului ei atâta putere şi înţelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă şi a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creştinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruieşte-i putere împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fă-te veşnicul ei acoperământ şi apărătoare. Şi nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Oraşul Sfânt către Armenia treizeci şi cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia şi cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Diocleţian. Împăratul cel necinstitor o vroia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată şi să devină mireasă a lui Hristos.
Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele şi le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.
Însă Diocleţian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de ştire regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă şi în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuieşte la 30 septembrie).
Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei şi, cu ochii ridicaţi la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ţinând în mână o cădelniţă. Îl însoţeau locuitori cereşti fără număr. În acelaşi timp, se înălţau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cereşti şi înălţându-se la cer.
– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă laşi singură în mijlocul acestor şerpi?
– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puţină răbdare şi vei fi condusă şi tu în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieşi flori de trandafir de grădină şi bine-mirositoare. Ridică-te acum şi mergi la nord, acolo unde este mult seceriş.
Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeţii, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ţinutul Hertvisi. Acolo a dat peste nişte păstori şi le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită şi sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înţelegea bine, fiindcă o învăţase de la doica ei – Niofora.
– Unde se găseşte oraşul Mţheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?
– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mţheta se găseşte mai jos, pe malurile râului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta şi-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură şi foarte slăbită, într-o ţară străină, a început să-i fie teamă.
S-a aşezat pe o piatră şi cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?“. Având aceste gânduri, a luat-o somnul şi apoi a avut un vis: i s-a înfăţişat un bărbat plin de mare cuviinţă. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ţinea un sul scris în limba elină.
L-a desfăşurat, i l-a dat şi i-a spus:
– Citeşte-l cu atenţie!
De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit şi a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).
Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).
Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca21, 15).
Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).
Visul cel dumnezeiesc a liniştit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită şi-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei şi a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraş al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreieşti şi a început să înveţe obiceiurile şi limba acestui popor.

Dărâmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toţi locuitorii oraşului Urbnisi şi ai împrejurimilor acestui oraş se pregăteau să meargă în capitala Mţheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoşi în care credeau.
A mers împreună cu ei şi sfânta. Apropiindu-se de oraş, a dat peste alaiul regelui Mirian şi al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perşilor Chosroes şi conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsufleţit Armazi.
Purtată de mulţime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit şi de-acolo privea cu atenţie idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur şi îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.
Regele şi întreaga mulţime stăteau cu evlavie şi teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greşelile lor.
Între timp, preoţii pregăteau jertfele. Când a ars tămâia şi a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbiţele şi să bată tobele. De îndată, regele şi poporul au căzut cu feţele la pământ.
Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc şi a început să se roage fierbinte:
– Dumnezeule atotputernic! Împrăştie aceşti idoli, precum împrăştie vântul praful şi cenuşa. Tu, Doamne şi Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozeşte deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înţelegători pentru a nu desluşi calea mântuirii.
Nu terminase sfânta rugăciunea şi pe neaşteptate au apărut nori dinspre apus. Regele şi poporul şi-au dat seama de primejdie şi au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.
A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete şi fulgere. Idolii cei trufaşi s-au făcut bucăţi şi pereţii templului au căzut.
A doua zi, poporul împreună cu regele îşi căutau zadarnic dumnezeii prin noroi şi dărâmături.
– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântaţi. Poate este alt dumnezeu mai mare şi de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creştinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mţheta.
Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soţia grădinarului, Anastasia, aşteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era şi bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colţ al grădinii regale o chiliuţă.
Sfânta a aşezat în noua ei locuinţă crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni şi lupte duhovniceşti.
Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceştia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Şi nu numai primii care au crezut, ci şi primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deşi era stearpă, a devenit mamă cu copii mulţi şi buni.
De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârşească multe minuni.
Odată, o femeie mergea pe drumurile oraşului, cu strigăte şi bocete. Ţinea în mâini pruncul ei care era pe moarte şi cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, şi s-a rugat.
Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu şi l-a încredinţat maicii lui tămăduit.
După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia şi să-i cheme pe georgieni, idolatri şi iudei, la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Cucernicia, dreptatea şi virtutea vieţii ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulţi oameni, şi în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învăţătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi începeau să primească în ascuns credinţa creştină.
Printre ele era şi fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea şi alte şase evreice. În scurtă vreme a crezut şi Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia şi cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămaşa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămaşa Domnului în felul acesta:
– Precum am auzit de la părinţii mei şi aceia de la strămoşii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mţheta şi din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceştia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată“ şi pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în oraşul lui David – Bethleem într-o peşteră smerită, şi i-au oferit daruri împărăteşti: aur, tămâie bine-mirositoare şi smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.
Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perşi să i se închine a crescut acum şi propovăduieşte că este Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniţi cât mai grabnic la Ierusalim“.
Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alţii pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:
– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înţelepţi, taină ascunsă, lumină neamurilor şi viaţa veşnică.
Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim şi a fost de faţă la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mţheta.
Deodată, în ajunul Paştilor, a simţit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate nişte piroane, şi a strigat:
– În această clipă împărăţia lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoşătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!
Spunând acestea, şi-a dat duhul.
După răstignire, Elioz a cerut cămaşa Domnului de la ostaşul care o câştigase la sorţi şi a adus-o la Mţheta.
Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămaşa. Aceea a luat-o şi cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.
Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veşmânt din mâinile ei. A încercat să o ia şi regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înştiinţat de moartea ei neaşteptată, însă a rămas neputincios.
A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămaşa. A tăinuit aşa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu ştie unde este acesta. Câţiva oameni spun că se găseşte în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalţă astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolţit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulţi oameni. Aceştia cred că are în el o mare putere.
Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea şi să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămaşa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt şi în viitor va fi slăvit.
Aşadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate ţările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, şi după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălţat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au aşezat pe ramurile cedrului, şi au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creştină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.
Sfânta Nina a mai văzut că munţii Armazi şi Zadeni s-au cutremurat şi au căzut.
Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război şi strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perşi.
Însă această înfricoşătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălţat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer şi a spus:
– Opriţi-vă, dracilor! A sosit sfârşitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui şi a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.
Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii şi primii credincioşi, în mod deosebit mai-marele sinagogii şi fiica lui.
Însuşi regele Mirian a început să se gândească la credinţa creştină. Deja ştia că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce îşi biruise toţi vrăjmaşii cu puterea crucii şi a numelui lui Hristos, devenise apărător al creştinilor.
În acea epocă, Iviria se afla sub influenţa romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în ţara lui. Regina Nana era şi ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.
Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.
Nana a dat poruncă să o aducă la ea.
Însă sfânta, vrând să încerce credinţa şi smerenia ei, le-a spus celor trimişi:
– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, şi cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.
Nana a ascultat porunca sfintei şi a cerut să fie dusă cu o targă la căsuţa ei. Sfânta a aşezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea şi s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor şi trupurilor. Apoi a luat crucea şi a atins-o de capul, de umerii şi de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.
Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulţumit binefăcătoarei sale şi, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat şi a devenit o creştină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuieşte la 1 octombrie.
Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpăţânare să devină creştin. În timp ce la început a manifestat toleranţă, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creştini şi să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.
Odată l-a vizitat o rudă a regelui perşilor, om cultivat şi adept fanatic al învăţăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav şi s-a îndrăcit.
Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.
A fost silit aşadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-şi ridice mâinile şi să repete de trei ori:
– Mă lepăd de satana şi mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit şi l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos şi s-a întors în patria lui creştin.
Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creştin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să ameninţe că o va omorî pe Nina şi va stârpi pe toţi creştinii din ţară.
Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă oraşul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc şi a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoţitorii lui. Disperat de orbirea lui neaşteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, şi a strigat:
– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, şi Te voi mărturisi şi voi slăvi numele Tău!
De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, şi-a ridicat mâinile şi a spus cu lacrimi:
– Dumnezeule al Ninei! Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie şi mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veşnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.
Întorcându-se în oraş, striga cu putere pe drumuri:
– Slăviţi-L toţi pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!
Regina ieşise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulţime de popor. Toţi, împreună, s-au îndreptat către chiliuţa Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei şi a spus:
– O, maica mea! Povăţuieşte-mă şi fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!
Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal şi împreună cu ei tot poporul au început şi ei să plângă.
Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credinţa cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegaţi la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop şi preoţi şi pentru a-l învăţa despre credinţa creştină.

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie şi le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.
Până să vină preoţii, regele s-a gândit să ridice o biserică creştină în locul unde se înălţa cunoscutul cedru.
Cedrul a fost tăiat. Cele şase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind aşezaţi cu uşurinţă în anumite puncte ale construcţiei. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al şaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l aşeza la temelia bisericii, nu puteau să îl mişte din loc.
Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăştiat şi mulţimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcţiei împreună cu uceniţele ei. Se ruga Domnului şi uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemişcat.
Spre zori, sfintei i s-a înfăţişat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea şi i-a şoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ şi i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în braţe şi l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot oraşul.
Regele şi poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcţiei. Şi ce să vadă! Stâlpul acela nemişcat, fără a fi susţinut de cineva, se înălţa de la pământ douăzeci de coţi, apoi cobora şi stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.
În cele din urmă, a rămas nemişcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor şi tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toţi ce mergeau acolo şi se ungeau cu credinţă.
În scurtă vreme, a luat sfârşit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinţi Apostoli, punându-i-se numele de „Svetiţhoveli“ (Stâlpul de viaţă făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimişii lui Mirian au fost primiţi de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie6 (E vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 februarie.), împreună cu doi preoţi.
Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostaşii şi demnitarii regelui.
Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată şi va moşteni viaţa veşnică.
Apoi, preoţii au colindat prin oraşe şi sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede şi într-un mod paşnic, s-a botezat toată ţara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulţi ani aveau să rămână idolatri. Dintre evreii din Mţheta s-au botezat Aviatar, cu toţi ai casei lui şi încă 50 de familii evreieşti, care erau, după cum ne spune tradiţia, urmaşi ai tâlharului Baraba. Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie şi Sfânta Nina au luminat în câţiva ani o mare parte din ţara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elineşti în slujbele Bisericii, şi a târnosit în Mţheta prima biserică a Sfinţilor Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu acelaşi nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să ţină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia. După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulţi preoţi, fiindcă îşi dorea ca toţi supuşii lui să asculte bunăvestirea mântuirii. Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimişi cruci, icoane, sfinte moaşte şi, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce şi unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini şi picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei şi pe moştenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ţinuse prizonier, cu daruri bogate şi cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:
„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îţi scriu rege Mirian, care de curând, ca şi mine, ai fost condus la credinţă. Să fie cu tine bucuria şi pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai ţin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem acelaşi stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşadar îţi dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din ţara ta“.
Întorcându-se trimişii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulţi preoţi şi meşteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ţinutul Erusetia, la hotarele Kartliei.
A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mţheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

Noi lupte

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviinţă. Ocolind slava şi cinstirile regelui şi ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni şi posturi, se pregătea pentru noi lupte apostoleşti.
În timp ce pribegea prin munţi, a descoperit o mică peşteră. S-a stabilit acolo, şi prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numeşte şi „izvorâtoare de lapte“, pentru că dăruieşte lapte mamelor care alăptează prunci şi nu au lapte.
În acea perioadă, locuitorii Mţhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopţi: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, şi o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia şi tot oraşul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălţa până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător. Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela şi să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mţheta, pe muntele Thoti, unde regele şi-a pierdut vederea, apoi şi-a recăpătat-o şi a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soţia lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălţa în oraşul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraş avea să meargă în scurtă vreme şi ea, pentru a predica acolo. Şi într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob şi un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mţheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu minunile şi rugăciunile sfintei, sălbaticii din Ţaleti, Erţo, Tianeti, precum şi din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii şi s-au botezat.
Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toţi locuitorii acestuia la credinţa creştină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a şi stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viaţa ei de pe pământ şi în ostenelile ei apostoleşti. Pe panta muntelui şi-a făcut o colibă şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci. Foarte repede a stârnit interesul şi atenţia locuitorilor. Mergeau deseori la ea şi ascultau învăţătura ei despre credinţa în Hristos şi calea către veşnicie. În scurt timp, mulţi oameni au fost botezaţi de către părintele Iacob.

Sfârşitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârşitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veşnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină şi călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veşnică, fiindcă ziua morţii mele este aproape“.
Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoţit de curtenii lui şi de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viaţă. Mulţimea înconjurase patul muribundei şi îl udau cu lacrimi. Mulţi bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.
Uceniţele sfintei plângeau lângă ea şi o rugau cu stăruinţă să le povestească despre naşterea şi viaţa ei. Salomeea, regina Udjarmei, a aşternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.
– Să scrie, spunea fericita Nina, viaţa mea dusă în lenevie şi de nimic, pentru a fi cunoscută şi de către copiii voştri. Să scrie, pentru a afla urmaşii voştri despre credinţa şi dragostea cu care m-aţi înconjurat, precum şi despre semnele pe care le-aţi văzut cu ochii voştri.
Apoi a vorbit despre viaţa veşnică şi s-a împărtăşit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulţi ani de rodnică misiune, şi-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.
Regele, episcopul şi tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinţei, au dorit să mute moaştele ei în catedrala din Mţheta şi să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să mişte sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.
În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o şi târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuieşte până astăzi. În acelaşi loc, s-a înfiinţat mai târziu o mănăstire de femei.
Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ţinut ascuns „sub obroc“, aşa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viaţa ei îngerească şi ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii şi luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinţilor şi s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.
Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puţină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă oraşul Mţheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).
Sfânta Nina se cinsteşte ca fiind „întocmai cu apostolii“. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iac. 5, 20) şi cel ce osebeşte pe cel cinstit de cel necinstit (Ier. 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veseleşte cu ceata sfinţilor în Împărăţia Cerurilor şi mijloceşte neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei şi cer sfintele ei rugăciuni.

Crucea sfintei

Crucea din tulpini de viţă pe care Născătoarea de Dumnezeu a dăruit-o Sfintei Nina era păstrată în anul 458 în catedrala din Mţheta. Mai târziu, când închinătorii la foc au pornit prigoană împotriva creştinilor, un oarecare monah Andrei a mutat crucea în Armenia. A rămas acolo până în anul 1236, când a fost adusă din nou în Georgia şi aşezată în catedrala din Mţheta. Însă de multe ori, pentru a nu fi pângărită de vrăjmaşi în timpul năvălirilor acestora, o ascundeau în munţi sau în biserica Sfintei Treimi ce se păstrează până astăzi în Muntele Kazbeghi, ori în vechea biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în fortăreaţa Ananuri.
Pentru o jumătate de veac (1749–1801) crucea a rămas în Rusia, păstrată undeva pe proprietăţile principilor georgieni din Nijegorsk. Astăzi, acest simbol al ostenelilor Sfintei Nina de a binevesti Evanghelia, se păstrează în catedrala Sfântul Sisoe din Tbilisi, într-o raclă, lângă porţile dinspre miazănoapte ale altarului. Deasupra raclei de argint se pot vedea sculptate scene din viaţa sfintei şi minunile pe care le-a săvârşit cu puterea acestei cruci.

Cămaşa Domnului

În legătură cu cămaşa Domnului şi căutarea ei de către Sfânta Nina, cronicarii georgieni menţionează puţine lucruri. Conform mărturiilor lor, se spune că sfânta a descoperit mormântul Sidoniei, unde era îngropată cămaşa.
Sfânta dăduse poruncă să fie tăiat cedrul care crescuse pe mormânt. Însă butucul care a rămas în pământ împreună cu rădăcinile, l-a lăsat aşa cum era, după porunca tânărului cel purtător de lumină ce i s-a arătat în rugăciune şi i-a spus acele trei cuvinte tainice.
Astfel, cronicarii susţin că, de atunci, sfânta nu s-a mai gândit niciodată să scoată rădăcinile pentru a deschide mormântul Sidoniei, şi nici nu a mai căutat preacurata cămaşă a lui Hristos în altă parte.
Atunci când cei trimişi de Mirian au primit de la Marele Constantin bucata din Cinstita Cruce şi un cui, nu le-au adus la Mţheta, ci bucata din Cinstita Cruce au lăsat-o la Manglisi, iar cuiul la Erusetia. Fiindcă acest lucru l-a supărat pe regele Mirian, sfânta i-a spus:
– Nu te întrista, rege! Aşa trebuie să fie, ca Cinstita Cruce să ocrotească hotarele regatului tău şi credinţa în Hristos să se răspândească. Iar pentru tine şi capitala ta este de-ajuns harul că aici se află preacinstita cămaşă a Domnului.
Cât timp a trăit sfânta, dar şi după moartea ei, curgea din rădăcinile cedrului mir cu bună mireasmă şi tămăduitor, vădind prezenţa cămăşii în acel loc.
Arhiepiscopul Nicolae I., care păstorea Biserica Georgiană la mijlocul secolului al XII-lea (1150–1160), vestit pentru sfinţenia şi înţelepciunea lui, notează următoarele:
„În vremea mea, mulţi pun la îndoială dacă într-adevăr există cămaşa Domnului sub stâlpul făcător de minuni. Această îndoială este îndreptăţită, fiindcă nu s-a descoperit cămaşa, nimeni nu a văzut-o aici. În orice caz, minunile, atât cele din vechime cât şi cele de astăzi, pe care cu ochii noştri le vedem toţi, se datorează cămăşii Domnului şi se săvârşesc prin stâlpul «izvorâtor de mir»“.
În continuare, numărând minunile, arhiepiscopul descrie cum a ars cu foc ce ieşea din pământ femeia unui sultan turc, când, din curiozitate, a vrut să deschidă mormântul Sidoniei pentru a vedea cămaşa. De asemenea, menţionează că tătarii ce veniseră împreună cu ea pentru a săpa au fost loviţi de o putere nevăzută. „Această minune“, notează acelaşi autor, „au văzut-o mulţi şi au auzit-o toţi“.
Arhiepiscopul considera izvorârea mirului ca fiind o minune permanentă. Izvorârea era vădită întotdeauna tuturor. „Oricine vede“, spunea acesta, „umezeală pe partea dinspre răsărit a stâlpului. Unii, pentru a necinsti acel loc, au mânjit partea aceea cu var, dar nu au putut să oprească curgerea mirului. Toţi suntem martorii mulţimii de tămăduiri ce s-au făcut de acesta“.
Arhiepiscopul Nicolae a alcătuit o slujbă în cinstea cămăşii Domnului, care mai târziu a fost diortosită şi completată de arhiepiscopii Visarion şi Antonie.

 

IV. SFÂNTA MUCENIŢĂ SUZANA

SFÂNTA MUCENIŢĂ SUZANA (Şuşaniki în limba georgiană;
în limbile ebraică, persană, georgiană şi armeană, cuvântul Suzana înseamnă crin alb.)

Apostazia ighemonului

Cucernica Suzana a trăit în secolul al V-lea. Era fiica unui ostaş armean, Vardan, şi soţia ighemonului Kartliei – Varsken, fiul lui Arşuşa, împreună cu care avea patru copii, trei fii şi o fiică.
Varsken, cu toate că era botezat creştin, era foarte necredincios. Suzana se întrista din pricina necredinţei soţului ei, dar îşi ridica crucea cu răbdare prin rugăciunea neîncetată.
În cele din urmă, Varsken şi-a schimbat credinţa. În anul 466 a mers la regele Persiei, Feruz Murdanah (459–484), sub stăpânirea căruia se afla atunci Kartli, şi dorind să câştige bunăvoinţa acestuia, s-a lepădat de Hristos şi a devenit închinător la foc, precum erau perşii. Feruz, plin de bucurie, i-a oferit daruri bogate lui Varsken şi l-a condus pe drumul spre ţara lui. Acesta, ajungând în regiunea Eretiei, la hotarele Kartliei, a trimis un slujitor al său cu un cal iute ca să îi vestească pe supuşii săi, ce aveau să îi pregătească o primire grandioasă.

Părăsirea apostatului

Călăreţul a ajuns în Ţurtavi, a cerut să fie primit de stăpâna Suzana şi, după ce i s-a închinat, i-a dat de veste despre întoarcerea soţului ei.
– Dacă rămâne în credinţa lui, a spus aceasta, atunci e binevenit. Dacă nu, atunci nu vreau nici să îl văd, nici să aud despre el.
Presimţind stăpâna ceva neplăcut, i-a cerut insistent slujitorului să îi descopere adevărul. Când a auzit că Varsken şi-a schimbat credinţa, s-a tulburat şi a spus printre lacrimi:
– Cât de vrednic de plâns este! S-a lepădat de Hristos, Dumnezeul adevărat, şi s-a dus cu cei necredincioşi!
Apoi s-a ridicat, şi-a luat fiii şi fiica şi a alergat în biserică. Şi-a pus copiii să stea în faţa altarului şi a început să se roage:
– Doamne, Dumnezeul meu! Tu mi-ai dat aceşti copii. Tu păzeşte-i în sfânta credinţă. Nu îi lipsi de harul Sfântului Duh, pentru a nu se îndepărta de turma Ta.
Terminând rugăciunea, şi-a trimis copiii în palat, în timp ce ea a intrat într-o chiliuţă situată lângă biserică şi s-a cufundat în plâns adânc.
În acel moment, episcopul palatului, Fotie, lipsea, fiind în casa unui credincios împreună cu părintele Iacob – care avea să devină episcopul localităţii Ţurtavi, duhovnicul Sfintei Suzana şi biograful acesteia. Diaconul episcopului a alergat acolo şi le-a povestit cele întâmplate – cum ighemonul venea şi femeia lui a părăsit palatul.
„Ne-am întristat mult“, notează părintele Iacob. „L-am lăsat acolo pe episcop şi am mers cât de repede puteam la chiliuţă, unde se închina Suzana. Am găsit-o necăjită.“
– Stăpâna mea, i-a spus, te aşteaptă lupte cumplite. Te vei lupta cu vicleniile vrăjmaşului pentru a-ţi păstra credinţa. Înarmează-te deci cu răbdare şi curaj.
– Ştiu că mă aşteaptă o mare încercare. Însă sunt pregătită pentru toate.
– Tristeţea ta este tristeţea noastră şi bucuria ta, bucuria noastră. Ce gândeşti despre mucenicie?
– Nu te înţeleg.
– Vreau să întreb dacă eşti statornică în privinţa aceasta.
– Sunt neputincioasă şi păcătoasă. Însă nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu.
– Te aşteaptă groaznice chinuri.
– Prefer să mor de mâna lui Varsken decât să trăiesc împreună cu el. Mă tem ca nu cumva traiul împreună cu lepădatul de Hristos să schimbe şi sufletul meu.
În acel moment un oarecare persan a cerut să o vadă pe sfânta. Cu lacrimi de ipocrizie i-a spus:
– Un nor de tristeţe a acoperit palatul. Însă nădăjduiesc ca în curând bucuria să îl risipească.
Acest persan fusese trimis de Varsken pentru a smulge din gura sfintei vreun cuvânt necugetat spre a-l folosi mai apoi pentru osândirea ei.
Stăpânul era – precum se pare – foarte supărat din cauza fugii femeii lui şi hotărâse să o omoare.
Suzana a priceput viclenia lui şi nu a scos nici un cuvânt. Din starea ei sufletească, persanul a înţeles că se scârbise de soţul ei.
I-a spus aceasta lui Varsken. Cunoscând sălbăticia acestuia, l-a rugat să nu o trateze cu cruzime.

Întoarcerea la palat

În ziua următoare, stăpânul a chemat la el clericii şi le-a spus cu bunătate:
– Nu vă temeţi şi nu disperaţi.
– Ai necinstit rangul tău şi ne-ai făcut de râs, i-au răspuns fără teamă clericii.
– Pentru ce m-a părăsit femeia mea? a izbucnit atunci Varsken. Să mergeţi şi să-i spuneţi că m-a necinstit şi m-a făcut de râs, fiindcă a plecat de acasă şi a distrus căsătoria noastră.
Când i-au spus aceste cuvinte sfintei, aceea a răspuns:
– Nu l-am necinstit pe Varsken, ci el l-a necinstit pe tatăl său. Tatăl lui îi cinstea pe sfinţi, iar el s-a aliat cu dracii. Acela creştea în Dumnezeul cel adevărat, iar Varsken s-a lepădat de El şi s-a închinat focului. Pentru că L-a dispreţuit pe Dumnezeu, îl dispreţuiesc şi eu pe el. Nu mă voi întoarce lângă el, chiar dacă mă va omorî.
Varsken, turbat de-a dreptul de răspunsul sfintei, l-a trimis pe fratele lui, Djodjik, pe soţia acestuia şi pe episcopul Fotie, pentru a o preveni pe sfânta că, de nu se va întoarce fără întârziere la palat, o va târî cu forţa.
Cei trimişi au vizitat-o şi s-au străduit multă vreme să o convingă.
– Este imposibil să rămân femeia lui, a spus Suzana. Credeam că voi îl veţi readuce pe calea mântuirii, dar v-aţi comportat altfel. Djodjik! Nu te recunosc drept rudă a mea. Nu mai sunt femeia fratelui tău. Şi femeia ta nu mai este sora mea. Sunteţi părtaşi la trădarea lui.
– Varsken va trimite slugi şi îţi vor lua viaţa, a spus Djodjik.
– Să mă lege şi să mă târască. Aceasta va fi dovada că sunt roabă şi nu stăpână.
– Sora mea, nu face de râs casa ighemonicească, a rugat-o acela, şi apoi a izbucnit în lacrimi. Împreună cu Varsken au început să se plângă şi alţii.
– Este adevărat, Djodjik, că suntem ca fraţii, pentru că am crescut împreună de mici copii. Dar eu nu mă întorc la un asemenea bărbat, chiar dacă asta mă va costa viaţa.
Însă în cele din urmă, rugămintea stăruitoare şi lacrimile lui Djodjik, ale femeii lui şi ale episcopului au făcut-o să cedeze. Cu inima apăsată a primit să se întoarcă la palat. A luat sfânta Evanghelie şi Vieţilor Sfinţilor Mucenici, pe care le avea întotdeauna la ea, şi a mers cu greu la palat, spunând înlăcrimată:
– Doamne şi Dumnezeul meu! Tu ştii că eu merg cu râvnă înspre moarte.
La palat, nu vroia să stea în apartamentul ei de drept. S-a mulţumit cu o cameră mică.
– Doamne al meu, spunea, toţi m-au părăsit. Însă cred că Tu nu mă vei părăsi niciodată.

Mucenicia începe

Au trecut două zile. Varsken i-a invitat la prânz pe fratele lui şi pe femeia sa, cu toate că, după obiceiul locului şi al acelei vremi, femeile cuviincioase nu luau masa niciodată cu bărbaţii.
Când masa a fost servită, ighemonul le-a spus să o aducă şi pe Suzana, care de multe zile nu mâncase nimic. Au silit-o să vină, dar ea nu a atins nimic de pe masă.
Femeia lui Djodjik i-a oferit vin. Atunci sfânta a certat-o şi a spus:
– Unde ai auzit aşa ceva, să mănânce femeile cu bărbaţii?
Şi luând paharul, l-a aruncat pe jos.
Varsken a luat foc de supărare. La început a insultat-o cu cuvinte necuviincioase. Apoi s-a ridicat şi, răcnind ca un îndrăcit, a început să o bată, să o lovească cu pumnii, să o tragă de păr şi să o lovească în cap cu un cleşte de fier pe care îl înhăţase din sobă. Din pricina bătăii, sfânta nu mai putea vedea cu unul din ochi.
Văzând Djodjik furia fratelui său, s-a băgat între ei şi cu multă osteneală a reuşit să o smulgă din mâinile lui.
– Ajunge! i-a spus. Nu ţi-e ruşine să o loveşti în felul acesta pe nevasta ta?
Sfânta privea la ei, zăcând neputincioasă. Însă stăpânul, sfâşiind cu turbare basmaua ei ce îi rămăsese în mâini, continua să o ocărască şi să o numească nenorocirea casei lui.
– Legaţi-o! De mâini şi de picioare! – a poruncit.
Ascultându-i porunca, slujitorii au legat-o. Însă după puţin timp, când s-a mai liniştit oarecum, acel persan care venise la ea mai înainte l-a rugat stăruitor să o elibereze. Varsken a cedat la rugăminţile lui. A poruncit să o dezlege şi să o conducă într-una din camerele palatului. Însă a dat poruncă severă de a o urmări neîncetat şi de a nu lăsa pe nimeni să o viziteze.

Sfânta este supravegheată

Dimineaţa a întrebat paznicul în ce stare se afla sfânta, şi acela i-a răspuns că rănile provocate de bătaie nu erau vindecate.
Varsken a intrat în cameră. Într-adevăr, a găsit-o într-o stare de nedescris. Însă a dat din nou poruncă de a nu îi privi careva chipul, pentru a nu vedea starea în care se găsea. Apoi a plecat la vânătoare.
Puţin mai târziu, părintele Iacob, duhovnicul sfintei, a venit şi l-a rugat pe paznic:
– Lasă-mă să intru. Vreau doar să-i văd rănile.
– Mi-e teamă să nu mă pedepsească stăpânul, a răspuns acela.
– Nerecunoscătorule! Şi ce dacă te pedepseşte? Nu ţi-a făcut bine stăpâna de atâtea ori?
După aceasta, paznicul i-a deschis uşa.
A găsit-o pe sfântă cu capul aplecat şi cu faţa umflată din pricina loviturilor. În faţa acestei privelişti de plâns, nu a putut să-şi stăpânească lacrimile.
– Nu plânge, părintele meu, i-a spus sfânta. Ceea ce vezi este începutul biruinţei mele.
– Lasă-mă să-ţi curăţ faţa de sânge şi praf, să-ţi pun alifie, să-ţi leg rănile…
– Părinte, nu-mi alina durerile. Sângele acesta îmi va spăla păcatele. Oricum, arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan mi-au trimis mâncare. Însă nu am putut mânca, pentru că jumătate din dinţii mei s-au rupt, iar bărbia îmi este într-o stare foarte proastă.
Atunci părintele Iacob a luat puţină pâine, a sfărâmat-o într-un pahar cu vin şi i l-a dat. Astfel, sfânta a mâncat ceva.
Însă a venit timpul să se despartă. Duhovnicul s-a ridicat.
– Părinte, l-a întrebat atunci sfânta, ce zici de bijuteriile mele? Nu ar fi mai bine să i le trimit lui Varsken? Ce nevoie mai am de ele?
– Te sfătuiesc să le păstrezi, a răspuns acela, în timp ce i se închina înlăcrimat.
În scurt timp, Varsken a trimis un tânăr slujitor pentru a-l chema pe părintele Iacob. „Oare ce treabă are cu mine?“, s-a întrebat părintele şi s-a dus în grabă.
– Plec la luptă împotriva hunilor, i-a spus ighemonul. Dar nu vreau să îi las podoabele regale Suzanei, fiindcă nu mai este femeia mea. Mergi, deci, şi adu-mi-le.
Sfânta i le-a dat înapoi cu nerăbdare, slăvindu-L pe Dumnezeu. Varsken le-a luat, le-a numărat şi, fiindcă se îndoia că nu lipseşte nici una, a spus:
– Va găsi altele cu care să se împodobească!

Alte chinuri muceniceşti

Când a intrat în Postul Mare, sfânta a părăsit din nou palatul şi s-a dus în chiliuţa ei, lângă biserică. A zidit fereastra chiliuţei şi, rămânând în întuneric, s-a dedicat rugăciunii şi postului.
Ighemonul s-a întors de la război. Cei de la curte l-au rugat să nu o necăjească pe sfânta pe durata postului.
Însă când a venit Săptămâna Mare, diavolul a pus stăpânire din nou pe inima lui. S-a dus în biserică şi a început să-l ocărască pe episcopul Fotie.
– Dă-mi nevasta! De ce ne dezbini?
– De ce te iei fără nici o pricină de episcop şi de stăpână? – a răspuns cu îndrăzneală unul din preoţi.
Însă Varsken l-a lovit cu sceptrul, silindu-l să tacă.
Sfânta Suzana stătea lângă ei. Văzând-o ighemonul, a scos-o afară şi a poruncit să fie târâtă pe pământ până la palat.
Drumul era plin de spini. Hainele i s-au sfâşiat şi trupul i s-a umplut de răni.
Ajungând la palat, Varsken a poruncit să i se dea 30 de lovituri cu varga. Iar în timp ce călăul o bătea, tiranul i-a spus:
– Cu ce te alegi de pe urma Bisericii, a creştinilor şi a Dumnezeului lor?
Suzana cea mult chinuită nici nu a suspinat, nici nu s-a plâns în timpul loviturilor. Însă atunci când au încetat să o mai lovească, i-a spus lui Varsken:
– Nefericitule! Dacă nu ţi-e milă de mine, fie-ţi milă cel puţin de tine şi întoarce-te la Hristos de care te-ai lepădat.
Stăpânul, neluând în seamă sângele pierdut de sfântă, a poruncit slujitorilor să o lege, să îi pună lanţ de gât, să o închidă în fortăreaţă şi să nu îi dea nimic de mâncare.

În fortăreaţă

Mucenica a fost dusă în fortăreaţă desculţă şi cu părul smuls, ca o criminală.
Nimeni nu cuteza a se apropia de ea, pentru că era urmată de Varsken, care înjura şi ameninţa. În spate venea o mare mulţime de oameni. Toţi plângeau cu amărăciune, compătimind-o pe stăpâna lor.
– Fraţi, surori şi copii, le-a spus sfânta, nu plângeţi! Rugaţi-vă numai să nu ies din temniţă. Să mor în chinuri pentru credinţa mea în Hristos.
Înfuriat, stăpânul s-a repezit la mulţimea de oameni şi i-a împrăştiat cu ameninţări. Când a ajuns la fortăreaţă, i-a spus sfintei:
– Ai trăit destul liberă. De aici nu vei ieşi vie. Vei ieşi cu picioarele înainte.
Au aruncat-o pe muceniţă într-o cameră întunecată şi strâmtă, în partea de miazănoapte a fortăreţei. Varsken a pecetluit cu propriul sigiliu lanţul cu care era legată de gât sfânta.
– Mă bucur, a spus aceasta, că voi muri aici, fiindcă astfel mă voi odihni în cealaltă viaţă.
– Te voi odihni eu, a răspuns cu ironie stăpânul.
Şi de îndată, după ce a întărit temniţa cu pază, a poruncit să fie pedepsită cu înfometare şi să nu îngăduie nimănui să o viziteze. Cel ce va încălca această poruncă avea să fie pedepsit cu moartea.
După trei săptămâni, Varsken a aflat de la paznici că sfânta e atât de slăbită încât se apropie de moarte.
În acea seară, părintele Iacob, cu mii de rugăminţi şi daruri bogate, a convins garda să îi permită intrarea în temniţă. Intrând, a văzut-o pe muceniţa lui Hristos strălucind în chip minunat. Sfânta, văzându-l înlăcrimat, i-a spus:
– Părinte, se poate să plângi pentru această stare minunată în care mă aflu?
Părintele Iacob, după ce a vorbit cu ea îndeajuns, s-a dus la casa sa.
În vremea aceea, Djodjik, fratele stăpânului, lipsea. Când s-a întors şi a fost înştiinţat despre pătimirea nevestei lui Varsken, l-a rugat pe acesta să o cruţe cel puţin de lanţuri. A luat încuviinţarea pentru aceasta şi a alergat la ea. I-a scos de îndată lanţul ce era legat în jurul gâtului. Însă sfânta nu i-a îngăduit să îl scoată şi pe cel de la picioare.

Sfinţenia şi săvârşirea de minuni

Cu postul, privegherea şi rugăciunea, sfânta sporea în viaţa duhovnicească. Sfinţenia ei s-a făcut cunoscută în toată Georgia. Veneau de peste tot pentru a-i cere ajutorul. Rugăciunea ei făcea ca femeile neroditoare să aibă mulţi prunci, vindeca bolnavii, dădea lumină orbilor.
O vrăjitoare persană fusese lovită de lepră. Sfânta a sfătuit-o să părăsească magia, să devină creştină şi să meargă la Ierusalim pentru a se închina la mormântul Domnului. Femeia a făcut precum i s-a spus şi s-a făcut bine.

Copiii sfintei se leapădă de credinţă

Suzana, învăţând pe de rost şi cei 150 psalmi, cânta zi şi noapte celui Preaînalt.
Într-o zi, a fost înştiinţată că copiii ei s-au lepădat de Hristos. Au fost convinşi de tatăl lor să devină închinători la foc. A început atunci să plângă şi să se vaiete.
– Dumnezeul meu! spunea. Tu mi-ai dat copiii. Însă acum nu mai sunt ai mei. Să fie voia Ta. Apără-mă numai de cursele vrăjmaşului.
De atunci, şi-a renegat copiii. Nu mai vroia nici să-i vadă, nici să audă despre ei.

Sfânta rămâne neclintită

Într-o zi, au vizitat-o trimişi ai lui Varsken.
– Părintele nostru, i-au spus, îţi porunceşte să te întorci la palat, în caz contrar, te va înjosi. Te va trimite pe un măgar la Ţora sau la palatul regelui Persiei.
– Să facă ce doreşte, a răspuns sfânta. Poate acolo mă va găsi vrednică şi nu rea.
Stăpânul nu a înţeles noima răspunsului ei. „Într-adevăr“, a cugetat, „poate că se va mărita acolo cu vreun principe persan şi astfel o va găsi bună şi nu rea?“
Însă sfânta avea gândul la mucenicia pentru care era întotdeauna pregătită.
Atunci, Varsken l-a trimis pe unul dintre fraţii sfintei pentru a o face să se răzgândească.
– Ascultă-mă, i-a apus acesta. Întoarce-te la palat. Nu ne distruge casa.
– Spune-i acestui om fără-de-Dumnezeu, a răspuns sfânta, că mi-a luat deja viaţa. El a jurat că nu voi ieşi vie de aici. Dacă poate să învie morţii, să o învie pe mama lui, care este îngropată în Urde. Dacă nu poate să o învie pe ea, nici pe mine nu mă poate mişca de aici decât cu sila.
În ziua următoare, a venit o persană de la palat şi i-a spus:
– Ai răspuns bine lui Varsken, fiindcă avea un scop rău.
– Îţi aduci aminte ce spune Evanghelia? a replicat sfânta. Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).

Nevoinţă şi rele pătimiri

La sfârşitul celor şase ani de încercări, fericita Suzana slăbise mult. Pe zi ce trecea, se topea ca o lumânare. În toţi aceşti ani, în fiecare Mare Post, nu se aşeza, nu dormea şi nici nu mânca. Numai în duminici, după ce se împărtăşea, punea în gură puţine legume. Pâine nu gusta până la Paşti. În restul timpului dormea într-un pat vechi şi ca pernă îşi punea o piatră.
Pentru a face metanii, nu folosea rogojină.
În fortăreaţa unde era închisă, vara era o căldură insuportabilă, mai ales când băteau acele vânturi puternice şi înăbuşitoare. Apa era stricată. Din această pricină, locuitorii acelor locuri erau întotdeauna umflaţi şi palizi. Aproape toţi mureau tineri.
În aceste condiţii a trăit înlănţuită Sfânta Suzana, şase ani întregi, slăvindu-L pe Dumnezeu. În cel de-al şaptelea an, după multe metanii şi după statul în picioare, picioarele ei s-au umflat şi s-au umplut de răni.
Cu timpul, rănile s-au infectat şi s-au umplut de viermi. Duhovnicul ei, părintele Iacob, se mâhnea mult pentru starea în care se afla sfânta.
– Părinte, i-a spus aceasta într-o zi, de ce te întristezi? În această viaţă viermii sunt vremelnici, dar în cealaltă viaţă sunt veşnici. Să mă mănânce viermii mai bine aici, decât acolo viermele cel neadormit.
– Dar nu îţi ajunge durerea pricinuită de haina din păr pe care o porţi pe piele pentru uscarea trupului?
– Te rog să nu vorbeşti nimănui despre această haină, a spus sfânta. Şi a adăugat:
– Oricum, trebuia să renunţ la ea şi la trupul acesta stricăcios de multă vreme.
Numai duhovnicul ei ştia că, pe sub îmbrăcăminte, purta de dragul relei pătimiri o haină de păr aspru, ce o ascundea pe sub o mantie monahală antiohiană.

Ultimele întâlniri

Djodjik a aflat că sfânta se apropia de moarte şi a vizitat-o împreună cu familia lui. Intrând în temniţă, şi-a făcut cruce şi a heretisit-o pe sfânta cu cuvinte mângâietoare.
– Acum, a răspuns aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, pot să urmez plină de bucurie calea pe care o iau toţi oamenii.
– Mireasă şi roabă a lui Hristos, a spus Djodjik înlăcrimat, făcându-i metanie, roagă-te Domnului să-mi ierte multele mele păcate.
– Dumnezeu să te ierte şi să îţi dăruiască mulţi ani de viaţă.
– Sfârşitul vieţii tale muceniceşti, a continuat Djodjik, este aproape. Binecuvântează-ne, Suzana, şi de ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă.
– Viaţa noastră este scurtă ca a unei flori de câmp, a spus sfânta, care dimineaţa înfloreşte şi seara se ofileşte. Cui îi este milă de săraci şi îi miluieşte, va fi miluit din plin în veşnicie. Cine îşi jertfeşte viaţa aici, o va dobândi în veşnicie.
Apoi i-a binecuvântat pe Djodjik şi familia lui, i-a heretisit de plecare şi i-a petrecut cu dragoste.
Îndată ce au plecat aceia, au venit arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan, care adeseori o vizitase pentru a o mângâia în suferinţă, a o sprijini şi a o îngriji. Acum o pregăteau pentru limanul liniştit al cerului.
Au venit să o vadă şi mulţi alţii, oameni însemnaţi şi oameni neînsemnaţi. Toţi îi cereau rugăciunile, toţi cereau să i se scoată lanţurile de la picioare pentru a le lua ca amintire şi binecuvântare. Dar sfânta nu vroia acest lucru. Credea că nu era vrednică de o asemenea cinste. Însă în cele din urmă i-a lăsat. Un oarecare cleric i-a scos lanţurile şi le-a dat credincioşilor.
– Dumnezeu, a spus atunci sfânta celor ce o vizitaseră, să îi umple cu toate bunătăţile Lui pe cei care au luat parte la mucenicia mea. Acum mă îndrept către veşnicie. Nădăjduiesc că pentru întristările pe care le-am răbdat îmi va dărui Domnul bucuria; pentru ocară şi umilire, slavă şi cinste în ceruri.

Adormirea şi îngroparea

Poporul şi-a luat rămas bun de la stăpâna sa. Ceasul mult-râvnit de sfântă a sosit. L-a chemat pe episcopul Fotie şi s-a împărtăşit. I-a mulţumit ca unui părinte şi ocrotitor şi l-a rugat să se roage pentru ea. La sfârşit, după ce a cerut ca trupul să îi fie îngropat în biserică, a spus:
– Binecuvântat este Dumnezeu, fiindcă adorm în numele Lui.
Şi a adormit în pace, predându-şi sfinţitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 17 octombrie 466.
Îndată, episcopul Ioan a spălat cinstitele moaşte şi le-a pus în giulgiu. Apoi, după ce le-au adus cu lumânări şi cu tămâie acolo unde le ceruse mai înainte sfânta, le-au îngropat cu cinste. Cei care au însoţit cinstitul trupul al sfintei până acolo au privegheat toată noaptea, slăvindu-L pe Dumnezeu cel întreit în Persoane, Care dă putere celor ce-L mărturisesc pe El. În cinstea Sfintei Suzana s-a ridicat o biserică în Ţurtavi, unde au fost mutate şi puse în mormânt cu toată cinstea sfintele ei moaşte. Atunci când armenii s-au despărţit de Biserica Ortodoxă, biserica din Ţurtavi a trecut în jurisdicţia lor. În anul 586, arhiepiscopul Simeon Kirion, de teamă că armenii le vor răpi comoara, a mutat sfântul trup în Tbilisi şi l-a aşezat în grădina bisericii Metehi, în locul unde se află astăzi fortăreaţa cu acelaşi nume, în partea de miazăzi a altarului.
Prăznuirea sfintei, nu se ştie din ce pricină, s-a mutat din 17 octombrie la 28 august. Poate că în acea zi se făcuse mutarea cinstitelor ei moaşte.

 

V. CEI NOUĂ SFINŢI MUCENICI–COPII DIN KOLA

„De ce ne goniţi?“

Cutremurătoarea mucenicie a celor nouă copii, a cărei pomenire o cinsteşte Biserica Georgiană la 22 februarie, ne aduce în secolul al VI-lea.
Într-un sat mare din sud-vestul Georgiei, în câmpia Kola, unde se găsesc izvoarele râului Mtkvari, trăiau câţiva creştini. Cei mai mulţi locuitori din acel sat erau încă închinători la idoli. Copiii creştini se jucau toată ziua cu copiii închinătorilor la idoli. Însă îndată ce preotul bătea clopotul pentru vecernie, părăseau jocul şi alergau la biserică.
Îi urmau întotdeauna nouă dintre copiii idolatrilor – Guaram, Adarnase, Bakar, Vace, Bardzimi, Daci, Djuanşeri, Ramazi şi Parsman. Însă atunci când ajungeau la poarta bisericii, creştinii nu-i lăsau să intre.
– De ce ne goniţi? se plângeau aceia. Copiii voştri sunt prietenii noştri şi credinţa lor este atât de minunată!
– Sunteţi închinători la idoli, le răspundeau. Din pricina aceasta nu puteţi intra în casa lui Dumnezeu.
Astfel, plecau întristaţi. Iar asta s-a întâmplat de multe ori.

Botezul

Odată au venit din nou şi au încercat să intre împingându-i pe creştini.
– Ascultaţi! le-au spus atunci aceia. Dacă vreţi să vă primim în biserica noastră, trebuie să credeţi în Iisus Hristos, să vă botezaţi în numele Dumnezeului Celui în Treime şi să trăiţi ca creştinii.
Copiii au primit acestea cu bucurie. Iar preotul satului, un om sfânt şi cinstit, amintindu-şi de cuvintele Domnului – cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37) – de îndată i-a catehizat în credinţa creştină şi i-a învăţat poruncile evangheliilor. Însă nu cuteza să îi boteze ziua, temându-se de închinătorii la idoli.
Aşadar, când s-a înnoptat, i-a luat cu el şi i-a dus la izvorul râului cel mare. I-au urmat mulţi creştini.
În acea perioadă, râul era rece ca gheaţa. Dar îndată ce copiii au intrat în el pentru a fi botezaţi, apa, cu puterea Preabunului Dumnezeu, a devenit caldă!
Acestei minuni extraordinare i-a urmat o alta, şi mai de necrezut: după săvârşirea tainei, îndată ce au ieşit din râu, îngeri trimişi de Dumnezeu s-au pogorât din cer şi i-au îmbrăcat în cămăşi albe. Naşii lor au fost copiii creştini, prietenii lor, la ale căror case au mers după botez.

„Suntem creştini“

A doua zi, părinţii închinători la idoli au început să-şi caute copiii. Găsindu-i în casele creştinilor şi aflând ce se întâmplase, şi-au ieşit din minţi din pricina răutăţii care îi stăpânea. Cu strigăte şi blesteme i-au luat pe nou-luminaţii copii creştini şi, lovindu-i fără milă, i-au târât până la casele lor. Acolo le-au dat să mănânce cele jertfite idolilor. Însă copiii nu au acceptat.
– Acum suntem creştini, spuneau, şi nu putem mânca alimente care au fost oferite idolilor.
Astfel au petrecut şapte zile fără a pune mâncare în gură.
Văzând aceasta, părinţii au început să îi ademenească cu jucării frumoase, haine minunate şi alte daruri scumpe. Însă primeau acelaşi răspuns:
– Suntem creştini şi nu mai vrem nimic de la voi, decât să ne lăsaţi să mergem la fraţii noştri.

Mucenicia

Văzând că nu puteau să-i convingă, s-au înfăţişat ighemonului, de asemenea idolatru, şi i-au cerut ajutorul.
– Cum să vă ajut eu? – a spus acela. Sunt copiii voştri, faceţi cum credeţi.
După ce s-au gândit puţin, i-au făcut cunoscută înfricoşătoarea lor hotărâre:
– Dacă îi lăsăm să trăiască, se pot lua şi alţii după ei. Aşadar, să îi omorâm, pentru a-i înfricoşa pe restul consătenilor noştri.
După ce au luat cu ei şi alţi închinători la idoli fanatici, au mers la casa preotului creştin. S-au repezit ca fiarele sălbatice asupra slujitorului Domnului. L-au bătut cu asprime, l-au gonit şi i-au luat averea. În continuare, în frunte cu ighemonul, au mers la izvorul râului, unde cu puţină vreme mai înainte fuseseră botezaţi micuţii sfinţi. Acolo au săpat o groapă adâncă şi au aruncat copiii acolo. Aveau toţi de la şapte până la nouă ani.
– Vom muri pentru Hristos, în numele Căruia ne-am botezat, şi vom trăi împreună cu El veşnic în cer.
Numai aceste cuvinte le-au spus, într-un glas, înainte de a suferi groaznica mucenicie.
Mai întâi, părinţii fără-de-Dumnezeu au început să arunce pietre mari în groapă, strivind craniile şi oasele copiilor. Fiarele sălbatice şi şerpii veninoşi se mâhnesc pentru micuţii lor, însă cei îndrăciţi nu s-au mâhnit pentru odraslele lor. După ei s-au luat şi ceilalţi idolatri.
După câteva ore, groapa se umpluse de pietre şi trupurile tinerilor mucenici fuseseră îngropate sub ele. În cele din urmă, au aruncat pământ şi l-au călcat bine sub picioare, împlinindu-şi lucrarea diavolească.
Astfel s-au împlinit încă o dată cuvintele Domnului: Şi va da frate pe frate spre moarte şi tată pe fiu… şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Matei 10, 21).

VI. SFÂNTUL IOAN ZEDAZNELI

Monah în Siria

Pe ţărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mţheta şi la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălţa muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu acelaşi nume, ce se afla acolo în primii ani ai creştinismului. Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care îşi trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al naşterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinţii lui. Însă ştim că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârşitul secolului al V-lea.
În acest oraş a studiat, având rezultate excepţionale la învăţătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creştin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învăţăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc şi a strâns prin studiile sale felurite şi bogate cunoştinţe. Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumeşti şi de orice îndatorire conjugală, a început să-şi afierosească zilele lui Dumnezeu. Îşi propusese să păzească poruncile dumnezeieşti şi lupta în fiecare zi prin post şi rugăciune pentru a-şi atinge acest scop.

Făcător de minuni

Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuşi vierme şi nu om (Ps. 21, 7). Lupta cu bărbăţie împotriva răului şi ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi şi noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupeşti. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor şi harisma facerii de minuni.
Cuviosul Ioan se deosebea faţă de ceilalţi monahi ai chinoviei prin nevoinţele lui. Prin minunile pe care le săvârşea, atrăgea la el credincioşi din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui vieţuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ţinut. Bolnavi fără număr îşi găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, şchiopii umblau, cei îndrăciţi se eliberau de duhurile viclene.

Pustnic

Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulţimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniştea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui şi să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului şi privegherii.
Credincioşii au încercat în fel şi chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraş, îşi vindeau lucrul de mână, îşi cumpărau cele de trebuinţă şi iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Îşi urmau întru virtute stareţul, şi încercau să îl urmeze în rugăciune, post şi alte nevoinţe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine (Fapte 20, 34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea şi mintea lor aţintită spre cer.
Însă Domnul nu vroia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic (Matei 5, 15), pentru a lumina pe toţi cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulţimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alţii pentru a-şi odihni sufletul şi alţii pentru a-i asculta învăţăturile. Este cu neputinţă a povesti minunile pe care le săvârşea.

În Georgia

Sfântul însă vroia să fugă de slava oamenilor. Astfel, s-a gândit să meargă într-un ţinut în care să fie cu desăvârşire necunoscut. Dar unde?
Atunci Dumnezeu i-a arătat voia Lui robului Său: a văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie, dându-i poruncă să aleagă doisprezece ucenici vrednici şi să îi ia împreună cu el în Georgia (Iviria), unde aveau să meargă pentru a întări credinţa creştină în nou-întemeiata Biserică.
Cuviosul Ioan i-a chemat pe ucenicii lui şi le-a spus să postească şi să se roage timp de zece zile. După trecerea celor zece zile, i-a strâns din nou şi le-a spus:
– Copiii şi fraţii mei iubiţi! Ştiu că aveţi din plin dumnezeiescul har şi sunteţi împodobiţi cu virtuţi. Ascultaţi-mă, deci: am văzut într-o vedenie pe Preabinecuvântata Maică a Domnului nostru. Mi-a dat poruncă să aleg doisprezece dintre voi, care mă vor urma către îndepărtata Ivirie, ca să ne ostenim pentru nou-întemeiata Biserică a ei. Pentru a înlesni alegerea celor doisprezece, voi scrie numele voastre separat şi le voi pune pe Sfânta Masă. Toată noaptea vom petrece în rugăciune, pentru ca însuşi Domnul să facă această alegere, fiindcă ne-am predat voii Lui.
– Cuvioase părinte! au răspuns ucenicii. Fă precum ţi-a poruncit Domnul. Însă noi nu te vom lăsa, şi nu ne vom despărţi de tine.
Toată noaptea au petrecut-o în rugăciune. Pe la trei dimineaţa au început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-au împărtăşit, cuviosul a dat poruncă tuturor să-şi înalţe mâinile către cer şi să rostească în limba greacă „Doamne miluieşte!“. Aceasta a durat o oră întreagă. Atunci îngerul Domnului, în faţa tuturor, a luat douăsprezece nume de pe Sfânta Masă şi le-a pus în mâinile cuviosului: Sisoe, David, Antonie, Tadei, Ştefan, Isidor, Mihail, Piros, Zinon, Ise, Iosif şi Aviv.
Fericitul Ioan a făcut în acest fel alegerea, pentru a nu crede ceilalţi că este părtinitor, dar şi pentru a nu-i mâhni pe cei care trebuiau să-l părăsească. Cei care aveau să rămână singuri plângeau plini de amărăciune pentru despărţirea de bătrânul lor. Sfântul i-a chemat lângă el şi le-a spus:
– Fraţii mei, nu trebuie să vă împotriviţi hotărârii Domnului. Să ştiţi că vă iubesc pe toţi deopotrivă. Voia lui Dumnezeu este aceasta: să rămâneţi voi aici şi să Îi fiţi credincioşi. Aşadar, supuneţi-vă cu toată inima voii Lui, şi să nu Îl întristaţi. Şi în numele celor doisprezece aleşi vă rog să opriţi plânsul.
Cuviosul, după ce a ales în locul lui un egumen, pe Eftimie, şi-a înălţat mâinile la cer şi s-a rugat multă vreme pentru sufletele lor. În cele din urmă, după ce i-a binecuvântat pe fiecare separat, punându-şi mâinile pe capetele lor, a pornit împreună cu cei doisprezece în lunga călătorie.

Sosirea şi întâmpinarea

Drumul a fost lung şi ostenitor. Istoviţi, au ajuns în sfârşit în Mţheta. I s-a arătat atunci arhiepiscopului Evloghie îngerul Domnului şi i-a spus:
– Iată, soseşte din Siria robul Domnului Ioan, împreună cu monahii lui. Acesta se va îngriji de credinţa pe care a sădit-o Sfânta Nina în ţara voastră. Ridică-te pentru a-i întâmpina cu multă bucurie. Nu pune piedici lucrării lor, fiindcă sunt trimişi de către Dumnezeu şi împodobiţi cu toate virtuţile.
S-a ridicat atunci vrednicul ierarh şi a pornit împreună cu tot clerul lui şi cu mulţime de popor, pentru a-i întâmpina. El însuşi mergea înainte, îmbrăcat în veştmintele sale arhiereşti. Ajungând în cel mai apropiat sat, a cerut veşti despre robii lui Dumnezeu. A aşteptat multă vreme. În cele din urmă, au apărut sfinţii părinţi, desculţi, zdrenţăroşi, purtând obişnuitele lor potcapuri siriene.
Îndată ce i-a văzut, arhiepiscopul şi-a dat seama că sunt cei pe care îi aştepta. Aşadar s-a apropiat de ei, îmbrăţişându-l pe cuviosul Ioan, şi spunându-i:
– Părinte Ioane! Îngerul Domnului mi-a descoperit venirea ta. Îi mulţumesc Domnului că a trimis pe cuvioşia ta aici, pentru a călăuzi multe suflete la cunoaşterea de Dumnezeu şi la viaţa veşnică.
Cuviosul a pus metanie arhiepiscopului şi a luat binecuvântare de la el. Acelaşi lucru l-au făcut toţi ucenicii lui. Apoi i-a spus:
– Cuvioase stăpâne! Cu smerenia ta Îl urmezi pe Hristos, de la Care te-ai şi învăţat spre aceasta. Noi, robii Lui, Îi mulţumim lui Dumnezeu, fiindcă am găsit în persoana ta un păstor vrednic, căruia i se descoperă toate cele tainice. Dăm slavă măreţiei Lui, Care ne-a învrednicit să te întâlnim. Călăuzeşte-ne spre mântuire, fiindcă socotesc eu, nevrednicul, că ai mult har dumnezeiesc în tine. Cu adevărat, când am luat binecuvântarea ta, s-au deschis buzele mele, încât acum pot vorbi o limbă necunoscută mie. Mi s-au deschis de asemenea urechile, ca să pricep sfânta poruncă pe care ai primit-o.
Este vrednic de admirat faptul că fericitul Ioan vorbea în georgiană, care îi era cu desăvârşire necunoscută. Minunea aceasta se aseamănă cu aceea care a avut loc la Cincizecime, atunci când prin pogorârea Sfântului Duh apostolii au început să vorbească în felurite limbi (Fapte 2, 1–4).
Au pornit cu toţii înspre oraş, unde arhiepiscopul i-a condus spre „Svetiţhoveli“, biserica stâlpului făcător de minuni şi izvorâtor de mir. Cuviosul şi ucenicii lui au căzut în genunchi şi s-au închinat cu multă evlavie. De asemenea, Îl slăveau şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru primirea plină de căldură pe care le-o făcuseră georgienii. Arhiepiscopul le-a propus să locuiască împreună cu el şi părinţii au primit aceasta.

Învăţau poporul

Regele şi tot poporul îi vedeau ca pe îngerii lui Dumnezeu. Din buzele lor izvorau apele pline de har ale dumnezeieştii învăţături şi deveniseră pilde tuturor prin virtuţile lor. Din toate colţurile ţării a început să vină mulţime de popor. Oamenii ascultau sfaturile părinţilor şi erau întăriţi în credinţa ortodoxă. De asemenea, şi-au adus bolnavii pentru a se vindeca cu harul tămăduitor al cuvioşilor. Prin predica lor a fost luminată aproape întreaga regiune Kartli. Însuşi regele Parsman al VI-lea (541–553) îi vizita adeseori împreună cu demnitarii lui, pentru a le cere binecuvântarea şi a le asculta învăţăturile. Cuvioşii părinţi au vizitat toate ţinuturile unde predicase Sfânta Nina şi s-au închinat în locurile care aminteau de evenimentele mai importante ale vieţii ei. O simţeau aproape de ei, de parcă ar fi fost vie. Cereau amănunte despre cele făcute de ea şi despre predicile ei, şi Îi erau recunoscători lui Hristos, care dăruise firii femeieşti neputincioase atâta bogăţie de har apostolicesc. În sfârşit, cereau necontenit de la Dumnezeu prin rugăciunile lor să le arate un loc pentru a se stabili.

Pe muntele Zadeni

Au trecut trei ani întregi. Într-o zi, fericitul Ioan, privind spre nord-est, a văzut deasupra muntelui Zadeni o mulţime de draci, ca un nor negru şi gros, care îl provocau cu neruşinare. S-a întors atunci şi le-a spus ucenicilor lui:
– Priviţi, fiii mei, acei draci vicleni deasupra muntelui! M-am gândit să ne aşezăm acolo. Din această pricină, se pare, se poartă în acest fel dracii, pentru a ne înspăimânta. Însă avem de partea noastră puterea lui Hristos.
Apoi s-a întors la draci şi le-a spus:
– Vă poruncesc în numele lui Hristos să plecaţi departe, pentru că acolo va rămâne Ioan împreună cu fraţii lui.
După aceea, sfântul a mers la arhiepiscop.
– Sfinte stăpâne, i-a spus, dă-ne binecuvântare să ne aşezăm pe acel munte înalt, până ne va arăta Dumnezeu alt loc.
– Acel munte, a răspuns acela, este fără nici o mângâiere şi inaccesibil. Mai mult decât atât, a fost o vreme când acolo era locul pe care era aşezat idolul Zadeni, pe care l-a distrus Sfânta Nina, maica noastră. Şi acum, precum se spune, este plin de duhuri viclene.
– Dacă este voia lui Dumnezeu şi rugăciunile tale cu noi, au spus monahii, binecuvântează-ne şi lasă-ne să mergem acolo.
Atunci, păstorul, din respect pentru râvna lor, şi-a dat binecuvântarea. Monahii s-au apropiat de stâlpul cel făcător de viaţă, au îngenuncheat şi s-au rugat multă vreme.
– Ajută-mă, Doamne, se ruga cu lacrimi Avva Ioan, pe drumul pe care mi-l arăţi. De este voia Ta aceasta, fă să-mi termin viaţa în acel loc retras. Doamne, de tânăr mi-am părăsit ţara şi m-am lăsat în purtarea Ta de grijă.
Şi-au terminat rugăciunea şi au plecat din oraşul Mţheta. Era luna mai, şi râul Aragvi era ieşit din matcă. Trecerea acestuia era cu neputinţă, dar nimic nu putea să îi oprească. Fiind însoţiţi de arhiepiscop şi de popor, s-au apropiat de mal. S-a întors atunci fericitul Ioan către ucenicul său Sisoe şi i-a spus:
– Roagă-te, părinte, lui Dumnezeu, să trecem fără nici o primejdie pe malul celălalt.
Ucenicul, fiind întotdeauna ascultător, s-a întors către răsărit, a făcut trei metanii şi a însemnat râul cu semnul sfintei cruci. Apoi a luat toiagul cuviosului, a lovit cu vârful lui apa şi a spus:
– Râule! Bătrânul nostru îţi porunceşte să te opreşti până trecem pe malul celălalt.
Îndată râul s-a oprit din mersul lui şi i-a lăsat să treacă, de parcă în acel loc ar fi fost pământ uscat. Văzând poporul minunea, L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel care le dăduse robilor Lui atâta har şi credinţă puternică.
Călătoria până în vârful muntelui a fost foarte obositoare. La început au mers printre tufe pline de ţepi, iar mai târziu printr-o pădure deasă. Când în sfârşit au ajuns, cuviosul Ioan a dat peste vârful muntelui, unde mai înainte era ridicat idolul Zadeni. A găsit o peşteră mică, şi a rămas acolo. Mai târziu, o parte din ea a transformat-o în biserică. Părinţii au ridicat din loc în loc colibe din crengi de copaci, unde se nevoiau răbdând frigul şi foamea. Foloseau ca mâncare rădăcini şi iarbă de pe munte. Fericitul Ioan, acea turturea iubitoare de pustie, următorul Botezătorului Ioan, a ajuns prin post, rugăciune şi uscarea trupului pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor şi i-a biruit pe vrăjmaşii cei înţelegători. Atunci când trupul slăbeşte prin post şi rugăciune, duhul se întăreşte. Însă atunci când trupul se moleşeşte prin viaţa plină de mângâieri trupeşti, duhul slăbeşte şi este robit de gânduri necurate. Din această pricină, iubitorul de Dumnezeu Ioan şi-a biruit trupul şi l-a subjugat duhului. O asemenea făclie însufleţită a arătat Domnul pe muntele Zadeni, pentru a împrăştia în jurul său strălucirea rugăciunilor sale. Prin aceste rugăciuni a curăţat muntele de mulţimea duhurilor cele viclene. Îndată ce s-a răspândit vestea cum că monahii s-au aşezat pe munte, imediat poporul a făcut potecă prin pădure şi a alergat pentru a-i întâlni. S-au adunat de peste tot orbi, surzi, îndrăciţi, pe care cuviosul îi tămăduia, întorcându-se la casele lor sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu.

Vizita arhiereilor

Odată au urcat pe munte însuşi arhiepiscopul împreună cu episcopii pentru a se întâlni cu părinţii. Aceştia l-au văzut de departe şi au simţit o bucurie mare. Au ieşit îndată în întâmpinarea ierarhilor şi au căzut la picioarele lor, cerând binecuvântarea lor. Dar şi ierarhii cereau de la monahi rugăciunile lor. Arhiepiscopul, după ce s-a rugat, s-a aşezat lângă peştera care se folosea ca biserică.
Atunci cuviosul Ioan le-a spus vizitatorilor:
– De ce, sfinţiţi păstori, v-aţi ostenit atât pentru a ne vizita pe noi, nevrednicii? Dumnezeu, Cel bogat în milă, să vă răsplătească.
– Cinstite părinte, l-a rugat arhiepiscopul pe cuvios, vrem să ne spui ceva pentru folosul sufletelor noastre.
– Asta se cuvine cuvioşiei tale, care eşti episcop, a răspuns acela.
Însă arhiepiscopul insista. În acest fel, cuviosul a început să îi înveţe despre viaţa veşnică şi despre răsplata ce are să vină. Cuvântul ce ieşea din buzele lui era preadulce, precum mierea. Episcopii au ascultat învăţătura cuviosului cu atenţie şi multă admiraţie.

Doi noi episcopi

Puţin mai târziu, doi dintre episcopi au adormit în Domnul. Eparhiile lor – Nekresi şi Ţilkani – au rămas fără păstori. Arhiepiscopul Evloghie a convocat sinodul episcopilor, care a hotărât să pună pe scaunele fără episcop doi dintre cei treisprezece cuvioşi părinţi. Aşadar, fiind luminat de Dumnezeu, arhiepiscopul s-a gândit să îi viziteze şi să îi aleagă pe aceia care la ora sosirii lui aveau să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.
Când a ajuns în locul unde locuiau părinţii, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie ieromonahul Aviv şi diaconul Ise. Terminându-se slujba, arhiepiscopul l-a luat cu o mână pe Aviv şi cu cealaltă pe Ise. L-a îmbrăţişat pe primul şi i-a spus:
– Bucură-te Avive, episcopul Nekresiului!
Şi întorcându-se către cel de-al doilea i-a zis:
– Bucură-te Ise, episcopul Ţilkaniului!
Cei doi părinţi au fost uimiţi de cele ce au auzit. S-au întristat că trebuiau să ridice o povară atât de grea.
– Sfinţite stăpâne, l-au implorat cu lacrimi, nu ne despărţi de Bătrânul nostru, pe care îl iubim atât de mult!
– „Viu este Domnul Dumnezeu“, a răspuns acela. Nu îmi voi retrage cuvântul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu.
– Copiii mei, a spus atunci cuviosul Ioan, nu vă împotriviţi voii lui Dumnezeu şi a arhiepiscopului. De aceea am venit în această ţară, ca să ne ostenim a semăna cuvântul lui Dumnezeu.
Părinţii Aviv şi Ise nu au adus alte împotriviri. Arhiepiscopul i-a luat cu el la Mţheta şi în scurt timp i-a hirotonit episcopi. Pe Aviv l-a trimis în Nekresi. Acolo a luptat mult împotriva idolatriei şi în cele din urmă a fost omorât, mărturisindu-L pe Hristos în faţa închinătorilor la foc. Minunatul Ise a primit păstorirea Ţilkaniului. În catedrala oraşului se găseşte icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care, după tradiţie, a fost pictată pe un lemn aflat în ieslea Domnului. După plecarea celor doi părinţi, numărul vizitatorilor veniţi pe muntele Zadeni s-a mărit. Mulţi dintre ei părăseau lumea şi intrau în obştea cuviosului. Astfel, muntele acoperit de păduri s-a umplut de monahi, care Îl slăveau neîncetat pe cel Preaînalt.

Propovăduiesc în toată Georgia

Într-o noapte i s-a arătat fericitului Ioan Preasfânta Născătoare de Dumnezeu însoţită fiind de Sfânta Nina cea întocmai cu apostolii. I-a dat poruncă cuviosului să îşi trimită ucenicii în toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a povăţui oamenii. Sfântul le-a povestit vedenia monahilor săi şi le-a spus să se pregătească pentru a merge acolo unde le va arăta Domnul. S-au mâhnit părinţii pentru despărţirea de bătrânul lor, dar nimeni nu a cutezat a se împotrivi voii lui Dumnezeu. Cuviosul Ioan i-a adus pe ucenicii săi la arhiepiscopul Evloghie şi i-a spus acestuia despre porunca primită de la Născătoarea de Dumnezeu. Apoi l-a rugat să îi binecuvânteze şi să se roage pentru ei. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să îşi ia după el un ajutor. Toţi au fost de acord în afară de Sfântul Sisoe. Acesta, fiindcă era un râvnitor al vieţii în pustnicie, a cerut binecuvântare pentru a trăi singur.
Apoi cuviosul i-a sfătuit cum să trăiască departe de el.
– Iubiţii mei fraţi, le-a spus. Dumnezeu ne-a trimis aici pentru binele acestei ţări. Nou-întemeiata ei Biserică are nevoie de propovăduire şi învăţătură, pentru a se întări aici rădăcinile credinţei. De aceea, fiecare din voi trebuie să predice precum apostolii, să boteze în numele Tatălui, şi-al Fiului şi-al Sfântului Duh şi să-i povăţuiască pe cei care se află în întuneric, pentru a se închina Domnului nostru Iisus Hristos. Nimic, copiii mei, să nu punem mai presus de dragostea Domnului, pentru a nu ne lipsi de rai, precum protopărintele nostru Adam. Acela şi raiul l-a pierdut, şi neamul omenesc l-a împovărat cu suferinţe, boli şi moarte, pentru că a gustat din rodul cel oprit. Însă Dumnezeu nu a părăsit zidirea Sa, nu a lăsat-o în robia diavolului. A luat trup pentru ea, a pătimit, a izbăvit-o din moarte şi i-a deschis din nou uşile raiului. Trebuie să ştiţi că prin post, priveghere şi curăţia trupului se vor curăţi duhurile voastre de gândurile pământeşti şi se vor uni cu Dumnezeu. Să fugiţi cu orice chip de prea mult vin, fiindcă aceasta nu se potriveşte cu monahismul, ci leagă cu legături de nedezlegat victimele sale şi stârneşte necuratele ispite. Apostolul Pavel porunceşte după adevăr: Nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este pierzare. Fraţii mei! Să vă amintiţi întotdeauna de moarte. Să aveţi continuu în mintea voastră înfricoşătoarea zi a Judecăţii. Atunci vom sta toţi cu privirile în jos înaintea Dreptului Judecător. Aşadar, înainte! Să ne ostenim în lumea aceasta pentru dobândirea virtuţilor. Să nu ne facem rău nouă înşine. Toate cele pământeşti sunt însoţite de tristeţe. Odihna este numai în cer. De aceea să fugim de patimile trupeşti şi să răbdăm fără să ne plângem neputinţele cele vremelnice.
Dacă îl biruim aici cu bărbăţie pe vrăjmaşul nostru, vom purta în viaţa veşnică cununa nemuririi. Să ne gătim deci cu atenţie pentru ceasul morţii. O, cât de înfricoşător va fi ceasul acela când fiecare suflet va fi condus în locul gătit lui, acolo unde va primi răsplătirea celor pe care le-a lucrat în viaţă.
Întăriţi astfel cu sfaturile cuviosului, monahii au pornit la propovăduire. Îi călăuzea Sfântul Duh, Cel care le dădea puterea să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19). Bătrânul lor avea sfinte moaşte ale sfinţilor, pe care le-a împărţit ucenicilor pentru a fi mai vrednici pe drumul propovăduirii cuvântului dumnezeiesc, pentru a fi însuflaţi de către sfinţi şi pentru a urma pilda lor.
Au fost trimişi în Kaheti (din Georgia de răsărit): David – mărgăritarul cel strălucitor al postului şi al sfinţeniei, Antonie – soarele cel cu multă lumină al nevoinţelor, Iosif – floarea cea minunată a fecioriei, Ştefan – cel încununat cu harisme şi vedenii mai presus de fire, Zinon – stâlpul fericitei ascultări şi Aviv, care, după cum am văzut, era deja hirotonit episcop al Nekresiului şi mai târziu a fost împodobit cu mucenicia.
În Kartli, adică spre vest, au pornit Sisoe – pildă de lacrimi şi plâns dumnezeiesc, Pir – lucrătorul umilinţei, Mihail – apărătorul adevărului, Tadei – stâlpul credinţei şi Isidor – viţa virtuţilor. În oraşul Kartliei, Ţilkani, era şi episcopul Ise, unealta dragostei celei dumnezeieşti şi a curăţiei.
Toţi acei părinţi de care lumea nu era vrednică sufereau pentru credinţă şi adevăr precum apostolii şi mucenicii, lipsiţi fiind, necăjiţi, de rău supăraţi, în pustii rătăcind şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului (Evr. 11, 37–38). Şi toate acestea, fiindcă s-au lepădat de toate grijile şi frământările lumeşti. Cei mai mulţi dintre ei îşi impuseseră o lipsă desăvârşită a celor de trebuinţă şi nu vroiau să folosească nici măcar haine. Mergeau să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu purtând haine din piele în zăpuşeala zilei şi în frigul nopţii (Ier. 36, 30). Căutau, precum cei întâi zidiţi, raiul. Din pricina iubirii lor pentru viaţa în retragere nu căutau nici o mângâiere omenească.
Se osteneau pe ogorul lui Dumnezeu nu pentru răsplată, ci din ascultare pentru Bătrânul lor, de la care învăţaseră cum să îngrijească sufletele credincioşilor, cum să curăţească grâul de neghina poftelor celor rele, pe care le aruncă vrăjmaşul.
Veneau lângă ei oameni credincioşi şi iubitori de Dumnezeu, pentru a le asculta învăţătura. Alţii, neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, îşi găseau lângă ei vindecarea şi luminarea. Domnul asculta rugăciunile părinţilor şi le dădea puterea de a săvârşi minuni. În acest fel întăreau credinţa ortodoxă în sufletele credincioşilor. Duhurile cele viclene îşi părăseau înfricoşate locaşurile şi plecau în pustie. Jertfelnicele idolatre erau distruse şi în locul lor se înălţau biserici, unde era cinstit Dumnezeul cel adevărat.

Strămutarea dracilor

Când şi-a trimis Sfântul Ioan ucenicii la propovăduire în Georgia, l-a ţinut lângă el numai pe diaconul Ilie, ca sprijin la bătrâneţile lui. El s-a predat luptelor duhovniceşti, prin care şi-a uscat în întregime trupul. Duhurile cele necurate vedeau marile lui nevoinţe, fiind stăpânite de invidie şi de mânie. Nu suportau prezenţa sfântului pe muntele Zadeni. La un moment dat, s-au apropiat de el cu îndrăzneală şi au încercat să îl gonească, înfricoşându-l cu strigăte şi ameninţări.
– De ce ai venit în acest loc, îi spuneau, care este al nostru din vremuri străvechi? Ce vrei, de ne deranjezi pe noi aici? Cu ce drept răpeşti ceva ce nu este al tău? Dacă nu pleci de aici de bună voie îţi vom aduce asemenea ispite că vei fi nevoit să pleci vrând-nevrând. Atunci vei înţelege ce înseamnă să calci pe locurile care nu îţi aparţin.
Sfântul şi-a făcut semnul crucii şi a spus în gând: „Cu puterea lui Hristos îi voi învinge! Domnul este împreună cu mine. De cine mă voi teme? Ce poate să îmi facă vrăjmaşul?“. Apoi, întorcându-se către draci, a răspuns:
– Dacă v-a dat Domnul putere asupra trupului meu, precum mai demult v-a dat putere asupra trupului lui Iov, atunci faceţi ce trebuie să faceţi. Eu sunt rob al Domnului meu Iisus şi nu mă tem de ameninţările voastre.
– Ioane, Ioane! a strigat plin de mânie mai-marele dracilor. De ce ai plecat din locul tău şi ai venit la noi? Pleacă de-aici de îndată. Ţinutul acesta este al nostru. Dacă nu ne vei asculta, tu însuţi îţi vei pricinui căderea. Noi suntem mulţi şi nu vei putea să ne stai împotrivă. De aceea, pleacă repede în altă parte şi nu îţi pune în primejdie viaţa.
– Duşmani ai binelui, invidioşi şi mincinoşi! a răspuns sfântul. Niciodată nu vreţi binele omului. Încercaţi în toate chipurile să îl aruncaţi în iad. Pentru ce este acest loc al vostru? Nu este a Domnului toată lumea? Nu El a dat neamului omenesc pământul? Pentru voi a gătit numai iadul şi focul cel nestins al gheenei. Acolo vă veţi chinui atât voi, cât şi cei care fac voile voastre. Voi încercaţi să mă goniţi de-aici printr-o înşelătorie. Din pricina înşelăciunii voastre s-au lipsit protopărinţii noştri de rai. Însă Domnul a dăruit iarăşi omului fericirea cerească. Şi iată! Acum urmaşii lui Adam vă gonesc de peste tot. Aşadar, în numele Domnului, fugiţi departe, pentru că El este Cel care mi-a dăruit acest loc.
– Vai nouă! au strigat dracii auzind ultimele cuvinte ale cuviosului. Aşadar ai venit aici trimis de Iisus? Acesta ne goneşte de peste tot. Cu puterea numelui Său ne biruiesc şi cei care Îl urmează, pentru că şi lor le-a dăruit puterea de a ne birui. Plecăm, deci, de-aici. Vom merge la idolatri, în cele mai dinlăuntru ale tării.
În acea clipă dracii s-au făcut nevăzuţi şi s-au ridicat asemenea unui nor deasupra peşterii cuviosului. S-au îndreptat apoi spre miazănoapte, în adâncurile Caucazului.
Minunea aceasta s-a răspândit în tot ţinutul. Locuitorii din împrejurimi, care ştiau că mai înainte în munte locuiau duhuri necurate, Îl slăveau pe Cel Preaînalt şi spuneau: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi. Să fie numele Domnului binecuvântat în veci.

Doi ucenici făcători de minuni

Fericitul Ioan îi cerceta din vreme în vreme pe ucenicii lui. Era atent cu ei, ca să nu se slăbănogească duhovniceşte, ci să fie întotdeauna pregătiţi pentru ceasul când Mirele le va chema sufletele la nunta cea cerească.
Minunată a fost una din vizitele lui la Sfântul Sisoe. Cuviosul vroia să-şi dea seama de sporirea duhovnicească a ucenicului său. L-a luat cu el pe diaconul Ilie şi a pornit spre chinovia pe care între timp o întemeiase ucenicul lui.
Fraţii mănăstirii au fost înştiinţaţi de venirea marelui părinte şi au ieşit în întâmpinarea lui. Mergea înaintea lor Sfântul Sisoe, care, după ce s-a sărutat cu Bătrânul său, l-a condus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi l-a înştiinţat printr-un monah pe episcopul Ise de vizita cuviosului.
Episcopul a pornit fără întârziere spre mănăstire. Acolo l-a sărutat pe părintele său duhovnicesc şi a primit binecuvântarea lui.
A trecut ceva timp. Într-o zi, în vremea mesei, fericitul Ioan a cerut un pahar de vin. Diaconul Ilie i-a dat paharul. Atunci cuviosul a însemnat paharul cu semnul sfintei cruci, l-a ridicat şi, după ce s-a rugat, l-a lăsat în aer. Paharul de vin stătea suspendat, ca şi cum ar fi fost pus pe ceva!
– Copiii mei, a spus cuviosul ucenicilor săi Sisoe şi Ise, luaţi paharul şi binecuvântaţi-l.
Însă nimeni nu cuteza să pună mâna pe el. În cele din urmă, l-a luat însuşi cuviosul, l-a binecuvântat şi le-a dat celorlalţi să bea.
– Părinte, i-a spus mai apoi Sfântului Sisoe, trebuie să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru minunea pe care ne-a arătat-o.
Sfântul Sisoe s-a ridicat de îndată, a pus metanie, a aşezat în palma mâinii sale stângi un cărbune aprins cu tămâie şi a început să îi tămâieze pe toţi părinţii! Încăperea s-a umplut de bună-mireasmă. Monahii, plini de uimire, Îl slăveau pe Domnul pentru semnele Sale minunate.
– Nu vă minunaţi, fraţilor! a spus cuviosul Ioan. Să ştiţi că focul este neprimejdios pentru cei cu adevărat credincioşi. Atunci când haldeii i-au aruncat în cuptor pe cei trei tineri, flacăra s-a temut înaintea nevinovăţiei lor. A intrat împreună cu ei şi îngerul ce îi ocrotea. Astfel nici părul nu le-a ars. Însă aceia care au aprins focul au ars.
Şi îndreptându-şi ochii către episcopul Ise, a spus:
– Părinte şi păstorule al oilor cuvântătoare, îţi cerem binecuvântarea.
Atunci Ise s-a sculat, şi-a ridicat mâinile la cer şi s-a rugat cu căldură. Apoi a îngenuncheat plecându-şi capul până la pământ, a udat pământul cu lacrimi fierbinţi şi, întorcându-şi capul spre cuviosul Ioan, i-a cerut să se roage pentru el. În cele din urmă, l-a rugat pe Bătrânul său şi pe toţi ceilalţi să îl urmeze.
Au ieşit şi s-au îndreptat către râul Xani. Acolo Ise s-a oprit şi s-a rugat:
– Sfântă şi Preabinecuvântată Împărăteasă, fă cu harul tău ca râul acesta să mă asculte şi să mă urmeze!
În acel moment şi-a întins toiagul şi a spus:
– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc, râule, să urmezi toiagul meu!
Şi, o, ce minune! Râul şi-a schimbat cursul şi a început să urmeze toiagul episcopului ca şi cum era tras de el. Pământul se adâncea acolo unde ierarhul trecea cu toiagul, şi făcea cale apei.
Au ajuns în acest fel până la biserica Născătoarei de Dumnezeu, în oraşul Ţilkani. Acolo episcopul Ise a slobozit apa, şi aceea a început să îşi urmeze cursul mai departe. Până în zilele noastre, râul curge pe lângă zidurile întărite ale bisericii Născătoarei de Dumnezeu, ca să se slăvească numele Domnului Iisus şi al robului Său, episcopul Ise.
Au fost martori ai acestei minuni cuvioşii Ioan şi Sisoe, diaconul Ilie, Evagrie şi alţi fraţi ai mănăstirii Sfântului Sisoe, precum şi locuitori din Mţheta şi Ţilkani. Cu toţii Îl slăveau pe Dumnezeu, care le dăduse sfinţilor Săi atâta putere săvârşitoare de minuni.
Fericitul Ioan, după ce a văzut sporirea ucenicilor săi, s-a întors împreună cu diaconul Ilie pe muntele Zadeni. L-au urmat ucenicii săi, Sisoe, Ise, dar şi alţii. Au rămas lângă el trei zile plini de bucurie duhovnicească. Apoi, fiecare s-a întors la locul ascultării sale.

Izvorul tămăduitor

Muntele Zadeni era arid. Diaconul Ilie se ostenea mult ca să aducă apă din râul Aragvi, care trecea pe la poalele muntelui. Sfântului Ioan îi părea rău de aceasta, şi a început a se ruga cu căldură şi lacrimi lui Dumnezeu, ca să izvorască apă din pământ pentru ei. Domnul i-a ascultat rugăciunea. Astfel, a început să curgă în munte un izvor cu apă rece şi curată. El curge şi în zilele noastre, propovăduind de-a lungul veacurilor puterea Celui Preaînalt.
Oamenii au aflat de noua minune şi au început să vină din diferite locuri pe munte. Aduceau cu ei bolnavi şi îndrăciţi. Sfântul îi binecuvânta şi le dădea să bea apă din izvor. Şi aceia se tămăduiau îndată. Chiar şi astăzi, cel care bea din această apă cu credinţă este miluit de Domnul, cu rugăciunile sfântului.

Sfântul supune fiarele pădurii

Bunului Ioan îi făceau ascultare şi fiarele sălbatice. Odată, diaconul Ilie a mers la izvor. În timp ce lua apă, a văzut o ursoaică uriaşă care se apropia de el. Înspăimântat fiind, a lăsat ulciorul acolo, a alergat la sfântul şi i-a povestit întâmplarea.
– Să mergem, părinte, i-a spus, ca să-ţi arăt ursoaica la izvor. Sfântul l-a urmat pe ucenicul său şi a văzut ursoaica bând apă de la izvor.
– Bea dacă îţi este sete, şi pleacă, i-a spus. Însă de acum înainte, atât tu cât şi celelalte fiare din acest munte nu veţi mai face rău nimănui.
Ursoaica a plecat capul şi a plecat de îndată de la izvor.
Pe muntele Zadeni există multe şi felurite fiare sălbatice. Însă, după întâmplarea cu ursoaica, fiarele din munte ţin porunca sfântului cu o asemenea acrivie, încât de îndată ce întâlnesc un om, pleacă în direcţia opusă şi niciodată nu fac rău cuiva.

Tămăduiri

Au adus odată la cuvios un paralitic. L-au lăsat pe targă înaintea lui şi l-au rugat spunându-i:
– Miluieşte-l pe acest sărman, părinte! Credem că prin rugăciunile tale îl poţi tămădui, pentru că eşti rob credincios al Domnului şi faci voia Lui.
– Miluieşte-mă, rob al mult-milostivului Dumnezeu! s-a auzit şi vocea neputincioasă a paraliticului. Roagă-te pentru mine, mortul fără groapă, ca să mă tămăduiască Domnul.
Cuviosului îi părea rău din toată inima de el, şi s-a rugat pentru tămăduirea lui. Apoi s-a apropiat de el precum se apropiase Domnul de paraliticul din Vitezda, şi i-a spus:
– Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Domnul Iisus Hristos te-a făcut bine!
Acela s-a ridicat îndată drept şi înzdrăvenit. Toţi care se găseau acolo L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunea pe care o făcuse robul Său Ioan.
Altădată i-au adus cuviosului pe cineva care era stăpânit de duhul muţeniei. Nu putea nefericitul să rostească nici un cuvânt. Sfântului i s-a făcut milă de el şi întorcându-se către drac ca şi către un om i-a spus:
– Duh rău şi necurat, de ce chinui zidirea lui Dumnezeu? În numele Domnului Iisus Hristos, îţi poruncesc să ieşi din el şi să pleci în locuri pustii.
Îndată duhul cel viclean a plecat şi omul a fost eliberat. Cei care au văzut minunea se întrebau unul pe celălalt:
– Ce om este acesta, care cu un cuvânt îl pune pe fugă pe diavol şi dăruieşte celor bolnavi sănătatea?
– Nu vă minunaţi, fraţilor, pentru acest semn mare, le-a spus cuviosul. Nu eu tămăduiesc, ci numele Domnului Iisus. Acesta alungă duhurile cele necurate şi eliberează oamenii de orice boală şi neputinţă. Domnul a spus: Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12). Cuviosul a săvârşit multe minuni nu numai în Iviria, ci şi mai înainte, fiind încă în Siria. Din ele s-a văzut îndrăzneala pe care o avea către atotputernicul Dumnezeu.

Către corturile cele cereşti

A sosit momentul ca în sfârşit cuviosul să se odihnească şi să primească plata ostenelilor sale. Domnul i-a descoperit ceasul morţii lui. Atunci cuviosul a chemat aproape de el câţiva ucenici. Printre ei se afla diaconul Ilie şi Sfântul Tadei Stefanţmindeli (din localitatea Sfântul Ştefan). Cel din urmă, din porunca cuviosului, întemeiase o mănăstire la poalele muntelui Zadeni. Mulţi iubitori ai vieţii monahale vroiau să rămână lângă cuviosul Ioan. Însă acela, iubitor al isihiei şi al vieţii în liniştire, nu primea pe nimeni. Pe toţi îi trimitea în mănăstirea Sfântului Tadei. Lângă el nu l-a ţinut – după cum am spus mai sus – decât pe diaconul Ilie.
Când au venit ucenicii lui, cuviosul le-a spus:
– Copiii mei, în scurt timp voi lăsa această lume şi mă tem de înşelăciunile pizmaşului diavol. În ceasul morţii voastre să vă păziţi şi voi de diavol, pentru că atunci pune la cale cele mai înfricoşătoare curse. Vă mai rog, copiii mei, să privegheaţi, pe cât puteţi, şi să Îl slujiţi cu vrednicie pe Domnul, aducându-vă aminte şi de mine în rugăciunile voastre. Cu blândeţea şi smerenia lui, cuviosul Ioan devenise spaima diavolului. L-a gonit departe de el prin cuvintele şi lucrurile pe care le-a făcut. Însă acum, înainte de a-şi preda sufletul în mâinile Domnului, a simţit că era în primejdie din partea dracilor cei furioşi. Avea adânc în inima lui cele scrise în Evanghelie: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).
După ce a dat poruncă ca să fie îngropat în peştera nevoinţelor sale, s-a împărtăşit pentru ultima oară. În acel moment a văzut înaintea lui o armată de îngeri şi mulţi sfinţi. Veniseră să îi primească sufletul său curat. Cuviosul şi-a predat sufletul cu evlavie vizitatorilor cereşti.
Pomenirea lui se face la 7 mai, atunci când se prăznuiesc cei 13 cuvioşi părinţi sirieni, precum şi la 12 decembrie.

 

VII. SFÂNTUL SISOE ZĂVORÂTUL

Iubitor de Dumnezeu „din pântecele mamei sale“

Fericitul Sisoe a fost unul din ucenicii Cuviosului Ioan Zedazneli. S-a născut în Siria, la Antiohia, la începutul secolului al VI-lea, din părinţi nobili şi bogaţi, care nu mai aveau alţi copii. Sisoe era singurul moştenitor al uriaşei lor averi şi singura mângâiere a bătrâneţilor lor. L-au crescut, aşadar, cu multă blândeţe şi grijă, sădind în sufletul lui seminţele virtuţii şi evlaviei. Acela, iarăşi, binevoitor, a ascultat sfaturile folositoare şi dumnezeieştile lor învăţături. Încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt (Luca 1, 15), precum Sfântul Ioan Botezătorul. După ce a învăţat să citească, s-a dedicat neîncetat studiului Sfintelor Scripturi, purtând mereu cu el Noul Testament şi Psaltirea. La vârsta de 16 ani înţelegea atât de bine şi tâlcuia atât de înţelept cuvântul lui Dumnezeu, încât pe mulţi i-a uimit.
Părinţii lui, văzându-l că studiază necontenit, s-au neliniştit. Deseori îl îndemnau să se mai şi odihnească puţin. Uneori ajungeau să-i ia cărţile sfinte, lucru ce-l umplea de tristeţe pe tânărul iubitor de Dumnezeu.
– De ce nu mă lăsaţi să învăţ legea lui Dumnezeu? i-a întrebat plângând. Aceste cărţi sunt marea mea comoară. Vă rog să mi le daţi înapoi…
Cu lacrimi şi rugăminţi îi îmbuna. Şi luând din nou textele inspirate de Dumnezeu, continua studiul, plin de bucurie. Cu cât creştea, sporea în evlavie şi dobândea tot felul de virtuţi. Astfel, harul Duhului Sfânt s-a revărsat asupra lui şi a devenit ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu (Psalmi 51, 8).

Întâlnirea cu Cuviosul Ioan

Avea douăzeci de ani când a auzit de Cuviosul Ioan Zedazneli, care trăia într-o pustie, aproape de Antiohia, şi care avea mulţi ucenici. Fără să stea prea mult pe gânduri, a fugit pe ascuns de acasă şi a alergat să-l găsească pe marele ascet.
Când în cele din urmă l-a întâlnit, a căzut la pământ şi i s-a închinat:
– Ridică-te, Sisoe, fiul meu, i-a spus acela liniştit.
Auzindu-şi numele, tânărul a început să tremure. S-a cutremurat atât de mult, că nu mai putea rosti nici un cuvânt.
– De ce te-ai tulburat? l-a întrebat cuviosul. Pentru că Domnul mi-a descoperit numele tău? Dacă crezi în El şi-n Evanghelia Lui, nu trebuie să te îndoieşti că „toate sunt cu putinţă celui ce crede“.
L-a ridicat, l-a îmbrăţişat şi l-a binecuvântat. După aceea s-a întors către ucenicii săi, care stăteau puţin mai încolo, şi le-a şoptit:
– Acest tânăr este alesul Domnului. Va călăuzi multe suflete pe calea virtuţii.
Şi întorcându-se către Sisoe, i-a spus:
– Fiul meu, în seara asta vei rămâne aici, ca să te odihneşti. Însă mâine te vei întoarce acasă. Vei lua binecuvântarea părinţilor tăi şi după aceea vei veni iarăşi lângă noi.
Porunca părintelui l-a întristat mult pe tânăr. Dorea din tot sufletul să se facă monah şi-i era teamă că părinţii lui nu-i vor da binecuvântare pentru asta. Dar ascetul cel înainte-văzător l-a liniştit:
– Crede-mă, Sisoe, tatăl şi mama ta vor îmbrăca veşmântul monahal înaintea ta! Du-te, deci, şi Dumnezeu să te aibă în pază.
Făcând ascultare, tânărul a luat binecuvântare de la părinte şi s-a întors la casa părintească. I-a fost greu să-şi justifice absenţa. Totuşi, bucuria întoarcerii a fost atât de mare, încât părinţii au uitat repede această faptă.

Părinţii lui se călugăresc

Duminică, ca de fiecare dată, au mers toţi trei la biserică. Pericopa evanghelică pe care a citit-o diaconul la Sfânta Liturghie conţinea şi aceste cuvinte ale lui Hristos: Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19, 29).
Aşadar seara, pe când mâncau, Sisoe i-a spus tatălui său:
– Ai auzit, tată, ce-a spus Domnul în Evanghelia de azi? Ce ne împiedică să ne facem ucenicii Lui? Nu merită să nesocotim puţinele şi zadarnicele bunătăţi ale lumii acesteia, pentru a lua de o sută de ori mai multe şi pentru a moşteni viaţa veşnică?
– Fiul meu, a răspuns acela, mama ta şi cu mine suntem deja bătrâni. De multă vreme ne dorim şi plănuim să ne retragem în mănăstire. Îţi vom lăsa toată averea noastră. E timpul să te gândeşti şi tu la căsătorie…
Sisoe şi-a adus aminte de cuvintele profetice ale Sfântului Ioan şi inima i s-a umplut de bucurie. „Slavă Domnului!“, s-a gândit. „Peste puţină vreme voi fi liber să-mi împlinesc şi eu dorinţa.“
– Sfântă este cugetarea voastră, le-a spus părinţilor săi. Nu întârziaţi deloc să vă dedicaţi Domnului, căci nu ştiţi când vă va vizita moartea. Cât despre mine, sunt încă mic, abia am douăzeci de ani. Să mai treacă un timp şi pe urmă, dacă vrea Dumnezeu, mă voi îngriji să-mi găsesc o soţie.
Părinţii cei blânzi au fost convinşi de cuvintele fiului lor. Astfel, Sisoe a condus-o mai întâi pe mama sa într-o obşte de maici şi a încredinţat-o egumenei.
– Dragă mamă, i-a spus emoţionat, în viaţa aceasta nu ne vei revedea nici pe mine, nici pe tata. Ne vom întâlni doar în duh, prin rugăciune. Acum aparţii lui Hristos. Să rămâi până la sfârşit credincioasă Acestuia şi să asculţi de egumenă. Să ne întâlnim cu bine în Rai!
A îmbrăţişat-o cu lacrimi pentru ultima oară, a luat binecuvântarea ei şi s-a îndepărtat în grabă.
Apoi l-a condus pe tatăl său la o mănăstire. După ce a luat şi binecuvântarea lui, s-au despărţit pentru totdeauna.

În pustie

Fiind liber de-acum, Sisoe s-a îngrijit mai întâi să scape de povara moştenirii părinteşti. O parte a averii lui a împărţit-o mănăstirilor în care se închinoviaseră părinţii lui, iar restul l-a dat săracilor. El a păstrat doar Sfânta Evanghelie. Astfel, cu sfânta carte în mâini, a pornit pe drumul pustiei.
Când l-a văzut Cuviosul Ioan, i-a spus bucuros:
– Fericit eşti tu, fiul meu Sisoe! Ai luat drumul pustiei şi nu te-ai uitat înapoi. Te încredinţez că te-ai eliberat fără trudă de legăturile lumii şi ale diavolului, pentru că L-ai iubit din inimă pe Hristos.
Din ziua aceea Sisoe a devenit ucenic credincios al Cuviosului Ioan, care foarte curând, văzând bunăvoinţa şi nevoinţa lui statornică, l-a tuns monah.
După ce a îmbrăcat schima monahală, tânărul ostenitor a fost şi mai adânc pătruns de iubirea dumnezeiască. Sub călăuzirea părintelui său deosebitor a cunoscut toată ştiinţa trăirii monahale. Datorită ascultării depline, smereniei adânci, iubirii nesfârşite şi altor dumnezeieşti virtuţi ale lui, s-a învrednicit să primească de foarte devreme harisme cereşti. Cuviosul Ioan observa cu uimire şi teamă sfânta bogăţie duhovnicească a ucenicului său, care în numele şi cu puterea lui Hristos începuse să-i vindece minunat pe bolnavi şi să alunge demonii. Rămânând totodată mereu smerit, mereu slugă a lui Dumnezeu şi a fraţilor săi, obişnuia să repete versetul psalmului: eu sunt vierme, nu om.

În Georgia

Douăzeci de ani a trăit în felul acesta, alături de Cuviosul Ioan. Şi când acela, prin descoperire dumnezeiască, a plecat în Georgia, i-a luat împreună cu el, după cum ştim, pe Sisoe şi pe alţi unsprezece ucenici ai săi.
Trei ani au rămas la Mţheta, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu domnitorilor şi poporului de acolo. După aceea au urcat pe muntele Zadeni.
Doi ani mai târziu, într-o noapte, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Sfânta Nina i s-au arătat Cuviosului Ioan şi i-au poruncit să-i trimită pe ucenicii săi în toată Georgia, pentru misiune.
Cei doisprezece părinţi au mers în diferite regiuni ale ţării, cu binecuvântarea părintelui lor şi a arhiepiscopului Evloghie. Arhiepiscopul i-a sfătuit ca fiecare să ia cu el, ca ajutor şi sprijin, câte un monah georgian. Însă Sisoe, iubind pustnicia, a preferat să plece singur. Cuviosul Ioan nu s-a împotrivit.
– Du-te, fiule, oriunde te va conduce Sfântul Duh. Domnul nostru Isus Hristos mi-a descoperit că vei deveni anahoret şi totodată părinte duhovnicesc a mulţime de monahi. Harul Său să fie cu tine!

Nevoinţe ascetice

Sisoe a plecat spre munţii Sarkineli din Kartala. După ce a trecut prin regiuni pustii, păduri dese şi lanţuri de stânci greu de trecut, a ajuns la Migvime8 (Migvime în limba georgiană înseamnă peşteră.), într-o vale adâncă, pe unde trecea râul Kir. S-a oprit aici şi s-a uitat împrejur. I-a plăcut frumuseţea sălbatică şi desăvârşita izolare a ţinutului. Şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer.
– Doamne Iisuse Hristoase, a şoptit, aici se va odihni robul Tău! Fă-te ajutor şi acoperământ al meu, cu rugăciunile părintelui şi ale fraţilor mei.
În partea de nord a văii, într-o stâncă prăpăstioasă aflată deasupra râului, a găsit o peşteră. Acolo s-a aşezat, încredinţându-se pe sine cu credinţă proniei şi milei lui Dumnezeu.
De atunci a început să trăiască în asceză severă. Se ruga neîncetat. Dormea foarte puţin. Se hrănea numai cu ierburi sălbatice şi apă.
După un timp, prin asprele sale nevoinţe, şi-a supus în întregime trupul duhului şi a devenit un înger pământesc.
Diavolii cei invidioşi, desigur, foloseau orice viclenie pentru a-l înspăimânta şi amăgi. Deseori, în ceasul în care se ruga, apăreau în faţa lui fie în chip de fiare înfricoşătoare, fie de reptile scârboase, mugind sau urlând groaznic. Într-o noapte, o oaste întreagă de diavoli s-a adunat în faţa peşterii lui. Urlând ca nişte câini turbaţi, duhurile cele mizerabile erau gata să se arunce asupra lui şi să-l sfâşie. Dar Sfântul, netulburat, a ieşit afară şi a stat înaintea lor.
– Blestemaţilor! a strigat. Nu ştiţi oare că sunteţi cu totul neputincioşi în faţa Atotputernicului Hristos? De atâta vreme mă războiţi. Şi ce-aţi izbutit? Nimic. Fiindcă Domnul este puterea, viaţa şi răsuflarea mea. Nu mi-e frică de voi! În numele lui Iisus, „plecaţi de la mine, lucrători ai fărădelegii“!
Într-o clipă diavolii s-au făcut nevăzuţi.
– Călugăr bătut în cap! l-a ameninţat unul înainte să dispară. Căpetenia noastră se luptă acum să-l amăgească pe părintele tău, Ioan. Însă mâine va veni aici. Şi-o să vezi ce păţeşti!
Iubitorul de Hristos Sisoe şi-a petrecut restul nopţii în rugăciune fierbinte. Îngenuncheat în peştera lui, se ruga la Domnul să-l ajute pentru ca diavolii cei ce urăsc binele să fie ruşinaţi.

Vizita Maicii Domnului

Deodată, în zori, a fost scăldat de o lumină neobişnuită şi totodată a simţit o mireasmă negrăită. Sufletului său a fost inundat de bucurie.
– Sisoe!
Când şi-a auzit numele, s-a cutremurat.
– Sisoe, rob credincios al Fiului meu!
După auzirea vocii blânzi de femeie a avut o vedere: când a deschis intrarea peşterii, a apărut Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu cu un toiag în mână. Alături de ea stătea un bărbat cuvios cu chip ascetic. Era Sfântul Ioan Botezătorul.
Înfricoşat de neaşteptata vizită cerească Sfântul a căzut cu faţa la pământ. Maica Domnului s-a apropiat de el şi l-a atins cu toiagul.
– Ridică-te, i-a spus.
Îndată ce s-a ridicat, aceea i-a pus în mână ceva alb ca zăpada.
– Ioan Botezătorul şi cu mine, văzând iubirea ta pentru Mântuitorul lumii, am venit să te mângâiem. Mănâncă ceea ce ai în mână. De aici înainte, până ce vei dobândi ucenici, vei primi hrană din cer. Iar de diavoli să nu-ţi fie teamă. Cu harul Fiului Meu îi vei birui. Pustia aceasta se va umple de oameni purtători de Dumnezeu, care vor urma viaţa ta şi vor slăvi numele lui Dumnezeu.
După aceste cuvinte ale Maicii Domnului, s-au făcut nevăzuţi şi ea şi Sfântul Ioan Botezătorul, şi lumina şi mireasma.
Sfântul, când şi-a revenit din teamă şi uimire, a gustat din hrana cerească pe care o primise din mâna Maicii Domnului. Gura i s-a umplut de o negrăită dulceaţă.
– O, Iisuse al meu! a rostit cu lacrimi de recunoştinţă. Îţi mulţumesc pentru această vizită a Preacuratei Maicii Tale. Te rog, Preabunule şi Iubitorule de oameni Mântuitor al meu, dă-mi putere şi răbdare pentru a trăi în acest loc după voia Ta şi pentru a mă feri de cursele diavolilor celor vicleni. Învredniceşte-mă pe mine, nevrednicul, să intru în Împărăţia Ta cerească şi să mă împărtăşesc pururea din bunătatea nespusă a dumnezeieştii Tale Feţe, cu mijlocirile Sfinţilor Tăi.
De atunci, aşa cum îi făgăduise Maica Domnului, un porumbel trimis de Dumnezeu îi aducea în fiecare zi pâine albă proaspătă.
După un timp, Dumnezeu a binevoit să aşeze această făclie a Lui în locul cuvenit, cum spune cuvântul biblic, pentru ca lumea să vadă lumina, virtutea şi binefacerile sale şi pentru a-L slăvi pe Părintele ceresc.

Primul ucenic

Într-o zi, un domnitor tânăr şi evlavios din ţinutul acela, Evagrie, aliat strâns al împăratului Parsman al VI-lea (541–553), a ieşit la vânătoare împreună cu câţiva prieteni ai lui. Trecând prin Migvime, s-a oprit să se odihnească. Tovarăşii săi s-au îndepărtat, căutând vânat bogat.
Deodată a văzut un porumbel care zbura spre partea de nord a văii, având în cioc un colţ de pâine, şi care s-a pierdut într-una din peşterile de acolo. A ieşit aproape imediat, de data aceasta fără pâine, şi s-a pierdut la orizont.
Seara, după vânătoare, Evagrie s-a întors acasă îngândurat. Porumbelul acela nu-i ieşea din minte. Astfel, a doua zi, a plecat singur către ţinutul cu pricina.
Cu uimire şi nedumerire a văzut iarăşi porumbelul venind. Ca şi data trecută, a intrat în peşteră ţinând pâinea în cioc şi a ieşit fără aceasta.
– Doamne, apără! şi-a zis în gând. Ce-o mai fi şi asta?… Să mă duc să văd.
S-a cutremurat când a văzut un om cu chip scheletic, care se ruga îngenuncheat, cu mâinile înălţate la cer.
– Hei… omule al lui… Dumnezeu, s-a bâlbâit. Cine eşti? Şi ce faci aici?
Sfântul şi-a coborât mâinile şi s-a ridicat.
– Sunt un rătăcitor al pustiei, a răspuns calm. Îl slăvesc pe Domnul meu, departe de tulburarea lumii, nădăjduind să aflu mila Lui.
Lui Evagrie cel iubitor de Dumnezeu nu i-a trebuit altceva pentru a se înflăcăra de iubirea dumnezeiască. A căzut îndată la picioarele Sfântului şi a rostit cu entuziasm:
– Dumnezeu îmi e martor, cinstite părinte, că din clipa aceasta nu te voi părăsi. Voi rămâne lângă tine şi voi trăi cum trăieşti tu!
– Fiul meu, ţinutul acesta este pustiu, sălbatic şi neprielnic. Iar tu pari om învăţat cu traiul bun. Nu vei rezista mult în acest loc. Mai bine întoarce-te acasă, trăieşte acolo împlinind voia lui Dumnezeu, şi Acela te va milui.
– Sunt gata să mor în faţa ta, părinte, a spus cu hotărâre Evagrie. Nu plec. Aici voi rămâne. Prefer sălbăticia acestui loc pustiu decât traiul bun al lumii celei zadarnice.
– Fie… Dar mai întâi vei face orice îţi voi spune eu?
– Voi împlini cu bucurie toate poruncile tale.
– Atunci du-te la râu. Când vei ajunge acolo, loveşte în el cu acest toiag. Astfel apele, cu harul lui Dumnezeu, se vor despărţi în două, lăsând o cărare printre ele. Pe această cărare vei traversa spre malul celălalt şi te vei duce acasă. După ce vei împărţi averea ta săracilor, vei lua drumul de întoarcere. Ajungând la râu, vei lovi din nou apele cu toiagul. Dacă se vor despărţi şi te vor lăsa să treci, se va dovedi că este voia lui Dumnezeu să rămâi lângă mine. Însă dacă nu vor asculta de toiag şi vor continua să curgă, vei pricepe că dorinţa ta nu este plăcută Domnului. Şi atunci te vei întoarce.
Evagrie, supunându-se întocmai, a luat toiagul împreună cu binecuvântarea sfântului şi a plecat. Ajungând la râu, a lovit apele cu toiagul. A văzut cu uimire cum s-au despărţit şi i-au deschis cărare. A trecut pe malul celălalt şi îndată apele au închis cărarea.
A pornit degrabă spre casă, a împărţit toată averea sa săracilor şi s-a întors fără întârziere spre Migvime. Nu se uita înapoi nici cu privirea, nici cu mintea, cum făcuse odinioară dreptul Lot în vreme ce alerga spre Ţoar (cf. Geneza 19, 17–23). Doar de un singur lucru se tulbura: nu cumva râul nu-i va mai deschide cărare.
Dar Dumnezeu îl cuprinsese deja în ceata aleşilor Săi. Astfel, apele s-au retras iarăşi, lăsându-l să treacă înapoi.
Peste puţin i-a pus metanie Sfântului Sisoe, înapoindu-i toiagul făcător de minuni.
– Am făcut ce mi-ai spus, cinstite părinte. Iar acum, împreună cu toiagul, mă încredinţez şi pe mine în mâinile tale.
– Pentru ascultarea ta, Domnul îţi va dărui har şi bărbăţie, încât să-l zdrobeşti pe vrăjmaşul mântuirii noastre, i-a proorocit Sfântul.
După aceea i-a dat multe poveţe în legătură cu viaţa ascetică. L-a învăţat cum şi când să se roage, când să lucreze şi când să se odihnească. Şi ducându-l într-o altă peşteră, puţin mai încolo de a sa, l-a lăsat să-şi înceapă nevoinţele.
De atunci porumbelul n-a mai apărut. Părintele şi ucenicul au început să trăiască de-acum prin truda lor.
În fiecare zi Evagrie îi mărturisea sfântului cugetele sale. Iar Sisoe cel luminat de Dumnezeu îl iniţia pe ucenicul său în ştiinţa vieţii monahale, îl hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, îl întărea cu poveţe înţelepte, îi descoperea uneltirile diavoleşti.
Atât de mare era nevoinţa, ascultarea şi evlavia tânărului ascet, încât părintele său l-a îmbrăcat cu sfânta schimă îngerească.

Ceilalţi ucenici

Vestea acestui eveniment n-a întârziat să se răspândească în toată ţara. Mulţi creştini au început să sosească în valea cea pustie, ca să primească binecuvântarea sfântului şi să-l vadă pe faimosul domnitor Evagrie îmbrăcat în smeritul veşmânt de monah. Iar mulţi au rămas pentru totdeauna lângă cei doi asceţi şi au îmbrăcat schima monahală.
Fiecare frate tânăr, la porunca părintelui, săpa o mică peşteră şi locuia acolo, trăind în post, priveghere, rugăciune şi lucrându-şi rucodelia. Sfântul Sisoe nu ieşea din peştera lui decât duminica şi în zilele de praznic, pentru a-i învăţa şi a-i călăuzi pe calea ascetică.

Izvorul îngerului

Într-o zi sfântul a văzut un monah care, în vreme ce căra apă din râu cu un urcior, s-a împiedicat şi a căzut la pământ. Ulciorul i-a scăpat din mâini şi s-a izbit de o piatră. Monahul s-a întristat atât de rău din cauza acestei întâmplări încât a izbucnit în lacrimi.
Milostivul Sisoe a vrut să se apropie de el şi să-l mângâie. Dar în aceeaşi clipă, cu ochii săi străvăzători, a văzut un înger coborând din ceruri. Acesta s-a aşezat lângă o stâncă şi a lovit-o cu lancea sa. În locul unde a lovit-o, s-a ivit îndată un izvor, din care a început să curgă apă limpede şi curată.
Sfântul s-a dus lângă monah, i-a arătat izvorul şi i-a spus cu blândeţe:
– Dumnezeu, văzând lacrimile tale, dar şi truda zilnică a tuturor fraţilor, a trimis un înger de-al Său, care a deschis acest izvor. Apa lui este destulă pentru toată obştea.
Trăiau atunci acolo, în peşteri, douăzeci şi cinci de fraţi, care având aproape de ei izvorul vădit de înger nu mai trebuia să care în fiecare zi apă de la râu.

Întemeierea bisericilor

Timpul trecea şi fraţii se înmulţeau. Cu toate acestea, nu aveau un loc potrivit pentru a săvârşi sfintele slujbe. Au cerut, aşadar, binecuvântarea Sfântului Sisoe pentru zidirea unei biserici. Iar acela, luându-i împreună cu el, s-a îndreptat spre răsărit. S-a urcat pe coama muntelui din apropiere şi a îngenuncheat.
– Să ne rugăm cu toţii, a zis. Să-L rugăm pe Domnul să ne arate unde vrea să se zidească o biserică, în care să fie slăvit numele Său.
S-au rugat vreme îndelungată. După aceea, sfântul s-a ridicat şi a cerut cărbuni aprinşi.
Au aprins focul. Când se stinsese pe jumătate, binecredinciosul Sisoe a luat câţiva cărbuni, i-a pus în palma goală a mâinii sale stângi, a presărat peste ei tămâie şi le-a făcut cruce cu mâna dreaptă. La urmă le-a poruncit fraţilor să-şi ridice mâinile şi să psalmodieze „Doamne miluieşte“.
Au cântat vreme de o oră. Fumul binemirositor al tămâii luase forma unui stâlp îngust, care urca spre înălţimi.
Deodată stâlpul s-a îndreptat spre valea în care se aflau peşterile monahilor, s-a aşezat într-un loc şi a urcat iarăşi spre cer. Sfântul, cu cărbunii în mâini, a alergat spre locul acela. L-au urmat şi ceilalţi fraţi.
Când s-au apropiat şi au văzut fumul stând acolo nemişcat, au înţeles că Dumnezeu le-a arătat locul unde voia să fie zidită biserica. Fericitul Sisoe, după ce i-a tămâiat pe fraţi, a lăsat cărbunii pe o piatră. Apoi a luat un târnăcop, a lovit de trei ori pământul de sub stâlpul făcut de fumul de tămâie şi a spus:
– Preaînalte Dumnezeule în trei ipostasuri, fie ca aici să se înalţe biserică spre slăvirea Ta!
A înaintat puţin mai spre nord şi a făcut la fel, zicând:
– Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Maria, fie ca aici să se zidească biserică spre lauda ta!
A mers şi mai mult spre nord şi a lovit cu târnăcopul asupra unei peşteri. A zis:
– Sfinte Ioane, Înaintemergătorule al lui Iisus Hristos, fie ca aici să se ridice biserica ta!
Astfel, luminat de Dumnezeu, Sfântul Sisoe a fixat locul celor trei biserici care s-au zidit mai târziu.
Stâlpul alcătuit din fumul de tămâie a rămas acolo nemişcat trei zile, împrăştiind în întreaga regiune o mireasmă minunată. A patra zi s-a destrămat.

Vizita împăratului

Atunci când binecuvântatul Evagrie a părăsit lumea şi a venit să se nevoiască lângă Sfântul Sisoe, împăratul Parsman, care era aliatul împăratului roman Iustinian I (527–565), era plecat într-o campanie militară. Întorcându-se învingător, a fost înştiinţat că preţiosul său tovarăş a devenit monah. Uimit şi întristat, a cerut să afle unde locuia. Şi, fără să mai zăbovească, luând cu el câţiva bărbaţi de încredere, a plecat spre Migvime.
Văzându-l pe domnitorul care odinioară umbla în veşminte strălucitoare cum acum era îmbrăcat într-o rasă monahală, a început să plângă.
– Evagrie, l-a implorat, întoarce-te! Patria şi poporul nostru au nevoie de înţelepciunea, cumpătarea şi vitejia ta…
– Înalte împărate, a răspuns acela scurt, Domnul m-a renăscut şi m-a luat lângă El. Ştii cât de mult te cinstesc. Cum aş putea însă să las împărăţia cerească pentru cea pământească? Cum aş putea să aleg bunurile trecătoare în faţa celor veşnice? Nu cumva vrei să devin ca un câine ce se întoarce la vărsătura lui? Niciodată!
Şi luându-l de mână, l-a dus în faţa peşterii Sfântului Sisoe.
– Părinte, a strigat, a venit împăratul!
Sfântul a ieşit îndată şi l-a salutat, înclinându-se adânc în faţa aceluia. După aceea stătea într-o parte tăcut, cu privirea în jos. Faţa îi era luminoasă, ca de înger.
Parsman, cutremurat, şi-a scos coroana şi brâul de aur, s-a apropiat de smeritul ascet şi i-a căzut la picioare. Acela a făcut câţiva paşi înapoi.
– Nu, împărate! s-a împotrivit el. Nu da asemenea cinste unui om păcătos. Ridică-te, te rog…
Însă Parsman a rămas căzut la pământ, cerând binecuvântarea sa.
Sfântul i-a făcut cruce şi l-a binecuvântat:
– Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, Cel ce pe David l-a uns împărat şi pe Solomon l-a înzestrat cu înţelepciune şi slavă, Cel ce pe Constantin l-a înarmat cu semnul crucii arătându-l biruitor, Acela să te binecuvânteze pe tine şi poporul tău, să-i zdrobească pe vrăjmaşii tăi, să dăruiască bunăstare ţării tale şi să izbăvească sufletul tău de toată uneltirea diavolilor celor vicleni. Nu uita, împărate, că Hristos este Împăratul împăraţilor, Judecătorul tuturor oamenilor, Mântuitorul lumii.
S-a aplecat, l-a ridicat pe Parsman şi i-a pus iarăşi coroana pe cap.
Însoţitorii împăratului s-au aplecat ca să ia binecuvântare de la părinte. Printre ei se afla şi o căpetenie cu un ochi strivit de săgeată.
„Mă voi ruga la omul acesta sfânt“, a cugetat cu credinţă puternică, „îmi voi atinge ochiul de picioarele sale şi, cu harul lui Dumnezeu, mă voi face bine“.
A căzut la pământ, aşadar, şi i-a pus metanie. Când s-a ridicat, vedea cu ochiul bolnav la fel de bine ca şi cu cel sănătos.
Toţi au fost cutremuraţi de minunea aceasta şi I-au dat slavă lui Dumnezeu. La urmă, după ce părintele le-a spus cuvinte folositoare pentru suflet şi mântuitoare, au plecat plini de bucurie şi evlavie.
Când a ajuns la Mţheta, împăratul s-a îngrijit ca obştea din Migvime să fie împroprietărită cu o mare suprafaţă de pământ. Lui Evagrie i-a trimis treizeci de măsuri de aur pentru zidirea bisericilor, vase sfinte şi o Evanghelie preţioasă.

Târnosirea bisericilor

Cele trei biserici n-au întârziat să fie zidite de către meşteri şi zidari împărăteşti. După terminarea lor, Parsman l-a rugat pe arhiepiscopul Macarie să le târnosească. Acela a primit cu plăcere.
Târnosirea a fost săvârşită cu strălucire, în ziua Pogorârii Sfântului Duh, de către arhiepiscop şi alţi episcopi, care au venit la Migvime în acest scop. Au fost prezenţi împăratul Parsman, mulţi nobili, Cuviosul Ioan Zedazneli şi mulţi alţi părinţi.

Mulţime de ucenici

Sfântul Sisoe şi-a continuat asceza cu râvnă dumnezeiască, alergând la ţintă către răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos (Filipeni 3, 14).
Vestea nevoinţelor şi a virtuţii sale s-a întins în întreaga Kartala. Sufletele iubitoare de monahism veneau în număr atât de mare la Migvime, încât într-o perioadă scurtă de timp ucenicii lui ajunseseră la două mii. Văzând, aşadar, că valea peşterilor nu mai putea primi alţi monahi, s-a îngrijit ca tinerii veniţi cu gând de călugărie să fie aşezaţi în ţinuturi mai îndepărtate, atât la răsărit cât şi la apus, dincolo de râul Kir, acolo unde după ani de zile a fost întemeiată lavra Kvabtahev. La sfânt alergau şi mulţi bolnavi care-şi regăseau sănătatea. Nenumărate sunt minunile pe care părintele cel iubitor de oameni le-a săvârşit cu harul lui Dumnezeu, tămăduind trupuri şi suflete.

Lupul şi măgăruşii

Însă fiarele din regiune, şi mai ales lupii, deseori sfâşiau animalele oamenilor care soseau aici pentru a afla vindecare, dar şi măgăruşii pe care asceţii îi foloseau pentru căratul poverilor.
Sfântul, văzându-i pe pelerini şi pe monahi cum se necăjesc din pricina pierderii animalelor de povară, s-a rugat la Domnul să le aducă în faţa sa pe toate animalele sălbatice care trăiau în Migvime.
Într-adevăr, îndată ce a ieşit din peşteră, ce să vadă? Nenumărate fiare, mari şi mici, stăteau acolo cu capetele plecate, ca şi când ar fi aşteptat vreo poruncă de-a lui.
A început atunci să le sfătuiască, ca şi cum ar fi fost oameni.
– Ascultaţi ce am să vă spun. Hristos ştie că mă doare inima pentru voi. Această pustie însă se va umple de oameni care-L vor slăvi pe Dumnezeu. De aceea trebuie să mergeţi în alte locuri. Doar unul dintre voi să rămână aici, ca să pască măgăruşii fraţilor. În felul acesta veţi plăti pagubele pe care le-aţi făcut.
În aceeaşi clipă, fiarele s-au întors şi au început să alerge. Peste câteva minute dispăruseră toate, în afara unui lup, care rămăsese în faţa Sfântului şi-l privea în ochi.
– În numele Domnului nostru Iisus Hristos, a zis părintele, îţi poruncesc ca de astăzi să păzeşti animalele de povară ale fraţilor. În fiecare dimineaţă le vei duce la păscut şi în fiecare seară le vei aduce înapoi. Vei mânca ce mâncăm şi noi. De animale sau de oameni nu te vei atinge niciodată. Ai înţeles? Du-te acum! La muncă!
De atunci, lupul, îmblânzit şi supus de către Sfânt, păştea măgăruşii. În zori urca pe un pisc şi-i chema cu un urlet. Când ei se adunau în jurul său, îi ducea pe munţii din împrejurimi. Acolo păşteau până seara, când îi aducea iar înapoi. Carne nu mânca deloc. În fiecare dimineaţă, înainte de plecare, mânca pâine înmuiată în apă, pe care i-o dădea Evagrie. La fel mânca şi seara. După aceea, mergea în vizuina lui – o gaură săpată de Sfântul Sisoe lângă peştera sa –, unde îşi petrecea noaptea.
Au trecut astfel şase ani. Într-o zi lupul a adus înapoi animalele mai devreme de ora obişnuită şi a început să urle ciudat. Părinţii au văzut repede că lipsea un măgar, care-i aparţinea monahului Konon.
Întristat şi amărât, Konon, care credea că animalul fusese mâncat de lup, a alergat la peştera Sfântului.
– Părinte! a izbucnit el. Unde s-a mai auzit ca lupul să pască animalele?! Din cauza ta mi-am pierdut măgarul!
Blândul Sisoe nu s-a tulburat de purtarea necuviincioasă a ucenicului său. A tăcut şi s-a rugat în taină la Domnul să-l liniştească.
Între timp, lupul venise lângă ei. Uitându-se la ei cu ochi neliniştiţi şi dând din coadă, parcă ar fi vrut să le spună ceva. Văzând însă că nu este înţeles, a înşfăcat în dinţi toiagul lui Konon şi a început să tragă de el stăruitor.
– Lupul, fiule, îţi cere să-l urmezi, i-a spus Sfântul ucenicului.
– Vai de mine, sărmanul! a strigat acela. Spune-mi, părinte, nu-i îndeajuns că lupul mi-a mâncat măgarul? Vrei acum să mă sfâşie şi pe mine?
Monahul îşi ieşise din fire. Însă Sfântul a ieşit liniştit din peşteră şi le-a poruncit la doi fraţi să-l urmeze pe lup.
Peste puţin s-au aflat deasupra unei prăpăstii. S-au aplecat cu atenţie, şi ce să vadă? În fundul ei măgăruşul zăcea mort într-o baltă de sânge. Era limpede că picase în prăpastie.
S-au întors imediat. Părinţii au ascultat cu tristeţe ce se întâmplase. Iar Konon, cu părere de rău, a căzut la picioarele părintelui, cerându-i iertare cu lacrimi în ochi.
După aceea Sfântul l-a strigat pe lup şi i-a zis:
– Ne-ai slujit îndeajuns. Îţi mulţumim pentru truda ta. Du-te acum să-ţi găseşti tovarăşii. De aici încolo măgăruşii vor fi duşi la păşune de către fraţi.
Lupul a urlat cu bucurie şi a dat din coadă. În felul acesta şi-a arătat recunoştinţa sa faţă de sfânt, pentru că l-a lăsat liber. După aceea s-a întors şi a plecat alergând spre munţi.

Zăvorârea

Sfântul Ioan Zedazneli îi vizita din când în când pe ucenicii săi, pentru a cerceta măsura sporirii şi roadele lucrării fiecăruia. Într-una din vizitele pe care i-a făcut-o Cuviosului Sisoe, acela i-a mărturisit că doreşte să se zăvorască în peşteră şi să trăiască acolo restul vieţii sale, în rugăciune neîntreruptă.
– Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, pentru a mă nevoi trăind zăvorât, l-a rugat.
– Fiule, i-a răspuns Sfântul Ioan, Dumnezeu să împlinească dorinţa ta şi să-ţi dăruiască putere şi răbdare. N-am nici o împotrivire. Însă du-te şi la arhiepiscop şi descoperă-i cugetele tale. Dacă şi acela îţi va da binecuvântare, să fii încredinţat că dorinţa ta este plăcută Domnului. În caz contrar, să te lepezi de această idee. Căci însuşi apostolul Pavel ne povăţuieşte să cerem binecuvântarea arhiereilor. Smeritul Sisoe s-a grăbit să împlinească sfatul părintelui său. A luat binecuvântarea sa şi a plecat la Mţheta. Intrând în oraş, s-a îndreptat îndată spre catedrală. După ce s-a închinat, l-a căutat pe arhiepiscop. Bunul ierarh l-a primit cu multă bucurie.
Sfântul, fără multe ocolişuri, i-a adus la cunoştinţă dorinţa sa.
– Părintele Ioan, duhovnicul meu, m-a trimis la preasfinţia voastră pentru a vă cere binecuvântare, a adăugat cu respect.
Arhiepiscopul a oftat adânc. Cu ochii în lacrimi, şi-a ridicat mâna, l-a binecuvântat şi i-a spus:
– Urmează această cărare îngustă, părinte. Fie ca ea să te conducă la viaţa veşnică. Din întunericul peşterii tale să te afli, prin mila Domnului, în lumina cereştii împărăţii, în odihna veşnică.
Aşadar Sfântul, după ce a luat şi binecuvântarea arhiepiscopului, s-a întors în îndrăgita lui pustie. I-a adunat îndată, pentru ultima oară, pe ucenicii săi.
– Părinţi şi fraţi, le-a spus emoţionat, de astăzi, cu binecuvântarea părintelui meu şi a arhiepiscopului, voi trăi zăvorât în peştera mea. Vă las, deci, nădăjduind că ne vom întâlni în lăcaşurile cereşti. Să vă luptaţi cu vitejie cu vrăjmaşul mântuirii noastre. Să aveţi smerenie, cu care veţi nimici toate cursele diavolilor, şi iubire, cu care vă veţi face plăcuţi lui Dumnezeu. Să vă îndeletniciţi cu postul, care omoară patimile şi tămăduieşte sufletul. Să vă rugaţi încontinuu. Să vă păziţi mintea de orice cuget rău. Veşnicul vostru tovarăş să fie plânsetul, care vă va aduce bucuria veşnică. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia, spune Domnul. Iubiţi sărăcia, ca să moşteniţi bogăţia nestricăcioasă. Nesocotiţi zădărnicia şi multele griji ale lumii acesteia, ca să nu intraţi în ispite. Să vă hrăniţi sufletele cu studiul Sfintelor Scripturi, care luminează mintea. Atât inimile cât şi trupurile să le păstraţi nepătate de mizeria păcatului. Spălaţi-vă şi curaţi-vă cum spune proorocul Isaia, lepădaţi-vă de viclenia din suflet. Să vă rugaţi şi să privegheaţi, aşteptând în fiecare zi cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Dacă ţineţi poruncile Lui, veţi auzi acea chemare de bucurie: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă. Altfel – ferească Dumnezeu! – veţi auzi înfricoşătoarele cuvinte: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic. Cu trudă şi răbdare, aşadar, să ridicaţi povara scurtei vieţi ascetice, pentru a vă odihni veşnic în sânurile lui Avraam. Prin multe suferinţe se cuvine nouă a intra în împărăţia lui Dumnezeu.
Terminând cuvântul de învăţătură, Sfântul a adăugat:
– Eu merg acum să mă închid în peşteră, locuinţa şi mormântul meu. Voi alegeţi-vă un frate care să vă fie călăuză duhovnicească.
Părinţii au început a plânge.
– Părinte, l-au rugat, rămâi alături de noi! Cum o să te îngropi de viu la vârsta asta? Nu-ţi sunt de ajuns mulţimea nevoinţelor pe care le făptuieşti? Ceea ce vrei să faci n-a avut nimeni curaj să săvârşească până acum. Este, oare, plăcut lui Dumnezeu? Apoi, ce se va întâmpla cu atâtea suflete care se izbăvesc cu ajutorul tău? Nu se vor împrăştia ca nişte oi lipsite de păstor?…
Ucenicii săi s-au străduit multă vreme să-l facă să-şi schimbe părerea. Însă el a rămas statornic în hotărârea lui.
– Fraţi ai mei, fie ca Dumnezeu să vă răsplătească iubirea voastră. Însă de vreme ce dreptul cu greu se mântuieşte, aşa cum scrie apostolul Petru, cât de mult trebuie să mă nevoiesc eu, păcătosul, pentru a nu rămâne afară din împărăţia lui Hristos? Sunt dator să mă ostenesc aspru până la ultima mea suflare. Rugaţi-vă numai să-L am pe Domnul ocrotitor şi ajutor în această ultimă nevoinţă din viaţa mea. Voi, cum am spus, să alegeţi în locul meu pe altcineva, pentru a vă călăuzi pe drumul ascezei.
Fraţii, văzând că nu-şi schimbă hotărârea, i-au spus cu lacrimi:
– Noi ne-am adunat în această pustie datorită ţie. Până acum am fost ocrotiţi de rugăciunile şi învăţăturile tale. Ţie ţi-am încredinţat mântuirea sufletelor noastre. De aceea nu te putem înlocui cu altul. Mai bine alege-l tu pe cel ce trebuie să-ţi urmeze.
Sfântul s-a întors spre Evagrie.
– De astăzi vei prelua călăuzirea duhovnicească a fraţilor tăi, i-a spus.
– Părinte, i-a răspuns acela cu smerenie, te implor, nu-mi încredinţa o lucrare atât de grea. E mai presus de puterile mele. Nu sunt vrednic să preiau o astfel de responsabilitate.
– Dacă faci ascultare, Dumnezeu te va sprijini, te va lumina şi binecuvânta, l-a încredinţat Sfântul. Altminteri vei da socoteală în faţa Lui pentru neascultare. Nu te împotrivi, aşadar, să-ţi ridici crucea care îţi este pusă pe umeri de către Domnul Însuşi. Să-i slujeşti pe fraţi cu iubire şi smerenie, ca să fii slăvit în împărăţia cerurilor. Să-ţi aduci mereu aminte de cuvintele lui Hristos: Cel mai mare dintre voi să vă slujească vouă.
Evagrie s-a înmuiat. Şi-a plecat capul şi a spus încet:
– Voi împlini, cinstite părinte, porunca ta şi voia lui Dumnezeu.
Atunci, fericitul Sisoe, îmbrăţişându-i şi binecuvântându-i pe toţi fraţii, a plecat spre peştera sa. Zăvorât, sau mai bine zis, înmormântat de viu în fundul ei întunecat, avea să-şi petreacă restul vieţii în post şi rugăciune (Matei 17, 21), omorându-şi cu desăvârşire trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24) şi sporind roadele Duhului. Căci, după cum este scris, dacă bobul de grâu care cade-n pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce roadă multă (Ioan 12, 24).
Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci, nici chiar monahul care-i lăsa în fiecare zi pâine şi apă în faţa micii deschizături a peşterii. Astfel, izolat cu desăvârşire şi dedat cu totul lucrării minţii, a ajuns la măsura marilor părinţi din vechime ai pustiei egiptene. Din pricina postului aspru, a privegherii supraomeneşti şi a neîntreruptelor metanii, dar şi din cauza umezelii din peşteră, s-a topit văzând cu ochii. Faţa i se înnegrise şi din trup nu mai rămăsese decât pielea lipită pe oase.

Adormirea şi înmormântarea

Era luna mai, cam pe la sfârşitul secolului al VI-lea, când Domnul a binevoit să-l odihnească pe robul Său de nevoinţele ascetice. L-a vestit printr-un înger despre ziua şi ceasul adormirii lui.
Aşadar într-o dimineaţă, monahul care-i aducea, ca întotdeauna, pâine şi apă, a auzit din fundul peşterii o voce slabă care i-a spus:
– Frate, roagă un preot să vină aici cu Preacuratele Taine. Peste câteva zile voi pleca din lumea aceasta zadarnică.
Monahul s-a grăbit să-i transmită această rugăminte părintelui Evagrie. Iar acela i-a poruncit imediat unui preot să ia Sfintele Taine şi să meargă în peşteră. Printr-un alt frate l-a înştiinţat pe părintele Ioan Zedazneli despre aşteptata adormire a ucenicului său. Chiar în ziua următoare Sfântul Ioan a venit la Migvime pentru a conduce sufletul binecuvântatului Sisoe spre lăcaşurile cereşti.
La 9 mai, după ce s-a împărtăşit pentru ultima oară şi a luat binecuvântare de la părintele său duhovnicesc, fericitul ascet şi-a înălţat privirea spre cer şi a rostit:
– Doamne, în mâinile Tale încredinţez sufletul meu!
În aceeaşi clipă, îngerii i-au luat sufletul lui curat şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu.
Fraţii, după ce l-au înfăşurat pe cuvios în veşmântul său găurit, cu ochii plini de lacrimi l-au înmormântat în peşteră, după cum el însuşi ceruse.
Pomenirea Cuviosului nostru părinte Sisoe Zăvorâtul este prăznuită în fiecare an la 9 mai, ziua fericitei sale adormiri, precum şi în joia din Săptămâna Brânzei.

 

VIII. SFÂNTUL DAVID GARENGELI

Din Siria în Georgia

Sfântul David Garengeli, care a fost şi făcător de minuni, se trăgea din Siria. Primii ani ai vieţii sale sunt necunoscuţi. Nimeni nu ştie unde s-a născut exact, cum a fost educat, cine au fost părinţii lui. Ceea ce se ştie este doar că şi-a părăsit devreme mama şi tatăl pentru a-L urma pe Hristos şi pentru a împlini cu credinţă poruncile Lui.
Părinte duhovnicesc şi călăuză a sa era marele Sfânt Ioan Zedazneli, compatriot şi rudă a lui, care l-a crescut cu dulcea hrană a învăţăturii evanghelice şi a poveţelor folositoare pentru suflet. Astfel, atras de frumuseţea vieţuirii monahale, iubitorul de Dumnezeu David a ridicat de foarte timpuriu crucea Domnului şi l-a urmat cu multă bunăvoinţă pe înţeleptul său dascăl. Atunci când, la începutul secolului al VI-lea, făcătorul de minuni Ioan, la porunca Maicii Domnului s-a dus în Georgia pentru a statornici credinţa creştină a tinerei pe atunci Biserici din această ţară, a luat împreună cu el doisprezece ucenici printre care se afla şi părintele David. Părinţii, după ce pentru o vreme au trăit ascetic pe muntele Zadeni, la nord-est de Mţheta, la o nouă poruncă a Maicii Domnului s-au răspândit prin toată Georgia, pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu şi a-i învăţa pe oameni. Fericitul David trebuia să meargă la Kartala, în oraşul Tbilisi. S-a stabilit aşadar acolo, împreună cu ucenicul său Lucian, într-o peşteră mică din muntele vecin, care astăzi se numeşte Baţmida, adică Sfântul Munte. Acolo trăia în post şi rugăciune. O dată pe săptămână se ducea în oraş pentru a propovădui. Prin trăirea lui sfântă şi prin cuvântul inspirat de Dumnezeu a călăuzit multe suflete la Mântuitorul Hristos.

Nedreptăţirea

Însă diavolul, care urăşte binele, îl invidia pe Sfânt pentru virtutea şi lucrarea sa. Astfel, a pus o femeie fără frică de Dumnezeu să-l vorbească de rău, că ar fi păcătuit cu ea. Femeia aceea, care era necăsătorită şi fecioară, a rămas însărcinată. Închinătorii la foc din Georgia, plătind-o cu mulţi bani, au convins-o să-l învinuiască pe dreptul David şi să spună că acela a amăgit-o. După toate acestea, sfântul a fost dus la tribunal, unde a fost cercetat faţă în faţă cu cea care-l învinuia. N-a dat nici un răspuns la întrebările judecătorilor în legătură cu acuzaţiile ei. După ce i-a ascultat tăcut şi liniştit, şi-a ridicat toiagul, pe care era gravată crucea, a atins burta femeii şi a întrebat fătul:
– Sunt eu tatăl tău? Răspunde imediat!
Şi acela, din pântecele maicii sale, a vădit adevărul răspunzând de trei ori:
– Nu! Nu! Nu!
Şi l-a numit degrabă pe tatăl lui, care era un anume fierar.
După întâmplarea aceasta minunată, tribunalul l-a eliberat pe sfânt.

În pustia Garengi

După această întâmplare, Sfântul David a lăsat lumea şi a plecat în pustia Garengi9 (Garengi în limba georgiană înseamnă loc izolat.). L-a urmat şi credinciosul lui ucenic, Lucian, care n-a vrut să fie lipsit de pilda şi poveţele mântuitoare ale părintelui său.
Cei doi oameni ai lui Dumnezeu, apropiindu-se de locul cu pricina, unde au locuit mai apoi, simţeau o sete nestăpânită, datorită căldurii arzătoare. Regiunea era pustie şi apă nu exista nicăieri.
Dar iată! În adâncitura unei stânci au găsit pe neaşteptate puţină apă, care se strânsese acolo după o ploaie căzută de curând. Şi-au potolit setea şi, obosiţi cum erau, s-au aşezat să se odihnească la umbra stâncii.
– Luciane, i-a spus Sfântul ucenicului său, vezi acest ţinut pustiu şi liniştit? Să rămânem aici şi să trăim ascetic, în rugăciune neîntreruptă, post, trezvie şi răbdare, ca să primim iertarea păcatelor noastre. Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu ne va răsplăti pentru truda noastră şi, cu Atotputernicia Lui, ne va întări în neputinţa noastră. În felul acesta vom depăşi orice piedică, ispită sau greutate. Să nu-i uiţi pe Sfinţii noştri Părinţi, care răbdând atâtea şi atâtea au primit ca răsplată fericirea veşnică.
– Cinstite părinte! a zis Lucian auzind vorbele Sfântului. Toate câte ai spus sunt drepte şi adevărate. Însă acest ţinut pustiu, în afară de alte neajunsuri, este şi lipsit de apă. Cum vom trăi fără apă? Mi-e teamă că nu vom rezista.
– Nu-ţi fie teamă de asta, frate, a răspuns fericitul David. Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce a trimis mană din cer pentru a-i hrăni pe israeliţi în pustie, şi a scos apă din piatră pentru a-i adăpa, Cel ce a poruncit corbilor să-i aducă hrană proorocului Ilie, Acela ne va purta şi nouă de grijă. Ce ne spune Sfântul Duh prin Evanghelie? Nu vă îngrijiţi pentru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Curaj, frate! Pentru cei ce se nevoiesc au fost pregătite cununile, pe care nimeni nu le primeşte fără trudă, fără luptă şi fără biruinţă.
Lucian s-a întărit şi s-a liniştit auzind cuvintele Sfântului.
– Atunci să facem precum ai poruncit, părinte. Dumnezeu, singura noastră nădejde, se va îngriji de vieţile noastre.
S-au aşezat, aşadar, într-o peşteră şi s-au nevoit cu râvnă, nesocotind toată plăcerea pământească şi toată odihna trupească. Sufletele şi le hrăneau cu rugăciune neîncetată, iar trupurile cu rădăcini şi plante sălbatice.

Căprioarele trimise de Dumnezeu

Dar n-au trecut multe zile şi toate plantele din regiune s-au uscat din pricina zăpuşelii foarte mari. Lucian s-a împuţinat iarăşi la suflet şi a început să se vaite către Sfântul David.
– Ce-o să facem, părinte? zicea cu tristeţe. Cum vom trăi acum?
– De ce deznădăjduieşti, fiule? i-a răspuns Sfântul. Pe ierburi îţi sprijini nădejdea ta în această viaţă deşartă? Ierburile au fost date de Dumnezeu pentru hrana animalelor necuvântătoare. Atotputernicul va găsi o altă cale pentru a ne hrăni pe noi, făpturile Sale cuvântătoare.
Nici n-a apucat sfântul să-şi termine cuvintele, când deodată –o, minunată este pronia Ta, Hristoase! – trei căprioare împreună cu puii lor au venit alergând şi s-au aşezat în faţa lor.
– Ia un vas şi mulge aceste căprioare trimise de Dumnezeu, i-a poruncit fericitul David ucenicului său.
Lucian, deşi rămăsese încremenit de uimire şi surprindere, s-a grăbit să împlinească porunca părintelui său. A umplut o găleată cu lapte şi i-a adus-o credinciosului rob al lui Dumnezeu. Iar acela, făcând cruce deasupra lui, a preschimbat laptele în brânză!
Au mâncat şi I-au mulţumit din inimă Domnului pentru intervenţia Lui minunată.
Din clipa aceea, cei doi părinţi s-au lăsat cu totul la mila şi purtarea de grijă a Tatălui ceresc. Privegheau, se rugau şi se hrăneau cu laptele căprioarelor, care veneau în fiecare zi, în afara zilelor de miercuri şi vineri. În zilele acestea, părinţii nu mâncau nimic. Stăteau cu mâinile şi mintea înălţate la cer.

Balaurul

Într-o altă peşteră, puţin mai jos de cea a părinţilor, era cuibărit un balaur, adică un şarpe uriaş, cu ochi de flăcări, un corn mare în frunte şi coamă pe ceafă. În această fiară înfricoşătoare îşi făcuse lăcaş un diavol.
Într-o zi căprioarele s-au apropiat de cuibul balaurului. Atunci acela s-a aruncat asupra lor şi a înşfăcat un pui.
Celelalte căprioare, îngrozite, au alergat spre peştera asceţilor.
– Părinte! i-a zis Lucian Sfântului David, îndată ce le-a văzut. Căprioarele au venit şi astăzi, dar par neliniştite şi înspăimântate. Şi unul din pui lipseşte.
Sfântul şi-a luat fără întârziere toiagul, care, după cum am spus, avea gravată pe el crucea, şi a început să păşească cu grijă pe urmele căprioarelor. Acestea l-au condus la peştera fiarei.
Nu s-a speriat nicidecum când l-a văzut pe diavolul cel scârbos. Şi-a ridicat doar toiagul şi a zis cu voce tare:
– Răufăcătorule! De ce mi-ai atacat căprioarele şi le-ai înşfăcat puiul? Pleacă imediat de aici şi du-te în locuri pustii. Acest ţinut este destinat pustnicilor. Dacă nu vei asculta, cu toiagul acesta şi cu crucea lui Hristos îţi voi sfâşia pântecele şi te voi face hrană pentru viermi.
Atunci diavolul care locuia în balaur a rostit cu glas omenesc:
– Nu-mi face rău, robule al lui Dumnezeu! Dacă vrei să plec de aici, urcă în vârful muntelui şi priveşte-mă. Nu-ţi lua ochii de pe mine până ce voi cădea în apele râului Kir. Acolo îmi voi afla refugiu, căci mi-e frică de mânia ta.
Spunând aceste vorbe, diavolul a ieşit din peşteră. Din pricina urletului său sfâşietor, chiar şi pietrele crăpau.
Lucian, care între timp sosise şi el, de frică şi groază a leşinat.
Sfântul David s-a urcat în vârful muntelui, în vreme ce balaurul se îndrepta spre câmpie. Se aruncase deja în râu atunci când Sfântul a auzit o voce îngerească strigându-l de trei ori:
– David! David! David!
S-a uitat în sus şi a văzut foc care cădea din cer şi-l ardea pe balaur ca pe o grămadă de fan10 (În locul acela, unde a căzut foc din cer şi l-a ars pe balaur, până astăzi nu mai creşte iarbă.).
– Dumnezeul meu! a strigat cu părere de rău şi jale. Dumnezeul meu! Ce-ai făcut? Balaurul mi-a arătat încredere şi a plecat nădăjduind că nu va păţi nimic rău. Dar iată, acum Tu l-ai nimicit cu foc.
– Davide, i-a răspuns îngerul Domnului, de ce-ţi pare atât de rău pentru o jivină scârboasă? Dacă rămânea viu, ar fi provocat multe nenorociri. Pentru binele oamenilor, aşadar, Dumnezeu a vrut să-l nimicească. Tu du-te acum să-l aduci în simţiri pe Lucian.
Coborând de pe munte, Sfântul David l-a găsit pe ucenicul său încă la pământ, leşinat şi nemişcat. L-a readus în simţiri şi l-a ridicat cu multă greutate.
– De ce ţi-a fost aşa de frică de un vierme, care la porunca lui Dumnezeu a ars într-o clipă? l-a întrebat. Curaj, fiule! Nu-ţi fie teamă de nimic, de vreme ce avem cu noi puterea lui Hristos.
Lucian, uşurat şi revigorat, I-a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a dat credinciosului Său rob, David, putere asupra fiarelor.

Uimirea vânătorilor

După câteva zile pe valea muntelui au venit nişte oameni din Kaheta pentru a vâna căprioare şi capre sălbatice. Căprioarele, înspăimântate, au alergat la peştera pustnicilor. Vânătorii le-au urmărit. Peste puţin, încremeniţi de uimire, l-au văzut pe Lucian mulgându-le. Lângă el stătea liniştit Sfântul David.
– Sfântule al lui Dumnezeu! au strigat vânătorii, căzând la picioarele lui. Ce minune este aceasta pe care o vedem? Căprioarele sălbatice stau în faţa voastră ca nişte mieluşei blânzi!
– De ce vă miraţi, fraţii mei, de lucrările minunate ale Atotputernicului? Ziditorul tuturor, care se îngrijeşte chiar şi de păsările cerului, ne hrăneşte şi pe noi, neputincioşii, cu laptele acestor căprioare. Vă rog, deci, să nu vânaţi în regiunea noastră. Mergeţi în alte ţinuturi. Animalele acestea sunt trimise de Dumnezeu pentru ca noi să putem trăi, şi nu trebuie să le omorâţi.
– Slăvit să fie Dumnezeu, au zis cu uimire vânătorii, căci pentru iubirea Lui te nevoieşti cu răbdare în această pustie vitregă. Dar pentru că şi noi avem aceeaşi credinţă ca a ta, dorim să devenim ucenici şi următori ai sfinţeniei tale. Lasă-ne să stăm alături de tine. Învaţă-ne voia Domnului. Fă-te părinte şi călăuză şi izbăvitor al sufletelor noastre.
Însă Sfântul a refuzat cu hotărâre.
– Nu, fiii mei! Acest ţinut sălbatic şi secetos, cu veri călduroase şi ierni geroase, nu e pentru voi. N-o să rezistaţi. Mai bine întoarceţi-vă la casele voastre. Acolo, păzind poruncile lui Dumnezeu, veţi afla mântuire.
Vânătorii au ascultat de îndemnul Sfântului. S-au împrăştiat aşadar prin satele lor şi au povestit tuturor ceea ce văzuseră.

Primii ucenici

Mulţi oameni, auzind povestirile acestora, au început să meargă în pustia Garengi pentru a-l vedea pe Sfântul David şi pentru a lua binecuvântare de la el. Şi nu erau puţini cei ce voiau să rămână lângă el şi să trăiască în nevoinţă sub călăuzirea sa. Sfântul însă nu-i încuraja.
– Fraţii mei, le spunea, ţinutul acesta este pustiu şi neprimitor. Mi-e teamă că vă veţi pierde degrabă râvna şi răbdarea…
– Chiar dacă am muri împreună cu tine de foame şi de sete, răspundeau ei cu hotărâre, nu ne interesează. Suntem gata să înfruntăm orice greutate şi primejdie pentru iubirea lui Hristos.
Astfel sfântul, văzând cum în mulţi dintre ei arde iubirea de Dumnezeu şi dorinţa de trăire pustnicească, ceda şi îi primea.
– De vreme ce vă sprijiniţi nădejdea doar în Dumnezeu, le spunea, şi doriţi din tot sufletul să lăsaţi lumea şi toate ale ei, de vreme ce aţi hotărât neclintit să ridicaţi jugul lui Hristos şi să trăiţi după poruncile Lui, duceţi-vă şi aduceţi târnăcoape ca să săpaţi gropi largi11 (Deoarece în pustia Garengi nu exista apă potabilă, trebuia să sape gropi largi unde se aduna cu ajutorul şanţurilor apă de ploaie din locurile cele mai înalte.) şi peşteri în care să locuiţi.
Iubitorii de linişte şi rugăciune au împlinit cu bunăvoinţă porunca Sfântului David. Peste puţin timp, mulţime de anahoreţi au umplut regiunea. Cu cât faima sfântului se răspândea, cu atât se înmulţeau cei ce veneau din regiuni apropiate şi îndepărtate, dorind să devină monahi. Pe zi ce trecea, turma Domnului creştea.

Întemeierea mănăstirii

Un ascet sfânt, fericitul Dodo, când a aflat de înalta trăire duhovnicească a Sfântului David, a venit în pustia Garengi şi a cerut să rămână lângă el. Sfântul l-a primit cu bucurie. Şi după o anumită vreme, văzând virtutea, cumpătarea şi celelalte harisme ale lui, l-a chemat şi i-a spus:
– Părinte Dodo, Domnul, care voieşte mântuirea tuturor oamenilor, a binevoit să ne aflăm în această regiune pustie pentru a ne face plăcuţi Lui prin nevoinţele noastre ascetice. Priveşte câte suflete evlavioase s-au adunat aici! Pentru fraţii aceştia, care au părăsit lumea şi familiile lor din dragoste pentru Dumnezeu, trebuie să facem o mănăstire. Urcă, deci, cu câţiva dintre ei pe muntele stâncos aflat în faţa noastră şi zideşte acolo, săpate în stâncă, chilii şi biserică, unde veţi slăvi neîncetat numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi o veţi cinsti pe Preacurata Sa Maică, Fecioara Maria.
Într-adevăr, fericitul Dodo a întemeiat pe muntele acela mănăstire săpată în stâncă, unde s-au aşezat mulţi pustnici. Mănăstirea a fost afierosită Sfântului Ioan Botezătorul.

Vânătorul arab

Într-o zi, Sfântul David a urcat pe munte pentru a-i vedea pe fraţi. La întoarcere, s-a aşezat lângă o movilă de stânci şi a început să se roage. Deodată la picioarele sale s-a lăsat o potârniche. Era urmărită de un şoim de vânătoare al unui arab care se numea Bubakar12 (Deja din perioada aceea începuse venirea arabilor în Georgia şi în Armenia.).
Peste puţin timp, a sosit arabul, stând fudul în şaua calului său, şi ce să vadă? Sfântul se ruga cu mâinile ridicate la cer, potârnichea era la picioarele lui, iar şoimul stătea liniştit puţin mai încolo.
Uimit de această privelişte, barbarul l-a întrebat pe Sfânt:
– Cine eşti tu? De unde ai venit? Şi cum de te afli aici?
– Sunt rob al Preamilostivului Domn al meu Iisus Hristos, a răspuns fericitul David, şi mă rog Acestuia pentru iertarea nenumăratelor mele păcate şi pentru mutarea mea cu pace din deşarta lume pământească la ceruri.
– Şi cum te hrăneşti? Cine te întreţine aici? a întrebat din nou arabul.
– Cel pe care îmi sprijin toată nădejdea, Dumnezeul şi Ziditorul tuturor. Acesta se îngrijeşte de mine şi de toate făpturile Lui. Acum însă, te rog, lasă această pasăre care a venit lângă mine să trăiască.
Călăreţul a râs.
– Sărman călugăr, a spus cu mândrie, zici să-mi fie milă de pasărea mea? Dar eu am de gând să te omor şi pe tine! Aşadar mai întâi ar fi trebuit să mă rogi să mă îndur de tine, nu de potârniche.
Smeritul pustnic nu s-a tulburat de cuvintele vărsătorului de sânge Bubakar.
– Nici pe pasărea aceasta neputincioasă, nici pe mine n-ai avea putere să ne omori, dacă nu ţi-ar fi dată de Dumnezeu, a spus cu blândeţe. Şi sunt încredinţat că Dumnezeu este ajutorul meu. Acela mă va scăpa din mâinile tale.
Barbarul, înfuriat de răspunsul neînfricat al sfântului, şi-a scos sabia din teacă pentru a-l ucide. Dar când şi-a ridicat mâna, aceasta a rămas nemişcată – s-a uscat cu puterea lui Hristos!
Cutremurat şi umil, Bubakar a descălecat şi a căzut plângând la picioarele Sfântului.
– Sfinte al lui Dumnezeu, a zis suspinând, iartă-mă pentru fapta necugetată pe care am vrut s-o fac! Îndură-te de mine! Tămăduieşte, te rog, trupul şi sufletul meu!
Bunul David a răspuns îndată rugăminţilor lui şi a început să se roage:
– Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Preabun şi iubitor de oameni! Îţi mulţumesc pentru minunea pe care ai săvârşit-o ca să mă izbăveşti pe mine, nevrednicul Tău rob. Însă acum, Te implor, fie-Ţi milă de această făptură a Ta, care plânge cu pocăinţă. Vindecă-i mâna pentru a Te mărturisi pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pentru a slăvi preasfânt numele Tău.
Sfântul a atins mâna uscată a lui Bubakar, care s-a vindecat imediat.
Plin de uimire şi recunoştinţă, arabul a izbucnit într-un plâns amarnic şi a zis cu durere:
– Omule al lui Dumnezeu! Acasă am un fiu paralizat şi ţintuit la pat. Cere, te rog, de la Dumnezeul tău, să-i dăruiască sănătate. Cred că rugăciunea ta va fi ascultată, căci eşti rob credincios al Lui. Dacă fiul meu va fi vindecat, voi slăvi numele Său, Îl voi mărturisi ca Domn al meu şi voi păzi toate poruncile Sale.
– Să se facă după credinţa ta, i-a spus sfântul. Mergi acasă acum. La ceasurile trei după amiază copilul tău se va însănătoşi.
Bubakar a plecat bucuros spre casă. Când a ajuns, începuse să se însereze. Şi ce să vadă? La poartă îl aştepta fiul său, sănătos şi vesel. Intrând în casă, i-a găsit pe soţia lui şi pe ceilalţi copii săltând de bucurie şi cutremuraţi de neaşteptata binefacere dumnezeiască.
– Când s-a însănătoşit copilul? i-a întrebat.
– La ora trei. Deodată s-a ridicat singur şi a început să umble. E de necrezut.
Plângând, Bubakar le-a povestit cu amănunţime toate cele ce se întâmplaseră puţin mai înainte, în timpul întâlnirii pe care a avut-o cu pustnicul cel sfânt.
În dimineaţa următoare şi-a încărcat măgarii cu alimente şi a plecat spre pustia Garengi împreună cu copilul vindecat şi cu ceilalţi doi fii ai săi. După o căutare stăruitoare, l-a găsit pe Sfântul David în peştera lui.
– Robule al lui Dumnezeu, a zis căzându-i la picioare, eşti doctor al sufletelor şi al trupurilor. Iată, fiul meu stă înaintea ta însănătoşit! El şi noi toţi cerem binecuvântarea ta.
Sfântul le-a pus mâna dreaptă pe capete, spunând:
– Dumnezeu, care i-a binecuvântat pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacob, să vă binecuvânteze şi pe voi.
Bubakar şi fiii săi au rămas lângă sfânt până seara, ascultând cu nesaţ poveţele duhovniceşti ale înţeleptului părinte.
După ce au luat o cină simplă, arabul i-a spus sfântului că doreşte să se boteze împreună cu toată familia lui. Iar sfântul l-a trimis împreună cu Lucian la mănăstirea de pe munte, la fericitul Dodo, poruncindu-i să facă orice este nevoie pentru săvârşirea tainei. Cuviosul Dodo, la rândul său, i-a poruncit unui ieromonah să catehizeze şi să boteze familia Bubakar.
Puţin mai târziu, arabul proaspăt botezat a venit în pustie cu lucrători şi a săpat în stâncă o mică biserică pentru pustnici. Biserica aceasta a fost mărită şi înfrumuseţată mai târziu de părintele nostru purtător de Dumnezeu, Ilarion13 (Sfântul Ilarion Iviritul s-a născut în anul 822 lângă Tbilisi. Încă de la vârsta de 15 ani s-a retras într-o peşteră din pustia Garengi, unde a trăit singur zece ani. În 847 s-a dus la Locurile Sfinte, unde, şapte ani mai târziu, i s-a arătat Maica Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă în Georgia. Acolo a întemeiat şi a administrat multe obşti. Vrând să evite alegerea lui în treapta episcopală, a plecat pe ascuns la Constantinopol şi apoi în Olimpul Bitiniei, într-o pustie unde s-a nevoit cinci ani. Invitat de împăratul Vasile I Macedoneanul (867–886), care auzise multe despre sfinţenia sa, a venit în capitală şi a întemeiat o mănăstire lângă biserica Arhanghelului Mihail. Întorcându-se de la Roma, unde stătuse doi ani, a trecut prin Salonic. Acolo a adormit cu pace pe 19 noiembrie 875. După un an, moaştele lui au fost strămutate la Constantinopol şi aşezate în mănăstirea întemeiată de el.), care a aşezat moaştele Sfântului David în raclă. Racla se află până astăzi în partea sudică a bisericii. Puţin mai încolo este mormântul credinciosului ucenic al lui, Cuviosul Lucian. Părinte şi ucenic, s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu pentru trăirea lor ascetică şi au fost înzestraţi cu puterea facerii de minuni, vindecând mulţi bolnavi care aleargă cu credinţă la cinstitele lor moaşte.

La Ierusalim

Sfântul David avea marea dorinţă de a vedea oraşul Ierusalim şi de a se închina la Locurile Sfinte, unde a trăit Domnul nostru Iisus Hristos. Şi, la vreme potrivită, bunul Dumnezeu i-a împlinit această dorinţă.
Astfel, într-o zi, fericitul David, după ce i-a încredinţat lui Lucian sufletele fraţilor, a plecat cu câţiva monahi la Ierusalim.
După o călătorie lungă şi obositoare, părinţii au ajuns în Palestina şi au urcat pe muntele Măslinilor. De acolo au putut vedea cetatea sfântă. I-au mulţumit lui Dumnezeu, plini de bucurie şi cucernicie. Sfântul David, cu lacrimi în ochi, a îngenuncheat, a sărutat pământul şi a zis:
– Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ai venit pe pământ pentru mântuirea noastră, ai binevoit să Te întrupezi în pântecele Fecioarei Maria, ai pătimit pentru păcatele noastre, ai murit pe cruce şi ai înviat cu dumnezeiasca Ta putere, înviindu-l pe Adam împreună cu tot neamul lui, Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit şi pe mine, nevrednicul robul Tău, să văd locurile acestea pe unde ai umblat. Nu cutez să înaintez mai departe, ca să nu pângăresc cu picioarele mele păcătoase pământul care a fost sfinţit de neprihănitele Tale picioare. Îmi este îndeajuns că am văzut binecuvântatul Ierusalim.
Lacrimile îi curgeau şuvoi din ochi. Fraţii au început să-l roage:
– Să ne continuăm călătoria, părinte. Să mergem în cetatea Domnului. Intra-vom în locaşurile Lui, spune Sfântul David, închina-ne-vom la locul unde au stat picioarele Lui.
– Însă acelaşi prooroc spune şi altceva, a răspuns sfântul. Spune că trebuie să fii neprihănit şi curat la inimă pentru a vedea locurile sfinte. Eu, fiilor, sunt lipsit de curăţie şi nevrednic să mă apropii de preasfintele sălaşe ale lui Dumnezeu. Mergeţi singuri. Vă rog doar să faceţi şi pentru mine, păcătosul, o rugăciune la Mormântul de viaţă făcător al lui Hristos. Eu voi lua acum drumul de întoarcere spre Garengi. Voi duceţi-vă mai întâi să vizitaţi toate locurile de închinăciune şi apoi întoarceţi-vă.
Făcând ascultare părintelui, fraţii au luat cu lacrimi în ochi binecuvântarea lui şi au plecat. Sfântul, după ce s-a rugat multă vreme singur, a luat ca binecuvântare din locurile acelea trei pietre mici, le-a pus în coş şi a plecat spre Georgia.
Însă Preabunul Dumnezeu, văzând adânca smerenie a robului Său, a binevoit să-l vestească pe patriarhul Ilie14 (Patriarhul Ierusalimului, Ilie I (494–516) s-a născut în Egipt în jurul anului 430 din părinţi arabi. S-a închinoviat de la o vârstă fragedă, mai întâi în patria lui, într-o mănăstire din Nitria, şi mai târziu în Palestina, la lavra Sfanţului Eftimie. În 473 a fost hirotonit preot şi aşezat să slujească la biserica Învierii. În anul 494 l-a succedat pe Salustio (486–494) pe tronul patriarhal. În 516, întrucât a refuzat să semneze crezul monofizit, a fost exilat de către împăratul Anastasie I (491–518) în Aila (Marea Roşie), unde a murit la 20 iulie 518.) despre prezenţa lui în locurile acelea. A trimis, aşadar, la patriarh un înger al Său, care i-a spus în somn:
– Alesul meu David a venit până la porţile Ierusalimului ca să primească harul cetăţii. Trimite îndată oameni iuţi de picior ca să-l ajungă. Deja se depărtează de oraş. E îmbrăcat în haine vechi şi are în mână un coş, în care a pus trei pietre. Să-i ia două dintre ele şi să-i spună: „Dumnezeu îţi dă această poruncă: ai luat, după credinţa ta, harul cetăţii mele, Sfântul Ierusalim. Însă pentru pustia ta e îndeajuns doar o parte. Celelalte două părţi trebuie să le laşi aici. Mergi, cu bine, aşadar, cu această piatră, care va tămădui trupurile şi sufletele tuturor celor ce-o vor atinge cu credinţă“.
Patriarhul s-a trezit răvăşit de vis. A chemat fără întârziere câţiva bărbaţi iuţi de picior, le-a povestit ce-a văzut în visul său şi le-a spus să alerge pentru a-l ajunge pe Cuviosul David.
Şi într-adevăr, după un timp stăteau cu respect în faţa omului lui Dumnezeu, care a ascultat plin de uimire şi teamă povestirea lor despre îngerul care i s-a arătat patriarhului.
– Binecuvântat să fie Domnul meu, Iisus Hristos! a strigat, înălţându-şi spre cer ochii înlăcrimaţi şi mâinile tremurânde. Binecuvântat să fie Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii, care Şi-a arătat bunăvoinţa către mine, păcătosul Său rob, dăruindu-mi harul Său!
După aceea a scos din coş două pietre şi le-a dat trimişilor patriarhului. Iar aceia, la rândul lor, le-au dus în Ierusalim şi le-au predat patriarhului Ilie.
Întâmplarea minunată s-a transmis repede în cetatea sfântă şi în împrejurimile ei. Toţi cei care o aflau cereau să-l cunoască pe Sfântul David. Însă părintele plecase deja.
Piatra care a fost adusă de cuvios în pustia Garengi a început să facă multe minuni. Mulţi bolnavi şi infirmi, care o sărutau cu credinţă, se însănătoşeau cu puterea lui Hristos. Piatra aceasta, care se află în catedrala Sfântul Sisoe din Tbilisi, şi-a păstrat până astăzi harul facerii de minuni.
Puţin mai târziu s-au întors în Georgia şi fraţii care s-au închinat la Locurile Sfinte. Împreună cu alte impresii ale lor despre locurile pe unde a umblat Dumnezeu, au povestit şi cele discutate de locuitorii Ierusalimului în legătură cu părintele David şi visul patriarhului Ilie.
Foarte curând, aflând despre nevoinţele ascetice ale Sfântului şi despre piatra care fusese adusă din Palestina în chip minunat, mulţi anahoreţi s-au adunat în Garengi. Trăiau în peşteri în post şi rugăciune, făcând ascultare de fericitul David şi urmând cu credinţă mântuitoarele lui poveţe. Astfel, pustia aceea s-a umplut de asceţi, precum îndepărtata Tebaidă a Egiptului. De aceea a fost denumită Tebaida georgiană.

Apa cea amară

Într-o zi sfântul l-a vizitat pe unul din anahoreţi şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, frate?
– Cu sfintele tale rugăciuni sunt bine, cinstite părinte, şi-I mulţumesc lui Dumnezeu. Numai că, iată, această apă, care iese din crăpătura stâncii, e amară ca pelinul. Dar, cu toată scârba pe care mi-o provoacă, o beau, spunând în mine: „Chinurile iadului sunt incomparabil mai amare. Mai bine, deci, să guşti din amărăciunea trecătoare decât din cea veşnică“.
Sfântul a zâmbit şi i-a spus cu blândeţe părintească:
– Nu mă îndoiesc, fiule, că Atotputernicul nostru Dumnezeu, care a îndulcit apa amară din Mera, va îndulci pentru tine şi această apă. Umple un ulcior şi adu-mi-l.
Monahul a împlinit fără întârziere porunca sfântului. Iar acela, după ce a făcut semnul crucii deasupra ulciorului, i l-a dat înapoi, spunându-i:
– Bea, frate! Acum nu mai e amară!
Într-adevăr, a băut-o şi a strigat:
– Ce apă dulce şi minunată!
Uimit de această minune, a început să-L slăvească pe Domnul, care-i înzestrează pe Sfinţii Săi cu putere dumnezeiască. De atunci şi până astăzi apa acelui izvor este gustoasă, curată şi răcoritoare. Lângă el, apa unui alt izvor, care se află la mică distanţă şi este numit Mera din Tebaida georgiană, rămâne amară şi nepotabilă.

Sfârşit cuvios

Îngerul lui Dumnezeu l-a vestit din timp pe Sfântul David despre plecarea lui din lumea aceasta. Atunci i-a chemat pe toţi fraţii şi le-a dat ultimele poveţe. Apoi, după ce s-a împărtăşit, şi-a înălţat mâinile spre cer şi şi-a încredinţat cu pace sfântul său suflet lui Dumnezeu, care chiar în acea clipă a vădit cinstirea ce i se cuvine alesului Său, printr-o vindecare minunată: un monah, orb din naştere, atingând trupul mort al sfântului, şi-a redobândit vederea. Au urmat şi alte nenumărate minuni, pentru care dumnezeiescul David a fost numit „făcător de minuni“. Dar şi în vremurile noastre grele, orice credincios care se unge cu pământ de pe mormântul lui, care răspândeşte mireasmă negrăită, se tămăduieşte de toată boala trupească şi sufletească.
Sfântul lui Dumnezeu a adormit în prima joi de după sărbătoarea Înălţării – în ziua aceasta se prăznuieşte în fiecare an pomenirea lui. Nu se ştie exact anul adormirii sale, însă, oricum, a fost în a doua jumătate a secolului al VI-lea.

O, fericite părinte David,
lăudat să fii!
Păzeşte-ne cu rugăciunile tale
de toată primejdia trupească şi sufletească.
O, podoaba Georgiei!
Vezi-ne cu blândeţe
cum alergăm la chivotul sfânt
în care odihnesc cinstitele tale moaşte.
Ca un părinte blând,
du rugăciunile noastre
la tronul Împăratului Hristos
şi roagă-L să ierte păcatele noastre,
cele de voie şi cele fără de voie,
ca să slăvim cu inimă curată
atotţiitoarea putere
a Tatălui, a Fiului
şi a Sfântului Duh.
Amin.

 

IX. SFÂNTUL MUCENIC AVIV, EPISCOPUL NEKRESEI

Închinare la foc

La jumătatea secolului al VI-lea, şahul Persiei, Chosroes I (531–579), fiul şi moştenitorul lui Kabadi I (488–531), atacând Kaheta, care se răsculase în vremea aceea, a cucerit regiunile Rani, Movakan şi Alazan. După aceea s-a întors împotriva Kartalei, supunând şi acest ţinut. Conducerea regiunilor a fost dată în mâinile satrapilor15 (Satrap: (pers. hsadrap) se numea administratorul regiunii (satrapie) unui stat persan.). Locuitorilor le-a impus să-i plătească tribut. Însă cel mai rău era că voia să desfiinţeze creştinismul şi să impună mazdeismul. A poruncit aşadar, să se zidească în toate oraşele şi satele temple de închinare la foc, în care existau altare cu foc nestins. Mulţi creştini – fie nevoiţi, fie atraşi – s-au lepădat de adevăratul Dumnezeu şi au primit rătăcirea persană.

Râvnă dumnezeiască

Templu de închinare la foc a fost construit şi în oraşul Nekresa, al cărui episcop era Aviv. Bunul păstor nu putea răbda cultul demonilor tocmai în eparhia lui. Înarmat, aşadar, cu râvnă dumnezeiască, a înaintat cu curaj până la altarul lor şi, aruncând apă pe flacăra de acolo, a stins-o. Fapta vitejească a episcopului i-a făcut pe creştini să se entuziasmeze şi pe închinătorii la foc să se descurajeze. Mulţi georgieni care fuseseră amăgiţi s-au întors din nou la Biserica lui Hristos. Din ziua aceea ierarhul cel iubitor de Dumnezeu, cu crucea în mână, a început să-şi organizeze eparhia. Umblând neobosit prin oraşe şi sate, propovăduia adevărul, dezrădăcina rătăcirea, făcea semne minunate şi stârpea credinţa închinătorilor la foc. Toţi locuitorii din munţii Caucaz care trecuseră la mazdeism au redevenit creştini datorită predicilor şi minunilor sale. Într-o perioadă scurtă de timp sfântul episcop a reuşit nu numai să statornicească turma sa în credinţa ortodoxă, dar şi pe mulţi perşi i-a întors la Hristos. Acest lucru însă i-a înfuriat pe cotropitori.

Întemniţarea

Aceştia l-au prins, l-au biciuit fără milă şi l-au aruncat într-o temniţă întunecată. După aceea au trimis un raport la satrap, care locuia în oraşul Rehi, prin care îl anunţau despre toate cele ce făcuse sfântul împotriva religiei lor.
Satrapul a trimis îndată la Nekresa soldaţi înarmaţi cu porunca să-l aducă pe episcop legat în faţa lui. Şi aşa au făcut. Au venit, l-au legat şi au plecat, lăsându-i în urma lor pe creştini, care plângeau şi suspinau nemângâiaţi.
Mergând spre Rehi, au trecut prin satul Ikalto din lanţul de munţi Kahet. Acolo i-au ajuns un trimis al cuviosului Simeon Thavmastoritul16 (Stâlpnic vestit care a trăit în secolul al VI-lea în Antiohia, Siria. Biserica îl pomeneşte la 24 mai.). Cuviosul Simeon şi episcopul Aviv aveau o veche legătură duhovnicească şi deseori corespondau. Acum cuviosul cel harismatic, cunoscând despre prinderea episcopului şi înainte văzând mucenicia prietenului său, voia să-i fie alături. I-a trimis aşadar viitorului mucenic toiagul său, ca pe o binecuvântare simbolică, şi o scrisoare caldă, mângâietoare şi încurajatoare. Când a citit-o, fericitul mucenic a izbucnit în lacrimi. O putere cerească şi un entuziasm sfânt i-au umplut sufletul.
Plecând din Ikalto, sfântul şi-a luat rămas bun plângând de la clericii lui, care se adunaseră acolo din toate satele regiunii ca să primească binecuvântarea lui şi i-a povăţuit cum se cuvine, îndemnându-i să rămână credincioşi Ortodoxiei până la moarte şi să păstorească turma lui Hristos cu jertfire de sine.
Ajungând în capitala Mţheta şi văzând catedrala „Svetiţhoveli“, a simţit o mare uşurare sufletească şi a strigat:
– Priveşte, maica mea Biserică, la fiul tău care e dus legat spre mucenicie.
Şi a adăugat în gând:
– Pregăteşte-te, Avive, să primeşti cununa pe care ţi-o pregăteşte Hristos şi înaintează cu statornicie pe drumul nevoinţei tale.

Întâlnirea cu Sfântul Sisoe

La Mţheta, sfântul i-a rugat pe soldaţi să-l ducă la mănăstirea Migvime, aflată în apropiere, pentru a-l vedea pe Sfântul Sisoe, care trăia atunci zăvorât într-o peşteră. Soldaţii, care fuseseră impresionaţi de strălucitoarele sale virtuţi, i-au respectat dorinţa.
Peste puţin timp cei doi Sfinţi s-au întâlnit cu bucurie şi emoţie. După sărutarea frăţească, au început să poarte convorbiri duhovniceşti. La urmă, Sfântul Aviv a zis:
– Roagă-te, părinte Sisoe, la Dumnezeu pentru poporul nostru cotropit de nelegiuiţii perşi. Căci georgienii nestatornici în dreapta credinţă sunt amăgiţi de închinarea la foc. Iar cotropitorii îi silesc în fel şi chip pe creştini să se închine la focul cel necuvântător. Aşa cum odinioară cei trei tineri au zădărnicit puterea flăcării cu rugăciunea lor, aşa şi tu acum, zădărniceşte, topeşte şi distruge cu rugăciunea ta cea primită de Dumnezeu cugetele diavoleşti şi faptele nelegiuite ale prigonitorilor credinţei creştine.
– Ştiu, prea sfinţite episcop, a răspuns cuviosul Sisoe, că ai stins focul de pe altarele perşilor cu râvnă dumnezeiască şi cu îndrăzneală sfântă. Mă rog ca Domnul să te întărească cu harul Său, încât să stingi şi acel foc nevăzut pe care diavolul îl va aprinde pentru a te arde. Ca un ierarh înţelept, ştii că prin multe suferinţe se cuvine să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu te înspăimânta! Suferinţa care te aşteaptă îţi va aduce mila dumnezeiască şi cereasca fericire!
Cei doi sfinţi s-au îmbrăţişat şi şi-au luat rămas bun cu lacrimi în ochi. N-aveau să se mai vadă unul pe altul în viaţa pământească.

În faţa satrapului

De la Mţheta au mers direct la Rehi. Fericitul Aviv a fost dus legat înaintea satrapului, care a hotărât să-l judece în public. Astfel, s-au adunat mulţi episcopi, preoţi, administratori şi mulţime de lume. În faţa tuturor acestora aşadar, l-a întrebat pe sfânt:
– De ce-l nesocoteşti pe şahul nostru, Chosroes, împăratul împăraţilor? Şi de ce ne-ai omorât dumnezeul?
– Nu cunosc alt împărat al împăraţilor decât pe Domnul nostru Iisus Hristos, a răspuns fără frică episcopul. În ceea ce priveşte focul, pe care-l slăviţi ca pe un dumnezeu, l-am stins pentru a nimici rătăcirea voastră diavolească. Lăsaţi această amăgire şi credeţi în adevăratul şi singurul Dumnezeu, Care a creat lumea. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine… De Domnul Dumnezeul tău să te temi şi doar Acestuia să-I slujeşti.
– Eu te-am întrebat de ce ai omorât dumnezeul nostru, l-a întrerupt satrapul, iar tu ne spui să credem în Dumnezeul tău?
– N-am omorât nici un dumnezeu, a răspuns sfântul. Am stins doar focul pe care îl aveţi în templele voastre şi căruia vă închinaţi. Află că focul nu este dumnezeu, ci zidire a lui Dumnezeu şi una dintre cele patru stihii ale lumii create de Dumnezeu. Celelalte trei sunt pământul, apa şi aerul17 (Pământul, apa, aerul şi focul sunt cele patru stihii ale lumii, după învăţătura filosofică pe care a adoptat-o şi Sfântul Vasile cel Mare (Hexaimeronul I, VIII).). Voi ţineţi focul aprins întreţinându-l cu lemne, iar eu l-am stins aruncând apă peste el. Aşadar cum ziceţi că este dumnezeu, de vreme ce acesta se supune omului şi-l slujeşte în nevoile lui zilnice? Mă minunez de prostia şi orbirea voastră duhovnicească…

Mucenicia

Cuvintele acestea insultătoare l-au înfuriat pe satrap. Întrerupând judecata, a poruncit ca sfântul să fie biciuit fără milă. Şi când a văzut cu câtă nădejde suporta durerea, a dat poruncă să fie ucis cu pietre.
Porunca a fost împlinită imediat. Curând, cuviosul ierarh a primit cununa muceniciei, precum odinioară Sfântul Întâi Mucenic Ştefan. Trupul său zdrobit a fost târât cu sfori în afara oraşului, ca să fie mâncat de fiare şi de păsările răpitoare. Îl păzeau, totuşi, de departe, ca să nu vină creştinii să-l ia. Zilele treceau şi sfintele sale moaşte n-au fost atinse nici de fiarele sălbatice, nici de stricăciune. Când au văzut aceasta, prigonitorii le-au părăsit şi s-au dus. Atunci fraţii de la mănăstirea Samtavro (a Căpeteniilor), care a fost zidită de fericitul Isidor, şi el ucenic al Sfântului Ioan Zedazneli, au luat pe ascuns trupul mucenicului şi l-au înmormântat cu cinste în biserica lor. Biserica din Georgia l-a aşezat curând în ceata Sfinţilor şi a hotărât prăznuirea pomenirii sale la 29 noiembrie, ziua muceniciei sale. În anii voievodului Ştefan (639–663), cuvioasele moaşte ale Sfântului Aviv au fost strămutate în procesiune de la mănăstirea Samtavro la catedrala din Mţheta şi au fost puse în sfânta masă, unde odihnesc până astăzi.

 

X. SFÂNTUL MUCENIC ABO

De la Bagdad la Kartala

În secolul al VII-lea, când Georgia se afla sub ocupaţia musulmanilor arabi, voievodul Kartalei, Nerses, fiul lui Adarnase Kuropalat, a fost vorbit de rău de nişte duşmani ai lui către emirul stăpânitor Abul Mula şi a fost chemat la Bagdad, capitala califatului arab al Avasidilor18 (Califat se numeşte statul islamic al cărui conducător religios şi politic este califul (din verbul arab calafa care înseamnă las urmaş), adică urmaş şi moştenitor al „trimisului lui Dumnezeu“ Mahomed (570–632). Primii patru califi, Abu Bekr (632–634), Omar (634–644), Osman (644–656) şi Ali (656–661), care sunt numiţi desăvârşiţi (kulefai rasidin), au avut capitala în Medina, Arabia, cei paisprezece din dinastia Omeadinilor (661–750) au avut capitala în Damasc, iar cei treizeci şi şapte din dinastia Avasidilor (750–1258), la Bagdad. Musulmanii tradiţionalişti (suniţii) îi considerau pe califii Avasidi ca uzurpatori ai califatului şi ca simpli emiri, adică domnitori lumeşti.). Când a ajuns acolo, a fost aruncat în temniţă, fiind eliberat trei ani mai târziu, după moartea lui Abul Mula, de către fiul şi urmaşul ultimului Lagdan.
În perioada aceea trăia la Bagdad un fabricant de arome, Abo, care era credincios islamului şi bun cunoscător al cărţilor mahomedane. Cu ajutorul proniei Preabunului Dumnezeu, tânărul arab l-a cunoscut pe domnitorul proaspăt eliberat al Kartalei, care, după cum se pare, era un om deosebit, înzestrat cu multe harisme duhovniceşti. Atât de mult l-a impresionat pe Abo personalitatea lui Nerses, încât a hotărât să-l urmeze în ţara lui şi să intre în slujba sa.
La Kartala, Abo, datorită virtuţilor lui, a câştigat dragostea şi respectul tuturor. În timpul liber învăţa limba georgiană. Şi după ce a învăţat-o bine, s-a dedicat studiului sfintelor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament. De asemenea, când putea mergea la bisericile Domnului, participa la slujbele creştine, asculta cu luare-aminte cântările şi predicile, îi întreba pe preoţi despre credinţa ortodoxă şi discuta cu georgieni evlavioşi. Astfel, încet-încet, mintea i s-a luminat, inima i s-a umplut de cucernicie şi sufletul său a crezut că Hristos este Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Cu toate acestea, n-a lăsat să se vadă îndată convertirea sa. Postea şi se ruga, cerând prilejul cel mai bun pentru a se boteza, deoarece îi era teamă de mahomedani, care se ridicaseră iarăşi împotriva lui Nerses şi-l obligaseră să părăsească Kartala.

Botezul din Hazaria

Nerses, după ce a trecut prin strâmtoarea Darial din Osetia cu trei sute de oameni, între care se afla şi fericitul Abo, şi-a continuat drumul spre nord, unde trăiau hazarii19 (Hazarii, vechi popor turc, care din secolul al V-lea d.H. locuiau pe malurile râului Volga, între Marea Caspică şi Marea Neagră. În secolul al VII-lea au fost cuceriţi de avarii din Rusia meridională. La început au fost idolatri, în secolul al VIII-lea au primit iudaismul, dar puţin mai târziu s-au întors la religia lor strămoşească. În secolul al IX-lea mulţi au devenit creştini datorită predicilor Sfinţilor Chiril şi Metodiu.). Împăratul hazarilor i-a primit cu ospitalitate pe georgieni. I-a găzduit şi le-a oferit hrană şi haine.
Abo, văzând că acolo nu este ameninţat de credincioşii lui Mahomed, şi-a împlinit în sfârşit sfânta lui dorinţă: a fost botezat în numele Sfintei Treimi de un preot foarte evlavios şi a devenit mădular al trupului lui Hristos, al Bisericii. În Hazaria trăiau atunci mulţi creştini, care Îl slăveau nestânjeniţi pe Domnul. De aceea Abo şi-a mărturisit fără teamă credinţa lui în adevăratul Dumnezeu.

În Abhazia

Peste puţin timp, Nerses i-a mulţumit împăratului hazarilor pentru ospitalitatea sa şi a plecat împreună cu însoţitorii lui spre Abhazia. Acolo îşi trimisese deja mama, soţia şi copiii, pentru a-i pune la adăpost de primejdia mahomedană.
Trei zile de drum obositor prin regiuni idolatre au străbătut până la graniţa Abhaziei şi au ajuns cu toţii, cu harul lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi. Domnitorul creştin al ţării i-a primit cu multă bucurie. Iar Nerses, regăsindu-şi familia lui dragă, i-a mulţumit cu recunoştinţă Domnului. Abo cel luminat prin botez a petrecut în post toată perioada celor trei zile de drum. Însoţitorii lui, plini de uimire, le-au spus despre convertirea şi evlavia lui domnitorului şi episcopului Abhaziei. Şi aceia, considerând că prezenţa lui în ţara lor este o sfântă binecuvântare, îl invitau deseori la ei şi discutau cu el despre Hristos, despre legea dumnezeiească şi despre mântuirea sufletului.
Iar Abo, văzând marea credinţă şi adânca evlavie a creştinilor abhazieni, a fost cuprins de râvnă dumnezeiască şi s-a hotărât să se dedea nevoinţei tăcerii. Astfel, din ziua pomenirii Sfântului Antonie (17 ianuarie), vreme de trei luni, până la strălucita sărbătoare a Paştilor, s-a nevoit sever în deplină izolare, tăcere, post şi rugăciune, supunându-şi trupul tânăr duhului său iubitor de Dumnezeu şi îndepărtând cu ajutorul lui Dumnezeu atacurile celui viclean.

Întoarcerea la Tbilisi

În anul 786 califul Lagdan i-a lăsat cu acte administrarea Kartalei nepotului său, Nerses Ştefan, fiul lui Gurghenie. Ştefan, trimiţând soli, l-a rugat pe calif să îngăduie întoarcerea unchiului său în Georgia. Lagdan a acceptat cererea noului domnitor. Îndată ce Nerses a primit vestea îmbucurătoare, s-a pregătit cu mare dorire pentru a se întoarce.
Atunci conducătorul Abhaziei l-a chemat pe fericitul Abo şi l-a sfătuit să nu meargă în Georgia, care era condusă de necredincioşi, ci să rămână alături de el pentru a fi în siguranţă.
– Tu te-ai născut mahomedan, i-a spus, şi de aceea vor încerca în fel şi chip să te readucă la rătăcirea lor. Mi-e teamă ca nu cumva să reuşească să te amăgească…
– De vreme ce Domnul m-a scos din întunecimea neştiinţei şi m-a adus la lumina cunoaşterii, a adevărului şi a mântuirii, atunci nu mă voi lepăda de Preasfântul Său Nume, a răspuns cu hotărâre Abo. Nici daruri şi bogăţii, nici cinstiri şi ranguri, nici chinuri şi moarte nu mă vor despărţi de iubirea lui Hristos. Nu, nu trebuie să rămân aici, biruit de teamă şi trai bun. Am îndatorirea, oricare ar fi urmările, să-L mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa celor care-L urăsc şi să vădesc tuturor că m-am făcut creştin. Ce spune Mântuitorul nostru în Evanghelie? Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Şi iarăşi: Nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. De ce să ascund, aşadar, lumina pe care mi-a dat-o Hristos? Ca să nu pierd această viaţă trecătoare? Dar chiar dacă o voi pierde, mă voi afla mai curând aproape de preaiubitul Mire al sufletului meu. De aceea nu mă tem de moarte.
Domnitorul, văzând statornicia credinţei şi dorinţa mărturisirii pe care le avea sfântul, n-a stăruit mai mult. Astfel, l-a lăsat să plece cu Nerses în Georgia.
Când a ajuns la Tbilisi, Abo a arătat pe faţă că a devenit creştin. Cei care mai înainte erau de o credinţă cu el, mahomedanii, care îl cunoşteau, se străduiau, uneori pe ocolite şi alteori făţiş, să-l readucă la religia lor. Acela însă a rămas neclintit în credinţa creştină, pe care pretutindeni o propovăduia fără frică. Au trecut astfel trei ani, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui (Ioan 7, 30).

În faţa judecătorului

La începutul lunii decembrie a anului 789, nişte musulmani fanatici l-au răpit pe neaşteptate pe Abo, care abia ieşise din biserică, şi l-au târât cu forţa până la judecătorul din Tbilisi. Acela, când a auzit că este de credinţă mahomedană şi a trecut la altă religie, a poruncit să fie închis în temniţă. Dar puţin mai târziu, cu mijlocirea domnitorului Kartalei, Ştefan, a fost eliberat.
După câteva zile, aceiaşi oameni, fierbând de mânie şi ură, s-au dus din nou în faţa judecătorului.
– Cum l-ai eliberat pe acest ticălos, i-au spus, care a nesocotit legea lui Alah şi a profetului Mahomed şi s-a creştinat? Iată, acum umblă fără ruşine prin oraş şi-i îndeamnă pe ai noştri să facă la fel. Porunceşte să fie prins imediat şi să fie pedepsit pilduitor pentru îndrăzneala lui, altfel pe mulţi îi va târî în rătăcirea sa.
Nişte creştini au aflat despre denunţ şi au alergat neliniştiţi la Abo.
– Vor să te prindă, l-au prevenit. Ascunde-te cât mai e timp, căci te vor tortura cu sălbăticie.
– N-au decât să mă prindă, a răspuns netulburat sfântul. Sunt gata nu numai să fiu supus caznelor, ci să şi mor pentru Hristos.
A ieşit în drum fără teamă. Peste puţină vreme, slujbaşii judecătorului l-au găsit. L-au arestat şi l-au dus la judecător.
– Ce aud despre tine, Abo? l-a întrebat acela. Se zice că te-ai lepădat de credinţa noastră şi te-ai făcut creştin? Te-ai născut din părinţi musulmani şi ai fost crescut în legea lui Mahomed. Cum se face că ai fost atât de amăgit? Vino-ţi în fire! Mărturiseşte-l iarăşi pe adevăratul şi unicul nostru dumnezeu!
Binecuvântatul Abo, întărit de Duhul Domnului, a răspuns cu îndrăzneală:
– Într-adevăr, domnule judecător, m-am născut musulman, am fost crescut în legea islamului de către părinţii mei şi am crezut în Coran, atâta vreme cât nu cunoşteam Evanghelia. Însă când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu şi să mă călăuzească spre împărăţia Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni şi am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, aşadar, că acum sunt creştin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, şi m-am botezat în numele Lui.
– Dar e cu putinţă să crezi în prostiile creştinilor? i-a spus judecătorul. Dacă sărăcia în care te afli te-a făcut să-i urmezi, îţi făgăduiesc că-ţi voi da mult mai multe comori decât ar fi aceia în stare să-ţi ofere şi cinstiri înalte.
– „Piară banii tăi, şi tu împreună cu ei!“, a răspuns Abo, folosind cuvintele apostolului Petru. Iar cinstiri de la oameni nu cer, pentru că nădăjduiesc că Hristos mă va cinsti în ceruri cu cununa mântuirii şi cu slavă veşnică.
După acest răspuns nesocotitor al Sfântului, judecătorul a poruncit să fie întemniţat. Era luni, 27 decembrie, praznicul pomenirii Întâiului Mucenic Ştefan.

În temniţă

Liniştit şi vesel, mucenicul cel iubitor de Hristos a fost dus în întunecata temniţă.
– Îţi mulţumesc, Dumnezeul şi Mântuitorul meu, Iisuse Hristoase, zicea în gândul lui, că m-ai învrednicit să fiu întemniţat pentru Sfântul Tău Nume.
Zilele şi nopţile şi le petrecea postind, vorbind în taină cu Domnul cel preaiubit de el şi mângâindu-i pe ceilalţi deţinuţi.
Temnicerii şi denunţătorii lui veneau deseori şi se străduiau să-l întoarcă la credinţa musulmană.
Unii îl luau cu binişorul:
– Fie-ţi milă, frate, de tinereţile tale. Dacă nu te vei întoarce la credinţa noastră, judecătorul te va condamna la moarte. Nu-ţi face atâta rău ţie însuţi, căci ne vei umple de tristeţe.
Alţii îl înjurau şi-l ameninţau:
– Tu crezi, ticălosule, că te va ajuta Hristosul tău? Hotărăşte-te: nimeni nu te poate scăpa din mâinile noastre! Te va aştepta moarte grea dacă nu-ţi schimbi părerile.
Abo tăcea. Mintea îi era neîntrerupt dedicată rugăciunii. În cele din urmă, văzând că stăruiau, le-a zis:
– Nu-mi mai spuneţi nimic, pentru că nu vă mai ascult, ca şi cum aş fi surd, şi nu-mi voi deschide gura, ca şi cum aş fi mut. Plecaţi de lângă mine, pângăritorilor, căci vreau să rămân singur cu Dumnezeul meu!
De atunci nu le-a mai vorbit.
Au trecut încă nouă zile. În această perioadă sfântul a slăbit la trup şi s-a întărit sufleteşte prin post desăvârşit şi priveghere necontenită.
În ziua a noua, ajunul Arătării Domnului, le-a spus creştinilor care se aflau împreună cu el în temniţă:
– Peste trei zile voi pleca la cele veşnice. Domnul m-a înştiinţat printr-un înger al Său că voi mucenici pentru numele Lui. Rugaţi-vă să rămân credincios credinţei mele şi să primesc cu vrednicie de la Hristos cununa muceniciei.
Noaptea şi-a petrecut-o în picioare, citind psalmi la lumina lumânării.
Erau zorile zilei de 6 ianuarie 790.
– Ziua de astăzi, le-a spus iarăşi sfântul creştinilor închişi, ne aminteşte de două biruinţe ale Domnului nostru asupra duhurilor viclene. Astăzi, aşadar, Hristos S-a botezat în Iordan, zdrobind capetele diavolilor spurcaţi care se cuibăreau în apele râului. De asemenea astăzi, vineri, a fost răstignit pe Golgota, biruindu-l prin moartea Lui pe diavolul cel ce urăşte binele. Mare este deci pentru toţi ziua de astăzi. Dar încă şi mai mare este pentru mine. Fiindcă mă voi boteza şi eu din nou, nu în apă, ci în sângele meu. Pentru că trebuie să-l birui, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, pe vrăjmaşul mântuirii noastre.

Pregătirea pentru mucenicie

A cerut apă şi ulei. Cu apa şi-a spălat faţa, iar cu uleiul şi-a uns capul, zicând:
– Odată făceam mir şi uleiuri aromate. Astăzi mă ung pentru ultima oară cu ulei, pregătindu-mi trupul pentru înmormântare şi strig cu dorire, cum m-a învăţat înţeleptul Solomon: Mireasma mirului Tău e mai presus de orice mireasmă, Hristoase al meu!
După aceea a rugat să i se aducă un preot, pentru a se împărtăşi. Şi a fost chemat un preot evlavios, care a venit în temniţă la ceasurile trei după amiază, aducând Preacuratele Taine.
– Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase! a strigat sfântul îndată ce s-a împărtăşit. Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să gust Trupul Tău de viaţă făcător şi cinstitul Tău Sânge, primind de la Tine bucurie, mângâiere şi putere. Până în ceasul muceniciei mele nu voi gusta altă mâncare, de vreme ce te am pe Tine înlăuntrul meu. Ştiu să n-o să mă părăseşti. Vei rămâne împreună cu mine.
Au trecut încă două zile. Duminică dimineaţa au venit slujbaşii judecătorului. După ce l-au legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, l-au luat şi au plecat.
– Să vă rugaţi pentru mine! le-a strigat creştinilor în timp ce se depărta. Nu mă veţi mai vedea în lumea aceasta deşartă!

Condamnarea la moarte

L-au târât legat în lanţuri pe drumurile oraşului, râzând de el şi batjocorindu-l. Creştinii aflaţi de faţă vărsau lacrimi de tristeţe şi durere.
– Nu plângeţi pentru mine, le spunea. Dimpotrivă, să vă bucuraţi, pentru că merg la Domnul meu. Rămâneţi cu bine! Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!
Până ce a ajuns în faţa judecătorului, a rostit Psalmul 118: Fericiţi cei fără prihană în cale… La urmă a adăugat cuvintele tâlharul ce s-a pocăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.
Intrând în sala de judecată, şi-a făcut cu îndrăzneală semnul crucii.
– Ce-ai hotărât, Abo? l-a întrebat scurt judecătorul.
– Creştin sunt şi creştin voi rămâne, a răspuns cu statornicie sfântul.
– Deci n-ai de gând să laşi la o parte nebunia şi prostia ta?
– Nebuni şi fără de minte sunt cei care nu-L urmează pe Hristos.
– Ai grijă ce spui! Vorbele tale te vor osândi la moarte.
– Nu mi-e teamă de moarte, căci ea îmi va aduce viaţa veşnică. Fă repede ceea ce ai de făcut, pentru că nu ascult cuvintele tale. Mintea şi inima mea se află în cer, lângă Hristosul şi Dumnezeul meu.
– Dar ce lucru aşa bun ai găsit la Hristos, încât nu-ţi pare rău nici de viaţa ta?
– Ca să înţelegi ce lucru bun am găsit la Hristos, trebuie să crezi în Acesta şi să te botezi. Te îndemn, aşadar, să faci asta.
Judecătorul s-a făcut roşu de furie.
– Luaţi-l! a strigat. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!

Sfârşit mucenicesc

L-au scos afară din judecătorie. Acolo i-au scos lanţurile de la mâini şi picioare.
Şi-a scos singur hainele, şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit:
– Te slăvesc şi Îţi mulţumesc, Preasfântă Treime, pentru că mă învredniceşti să am un sfârşit mucenicesc.
Faţa i s-a luminat de bucurie şi curaj.
A îngenuncheat, şi-a încrucişat mâinile la spate şi şi-a plecat capul.
Călăul l-a lovit de trei ori cu muchia săbiei, sperând că-l va speria şi-l va face să se lepede de Hristos. Dar Sfântul a rămas neclintit, răbdând loviturile cu tăcere vitejească.
În cele din urmă, a patra oară, călăul l-a lovit cu ascuţişul săbiei şi i-a tăiat capul. Astfel, fericitul Abo şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. Era ziua de 8 ianuarie 790. La această dată în fiecare an se prăznuieşte pomenirea lui.

Arderea mucenicescului trup

Vrăjmaşii Domnului, văzând cu câtă credinţă şi nădejde în suflet a primit moartea atletul lui Dumnezeu, s-au simţit ruşinaţi şi umiliţi. Vrând, aşadar, să se răzbune pe el chiar şi mort, au mers la judecător şi i-au spus:
– După cum se ştie, creştinii obişnuiesc să fure trupurile celor care au murit pentru Hristos şi să le cinstească deosebit de mult. Şi spun că trupurile acestea fac minuni. Hainele şi părul mucenicilor lor sunt împărţite, pentru că se zice că tămăduiesc bolnavii. Cu astfel de rătăciri îi amăgesc pe mulţi naivi. De aceea, te rugăm, dă-ne trupul lui Abo. După ce-l vom arde, vom împrăştia cenuşa în aer. În felul acesta vom evita orice amăgire a creştinilor.
– Luaţi trupul şi faceţi ce vreţi cu el, le-a răspuns judecătorul.
Au ridicat, aşadar, trupul mucenicului şi l-au băgat într-un sac, împreună cu hainele lui. Au pus acolo chiar şi pământul udat de sângele său. În felul acesta n-a rămas nimic care să poată fi luat de creştini. După aceea au urcat sacul într-un car şi l-au dus afară din Tbilisi, în regiunea Sagodebeli (care înseamnă locul plângerii), unde se află cimitirul oraşului. Au aprins un foc mare şi au aruncat sacul cu trupul mucenicului, după ce turnaseră ulei pe el. Oasele, care n-au ars, le-au aruncat de pe un pod, care astăzi se numeşte Podul Mucenicului, în râul Kir.

Minuni şi semne

Atâta timp cât trupul a ars, musulmanii n-au lăsat pe nici un creştin să se apropie de foc. Însă îndată ce arderea s-a săvârşit, mulţi creştini s-au adunat acolo. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi veneau cu evlavie, aducând lumânări şi tămâie. Slăvindu-L pe Dumnezeu şi cerând mijlocirile robului Său, Abo, luau ca binecuvântare puţin pământ din locul unde avusese loc arderea. Mulţi bolnavi cu credinţă puternică şi-au regăsit sănătatea cu pământul acela.
De altfel, Atotputernicul Dumnezeu a vădit făţiş cinstirea veşnică a lui Abo, printr-un semn minunat. În aceeaşi zi, la un ceas după miezul nopţii, o stea trimisă de Dumnezeu a stat exact deasupra acelui loc unde arsese trupul mucenicului. A rămas acolo vreme de două ore, strălucind cu lumina ei peste întregul Tbilisi.
Creştinii şi musulmanii au privit cu toţii cu teamă ciudatul fenomen. Desigur, unii din slujbaşii judecătorului au vrut să meargă până acolo ca să cerceteze de aproape steaua. Însă nu s-au putut apropia pentru că îi împiedica atât lumina orbitoare cât şi cumplita lor frică.
În noaptea următoare, iarăşi, din apele Kirului, de sub podul unde au fost aruncate oasele sfântului, a ieşit un stâlp luminos care se înălţa până la cer şi lumina întreaga regiune dimprejur.
Prin toate semnele acestea Domnul a binevoit să arate puterea Lui dar şi adevărul cuvintelor Sale: Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

 

XI. SFÂNTUL GRIGORIE HANGELI

Primii ani

Sfântul Grigorie Hangeli s-a născut în anul 759 la Kartala, din părinţi nobili şi evlavioşi. Încă de mic a fost luat la palat de soţia domnitorului Nerses, care era mătuşa lui şi care l-a crescut cu deosebită grijă.
Chiar din primii ani s-a arătat nespus de cucernic şi foarte inteligent. Din manifestările şi purtarea sa, părinţii lui au înţeles că era „vas ales“ al Domnului.
Vin şi carne nu voia să guste. Viclenie şi răutate nu cunoştea. Jocurile copilăreşti nu-i plăceau. Era numit „pustnic“, pentru că prefera liniştea şi izolarea în locul întâlnirilor cu oamenii şi discuţiilor.
Datorită inteligenţei şi sârguinţei cu care era înzestrat, curând a învăţat să citească şi să scrie în multe limbi. A studiat toate scrierile Sfinţilor Părinţi care erau traduse în limba georgiană şi a învăţat pe de rost atât Psalmii lui David, cât şi multe texte de cult. S-a dedicat şi studiului lucrărilor înţelepţilor şi filosofilor lumii, luând din ele tot ce era bun şi îndepărtând tot ce era rău.

Hirotonia

Când a crescut, Grigorie a devenit frumos şi zvelt, însă totodată şi cuminte, cuviincios, virtuos, plin de Duh Sfânt şi de credinţă (Fapte 11, 24).
Buna sa mamă şi toţi cei care îl cunoşteau doreau să-l vadă preot. Cu toate acestea, el nu voia să se hirotonească, având în vedere atât valoarea preoţiei cât şi vârsta sa tânără. Prinţii se străduiau să-i stingă îndoielile prin cuvinte ca acestea:
– Nu vârsta este cea care-i dă vrednicie unui om, ci înţelepciunea şi virtutea. Eşti înzestrat cu maturitate duhovnicească şi cu multe alte harisme. Toate le datorezi Domnului. Eşti dator, deci, să le foloseşti spre slava Lui şi pentru poporul Său. Acela este Cel care te cheamă să-i devii slujitor, nu noi. De aceea fă ascultare şi nu-L întrista…
Prin multe asemenea vorbe l-au convins. Astfel, binecuvântatul Grigorie a fost hirotonit preot. Mulţime de lume a fost de faţă la hirotonia sa şi a primit din mâinile lui Preacuratele Taine. Toţi L-au slăvit pe Dumnezeu, plini de bucurie şi mulţumire.

La Opiza

Însă n-a trecut vreme multă şi tânărul cleric a fost războit cu sălbăticie de diavolul desfrânării. Simţind o chinuitoare ardere trupească, a hotărât să plece pe ascuns în alt ţinut, îndepărtat şi pustiu, unde avea să trăiască viaţa monahală.
Planul acesta l-a descoperit doar la trei prieteni credincioşi ai lui, iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi ca şi el, şi le-a cerut să-l urmeze. Aceştia erau vărul său Sava, viitor episcop al Ishanului, Teodor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Nedzvi, şi Hristofor, mai târziu întemeietor al mănăstirii Kuiriketi. Înflăcăraţi şi ei de iubirea dumnezeiască, au primit neşovăielnic să-l însoţească pe sfânt în călătoria lui şi să intre în tagma îngerească.
Au plecat, aşadar, bucuroşi spre Opiza, unde exista o mică mănăstire a Sfântului Înaintemergător Ioan şi care-l avea egumen pe părintele Gheorghe. Acolo cei patru au rămas doi ani.
Dar Grigorie tânjea după viaţa de pustnicie. Deseori vizita pustnici care se nevoiau în locuri îndepărtate. Le admira trăirea, râvnea la nevoinţele acestora, primea cu bucurie poveţele lor. Unul l-a învăţat privegherea şi rugăciunea, altul – iubirea şi nemânierea, altul – nerăutatea şi blândeţea, altul – înfrânarea şi asprele osteneli, altul – tăcerea şi postul.

Întemeierea Hangei

În vremea aceea trăia la Hangea, în regiunea Klarzeta, un pustnic bătrân şi evlavios, pe nume Hvedie.
Într-o zi, acel om sfânt a avut o vedere dumnezeiască: în locul unde este zidită astăzi biserica din Hangea a apărut un nor luminos în formă de biserică. O mireasmă nespusă a umplut locul şi totodată o voce s-a auzit zicând:
– Robul lui Dumnezeu Grigorie va ridica aici mănăstire, de unde ca o mireasmă bine mirositoare rugăciunile ucenicilor săi vor urca până la ceruri!
Îndată vocea s-a stins şi norul a dispărut. Inima lui Hvedie s-a umplut de o bucurie negrăită. De atunci pustnicul aştepta cu credinţă împlinirea proorocirii dumnezeieşti.
Peste puţină vreme, fericitul Grigorie, călăuzit de Sfântul Duh, l-a vizitat. După ce s-au sărutat frăţeşte şi s-au rugat la Domnul, Hvedie i-a povestit vederea sa lui Grigorie şi i-a arătat locul unde apăruse norul. Sfântul a fost fermecat de frumuseţea şi liniştea ţinutului.
– Voi merge la Opiza, a zis, şi dacă este voia lui Dumnezeu mă voi întoarce curând cu tovarăşii mei, care se află acolo.
Egumenul Gheorghe, care avusese şi el o vedere dumnezeiască, le-a dat cu bunăvoinţă celor patru părinţi binecuvântare de a pleca din mănăstire.
Au venit, aşadar, la Hangea şi au început imediat să construiască sălaşul monahal: mici chilii, trapeză şi biserică de lemn.
Curând au început să vină alături de ei şi alţi fraţi, iubitori de linişte şi rugăciune. Zi de zi numărul asceţilor creştea.
Între timp a sosit ceasul adormirii părintelui Hvedie. Toţi părinţii s-au adunat lângă el.
– Binecuvântează-ne, cinstite părinte, l-a rugat Sfântul Grigorie, acum, la plecarea spre lăcaşurile cereşti.
– Dumnezeul iubirii, al păcii şi al milostivirii să fie mereu împreună cu voi, i-a binecuvântat el. Rugaţi-vă şi voi pentru mine, fraţilor. Rugaţi-vă să dau răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.
A închis ochii şi a adormit în pace. Părinţii l-au înmormântat cu evlavie şi l-au condus la mormânt cu cântări sfinte.

Trăirea ascetică

La Hangea, fraţii trăiau foarte ascetic. În chiliile lor aveau doar un pat mic, un scăunel şi un vas. Mâncarea lor zilnică era foarte puţină, atâta cât trebuia ca să trăiască, şi aceea de obicei foarte sărăcăcioasă: varză uscată, pâine şi apă. În afara mesei de obşte nu mâncau niciodată. Vin nu beau. Focul nu-l aprindeau, oricât de frig ar fi fost. Noaptea şi-o petreceau în rugăciune – dormeau foarte puţin –, iar ziua se îndeletniceau cu lucrul, cu studiul şi cu psalmodia.

Bunăvoinţa împăratului

Împărat al Georgiei era atunci iubitorul de Hristos Asot, urmaş al dinastiei Bagratidilor. Evlaviosul şi virtuosul său curtean, Gavriil Dapansuli, închinător neobosit la mănăstiri, l-a înştiinţat despre Sfântul Grigorie şi despre obştea sa. Atât de mare era entuziasmul şi bucuria lui Gavriil când vorbea despre ascetul din Hangea, încât Asot a dorit să-l cunoască. Aşadar, printr-un ofiţer din garda sa, i-a trimis Sfântului o epistolă prin care îl invita la palat.
Fericitul Grigorie a răspuns cu simplitate invitaţiei împăratului, care l-a primit cu mult respect.
– Împăraţilor lui Israel, a spus, Dumnezeu le-a trimis prooroci şi judecători pentru a-i călăuzi pe calea evlaviei şi slavei. Acum te-au trimis în ţara mea pe tine, sfinţite părinte, spre a cinsti poporul nostru iubitor de Dumnezeu şi pentru a deveni mijlocitor al nostru la Hristos.
În loc de alt răspuns, Sfântul i-a dat următoarea binecuvântare:
– Preacucernice împărate, Dumnezeu să-ţi dăruiască virtuţile şi strălucirea marelui David. Tu şi urmaşii tăi nicicând să nu plecaţi din acest pământ binecuvântat. Să rămâneţi mereu pe tronul împărătesc al ţării noastre ca nişte stânci neclintite, îngrijindu-vă de bunăstarea poporului vostru. Amin.
După aceea a luat cuvântul ofiţerul care-i înmânase sfântului epistola împărătească. După ce a făcut o minunată descriere a Hangei, adăugă:
– Ţinutul are o climă deosebită, căci este mângâiat de soare şi ferit de vânturi. În apropiere se află un izvor nesecat, cu apă limpede ca şi cristalul. Pădurea este mare şi copacii dau multe roade sălbatice, dar ogoare pentru însămânţat nu există. Pe stâncile acelea uscate nici iarba nu creşte.
Când a auzit acestea, împăratul a dăruit mănăstirii terenuri care puteau fi cultivate. De atunci îşi arăta în toate chipurile bunăvoinţa lui către sfânt şi către obştea din Hangea. Dar şi fiii săi – Adarnase, Bagrat şi Guaram – se îngrijeau cu dărnicie de nevoile mănăstirii.

Căderea în păcat a împăratului

Asot s-a dovedit cârmuitor bun şi cinstit. Puterea lui s-a întins peste multe regiuni. La Artanuzi a construit un palat în care a trăit fericit cu familia lui, împărăteasa şi fiii săi, vreme de mulţi ani.
Dar vai şi amar! Cel ce şi-a petrecut tinereţile în evlavie şi cuminţenie a fost amăgit de diavolul desfrânării acum, la bătrâneţe. S-a îndrăgostit nebuneşte de o femeie cu mult mai tânără decât el şi a aşezat-o în palat, laolaltă cu soţia şi copiii săi, păcătuind cu ea aproape făţiş.
Sfântul Grigorie a fost înştiinţat de această faptă şi s-a întristat mult. N-a şovăit să-l viziteze pe împărat şi să-l cerceteze sever pentru desfrânarea lui.
Asot şi-a plecat ruşinat capul şi a promis s-o alunge pe femeie. Însă fiind înrobit de patima sa, n-a găsit puterea să-şi respecte făgăduiala.
Aşadar într-o zi, Sfântul, aflând că împăratul plecase într-o regiune îndepărtată a ţării, s-a dus cu câţiva fraţi la Artanuzi. Se înserase deja când au ajuns la palat. A trimis îndată pe unul din însoţitorii lui s-o găsească pe femeia desfrânată şi să-i ceară mâncare. Aceea le-a oferit cu bunăvoinţă hrană din abundenţă.
Când s-au ivit zorile, a înştiinţat-o prin acelaşi frate că vrea să o întâlnească. Luând cu ea două slujnice, a coborât şi a cerut binecuvântarea sfântului.
– Stai departe! i-a poruncit acela cu asprime.
Fraţii şi slujnicele au încremenit. Înspăimântaţi, s-au depărtat păşind înapoi.
– Mizerabilo! i-a zis atunci sfântul femeii. De ce ai intrat prin fărădelege între soţii legiuiţi? De ce l-ai aruncat în groapa păcatului pe împărat, ducându-l astfel la pieire atât pe el cât şi pe tine?…
– Omule al lui Dumnezeu! a răspuns ea izbucnind în lacrimi. Cuvintele tale mă ard! Află însă că nu sunt eu stăpână pe trupul meu. Împăratul mă ţine închisă în palat pentru a-şi satisface patima trupească. Nu mai ştiu ce să fac. Să fug? Oriunde aş merge mă va găsi. Sunt deznădăjduită…
Suspinele femeii i-au înmuiat inima sfântului, care şi-a preschimbat asprimea în blândeţe.
– Fiica mea, i-a zis părinteşte, ascultă-mă! Dacă faci ceea ce-ţi voi spune, te încredinţez că Domnul te va ierta.
– Sunt în mâinile tale, părinte! a strigat ea. Izbăveşte sufletul meu!
Atunci a binecuvântat-o şi i-a dat un cordon de la încălţămintea lui.
– Încinge-te cu acest cordon peste mijloc, fiica mea, şi vino cu mine. Te voi conduce în mănăstirea Mere şi te voi încredinţa egumenei Fevronia. Vei rămâne acolo până ce, cu harul lui Dumnezeu, împăratul se va potoli.
Femeia, după ce le-a poruncit slujnicelor să se întoarcă la palat, l-a urmat cu bucurie pe sfânt.
Egumena Fevronia a primit-o cu multă iubire şi bunătate.
– Măicuţă, i-a spus sfântul, sufletul ei este tulburat. Ai grijă de ea ca de fiica ta şi păzeşte-o de Asot.
– Hristos îi va purta de grijă roabei Sale, a răspuns aceea cu smerenie.
Între timp împăratul s-a întors la palat şi a căutat-o pe ibovnica sa. Negăsind-o nicăieri, şi-a ieşit din fire. Şi-a chemat imediat toate slugile şi a început să le cerceteze cu ameninţări. Desigur, cele două slujnice, înfricoşate, i-au spus fără întârziere ce se întâmplase.
Fără a mai trage de timp a pornit spre Mere. În faţa egumenei a stat cu evlavie prefăcută.
– Ştiţi de ce am venit la mănăstirea voastră? a întrebat-o.
– Domnul ştie, i-a răspuns ea scurt.
– Iată, am venit pentru că părintele Grigorie, după câte se pare, a adus-o aici pe responsabila treburilor economice ale palatului nostru. Ei îi încredinţasem administrarea averii noastre. Am constatat însă că ne lipseşte o sumă importantă de bani. Trebuie, deci, să vină la palat să lămurim lucrurile, iar apoi se poate întoarce aici sau poate merge oriunde doreşte.
Maica Fevronia l-a privit în ochi şi a rostit rar acest stih din Sfânta Scriptură:
– Nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Hristos… Mânia lui Dumnezeu vine peste toţi fiii neascultării.
Cuvintele apostolului Pavel au căzut ca trăznetul asupra împăratului, care a rămas pentru un timp nemişcat şi tăcut, cu capul plecat de ruşine. În el se petrecuse un cutremur. Pentru prima oară a simţit cât de greu păcătuise.
– Fericit cel care nu mai este în viaţă, a şoptit, în timp ce se ridica să plece tulburat, schimbat, umilit…
Egumena, văzându-l într-o asemenea stare, i-a spus:
– Rămâi puţin, împărate, să te odihneşti, l-a rugat.
Dar Asot n-a ascultat-o.
– Roagă-te pentru mine.
Doar asta a spus, în vreme ce se depărta cu paşi rari, paşi care-l călăuzeau spre familia lui şi spre pocăinţă.

La Constantinopol

Obştea din Hangea sporise la număr şi se maturizase duhovniceşte. Astfel, Sfântul Grigorie s-a gândit că era timpul să fie rânduit un tipic care să stabilească programul slujbelor. A hotărât, aşadar, să călătorească chiar el până la Constantinopol, vestita capitală a imperiului bizantin, să viziteze mănăstirile şi să cunoască îndeaproape modul de viaţă al monahilor de acolo. Totodată a cerut de la un creştin pe care-l cunoştea şi care pleca atunci într-un pelerinaj la Locurile Sfinte să copieze şi să-i aducă tipicul faimoasei Lavre a Sfântului Sava.
Aşadar, după ce a lăsat un frate experimentat şi virtuos să-l înlocuiască la conducerea obştii, a plecat spre capitală împreună cu vărul său Sava şi cu un ucenic de-al lui. Călătoria lor s-a desfăşurat cu bine. S-au închinat la multe sfinte moaşte şi au adunat experienţe bogate din viaţa monahală a Asiei Mici şi a Traciei Răsăritene. Slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu, au plecat pe drumul de întoarcere. Ajungând la Tao, au fost înştiinţaţi că împăratul Asot fusese ucis şi că al doilea fiu moştenitor al Bagratului l-a succedat cu îngăduinţa celor doi fraţi ai lui, primul născut Adarnase şi fiul cel mic, Guaram. Puţin mai târziu s-a întors şi pelerinul care fusese la Locurile Sfinte, aducând o copie a tipicului mănăstirii Sfântul Sava. Sfântul Grigorie, ţinând cont atât de regulile acestui tipic, cât şi de sfaturile pe care le-a adunat în timpul călătoriei sale, a alcătuit un tipic al mănăstirii Hangea. Tipicul acesta a fost pus în practică încet-încet în toate mănăstirile Bisericii din Georgia.

Episcopul cel nevrednic

Alături de ucenicii credincioşi ai lui Hristos se afla şi un trădător, Iuda. Între păstorii vrednici ai Georgiei se afla şi unul nevrednic, Ţkir, episcopul Adsiei. Om viclean şi ambiţios, a reuşit să urce pe scaunul episcopal cu ajutorul cârmuitorilor lumeşti.
Pentru purtarea lui necuviincioasă, care smintea poporul, primea mereu sfaturile, iar uneori şi mustrările, nu numai ale altor episcopi, dar şi ale pustnicilor din Klarzeta, îndeosebi ale Sfântului Grigorie.
Cu toate acestea, Ţkir rămânea neîndreptat. Şi îl vedea, desigur, cu ochi răi pe sfânt din pricină că îl mustra. Şi ce-a făcut netemătorul de Dumnezeu? A pus un răufăcător, arcaş iscusit, să-l ucidă, dându-i ca răsplată cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei.
Răufăcătorul a strâns informaţii despre viaţa zilnică şi despre mişcările sfântului. Şi într-o după amiază, în vreme ce acela se întorcea de pe ogoarele mănăstirii, l-a aşteptat undeva ascuns în pădurea Hangealei. Când l-a văzut că se apropie, şi-a încordat arcul. Însă atunci a văzut o privelişte ciudată: deasupra sfântului se înălţa un stâlp de foc, care urca până la cer, iar pe cap îi strălucea o cruce de aur! În aceeaşi clipă, arcul i-a picat din mână, iar el a căzut la pământ. Toate mădularele i-au paralizat dintr-o dată.
Sfântul s-a apropiat de el netulburat.
– Sărmane! i-a zis. De ce nu împlineşti porunca celui care te-a trimis? Aşadar viaţa unui om valorează cât cinci capre şi douăzeci şi cinci de măsuri de mei?
Tremurând şi plângând, răufăcătorul l-a implorat:
– Omule al lui Dumnezeu, milostiveşte-te de mine şi mă iartă!
Grigorie cel neiubitor de răutate l-a iertat îndată şi l-a însemnat cu semnul crucii, dându-i din nou sănătatea.
– Mergi în pace şi săvârşeşte binele, ca să nu păţeşti mai rău, l-a povăţuit în timp ce îşi lua rămas bun de la el.
Ţkir a turbat de mânie aflând că mustrătorul fărădelegilor sale n-a murit. A făcut, deci, o înţelegere cu o întreagă ceată de răufăcători, care au primit să distrugă mănăstirea Hangea în schimbul unei răsplăţi foarte mari.
Când aceia au plecat să-şi ducă la îndeplinire nelegiuitul lor scop, Ţkir pleca şi el la Ikorta. Acolo avea ascunşi bani şi aur, de care acum avea trebuinţă pentru înţelegerea satanică pe care o făcuse.
Însă în întunecimea lui sufletească uitase că dinte rău şi picior şovăitor este cel fără de credinţă în vreme de nevoie (Pilde 25, 19). Intervenţia la timp a lui Dumnezeu, care destramă planurile celor vicleni (Iov 5, 12), a izbăvit mănăstirea. Sosind la Ikorta, Ţkir a căzut la pământ mort!
Un preot care-l însoţea, cunoscând planurile sale, a trimis imediat la Hangea un bărbat iute de picior, care a ajuns înainte ca răufăcătorii să-şi înceapă lucrarea lor distrugătoare.
– Opriţi-vă! le-a strigat. Ţkir a murit…
La aflarea acelei veşti neaşteptate, lucrarea criminală a fost zădărnicită. Ceata, pierzând pe cel care avea să-i plătească, s-a întors la Adsi fără a face nici o vătămare sfântului aşezământ şi turmei din Hangea.

Sfârşit cuvios

Fericitul Grigorie, lucrătorul virtuţii şi făptuitorul voii lui Dumnezeu, a ajuns la adânci bătrâneţi. Împlinise 102 ani, dar cu toate acestea nici chipul său nu-şi pierduse vioiciunea, nici vederea nu-i slăbise. Ager şi sănătos, în deplinătatea puterilor sufleteşti şi trupeşti, iubea mult nu numai rugăciunea şi postul, dar şi rucodelia. Deseori le amintea ucenicilor săi cuvintele Apostolului: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (II Tesaloniceni 3, 10).
Între timp, întemeiase în toată ţara multe mănăstiri, în care aşezase ca egumeni pe cei mai ostenitori şi virtuoşi ucenici de-ai lui. Pe toţi îi călăuzea cu înţelepciune, îi povăţuia cu discernământ, îi învăţa cu luminare dumnezeiască, îi ajuta cu bogata lui experienţă să înfrunte serioasele lor probleme duhovniceşti.
Iar când a sosit ziua adormirii sale, cu puţin înainte de a părăsi lumea cea deşartă, i-a chemat pe fraţi aproape şi le-a spus:
– Fiii mei, să păziţi poruncile lui Dumnezeu şi poveţele pe care vi le-am dat pentru mântuirea voastră. Dacă aflu îndrăzneală la Hristos, harul Său vă va vizita deseori şi în lumea aceasta şi în cealaltă. Să mă pomeniţi în rugăciunile voastre. Peste puţin ne vom despărţi, nădăjduiesc pentru scurtă vreme. Mă rog să ne întâlnim iarăşi cu toţii în împărăţia cerească. Preamilostive Dumnezeule, primeşte sufletul meu!…
Rostind acele cuvinte, chipul i se scălda în lumină dumnezeiască şi strălucea atât de tare, încât fraţii nu puteau să-l privească. Şi-a ridicat mâna şi a făcut semnul crucii peste mănăstire. Apoi a şoptit ultima lui rugăciune pământească:
– Doamne! Tu, Mântuitorul nostru, Cel ce Te-ai răstignit şi ai înviat, Atotputernice Dumnezeu, izbăveşte-i pe ucenicii mei şi pe tot poporul Tău credincios de cursele diavolului. Ocroteşte-i pe toţi cei care nădăjduiesc în Tine. Dăruieşte-mi şi mie, nevrednicului Tău rob, viaţa veşnică în împărăţia Ta.
Astfel şi-a încredinţat cu pace sufletul său Domnului. Era ziua de 6 octombrie a anului 861. În această zi în fiecare an Biserica prăznuieşte pomenirea lui.

 

XII. SFÂNTUL MUCENIC GOBRON ŞI CEI O SUTĂ TREIZECI ŞI TREI DE MUCENICI

Foc şi sabie

În prima jumătate a secolului al X-lea emirul Adribezanului, Abul Kasim, împlinind o poruncă a cotropitorului Persiei şi al întregului Răsărit, Mutafi, s-a ridicat cu câteva mii de soldaţi arabi împotriva lui Bug, un general turc însetat de sânge. Abul Kasim a atacat mai întâi Armenia. După ce a pustiit capitala odinioară faimoasă a Dvinului, a distrus întreaga ţară. Împăratul Armeniei, Subat, n-a putut opune rezistenţă. Astfel, dându-şi seama că nu-l va putea înfrunta pe duşman, s-a refugiat în munţii Abhaziei.
Emirul a trecut în Albania (Albania s-a numit din epoca veche până în cea medievală o ţară din Caucazii Răsăriteni, care se afla între Armenia, Georgia şi Marea Caspică.), a pustiit Kartala şi a ajuns la Tbilisi, care era condus de Geafar, fiul lui Ali. Din Tbilisi, intrând în Kaheta, i-a trecut pe toţi prin foc şi sabie. La urmă, după ce a jefuit şi ars satele şi oraşele din regiunile Geavahedi şi Samţhe, a ajuns la fortăreaţa Kvelisţihe, unde se aflau căpeteniile Kahetei. Unul dintre ei era şi fericitul Gobron21 (Numele Gobron provine din cuvântul arab arhaic ghiubrut, care înseamnă roman puternic şi în general viteaz, curajos.). Gobron, care la botez primise numele Mihail, încă din anii tinereţii se distingea prin curajul, bărbăţia şi puterea sa.

Asediul şi cucerirea

Arabii au asediat fortăreaţa. Întreaga regiune înconjurătoare s-a albit de corturile lor, de parcă ar fi fost acoperită cu zăpadă. Atacul n-a întârziat. Şi a fost sălbatic. Dar şi apărarea fortăreţei georgienilor era puternică. Soarele se întunecase de săgeţi şi de suliţe, aruncate din ambele părţi. Pentru prima oară mahomedanii întâlneau o rezistenţă atât de vitează. Cu toate acestea, nu numai că n-au încetat asediul, dar au şi înmulţit atacurile. Morţi erau mulţi, atât arabi cât şi georgieni. Cadavrele putrezeau neîngropate în jurul zidurilor şi duhoarea lor făcea atmosfera înăbuşitoare. În cele din urmă, după un asediu de douăzeci şi opt de zile, duşmanii au reuşit să intre în fortăreaţă, dărâmând zidul printr-un loc nepăzit. Fericitul Gobron, cu soldaţii care rămăseseră, s-au aruncat ca leii asupra lor, i-au pus pe fugă şi i-au izgonit la mare depărtare. Cu toate acestea, atât marele războinic cât şi ceilalţi ostaşi şi-au dat seama că de-acum rezistenţa lor este zadarnică. Puţini luptători rămăseseră vii. În întăriri nu puteau spera. Au trimis, aşadar, sol la Abul Kasim şi i-au propus oprirea luptei.
– Dumnezeu ţi-a dat puterea să ne învingi, i-a transmis. De aceea cerem pace.
Emirul a acceptat propunerea lor şi s-au înţeles să facă armistiţiu. Astfel, binecredincioşii georgieni au lăsat armele din mâini, nebănuind ce avea să se întâmple. Pentru că mahomedanii cei vicleni, călcând înţelegerea, s-au aruncat sălbatic şi pe neaşteptate asupra fortăreţei, au junghiat mulţi luptători, iar pe ceilalţi, pe Gobron şi pe cei o sută treizeci şi trei de soldaţi, i-au luat prizonieri.
În strigăte de triumf, i-au dus pe prizonieri în tabăra lor. Emirul, care auzise de vitejia deosebită a lui Gobron, a dat ordin să fie aspru supravegheat.

Ameninţări şi promisiuni

Împăratul Adarnase al II-lea s-a străduit să-i răscumpere pe prizonieri. Însă cu toate că au oferit foarte mulţi bani arabilor, n-a reuşit să-i elibereze. Necredincioşii voiau cu orice preţ să-i facă musulmani pe vitejii luptători ai lui Hristos, şi îndeosebi pe Gobron. În îndemnurilor lor în legătură cu asta, acela răspundea cu statornicie:
– Nu numai că nu-mi voi schimba credinţa, dar sunt gata să şi mor pentru Domnul meu, adevăratul Dumnezeu, căci şi El a primit să moară pentru mântuirea mea. Între timp, înaintarea armatelor arabe continua nestingherită. Pe oriunde treceau împrăştiau moarte şi jale. Sângele creştinilor curgea în şuvoaie în toate colţurile Georgiei. Era o perioadă înfricoşătoare pentru mult pătimitoarea ţară.
Sfântul mucenic mergea în urma armatei cotropitorilor legat, până ce au ajuns în oraşul Talini din regiunea Trialsti. Acolo a fost dus în faţa emirului.
Cârmuitorul arab ştia bine cât de mult îl preţuiau şi-l admirau georgienii pe Gobron. Voia, aşadar, să se folosească de importanţa prizonierului lor pentru a reuşi să răspândească islamul în Georgia. Convertirea faimosului general ar fi fost hotărâtoare pentru reuşita scopului său. Astfel, când s-au aflat faţă în faţă i-a spus:
– Mi-e milă de tinereţile tale, Gobron, îţi admir vitejia şi respect obârşia ta nobilă. Am aflat că eşti unul din cei mai importanţi bărbaţi ai Georgiei. Nu vreau, aşadar, să te omor de timpuriu şi printr-o moarte aspră. De aceea, iubitul meu fiu, te sfătuiesc să te lepezi de credinţa ta, care nici ţie nu ţi-a fost de folos până acum, nici compatrioţilor tăi, şi să primeşti credinţa noastră, singura adevărată, datorită căreia suntem stăpânitorii atâtor ţări. Ştiu, desigur, cât de greu este ceea ce îţi cer. Nimeni nu-şi schimbă credinţa ca pe o haină. De aceea îţi făgăduiesc că-ţi voi da multe în schimb. Îţi voi dărui un palat, unde vei trăi ca un stăpân, nenumărate corturi, sclavi, cămile, arme. Şi mai mult, te voi face ofiţer al statului meu şi colaborator apropiat al meu.
La ameninţarea făţişă şi la propunerea laşă a lui Abul Kasim, Gobron a răspuns cu îndrăzneală:
– Credinţa mea în Hristos, emire, credinţa părinţilor mei, nu pot s-o schimb. În credinţa aceasta sunt înrădăcinat şi neclintit, cu harul Sfântului Duh. Dar de ce vrei să mă omori dacă nu mă convertesc la islam? Ai în slujba ta atâţia creştini pe care nu-i obligi să-şi schimbe credinţa. Cu toţii recunosc stăpânirea ta, care ţi-a fost dată de Dumnezeu, şi se supun cârmuirii tale. La fel fac şi eu. Însă musulman nu mă fac. Creştin m-am născut şi creştin o să mor. Nici ameninţările, nici promisiunile tale nu mă vor face să mă lepăd de iubitul meu Iisus. N-am nimic altceva de zis.

Măcelul soldaţilor

Emirul s-a întors spre slugile sale.
– Poate că nu ştie, le-a spus, cât de înfricoşătoare este moartea. Scoateţi-l afară şi înjunghiaţi-i în faţa lui pe toţi soldaţii săi! Va rămâne viu doar cel ce va trece în legea noastră.
Peste puţin, Gobron stătea între soldaţii lui. Ostaşii arabi, cu săbiile în mâini, îi întrebau pe rând dacă vor să treacă la islam. Şi după răspunsul lor negativ îi decapitau fără şovăială. Nici unul n-a arătat laşitate, nici unul nu s-a lepădat de credinţa lui, nici unul nu L-a trădat pe Mântuitorul nostru. Au căzut eroic toţi cei o sută treizeci şi trei, mărturisindu-L pe Hristos şi anatemizându-l pe Mahomed.
Când măcelul s-a sfârşit, priveliştea era cutremurătoare: trupurile şi capetele mucenicilor se aflau împrăştiate la pământ, scăldate în sânge. Între ei stătea neînfricoşat iubitorul de Dumnezeu – Gobron, stropit şi el de sângele tovarăşilor săi, înroşit din cap până-n picioare. Totuşi pe buze îi înflorise un zâmbet îngeresc, care arăta o fericire nemărginită. Moartea mucenicească a tovarăşilor săi de luptă nu numai că nu-l înspăimântase, ci dimpotrivă, îl entuziasmase şi-l întărise.

„Credincios până la moarte“

L-au adus iarăşi în faţa emirului, care a reînceput pe deoparte să-i făgăduiască bunătăţi şi pe de altă parte să-l ameninţe. Văzând însă că nu reuşea nimic prin asta, a ordonat să fie scos afară şi să fie lovit cu sabia pe grumaz, pentru a-l speria.
I-au legat mâinile la spate şi l-au târât în curte. După ce l-au silit să îngenuncheze, l-au lovit uşor cu sabia pe grumaz de două ori. Dintr-o rană uşoară, provocată de a doua lovitură, a început să curgă sânge. Mucenicul a reuşit să-şi elibereze mâna dreaptă şi s-o ducă la gât. A luat puţin sânge pe deget, şi-a făcut cu el cruce pe frunte şi a strigat:
– Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine, cel nevrednic, să dobândesc comoara muceniciei! Arată-mi, Doamne, mila Ta! Preadulce Iisuse, sălbăticia şi viclenia acestui tiran necredincios nu-mi vor împiedica calea spre cer. Vin lângă Tine!
L-au legat din nou cu mâinile la spate şi l-au dus pentru ultima dată în faţa emirului. Chipul îi strălucea de bucurie cerească. Semnul crucii făcut pe frunte lumina minunat. Câţiva creştini aflaţi acolo aproape au văzut o cunună luminoasă pe capul lui. În felul acesta au înţeles că deja fusese cinstit şi slăvit de către Mântuitorul Hristos, pentru Care-şi vărsa sângele.
Acum emirul nu-i mai promitea cinstiri şi bogăţie.
– Ori te faci musulman, ori mori! i-a zis scurt.
– Fă orice vrei, a răspuns sfântul. Sunt creştin şi niciodată nu mă voi lepăda de Hristos.
– Răbdarea mea s-a terminat! a strigat cu furie Abul Kasim. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!
Călăii s-au grăbit să împlinească porunca lui. L-au târât pe mucenic în curte şi l-au decapitat acolo, între trupurile însângerate ale tovarăşilor săi de luptă. Era ziua de 17 noiembrie 920.
Cinstitele trupuri au fost puse într-o groapă comună. Multe nopţi o lumină cerească strălucea deasupra gropii, unde mulţi creştini bolnavi veneau şi-şi regăseau sănătatea.
Biserica din Georgia n-a întârziat să-i aşeze pe cei o sută treizeci şi patru de mucenici iubitori de Hristos în ceata Sfinţilor, stabilind prăznuirea pomenirii lor pe 17 noiembrie, ziua adormirii lor.

 

XIII. SFÂNTUL MUCENIC SALVA ŞI CEI O SUTĂ DE MII DE MUCENICI

Viteaz conducător de oşti

Sfântul mucenic al lui Hristos, Salva, se trăgea dintr-un neam de prinţi. Era înzestrat cu multe virtuţi, dar mai ales se distingea prin marea lui vitejie. De aceea Sfânta împărăteasă Thamar cea Mare (1184–1212) l-a ridicat la rangul de general şi l-a numit conducător al regiunii Ahalţihe, cu sediul în oraşul cu acelaşi nume. Ca subadministrator al regiunii l-a pus pe fratele lui, Ioan, vestit şi el pentru acţiunile sale.
Salva a fost conducătorul oştilor georgiene în războiul împotriva sultanului Ruknaldin, avându-i ca ofiţeri pe fratele său, Ioan, şi pe prinţul Zaharia Mhargeli. Prin iscusinţa sa, în 1203 şi-a condus armata spre o izbândă triumfătoare la Basiani, datorită căreia Georgia a cunoscut o pace lungă şi lipsită de tulburări.
După adormirea împărătesei Thamar, în 1212 pe tron a urcat fiul ei, Gheorghe, care a murit foarte de tânăr, la vârsta de 29 de ani, în 1223. Întrucât fiii lui erau minori, cârmuirea împărăţiei a fost luată de sora sa, Rusudan († 1247).
În vremea Rusudanei, care nu avea iscusinţa administrativă şi celelalte însuşiri ale mamei sale, în funcţiile publice, politice şi militare, au fost aşezaţi curteni linguşitori care nu erau vrednici de rangurile lor. Astfel ţara a început să decadă. Doar în sud-vestul ei, în regiunea Ahalţihe, fraţii Salva şi Ioan conduceau cu înţelepciune.

Atacul perşilor

În epoca aceea, şahul Persiei, Gealaladin (1220–1231), a fost silit de nenumăratele hoarde mongole ale lui Gingis Han să-şi lase împărăţia şi să se deplaseze spre Armenia împreună cu familia, cu bogăţiile, cu mulţime de popor şi cu armată mare. După ce a jefuit şi a pustiit regiunile sud-estice ale Armeniei, a atacat bogatele oraşe Dvin şi Ani, care erau conduse de familia prinţilor Margeli. Numai după ce aceste oraşe au fost trecute prin foc şi sabie, în 1225 împărăteasa Rusudan a hotărât să trimită împotriva asediatorilor trupe armate conduse de atabek-ul22 (Atabek: rang al Selgiukonilor (ata = părinte, bek = prinţ), pe care îl purta dascălul şi sfetnicul moştenitorului tronului în vremea când acesta era copil. Rangul acesta a fost adoptat de diferite împărăţii (Georgia, Azerbaidjan, Mongolia etc).) Ioan Margeli, om îngâmfat şi lipsit de conştiinţă, care prin purtarea lui trădătoare, cum vom vedea mai jos, a devenit pricina înfrângerii georgienilor.

Înfrângerea şi luarea în robie

Oştile georgiene au ajuns în regiunea Garnisi, aproape de ţinuturile Armeniei, şi acolo şi-au aşezat tabăra. Perşii se aflau deja acolo. Atabek-ul Ioan şi-a împărţit oastea pe regimente, aşezându-le în poziţie de război. Salva şi fratele lui erau conducătorii trupelor care urmau să se arunce primele în luptă. Şi într-adevăr, îndată ce s-a dat ordinul, ostaşii mucenicului purtător de biruinţă s-au aruncat ca leii asupra duşmanilor.
A început o luptă dură şi încrâncenată. Salva şi fratele lui luptau eroic în prima linie. Izbânda înclina de partea georgienilor. Însă pe neaşteptate purtarea trădătoare a atabek-ului a schimbat biruinţa în înfrângere. Ce-a făcut acesta?
În vreme ce, după planul de dinaintea luptei, trebuia ca la puţin timp după atacul lui Salva asupra oştilor duşmane să arunce şi acela în luptă grosul trupelor sale, a rămas nepăsător la distanţă, urmărind bătălia ca un simplu spectator. Trimiţând soli la el, Salva i-a cerut de trei ori întăriri, pentru că vedea că puţinii lui ostaşi nu mai puteau rezista mult în faţa nenumăratelor armate ale perşilor. Însă atabek-ul îi asculta nepăsător pe trimişi şi nu acţiona în nici un fel.
Atitudinea aceasta a atabek-ului constituie o enigmă pentru istorici. Unii o atribuie laşităţii, alţii – invidiei pe care o avea faţă de Salva pentru vitejia lui, iar alţii – încercării de răzbunare asupra împărătesei Rusudan, cu care atabek-ul avea neînţelegeri personale. În orice caz, urmarea este că în ceasul cel mai greu al luptei Salva şi fratele lui, Ioan, au rămas neajutaţi. Aşadar inevitabil, în ciuda izbânzii pe care o avuseseră la început, au cedat în faţa numărului mare al trupelor vrăjmaşe. Cei doi eroi, nedumeriţi în legătură cu purtarea conducătorului lor, au preferat să cadă vitejeşte pe câmpul de luptă decât să se dea bătuţi şi să fie fugăriţi într-un mod laş. Rândurile ostaşilor lor se răriseră deja. Bătălia era crâncenă. Fiecare soldat georgian, înconjurat de perşi, se lupta cu bărbăţie, înainte de a fi străpuns de sabia acelora. În ceasul în care Ioan a căzut mort, calul rănit al lui Salva l-a aruncat pe acesta la pământ. Războinicul se afla pe jos fără coif şi cu sabia frântă. Perşii s-au aruncat asupra lui şi l-au luat în robie.
Georgienii care supravieţuiseră, rămaşi de-acum fără conducător, s-au retras în dezordine.
Nici în acest de pe urmă ceas atabek-ul n-a luat nici o măsură. Le-a poruncit trupelor rămase să se retragă odată cu oamenii lui Salva. Înaintarea oştilor persane, după izbânda lor, a fost fulgerătoare. Pustiind ţara odată cu trecerea lor, s-au îndreptat spre Tbilisi.

„Nu mă lepăd de Hristos“

Între timp, viteazul Salva a fost dus în tabăra perşilor şi a apărut în faţa şahului. Acela, auzind de obârşia lui împărătească şi de nespusa lui vitejie, nu numai că l-a primit cu respect şi cinste, dar i-a dăruit şi o moşie în oraşul Ardabani, ca să trăiască cât se poate de decent.
După un an, şahul l-a chemat pe Salva şi i-a cerut cu hotărâre să-şi schimbe credinţa.
– Dacă te faci musulman, te voi înălţa în ranguri înalte şi-ţi voi dărui bogăţii nenumărate, i-a făgăduit.
– Nu-mi cere, împărate, să-mi las credinţa mea. Nici nu vreau să aud. Şi toate câte îmi fagăduieşti le nesocotesc dacă pentru asta va trebui să mă lepăd de Dumnezeul strămoşilor şi al patriei mele, adevăratul Dumnezeu şi făcătorul lumii. Pentru Hristos mă lepăd de toate, însă pentru nimic nu mă lepăd de Hristos.
Şahul s-a aprins de mânie. Un semn de-al lui era de ajuns pentru a-l trimite la moarte pe neînfricatul mărturisitor al Domnului. Dar s-a abţinut, sperând că până la urmă va reuşi să-l convingă.
– Salva, l-a sfătuit cu politeţe prefăcută, fie-ţi milă de vitejia şi de tinereţile tale. Cugetă la chinurile îngrozitoare şi la moartea amarnică ce te aşteaptă dacă nu te lepezi de Hristosul tău. Gândeşte-te şi la bunătăţile care te aşteaptă dacă mărturiseşti islamul. Spre binele tău, aşadar, primeşte adevărata noastră credinţă şi leapădă-te de rătăcirea ta.
Salva n-a răspuns imediat. A tăcut şi a zâmbit o vreme. Apoi a spus liniştit şi cu statornicie:
– Află o dată pentru totdeauna, şahule al Gealaladinului, că mărturisesc doar credinţa în Una şi cea de o fiinţă Treime, nimic altceva. Şi pricepe că nici bunătăţile pământeşti nu mă încântă, nici chinurile nu mă înfricoşează. Îmi fagăduieşti slavă? Eu doresc doar slava cerească, aproape de Preaslăvitul meu Dumnezeu. Îmi fagăduieşti comori? O singură comoară doresc, fericirea veşnică a împărăţiei cerurilor. Fă-mi, aşadar, ce voieşti. Ai putere asupra trupului meu, dar n-ai putere asupra sufletului meu. Mă vei tortura? Mă vei arunca în foc? Dar în mine arde un foc şi mai puternic, aprins de Dumnezeul-om, Hristos. Sunt pregătit pentru toate.

Mucenicia

Şahul, înfuriat de purtarea neîngăduită a lui Salva, a poruncit să fie dezbrăcat şi bătut cu sălbăticie.
Călăii l-au luat, i-au sfâşiat hainele şi l-au lăsat complet dezbrăcat. Apoi au început să-l bată fără milă cu nişte beţe groase, să-l lovească cu picioarele şi să-l târască pe jos.
Mucenicul, răbdând loviturile fără să scoată cel mai mic geamăt, pentru a-şi face curaj îşi zicea:
– Bucură-te, Salva, căci odată cu hainele te-ai lepădat şi de „omul cel vechi, stricat de patima păcatului“. Dumnezeul cel fără de păcat, Salva, a fost dezbrăcat, lovit şi a murit pe cruce pentru tine. Mori şi tu, păcătosul, acum, pentru El, câştigând astfel viaţa cea fără de sfârşit. Atâţia răufăcători îndură moartea pentru câştiguri materiale şi stricăcioase; tu n-o vei îndura pentru un câştig duhovnicesc şi nestricăcios? Pentru împăraţii pământeşti, care te-au cinstit aici pe pământ, erai gata să-ţi jertfeşti viaţa; pentru Împăratul ceresc, care te va cinsti veşnic, n-o vei jertfi?…
Însă peste puţin timp, atletul lui Hristos nu mai putea să şoptească nici un cuvânt. Oasele i se zdrobeau sub loviturile sălbatice ale călăilor. Era pe jumătate mort atunci când Gealaladin a poruncit să fie aruncat într-o celulă mizerabilă. Închis acolo, în anul 1227 fericitul Salva şi-a încredinţat sfinţitul său suflet în mâinile Domnului, după ce păzise cu vitejie credinţa lui până la sfârşit.

Cucerirea Tbilisului

Armata persană se apropia deja de Tbilisi. În faţa pericolului, împărăteasa Rusudan a părăsit oraşul şi s-a refugiat în fortăreaţa Istimerad, la Kartala, lăsând pentru apărarea capitalei o oaste puternică condusă de Memnon Boţogeli.
Gealaladin, printr-o acţiune rapidă de încercuire, a asediat Tbilisul din toate părţile. Totuşi, datorită rezistenţei eroice a apărătorilor săi n-a putut să-l cucerească, în ciuda atacurilor repetate asupra lui. Şi fără îndoială oraşul ar fi rămas necucerit, dacă nu era ajutat de perşii care locuiau în el. Aşadar ce s-a întâmplat?
În partea sud-estică a Tbilisului trăiau de mulţi ani nenumăraţi perşi, care se ocupau îndeosebi cu negustoria. Unii dintre ei, deci, s-au înţeles pe ascuns cu Gealaladin să deschidă la o anumită oră una din porţile de sud-est ale cetăţii, cea numită Gagis-Kari. Pe poarta aceea aveau să intre ostaşii în oraş pentru a-l supune. Planul lor a fost încununat de un succes deplin. Astfel, într-o dimineaţă, uimiţi şi înspăimântaţi, locuitorii capitalei au văzut drumurile pline cu războinici perşi. Oastea cetăţii, avându-l conducător pe Memnon, s-a aruncat asupra lor fără întârziere. Au început lupte crâncene pe străzile oraşului. Duşmanii se băteau cu turbare corp la corp. Vitejia încrâncenată a georgienilor era incredibilă. Memnon secera cu sabia lui capetele duşmanilor. Însă la un moment dat, în învălmăşeala cumplită, i-a căzut coiful. Atunci unul dintre perşi i-a aruncat o suliţă în cap şi l-a ucis.
Georgienii, pierzându-l pe viteazul lor conducător, şi-au pierdut şi moralul. S-au înspăimântat şi s-au descurajat. Astfel vrăjmaşii n-au întârziat să-i zdrobească, după care au trecut oraşul prin foc şi sabie. Nenumăraţi creştini – bărbaţi, femei şi copii – au fost înjunghiaţi, iar o sută de mii au fost luaţi prizonieri. Toate clădirile au fost jefuite şi toate bisericile pângărite, înainte de a fi distruse şi pustiite. Într-un timp foarte scurt, acolo unde odinioară se întindea un oraş frumos şi viu, nu mai existau decât ruine, fum şi cadavre. Aşa cum din Ierusalim nu rămăsese nimic în urma distrugerii sale de către romani în anul 70 d.H., la fel se întâmplase acum şi la Tbilisi. Cu toate acestea, fortăreaţa Nisan, aflată în partea de sus a oraşului, se afla încă în mâinile georgienilor şi avea o oaste puternică. Împărăteasa, care între timp plecase din Istimerat în Kutaisi, când a aflat de nenorocirea care lovise capitala, a trimis poruncă oştii din Nisa, prin fratele lui Memnon, să părăsească fortăreaţa. Astfel, şi aceasta a căzut degrabă în mâinile duşmanilor. Gealaladin, stăpân de-acum peste tot oraşul, a ordonat să fie dărâmată turla bisericii Sfântului Sio şi în locul ei să fie pus cortul său. Când porunca i-a fost împlinită, a urcat acolo pentru a privi cu desfătare ruinele Tbilisiului.

O sută de mii de mucenici

Dar izbânda lui nu era deplină – aşa credea –, dacă nu schimba credinţa tuturor robilor săi creştini. Şi ce-a făcut?
Mai întâi a poruncit să fie scoase din biserică icoanele Domnului şi ale Maicii Domnului şi să fie aşezate în mijlocul unui pod care uneşte malurile râului Kir. Apoi a pus soldaţi înarmaţi cu săbii la cele două capete ale podului. Iar la urmă a pus un bărbat cu voce puternică să-i anunţe pe prizonierii care erau adunaţi acolo hotărârea lui:
– Marele nostru împărat vă porunceşte să vă lepădaţi de Hristosul vostru şi să primiţi credinţa noastră. Pentru a dovedi convertirea voastră trebuie să scuipaţi şi să călcaţi în picioare aceste icoane. Dacă veţi face aşa, veţi fi eliberaţi imediat şi veţi primi ca răsplată daruri bogate. Dar dacă, dimpotrivă, nu veţi asculta, veţi fi înjunghiaţi de săbiile tăioase pe care le vedeţi în mâinile ostaşilor şi aruncaţi în râu.
Gealaladin era sigur că vor asculta de porunca lui, pentru a nu-şi pierde vieţile. Dar a greşit. Nu ştia că credinţa în Hristos a poporului georgian era atât de mare, încât nu putea fi biruită nici de moarte. Astfel, când l-au auzit pe crainic, cei o sută de mii de prizonieri creştini – bărbaţi, femei, bătrâni, tineri, episcopi, preoţi şi monahi –, într-un cuget şi într-un glas au hotărât să-şi ofere trupurile lor ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Se bucurau, desigur, atât pentru că vor mărturisi credinţa lor în faţa barbarilor, pecetluind mărturisirea cu propriul lor sânge, cât şi pentru faptul că vor scăpa grabnic de chinurile trecătoare, dobândind prin mila dumnezeiască bunurile veşnice ale împărăţiei cereşti. Răspunsul pe care l-au dat şahului a fost limpede:
– Noi, cu harul Domnului, suntem creştini. Această sfântă credinţă am învăţat-o şi ne-a fost predanisită de strămoşii noştri. Mărturisim deci în faţa voastră că noi credem în Sfânta Treime. Acum, desigur, întrucât am călcat poruncile Lui şi am nesocotit legea Sa, pe bună dreptate a îngăduit distrugerea ţării noastre şi înrobirea de către voi, vrăjmaşii noştri necredincioşi. Însă orice am păţi, nu ne vom lepăda de adevăratul nostru Dumnezeu şi nu vom necinsti sfintele Lui icoane. Pentru curăţirea noastră de păcatele pe care le-am săvârşit în viaţa pământească, suntem gata să murim muceniceşte. Să nu credeţi, necredincioşilor, că frica de moarte sau darurile voastre bogate ne vor putea despărţi de iubirea lui Hristos. Nici unul dintre noi nu se va lepăda de Acesta! Nici unul dintre noi nu va scuipa şi nu va călca în picioare sfintele icoane! Iată capetele noastre! Tăiaţi-le, pentru a ne înfăţişa înaintea Domnului.
Şi, ridicând mâinile la cer, au încheiat printr-o scurtă rugăciune:
– Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, întăreşte-ne şi primeşte în mâinile Tale sufletele noastre!
Soldaţii au început să-i ducă în faţa icoanelor. Unul câte unul, apropiindu-se, în loc să le scuipe, se închinau la ele cu evlavie. În aceeaşi clipă li se tăiau capetele, care erau aruncate împreună cu trupurile în apele râului Kir, care curgea pe sub pod. În felul acesta, într-o singură zi cei o sută de mii de prizonieri georgieni au fost ucişi!

Un bătrân…

Se spune că un bătrân cărunt, atunci când se apropia de icoane şi era îndemnat de perşi să le scuipe, a căzut în genunchi şi a spus:
– Dar cum e cu putinţă să scuip sfintele icoane ale Domnului meu şi ale Preacuratei Maicii Sale? Dumnezeul meu, iartă-mă! Maica Domnului meu, îndură-te de mine!
Cu aceste cuvinte a căzut peste icoana Maicii Domnului şi şi-a dat sufletul. Cu toate acestea, călăii cei severi i-au decapitat chiar şi trupul său mort, înainte de a-l arunca în râu.

… şi un tânăr

Când a venit rândul unui tânăr preafrumos, chiar şi perşilor celor reci la inimă le părea rău de moartea sa. S-au străduit, aşadar, vreme îndelungată să-l convingă că trebuie să se supună, fie şi prefăcându-se, poruncii şahului.
– Iată! i-au spus la un moment dat. Nu scuipa icoanele. Scuipă lângă ele. Asta e de-ajuns pentru a-ţi salva viaţa.
Şi tânărul, înfricoşat, a scuipat în stânga icoanelor. Îndată perşii, aplaudând şi mândrindu-se, l-au luat deoparte şi au început să-l îmbrăţişeze şi să-i spună vorbe de laudă şi să-l felicite. Dar deodată acela, ca şi când s-ar fi trezit dintr-o ameţeală, a zis:
– Dumnezeul meu, ce-am făcut? E cu putinţă să nu mărturisesc împreună cu fraţii mei? E cu putinţă să mă lepăd de Tine şi să-l urmez pe blestematul Mahomed? Voi fi singurul care scapă de moarte în felul acesta ruşinos? Nu! Nu mă voi despărţi de ceilalţi creştini. Vin lângă Tine, Doamne!
Printr-o mişcare bruscă a scăpat din mâinile perşilor, a alergat la sfintele icoane, a îngenuncheat în faţa lor şi, plângând amarnic, a strigat:
– Împărăteasa cerurilor! Ia-mă pe mine, fiul cel risipitor, sub acoperământul tău!
În clipa aceea şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Călăii i-au decapitat trupul mort şi l-au aruncat în apele repezi ale râului, aşa cum făcuseră mai înainte şi cu trupul bătrânului.
Astfel, nici unul dintre cei o sută de mii de prizonieri georgieni nu s-a lepădat de Domnul. Toţi au fost înjunghiaţi de voie, ca nişte oi credincioase bunului lor Păstor.

Cele ce au urmat

După cum scrie un cronicar din epoca aceea, cineva putea trece de pe o parte pe cealaltă a râului fără să-şi ude picioarele, călcând pe trupurile Sfinţilor Mucenici. Iar apele râului au rămas înroşite de sângele creştinilor vreme de două săptămâni.
Crâncenul Gealaladin a urmărit mucenicia prizonierilor din turla catedralei Sfântului Sio, unde-şi întinsese cortul. Iar când şi ultimul mucenic fusese ucis, seara târziu, o lumină cerească în formă de stâlp a coborât deasupra podului, luminând întreaga regiune, şi în acelaşi timp un cutremur puternic a dărâmat cortul şahului din vârful bisericii.
De atunci podul acela s-a numit „Podul celor o sută de mii de mucenici ai Tbilisului“ sau „Podul mucenicilor“.

XIV. SFÂNTA MARE MUCENIŢĂ KETEVAN

Împărăteasa înţeleaptă

Sfânta mare muceniţă Ketevan, această podoabă strălucitoare a Bisericii şi a tronului Georgiei, se trăgea din neamul împărătesc al Bagrationilor. Era fiica lui Asotan şi nepoata împăratului Kartalei, Constantin al III-lea (1469–1505).
În anii copilăriei şi ai tinereţii s-a ocupat cu studiul Sfintelor Scripturi. Evlavioşii ei părinţi o creşteau creştineşte întru învăţătura şi certarea Domnului (Efeseni 6, 4), şi astfel creşterea ei trupească era însoţită de sporirea duhovnicească. Curăţia şi cuminţenia, înţelepciunea şi cumpătarea erau principalele ei însuşiri. Buzele sale blânde zi şi noapte Îl lăudau şi-L slăveau pe Dumnezeu. Îi mângâia pe cei întristaţi, îi slujea pe neputincioşi, îi ajuta pe săraci.
Când a ajuns la vârsta maturităţii, părinţii au dat-o de soţie lui David, succesor al împăratului Kahetei, Alexandru al II-lea (1577–1605). Şi acesta îşi avea obârşia în neamul Bagrationilor. Era falnic şi viteaz, dar iute la mânie, iubitor de putere şi aspru. Căsătoria s-a sărbătorit cu mare fală, aşa cum se cuvine feţelor împărăteşti. Dumnezeu le-a dăruit un copil, pe Teimuraz, care mai târziu, ca împărat al Kahetei, a zdrobit jugul perşilor, a redeschis bisericile şi s-a distins ca orator şi poet. Ambiţiosul David a vrut să urce prea devreme pe tronul tatălui său. Exploatând ura pe care o nutreau căpeteniile împotriva tatălui său, din pricina felului despotic cu care conducea ţara, i-a îndemnat să-l întemniţeze şi să-l urce pe tron chiar pe el. David însă nu avea calităţi de conducător. De aceea împărăţia era cârmuită cu înţelepciune de cinstita Ketevan. Aceasta, într-un timp foarte scurt, a adus pacea şi ordinea în împărăţie, a zidit biserici, a întemeiat spitale, a organizat cantine pentru săraci şi a întărit ţara împotriva duşmanilor din exterior.

Prinţul lepădător de credinţă

David, după ce a rămas şase luni pe tronul împărătesc, a murit. Gheorghe, cel de-al patrulea fiu al împăratului Alexandru, era foarte tânăr, şi de aceea conducerea a fost preluată din nou de bătrânul lui tată.
Între timp, Ketevan, odată cu pierderea soţului ei, l-a pierdut şi pe fiul său, care a fost trimis rob la curtea perşilor. A lăsat, aşadar, toate grijile lumeşti, a aflat mângâiere în singurătate şi s-a dedat studiului şi rugăciunii. Dar s-a întâmplat şi o altă nenorocire. Şahul Persiei, Abas I (1586–1628), când a fost înştiinţat de moartea lui David, a trimis să fie chemat la curte şi al doilea fiu al lui Alexandru, Constantin.
Constantin trăia ca rob la curtea perşilor din perioada şahului Tahmasp I (1524–1576) şi devenise mahomedan. Abas îl numise administrator al oraşului Sirvan şi al regiunilor înconjurătoare. Iar acela, pentru a urca într-un rang mai înalt, s-a instalat la Ispahan, pe atunci capitala statului persan, şi aflat la curte trăia o viaţă păgână.

Ucigător de tată şi de frate

Aşadar Abas, care cunoştea viaţa pe care o ducea Constantin şi de care nu s-ar fi putut lipsi, l-a chemat şi i-a spus:
– Mergi fără întârziere la Kaheta, omoară-l pe tatăl şi pe fratele tău Gheorghe, urcă pe tronul împărătesc şi străduieşte-te pe orice cale să-i faci pe cetăţenii tăi mahomedani.
Şahul ura împărăţia Kahetei, deoarece Hercule, al treilea fiu al împăratului Alexandru, avusese neînţelegeri cu familia lui şi fugise la Constantinopol, cerând refugiu la curtea sultanului. La fel de mult ura însă şi împărăţia Kartalei, fiindcă în anul 1534 împăratul ei, Luarsab I, se lepădase de legătura lui cu şahul Tahmasp I. Acum, aşadar, era prilejul potrivit pentru a supune ambele împărăţii, lucru ce l-ar fi uşurat în războiul împotriva Turciei. Se temea, de altfel, ca nu cumva Georgia să se alăture Rusiei.
După această poruncă, Constantin l-a înştiinţat pe tatăl lui că ar vrea să-l vadă şi a pornit cu armată mare spre Kaheta. Alexandru, plin de bucurie şi nebănuind nimic, s-a dus în oraşul Bazar – acolo urma să se întâlnească cu Constantin – împreună cu fiul său cel mic, Gheorghe, şi cu mai mulţi însoţitori.
Constantin i-a strâns în braţe pe tatăl şi pe fratele lui, le-a oferit daruri bogate, veşminte de aur şi alte asemenea lucruri, trimise de şah, şi le-a aşezat o masă încărcată cu bucate alese. Însă în spatele tuturor acestora le pregătea moartea.
Aşadar într-o zi, pe când erau cu toţii împreună, Constantin le-a spus:
– Vreau să vă aduc la cunoştinţă o poruncă a şahului. Însă acest lucru trebuie să se facă în secret. Porunciţi deci să iasă toţi afară.
Şi într-adevăr, au plecat toţi în afară de trei colaboratori devotaţi ai lui Alexandru – Korţiba, Avel şi episcopul Rustav. Atunci soldaţii lui Constantin, care urmăreau pe furiş dintr-o ascunzătoare, s-au aruncat cu săbiile asupra lor şi i-au ucis. După aceea, ucigătorul de tată şi de frate, care i-a întrecut în sălbăticie pe Cain şi pe fraţii preabunului Iosif, a încărcat cadavrele pe cămile şi i le-a trimis lui Ketevan.
Aceea a fost rănită în inimă de această nenorocire. Georgienii, după ce i-au jelit multă vreme, i-au înmormântat cu mare cinste în catedrala oraşului Alaverdi.

Înfrângerea şi moartea ucigaşului

Constantin voia să adauge crimei sale şi o fărădelege, s-o ia de soţie pe cinstita Ketevan, pentru că, după legea mahomedană, un bărbat se poate căsători cu văduva fratelui său. A trimis, aşadar, oameni şi i-a cerut sfinţita ei mână, cu făgăduinţa că o va face iarăşi împărăteasă. Şi a ameninţat-o că, dacă nu vrea de bunăvoie, va folosi forţa.
La auzul acestei veşti înfricoşătoare, Ketevan cea iubitoare de Dumnezeu s-a tulburat. Hotărâse să rămână mireasa Mirelui nemuritor, precum Ana, fiica lui Fanuel (cf. Luca 2, 36–37). Aşadar le-a spus solilor lui Constantin:
– Să nu îndrăznească nici măcar să se întâlnească cu mine acest mizerabil ucigaş de tată şi frate! Nu-i ajung crimele pe care le-a săvârşit?
Îndată înţeleapta femeie le-a vădit căpeteniilor Kahetei planurile mârşave pe care Constantin le urzea împotriva ei şi împotriva ţării lor. Şi a adăugat că, dacă n-o vor apăra de această necinste, se va întoarce la familia ei. Aceia într-un glas i-au jurat credinţă şi devotament până la moarte. Au făcut sfat şi au hotărât să acţioneze cât mai curând cu putinţă. Căpeteniile cele viteze au înarmat imediat oastea şi au pornit asupra ucigaşului.
Constantin, când a auzit că armatele georgiene se apropie, a alergat la ghicitori. De la ele a aflat că va fi învins, şi de aceea n-a vrut să se lupte cu ei. S-a gândit să se refugieze în oraşul Bazar, însă era prea târziu. Singura cale rămasă era să se lupte.
Cele două armate stăteau faţă în faţă. Căpeteniile georgienilor, David, Tamaz şi Bebur, au dat semnalul şi soldaţii s-au aruncat cu furie neîmblânzită asupra perşilor. Căpeteniile l-au înconjurat pe Constantin, l-au străpuns cu suliţele, l-au aruncat de pe cal şi i-au tăiat capul. Georgienii i-au fugărit pe perşi departe, până ce i-au ucis pe toţi.
Biruitorii s-au întors în ţara lor mulţumindu-I lui Dumnezeu. Capul tăiat al lui Constantin i l-au dus împărătesei lor. Ketevan, după ce a plâns cu amar pentru trupul şi sufletul ucigaşului, a dat poruncă să fie îngropat.

Noul împărat

Pentru o perioadă de timp, împărăţia Kaheta s-a liniştit de ameninţarea persană. Ketevan, singura persoană care rămăsese în casa împărătească, a luat iarăşi puterea în mâini. Stătea la palat, în oraşul Gremi, şi de acolo conducea ţara. Însă slăbiciunea ei femeiască o îngreuna să săvârşească îndatoririle împărăteşti. De altfel, dorinţa sa era să se retragă de la conducerea ţării şi să se dedice slujirii lui Dumnezeu. Din păcate, singurul supravieţuitor din neamul ei împărătesc era fiul său, Teimuraz, luat rob la curtea perşilor. Înţeleapta Ketevan i-a trimis atunci şahului Abas un convoi măreţ cu daruri bogate şi cu următoarea scrisoare: „Preaînalte stăpân, trimite-mi-l, te rog, înapoi pe fiul meu, Teimuraz. Am neapărată nevoie de el pentru conducerea Kahetei. Dacă nu-mi împlineşti dorinţa, împărăţia mea te va renega şi i se va supune sultanului“.
Şahul, îndată ce a citit epistola, l-a pregătit pe tânărul prinţ şi l-a trimis mamei sale împreună cu daruri bogate. Băiatul avea atunci cam şaisprezece ani. În ciuda vârstei sale tinere şi a şederii îndelungate la palatul perşilor, îşi păstrase dreapta credinţă. Şahul nu voia să-l facă mahomedan cu forţa, ca să nu stârnească furia georgienilor.
În oraşul Gremi, Ketevan şi tot poporul l-au primit pe Teimuraz cu bucurie negrăită, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu.
Foarte curând împărăteasa i-a predat fiului ei administrarea ţării.
– Dragul meu copil, i-a spus, eu acum voi lăsa grijile lumeşti. Dacă e nevoie, te voi ajuta, până ce vei căpăta oarecare experienţă. Vreau de-acum să mă retrag din lume şi să mă îngrijesc doar de sufletul meu.
În catedrala Sfintei Nina a avut loc încoronarea şi ungerea noului împărat Teimuraz I. Puţin mai târziu s-a săvârşit căsătoria lui cu prinţesa Ana, fiica domnitorului Mamia I, de la care a dobândit doi fii, Leon şi Alexandru, şi o fiică, Tinatin.

A doua căsătorie a împăratului

În anul 1610, după naşterea lui Tinatin, împărăteasa a murit. Atunci şahul Abas l-a chemat lângă el pe Teimuraz, chipurile pentru a-l găzdui şi odihni. Când acesta a ajuns în Ispahan, a fost primit cu mari ceremonii. Însă în spatele acestora şahul pregătea distrugerea Kahetei.
– Am cerut de la împăratul Kartalei, Luarsab, i-a spus Abas lui Teimuraz, să-mi dea de soţie pe una din cele două surori ale lui. Îi voi cere ca pe cealaltă s-o iei tu, pentru credinţa şi dragostea ce mi-o porţi. În felul acesta vom deveni rude şi vom întemeia pacea între noi.
– Asta nu e cu putinţă, stăpâne, a răspuns Teimuraz. Sora lui Luarsab îmi este rudă apropiată şi religia mea nu-mi îngăduie o asemenea căsătorie.
Şahul a stăruit. Voia ca prin fărădelegea aceasta să făurească legătură de rudenie între ei şi să-l silească pe Teimuraz să se facă mahomedan. Dar nu i-a spus pe care dintre cele două surori i-o va da. El a ales-o pe cea mai mică, Elena, care era mai frumoasă, lăsându-i-o lui Teimuraz pe cea mai mare, Huaresan.
Tânărul împărat s-a gândit că refuzul lui ar avea urmări neplăcute pentru Georgia. A fost nevoit, aşadar, să accepte. A mers la Kaheta şi puţin mai târziu, în anul 1612, a luat-o de soţie pe Huaresan, fără să-şi închipuie viclenia şahului. Nunta s-a săvârşit în oraşul Gremi, cu mare fast. Pe Elena şahul a luat-o şi a făcut-o cu forţa mahomedană, dându-i numele Fatman-Sultan-Begum.

Ameninţarea persană

În perioada aceea la Kartala împărăţea tânărul şi evlaviosul Luarsab al II-lea, care mai târziu a fost torturat şi în cele din urmă ucis de către şahul Abas, pentru credinţa lui în Hristos. Acesta l-a îndepărtat de la curtea lui pe vicleanul Saakage, precum şi pe socrul său, domnitorul Nugzar. Atunci aceia s-au refugiat la curtea şahului, cerând protecţie şi răzbunare. Au fost primiţi cu multă fală şi aşezaţi în poziţii de onoare.
Sosirea celor doi georgieni i-a dat şahului un nou prilej de a interveni în ţara lor. Într-o zi, aşadar, le-a spus:
– Pe sora lui Luarsab, pe care doream s-o iau de soţie, mi-a luat-o Teimuraz. Trebuie să-mi apăr onoarea.
Astfel, în anul 1615, a pornit cu oaste mare împotriva Georgiei, avându-l cu el şi pe cei doi trădători. A ajuns în Albania şi a făcut popas în oraşul Gagea. Acolo l-a întrebat pe Saakage:
– Ce obicei aveţi în ţara voastră? Ce face un bărbat când cineva îi răpeşte nevasta?
– Dacă are putere, îl omoară pe făptaş şi-i ia averea, a răspuns acela, pentru a-l mulţumi pe şah.
– Eu, aşadar, sunt victima unei astfel de răpiri.
Pe motivul acestei calomnii, Abas s-a pornit împotriva Kahetei.

Robia

Locuitorii l-au înconjurat degrabă pe împărat şi au început să-l roage fierbinte:
– Trimite-o pe mama ta şi pe fiul tău, Alexandru, ca să-l liniştească pe şah. Altfel ne va distruge!
Împăratul a înştiinţat-o cu lacrimi în ochi pe mama sa despre rugămintea poporului.
– Fiul meu, a răspuns ea, ştii foarte bine de câte ori m-am jertfit pentru binele poporului. Acum însă orice legătură cu şahul este nefolositoare. Nimic nu va potoli furia lui împotriva noastră.
Dar sfaturile ei nu puteau fi înţelese de georgienii deznădăjduiţi. Au venit, aşadar, s-o roage şi s-o convingă.
Ieromonahul Gheorghe, care a fost de faţă în acele tragice momente, scria: „Toţi locuitorii Kahetei jeleau cu suspine în faţa împărătesei şi-i spuneau: «Du-te, maica noastră, şi izbăveşte-ne de la pieire»“.
Astfel, la presiunea poporului, Ketevan l-a luat pe nepotul ei, Alexandru, şi însoţiţi de prinţul Nadar Geordage a pornit, la sfârşitul anului 1615, spre Gagea. S-a înfăţişat cu multe daruri în faţa şahului, care a primit-o cu cinste. Însă pe când discutau, i-a spus arătând spre Alexandru:
– Nu cumva doar acestui copil îi sunt unchi şi dascăl? Teimuraz trebuie să mi-l trimită şi pe fiul său cel mare, Leon. Iar eu îi voi creşte pe aceşti doi copii aşa cum se cuvine unor prinţi.
Ketevan l-a înştiinţat pe fiul ei despre noua cerinţă a lui Abas. Însă totodată i-a transmis pe o cale secretă sfatul de a nu-l trimite şahului pe succesorul său.
Împăratul a aflat vestea cu groază. El nu voia să-l trimită pe fiul său, dar căpeteniile şi poporul l-au rugat cu lacrimi:
– Tu însuţi n-ai fost acolo de două ori? Nu te-a cinstit şahul? Nu ţi-a oferit daruri? De ce nu vrei să-l trimiţi pe Leon? Vrei ca ţara să fie distrusă? Fii sigur că copilul nu va păţi nici un rău.
Vrând-nevrând, Teimuraz a fost nevoit în cele din urmă să-şi trimită fiul, însoţit de căpetenia curţii, David-Aslan.
Crâncenul şah n-a fost mulţumit nici de sosirea moştenitorului. A cerut să vină însuşi împăratul. „Ştiu, i-a spus, cât de devotat eşti, de vreme ce ai jertfit-o pe mama şi pe copiii tăi. Vino acum şi tu, pentru a te bucura de darurile mele, iar după aceea te vei întoarce în liniştita ta împărăţie“.
Când a citit scrisoarea, Teimuraz nu ştia ce să facă de amărăciune şi păreri de rău. O pierduse pe scumpa lui mamă şi pe copiii săi. Se simţea singur şi pustiit.
Căpeteniile l-au sfătuit să meargă şi el la curtea şahului. Însă acela a refuzat stăruitor.
Între timp i s-a întâmplat o nouă nenorocire: şahul i-a răpit-o – nu se ştie cum şi când – pe scumpa lui fiică Tinatin, singura lui mângâiere. Arhiepiscopul Antonie I notează în memoriile sale că mama lui, împărăteasa Elisabeta, o ţinea minte pe Tinatin, care era atunci văduvă şi bătrână. Spune, de asemenea, că a luat-o Abas de soţie şi după aceea i-a dat-o lui Zaal, satrapul Loristanului.

Distrugerea Kahetei

Mersul evenimentelor prevestea de-acum făţiş nenorocirea care urma să se abată asupra poporului şi Bisericii din Georgia. Într-adevăr, după cum scrie istoricul armean Arakil, şahul a pornit cu oşti nenumărate împotriva Kahetei. Armatele lui au intrat în ţară şi au început distrugerea. Au înjunghiat bătrâni, prunci, clerici şi monahi. Au necinstit femei. Au profanat morminte ale sfinţilor. Au pângărit sfinte biserici. Au dat foc oraşelor şi satelor. Nenumăraţi georgieni au fost luaţi robi în Persia. Teimuraz, singur şi neajutat, s-a refugiat la curtea împăratului Imeretului, Gheorghe al II-lea. Împărăteasa Ketevan, aflând despre nenorocire, s-a îndurerat şi întristat peste măsură. Dar în cele din urmă a căzut şi ea victimă şahului. Mucenicia ei este scrisă în versuri de fiul său, Teimuraz, şi de alţi poeţi georgieni, de către istoricul armean Arakil şi de către unii latini.

Ketevan în temniţă

După ce moştenitorul Leon s-a dus la curtea şahului, acela a trimis-o pe împărăteasă şi pe nepoţii ei la Siraz. Şi i-a poruncit căpeteniei de acolo, Beglar-Bek, să-i închidă în temniţă şi să-i supravegheze aspru. Iar el, după ce a terminat de distrus Kaheta şi Kartala, s-a întors la Ispahan. Ketevan era deja de cinci ani în temniţă, când în 1620 i-au luat nepoţii, singura ei mângâiere, şi i-au trimis la Abas, care i-a făcut eunuci. Leon n-a suportat chinurile şi a murit. Alexandru a supravieţuit şi a ajuns la adânci bătrâneţi. Eroica împărăteasă presimţea grabnicul ei sfârşit şi chinurile îngrozitoare care o aşteptau, avea însă credinţă şi nădejde în Dumnezeu. Se asemăna în răbdare lui Iov şi în înţelepciune lui Tobie. Nimic nu putea s-o zdruncine, nici presiunile cumplite, nici îndepărtarea nepoţilor ei, care o chinuia mai mult decât întunecata temniţă. A îndurat cu nădejde purtarea urâtă a curtenilor perşi. A refuzat cu statornicie propunerile viclene ale şahului, care îi făgăduia s-o facă împărăteasă a statului persan. Nu dădea nici o importanţă celor care o rugau să-i fie milă de viaţa ei şi o îndemnau să rostească măcar un singur cuvânt hulitor împotriva lui Hristos, pentru a se izbăvi. A rămas devotată Mirelui ei ceresc până în ultimul moment. A mărturisit credinţa ortodoxă şi şi-a vărsat pentru aceasta, cum vom vedea, sângele său. În temniţă a rămas zece ani. Transformase un loc de acolo într-o mică bisericuţă, unde duhovnicul ei, Gheorghe, săvârşea Sfânta Liturghie. Cu post, rugăciune, priveghere şi mătănii se nevoia şi îşi pregătea sufletul pentru mucenicie. Dar şi în puţinele ei ceasuri de somn folosea în loc de pernă o piatră.

Stăruinţă în credinţă

Într-o zi veni un trimis al lui Abas şi-i spuse:
– Şahul îţi porunceşte pentru ultima dată: ori te vei lepăda de Hristosul tău şi te vei face mahomedană, ori vei muri în chinuri groaznice. Iată, călăii sunt afară şi aşteaptă…
Iar ea, care credea că suferinţele din vremea de acum nu au nici o însemnătate faţă de mărirea care ni se va descoperi (Romani 8, 18), a răspuns:
– Nimic nu mă va despărţi de iubirea lui Hristos; nici chinurile, nici necazurile, nici prigonirile, nici strâmtorările, nici primejdiile, nici moartea mucenicească.
– Fie-ţi milă de viaţa ta, a continuat trimisul. Adu-ţi aminte de înalta ta obârşie şi leapădă-te de Hristos, căci dacă nu, şahul va porunci să-ţi fie sfâşiat trupul.
Sfânta şi-a făcut cruce şi a spus cu hotărâre:
– Este cu neputinţă să mă lepăd de credinţa mea. Prefer moartea.
Apoi a mai cerut puţină vreme. Trimisul a lăsat-o singură. A intrat atunci în mica ei biserică, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi:
– Dumnezeul meu cel Unul întru Treime nevăzut şi negrăit! Tu cu porunca Ta muţi munţii din loc şi cutremuri temeliile lumii. Indienii, grecii, israeliţii, romanii şi toate popoarele pământului trăiesc sub acoperământul Tău. Te rog, Stăpâne Doamne, trimite-l pe îngerul Tău şi izbăveşte-mi sufletul de înfricoşătoarele vămi ale văzduhului. Deschide-i miresei Tale porţile împărăţiei cereşti şi aşează-mă în ceata Sfinţilor Tăi Mucenici. Doamne, păcatele mele sunt nenumărate. Nimeni n-a păcătuit mai mult decât mine. Tu ştii bine acest lucru, căci la Tine, Atotştiitorul, nu există nimic ascuns. Vindecă rănile sufletului meu şi, când se vor descoperi cele ascunse ale inimii mele, izbăveşte-mă. Dăruieşte-i fiului meu, Teimuraz, biruinţă împotriva vrăjmaşilor şi celor care mă vor pomeni veşnică fericire. Şi tu, Preasfântă şi Preacurată Maică a lui Dumnezeu, care ai rămas fecioară până la adormirea ta, miluieşte-mă pe mine, roaba ta, care crede în pronia Fiului tău.
După ce a terminat rugăciunea, s-a împărtăşit din mâinile preotului şi a luat putere pentru mucenicie.
– Hristoase al meu, a zis, nu-mi îngădui mie, roabei Tale, să mă lepăd de Tine! Nu mă da în mâinile diavolului!
Apoi şi-a făcut semnul crucii şi le-a spus fără teamă călăilor care deja o înconjuraseră:
– Faceţi orice vreţi. Sunt gata pentru toate.

Mucenicia

Îndată aceia au luat-o şi au târât-o până în piaţă. Au aprins un cuptor şi au aruncat în foc o mulţime de fiare – uneltele torturii. Priveliştea provoca groază. Administratorul oraşului n-a putut vedea aceasta şi a plecat întristat. Iar slugile sfintei plângeau nemângâiate şi îşi smulgeau părul. Aceea, văzându-le într-o asemenea stare, le ruga să-i urmeze pilda şi, în felul acesta, să plece toate împreună la ceruri. Călăii le-au adus pe slujbaşe aproape de cuptor. Atunci acelea s-au înspăimântat şi s-au lepădat de Hristos. Şi au început s-o roage şi pe împărăteasă să facă la fel, ca să nu încerce durerile cumplite ale fiarelor înroşite în foc. Ea însă a rămas neclintită în hotărârea sa.
Îi venise acum rândul preotului şi duhovnicului ei, Gheorghe. Călăii l-au dus în piaţă. Flăcările se înălţau ameninţătoare, iar fiarele înroşite erau gata să încerce credinţa atletului lui Hristos.
Preotul s-a apropiat. L-a cuprins groaza. Părea că se clatină. Atunci s-a auzit puternic vocea sfintei:
– De ce tremuri ca o frunză? Crezi că vei trăi veşnic pe pământ? Mai bine să plecăm cât mai curând din această lume. De ce ţi-e frică de torturi? Ai uitat ce-a pătimit Domnul de la iudei? Dacă ne facem părtaşi patimilor Sale, vom deveni şi părtaşi ai Învierii Lui.
Auzind aceste cuvinte, părintele Gheorghe s-a întărit. Dar şi slujbaşele care se lepădaseră de Hristos L-au mărturisit iarăşi. Călăii, fără să piardă timpul, i-au ucis pe preot şi pe slujbaşe, dăruindu-le cununa muceniciei.
După aceea s-au apropiat de sfântă. În zadar i-a rugat să-i acopere puţin goliciunea. Nu-i dădeau nici o importanţă.
Au luat-o cu forţa, au atârnat-o de un copac şi i-au legat mâinile cu sfori, în formă de cruce. Apoi au scos din foc un cuţit înroşit. La vederea acestei privelişti înfricoşătoare, sfânta a zis:
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!
Călăii au început să-i taie sânii, până ce n-au mai rămas nimic din ei. Cu acelaşi cuţit i-au tăiat bucăţi din carnea de pe mâini.
Scoţând apoi din foc nişte unelte cu mânere lungi, ardeau rănile, precum şi toate membrele Sfintei. Îndată ce uneltele atingeau trupul ei, ieşea un fum gros.
Şi ca şi când acestea nu erau de ajuns, au coborât-o din copac şi au întins-o pe o grămadă de cuie pe care abia le scoseseră din cuptor. Apoi au luat nişte lopeţi de fier, le-au umplut cu alte cuie înroşite şi le-au pus peste trupul ei, apăsându-le cu putere. Peste puţin trupul său a devenit în întregime o rană. Bucăţi de carne cădeau pe jos, iar sângele curgea şuvoi.
Dar călăii nu-şi săvârşiseră încă lucrarea lor cumplită. Au scos din foc câteva ţepuşe atât de fierbinţi încât aruncau scântei. Cu acestea au început să sfâşie pieptul şi spatele Sfintei. Pe unde treceau ţepuşele, trupul era ars imediat. Astfel, nici o părticică din trupul ei n-a rămas nerănit. Mucenicia sa însă nu se terminase.
Călăii, după cum notează în versurile sale episcopul Ruisei, Nicolae, au scos din cuptor un lanţ înroşit. Deşi istovită, împărăteasa a reuşit să-şi facă semnul crucii şi să şoptească:
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Călăii i-au legat lanţul în jurul mijlocului, provocându-i o durere nesuferită. Apoi au luat o lopată înroşită.
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a şoptit din nou Ketevan.
Au atins lopata pe fruntea şi pe gâtul ei. Un fum des i-a ieşit pe gură, pe nas şi pe urechi. Şi pe când se pregătea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile lui Hristos, călăii au început ultima tortură.
Au luat o oală de fier, au băgat-o în foc şi au aşteptat să se înroşească bine. Apoi au luat-o şi au adus-o lângă muceniţă. Ea, arsă deja pe tot trupul, a şoptit pentru ultima oară:
– În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În vreme ce cratiţa înroşită i-a acoperit capul sfintei şi i-a atins umerii, arzându-i carnea şi părul, fum gros s-a înălţat din nou. În aceeaşi clipă viteaza muceniţă şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Hristos, pentru a primi cununa neveştejită a biruinţei, în veşnica Lui împărăţie. Era ziua de 13 septembrie 1624.
În felul acesta s-a săvârşit Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi a ajuns la limanul liniştit al raiului, unde se roagă neîncetat Domnului pentru poporul ortodox.

Semne şi minuni

Îndată ce sufletul ei a plecat spre sălaşurile dumnezeieşti, cerul a arătat biruinţa sa într-un mod suprafiresc: trei stâlpi de foc au coborât peste trupul ei, luminându-l minunat. Şi fiindcă mulţime de lume a început să se adune în piaţă, pentru a vedea minunea, şahul a poruncit ca trupul să fie aruncat într-o baltă, unde se scurgeau resturile din oraş. Dar lumina cerească a urmat acelaşi drum. Noaptea târziu câţiva creştini evlavioşi au scos din balta murdară trupul cel multpreţuit de ei, l-au aşezat într-un sicriu şi l-au îngropat cu cinste.
Sfânta Ketevan a primit de la Domnul harisma facerii de minuni. Nenumărate au fost minunile care s-au săvârşit la mormântul ei.

Sfintele moaşte

După un an, mormântul său a fost deschis, dar trupul mucenicesc nu era acolo. După cum a scris împăratul Teimuraz, câţiva monahi latini, care se aflau la curtea perşilor, i-au cerut şahului sfintele moaşte în schimbul a o sută douăzeci de mii de ruble. Însă şahul a refuzat. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Atunci monahii au început să-l caute în secret. După o străduinţă stăruitoare au descoperit mormântul sfintei, au scos moaştele din el, le-au ascuns şi aşteptau prilejul cel mai bun pentru a fugi cu ele.
S-au gândit însă că cel mai bine era să se adreseze fiului sfintei, Teimuraz, care, la şapte luni după distrugerea Kahetei, a preluat din nou conducerea ţării sale. L-au înştiinţat, aşadar, că-i vor dărui craniul şi mâna dreaptă din sfintele moaşte ale lui Ketevan. Au făcut asta pentru a câştiga bunăvoinţa lui şi, ca urmare, să le fie îngăduit să se instaleze în Georgia. Împăratul, îndată ce a auzit vestea, a ieşit cu arhiepiscopul Zaharia, cu preoţimea şi cu tot poporul, în cântări şi miresme de tămâie, pentru a întâmpina moaştele mamei sale. Bucuria şi emoţia tuturor era negrăită. Peste puţin timp, împărăteasa, mijlocitoarea lor la tronul lui Dumnezeu, avea să se afle între ei.
Primirea s-a făcut cu mare strălucire. Poporul a urmat cu evlavie sfintele moaşte până la catedrala Sfântului Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, aflată în oraşul Alaverdi. Acolo au săvârşit slujba cuvenită şi, după ce s-au închinat, le-au aşezat sub sfânta masă, pentru a ocroti biserica şi întreaga ţară. Între timp, monahii latini au aşezat pe ascuns restul moaştelor într-un chivot preţios şi le-au trimis la Roma, la cimitirul apostolului Petru, unde odihnesc până astăzi. Cinstitul craniu şi mâna dreaptă a Sfintei au început să facă minuni. Mulţi bolnavi alergau cu credinţă la sfintele moaşte şi îşi redobândeau sănătatea. Evenimentul acesta l-a făcut pe arhiepiscopul Zaharia, ca întâi-stătător al Bisericii din Georgia, s-o aşeze pe împărăteasa muceniţă în ceata Sfinţilor. Şi a stabilit ca pomenirea ei să fie prăznuită la data de 13 septembrie.
Până astăzi Biserica Georgiei o cinsteşte cu strălucire în fiecare an pe Sfânta Mare Muceniţă Ketevan şi o imploră să mijlocească pentru toţi creştinii la Domnul nostru Iisus Hristos, „căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor“.

O, luceafărul Bisericii ivirilor,
Sfântă preaostenitoare,
Mare Muceniţă şi împărăteasă Ketevan!
Luminează sufletul meu
cel întunecat de multe păcate.
O, mireasma Raiului,
podoaba şi mândria ivirilor!
Întăreşte-mă cu mijlocirile tale,
călăuzeşte-mă cu rugăciunile tale.
O, maică blândă,
fă-mă locuitor al Ierusalimului ceresc!
Potirul durerii mele alină-l
cu mângâierea ta cerească.
Primeşte, bucuria sufletului meu,
lumina ochilor mei,
Primeşte această smerită cântare!

 

XV. CEI ŞASE MII DE SFINŢI MUCENICI

Tebaida Georgiei

Sfântul David Garengeli, ucenicul părintelui nostru purtător de Dumnezeu – Ioan Zedazneli, a întemeiat în pustia Garengi faimoasa „Tebaidă a Georgiei“, adică un lăcaş monahal în care vieţuiau mii de suflete, cuib de virtute şi sfinţenie, care a luminat cu făclia lui duhovnicească întreaga ţară a ivirilor, din secolul al VI-lea şi până la începutul secolului al XVII-lea. Atunci acest far strălucitor al ortodoxiei georgiene a fost distrus de către perşi, cum vom vedea în continuare. Sfântul David a întemeiat pe coasta unui munte din Garengi o mică mănăstire, iar mai târziu, ucenicii lui au ridicat alte unsprezece mănăstiri. Cea mai frumoasă şi mai mare dintre acestea a fost afierosită Învierii lui Hristos. Falnica ei biserică şi trapeza spaţioasă, cu mese şi scaune de piatră, se păstrează până astăzi şi sunt împodobite cu minunate fresce bizantine.
Mai sus de mănăstire, în vârful muntelui, se află o bisericuţă cu turla asemenea Sfântului Mormânt al Domnului. Acolo se adună în fiecare an, în seara Sâmbetei Mari, mii de părinţi ai Tebaidei georgiene, pentru a sărbători împreună „Preacinstitele Paşti“ şi pentru a participa la slujba Învierii.

„Înjunghiaţi-i!“

În anul 1615, cumplitul şah al Persiei, Abas I (1586–1628), a atacat Georgia cu oaste mare, pustiind ţara şi înjunghiindu-i pe locuitorii ei. După ce s-a săturat de sânge creştin, l-a luat în robie pe evlaviosul împărat al Kartalei, Luarsab al II-lea, care mai târziu a mucenicit pentru credinţa lui în Hristos.
La puţină vreme după campania lui biruitoare, şahul a plecat la vânătoare în stepele din Karaiah, mai jos de Tebaida georgiană. Aşadar noaptea, pe când stătea întins în cortul lui, a văzut în depărtare, pe o coamă de munte, nenumărate flăcări mici care se mişcau. Erau monahii din Garengi, care sărbătoreau Paştele şi făceau litanie în jurul micii biserici, ţinând în mâini lumânări aprinse şi psalmodiind cu bucurie „Hristos a Înviat…“.
– Ce făclii sunt acelea pe munte? i-a întrebat Abas pe cei din garda lui.
– Sunt monahii din Garengi, care-şi sărbătoresc Paştele, au răspuns aceia.
– Ce? a murmurat ca o fiară înfometată şahul. Există încă monahi vii? Eu credeam că soldaţii mei i-au ucis pe toţi. Ascultaţi-mă, până mâine dimineaţă nu trebuie să mai trăiască nici unul dintre ei. Înjunghiaţi-i! Aţi auzit? Înjunghiaţi-i pe toţi! După aceea dărâmaţi din temelii bisericile şi chiliile lor şi toate clădirile care există acolo!
Câţiva din oamenii lui au îndrăznit să-l roage:
– Fie-ţi milă de ei, preaînalte! Nu deranjează pe nimeni. Ba dimpotrivă, tuturor soldaţilor obosiţi le dau hrană şi apă. Şi apoi, nu ne porunceşte Mahomed să avem milă faţă de asemenea oameni ai rugăciunii?
– Cum îndrăzniţi să comentaţi? a strigat Abas ieşit din fire. Se va face cum am spus! Altfel…
Nu s-a mai auzit vreo altă împotrivire. Cine ar fi vrut să-şi piardă capul? Stăpânul lor cel cu suflet sălbatic – o ştiau bine – nu vorbea de două ori. Astfel, în scurt timp, un regiment a pornit spre mănăstirea Învierii Domnului.

Prevestire îngerească

Între timp, înainte de a începe utrenia de Paşti, un înger al lui Dumnezeu i s-a înfăţişat ieromonahului Arsenie, egumenul mănăstirii Învierii Domnului, şi i-a spus:
– Hristos vă cheamă pe toţi în lăcaşurile Lui cereşti. În seara aceasta vă vor secera săbiile perşilor! Cine vrea să-şi salveze viaţa, să fugă să se ascundă. Cui nu-i e frică de moarte va fi înjunghiat, dar Domnul îl va încununa. Asta să le spui părinţilor care s-au adunat aici.
Şi după aceste vorbe îngerul s-a făcut nevăzut.
Părintele Arsenie, cu inima întristată, a căzut pe gânduri. Cum să le spună fraţilor, care au venit să prăznuiască strălucitoarea Înviere, că vor găsi moarte amară provocată de săbiile mahomedanilor?…
La un moment dat în chilia lui a intrat monahul care-l slujea. Văzându-l nemişcat, cu faţa palidă din pricina durerii sufleteşti, s-a tulburat rău.
– Ce ai, părinte? l-a întrebat ducându-se lângă el. Nu cumva eşti bolnav?
– Ah, fiule!… Nu…
– Atunci ce se întâmplă?…
Părintele a rămas tăcut vreme de câteva minute. Apoi a oftat adânc.
– Îngerul lui Dumnezeu mi s-a arătat cu puţin înainte, a zis cu o voce abia auzită. M-a înştiinţat că toţi părinţii care sunt aici sunt chemaţi la cina cerească a lui Hristos. În seara asta vor fi înjunghiaţi de către perşi. Mi-a poruncit să-i anunţ. Cine vrea să-şi salveze viaţa, mi-a spus, este liber să plece; cine nu, va muri. Nu ştiu, aşadar, ce să fac. Fraţii au venit să prăznuiască Paştele, iar eu să le spun că vor muri în chip îngrozitor? Şovăi…
– Nu şovăi, părinte! a zis monahul. Domnul ne cheamă. E cu putinţă să nu mergem lângă El? Cred că nu se va găsi nici un frate care să nu dorească o asemenea ieşire mucenicească din viaţa pământească. Vădeşte-le deci fără teamă părinţilor mesajul îngerului. Neîndoielnic te vor asculta cu bucurie şi se vor pregăti cu bunăvoinţă pentru întâlnirea cu Hristos. Peste puţin toţi monahii ştiau ce urma să li se întâmple. Şi toţi, de la cel mai tânăr şi până la cel mai vârstnic, s-au pregătit să-şi bea potirul amar al morţii, care le-a şi adus dulcea veşnicie. Doar doi fraţi începători s-au împuţinat la suflet şi s-au hotărât să plece. Au trecut de valea împădurită şi de mănăstirea Sfântului David şi au ajuns pe un munte.

Mucenicia de înviere

La mănăstirea Învierii Domnului a început slujba pascală. Părinţii, după ce au urcat pe munte şi au făcut obişnuita litanie în jurul micului paraclis, au coborât iarăşi la mănăstire pentru a săvârşi utrenia şi Sfânta Liturghie în biserică.
Deodată, cu puţin înainte de sfârşitul Liturghiei, de afară s-au auzit tobele şi trâmbiţele perşilor. Egumenul a ieşit imediat din biserică, s-a apropiat de căpetenia regimentului şi a căzut cu ochii în lacrimi la picioarele lui.
– În numele lui Dumnezeu, l-a implorat, lăsaţi-ne să terminăm Sfânta Liturghie şi după aceea faceţi ce vreţi cu noi!
Au respectat lacrimile părintelui şi i-au împlinit rugămintea. Astfel, părinţii – şase mii erau toţi – s-au împărtăşit plângând, „pentru iertarea păcatelor şi pentru dobândirea vieţii veşnice“. După aceea şi-au pus mantiile şi l-au urmat pe egumen, care mergea înainte ţinând în mâini toiagul şi sfânta cruce.
Părintele Arsenie s-a apropiat de căpetenie, l-a privit în ochi şi i-a spus:
– Acum suntem pregătiţi şi, după cum vezi, neînarmaţi. Fă ceea ce ţi-au poruncit! Pe împăratul tău nu-l cinstim. Legea profetului vostru n-o primim. Preferăm să murim decât să ne supunem vouă şi să mărturisim credinţa voastră. Iată, deci, îţi ofer capul meu!
A arătat spre monahii care erau în spatele lui şi a adăugat:
– Şi aceştia vor sta cu bucurie în faţa săbiei tale.
Nici nu terminase bine, când o lovitură fulgerătoare de sabie a făcut ca să i se rostogolească capul la picioare. Îndată, ca la un semnal, soldaţii s-au aruncat fără milă asupra părinţilor şi i-au înjunghiat pe toţi. Le-au tăiat trupurile în bucăţi, lăsându-le ca hrană sălbăticiunilor pustiei.
După măcel, s-au apucat să jefuiască şi să distrugă mănăstirea. În continuare, încheindu-şi ticăloasa lor lucrare, au pustiit toate chiliile din Garengi.
Acest sfârşit trist l-a avut, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, Tebaida Georgiei, care aproape de zece secole fusese centrul mărturisirii ortodoxe şi al trăirii ascetice din ţinutul acela.
Cerul a încredinţat slăvirea ce se cuvine celor şase mii de Sfinţi Mucenici. Peste trupurile lor tăiate în bucăţi au stat vreme de trei nopţi trei stâlpi de foc care luminau toată regiunea precum şi nenumărate cununi de trandafiri care răspândeau miresme negrăite.

Înjunghierea fraţilor

Între timp, cei doi fraţi care fugiseră în noaptea întunecoasă înaintau în grabă şi discutau în şoaptă despre mucenicia părinţilor. Când au ajuns în munte, unul din ei s-a întors deodată către celălalt şi i-a spus:
– Unde mergem?… De ce fugim?… Am lăsat lumea şi am venit în pustie. Iar acum suntem ca nişte câini care se întorc să-şi lingă vărsătura. Trebuia să rămânem la mănăstire şi să murim împreună cu părinţii noştri. Ce-o să facem cu această viaţă amară şi nestatornică?
– Să mergem înapoi, frate! a zis atunci şi celălalt. Să mergem să mărturisim şi noi, ca să trăim veşnic în împărăţia Părintelui nostru ceresc.
În clipa aceea au văzut cei trei stâlpi de foc, care coborau din cer deasupra trupurilor Sfinţilor Mucenici, făcând ca noaptea întunecoasă să se asemene cu o zi însorită. Au văzut şi cununile de trandafiri care acopereau mănăstirea. Au observat însă că două dintre ele au rămas foarte sus.
– Sunt ale noastre! au strigat într-un glas şi au început să alerge ca nişte cerbi către mănăstire.
Au coborât în valea împădurită şi au ajuns la drumul care despărţea mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, vizavi de chilia Sfântului Iacob. Aici i-au întâlnit pe soldaţii care aveau în mâini săbii pline de sânge.
– În Hristos credem şi mărturisim că Acela este adevăratul nostru Dumnezeu şi Mântuitor! au strigat cu îndrăzneală când au ajuns în faţa lor. Blestemat să fie Mahomed şi legea lui!
Perşii s-au aruncat asupra lor urlând ca nişte lupi. I-au înjunghiat şi i-au tăiat în bucăţi, aşa cum făcuseră mai înainte cu ceilalţi părinţi, şi le-au lăsat trupurile acolo, să le mănânce fiarele pădurii.

Semnul trandafirilor

Dumnezeu, care-i slăveşte pe sfinţii Săi, n-a lăsat lipsit de semne nici acest loc de mucenicie. Aşadar, în mijlocul drumului pustiu şi mărăcinos unde muceniciseră cei doi fraţi de mănăstire a sădit mai târziu un trandafir preafrumos. Până în ziua de astăzi se află acolo această floare trimisă de Dumnezeu. În fiecare iarnă turmele de oi ale tătarilor nomazi care trec prin Garengi o mănâncă până la rădăcină. Iar primăvara răsare din nou şi înverzeşte în pustietatea cea seacă. Înfloreşte din mai până la sfârşitul lui iunie. Trandafirii roşii şi înmiresmaţi care înfloresc sunt înzestraţi de Dumnezeu cu putere tămăduitoare. Mulţi credincioşi îi culeg şi se izbăvesc de bolile lor, cu mijlocirile Sfinţilor Mucenici. În zilele de după Paşti, trandafirii sângerii împodobesc întreaga regiune, şi desigur cele două mănăstiri din apropiere. De atunci până astăzi nici o altă floare nu mai există acolo. Şi nimeni niciodată n-a reuşit, oricât s-a străduit, să sădească un alt trandafir din altoiul celui sădit de Dumnezeu. Astfel, acesta rămâne unic, aducând aminte odată cu trecerea veacurilor de minunata mucenicie a celor doi fraţi de mănăstire.

Moaştele izvorâtoare de mir

Mai târziu, împăratul Georgiei, Artsil al II-lea, adunând cu evlavie moaştele mucenicilor, le-a aşezat într-un mormânt mare, săpat în zidul de stâncă al altarului unui paraclis al mănăstirii Învierii, care de atunci s-a numit „Moţameti“, adică Mucenicească. Din moaşte a început să izvorască mir înmiresmat şi făcător de minuni, care curge şi în ziua de astăzi, adeverind sfârşitul plăcut lui Dumnezeu al părinţilor iubitori de Hristos. Astfel, fraţii de la mănăstirile Sfântul David şi Sfântul Dodo, care mai târziu au fost rezidite, i-au cerut mitropolitului Antonie I să-i canonizeze pe mucenici, lucru care s-a şi întâmplat. Curând după aceea a fost alcătuită şi slujba pentru praznicul pomenirii lor, care a fost rânduit în Marţea de după Paşti. În această zi, în fiecare an, Biserica Ortodoxă a Georgiei îi cinsteşte cum se cuvine pe cei şase mii de Sfinţi Mucenici şi-i imploră să mijlocească neîncetat la Domnul nostru Iisus Hristos pentru mult pătimitorul popor georgian.

 

XVI. CUVIOSUL ILARION GEORGIANUL

Fericitul stareţ Ilarion georgianul se trăgea din ţinutul Imeretiei (Georgia). S-a născut în anul 1776 în statul Losijat-Khevi din Shorapani, în jurisdicţia Cutaisei. Părinţii săi, Hanulias şi Maria Konţaveli (fii de veche familie aristocrată), erau foarte evlavioşi şi cinsteau în chip deosebit pe Marele Mucenic Gheorghe. Pentru credinţa lor Dumnezeu le-a dăruit un băiat pe care la botez l-au numit Iesei.
Când copilul a împlinit 6 ani, icrodiaconul Ştefan – frate al mamei sale şi pustnic al mănăstirii Tabakin din Georgia – l-a luat de la casa părintească şi l-a dus în sihăstria sa din munte, unde, timp de 12 ani, l-a învăţat viaţa cea după Dumnezeu.

Unchiul părintelui Ilarion

Ierodiaconul Ştefan, în lume Simeon, era de viţă nobilă şi fusese hrănit de mic cu frica de Dumnezeu şi cu cărţile Sfintelor Scripturi. Mai târziu a fost trimis la Curte şi a fost luat în slujba împărătească sub călăuzirea ighemonului Gheorghe Tsereteli care era administrator al vistieriei împărăteşti.
Noul mediu de la Curte nu l-a împiedicat pe Simeon să ducă o viaţă aspră şi înfrânată. Se ruga continuu şi urmărea să se întâlnească cu oameni duhovniceşti, cu care se sfătuia. Deoarece toţi curtenii îl stimau mult, nu era uşor să se elibereze de slujba împărătească, aşa încât să poată, fără împrăştiere, să urmeze viaţa monahală pe care o dorea în chip arzător. Când a primit cinstirea de sutaş, cu mijlocirea protectorului său, Tsereteli, a fost dezlegat de înaltele responsabilităţi. Dobândind râvnita libertate, a aruncat îndată de pe sine ţinuta militară şi, dispreţuind slava cea lumească, a intrat în mănăstirea Tabakin pentru a-I sluji lui Dumnezeu. După trei ani de încercări la diferite ascultări, a fost tuns călugăr cu numele de Simeon. În acel timp păstorea mănăstirea Arhimandritul Gherman, bărbat virtuos şi cu experienţă. Cu rugăciunea sa şi cu harul Domnului, care din belşug sălăşluia într-însul, deschidea cerurile pentru a cădea ploaia şi îi tămăduia pe cei bolnavi. În timpul utreniei obişnuia să citească singur canoanele sfinţilor, în vreme ce, deseori, ochii i se transformau în două izvoare de lacrimi. După ce Ştefan a trăit trei ani ca monah, a fost hirotonit diacon de Mitropolitul Cutaisei – Dositei, şi în curând i-a descoperit părintelui Gherman dorinţa sa veche de a trăi ca anahoret. Părintele Gherman, care în timpul îndelungatei sale şederi la Ierusalim şi în Sinai, în insulele Mării Egee şi în Sfântul Munte văzuse cu ochi experimentat mulţi pustnici, se îngrijea cu orice chip să-l întoarcă de la dorinţa sa, pentru a nu cădea în cursa satanică a rătăcirii. Când a înţeles însă că tânărul ierodiacon era foarte statornic a fost de acord, după ce mai înainte l-a încercat în felurite ascultări pentru alţi trei ani de zile. A trăit, deci, părintele Ştefan în mănăstire nouă ani. După încercare, egumenul Gherman a făcut sinaxă cu bătrânii mănăstirii, la care l-a chemat şi pe el. L-a întrebat despre dorinţa sa şi a primit iarăşi acelaşi răspuns hotărât. Atunci membrii sinaxei au cerut să afle în ce loc vrea să pustnicească. Obişnuit de mic să se predea pe sine voii lui Dumnezeu şi hotărârilor celor mai mari, i-a lăsat pe bătrâni să hotărască despre aceasta. După sfatul lor, a hotărât să meargă la 6 kilometri depărtare de mănăstire, într-un munte împădurit, unde mai demult trăiseră mulţi pustnici.
Începutul vieţii pustniceşti era legat iarăşi cu încercări ce au ţinut cinci ani. În primul an părintele Ştefan a avut următoarea rânduială: lua, plecând pe munte după Sfânta Liturghie, apă şi legume. Toată ziua muncea singur: deschidea drumul, despădurea, iar seara se întorcea în mănăstire. În aceeaşi vreme şi-a făcut şi coliba din trunchiuri de copaci. Pentru anul următor a luat binecuvântare să rămână singur în colibă noaptea şi să se întoarcă în mănăstire la ceasul utreniei, rămânând cu părinţii până la vecernie. În cel de-al treilea an putea să-şi cultive grădina şi să rămână în pustie două zile, iar în cea de-a treia trebuia să vină în mănăstire. În cel de-al patrulea an, patru nopţi pe săptămână rămânea în coliba sa pustnicească, vinerea însă se întorcea în mănăstire şi rămânea aici până duminică. În cel de-al cincilea an al încercării era obligat să rămână în mănăstire doar de sâmbăta până duminica.
Când, cu ajutorul harului dumnezeiesc, s-a întărit în nevoinţă, bătrânii i-au dat binecuvântare pentru desăvârşita pustnicie, neclintirea dorinţei sale. Trei ani a trăit în deplină tăcere, apoi l-a cuprins o râvnă dumnezeiască de a călăuzi şi pe altul în viaţa pustiei. După o îndelungată cugetare a mers în satul Losiat-Hevi, la sora sa Maria Konţaveli, şi le-a propus, ei şi soţului acesteia, să-l dăruiască pe fiul lor cel întâi născut în slujba lui Dumnezeu. Părinţii au rămas nehotărâţi vreme îndelungată; când însă părintele Ştefan le-a proorocits moartea lui Iesei şi a oricărui alt copil în caz că se vor împotrivi voii lui Dumnezeu, şi-au dat cu sârguinţă copilul ce era în vârstă de numai 6 ani.
L-a luat deci stareţul pe Iesei în pustie şi timp de doisprezece ani l-a învăţat să trăiască în linişte, în înfrânare, în rugăciune şi în studiul Sfintelor Scripturi. Rareori îi îngăduia să-şi vadă părinţii sau să viziteze mănăstirea.
Pustnic de la o vârstă aşa de tânără, cel mai târziu numit „părintele Ilarion“ a cunoscut devreme răutatea demonilor, care urăsc mai mult decât orice pe pustnici, şi numai Domnul ştie ce atacuri a avut de primit din partea lor. Urătorul de bine se străduia prin diferite viclenii să-i clatine mintea şi să-l aducă la disperare. Noaptea năvăleau diavolii în chip de tâlhari, în vreme ce alteori îl strigau cu vocea mamei sale, amintindu-i astfel de casa părintească. Ziua se străduiau a-l speria luând chip de urs sau de alte fiare. Cu nevoinţe aspre şi desăvârşită însingurare au trecut astfel anii tinereţii.
Un ţăran ce fugise de la ighemonul Abasidi a venit înainte de adormirea stareţului Ştefan pentru a rămâne împreună cu ei. După trei ani de încercare a fost tuns călugăr cu numele de Lavrentie.
Mai târziu, monahul Lavrentie a mers să se închine la Sfintele Locuri, iar la Ierusalim a fost hirotonit preot. După ce a slujit destul timp la Sfântul Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului a plecat la Mănăstirea Iviron, unde a şi adormit.
Bătrânul Ilarion povestea despre el că era plin de simplitate şi de dragoste dumnezeiască. Părintele Benedict, care a fost prezent la adormirea sa, spunea că sfârşitul său a fost fericit, deoarece părintele Lavrentie şi-a dat sufletul lui Dumnezeu rugându-se cu mâinile ridicate asemeni unor făclii.
Presimţindu-şi sfârşitul vieţii, părintele Ştefan i-a lăsat ca poruncă părintelui Ilarion să părăsească coliba după adormirea sa, pentru a nu cădea în vreo rătăcire drăcească trăind acolo fără povăţuitor. Apoi a mers la mănăstire, i-a îmbrăţişat pentru ultima dată pe fraţi şi, întorcându-se, după o boală de puţine zile a plecat spre veşnicie.
Plecarea sa a fost o mare pierdere nu numai pentru obştea mănăstirii, ci şi pentru oamenii din ţinuturile dimprejur. Mulţi s-au lipsit de ajutorul rugăciunilor sale, de povăţuitorul şi mângâietorul lor. Nepotul şi ucenicul său spunea că părintele Ştefan era un om auster şi atâta înaintase în viaţa duhovnicească, încât i s-a dat darul dreptei socoteli. Putea să mănânce pentru multe săptămâni doar o bucată de mămăligă cu sare şi apă şi, câteodată, numai puţine legume. În primele trei zile din Postul Mare nu gusta şi nu bea nimic.
Oamenii mergeau şi-i cereau sfatul. Când vreun vizitator îl întreba despre călugărie, părintele Ştefan îi răspundea:
– Dacă vrei să urmezi viaţa monahală, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimi şi de plăceri. Să te curăţeşti măcar pe jumătate înainte de tundere, iar apoi să te osteneşti astfel încât să dispară cu desăvârşire orice urmă de viaţă mirenească.
După adormirea unchiului său, Iesei a mers în mănăstirea Tabakin. N-a rămas însă mult timp, deoarece avea o puternică râvnă să se ocupe de învăţătură. Auzind că în Tbilisi se deschisese o şcoală, fără a spune nimănui a plecat spre Georgia.
Trecând prin ţinutul Nikozi din eparhia Gori, deoarece îi plăcea să dea cinstire sfinţiţilor slujitori, a vrut să ia binecuvântare de la episcopul Atanasie. Noaptea l-a găzduit acest om sfânt şi l-a întrebat despre viaţa sa. Apoi – precum obişnuiau părinţii cei de demult – l-a îndemnat să se roage împreună. La sfârşit, mişcat de felul în care citise, episcopul i-a dat un sfat părintesc:
– Copilul meu, la şcoală nu vei învăţa nimic din cele ce le-ai învăţat în pustie. Întoarce-te acasă. Dumnezeu, Care te-a învăţat aceste rugăciuni, te va călăuzi – pentru rugăciunile stareţului tău – şi te va aşeza ca pe un mădular de folos în Biserica Sa şi în poporul tău.
Cu binecuvântarea acestui om al lui Dumnezeu, Iesei s-a întors în satul Losiat-Hevi, la casa părintească.
N-a rămas însă mult aici. În curând, tatăl său l-a dus la Curte, dându-l în slujba împăratului. Acesta l-a predat celui mai apropiat dintre casnicii săi, ighemonului Tsereteli, pentru a-l educa. Văzând ighemonul setea sa duhovnicească, l-a îndreptat pentru o deplină formare a sa către vrednicul arhimandrit Gherontie – în lume ighemonul Solangasvili – care trăia în Mănăstirea Dzhurshk din Georgia.
Părintele Gherontie l-a educat într-un duh călugăresc auster şi s-a străduit mai mult a-i transmite dragostea pentru rugăciune. Mai târziu părintele Ilarion spunea cu uimire că dascălul său priveghea în picioare de după amiaza până la răsăritul soarelui, cerând deci şi de la el să se roage împreună cu dânsul. Toată noaptea o petreceau cu cântări şi rugăciuni. Tânărul Iesei a trăit deci lângă dascălul său o viaţă ascetică în deplină ascultare.
Într-o iarnă, părintele Gherontie l-a însărcinat să ducă o scrisoare la un oarecare cunoscut din Cutaisa, şi l-a trimis desculţ prin zăpadă. Iesei a dus scrisoarea la adresa rânduită. Destinatarul, uimit de înfăţişarea sa exterioară, i-a dat bani pentru a-şi cumpăra încălţăminte. Când s-a întors, stareţul l-a văzut încălţat şi l-a certat aspru pentru micimea de suflet şi lipsa de răbdare.
Părintele Gherontie îl învăţa pe ucenicul său şi înfrânarea, dar nu dintr-o dată; îl ridica încet-încet din treaptă în treaptă. La început l-a obişnuit să nu mănânce nimic înainte de apusul soarelui în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar în continuare l-a călăuzit spre postul desăvârşit. Îl mai învăţa, de asemenea, gramatică, aritmetică, caligrafie şi altele. Astfel, cu osteneli şi nevoinţe neîncetate, au trecut trei ani şi jumătate.
Părintele Gherontie a văzut că ucenicul său a înaintat repede în toate şi l-a predat din nou ighemonului Tsereteli, pentru a-şi continua studiile în lume. Ighemonul îl avea întotdeauna lângă el pe Iesei şi îl lua în toate călătoriile; după trei ani i-a încredinţat responsabilitatea veniturilor suitei sale. L-a împuternicit, de asemenea, să scrie porunci în numele lui şi i-a dat, pentru aceasta, sigiliul său personal. După doi ani, ighemonul Tsereteli l-a introdus pe Iesei la Curte. Împăratul Solomon al doilea l-a rânduit printre secretari, slujind aici doi ani şi jumătate, apoi i-a propus să se însoare şi să primească hirotonia.
În acea vreme stăpânea o mare nelinişte la palat şi printre cercurile aristocrate referitor la planurile şi la străduinţele de anexare a Imeretiei la Împărăţia Rusiei. Văzând împăratul simplitatea şi duhovnicia lui Iesei, a judecat că în atât de grele vremuri ar trebui să-i încredinţeze o oarecare responsabilitate duhovnicească.
Pe nici unul dintre oamenii din jurul său nu se putea bizui. Singurul de încredere era conducătorul armatei, ighemonul Kaihosro Tsereteli şi, împreună cu el, alţi câţiva devotaţi. Cel ce fusese econom la Curte şi credincios împăratului, Gheorghe Tsereteli, murise lăsând în urma sa multă tristeţe şi mari responsabilităţi. Nu mai exista deci nici un om cu care să împartă gândurile şi simţămintele sale. Împăratul i-a propus deci lui Iesei hirotonia pentru a-l avea ca duhovnic şi sfătuitor în problemele personale şi în treburile statului.
Iesei s-a plecat voii domnului său şi s-a căsătorit cu tânăra prinţesă Maria. După ce a rămas la casa părintească a soţiei sale doar două săptămâni, a plecat la Cutaisa unde curând a fost hirotonit diacon şi, în continuare, preot şi protoiereu al bisericii Curţii. Împăratul Solomon îl ţinea totdeauna lângă el pe părintele Iesei şi îi încredinţase sarcina de a dezlega neînţelegerile dintre ighemoni referitoare la proprietăţi. Această lucrare de împăciuire cerea mare răbdare şi pricepere şi, în acelaşi timp, îl lega pentru perioade mari, aşa încât rareori se putea întâlni cu soţia sa. Aceasta o întristă foarte mult pe Maria care, odată, a aflat că soţul ei după o călătorie la moşia ighemonului Abasidi a mers îndată la Cutaisa fără să mai treacă pe acasă. Atât de mult s-a mâhnit, încât a căzut la pat şi după şase luni de boală a murit, după ce împlinise numai doi ani de la căsătorie.

Destrămarea împărăţiei Imeretiei şi moartea lui Solomon al II-lea

(Evenimentele ce se referă la ultimele zile ale împăratului Imeretiei – care aici sunt prezentate foarte pe scurt – le-a povestit bătrânul Ilarion părintelui Gavriil georgianul şi, cu îngăduinţa acestuia, le-a transcris mai târziu părintele Pantelimon, duhovnicul Mănăstirii Russikon).
După alipirea împărăţiei Georgiei la Rusia în 1801, guvernarea rusă a început tratativele scrise cu împăratul Imeretiei pentru anexarea împărăţiei sale. Sfatul stăpânitorilor Imeretiei, deoarece nu exista urmaş la tron, a hotărât să se păstreze suveranitatea ţării până la moartea împăratului Solomon. Cele două state urmau să păstreze relaţii frăţeşti, temeinicite pe sfinte tradiţii. Protocolul Sinodului a fost trimis spre a fi citit ţarului Alexandru I.
În vreme ce hotărârile acestea fuseseră primite de toţi supuşii, altul era planul ighemonului Zurab Tsereteli. În Petrograd, unde fusese trimis de împăratul Imeretiei, orbit de bogăţie şi de slavă şi-a pus în minte însuşirea tronului.
La noua întrunire a Sfatului Imeretiei, ighemonul şi-a ascuns planul şi a propus, cu convingere, întâlnirea dintre împărat şi şeful de stat major rus Tormazov la Surami, la graniţa dintre Imeretia şi Georgia. Pentru planul acestei întâlniri se înţelesese pe ascuns cu Tormazov, spunând că, chipurile, ar exista o poruncă prin viu grai a ţarului Rusiei ce ar trebui transmisă împăratului. Prezbiterul Iesei însă a înţeles înşelăciunea şi a început, în Sfat, a-l demasca pe ighemon ca vânzător, prefăcut, iubitor de putere şi cauză a dihoniei din ţară.
Puţine zile însă mai târziu a primit vestea despre moartea soţiei şi a plecat în grabă acasă pentru a-i da sărutarea cea mai de pe urmă. Îl sfătuise însă mai întâi pe împărat să nu primească propunerea lui Tsereteli de a părăsi Cutaisa până ce nu se împlinesc cele 40 de zile de doliu pentru soţia sa; mai bine să-l aştepte să se întoarcă. Solomon însă, „târât“ de anumiţi ighemoni care i-au propus să plece, nu a urmat povaţa părintelui Iesei. Cu o suită de 300 de soldaţi a plecat către Surami şi, în continuare, la Tbilisi. N-a voit însă să meargă de acolo la Petrograd, aşa precum îi propusese Tormazov, pentru a nu contribui la lăudăroşenia ţarului Rusiei.
Travestit în cerşetor, a plecat pe ascuns cu suita sa din Tbilisi şi a mers în Akhaltisikhe, în Turcia. Paşa l-a primit cu mari cinstiri şi, în acelaşi timp, a trimis de ştire sultanului, la Constantinopol, înştiinţându-l de sosirea acestuia.
Îndată ce Mahmud a primit înscrisul şi l-a citit, a dat firman în care făgăduia împăratului Imeretiei protecţia, deplină libertate şi siguranţă până ce se va întoarce în regatul său, iar ca întreţinere – din veniturile regiunii Erzerum, unde îi propunea să locuiască. După o asemenea primire binevoitoare a sultanului, împăratul Solomon a prins curaj şi a hotărât să declare război împotriva Imeretiei cerând ca ajutor voluntari turci. Supuşii săi s-au despărţit: unii au rămas de partea sa, în vreme ce alţii i-au trimis de veste că nu-l mai primesc ca împărat. Potrivnicii s-au unit cu armata rusească, iar rezultatul luptei a fost că împăratul Solomon a fost înfrânt şi s-a întors la Erzerum.
În aceste clipe grele pentru împărat, părintele Iesei şi-a lăsat patria pentru a-i fi alături.
Solomon nici la Erzerum n-a găsit odihnă. Paşa provinciei, primind daruri de la ruşi, îi făcea tot felul de greutăţi; astfel, a plecat în Trapezunda, unde, în 1814, şi-a dat ultima suflare.

Părintele Iesei în Rusia

În mai 1814, la numai trei ani de la moartea împăratului Solomon, părintele Iesei cu restul suitei s-a întors în Imeretia. A rămas la casa părintească şi, eliberat de sarcina de duhovnic, a început să caute un loc potrivit pentru a se dedica rugăciunii. Gândea să se stabilească undeva aproape de sat sau în pustie, aproape de Mănăstirea Tabakin, unde trăise în primii ani ai tinereţii sale. Nu trecuseră însă nici şapte luni de la întoarcerea sa în ţară şi a fost chemat de împărăteasa Maria la Moscova, acolo unde fusese trimisă după plecarea împăratului Solomon, soţul ei, în Turcia. Duhovnicul soţului ei şi devotat supus al acestuia, părintele putea mai bine decât oricare altul să-i povestească despre ultimile zile ale împăratului. Credincios responsabilităţii sale, părintele Iesei n-a întârziat să se prezinte şi să o înştiinţeze pe împărăteasă de toate câte se întâmplaseră. Împărăteasa, cinstind devotamentul său către soţul ei cel răposat şi nedorind a avea ca duhovnic un străin, l-a ţinut lângă ea. Părintele Iesei avea cu el şi o bucată mare din Crucea Mântuitorului, odor personal al împăratului, pe care Maria a aşezat-o în biserica Curţii. Nu se ştie pentru ce motiv ţarul Alexandru I a voit să-l cinstească pe părintele Iesei cu vrednicia de arhiereu al capitalei; poate pentru sfatul pe care părintele îl dăduse împăratului Solomon de a se întoarce la supuşii săi credincioşi, sau pentru mijlocirea împărătesei Maria. Măreţia acestei vrednicii nu putea fi însă dorită de sufletul cel iubitor de pustie al preotului, care cu statornică râvnă căuta singurătatea. În curând, părintele Iesei a văzut în ce stare jalnică se găsea viaţa duhovnicească şi morală a curtenilor, care o influenţase şi pe împărăteasa Imeretiei cu suita ei, având ca rezultat o depărtare tot mai mare de evlavia părintească. Cu toată purtarea aspră faţă de sine, a început să observe schimbări şi în viaţa sa. Chiar şi nevrând era obligat să se supună obiceiurilor vieţii capitalei. Mânca totdeauna la mese preaîncărcate cu felurite mâncăruri, bea mult vin şi dormea pe aşternuturi pufoase. Mai mult decât acestea, a apărut şi pericolul mai grav al unei mari căderi. Părintele Iesei se distingea prin frumuseţea sa exterioară; era înalt, cu umeri largi, şi avea o prestanţă bărbătească. Frumuseţea sufletului se răsfrângea pe chipul nobil şi, fără voia sa, atrăgea privirile în jurul său. Celor evlavioşi le provoca cinstire şi respect, în vreme ce celor pătimaşi – dorinţe trupeşti. În mod deosebit îl oboseau cu „stânjenelile“ lor continue doamnele şi domnişoarele de la Curte.
Apăsat de pretutindeni, a luat hotărârea statornică de a se îndepărta, oricum, de palat. De multe ori a rugat-o pe împărăteasă să-l slobozească din greaua viaţă din capitală şi să-l trimită în ţară, dar ea nici nu voia să audă una ca aceasta.
Trei ani şi jumătate au trecut, care au fost o mare ispită pentru evlaviosul suflet al părintelui Iesei, cu mult mai mare decât pribegirea timp de şapte ani prin ţinuturi străine împreună cu împăratul Solomon. Aflându-se într-o aşa de grea situaţie, îşi afla odihna numai rugându-se Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îşi deschidea înaintea lor sufletul întristat şi se ruga să-i împlinească dorinţa pentru o viaţă singuratică undeva, în pustie. Se ruga de asemenea, Marelui Mucenic Gheorghe, la care din tinereţe avea o deosebită evlavie şi care de multe ori în viaţă îl ajutase. În timpul acestor greutăţi, părintele Iesei a cunoscut un oarecare arhimandrit al Mănăstirii Iviron, care atunci locuia în Mănăstirea Nicolaevsk şi care, mai târziu, a mers în Sfântul Munte şi a descoperit călugărilor că părintele Iesei a fost duhovnicul Curţii. Timpul trecea şi necazurile părintelui Iesei se înmulţeau. Într-o zi, într-o discuţie sinceră cu un prieten al său credincios – foarte apropiat împărătesei Maria – i-a descoperit acestuia dorinţa sa. Prietenul său, înţelegându-i ţelul acesta plăcut lui Dumnezeu, a făgăduit să îl ajute; a înjghebat chiar un plan şi i l-a făcut cunoscut. După ce s-au rugat fierbinte, au plecat la mitropolitul Serafim care deseori o vizita pe împărăteasă şi pe care îl cunoşteau bine amândoi. Ajungând la mitropolie, logofătul a spus că a fost trimis de împărăteasă pentru a mijloci obţinerea paşaportului pentru părintele Iesei, deoarece trebuia să meargă pentru puţin timp în Imeretia, la casa sa. Mitropolitul, fără a bănui nimic, a poruncit îndată să se scoată paşaportul, care în scurt timp a fost pregătit.
Părintele Iesei, înaripat de nădejdea că dorinţa sa se va realiza, s-a înfăţişat împărătesei. Ca de obicei, i-a spus că va pleca, iar aceea a început să glumească pe seama cuvintelor sale. În continuare i-a descoperit că deja are în mâini paşaportul, împărăteasa însă a răspuns că nu crede că aşa ceva s-ar putea face fără ştirea ei. Aşa încât părintele Iesei şi-a luat rămas bun, zicând:
– Iertaţi-mă pentru toate. Plec!
În aceeaşi noapte părintele Iesei a plecat din Rusia. Nu s-a îndreptat spre Georgia, cu gândul că împărăteasa l-ar putea găsi uşor şi l-ar readuce în Moscova. A plecat aşadar la Odessa, de unde, fără a trage de timp, a ajuns în Constantinopol. Ţelul său era de a vizita Palestina şi Sinaiul, căutând refugiul în regiuni unde mai demult se nevoiau georgieni. Despre Sfântul Munte nu cunoştea aproape nimic.
În Constantinopol a sosit în zilele Cinzecimii şi îndată l-a vizitat pe Patriarhul Ierusalimului, ce se afla atunci acolo, cu dorinţa de a-i cere sfatul în legătură cu călătoria sa la Sfintele Locuri. Patriarhul l-a primit şi i-a spus că, dacă dorea să rămână la Ierusalim până la Paştile următor, ar trebui să petreacă acolo aproape un an, lucru poate obositor. I-a propus deci ca mai bine să meargă în Sfântul Munte până în iarnă şi, mai târziu, când se apropie Postul Mare, să plece la Ierusalim.
Părintele Iesei i-a mulţumit pentru sfat şi s-a pregătit pentru împărăţia monahilor – Sfântul Munte. Cugeta chiar la stabilirea aici, hotărât să slujească întru toate pe Domnul.
S-a îmbrăcat îndată cu haine vechi, nădăjduind că va ascunde sub această înfăţişare măreţia sa lumească de mai înainte şi, ca un necunoscut, să se devoteze lui Dumnezeu cu deplină lepădare de sine. A lăsat deci Constantinopolul şi a plecat, pe mare, către Grădina Maicii Domnului. Era anul 1819.

Intrarea în Sfânta Mănăstire Dionisiu

Ajungând în Sfântul Munte, părintele Iesei a rămas la început în Sfânta Mănăstire Iviron, unde nu a întâlnit nici un georgian. A spus că provine din Georgia, că este sărac – lucru pe care îl întăreau şi hainele sale vechi şi murdare – şi că scopul său era să viziteze şi să se închine la sfintele locuri ale Athosului. L-au condus, ca de obicei, la arhondaric, unde a rămas o săptămână, luând parte la slujbă şi observând viaţa mănăstirii. Necunoscând limba greacă, vorbea numai turceşte cu câţiva fraţi, nevoit fiind ca cea mai mare parte a timpului să tacă. Nimeni nu-i dădea vreo atenţie deosebită. Tăcut, înconjura mănăstirea, urmărind rânduiala interioară a mănăstirii idioritmice care diferea de cea de obşte, şi nu i-a plăcut deloc. „Deşi este mănăstirea noastră, georgiană – s-a gândit – pentru mine nu-i locul aici“.
Într-o dimineaţă a ieşit la poarta mănăstirii. Aşa cum stătea pe gânduri, a observat că anumiţi călugări, purtând traiste pe umeri, mergeau undeva. A cerut să afle unde merg şi i-au spus că merg la hramul Mănăstirii Dionisiu, deoarece în ziua următoare era Naşterea Cinstitului Înaintemergător Ioan. Părintele Iesei a întrebat dacă puteau să-l ia împreună cu ei.
– Dacă vrei, vino, plecăm! i-au răspuns.
Toţi închinătorii la praznice merg, după obicei, mai întâi la arhondaric unde se odihnesc puţin şi primesc trataţia rânduită: uzo, cafea şi apă. În continuare li se arată locul şederii, merg în trapeză pentru a se întări trupeşte şi apoi la biserică pentru priveghere.
Nu s-a întâmplat însă acelaşi lucru cu părintele Iesei. La intrarea în mănăstire, printre ceilalţi închinători i-a pierdut pe cei ce-l aduseseră, care, la rândul lor, au uitat că acesta nu cunoştea rânduielile şi, astfel, nu l-au căutat. De dimineaţă nu mâncase nimic şi îi era foarte foame. Deoarece însă nu-l duseseră la masă şi deja tocase pentru priveghere, a intrat în biserică împreună cu ceilalţi, cugetând în sine că pentru privegherea acelei mari zile părinţii nu mănâncă nimic, socotind-o cu desăvârşire de post.
L-a impresionat slujba lungă căci, deşi trecuse întreaga noapte, privegherea încă mai continua; slujba s-a terminat la două ore după răsăritul soarelui. „Vor da oare acum ceva de mâncare, sau va continua postul?“ s-a gândit. L-au condus însă şi pe el în trapeză, împreună cu toţi ceilalţi, îndată după sfârşitul Sfintei Liturghii.
Praznicul a fost o mare mângâiere duhovnicească pentru părintele Iesei. Tipicul slujbei, modul de viaţă al călugărilor, asprimea şi buna rânduială în toate i-au plăcut atâta, încât nu mai voia să plece.
– Nu pleci cu ceilalţi? l-a întrebat a treia zi arhondarul.
– Aş vrea să mai rămân încă puţin, ca să cunosc rânduiala voastră, a răspuns părintele Iesei. Sufletul meu a simţit odihnă aici.
– După rânduiala mănăstirii noastre, este nevoie de binecuvântare de la egumen, a continuat arhondarul.
Părintele Iesei a mers la egumen, care vorbea puţin turceşte. I-a explicat că i-a plăcut mult rânduiala aspră şi i-a cerut binecuvântare să mai fie găzduit încă puţine zile, adăugând că era gata să rămână pentru totdeauna dacă ar fi fost primit. Egumenul Ştefan, văzându-i puterea trupească, l-a primit spunându-i că aveau nevoie de „mâini muncitoare“, rânduindu-l să slujească ca ajutor la bucătărie.
La locul slujirii, părintele Iesei s-a întâlnit cu vechiul său prieten, părintele Benedict georgianul, care trăia atunci în pustie aproape de mănăstire. În Postul Mare, în anul 1821, au fost tunşi schimnici împreună. Deşi a fost tuns mai întâi părintele Iesei – deci, după rânduiala monahală, era mai vechi decât părintele Benedict – îl socotea întru toate mai înalt pe prietenul său, mai ales în viaţa ascetică, precum vom vedea mai târziu. Pentru tundere i-au pregătit haine noi, dar părintele Iesei, care a primit numele de Ilarion, nu le-a primit, rugându-se să-i fie lăsate cele vechi.
A trecut pe la diferite ascultări. În afară de bucătărie şi trapeză a lucrat la toate muncile grele ale mănăstirii, precum şi la via pe care mănăstirea o avea la Monoxiliti, nu departe de graniţa Sfântului Munte. Acolo alegea, de obicei, cele mai grele munci. Lua cea mai mare şi mai grea sapă şi astfel lucra, încât nimeni nu-l putea ajunge. Şi înăuntrul mănăstirii lucra fără oboseală la toate ascultările, deoarece Domnul îi dăruise multă putere trupească dar şi râvnă pentru nevoinţă. Atât pentru exemplara sa iubire de osteneală, dar şi pentru blândeţea şi viaţa sa ascetică, a fost iubit de toată obştea, deşi nu ştia limba greacă.
Părintele Ilarion, ca şi călugăr simplu şi neagonisitor, niciodată nu încuia uşa chiliei sale. Odată, în vreme ce lipsea, un frate a intrat înăuntru şi a văzut o cutie metalică. Stăpânit de curiozitatea de a vedea ce conţine cutia, n-a răbdat ispitei şi a deschis-o: spre marea sa uimire a găsit un paşaport rusesc şi un înscris turcesc din al cărui text se vedea că posesorul lui este preot. A spus îndată despre asta egumenului, iar acesta l-a chemat pe părintele Ilarion şi l-a întrebat:
– Ce ţii în cutia metalică?
– Paşaportul, a răspuns.
– Poţi să mi-l arăţi?
Ucenicul a ascultat. L-a adus îndată şi unul dintre fraţi, care cunoştea bine limba turcă, a citit exact firmanul. Toţi au aflat astfel că era preot, dar el i-a rugat să nu se discute cu nimeni despre asta.
Au trecut aproape doi ani de munci obositoare, în care ieromonahul georgian slujea cu dragoste şi jertfire de sine. Era trist însă deoarece nu ştia greceşte şi nu putea înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, odată s-a hotărât să ceară binecuvântare de la egumen să meargă la Mănăstirea Iviron. Acolo se aflau multe cărţi în limba georgiană şi s-ar fi rugat să-i dea câteva; îi era foarte greu pentru că nu avea Sfânta Scriptură. A luat binecuvântare, deci, şi a plecat cu obişnuitele sale haine vechi.
Ajungând la Portăriţa, a stat să se roage în faţa icoanei Preasfintei, aflată deasupra porţii mănăstirii. Era ceasul prânzului şi afară şedeau călugării cei mai bătrâni; împreună cu ei era şi arhimandritul pe care părintele Ilarion îl cunoscuse la Moscova. Îndată ce l-a văzut, l-a recunoscut şi a alergat spre el. L-a îmbrăţişat şi i-a sărutat mâinile, zicând cu voce tare:
– Măi, măi! Părintele Iesei, părintele Iesei! Duhovnic împărătesc!
Uimiţi de o aşa neobişnuită salutare, ceilalţi s-au ridicat şi s-au apropiat. Arhimandritul, ţinându-l de mână pe părintele Ilarion, a făcut prezentările necesare, zicând în limba georgiană:
– Este părintele Iesei, duhovnicul împăratului Imeretiei, cu care am avut cinstea să mă cunosc la Moscova, în palatul împărătesei.
Călugării l-au condus îndată pe vizitator în mănăstire. Toţi s-au minunat de neaşteptata descoperire, şi mai ales cei câţi îl cunoscuseră în urmă cu doi ani, ca fiind un străin sărac. Arhimandritul i-a certat că au lăsat să plece din mănăstirea lor un om aşa de important. L-a luat mai apoi în locuinţa sa şi l-a ţinut trei zile, rugându-l să se stabilească acolo. I-a propus cele mai bune chilii, să fie întreţinut în întregime de mănăstire şi să fie slujit de fraţi. Văzându-i însă hotărârea nestrămutată de a pleca, i-a dat cărţile în limba georgiană şi l-a petrecut cu mare tristeţe.
Părintele Ilarion s-a întors în Mănăstirea Dionisiu cu traista pe umăr, fără a gândi că şi acolo sosiseră ştirile despre el. Vestea că duhovnicul împăratului se ascunde ca simplu monah a străbătut repede întreg Sfântul Munte. L-a intrarea în mănăstire portarul i s-a închinat ca unui stareţ şi l-a înştiinţat îndată pe egumen. Acesta a ieşit şi l-a primit cu căldură, deschizându-şi braţele. În acelaşi timp însă l-a certat frăţeşte, deoarece şi-a ascuns vrednicia şi obârşia.
Tulburat de întâlnire, părintele Ilarion a spus:
– Mai bine să nu fi mers la Mănăstirea Iviron deoarece, necunoscut, aveam mai multă linişte; aici n-am venit pentru alt motiv, decât pentru a-mi plânge păcatele.
Egumenul n-a voit să-l lase să se întoarcă la ascultările de mai înainte. Îl ruga să devină duhovnicul mănăstirii, el însă a refuzat hotărât, în vreme ce cerea cu stăruinţă să nu-l lipsească de posibilitatea de a sluji fraţilor. Îndată a mers la bucătărie, unde însă nu a rămas mult. Acum îl urmărea peste tot respectul general şi nu mai putea să lucreze ca înainte. Fraţii se străduiau a i-o lua înainte la toate ascultările grele, când, spre exemplu, trebuia să ridice oalele sau să care apă şi lemne. Toate acestea l-au făcut pe părintele Ilarion să lase bucătăria şi să locuiască într-o chilie pustnicească, aproape de mănăstire.

Râvna pentru mucenicie

În 1821 stăpânea peste tot silă şi groază. Sângele creştin se vărsa din belşug. Turcii voiau ca, prin puterea armelor, să înece revoluţia şi să liniştească tulburările. Din pricina participării sale la război, Grădina Maicii Domnului a avut şi ea de suferit multe nenorociri.
La începutul anului 1822, guvernatorul Tesalonicului, Abdul Robut Paşa, s-a ridicat cu o oaste numeroasă din Cassandra împotriva Sfântului Munte, aşezându-şi tabăra la Cumiţa, care este o trecătoare lângă graniţa Sfântului Munte. De aici a trimis poruncă să se înfăţişeze toţi proistamenii mănăstirilor, pentru a i se închina; altfel, ameninţa că va cuprinde Athosul şi că va distruge mănăstirile.
Egumenul Mănăstirii Dionisiu, Ştefan, neîndrăznind a se înfăţişa în persoană paşei, l-a rugat pe părintele Ilarion să meargă în numele său. Ieromonahul georgian a primit bucuros şi a mărturisit cu curaj:
– Eu nu mă tem de turci.
Egumenul l-a înştiinţat mai înainte despre greutăţi.
– Lucrurile nu sunt deloc uşoare, i-a spus. Când vei merge la paşă pentru tratative, fraţii vor ieşi din mănăstire luând cu ei toate lucrurile sfinte şi de mare preţ, pentru care deja au pregătit vapor. Acest fapt poate că nu va rămâne neobservat. Turcii pot îndată presupune că este vorba de înşelăciune şi vor ucide pe toţi trimişii, astfel că trebuie să te pregăteşti de moarte.
Pregătit pentru toate, părintele Ilarion a răspuns că deja de mult dorea să sufere pentru Hristos şi să se învrednicească a deveni mucenic. Egumenul a adăugat:
– Da, împrejurările sunt mai favorabile acum pentru mucenicie decât oricând altădată. Fie după voia ta şi pentru mântuirea tuturor!
Trimişii, adică părintele Ilarion, ieromonahul Pantelimon şi încă un monah, au plecat îndată spre Cumiţa. Ajungând, s-au înfăţişat paşei şi i-au predat scrisoarea Sfintei Chinotite în care toţi trei erau scrişi ca reprezentanţi ai mănăstirii. Paşa, citind scrisoarea, s-a oprit la numele părintelui Ilarion, i-a privit pe părinţi şi a întrebat:
– Cine este georgian?
Cei doi monahi l-au arătat pe părintele Ilarion şi paşa, îndreptându-se spre el, a continuat în georgiană:
– Din ce regiune?
– Din Imeretia, a răspuns el.
– Şi eu sunt din Abhazia.
– Din ce loc? a întrebat cu interes părintele Ilarion.
Paşa a spus numele oraşului, iar părintele Ilarion a adăugat:
– Nu este departe de satul meu. Cum te cheamă?
– A, deci aşa! Cunosc bine şi casa ta, a spus bucuros părintele Ilarion, auzind prenumele georgian al paşei.
– Adică suntem compatrioţi, a spus paşa. De cât timp eşti aici? Cu ce scop ai venit?
– Am venit în urmă cu trei ani, a răspuns părintele Ilarion, pentru a mă ruga lui Dumnezeu.
Atunci paşa a început să înjure fără milă Sfântul Munte şi pe călugării săi, străduindu-se, în acelaşi timp, să-l convingă pe compatriotul său să plece din Athos. Aducea multe şi felurite motive, între care şi acela că el însuşi avea drept scop junghierea tuturor aghioriţilor. Deoarece deci îl compătimeşte, nu ar vrea să păţească acelaşi lucru. Pentru a-l convinge, i-a propus să rămână în casa sa, în împrejurimile Tesalonicului, unde trăia soţia lui. I-a spus de asemenea că îl va înştiinţa pe sultan, făgăduind în numele său orice favoare, adică să se mute oriunde voia, în ţara sa sau în Tesalonic, şi că toate ar fi fost la dispoziţia sa.
Părintele Ilarion a răspuns că îl interesează numai mântuirea sufletului său; nu are nevoie de nimic altceva. Paşa a făcut o ultimă încercare pentru a-l determina să părăsească Sfântul Munte, „cuibul stricăciunii şi al tâlhăriei“, cum îl numea; era gata să-l trimită chiar pe banii săi în patrie şi iarăşi i-a făgăduit că sultanul îi va acorda orice protecţie. Părintele Ilarion s-a întors hotărât de la toate propunerile referitoare la sine însuşi, în vreme ce despre aghioriţi a spus că sunt oameni cinstiţi şi adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Din discuţie s-a desprins faptul că paşa era fiu de preot ortodox şi că la o vârstă tânără fusese răpit şi vândut turcilor, unde a fost trecut la islam; părintele Ilarion a început să-l certe pentru lepădarea sa de ortodoxie, zicând:
– Cât de neruşinat lucrezi! Te-ai lepădat de adevărata credinţă creştină şi acum te-ai ridicat cu oaste înarmată împotriva ucenicilor lui Hristos, vărsându-le sângele nevinovat. Mai mult, răpeşti cu silnicie copii mici de la creştini pentru a-i duce la aceeaşi apostazie, la aceeaşi pierzare!
Ca răspuns, a primit iarăşi de la paşa înjurături împotriva aghioriţilor, deoarece luaseră parte la revoluţia împotriva stăpânirii turceşti şi îi îndemnau pe locuitorii din jur să provoace tulburări. Despre tinerii pe care însuşi paşa îi luase din Sfântul Munte, a spus că pot mai bine să slujească cu folos statul decât să se îngroape de vii în pustie. Apoi a început să blasfemieze credinţa ortodoxă cu următoarele cuvinte:
– Cât de mare-i rătăcirea creştinilor, care cred că Fecioara L-a născut pe Dumnezeu! Ca şi când ar putea Dumnezeu să fie încăput de pântece omenesc, şi cea care L-a născut să rămână fecioară.
– Tu nu înţelegi taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, a spus părintele Ilarion. Înţelegerea tainei este un dar de la Dumnezeu. Celui ce i s-a dat darul, înţelege cum Fecioara s-a făcut maică a lui Dumnezeu, a Mântuitorului lumii! Iată, acum o să-ţi explic…
Paşa a început să se enerveze în mod vădit şi să se plimbe nervos prin cort. Ceilalţi reprezentanţi ai mănăstirilor, văzând că discuţia nu va avea un sfârşit bun, l-au tras cu atenţie pe părintele Ilarion în spate şi i-au şoptit:
– Nu-i timpul pentru ceartă. Îl poţi enerva pe paşă, aşa încât să te chinuiască şi să te ucidă nu numai pe tine, ci şi pe noi, toţi aghioriţii. Nu ţi-e milă de tine? Fie-ţi milă cel puţin de ceilalţi, să nu-i afle nenorocirea aceasta.
Astfel, l-au liniştit cu cuvintele lor pe părintele Ilarion şi, în continuare, s-au îndreptat spre paşă şi i-au oferit daruri.
Abdul l-a lăsat pe compatriotul său să meargă unde vrea, în vreme ce pe ceilalţi reprezentanţi ai mănăstirilor i-a închis în temniţă, la Tesalonic. În Tesalonic a mai trimis şi mai mult de trei sute de băieţi pentru a fi pregătiţi de a fi turciţi. Însuşi Abdul a mers în Nausa – care atunci se răsculase – şi a dat la chinuri şi moarte mulţime de creştini.
Părintele Ilarion s-a întors în Sfântul Munte foarte întristat că n-a izbutit să dărâme blasfemiile paşei; şi mai mult însă s-a mâhnit când a auzit de sălbăticiile sale din Nausa. Atunci, cu duhul aprins de râvna pentru Dumnezeu, a început a-l ruga pe egumenul Ştefan să-i îngăduiască a merge din nou în Tesalonic pentru a mai vorbi cu paşa. În primul rând, voia să continue discuţia referitoare la tainele credinţei creştine şi să-i demonstreze rătăcirea sa, dar dorea şi să înfiereze purtarea sălbatică şi setea de sânge a lui Abdul.
– Găseşti înăuntrul tău atâta vitejie şi putere? Te simţi în stare să suporţi îndelungat martiriu, încă şi moartea? l-a întrebat egumenul.
– Sunt pregătit pentru toate, a răspuns ieromonahul georgian. Şi la Cumiţa căutam mucenicia – pentru aceasta am început să-l acuz pe paşă, dar nu m-au lăsat să termin.
Părintele Ştefan, după această mărturisire, i-a dat fără ezitare binecuvântarea sa şi s-a rugat să aibă ajutorul Domnului şi al Preasfintei. Părintele Ilarion, cerând rugăciunile obştii, a plecat pe jos către Tesalonic.
A ajuns exact înainte de a începe ramadanul, în care turcii postesc toată ziua şi încep să mănânce şi să bea după apusul soarelui.
La intrarea în locuinţa paşei l-a oprit garda şi l-a întrebat ce vrea. El a răspuns că trebuie cu orice chip să-l vadă pe paşă şi să vorbească cu el pentru o treabă importantă. A rugat deci să-l înştiinţeze pe acesta că Ilarion georgianul, cu care a vorbit la Cumiţa, vrea să lămurească o problemă.
În camera paşei erau adunaţi în acea zi funcţionari turci de vază, precum şi alţi invitaţi – englezi, francezi, greci şi armeni. Se apropia apusul soarelui şi, după obicei, ar fi început ospăţul. Îndată ce i-au dat de ştire, paşa a strigat atât de tare încât să-l audă toţi:
– Ah, este preotul pe care l-am întors din deşarta sa credinţă creştină. A venit să primească credinţa marelui profet. Chemaţi-l!
Părintele Ilarion s-a înfăţişat şi l-a văzut şezând pe divan, având în jurul său pe toţi funcţionarii. L-a salutat după rânduială, iar Abdul i-a spus vesel:
– A, popa Ilarion, bine-ai venit! Ai vrea, oricum, să continuăm discuţia noastră despre credinţă.
– Da, exact pentru aceasta m-am întors, pentru a vorbi în amănunt cu tine, de vreme ce la Cumiţa nu m-au lăsat să termin discuţia. Şi mă bucur că văd aici pe cei mai de seamă locuitori ai Tesalonicului.
– Şi eu mă bucur că te pot ospăta în ziua praznicului nostru, a răspuns paşa şi l-a aşezat alături de el, pe divan.
Părintele Ilarion a şezut şi a început să-i spună:
– Te îndoieşti că Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Dumnezeu şi a rămas şi după naştere fecioară? Dar şi profetul vostru, Mohamed, primeşte că Iisus Hristos s-a născut fără de sămânţă din Fecioară. De necuprins pentru mintea omenească este aceasta. Dumnezeu a luat trup pentru a izbăvi neamul omenesc cel căzut prin păcat.
Paşa a înţeles că stareţul era neclintit în credinţa sa şi a deschis cu el o discuţie contradictorie; părintele Ilarion a folosit ocazia şi s-a referit la nelegiuirile sale din Nausa:
– Nu te temi de Dumnezeu, chinuind creştini nevinovaţi? Te-ai născut în casă creştină, şi cu toate acestea lucrezi cu atâta sălbăticie pentru a-ţi astupa glasul conştiinţei care te chinuieşte pentru apostazia ta!
– Sunt foarte mulţumit că m-am izbăvit de ridicola credinţă creştină, a spus Abdul zâmbind. Cândva m-a vizitat cel ce mă răpise şi mă vânduse la turci. I-am dat bacşiş – eram deja paşă – şi i-am mulţumit ca unui binefăcător ce mi-a făcut un mare dar! Dacă credinţa voastră era adevărată şi bineplăcută lui Dumnezeu, atunci nu v-ar fi dat în mâinile vrăjmaşilor şi aceştia nu v-ar fi călcat în picioare.
– Tu, paşă, toate le înţelegi greşit! a răspuns părintele Ilarion. Nu cumva tatăl nu ia toiagul său, pentru a-l educa pe copilul iubit, când acesta nu ascultă? Nu o face pentru că se întoarce de la copilul său, ci pentru a-l îndrepta; şi, când vede că s-a pocăit, rupe toiagul şi-l aruncă în foc. Aşadar, Dumnezeu a îngăduit să ne tiranisiţi pentru păcatele noastre. Voi sunteţi toiagul în mâna dreaptă a Domnului, pe care, când se va încredinţa de pocăinţa noastră, Acesta îl va arunca, nemaifiind de folos!
În cea dintâi zi, părintele Ilarion n-a apucat să spună câte voia, deoarece deja se înserase. Paşa a continuat să-l asculte liniştit, fără a se enerva; i-a propus chiar să petreacă noaptea la conacul lui, dar stareţul nu a primit, de vreme ce căuta mucenicia, şi nu odihna. A preferat să petreacă toată noaptea în curte, aşteptând să se facă ziuă, cu nădejdea că în ziua următoare va izbândi în scopul său.
Dimineaţa, după ce avusese loc petrecerea nocturnă, părintele Ilarion a început să îi vorbească serios paşei despre adevărul credinţei creştine şi să-l înfrunte cu cuvinte jignitoare, numindu-l ateu, răufăcător şi animal. Folosea orice mod pentru a-l înfuria şi a-l face să dea hotărâre de moarte asupra sa. Cu mai multă tărie s-a răzvrătit pentru băieţii care atunci fuseseră conduşi, toţi în haine albe, pentru a fi tăiaţi împrejur. Din cei 400, pe care paşa îi adunase din diferite locuri, numai doi au mărturisit neclintit credinţa creştină şi au fost martirizaţi; toţi ceilalţi au fost trecuţi la islam.
Paşa le-a ascultat pe toate dezinteresat, dar când şi când îl întrerupea, pentru a nu putea „acuzatorul“ să-şi întregească cuvintele. Astfel au trecut trei zile şi jumătate. Părintele Ilarion venea şi-l mustra, în vreme ce funcţionarii prezenţi, turci şi străini, se mirau cum poate paşa răbda să audă repetându-se dojanele unui ieromonah zdrenţuros.
Cea de-a treia noapte părintele Ilarion a petrecut-o la familia unui creştin iubitor de Dumnezeu, pe nume Spandoni, care l-a găzduit cu multă mărinimie.
Într-una din aceste nopţi, în ceasul în care se ruga pregătindu-se pentru nevoinţa muceniciei, a intrat în cameră un soldat turc înarmat. Cu libertatea ce-o avea de a ucide pe orice creştin, fără drept de apărare, a smuls iataganul şi a năvălit să-l taie pe părintele Ilarion, strigând:
– Acum te voi face bucăţi.
N-a putut însă să facă nimic; mâna i-a rămas nemişcată, ca şi când i s-ar fi împietrit sau cineva i-ar fi ţinut-o. A izbutit s-o coboare numai când s-a hotărât să nu-i mai facă rău. Învins, turcul a pus iataganul în teacă şi a plecat.
În cea de-a patra zi, părintele Ilarion s-a străduit încă şi mai mult să-l enerveze pe paşă. A început să vorbească despre deşertăciunea şi minciuna Islamului, numindu-l pe Mahomed înşelător şi zicând că toţi credincioşii lui vor merge la pierzanie, precum şi acesta însuşi.
– Şi unde, după tine, vom merge noi? a întrebat, râzând, Abdul.
– Acolo unde va merge şi profetul vostru!
– Unde adică va merge Mahomed?
– În iad, şi împreună cu el voi toţi, a răspuns părintele Ilarion.
– Şi cine crezi că se va mântui şi va merge în rai?
– Numai cei ce cred adevărat în Dumnezeu şi se găsesc în sânul Ortodoxiei. Ceilalţi – evrei, catolici şi protestanţi – sunt osândiţi să fie chinuiţi.
În acea clipă toţi cei din încăpere au început să strige cu turbare:
– Trebuie să-l omorâm!
Paşa nu mai putea să rămână nepăsător; deşi nu voia moartea părintelui Ilarion, a dat poruncă să-i fie tăiat capul – pentru a nu fi bănuit el însuşi că s-a lepădat de legea mahomedană.
– Uite, singur ţi-ai propovăduit pierzarea. Acum nici eu nu pot să te ocrotesc. Pentru cuvintele tale obraznice, capul îţi va pleca de pe umeri!
Cel ce era mucenic după dorinţă s-a plecat descoperindu-şi capul, şi a zis:
– Iată, taie-l! Nu mă tem să mor pentru adevăr!
A rămas astfel aplecat până ce au venit serdarii care l-au ridicat şi l-au condus la locul execuţiei.
În vreme ce se întâmplau acestea, au sosit la paşă doi oameni de-ai săi, tot din Abhazia, pe care îi iubea pentru credincioşia şi devotamentul lor; unul era vistiernic, iar celălalt slujbaş de încredere. Le-a spus despre porunca ce o dăduse cu puţin timp înainte, de a-l executa pe preotul georgian, şi, tulburaţi, aceştia şi-au lovit mâinile, strigând:
– Asta nu trebuie să se întâmple. Va fi o mare ruşine pentru noi; nu vom mai putea ieşi în oraş. Toţi vor spune că un compatriot de-al nostru se afla în această regiune, şi l-am omorât. Ne va fi ocară veşnică.
Paşa n-a voit să-i întristeze şi l-a predat lor pe părintele Ilarion.
Între timp, călăii îl duceau pe stareţ la execuţie, urmaţi fiind în zgomot de mult popor – creştini, musulmani şi evrei. Pe când înaintau, se strângeau tot mai mulţi, aşa încât în piaţă erau atâţia, încât nimeni nu se mai putea apropia. Părintele păşea statornic prin mulţime. Nici o urmă de teamă nu se distingea pe chipul său sau în mişcările sale. Şoptea încet o oarecare rugăciune şi părea aşa de bucuros, de parcă ar fi mers la nuntă.
La un moment dat au sosit în piaţă, alergând, cei doi funcţionari. Au împins repede lumea şi s-au aflat în faţa părintelui Ilarion. L-au eliberat în numele paşei din mâinile călăilor şi l-au luat cu ei. Poporul i-a urmat.
Părintele Ilarion s-a gândit că poate i-au schimbat locul şi felul execuţiei, sau poate că-l duc la spânzurătoare, aşa încât păşea cu încredere în urma lor, continuând să se roage. Dar, cu cât îl duceau mai departe, cu atât mai mult se mira. S-au îndepărtat destul de mult. Treceau pe drumuri şi prin curţi, şi în fiecare loc aştepta să fie executat. Îl duceau însă tot mai departe, spre drumul pe care trecuse el însuşi, venind din Sfântul Munte.
Au ajuns la poarta oraşului. Acolo paza a oprit poporul care îi urma. Funcţionarii abhazi au ieşit cu părintele Ilarion afară şi au continuat să meargă. Când deja s-au găsit departe, l-a împins unul dintre ei din spate atât de tare, încât fără puţin n-a căzut cu faţa la pământ.
– Mergi, popă, în Sfântul tău Munte, i-a zis, şi să nu te mai vedem pe aici!
După puţin timp, părintele Ilarion şi-a revenit şi a pornit încet-încet, singur, către Athos. Îndepărtându-se puţin, a aruncat o privire către oraş. Cei doi funcţionari stăteau în picioare în acelaşi loc şi-l ameninţau să plece fără a privi înapoi. A mers destul şi s-a întors încă o dată înapoi, şi iarăşi i-a văzut că cei doi erau acolo şi-l ameninţau, mişcându-şi mâinile. Peste puţin timp n-a mai putut să-i vadă. A suspinat, şi-a făcut cruce şi a zis:
– Sunt nevrednic eu, păcătosul, să primească Domnul jertfa mea mucenicească!23 ( Evenimentul despre moartea iminentă a stareţului Ilarion se pare că a produs o deosebită impresie, aşa cum îl descrie diplomatul englez Urquhart în lucrarea sa „The spirit of the East“, Vol. II, pp. 167–168. Observaţia aceasta a diplomatului englez este citată la pagina 577 a cărţii „Istoria Macedoniei – 1354–1833“ a domnului Vakalopoulos: „Atunci a îndrăznit să se opună cu curaj samavolniciilor lui Mehmed-Emin şi a luat cununa muceniciei un oarecare ascet georgian misterios, poate principe izgonit cu puterea armelor ruseşti“. În textul de mai sus nu este pomenit, desigur, numele mucenicului, dar toate datele îl adeveresc pe el.)
Continuând drumul spre Athos, i-a venit în minte dragostea creştinului ce-l găzduise în Tesalonic şi a luat hotărârea de a se întoarce pentru a-i mulţumi.
Spandonis, când l-a revăzut, nu l-a lăsat să-şi continue călătoria pe jos, dându-i cal şi însoţitor.

Slujind celor osândiţi

Pe calea către Athos părintele Ilarion şi însoţitorul său trebuiau să străbată tot Tesalonicul. Trecuseră de marginea oraşului când, deodată, au auzit un glas:
– Părinte, părinte!
Părintele Ilarion a privit împrejur, dar n-a văzut pe nimeni. Glasul s-a repetat. A văzut atunci în zidul clădirii învecinate o ferestruică deschisă şi o mână spânzurată făcându-i semn. Era un întemniţat care cerea ajutor. S-a apropiat de geam. Mâna ce-i făcuse semn s-a pierdut, dar a apărut peste puţin ţinând un oarecare vas; în acest timp, o voce îl ruga să aducă apă. Părintele Ilarion a împlinit rugămintea întemniţatului, dar îndată a apărut o altă mână cu un vas şi cu aceeaşi rugăminte, apoi alta, şi alta… Cu bucurie le-a slujit tuturor.
N-a întârziat a se informa de la deţinuţi. Împreună cu alţii se aflau şi creştini – călugări aghioriţi, cei mai mulţi datorită participării lor la revoluţia grecească – şi toţi sufereau groaznic de foame şi de sete. A hotărât să rămână pentru a-i ajuta. A înţeles că Domnul îi dăruise viaţa pentru a-i sluji pe aceşti nefericiţi condamnaţi. A slobozit pe însoţitor şi calul, şi în fiecare zi mergea în temniţă şi căra orice-i cereau, adică pâine, apă şi altă mâncare.
Mişcările sale le-a observat un paznic turc şi, de mânie, a voit să-l ucidă. Părintele Ilarion, fără a se teme deloc, era gata să primească cu bucurie moartea. Un alt paznic însă s-a trezit în acea clipă şi l-a ţinut pe tovarăşul înfuriat, zicând:
– Lasă-l să le slujească. Nici eu, nici tu, nici altul nu le va da pâine. Nu-i treaba noastră să-i omorâm cu foamea, ci doar să îi păzim. Dacă el vrea, lasă-l să-i hrănească. De ce să-l împiedicăm?
De atunci paznicii nu-l mai deranjau. Pentru a se asigura pe ei înşişi însă, l-au înştiinţat pe Abdul Paşa că un oarecare preot georgian stă lângă temniţă şi le slujeşte celor închişi. Paşa le-a spus:
– Nu-l împiedicaţi. Să le aducă orice vrea, numai să nu fie lucruri interzise de lege.
După aceasta, l-au lăsat cu desăvârşire liber să le aducă întemniţaţilor tot ce cereau, în afară de vin, rachiu şi alte băuturi, ameninţând că, în caz de călcare a poruncii, capul îi va sta acolo unde îi sunt picioarele. Neobositul stareţ se ostenea zi şi noapte. Nu cumpăra numai pâine şi fructe, ci le împlinea orice comandă, cu aceeaşi râvnă şi pentru creştini, şi pentru musulmani. Le spăla hainele şi era continuu ocupat, căci temniţa era plină de lume.
Odată un oarecare proestos din Mănăstirea Marea Lavră l-a rugat să aducă puţin rachiu, din cauza unei slăbiciuni trupeşti. Părintele Ilarion i-a adus, ferindu-se de pază, dar l-au înconjurat cu rugăminţi şi ceilalţi; unul se ruga pentru vin, altul pentru rachiu. I-a mulţumit pe toţi, aducând lucruri interzise cu asprime.
Odată nu a luat vin şi rachiu. Şi-a umplut traista ca de obicei cu pâine, iar în faţa zidului închisorii l-a oprit paznicul.
– Stai, popă, să vedem ce ai: nu cumva ai adus şi ceva interzis?
L-a cercetat cu atenţie. Nu a găsit nimic şi l-a lăsat, dar şi-a repetat ameninţările.
Cu toate acestea, părintele Ilarion a continuat să le aducă rachiu şi vin celor închişi, când îi cereau. La un moment dat aceştia au aflat de controalele ce se făceau din când în când şi s-au neliniştit, socotindu-se responsabili de urmările neplăcute la care ar fi fost expus iubitorul de fraţi, ajutorul lor.
În curând banii s-au terminat, iar deţinuţii s-au cufundat în suferinţă. Părintele Ilarion nu avea nimic în afară de hainele sale vechi. Simţind adâncă compasiune pentru nefericiţii aceia, a început să strângă ofrande de la creştinii din Tesalonic. Aceştia s-au entuziasmat de lucrarea milosteniei şi s-au înţeles îndată cu un brutar să dea pâine gratis la cei întemniţaţi. Pentru a se şti exact cât trebuiau să plătească, i-au dat acestuia şi stareţului două toiege asemănătoare, pe care făceau atâtea crestături câte pâini dădeau la închisoare. Mai târziu, plata se rânduia după numărul crestăturilor.
Într-o celulă deosebită a aceleiaşi închisori se aflau un creştin şi un bancher turc; pe cel de-al doilea paşa îl chinuia, dorind să-i ia banii pentru nevoile statului. Erau amândoi condamnaţi la moarte prin înfometare şi spânzuraţi în aşa fel de tavan, încât la cea mai mică mişcare sfoara se strângea, iar trupurile lor se balansau în stânga şi în dreapta. Lângă ei se afla o pază specială care avea armele pregătite continuu şi săbiile scoase din teacă, şi nu îngăduia nimănui să se apropie.
Părintele Ilarion, care mergea des în temniţă, şi-a îndreptat toată atenţia pentru a-i ajuta pe cei doi condamnaţi deşi, pe cât se părea, orice încercare l-ar fi costat viaţa. Pregătit cu un vas cu apă şi două pere mari, părintele aştepta vremea potrivită. Într-adevăr, la un moment dat, serdarii care păzeau stând în picioare au aţipit şi s-au sprijinit de zid. Părintele Ilarion a trecut încet-încet printre ei şi, cu toată strâmtorarea culoarului, nu i-a trezit. S-a apropiat de cel dintâi condamnat, i-a aruncat în gură puţină apă şi îndată a făcut acelaşi lucru şi celuilalt. A repetat de trei ori, apoi a pus în gura fiecăruia câte o pară.
Văzând jertfa sa de sine, turcul a spus:
– Allah să-ţi răsplătească cu tot ceea ce-i bun. Dar pleacă repede, să nu te omoare.
Toţi cei întemniţaţi urmăreau cu groază fiecare mişcare a părintelui Ilarion. După ce a întărit astfel puterile celor doi condamnaţi, s-a grăbit să plece. Dar, cu toată atenţia sa, a atins uşor pe unul dintre paznici care s-a mişcat, şi s-au trezit amândoi. Domnul însă, Care-i adormise, în chip minunat l-a acoperit şi acum pe credinciosul său rob: deşi paznicii s-au deşteptat şi l-au văzut, cu toate acestea au rămas nemişcaţi, ca orbiţi, fără a-l stânjeni deloc.
Mai târziu, după plecarea stareţului în Sfântul Munte, rudele turcului au izbutit să dobândească de la paşă eliberarea lui, iar cel mai înainte întemniţat vorbea tuturor despre fapta părintelui Ilarion.
– Vreau să mi-l aduceţi, spunea. Îl voi îmbrăca în aur şi mă voi închina lui ca mântuitorului meu!
Şase luni a petrecut părintele Ilarion ajutând pe cei condamnaţi. La puţine zile după ultima faptă de jertfire de sine a găsit un înlocuitor râvnitor să-i ia locul; i-a explicat ce şi cum să facă, iar pentru osteneala sa i-a făgăduit că va fi plătit de iubitorul de Dumnezeu Spandonis. În continuare, a mers în temniţă şi i-a anunţat pe prietenii săi că în acea noapte a avut descoperire de la Dumnezeu să se întoarcă în Sfântul Munte. I-a salutat pe toţi şi a luat calea de întoarcere.
În ziua următoare s-a aflat deodată că paşa a poruncit călăului să taie capul stareţului. Toţi cei întemniţaţi au slăvit pe Domnul Care L-a păzit pe robul său, iar tristeţea pentru plecarea lui s-a transformat în bucurie.

În pustia Sfântului Munte

Prihănindu-se pe sine şi socotindu-se nevrednic de cununa muceniciei, părintele Ilarion s-a întors pe jos în Sfântul Munte. S-a stabilit iarăşi în Mănăstirea Dionisiu, unde pentru puţin timp a lucrat la aceleaşi ascultări ca şi înainte. Mai mult îi slujea pe turci, care cuprinseseră atunci tot Athonul şi erau atât de mulţi, încât numai cu mare greutate putea găsi loc pentru sine şi pentru cei câţiva călugări; numai la Dionisiu se aflau 50 de turci.
Această situaţie l-a obligat pe părintele Ilarion să se mute în pustie. Căutându-şi loc, a descoperit o peşteră sub un munte – nu departe de mănăstire – unde a trăit doi ani şi jumătate. De mâncare nu avea nimic. La început i-a dat cineva un dovleac, pe care l-a mâncat crud, tăind în fiecare zi din el câte o bucăţică. În curând i s-au terminat apa şi dovleacul; a petrecut nemâncat alte trei zile, apoi s-a hotărât să meargă la mănăstire pentru a cere de mâncare. Ieşind din peşteră, a găsit un sac cu făină. Cine şi când i-l adusese, nu ştia. A mers la mănăstire să întrebe, dar nimeni dintre călugări nu se gândise să-i ducă, de vreme ce nici ei înşişi nu aveau cele necesare. Părintele Ilarion le-a lăsat jumătate din sacul de făină şi a luat restul. Din ea a făcut aluat, din care câteodată mânca copt, câteodată crud.
Nerăbdând pizmaşul vrăjmaş dumnezeieştile sale isprăvi, i-a adus război arzător trupesc, încât a plecat din peşteră la Catunachia. Acolo a trăit în diferite peşteri, răbdând cele mai grele ispite. Trei ani a avut luptă atât de neînduplecată, încât nici noaptea nu găsea linişte. Era ca şi când s-ar fi aflat în flăcările cuptorului din Babilon. În peşteri a trăit, în total, trei ani şi jumătate, în care nici pâine, nici ceva gătit n-a mâncat, numai câteva ierburi, rădăcini şi castane. Şi-a omorât trupul, luptând împotriva nevăzutului vrăjmaş.
Câţi l-au cunoscut ziceau că în timpul cât trăia la Catunachia, între Schiturile Sfânta Ana şi Sfântul Vasile, nu a lăsat piatră pe care să n-o adape cu lacrimi în privegheri şi rugăciuni, zdrobind capul balaurului ce se ridicase împotriva lui cu toate oştile iadului. Atunci ţinea tăcere desăvârşită şi nu vedea aproape pe nimeni. Când se întâmpla să întâlnească pe cineva, îndată cotea pentru a evita vorbirea împreună cu el.
Odată, în timpul unui atac demonic puternic, a petrecut 40 de zile în poziţie de crucificat, fără a mânca şi a bea nimic, şi aproape fără să se odihnească, biruind astfel pe vrăjmaşul ce-l lupta prin trup. Cu atâta nebunie năvălea satana împotriva lui în acele zile, încât în acelaşi timp cu arderea trupului aprindea şi foc material sub el pentru a-l arde. L-a atacat şi în faţă. Îl ispitea în felurite chipuri, înfăţişându-se în chip de arapi, soldaţi şi fiare. A făcut totul pentru a-l smulge din rugăciune, dar n-a izbutit. Peştera în care părintele Ilarion a rămas cel mai mult timp era spaţioasă, dar se afla pe o parte complet deschisă, astfel încât se umplea de apă când ploua. Împreună cu umezeala, de la care îi picase aproape tot părul, îl chinuiau foamea şi boala. Suferea foarte mult de răceli continue. Picioarele i se umflau, astfel încât nu putea să iasă din adăpostul său. Odată, în timpul bolii, i s-au terminat rezervele de apă. Deoarece nu avea putere să meargă până la izvor, a început să se roage. Dumnezeu a trimis îndată un nor deasupra peşterii, şi ploaia i-a umplut cu apă toate vasele.
De multe ori nu avea nici să mănânce, nici să bea pentru 5, 10 sau mai multe zile, şi se preda dumnezeieştii pronii, zicând:
– Dacă vrea Dumnezeu, va trimite tot ce am nevoie.
Către sfârşitul celui de-al treilea an al şederii lui acolo, un călugăr a ieşit să adune melci şi a trecut din întâmplare pe la peştera sa. L-a găsit la pământ, cu desăvârşire istovit. Când a aflat că de 15 zile era nemâncat, i-a lăsat melcii şi a plecat, fără a trece cu vederea să înştiinţeze schiturile despre situaţia lui. Au început deci să-i aducă de peste tot hrană şi, văzându-i sfinţenia, îi cereau sfaturi.
Odată era nemâncat de mai bine de două săptămâni şi atât de slăbit, încât nu se mai putea mişca; aştepta moartea. A trecut atunci, după dumnezeiasca pronie, pe lângă peştera lui un pustnic ce căra pesmeţi (puţin mai sus de acel loc există o potecă ce duce de la Schitul Sfânta Ana la Marea Lavră) şi, pe cale, i s-a făcut foarte sete; a coborât la izvor pentru apă şi, înainte de a pleca, s-a gândit să-l viziteze pe părintele Ilarion, pe care l-a găsit aproape mort. Pustnicul a înţeles ce i se întâmplase, i-a dat apă şi câţiva pesmeţi muiaţi, şi astfel stareţul şi-a revenit. Vizitatorul i-a salvat viaţa.

Zăvorât

Când numărul vizitelor s-a mărit, părintele Ilarion a fost nevoit să părăsească peştera. Pentru puţin timp a încercat să nu primească pe nimeni, dar apoi s-a gândit că mai bine este să se izoleze cu totul de lume, dorind liniştea şi neîncetata rugăciune. A luat deci binecuvântare de la Mănăstirea Sfântul Pavel să locuiască ca zăvorât în turnul de la Schitul Nou. A petrecut acolo trei ani şi avea ca şi canon să se întreţină numai cu pâine sau pesmeţi, mâncând o dată pe zi. Vinerea nu mânca nimic. La sosirea sa în Sfântul Munte mânca atâta, încât şi o pâine şi jumătate zilnic îi era puţin. În turn, imitându-l pe cuviosul Macarie, băga pesmeţi într-un vas ce avea o gură strâmtă; scotea deci, pentru toată ziua, cât putea să apuce o dată cu mâna. Pesmeţi îi aducea la fiecare 15 zile părintele Gherasim, pe care schitul îl rânduise ca slujitor al său. Părintele Ilarion, la Curte, bea mult vin, pe care în Sfântul Munte l-a înlocuit cu o foarte mare cantitate de apă; pentru aceasta transpira atât de mult, încât nici nu prididea să-şi schimbe hainele. Părintele Neofit Caramanlis – duhovnicul său „la peşteră“ – văzând nemăsurata sa poftă de apă, l-a adus, treptat, la măsura sa: un pahar mic pe zi; i-a spus că a bea cât vrea nu este de folos, ci provoacă boli.
La Curte, părintele Ilarion nu făcea metanii mari; nu putea. În Sfântul Munte făcea multe, iar în turn le-a dublat. Cât priveşte odihna – dormea două ore din 24, iar mai târziu doar una. În acelaşi timp cu nevoinţele practice s-a adâncit în rugăciunea minţii şi în largul contemplării, dar, în acelaşi timp, au început şi grele lupte duhovniceşti. Deseori i se înfăţişau hoarde de demoni, ca cete ostăşeşti, care făceau gălăgie în jurul turnului ca şi când ar fi făcut asediu sau ar fi săpat tunele subterane. La sfârşit, însă, vrăjmaşii cedau învinşi, ameninţând că îl vor alunga de acolo. Câteodată, urmărind să-l înfricoşeze, spuneau tare: „Trei părţi deja le-am dobândit; a mai rămas încă una, dar o vom stăpâni şi pe aceasta!“.
Puţin mai târziu, după ce părintele Ilarion s-a izolat cu desăvârşire, a venit părintele Gherasim cu mâncare. Intrând în turn, s-a aşezat într-un colţ. Cei doi asceţi au început să discute despre mântuirea sufletului, când, deodată, au auzit pe scări paşi grei apropiindu-se. Necunoscutul păşea atât de tare, încât se cutremurau pereţii turnului şi, desluşindu-se după zgomot, împreună cu el pe trepte târa o sabie uriaşă. Călugării ştiau că uşile turnului erau încuiate pe dinăuntru, şi se mirau. Cine era şi cum a putut să intre? Paşii grei se apropiau continuu şi, deodată, s-a deschis uşa: în faţa lor a apărut un luptător mare la trup, purtând ţinută militară cu epoleţi, înarmat din creştet până la călcâie. În aceeaşi clipă a scos un pistol uriaş, l-a îndreptat spre părintele Ilarion şi a strigat cu furie:
– Îndrăzneşti să mi te împotriveşti?
Din cauza înfricoşătoarei vederi şi a înfăţişării neaşteptate, bătrânul Ilarion a sărit în picioare de pe rogojina sa, ce se afla lângă zid. Predat întreg voii lui Dumnezeu, a ridicat mâinile şi a invocat numele Său. Învins de puterea Domnului, diavolul a dispărut îndată. Părintele Gherasim, de frică, a paralizat.
Altădată a apărut o armată de diavoli; s-a izbit însă de credinţa neclintită a stareţului şi n-a putut să-i facă nici un rău.
– Să nu crezi… te vom arunca! au zis. Vom ridica împotriva ta toţi oamenii. Vom aduce turci, vom răscoli tot locul, încât să nu mai rămână piatră peste piatră, iar pe tine te vom alunga nu numai de aici, ci şi din Sfântul Munte.
– Binecuvântat este Dumnezeu! a răspuns părintele Ilarion. Dacă-i voia lui Dumnezeu, poftiţi, terminaţi-mă!
Demonii, văzându-i marea statornicie, au strigat:
– Ştii cu cine ai de-a face?
În acea clipă s-a desfăcut acoperişul turnului şi s-a înfăţişat părintelui Ilarion diavolul cu un chip atât de uriaş, încât capul său atingea cerul. Ascetul a început să se roage şi diavolul s-a făcut nevăzut.
Alte dăţi, când Domnul îngăduia, diavolii îl loveau cu răutate şi furie, şi îl lăsau pe jumătate mort.
Părintele Ilarion se mutase în turn pentru a evita multele vizite. Aici nu primea pe nimeni, în afară de părintele Gherasim şi de duhovnicul său, Neofit Caramanlis, care îl vizita foarte rar. Aproape îndată după ce s-a zăvorât, a venit duhovnicul şi l-a întrebat:
– De ce ai lăsat peştera şi ai venit aici?
– M-au obligat vizitatorii, a răspuns părintele Ilarion.
– Cum ai hotărât o nevoinţă atât de mare, fără binecuvântarea duhovnicului?
– Am venit, dar nu te-am găsit24 (Părintele Neofit, ca duhovnic al tuturor pustnicilor din latura de sud a Sfântului Munte, mergea deseori în pustie pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie.) şi am cerut binecuvântare de la duhovnicul meu de mai înainte – părintele Ştefan, egumenul Mănăstirii Dionisiu. M-am adăpostit aici căci toţi au început să mă slăvească şi mi-am făgăduit mie însumi că aici voi muri.
Într-o oarecare vreme, când părintele Ilarion voia să se obişnuiască să nu mai doarmă, a petrecut 12 zile fără somn. Această priveghere continuă l-a vătămat foarte mult. Trupul a început să-i tremure; ameţea, ca şi când s-ar fi învârtit toate în faţa sa, şi mintea i s-a întunecat. Preavicleanul diavol, văzându-l într-o aşa stare, s-a apropiat de el şi se străduia, prin gânduri, să-l convingă că se rătăcise: „Uite, deja ai căzut în rătăcire! Dă poruncă să-ţi lege o sfoară în jurul gâtului şi să te ţintuiască de zid. Şi să spui ucenicului tău să te omoare, deoarece ţi-ai pierdut minţile şi nu mai eşti bun de nimic…“.
L-a vizitat atunci părintele Gherasim, care i-a ascultat gândurile. Când a aflat că nu dormise de 12 zile şi că îşi pierduse somnul, i-a dat puţină apă şi apoi o bucăţică de pesmet înmuiat care a lucrat atât de binefăcător, încât părintele Ilarion a adormit câteva minute. În continuare, luând puţină apă şi cafea, a dormit o oră şi şi-a revenit la starea firească.
Cândva părintele Gherasim a uitat să aducă pesmeţii pe care la fiecare la 15 zile îi lăsa afară, lângă uşa turnului. Neavând nimic de mâncare, părintele Ilarion s-a gândit: „Se pare că Dumnezeu vrea să mă încerce“. Putea să strige pe vreunul din cei ce treceau pe acolo, dar n-a făcut-o. Nouă zile a petrecut nemâncat, predat voii lui Dumnezeu, fără a slăbi deloc obişnuitele nevoinţe. Când a trecut şi cea de a noua zi, nu şi-a mai putut continua canonul. A şezut pe rogojină, şi-a încrucişat mâinile şi a rămas în această stare şase zile.
Îndată ce s-au împlinit 15 zile, a venit părintele Gherasim. Spre uimirea sa, l-a găsit pe stareţ complet epuizat, aproape mort, şi l-a întrebat dacă nu cumva este bolnav. Stareţul a răspuns că nu are nimic, fără numai o lipsă de poftă. Atunci părintele Gherasim şi-a amintit că data trecută uitase să-i aducă mâncare; a început să se pocăiască amarnic şi să se prihănească pe sine pentru uitarea sa. Îndată a voit să-i dea ceva să mănânce, dar nu putea, căci buzele ascetului se crăpaseră de la umflare. A încălzit puţină apă, a înmuiat câţiva pesmeţi şi i-a pus în gura bolnavului. Pentru a nu se mai întâmpla însă ceva asemănător, pe viitor s-au înţeles ca, în caz de nevoie, să scoată afară, la geam, o broboadă.
Altădată, din nou s-au înfăţişat o mulţime de demoni care au năvălit asupra turnului şi au început să strige:
– Aruncaţi-l, aruncaţi-l!
– Dacă-i voia lui Dumnezeu, aruncaţi-mă! a răspuns fără teamă stareţul, şi vrăjmaşii au fost învinşi.
Odată, diavolii l-au ameninţat că vor acoperi cu zăpadă turnul. Şi, într-adevăr, într-o vreme de vijelie a căzut acoperişul şi a nins atâta înăuntru, încât l-a acoperit cu totul pe stareţ. Trei zile a rămas îngropat, până ce au venit monahii din schit şi l-au ajutat. L-au luat aproape fără simţire şi l-au dus la arhondaricul schitului, unde cu greu şi-a revenit. Atunci l-au rugat să lase viaţa de zăvorât, dar el n-a primit.
Până la sfârşitul vieţii a suferit, apoi, de reumatism. Boala sa nu era rezultatul numai al celor trei zile în care stătuse sub zăpadă, ci şi al umezelii din turnul care, din cauza acoperişului stricat, avea tot timpul pereţii umezi. În scurt timp tot trupul a fost vătămat de reumatism şi numai datorită constituţiei sale puternice a rezistat aceşti trei ani şi n-a ajuns în mormânt. Altădată, închinătorii din Răsărit treceau cu vaporul pe lângă schit. I-a prins o mare furtună şi deja începuseră să-şi piardă nădejdile de mântuire când, amintindu-şi de părintele Ilarion pe care îl cunoşteau, s-au rugat Domnului invocând şi sfintele lui rugăciuni. Furtuna a încetat îndată. Imediat ce vaporul a tras la ţărm, au mers să mulţumească binefăcătorului lor. Au găsit însă turnul încuiat şi au început să-l „preseze“ pe părintele Gherasim – care se pare că ducea de mâncare stareţului – să le deschidă, dar el n-a primit.
În deznădejdea lor, doi pelerini s-au gândit să se urce în turn; s-au căţărat, au sărit înăuntru pe geam şi au deschis uşa. Au intrat astfel toţi şi au început să urce scările. Părintele Ilarion s-a gândit că iarăşi vor fi fiind diavolii. Deşi de obicei nu se temea, de această dată s-a înfricoşat. Aşa a îngăduit Domnul, pentru a ne învăţa că fără El nu suntem în stare de nimic. Pelerinii au văzut frica stareţului şi, pentru a-l încredinţa că sunt oameni, au intrat în micul paraclis de lângă chilie şi au început să se roage. Peste puţin timp s-au apropiat iarăşi, i s-au închinat şi i-au mulţumit pentru izbăvirea lor. Această vizită a provocat atâta tulburare părintele Ilarion, încât aproape că s-a hotărât să părăsească turnul. Diavolii nu-l lăsau liniştit; îl înţepau continuu cu gândul: „Uite, te-ai sfinţit; ai devenit deja făcător de minuni!“. Pentru a se linişti de gânduri, l-a rugat pe părintele Gherasim să spună tuturor că este rătăcit şi că are nevoie de rugăciunile lor. Cu toate acestea, ispita nu ceda. A cerut atunci să-i lege mâinile şi să-l plimbe ca pe un nebun pe la colibele schitului, cerând rugăciunile părinţilor; părintele Gherasim însă n-a fost de acord.
Cândva a venit în Schit un mare grup de închinători care au oferit mulţi bani pentru biserică şi, auzind de părintele zăvorât, au vrut să-l viziteze. Deoarece alt mod de a trece nu exista, s-au hotărât să facă o „scară vie“, urcând unul pe umerii celuilalt. Ar fi ajuns astfel până la fereastră, de unde ar fi putut să-l vadă şi să ia binecuvântarea lui.
Când stareţul a înţeles ce voiau să facă s-a speriat deoarece era foarte mare înălţimea şi, prin urmare, acţiunea ar fi avut un sfârşit rău. S-a aprins atunci înăuntrul său un război puternic. Un gând îi zicea să deschidă îndată uşa, pentru a nu deveni el însuşi cauza pierderii vieţii vreunuia dintre zeloşii cei neînţelepţi, în vreme ce altul îl împiedica – pentru a nu-şi călca rânduiala. Pentru câteva minute sufletul său s-a chinuit, neştiind ce să facă. În cele din urmă însă a fost biruit de dragostea pentru aproapele şi a alergat să deschidă uşa, dar, ieşind, s-a ascuns.
Pentru că şi-a călcat canonul a început să se îndoiască dacă va trebui să se mai întoarcă în turn. S-a spovedit şi a descoperit gândurile sale duhovnicului schitului, părintele Leontie, care l-a liniştit; i-a spus că nu-i corect să socotească această ieşire ca pe o adevărată călcare a canonului şi, prin urmare, putea să-şi continue viaţa ca zăvorât. Stareţul a ascultat, dar în turn n-a mai rămas mult.
L-au atacat din nou cu tărie demonii, ca şi când ar fi făcut un adevărat asediu. Se năpusteau continuu la ferestre în chip de pelerini şi îi spuneau că sunt nevoiţi să se comporte astfel, deoarece nu primeşte pe nimeni, în vreme ce ei doreau foarte a-l vedea – ca pe un compatriot al lor, căci pentru el făcuseră o aşa îndelungată călătorie. Părintele Ilarion, crezând că sunt cu adevărat închinători, i-a primit şi a deschis discuţia cu ei. Au vorbit timp îndelungat despre nenorocirile poporului său şi ale Bisericii, şi la sfârşit l-au ironizat cu sarcasm; de asemenea, atâta l-au bătut, încât două luni a rămas întins şi fără glas.
În aceeaşi vreme urătorii de bine au încercat din nou să-l rătăcească. I-au înfăţişat cum că, chipurile, căzuse afară multă zăpadă, până la cele mai de sus ferestre ale turnului, încât vizitatorii ar fi putut să intre fără nici o piedică. Când părintele Ilarion a văzut zăpada, şi-a zis întru sine: „Fugi, fugi cât poţi mai repede de aici“. Dar, a răspuns la acest gând cu putere:
– Voi muri, dar de aici nu plec!
În cel de-al treilea an al vieţii de zăvorât a venit la turnul din Schitul Nou un arhiereu pentru a discuta cu părintele ceva probleme duhovniceşti. Orişicât l-a rugat, stareţul n-a deschis. Amărât de refuz, arhiereul a strigat:
– Ia aminte, stâlpnicule, nu cumva purtându-te astfel să cazi în înaltă cugetare. Ai dispreţuit un episcop care nu te-a vizitat din curiozitate, ci pentru a se folosi duhovniceşte; Dumnezeu te va pedepsi!
Când vizitatorul a plecat, în ceasul în care părintele Ilarion îşi făcea canonul personal, a căzut deodată foc din cer şi l-a făcut să-şi piardă, pentru puţin, simţirile.
Către sfârşitul vieţii de zăvorât, părintele Ilarion a văzut nenumărate cete de diavoli de la turn până la stâncile Mănăstirii Sfântul Pavel – o jumătate de oră de drum depărtare – atacând în linii strânse. Dumnezeu a îngăduit să fie bătut iarăşi, precum cândva marele Antonie, cuviosul Avramie şi alţii. Trei zile mai târziu părintele Gherasim i-a adus mâncare şi l-a găsit pe jumătate mort. I-a chemat pe ceilalţi şi l-au dus la o chilie apropiată, unde, după multe străduinţe, l-au readus în simţiri.
Când şi-a revenit, a povestit ispita şi i-a rugat să-l ducă înapoi în tum. Părinţii schitului însă i-au cerut prietenului său, părintele Benedict, să judece situaţia; acesta, după ce a discutat cu el, a anunţat că nu trebuie să mai trăiască ca zăvorât. Toţi au fost de acord, iar părintele Ilarion s-a supus cu smerenie părerii celorlalţi.
L-au aşezat în Chilia Sfântului Haralambie, unde îl îngrijea părintele Benedict. Tot spatele îi era o rană, şi timp de două luni a rămas întins, suferind de puternice dureri; dar şi starea sa sufletească inspira nelinişte. Experimentat în viaţa ascetică, prietenul său a început să-i taie voia. I-a dat, înainte de toate, mâncare cu ulei, peşte şi brânză. Părintele Ilarion era atât de blând şi înţelept, încât fără de cârtire a făcut ascultare de duhovnic cu deplină încredere în dreapta lui socoteală, iar sănătatea a început, în curând, să i se îmbunătăţească.
Când şi-a revenit din boală, s-a mutat într-o catismă aparţinând Mănăstirii Dionisiu, cu hramul Sfântul Iacob, fratele Domnului, unde însă nu a rămas mult. I-au crescut durerile de la reumatism, de care a suferit până la sfârşitul vieţii, dar au apărut şi alt fel de greutăţi. Obştea Mănăstirii Dionisiu s-a dezbinat din cauza neînţelegerilor legate de problema desei Împărtăşanii: unii erau pentru împărtăşirea săptămânală, unii pentru împărtăşirea o dată pe lună, iar alţii – la trei luni. Astfel au izbucnit certuri. Toţi se străduiau să-l ia de partea lor pe părintele Ilarion, lucru ce a întristat adânc sufletul său cel iubitor de linişte, aşa încât după două luni a plecat şi a mers la Mănăstirea Iviron.

La obşte, la mănăstirea Iviron, „dobândeşte“ linişte.

La Mănăstirea Iviron părintele Ilarion a mers bolnav. Îndată ce s-a refăcut puţin sănătatea sa, a început să pună în rânduială biblioteca georgiană. A înscris în catalog cărţile şi manuscrisele, a creat o serie de douăsprezece volume ce conţineau, în principal, vieţi de sfinţi. Culegerea a fost dată egumenului Mănăstirii Zografu, care urma să călătorească în Rusia, şi care a editat acolo toate volumele fără a însemna numele celui ce se ostenise cu adunarea acestora.
La Iviron stareţul a petrecut şase luni în deplină linişte. Când şi-a revenit cu totul din boală, a mers la Schitul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, unde trăiau monahi georgieni deja din veacul al optulea, şi s-a stabilit într-o colibă mică, lângă biserica schitului.
Cât de iubită îi era liniştea, tovarăşul nedespărţit al tuturor călugărilor ce se îndeletnicesc cu lucrarea minţii, se vede din răspunsul pe care l-a dat când l-au întrebat de ce a preferat schitul în locul turnului.
– Aici am găsit adevărată linişte, a spus, pentru că pot trimite pe toţi vizitatorii la duhovnicul schitului. Le spun că eu nu sunt duhovnic, am venit numai ca să-mi plâng păcatele.
Deşi în colibă nu primea pe nimeni şi uşa îi rămânea continuu închisă, lumea îl găsea ca şi mai înainte. S-a hotărât deci, să o părăsească şi să se stabilească în Chilia Sfinţilor Arhangheli, pe care Mănăstirea a ridicat-o special pentru el. Acolo au mers doi fraţi şi l-au rugat să-i primească ucenici. Rămăseseră la început la un oarecare stareţ care, după trei ani, adormise şi lăsase ucenicilor o chilie mare, cu destul loc împrejur; în curând însă se încredinţaseră că nu pot trăi fără călăuzire duhovnicească. Cel mai mare, Macarie, a intrat în Mănăstirea Iviron, unde îl chemaseră ca fiind bun caligraf, în vreme ce cel mai tânăr, Sava, a rămas singur, deoarece căuta un stareţ cu experienţă. Pentru că faima părintelui Ilarion pentru marea sa asceză se împrăştiase în tot Sfântul Munte, s-a hotărât să devină ucenicul său.
Când a sosit, l-a găsit purtând nişte vechituri murdare şi zdrenţuite, iar părul şi barba îi erau cu desăvârşire nepieptănate. La rugămintea părintelui Sava să-l primească, stareţul a refuzat hotărât, spunându-i că n-ar putea trăi acolo. După rugăminţi stăruitoare însă, i-a spus ce canoane ar trebui să ţină dacă ar rămâne. Trebuia să nu aibă bani, să nu primească nimic de la nimeni şi până în ultima zi a vieţii sale să se nevoiască cu hrană uscată şi rugăciune continuă. Sava a fost de acord cu toate din inimă şi a rămas împreună cu el, dar era cam uşuratic. Deşi făcea ascultare, făcea şi multe cu voia sa, aducând deseori contraziceri. Părintele Ilarion nu a voit să-l alunge, nădăjduind că, prin răbdare şi sfat părintesc, îl va îndrepta; fără experienţă însă fiind tânărul, s-a vădit a fi neputincios în a-şi controla nestăpânirea tinereţii.
De câteva ori a simţit dorinţa să meargă la Hagi Gheorghe, la Cherasia, şi n-a întârziat a se muta acolo. Îndată ce a mers, experimentatul stareţ i-a înţeles ispitele şi l-a întrebat:
– Vei asculta la toate?
Sava a răspuns că era pregătit şi l-a rugat să-l primească, nădăjduind că în noua obşte va afla odihnă. Hagi Gheorghe l-a dus mai departe şi l-a aşezat sub o stâncă – unde se afla o adâncitură asemeni unei peşteri – întrebând pentru a doua oară dacă este pregătit să asculte întru toate. După ce a primit din nou răspuns afirmativ, l-a înştiinţat despre tipic, rămânând a-i aduce el însuşi mâncare dintr-a sa.
Sava şi-a ţinut cuvântul pentru puţin timp, mâncând numai verdeţuri sălbatice amare – hrana stareţului, însă n-a putut să rabde mult o asemenea lipsă. A început deci – fără să ştie Hagi Gheorghe – să meargă în Schitul Sfânta Ana şi să ia pe ascuns pâine şi pesmeţi; de asemenea, în lipsa acestuia, ieşea din colibă şi se juca copilăreşte cu fraţii mai tineri, asemeni unui întemniţat ce-şi găseşte libertatea.
Când a aflat de acestea, Hagi Gheorghe l-a certat pentru neascultarea şi uşurătatea sa, adăugând că hrana aceasta, de nesuportat pentru Sava, era şi hrana lui zilnică. Deoarece însă şi-a făcut voia sa, îl va băga ca pedeapsă într-un butoi mare, până ce se va convinge de ascultarea sa nefăţarnică; dacă nu primea acestea, trebuia să plece.
Sava, simţindu-se vinovat, a fost din nou de acord. A intrat în butoiul care era aşa de larg, încât putea să îşi facă acolo canonul – chiar şi metanii mari – şi chiar să păşească puţin.
Scopul lui Hagi Gheorghe era pedagogic – neputând adică ucenicul să suporte astfel de condiţii, să ceară singur întoarcerea la stareţul său de mai înainte.
Într-o zi Hagi Gheorghe l-a cercetat pe Sava şi i-a spus că a auzit cum că părintele Ilarion murise. Ucenicul a început să plângă cu amar, să se lovească în piept şi să se prihănească pe sine pentru purtarea sa; la sfârşit, a adăugat:
– Nu mai ies din butoi. Aici voi muri!
A început apoi să-l roage pe Hagi Gheorghe să-l învieze prin rugăciune pe părintele Ilarion. Văzându-l că se pocăise, l-a întrebat dacă, în caz că părintele va reveni la viaţă, îl va asculta. Cu lacrimi a făgăduit că îl va asculta până la moarte, pentru că se simţea foarte vinovat. Hagi Gheorghe a făgăduit că se va ruga.
După puţin timp, stareţul l-a luat pe Sava şi au pornit împreună spre părintele Ilarion; în timp ce mergeau, la un moment dat l-a pierdut din ochi. Ucenicul, din nerăbdare de a vedea dacă trăieşte stareţul său, o luase înainte. Începuse să se întunece când, în sfârşit, a văzut de departe lumină la chilie. Stareţul trăia! Acum Sava alerga mai repede şi, îndată ce a ajuns, a ciocănit la uşă.
– Cine-i? a întrebat părintele Ilarion.
– Un câine! a răspuns Sava.
Stareţul l-a recunoscut după voce şi a zis:
– Mi-e frică de câine, nu cumva să mă muşte.
– Sunt ucenicul tău, a spus, cu tristeţe, Sava.
– Nu am nici un ucenic-câine, a răspuns părintele Ilarion, apoi a tăcut.
Ucenicul a început să se roage să-l ierte şi să-l primească, precum părintele pe fiul cel risipitor, deoarece se pocăise pentru toate. Fără a ceda, stareţul i-a spus că nu-i va îngădui să intre dacă nu vine Hagi Gheorghe, care tocmai atunci a sosit. Părintele Ilarion a deschis, a făcut metanie vizitatorului şi i-a condus în chilie, după ce mai înainte şi-a scos rasa şi i-a dat-o lui Hagi Gheorghe, luând-o pe a acestuia în schimb. Acesta s-a mirat de fapta sa şi l-a întrebat de însemnătatea ei.
– O fac, deoarece te primesc ca pe stareţul meu, a spus bătrânul Ilarion. Mult îţi mulţumesc, pentru că Sava deloc nu mă asculta şi nu puteam să-l călăuzesc la mântuire. N-am putut să-l îndreptez şi să-l păzesc de rătăcire, pe când tu ai izbutit. L-ai câştigat pentru Domnul, l-ai adus la simţirea inimii, iar acum văd ce dar ai!
Apoi au şezut. Sava, spre arătarea deplinei pocăinţe şi smerenii, a voit să le spele picioarele, dar Hagi Gheorghe i-a interzis, în vreme ce părintele Ilarion a zis:
– De ce să faci asta? Eu încă n-am murit. Ce vrei de la mine?
– Un singur lucru vreau: să te ascult întotdeauna şi în toate.
– La orice îţi voi spune? a zis stareţul, privindu-l.
Sava s-a învoit în tăcere.
– Nu mai am încredere în tine, a continuat părintele Ilarion. Cine va garanta pentru tine?
– Hristosul meu, a spus Sava, arătând icoana.
– Dacă-L chemi pe Hristos ca martor, să te întorci iarăşi la părintele Gheorghe.
– Părinte, nu mă izgoni. Nu voi putea să suport viaţa de acolo. Părintele Gheorghe s-ar putea să mă bage iarăşi în butoi. Ce voi face atunci?
Neclintit, părintele Ilarion s-a întors spre părintele Gheorghe şi l-a rugat să-l ia iarăşi cu el. Acesta din respect a primit, dar cu aceste condiţii: Sava va mânca tot ceea ce mănâncă şi el însuşi, nu mai fură pesmeţi şi nu se mai poartă liber cu fraţii în lipsa lui.
– Ce gândeşti? a spus bătrânul Ilarion lui Sava. Părintele Gheorghe munceşte continuu şi chiar la lucrări grele, şi mănâncă aceeaşi mâncare ca tine; tu însă, în vreme ce nu faci nimic, nu eşti mulţumit. Cât priveşte purtarea ta liberă, nu ştii că naşte îndrăzneala, care este maica tuturor relelor?
La sfârşit i-a dat poruncă să facă ascultare desăvârşită de părintele Gheorghe şi l-a slobozit.
Hagi Gheorghe l-a luat iarăşi şi l-a dus în peşteră; i-a dat, de asemenea, sfaturi şi canon personal, ca şi mai înainte, şi îi aducea iarăşi ierburi amare din care mânca şi el însuşi.
De această dată, Sava n-a rămas mult la Hagi Gheorghe. La Chilia Sfinţilor Arhangheli fusese primit de părintele Ilarion fratele lui, Macarie. Proestoşii Mănăstirii Iviron, unde deja stătuse şase luni, se străduiau să-l ţină, fagăduindu-i că-l vor trimite la Academie, dar el voia un singur lucru: să slujească Domnului pentru mântuirea sa.
Macarie avea un caracter puternic şi nu făcea nici o nevoinţă fără porunca stareţului. S-a predat cu desăvârşire în ascultare, lepădându-şi voinţa proprie. Lucra cu o rară jertfelnicie de sine dar, din cauza nevoinţelor peste măsură, după opt ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi suferea mult.
Părintele Ilarion a scris lui Hagi Gheorghe câteva rânduri, în care îl ruga să-i trimită pe cineva să-i slujească celui bolnav; nu-l cerea pe Sava, dar pe acesta l-a trimis.
Zece zile după venirea lui Sava, părintele Macarie a plecat la Domnul. După numele său, fericit i-a fost şi sfârşitul25 (În limba greacă, cuvântul μακαριοσ înseamnă fericit.).
Puţin înainte de a-şi da sufletul, faţa i s-a luminat de o neobişnuită strălucire, care devenea tot mai puternică, luminând încă şi chilia. De aceasta s-au încredinţat toţi cei ce se găseau la adormirea sa. Macarie, strălucind de bucurie, a zis:
– Au venit îngeri, cuvioşi părinţi, mucenici, mărturisitori, sfinţi şi prooroci.
Şi peste puţin:
– Iat-o şi pe Doamna de Dumnezeu Născătoare!
Lumina era atât de strălucitoare, încât ochii n-o puteau suporta. Cei de faţă îl priveau cu teamă sfântă, şi la un moment dat au auzit:
– Domnul nostru Iisus Hristos!
Toţi au căzut cu faţa la pământ, iar Macarie a continuat, adresându-se stareţului:
– Părinte, iartă-mă şi mă binecuvântează, căci mă iau de aici.
Cu aceste cuvinte, sufletul său a zburat la ceruri, iar lumina ce strălucise peste toată pustia încet-încet s-a stins. Toţi s-au mirat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care atât de mult l-a miluit pe robul Său pentru nefăţarnica ascultare şi tăiere a voii. Sfârşitul său mărturisea despre adânca înţelepciune a stareţului Ilarion, care în scurt timp l-a călăuzit la foarte înalte măsuri duhovniceşti.
După îngroparea monahului Macarie, părintele Ilarion l-a chemat pe Sava şi i-a spus că nu-l poate ţine, prin urmare să meargă unde vrea. Cu toate rugăminţile ucenicului, stareţul a rămas neînduplecat. A mers deci iarăşi la Hagi Gheorghe, dar a auzit şi de la acesta acelaşi lucru: că nu-l mai poate ţine, cu nestatornicia şi neputinţele sale, aşa încât să se întoarcă la părintele Ilarion. După multe rugăminţi şi refuzul categoric al părintelui Gheorghe, Sava a fost nevoit să meargă la stareţul său, Ilarion. Pe cale a scos şaua de pe mular, şi-a pus-o lui şi, îndată ce a sosit, a zis:
– Părinte, struneşte-mă precum vrei; mă las ca un mular în mâinile tale.
Părintele Ilarion l-a primit.
În curând a venit şi Hagi Gheorghe care, arătându-l pe Sava, a zis:
– Canon îi trebuie, canon!
Ca şi când i-ar fi luat apărarea, părintele Ilarion a spus:
– Nu, acum poartă şa. Îl voi struni şi mă va asculta.
Îndată a început să-şi laude ucenicul pentru răbdarea pe care a arătat-o, şi la sfârşit a zis:
– Acum putem să-l facem diacon.
– Nu, l-a întrerupt părintele Gheorghe, e devreme. Face încă multe nebunii, multe!
După ce au discutat destul despre aceasta, în cea de a treia zi l-au hirotonit pe Sava diacon şi, în curând, preot. Această vrednicie stareţul voia să i-o dea părintelui Macarie, care însă deja se găsea în Cer; acum însă, văzând pocăinţa sinceră a lui Sava, i-a rânduit ca datorie să slujească zilnic şi să se roage pentru toată lumea.

De la Chilia Sfinţilor Arhangheli la Catisma Sfântului Iacob, fratele Domnului, de la Mănăstirea Dionisiu

La chilia Sfinţilor Arhangheli, lângă Iviron, părintele Ilarion socotea că va avea linişte, dar şi aici îl găseau vizitatorii. Deseori era obligat să-i evite şi să se ascundă la părintele Benedict, la Chilia Proorocului Ilie. Acolo mergea şi se împărtăşea, rămânând cinci până la zece zile, dar nu voia să rămână de tot; pentru aceasta, spunea prietenului său:
– Georgian, tu, georgian şi eu, uşor putem cădea în grăire deşartă.
Vizitatorii îi pricinuiau greutăţi şi părintelui Benedict, deoarece mulţi din cei ce nu-l găseau pe părintele Ilarion la chilia sa băteau la uşa părintelui Benedict.
Când la Chilia Sfinţilor Arhangheli avea ca obşte pe fraţii Macarie şi Sava, părintele Ilarion a început să slujească zilnic, luând prescuri de la Mănăstirea Iviron. De multe ori s-a întâmplat să găsească în ele necurăţii de şoareci – lucru pe care îl socotea o necinstire de neîngăduit şi jignire adresată lui Dumnezeu – şi din această cauză i-a certat aspru de trei ori pe proestoşii mănăstirii.
Lipsa liniştii şi problema prescurilor l-au obligat pe părintele Ilarion să se mute. A mers la Catisma Sfântul Iacob – la invitaţia egumenului Mănăstirii Dionisiu – care este la o depărtare de o jumătate de oră de mers pe jos de la mănăstire, şi se află într-un loc prăpăstios. Aici a trăit, împreună cu părintele Sava, din anul 1843 până în 1857.
Într-un manuscris al ucenicului său, în care răspunde la întrebările legate de pomenirea îndelungată a numelor la proscomidie, găsim câteva date despre stabilirea lor la Catismă:
„Celor care se întreabă ce anume m-a determinat să pomenesc nume şi să scot părticele la Proscomidia Liturghiei zilnice.
În 1843 am venit de la Iviron la Mănăstirea Dionisiu şi ne-am stabilit, ducând o viaţă de linişte, într-o Catismă, deasupra mănăstirii, a cărei biserică era închinată Sfântului Iacob, Fratele Domnului. Acesta catismă fiind veche, Stareţul meu a spus egumenului şi a reînnoit-o din temelie. Episcopul a venit s-o sfinţească, iar seara a venit un ieromonah din mănăstire care a cusut pânzeturile pentru Sfânta Masă şi proscomidiar, şi a pregătit uleiul pentru sfinţire.
Dimineaţa, după sfinţire şi liturghie, episcopul i-a spus Stareţului meu: «Te rog să dai părintelui Sava nişte nume pentru pomenire, deoarece face în fiecare zi liturghia, să le pomenească 40 de zile la proscomidie». Bătrânul i-a răspuns: «Dă-i câte doreşti». Episcopul a scris şaizeci şi două de nume pe o bucată de hârtie şi la sfârşit a scris şi cât îi dăduse milostenie părintelui Ştefan. După ce am pomenit aceste nume timp de treizeci şi nouă de zile, în cea de-a patruzecea aşteptam rezemat de analog pe Stareţul meu ca să vină să putem începe liturghia. Am adormit şi, în somnul meu, am văzut că purtam veşminte preoţeşti şi stăteam în faţa Sfintei Mese pe care se afla potirul plin cu Sângele lui Hristos. L-am văzut, de asemenea, pe părintele Ştefan venind şi luând de pe masa proscomidiarului hârtia cu numele şi o pereche de cleşti; a venit la Sfânta Masă şi, ţinând hârtia cu cleştele, a cufundat-o de mai multe ori în potirul cu Sângele lui Hristos. La fiecare cufundare se ştergea un nume până când, în cele din urmă, toată hârtia s-a curăţit.
M-am trezit. Stareţul meu a venit şi i-am spus ceea ce văzusem, iar el mi-a zis: «Nu ţi-am zis să nu crezi în vise?». După liturghie mi-a spus: «Tu nu eşti vrednic să fie iertate păcatele acelora. Prin credinţă au luat iertarea păcatelor».
Acesta este motivul pentru care pomenesc numele tuturor.“
Trăiau deci lângă Mănăstirea Dionisiu, unde coborau pentru privegherile praznicelor mari. Părintele Ilarion stătea totdeauna în picioare pe toată durata privegherii, în strănile numite „ale stareţilor“; nu ieşea din biserică pentru puţină odihnă nici în pauza dintre utrenie şi Sfânta Liturghie. Rămânea în naos până la începerea Sfintei Liturghii.
Îl rugau să-şi ia asupră-şi sarcina de duhovnic al mănăstirii, dar n-a voit. A început însă să primească pe vizitatorii care îl căutau pentru a primi sfaturi în probleme duhovniceşti. Răspunsurile lui aveau întotdeauna chipul sfatului. Deşi toţi îl socoteau duhovnic – îl numeau chiar „duhovnicul duhovnicilor“ – nimănui nu îi citea rugăciunea de iertare. A făcut-o numai de câteva ori, la cinci oameni, oricum pentru un motiv serios. Părintele Ilarion nu făcea deosebiri; era imparţial şi vorbea „ca cel ce are stăpânire“.
Comparând viaţa de mai înainte a părintelui Ilarion, plină de slavă lumească, cu cea de acum, de duhovnic, de ascet al pustiei, zăvorât, ca având harisme dumnezeieşti, aghioriţii îl cinsteau atât, încât îl numeau ca pe unul dintre părinţii de demult, şi se purtau faţă de el cu un adânc respect.
Cunoscutul ascet al Sfântul Munte, părintele Evstratie, care mai târziu a trăit în Halki, zicea că părintele Ilarion a depăşit cele zece trepte ale scării duhovniceşti despre care se vorbeşte în Filocalie.
Câteodată cuvântul stareţului devenea profetic şi atunci totdeauna se împlinea.
Fericitul bătrân Iacob, în lume Ioan Remundos, tipicar al mănăstirii Dionisiu şi protepistat de două ori al Sfintei Chinotite la Sfântul Munte, ne dă următoarele informaţii:
Când a venit în Sfântul Munte, împreună cu fratele său Gheorghe, dorind să se facă monahi, Ioan a rămas în Mănăstirea Dionisiu, iar fratele său a plecat la o alta. După ce a stat câteva zile în mănăstire, l-au trimis să slujească la un fierăstrău cu apă în pădure, aproape de Catisma Sfântului Iacob. Deoarece avea dorinţa şi curiozitatea de a-l cunoaşte pe vestitul duhovnic Ilarion şi pe ucenicul său – popa Sava, a trecut pe la locuinţa lor pentru a lua binecuvântare pentru viaţa sa călugărească. Părintele Ilarion, din „întâmplare“, şedea afară. Îndată ce a apărut fratele Ioan, l-a chemat lângă el, zicând:
– Poftim, fiul meu Ioan.
Fratele s-a mirat cum de ştia numele său. Harismaticul ascet i-a dat la început câteva sfaturi şi i-a urat să facă ascultare şi răbdare; în continuare, i-a spus să nu-şi facă griji pentru despărţirea de fratele său Gheorghe care cu o zi mai înainte plecase din Mănăstirea Dionisiu căci, precum îl încredinţa, în acea zi fusese deja închinoviat în Mănăstirea Xenofont. Exact aşa se şi întâmplase.
Apoi l-a condus în bisericuţa Sfântul Iacob şi l-a îndemnat să facă trei metanii şi să sărute sfânta icoană. Ioan s-a supus, iar stareţul, cu părintească dragoste, i-a pus mâna pe umăr fratelui şi i-a zis:
– Să iubeşti să-l ai la evlavie pe apostolul cel de un nume cu tine; va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
Fratele a socotit că stareţul greşise numele.
– Nu mă numesc Iacob, părinte. Ioan mă cheamă.
– Vei fi Iacob monahul, i-a spus duhovnicul; până atunci însă, numai tu să cunoşti câte ai auzit astăzi de la un stareţ nebun.
Aşa s-a petrecut. Ioan a devenit călugăr, dar atunci duhovnicul cel sfânt nu se mai găsea în această viaţă.
În Mănăstirea Dionisiu era un monah cu ascultarea la grădină, care, din cauza unei întâmplări nefericite, s-a deznădăjduit de mântuirea sa şi a căzut în disperare. Atunci părintele Ilarion l-a trimis la mănăstire pentru o oarecare treabă pe părintele Sava, care a trecut şi pe la grădinar.
L-a găsit pregătindu-se pentru drum, cu dorinţa de a părăsi pentru totdeauna Sfântul Munte, şi a cerut să afle motivul. Monahul i-a răspuns că suportă degeaba necazurile călugăreşti, neavând nădejde de mântuire; a judecat deci că e mai bine să se întoarcă în lume şi să continue viaţa sa în linişte, fără nevoinţe.
Părintele Sava s-a străduit să-l convingă să rămână; i-a spus să se liniştească, îndreptându-şi nădejdea către Dumnezeu, şi să nu se deznădăjduiască de mântuirea sa. La început grădinarul nici nu voia să-l audă, dar apoi a început să se gândească cum că, poate, are dreptate. În cele din urmă s-a învoit, cu condiţia ca părintele Sava să ia asupra sa păcatele lui. Înţelegerea lor a fost pecetluită de o caldă strângere de mâini.
La întoarcere, diavolul a început să-l chinuiască pe Sava cu gânduri: „Oare după puterile mele am luat asupra mea păcatul fratelui?“. A început deci să fie dus el însuşi la deznădejde. Gândurile îi ziceau să nu se mai înfăţişeze stareţului, ci să meargă altundeva. În acel ceas, părintele Ilarion a văzut întru Duhul că ucenicul său se afla în primejdie şi a început să se roage. În aceeaşi clipă, părintele Sava a simţit uşurare în lupta cu gândurile şi s-a hotărât să se întoarcă la stareţul său, fie chiar şi cu tristeţe în inimă. Părintele cel iubitor îl aştepta deja în drum şi i-a zis:
– Ce s-a întâmplat? Ai plecat atât de bucuros şi te întorci întristat? Nu te teme! Domnul a luat asupra Sa păcatele întregii lumi. Nu va mântui oare un om?

Ucenicul a simţit deplină odihnă.

Faima părintelui Ilarion a ajuns până în Rusia. Înainte de începerea războiului Crimeei (1854–1856), ţarul Nicolae I (1796–1855) a trimis în Sfântul Munte o corabie cu oameni de-ai săi să-l întrebe pe vestitul duhovnic despre rezultatul războiului. La început, stareţul a refuzat să dea răspuns, dar corabia a rămas lângă Mănăstirea Dionisiu trei zile. Cedând rugăminţilor stăruitoare ale ofiţerilor ruşi, a spus:
– Rusia se va chinui; va fi învinsă în sfârşit, fără însă a pierde teritorii.
Cu adevărat aşa s-a şi întâmplat. Pe durata războiului, ascetul georgian s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să dea biruinţă oştirilor creştine.

Însemnare din calendarul arhimandritului Macarie,egumen al Mănăstirii Sfântul Pantelimon

Pe 8 ianuarie 1857 monahul Ioasaf georgianul, care trăieşte la noi, a mers la Mănăstirea Dionisiu pentru a se spovedi la vestitul ascet al zilelor noastre, ieromonahul Ilarion.
Când l-am petrecut pe monahul nostru, i-am dat poruncă să spună stareţului să se roage pentru mine să-mi dea Domnul răbdare; dacă viaţa mea este spre slava Lui, să mi-o mai ţină, dacă însă este spre vătămare, să mi-o ia.
Părintele Ilarion a răspuns:
– Răbdarea se dobândeşte cu nădejdea în Dumnezeu şi prin încredinţarea că fiecare dintre noi este mai nevrednic decât toţi. Cei pe care îi cheamă Dumnezeu să-I slujească se consideră din smerenie pe sine neputincioşi atât înaintea Domnului, cât şi înaintea oamenilor. De asemenea, nu cer să fie slăviţi ei înşişi, ci se îngrijesc pentru slava lui Dumnezeu. Câţi însă urmăresc slava lor sunt gata să jertfească toate, numai să câştige puterea.
Acestea le-a spus stareţul şi a făgăduit că se va ruga pentru mine.

La Chilia Cuviosului Onufrie

Vrăjmaşul mântuirii noastre nu l-a lăsat pe părintele Ilarion nici la Catisma Mănăstirii Dionisiu; l-a ridicat împotriva sa pe egumenul Evloghie care, după o ceartă între ei din cauza unei probleme a mănăstirii, l-a obligat să plece şi să se stabilească în Schitul Sfânta Ana Mică.
Părinţii Schitului cunoşteau bine acest loc, deoarece era aproape de peştera unde părintele Ilarion trăise mai demult. L-au primit deci cu mare bucurie şi un oarecare negustor i-a cumpărat Chilia Cuviosului Onufrie. La această chilie stareţul mergea adesea încă de pe când era la Catisma Sfântul Iacob, căci i se şubrezise sănătatea şi continuu răcea. La Chilia Cuviosului Onufrie a trăit până în anul 1862.
Curând după mutare, l-a vizitat bătrânul Hagi Gheorghe – ucenic şi el al duhovnicului său de mai înainte, părintele Neofit Caramanlis – care, pentru dragostea lui Hristos, i-a spus:
– Poftim, pe mine mă învăţai să am răbdare; în vreme ce tu ai plecat.
– Nu, eu am ascultat numai de Evanghelie, care zice: Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă (Matei 10, 23), a răspuns liniştit părintele Ilarion.
În timpul cât a trăit în Schitul Mica Sfânta Ana s-a întâmplat ceva vrednic de consemnat. Biserica Sfântului Onufrie avea nevoie de mari consolidări la Sfântul Altar, dar părintele Ilarion nu voia să deranjeze mănăstirea cerând ajutor. Ucenicul său deseori îi propunea câte ceva, dar el spunea:
– Cât trăiesc, nu vreau să stânjenesc pe nimeni pentru mine. Şi dacă reparăm Sfântul Altar, trebuie să chemăm preot să-l sfinţească, şi împreună cu el diaconi şi cântăreţi; se cer adică mari cheltuieli. Să avem deci răbdare şi să lăsăm asta în voia lui Dumnezeu.
Într-adevăr, cel ce se îngrijeşte pentru ce-i mai important, pentru viaţa veşnică, după spusa Domnului, va lua – chiar dacă nu dintr-o dată – şi pe toate celelalte: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei (Matei 6, 33–34).
În acel timp se găsea în Ţara Românească un monah de la Mănăstirea Marea Lavră pentru a strânge danii. Mergând într-un oraş, a întâlnit o femeie care i-a dat 20 de monezi de aur, rugându-l să le dea părintele Ilarion georgianul de la Chilia Cuviosului Onufrie. Femeia necunoscută a stăruit că banii îi sunt necesari îndată, şi a dispărut.
Întorcându-se în Sfântul Munte, monahul a mers direct la părintele Ilarion şi i-a dat banii, adăugând că, poate, donatoarea îl cunoaşte. Uimit, stareţul a spus că nu a mers niciodată în Valahia şi nu cunoaşte pe nimeni. S-ar putea deci să fie o greşeală, iar banii să fie trimişi pentru altcineva. Monahul a stăruit că erau pentru el, explicând că femeia i-a spus nu numai numele său, ci şi hramul bisericii; drept pentru care, banii nu se pot da în altă parte. Cu toate acestea, părintele Ilarion a refuzat să-i primească, rugându-l pe călugăr să-i împartă la săraci – dacă nu găseşte pe altul cu acelaşi nume.
Călugărul a plecat şi a spus toate la mănăstire. Acolo ştiau că biserica Sfântul Onufrie avea nevoie de reparaţie. Proestoşii au hotărât deci ca monahul însuşi să se ocupe de toate: să tocmească muncitori pentru lucrare, după terminarea lucrărilor să cheme episcop şi preoţi pentru sfinţire, să se ocupe de trataţia vizitatorilor ce vor veni la slujbă. Toate s-au realizat, iar la sfinţirea bisericii, după dorinţa părintelui Ilarion, i s-a dat hramul Sfintei Învieri.
După ce au trecut doi ani de la mutarea în Schitul Mica Sfânta Ana, părintele Ilarion a avut altă ispită. Duhovnicul Grigorie, care trăia la Sfânta Ana, s-a înţeles cu egumenul Mănăstirii Cutlumuş să-şi ia împreună paşaport şi cetăţenie engleză. Stareţul avea părere diferită, şi asta a provocat un conflict între ei. După aceasta, în 1862, părintele Ilarion şi părintele Sava au plecat la Russikon.

Ultimele zile ale vieţii sale pământeşti

La Mănăstirea Sfântul Pantelimon, stareţul mersese prima dată în anul 1819, adică atunci când sosise în Sfântul Munte. În 1856 a mers din nou pentru a-l întâlni pe duhovnicul Ieronim, iar acum a rămas acolo pentru totdeauna.
Îndată ce au sosit, părintele Ilarion a cerut să-i vadă pe bătrânii mănăstirii şi le-a anunţat dorinţa lor de a se stabili acolo. Aceştia i-au primit cu multă bucurie şi l-au rugat pe vestitul ascet să-şi aleagă singur o chilie izolată până ce îi vor pregăti Chilia Sfântul Gheorghe.
S-au rânduit, temporar, în Chilia Cuvioşilor din Pecerska Kievului, pe care o construise părintele Ambrozie – mai înainte egumen al Lavrei Kievului.
Anul următor, cu banii rusului E.G. Habarov care-l preţuia pe părintele Ilarion, a fost terminată Chilia Sfântul Gheorghe aflată la o depărtare de o jumătate de oră cu piciorul de la mănăstire. Biserica s-a sfinţit în octombrie, acelaşi an.
Stareţul s-a mutat în noua chilie, dar n-a mai trăit mult, căci în anul următor a plecat către veşnicie. După stabilirea acolo s-a îmbolnăvit grav: i s-au închis intestinele şi nu putea nici să mănânce, nici să bea; stomacul său nu ţinea nimic. Doctorul a spus cu siguranţă că la o oră anume, a doua zi, va muri.
Monahii au mers să-şi ia rămas bun de la bolnav, care era culcat şi gemea. Încredinţat că nu mai are mult de trăit, el însuşi îi heretisea pe toţi. Dar, o, minune! Ziua următoare, exact la ora pe care o spusese doctorul, stareţul era cu desăvârşire sănătos, şi chiar a mers pe jos la mănăstire pentru a-l vizita pe părintele Macarie, bolnav şi el. Toţi câţi l-au văzut s-au mirat.
Ce se întâmplase? În timp ce se pregătea să-şi dea sufletul şi îşi făcea rugăciunea pe patul morţii, a auzit un glas din icoana Mântuitorului:
– Vrei să te faci bine?
Predat totdeauna şi întru toate voii lui Dumnezeu, a răspuns că se lasă în purtarea Sa de grijă. Atunci a auzit că i s-a dăruit şi viaţa şi sănătatea. Îndată s-a ridicat din pat cu desăvârşire bine, iar dimineaţa a auzit despre boala părintelui Macarie. S-a grăbit deci să-l viziteze.
În curând după aceasta a sosit în Sfântul Munte epitropul guvernamental al Sinodului Bisericii Rusiei, comitele Tolstoi, care călătorea în Răsărit pentru probleme bisericeşti. În diferite locuri, şi mai ales în Alexandria, a auzit multe lucruri urâte despre Sfântul Munte, şi înaintea tuturor despre Russikon şi stareţii de aici, aşa încât venea aici „prevenit“. Singurul care ar fi putut să-l influenţeze binefăcător era părintele Ilarion.
Comitele avea informaţii despre ascetul georgian de la Prim Secretarul Sfântului Sinod, P.I. Solomon şi de la funcţionarul K.K. Zenderholm. Cei doi îl vizitaseră, voind a se sfătui pentru importante probleme bisericeşti; mai târziu P. Solomon i-a scris o scrisoare, iar răspunsul stareţului s-a publicat într-un periodic al eparhiei Tambov.
Acum comitele venea să-l întâlnească pe părintele Ilarion pentru a-i transmite şi salutările soţiei sale, care era prinţesă georgiană. L-a vizitat şi, discutând cu el, s-a încredinţat că cele câte auzise despre aghioriţi nu erau adevărate.
Când părinţii Ilarion şi Sava s-au stabilit în Chilia Pecerskăi, monahii de la Russikon au observat că aveau următoarea rânduială: noaptea, când toţi se linişteau, stareţul ieşea şi tuşea uşor sau păşea făcând zgomot lângă chilia ucenicului, ori bătea de trei ori în uşa lui, sau îl striga, chipurile, pentru un oarecare lucru. Acestea le făcea pentru ca părintele Sava să nu doarmă în timpul privegherii. La miezul nopţii ieşea iarăşi din chilia sa şi păşea cu zgomot, aşa încât să audă toţi fraţii care trăiau împreună cu ei şi să se trezească pentru utrenie. Canonul fraţilor de la Chilia Pecerskăi dura până la ora 8 şi întotdeauna urma Sfânta Liturghie. Stareţul nu slujea, se împărtăşea însă zilnic. Pentru a nu rămâne fără lucru în timpul zilei, ieşea deseori din chilie pentru oarecare îndeletnicire. Mai ales îi plăceau lucrările de tâmplărie. Se găsesc încă bănci, scaune şi scări făcute de el însuşi cu secure şi cuie, fără clei şi daltă. Mai târziu, când au mers la Chilia Sfântului Gheorghe, le-au dat un monah rus să le slujească. Ucenicul, chiar şi nevrând, trebuia să urmeze nevoinţele lor zilnice, privegherile de toată noaptea şi posturile. Părinţii, pentru a-şi ascunde cumva vieţuirea, nu-i îngăduiau să rămână mult timp acolo, ci îl trimiteau la Chilia Pecerskăi.
Mâncare găteau numai sâmbăta şi duminica. Când însă părintele Ilarion făcea vreo vizită, după marea sa dreaptă socoteală, lua tot ce i se oferea; întorcându-se la locuinţa sa, desigur, îşi continua postul. Ucenicul său însă, părintele Sava, nicicând şi nicăieri nu şi-a călcat canonul pe care i-l lăsase stareţul ca moştenire: să nu mănânce mâncare cu ulei, nici să bea vin. Lui îi dădeau şi în ziua de Paşti mâncare de post.
Stareţul dormea numai două ore, o oră în picioare, sprijinindu-se în toiag, şi cealaltă aşezat pe podea, cu spatele rezemat de perete. Privegherile de toată noaptea le făceau la chilia sa cu rugăciunea lui Iisus, având ca mijloc ajutător pentru priveghere patru lanţuri legate de tavan, două dintre ele având la capete legate prosoape. De acestea se sprijinea când nu mai aveau puteri. Pentru a nu înţelege vizitatorii la ce-i foloseau lanţurile, ziua întindea pe ele rufe.
Deoarece părintele Ilarion nu ştia bine greceşte, aproape totdeauna vorbea turceşte, şi traducea în greceşte ucenicul său. Limba rusă o uitase, dar câteodată începea brusc să vorbească foarte bine şi greceşte şi ruseşte; nu se întâmpla deoarece ştia aceste limbi, ci din insuflare dumnezeiască, în situaţii de mare nevoie duhovnicească.
Când, spre exemplu, trăia încă la Chilia Cuvioşilor de la Pecerska, era acolo călugărul rus Theonas, tâmplar şi eclesiarh, care slujea la biserică cu mare sârguinţă. Într-o noapte i s-a înfăţişat diavolul cu chip omenesc şi i-a spus:
– Ce-ţi trebuie vinul la chilie?
Monahul a răspuns că nu-l ţine pentru folos personal, ci pentru biserică. „Vizitatorul“ a început să ceară vinul şi era gata să i-l ia, dar părintele Theonas ţinea sticla şi s-a opus cu atâta tărie în această ceartă, încât a strigat cu voce tare că nu i-l dă. Cu strigătele sale i-a deşteptat pe toţi părinţii, care au ieşit şi au ciocănit la uşa sa. Părintele Theonas, fără să înţeleagă nimic, striga continuu acelaşi lucru – că nu dă vinul. Când şi-a revenit întru sine, a deschis uşa şi i-a văzut pe toţi foarte tulburaţi.
Părintele Ilarion l-a luat la chilia sa şi a început să-l liniştească, explicându-i ce se întâmplase. I-a spus că aceasta i-a făcut-o diavolul din invidie, deoarece nu suportă slujirea sa cea plină de râvnă. Au vorbit mult timp împreună, până ce monahul s-a liniştit cu totul. Dimineaţa, după slujbă, monahul s-a apropiat de părintele Ilarion, voind să continue discuţia despre cele întâmplate noaptea, dar acela i-a răspuns limpede că nu înţelege nimic. Părintele Theonas s-a răzvrătit, zicând:
– Cum aşa, după ce toată noaptea am stat de vorbă?
– Nici eu nu ştiu cum am vorbit, a răspuns stareţul prin părintele Sava. Domnul, văzând nevoia ta, a făcut să înţelegi cuvintele mele, ca şi când aş fi vorbit ruseşte. Cu adevărat, nu ştiu cum am vorbit.
La mare nevoie, când nu avea aproape pe ucenicul său sau pe altcineva care să cunoască turceşte, părintele Ilarion vorbea şi greceşte.

Adormirea Părintelui Ilarion

Din vârsta copilăriei, părintele Ilarion avea mare evlavie şi dragoste către Sfântul Gheorghe care, precum mărturisea părintele Sava, îi apărea şi l-a ocrotit în toată viaţa sa. A fost botezat într-o biserică a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi şi-a petrecut primii ani ai vieţii, chiar şi adolescenţa, la mănăstirile Tabakin şi Tzursk, care aveau de asemenea hramul Sfântul Gheorghe. La sfârşit, s-a învrednicit să adoarmă întru Domnul sub acoperişul lui – într-o chilie cu o biserică închinată tot sfântului.
Cu o zi înainte de adormirea sa, stareţul l-a lăsat pe părintele Sava să slujească la Chilia Sfântului Dimitrie. Îndată ce a rămas singur, starea sa s-a agravat şi a început să se roage. Mai târziu, părintele Sava zicea că aflându-se departe, a auzit vocea stareţului chemându-l: „Sava, Sava, Sava!“.
Întorcându-se, l-a găsit cu desăvârşire istovit; când l-au cuprins durerile morţii, zicea:
– Slavă lui Dumnezeu! Am vrut moarte mucenicească, dar Domnul nu m-a învrednicit. Mi-a trimis însă boală ce poate fi ceva mai mult decât mucenicia dacă sufăr cu stăruinţă şi credinţă în voia dumnezeiască.
Pe 14 februarie 1864 părintele Ilarion a adormit în Domnul. După aceasta, părintele Sava a mutat pe ascuns moaştele şi le-a îngropat în Schitul Cinstitului Înaintemergător de la Iviron. Presimţindu-şi moartea, este posibil ca stareţul să fi lăsat poruncă ucenicului să nu-i îngroape trupul la Russikon, de care aparţinea chilia, ci într-un loc necunoscut pentru ruşi, temându-se ca nu cumva să-l cinstească ca pe un sfânt.
(În însemnările părintelui Sava nu s-au găsit alte amănunte despre ultimele clipe ale stareţului Ilarion).
Se pare că părintele Sava a descoperit taina despre îngropare monahului Visarion – ucenic al părintelui Benedict, prietenul deja adormit al părintelui Ilarion – şi, poate, şi altor monahi apropiaţi ai stareţului. Părintele Visarion aproape imediat după adormirea stareţului a vrut să meargă la mormânt pentru a se ruga.
În noaptea dinainte, i-a apărut stareţul său, părintele Benedict, şi l-a întrebat:
– Pentru ce te pregăteşti?
– Să merg la mormântul părintelui Ilarion, a răspuns el, plângând nemângâiat.
– De ce să mergi la mormânt? Bătrânul Ilarion n-a murit.
– A adormit; am auzit-o de la ucenicul său şi de la mulţi alţii care au fost de faţă, a continuat părintele Visarion.
– Părintele Ilarion n-a murit, ci trăieşte, l-a încredinţat cu stăruinţă părintele Benedict şi l-a rugat să nu creadă toate câte aude.
– Ce este asta, părinte? Râzi de mine? a spus părintele Visarion.
– Părintele Ilarion este viu şi se află împreună cu Sfântul Atanasie Athonitul, a răspuns cu siguranţă părintele Benedict.
Părintele s-a deşteptat şi a simţit că sufletul i se umple de bucurie. Apoi a ajuns la mormântul părintelui Ilarion şi a povestit vedenia sa părintelui Sava.

Mutarea moaştelor stareţului Ilarion

Printre manuscrisele referitoare la ascetul georgian s-a găsit şi următoarea întâmplare minunată, cu data 18.06.1867.
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (Ps. 76, 13)
Iată, s-a împlinit şi aşteptarea noastră; orişicât a ascuns ucenicul moaştele părintelui Ilarion, Dumnezeu le-a descoperit şi le-a slăvit, iar cauza arătării a fost următoarea:
Printre aghioriţii greci a început să se răspândească vestea cum că pământul n-a primit trupul stareţului, lucru ce se socoteşte semn rău, şi din această cauză ucenicul nu vrea să-l dezgroape la sorocul de 3 ani. Când au auzit aceasta părinţii Schitului, l-au îndemnat pe părintele Sava să scoată şi să arate tuturor moaştele, aşa încât să se oprească jignirea; altfel, păcatul va pica asupra sa.
Părintele Sava a cedat şi a adunat patru oameni pentru dezgroparea şi mutarea moaştelor, în vreme ce el a rămas la chilie pentru a se ruga.
Pe 25 mai 1867, la privegherea Înălţării Domnului, monahii au făcut dezgroparea şi, pe durata ei, au simţit o deosebită mireasmă ce i-a însoţit şi cât timp au dus moaştele la Schitul Mica Sfânta Ana. Ajungând la Coliba Sfintei Învieri, mireasma a devenit atât de puternică, încât toţi cei prezenţi – 4 ruşi şi 70 de greci – au rămas uimiţi.
După mutarea moaştelor, un pustnic a avut vedenia următoare: la ora 5 a prânzului – ora bizantină – deasupra Colibei Sfintei Învieri a văzut o sferă asemănătoare soarelui care strălucea schimbându-şi locul, fără a se îndepărta. Aceasta a durat cam o oră. Monahul s-a gândit să dea de ştire şi altora, pentru a vedea neobişnuitul fenomen, dar îndată sfera a dispărut. Presupunând că s-ar face mutarea moaştelor părintelui Ilarion, din dragoste pentru cel adormit şi pentru neobişnuita vedenie, a mers în grabă la popa Sava. I-a povestit vedenia, iar popa Sava i-a spus cele despre dezgropare şi i-a arătat moaştele.
Bătrânul Gavriil Dionisiatul menţionează ceva asemănător cu vedenia pustnicului:
„Dumnezeu, vrând să-l slăvească pe tainicul său atlet, a binevoit ca pentru trei ani de zile să apară în fiecare vineri deasupra Colibei Învierii o lumină cerească pe care o vedeau mulţi părinţi din schitul aflat de cealaltă parte. Aceasta s-a întâmplat deoarece pururea-pomenitul stareţ în toată viaţa sa călugărească postea cu desăvârşire vinerea, fără a bea nici apă.“
Părintelui Ilarion i-a urmat popa Sava, supranumit Duhovnicul. Stareţul său spusese, înainte de a adormi, bătrânilor de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon:
– Nu-l înscrieţi la chilie pe părintele Sava, nu vrea să rămână aici. S-a obişnuit la Mica Sfânta Ana şi îi dau binecuvântare să trăiască acolo.
Astfel, îndată după adormirea stareţului, părintele Sava s-a întors la Coliba Învierii, unde a trăit până în 1908, când s-a odihnit întru Domnul.

Povestiri ale părintelui Sava despre părintele Ilarion

Cândva a fost scăpat liber în Sfântul Munte un câine turbat. Orişicât s-au străduit serdarii, n-au putut să-l prindă.
Repezindu-se la animale şi la oameni, câinele a ajuns şi la chilia părintelui Ilarion, care l-a văzut de la fereastră şi l-a strigat pe părintele Sava să aducă sfoară. Neînţelegând bine porunca stareţului26 (În limba greacă, cuvântul câine (σκυλί) se poate confunda cu cuvântul sfoară (σχοινή).), ucenicul a socotit că i s-a poruncit să îl aducă pe câine. A alergat fără a gândi nimic şi l-a apucat pe câine de ureche, gata fiind a i-l aduce. Părintele Ilarion a văzut însă spumă la botul animalului şi s-a înfricoşat. L-a certat deci pe Sava şi i-a spus să-l lase îndată. Câinele a fugit fără a-i face rău ucenicului, şi în curând serdarii l-au prins şi l-au omorât. Monahul Chiril de la Noul Schit, a cărui tundere fusese făcută de un arhiereu ce trăia la Caries, avea un frate care a plecat să-şi rânduiască în lume ceva treburi şi urma să se întoarcă, pentru totdeauna, în Sfântul Munte; acesta s-a încredinţat însă că problemele erau atât de încurcate, încât nu-i îngăduiau împlinirea grabnică a dorinţei sale. A trimis deci o scrisoare fratelui său, părintele Chiril, rugându-l să meargă să-l ajute, temându-se ca nu cumva, în caz contrar, să rămână pentru totdeauna în lume. Părintele Chiril a mers la arhiereu, care era şi stareţul său, pentru a-i cere binecuvântarea, dar acesta nu i-a dat-o. A mers şi la alţi duhovnici, dar fiecare le zicea pe ale sale, încât, la sfârşit, nu mai ştia ce să facă. L-a vizitat şi pe părintele Ilarion, care l-a ascultat cu atenţie şi, cunoscând prin Duhul ce dezlegare va avea acest lucru, i-a zis:
– Mergi din nou la stareţul tău şi să-i spui toate. Dacă acum îţi îngăduie, nu ezita să mergi să-l ajuţi pe fratele tău.
Părintele Chiril a ascultat. Arhiereul, cu toate că mai înainte refuzase atât de hotărât, acum i-a dat îndată binecuvântarea sa. Plecând de la stareţul său, părintele a coborât la Dafni, de unde trebuia să plece cu vaporul către casă. S-a ridicat însă o atât de puternică furtună, încât s-a înfricoşat şi s-a gândit, în acelaşi timp, dacă nu cumva nu este binecuvântată de la Dumnezeu călătoria. S-a întors deci şi i-a descoperit stareţului gândul său, iar acesta l-a liniştit şi l-a încurajat. Pregătit acum pentru plecare, părintele Chiril l-a vizitat mai întâi pe părintele Ilarion. Deoarece nu l-a găsit, a atârnat la uşa sa un pachet cu pesmeţi şi a plecat.
Întorcându-se, părintele Ilarion a găsit pachetul şi i-a spus părintelui Sava:
– Pesmeţii i-a lăsat părintele Chiril. A trecut pe aici, dar acum deja călătoreşte. Bine a făcut, căci le va rândui pe toate cu folos. Va tunde în monahism şi o călugăriţă, şi îl va aduce şi pe fratele său în Sfântul Munte.
Într-adevăr, părintele a mers acasă, a rânduit toate problemele şi a tuns-o călugăriţă pe sora sa. În continuare, s-a întors cu fratele său în Sfântul Munte şi îndată s-au îndreptat spre părintele Ilarion pentru a lua binecuvântarea lui. Până a ajunge, pe tot drumul, fratele său a simţit o mireasmă de nedescris, iar părintele Chiril mărturisea că stareţul georgian i-a prezis şi multe altele, care toate s-au împlinit.
Celui în care avea încredere, părintele Ilarion i se descoperea mai mult. Spre exemplu, schimnicul Nicodim, care era bulgar şi trăia în Mănăstirea Costamonitu, l-a avut duhovnic mai mult de 15 ani şi îl respecta mult pentru că vedea la el bogăţia de har. În ziua adormirii duhovnicului său, părintele Nicodim s-a gândit: „Cum, de-atâţia ani mergând pentru spovedanie, n-am cerut să-mi citească părintele Ilarion rugăciunea de iertare?“. S-a hotărât deci ca data viitoare să-i ceară oricum; a doua zi deja l-a vizitat, dar a aflat că părintele Ilarion deja plecase spre veşnicie.
Trei zile mai târziu, după fierbinte rugăciune pentru cel adormit, a aţipit uşor la slujba utreniei şi i s-a arătat părintele Ilarion cu chipul foarte frumos, luminos şi vesel.
– Nu te necăji, i-a spus, că nu ţi-am citit rugăciunea. Mergi la părintele Sava, ţi-o va citi el.
În aceeaşi zi părintele Nicodim şi-a luat traista şi a mers la Chilia Sfântului Gheorghe, pe cunoscutele cărări. Acolo l-a găsit pe părintele Sava aşteptându-l în biserică; avea epitrahilul pus şi ţinea în mâini moliftelnicul deschis.
– Pe tine te aştept! i-a zis. Mi-a dat poruncă stareţul să-ţi citesc rugăciunea de iertare.
Cu acelaşi monah – părintele Nicodim – s-a mai întâmplat şi altceva. Era odată la Catisma Sfântului Iacob, fratele Domnului, împreună cu un ieromonah. Discutând mult despre diferite probleme duhovniceşti, fără a-şi da seama, au lungit discuţia până seara târziu. Când au terminat, părintele Ilarion a spus:
– Acum să mergeţi, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Noaptea era întunecată – fără lună – şi ei se nelinişteau, gândindu-se cum vor merge pe un întuneric aşa de mare. Din respect însă pentru stareţ n-au îndrăznit să grăiască împotrivă şi au pornit. Îndată ce au ajuns la ieşirea din Catismă şi au început să coboare spre cărarea abruptă şi şerpuitoare, a strălucit brusc o lumină puternică, de parcă era prânzul. Astfel au ajuns până la Mănăstirea Dionisiu.
Într-o vreme în care bântuia holera, când peste tot în jurul Sfântul Munte era carantină (pentru control medical), un vârtej a adus la Mănăstirea Dionisiu un vapor plin cu mireni. Călătorii au voit să ancoreze şi să aştepte la arsana până ce va trece furtuna. Din cauza epidemiei, monahul de la arsana nu putea să-i lase să aştepte la ţărm fără binecuvântare; egumenul a dat poruncă să nu le îngăduiască a rămâne, ci să meargă la Dafni pentru control. Oamenii s-au străduit să explice că, din cauza furtunii şi a nopţii – deja se întuneca –, n-ar putea să plutească până acolo. Aceasta era vădit, dar au fost refuzaţi categoric şi li s-a împins barca înapoi spre larg. Astfel, cu mare greutate au fost nevoiţi să vâslească până la mănăstirea vecină.
Câţiva din obşte s-au răzvrătit împotriva egumenului şi au mers la părintele Ilarion să-i povestească ce s-a întâmplat. Acesta i-a liniştit şi le-a spus că Domnul îl va pedepsi pe egumen pentru a se înţelepţi; va îngădui să fie lovit de o boală dureroasă care va ţine trei zile. De asemenea, deoarece şi alţi monahi s-au învoit la îndepărtarea bărcii, se va petrece şi o altă nenorocire spre folosul tuturor.
Într-adevăr, după trei zile egumenul s-a îmbolnăvit de gât şi suferea atâta, încât îşi arăta durerea gemând. Când s-a întremat, câţiva din obşte au plecat la pescuit, luând cu ei toate năvoadele mănăstirii.
Ziua era liniştită, dar deodată a izbucnit un vârtej şi atât s-a tulburat marea, încât monahii au căzut în barcă şi au rămas ca paralizaţi. În continuare, apele i-au aruncat la ţărm, barca s-a făcut o mie de bucăţi, năvoadele s-au pierdut iar pescării de-abia s-au salvat. Nenorocirea însă nu s-a terminat. Şi altă barcă, care plecase s-o ajute pe prima, a fost răsturnată de furtună şi s-a scufundat. Părintele Averchie, ieromonah la Mănăstirea Dionisiu, era în fruntea călugărilor care s-au răsculat pentru lipsa de grijă la pregătirea prescurilor. Acesta a fost cel dintâi care a povestit părintelui Ilarion aceasta, iar părintele a fost de acord cu râvna sa pentru această lucrare plăcută lui Dumnezeu şi l-a îndemnat să rămână statornic în părerea sa.
Egumenul, după ce i-a liniştit pe ieromonahi făgăduind că va pune rânduială la prescurărie, a început să-l prigonească pe părintele Averchie – ca fiind vinovat de răzvrătire, şi voia să-l izgonească din mănăstire. Ieromonahul a mers iarăşi la părintele Ilarion şi i-a vorbit despre necazul său.
– Tu te-ai îngrijit de lucrurile lui Dumnezeu, a răspuns stareţul. Deci nu te teme! Chiar şi dacă te izgonesc, pentru râvna ta Domnul îţi va da orice îţi trebuie.
După aceste cuvinte de mângâiere, părintele Averchie s-a liniştit, era deci paşnic chiar şi când l-au izgonit din obşte. Tot ceea ce i-a spus părintele Ilarion s-a împlinit, căci, într-adevăr, a mers la Schitul Sfântului Pantelimon, care ţine de Mănăstirea Cutlumuş, şi acolo i-au dat de toate: şi chilie, şi pâine şi orice altceva necesar. A trecut puţin timp şi s-a întâlnit iarăşi cu părintele Ilarion care i-a spus că nu trebuie să se necăjească pentru că este prigonit, pentru că Domnul îi fericeşte pe cei prigoniţi pentru dreptate; pentru răbdarea sa – deoarece rămăsese statornic în reduta adevărului fără a-i fi milă de sine însuşi – îi va da chiar camere spaţioase ca palatele împărăteşti, unde Îl va binecuvânta.
Ce s-a întâmplat apoi? În curând au venit la părintele Averchie bătrânii Mănăstirii Constamonitu şi l-au rugat să fie egumenul lor. La instalare, părintele Averchie a socotit de cuviinţă să aibă lângă el pe părintele Ilarion, pentru ca acesta să-i binecuvânteze noua viaţă şi să-i dea canon – cum trebuie să călăuzească frăţimea. L-a trimis deci pe părintele Nicodim bulgarul să-l invite.
Egumenul l-a primit cu bucurie pe invitat (părintele Ilarion).
Părintele Ilarion, văzând întru Duhul viitorul, înainte de a asculta ceva a stat şi a început să vorbească în pilde, folosind exemplul proorocului Samuil (I Împ. 15, 7–28). A spus că Domnul a poruncit lui Saul, împăratul lui Israel, să se ridice împotriva lui Amalic, care adusese multe nenorociri israeliţilor. Când „poporul ales“ a ieşit din Egipt şi înainta către pământul făgăduinţei, Dumnezeu a dat poruncă prin proorocul Samuil să nu fie miluit nimeni – nici boier, nici împărat, şi să nu păstreze nici o pradă.
Saul l-a învins pe împăratul lui Amalic – Agag, dar n-a împlinit porunca Domnului; nu l-a omorât adică pe împărat, nici animalele lor, ci le-a îngăduit israeliţilor să le păstreze pe cele mai bune. Când s-a întors şi a vrut să aducă jertfă la Galgala, Domnul a dat poruncă lui Samuil să-l mustre în faţa tuturor, zicându-i că se ia de la el împărăţia şi se dă altuia mai vrednic.
– Acelaşi lucru – a spus părintele Ilarion noului egumen – se va întâmpla şi cu tine!
În continuare a intrat în biserică şi, după sfârşitul slujbei, şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a întors la Catismă.
Puţin mai târziu, egumenul Averchie s-a gândit să meargă la Mănăstirea Dionisiu pentru a se împăca cu egumenul care îl izgonise. Aşa precum s-ar fi căzut, ar fi trebuit numai să-şi ceară iertare pentru jignire. Din dorinţa de a plăcea oamenilor însă a luat asupra sa toată vina pentru răzvrătire şi, nesincer, a întărit că egumenul a avut dreptate. Purtarea lui s-a făcut cunoscută aproape în tot Sfântul Munte, iar Domnul a îngăduit să cadă şi acesta în aceeaşi ispită ca şi Saul. După o mică perioadă de timp, obştea Mănăstirii Constamonitu, pentru o oarecare greşeală, i-a ridicat stăpânirea. Împăratul Saul a fost lipsit de împărăţie, iar egumenul Averchie de stăreţie.
Cândva părintele Ilarion a povestit o întâmplare pe care sigur o trăise el însuşi, dar pe care a prezentat-o ca şi cum ar fi fost vorba despre altul: un călugăr zăvorât, ieşind odată din adăpostul său, l-a văzut pe diavol ca un monah stând şi plângând foarte jalnic. Fără a pricepe cursa demonică, s-a purtat cu multă compătimire şi l-a întrebat care era motivul tânguirii. Duhul cel viclean a răspuns că 30 de ani încheiaţi L-a rugat pe Domnul să-i ierte un păcat, dar Domnul nu-l ierta. A continuat deci să se vaite, iar ascetul l-a mângâiat precum a putut pe cel, chipurile, monah.
Întorcându-se la adăpostul său, acelaşi demon l-a atacat, înţepându-l cu acest gând: „Uite, acest om pentru un singur păcat plânge de atâţia ani şi nu-L poate întoarce pe Domnul să se milostivească de el, pe când tu, care ai păcătuit din tinereţe, ce mai aştepţi, de vreme ce ai mâniat atâta pe Dumnezeu, şi pentru tine nu mai există iertare! Ce faci aici? Îţi pierzi timpul!“. Domnul cel milostiv însă nu l-a lăsat pe robul Său să pice în cursele diavoleşti; în aceeaşi clipă monahul zăvorât a auzit un glas care-i spunea:
– Să nu crezi diavolului care te ispiteşte. Mergi şi spune-i că nu treizeci de ani pot curăţi pe om de un păcat, ci chiar numai trei ore de pocăinţă adevărată sunt de-ajuns pentru a-l izbăvi din toate păcatele lumii. Şi pe tine, satano, Domnul te-ar primi dacă te-ai pocăi.
Călugărul a ieşit, i-a spus acestea demonului iar el, râzând sarcastic, a zis:
– A, bătrâne, m-ai recunoscut! şi îndată s-a făcut nevăzut.
Când părintele Ilarion trăia încă în peşteră, l-a vizitat un oarecare pustnic. După ce au discutat puţin despre cele duhovniceşti, au gustat puţină pâine proaspătă – pe care o adusese vizitatorul, care, înainte de a pleca, i-a făgăduit că va reveni curând.
L-a vizitat din nou însă după o lună, şi şi-a cerut iertare pentru întârziere. Stareţul s-a mirat.
– Pentru ce lucru vorbeşti? Care patru săptămâni? N-ai fost ieri aici şi am vorbit despre asta şi asta?
Neînţelegându-se între ei, stareţii ţineau fiecare pe a lui. Părintele Ilarion şi-a adus aminte de pâinea proaspătă din care gustaseră în ziua trecută, şi a mers să aducă restul. N-a găsit însă decât pâine veche şi tare ca piatra. Atunci s-a încredinţat că pustnicul avea dreptate.
Poate că în tot acest timp părintele Ilarion se găsise în extaz duhovnicesc şi uitase toate cele pământeşti…27 (Acest text, tradus de părintele Evloghie Munteanu, a fost tipărit iniţial în volumul ieromonahului Antonie File de Pateric din Împărăţia monahilor, care a fost tipărit de Editura Christiana în anul 1999. Ieromonahul Antonie a tipărit şi separat o lucrare despre viaţa Cuviosului Ilarion, sub titlul Viaţa şi nevoinţele „bătrânului“ Ilarion Georgianul (Mănăstirea Sfânta Treime, Jordanville, New York, 1985).)

 

XVII. NOII MĂRTURISITORI GEORGIENI (Acest text a fost scris de părintele Alexie Kşutaşvili-Lenski.)

Secolul XX va rămâne în istoria omenirii ca unul marcat prin apariţia unei noi ideologii şi a unui nou sistem politic care s-a caracterizat prin totalitarism şi dictatură. Comunismul, în numele unei idei utopice, va persecuta spre a distruge tot ceea ce înseamnă cultură şi tradiţie strămoşească, cu scopul de a crea un om depersonalizat, gol intelectual şi spiritual, dar în schimb uşor de manipulat. Cea mai mare problemă de rezolvat pentru noii eliberatori şi aducători de fericire a fost distrugerea Bisericii, văzută drept factorul principal de conştientizare naţională şi spirituală a oricărui popor. De aceea se dărâmau biserici, se desfiinţau mănăstiri, clericilor li se interzicea să slujească. Dar pe toată întinderea noului şi artificialului spaţiu ideologic oamenii nu s-au lăsat înşelaţi, ci s-au revoltat pentru apărarea ţării şi credinţei. Au început persecuţiile. Un istoric modern spunea că, din timpurile împăratului Diocleţian Biserica Ortodoxă n-a mai cunoscut o prigoană atât de crudă şi de sângeroasă ca în timpul regimului comunist. Biserica Ortodoxă Georgiană a împărtăşit aceeaşi soartă cu alte Biserici surori din răsăritul Europei şi a dat mii de martiri care s-au jertfit în lupta contra duşmanului numit ateism. Mai jos vom prezenta doar câteva personalităţi din perioada aceea de persecuţii religioase şi astfel vom încerca să arătăm suferinţa şi lupta Bisericii pentru existenţa ei şi a poporului georgian.
Patriarhul Catolicos Ambrozie I (Helaia) s-a născut în anul 1861, a făcut Seminarul Teologic din Tbilisi, a fost hirotonit preot în anul 1885 şi a slujit într-o parohie din Georgia. În anul 1887 pleacă pentru studii în Rusia, unde devine student la Academia Teologică din Kazan. Încă fiind student în anul trei, se călugăreşte luându-şi numele de Ambrozie (numele de mirean fiind Visarion). În octombrie 1917, după restabilirea autocefaliei Bisericii Georgiei, este hirotonit episcop al Cicondidului (Georgia). În anul 1921 devine Patriarh Catolicos a toată Georgia, în perioada cea mai grea din istoria Bisericii Ortodoxe Georgiene, când, pe 25 februarie acelaşi an, ţara este ocupată de armata Rusiei socialiste şi în Georgia se instaurează regimul comunist. Prea Fericitul Ambrozie a fost unul dintre primii care au ridicat vocea împotriva regimului bolşevic ateist.
În anul 1922, între 10 aprilie şi 19 mai, la Genova (Italia) a fost organizată o Conferinţă Mondială la care au fost prezenţi delegaţi din 29 de ţări. Conferinţa avea ca scop, printre altele, să cerceteze situaţia economică şi politică din Rusia Socialistă, având-o în vedere ca un potenţial partener de afaceri. Şi tocmai în acest moment important pentru Rusia comunistă, la dezbateri a răsunat cuvântul Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie I, prin memorandum-ul său trimis la această conferinţă, în care descria în amănunt toată situaţia politică, socială şi religioasă creată în Georgia de regimul comunist rus. Mai jos prezint partea finală a acestui memorandum:
„Cu tot curajul şi fără exagerare spun că toate aceste evenimente şi experimente fără nici o raţiune pe care le fac sovieticii asupra poporului meu vor duce inevitabil la nimicirea sa fizică, la imoralitate şi sălbăticie duhovnicească! I se fură pământul strămoşesc care este udat de sângele şi plin de oasele strămoşilor noştri, pământ care în prezent se dă altora, veniţi din alte ţări. […]. Poporului i se umileşte şi i se persecută limba maternă, i se înjoseşte cultura naţională; în fine, îi pângăresc Sfânta Sfintelor – credinţa, şi, sub steagul libertăţii conştiinţei, poporului nu i se dă voie să-şi îndeplinească toate nevoile religioase; clericii sunt foarte persecutaţi; Bisericii, cea care întotdeauna a fost factorul hotărâtor în întărirea şi înălţarea conştiinţei naţionale, i se iau azi toate drepturile, încât n-are nici măcar voie, cu osteneala sa proprie, să-şi agonisească hrana şi cele necesare traiului zilnic al slujitorilor ei.
Într-un cuvânt, poporul suferă, dar n-are voie să spună nimic. De aceea, fiind în această stare, socotesc ca o îndatorire arhierească a mea proprie să spun în faţa lumii: eu, ca reprezentant al Bisericii, nu intru în discuţiile de apreciere şi de reglementare a anumitor sisteme politice. Dar nu pot să nu doresc poporului meu să aibă o anumită formă de conducere a statului care ar fi mai favorabilă pentru dezvoltarea şi renaşterea lui culturală. De aceea revendic:
– neîntârziat să fie retrasă armata ocupantă rusă afară din graniţele Georgiei, şi să fie garantată siguranţa teritoriului naţional.
– să i se dea posibilitatea poporului georgian să-şi decidă singur viaţa proprie, să promoveze forme ale vieţii politice care sunt cele mai potrivite şi care să fie responsabile pentru evoluţia spirituală, păstrarea tradiţiei şi culturii naţionale.“
În anul 1924, pe 10 martie, a început procesul împotriva Patriarhului Ambrozie şi a celorlalţi membri ai Sfântului Sinod. Ei au fost acuzaţi de trimiterea memorandumului la Conferinţa de la Genova, ascunderea tezaurului bisericesc şi neparticiparea la acţiunea de confiscare a unei biserici (Paraclisul Academiei Militare) de către statul comunist.
Prezint câteva mesaje rostite de Prea Fericitul Ambrozie în faţa judecătorilor săi în timpul procesului, care arată, la fel, dramatismul situaţiei în care se afla pe atunci Biserica şi ţara:
„Pe noi, întreg Sfântul Sinod, ne-au găsit vinovaţi că n-am realizat porunca Guvernului şi n-am participat la confiscarea Paraclisului Academiei Militare şi că n-am vrut să dăm cu mâinile noastre această biserică spre folosirea ei în scopuri laice. Sfântul Sinod a socotit acest lucru inacceptabil şi aceasta i s-a socotit ca trădare, instigare la răscoală etc.
Religia nu este creată de nici un stat. Ea are o temelie independentă a existenţei sale. De aceea, Biserica şi statul sunt două instituţii cu funcţii diferite. În misiunile lor, amândouă merg independent. În Evanghelie este scris: Daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Statul nu intră în viaţa interioară a Bisericii, mai ales când ele sunt despărţite. Şi dacă Bisericii i s-au luat drepturile de persoană juridică, totuşi rămâne o singură sferă de activitate liberă, un singur colţ neatins – Sfânta Sfintelor – unde statul nu are voie să intre. Aceasta este viaţa sa lăuntrică religioasă, pusă sub canoane şi reguli date de la Dumnezeu. Dacă cineva dintre slujitorii Bisericii o să le încalce pe acestea, va fi trădător al credinţei. De aceea, în situaţia aceasta, după cum ne spune legea creştină, noi suntem datori să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni (cf. Fapte 5, 29). Aceste norme ale vieţii bisericeşti, aceste relaţii dintre Biserică şi stat sunt stabilite prin lege în orice altă ţară creştină, şi nu ne-am gândit că Guvernul nostru n-o să le aibă în vedere.
Tocmai din acest punct de vedere noi am şi zis că această poruncă a fost inacceptabilă pentru noi. Pentru că, împlinind-o, noi am fi devenit trădători ai credinţei şi ai poruncilor dumnezeieşti. De când s-a instalat Guvernul comunist, în Georgia s-au desfiinţat 1200 (!) de biserici. Unele dintre ele au fost distruse complet, dar despre nici una dintre ele n-a fost anunţată conducerea Bisericii de către Guvern. Atunci, de ce confiscarea Paraclisului Academiei Militare ar fi fost imposibilă fără prezenţa delegaţilor Sfântului Sinod?
Credinţa este o necesitate spirituală pentru popor. Rezultatul prigoanelor este că această foame duhovnicească se va face tot mai puternică. Ea se va adânci odată cu intensificarea efortului de ştergere a sentimentului religios din conştiinţa naţională. Aşa a fost peste tot, aşa va fi şi la noi. Georgia nu va face excepţie. Atunci oamenii vor avea nevoie de biserici, icoane, veşminte. Cine le va reda atunci bisericile distruse, cine le va înapoia veşmintele, icoanele şi celelalte lucruri necesare pentru viaţa Bisericii?
În sfârşit, spun că eu am îndeplinit datoria mea, iar cum o să privească Tribunalul Suprem la activitatea mea de apărare a intereselor naţionale, aceasta ne-o va arăta verdictul pe care îl va pronunţa. Verdictul va demonstra dacă într-adevăr Guvernul sovietic asigură dreptul naţiunilor la autodeterminare sau aceasta este doar un ideal a cărui materializare se va face doar într-un viitor necunoscut. Oricum, aşa cum strămoşilor noştri li se părea dulce primirea suferinţelor pentru patrie şi credinţă, la fel de dulce îmi va fi şi mie această pedeapsă pe care mi-o va da Tribunalul Suprem pentru că n-am tăcut în ceea ce priveşte apărarea Bisericii naţionale şi libertăţii poporului georgian. Aceasta va fi încununarea crucii pe care o port de o viaţă, anume de 37 de ani de când slujesc lui Hristos.
Vocea înălţată de către mine pentru apărarea intereselor naţionale şi sentinţa dată mie de către Tribunalul Suprem vor găsi loc în inima fiecărui georgian care încă n-a pierdut credinţa şi dragostea de patrie. De aceea mă consider fericit. Şi, ca un credincios, voi spune – să fie voia lui Dumnezeu! – şi mă adresez vouă cu cuvintele lui Hristos: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri (Luca 23, 28).“
În anul 1924, pe 19 martie, la ora 20, Tribunalul Suprem a dat următoarea sentinţă: Patriarhul Catolicos Ambrozie, acelaşi cu Visarion Helaia, este condamnat la închisoare – 7 ani, 9 luni şi 28 de zile, regim aspru şi confiscarea averii. Alţi membri ai Sfântului Sinod au fost de asemenea condamnaţi cu diferite pedepse.
În acelaşi an, în diferite zone ale ţării a început revolta populaţiei contra regimului comunist-dictatorial. Astfel, sub presiunea poporului, Guvernul a fost nevoit să cedeze, iar în luna aprilie a dat o amnistie prin care, după doi ani de închisoare, erau eliberaţi toţi membrii Sfântului Sinod. Dar bătrânul şi mult chinuitul Prea Fericit Ambrozie n-a mai trăit mult, trecând la cele veşnice în anul 1927.
În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Patriarhului Catolicos a toată Georgia, Ambrozie I, ca Sfânt Mărturisitor; tot atunci a fost stabilită şi ziua de prăznuire a sa pe 16 martie.
Printre alţi membri ai Sfântului Sinod judecaţi împreună cu Prea Fericitul Ambrozie a fost şi Mitropolitul Kutaisului, Nazarie. Înalt Prea Sfinţitul Nazarie s-a născut în anul 1872, în familia unui preot. Urmează studii la Seminarul Teologic din Tbilisi. În anul 1893 este hirotonit preot. După moartea soţiei şi a celor două fiice, în 1904 se călugăreşte, luându-şi numele de Nazarie (numele de mirean fusese Iosif). Iar în anul 1918, pe 17 noiembrie, a fost hirotonit episcop şi instalat ca Mitropolit al Kutaisului.
La procesul sus-amintit împotriva membrilor Sfântului Sinod, Î.P.S. Nazarie s-a arătat ca unul dintre cei mai riguroşi apărători ai Bisericii şi patriei. La întrebarea judecătorului – de cine a fost ascuns tezaurul bisericesc – Mitropolitul Nazarie a răspuns fără frică – de tâlharii cei răi – referindu-se la conducerea ţării de atunci. Sentinţa Tribunalului Suprem pentru Î.P.S. Nazarie a fost cea mai dură, anume condamnarea la moarte.
După amnistia sus-amintită, Î.P.S. Nazarie a fost eliberat în luna aprilie 1924, împreună cu alţi membri ai Sfântului Sinod. Dar pe 27 august acelaşi an, fiind într-o misiune pentru sfinţirea unei biserici, într-o comună nu departe de oraşul Kutaisi, la miezul nopţii, Mitropolitul Nazarie împreună cu alţi 4 clerici au fost atacaţi şi arestaţi de către miliţia comunistă. Au fost molestaţi, apoi întemniţaţi şi batjocoriţi de către paznicii închisorii. După aceea, fără nici o judecată, Mitropolitul Nazarie împreună cu cei 4 clerici: preot Simon (Mcedlidze), preot Gherman (Geageanidze), preot Ierotei (Nicoladze) şi diacon Visarion (Cuhianidze), au fost duşi într-o pădure de lângă oraşul Kutaisi şi asasinaţi prin împuşcare.
În anul 1994, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene a hotărât canonizarea Înalt Prea Sfinţitului Nazarie, ca şi a tuturor celor ce au suferit prigoană din partea regimului totalitar ateu comunist, numindu-i pe toţi aceştia Sfinţii noi mucenici, iar prăznuirea lor făcându-se în 14 zile ale lunii august.
În încheiere, ar fi spre folos să amintim ultimele cuvinte ale Prea Fericitului Ambrozie, rostite în faţa judecătorilor săi: „Sufletul meu este al lui Dumnezeu, inima a Patriei, iar trupul meu vi-l dau vouă.“

Fie ca prin rugăciunile lor, Domnul Dumnezeu să Se milostivească şi de sufletele noastre. Amin!

Patericul Lavrei pesterilor de la Kiev

Prolog la ediţia greacă

Lavra Peşterilor de la Kiev a fost asemenea unei viţe purtătoare de viaţă, ce a hrănit pentru aproape o mie de ani Ortodoxia Nordului cu «ciorchinii vieţii». A fost arena unor lupte mai presus de fire. Punctul de plecare al unor măreţe ascensiuni duhovniceşti. Pepinieră de bărbaţi sfinţi. Bărbaţi, care cu rugăciunile lor de foc, cu luptele lor ascetice, cu puterea lor taumaturgică şi cu sfinţenia lor au întărit şi consolidat pentru totdeauna mesajul Evangheliei în Rusia.
«Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev» conţine acele fragmente de text, care s-au salvat până astăzi, despre viaţa şi izbânzile duhovniceşti ale cuvioşilor părinţi ce au fost primii vieţuitori ai peşterilor şi despre ucenicii lor. Acest Pateric a fost alcătuit pe la jumătatea secolului al XIII – lea şi a fost scris în limba slavonă. În primele trei părţi ale cărţii autorul, care a rămas anonim, a cuprins istorisiri din viaţa cuvioşilor Nestor cronicarul, Policarp, arhimandritul Lavrei şi Simon, episcopul de Vladimir şi Suzdal. Partea a patra cuprinde diverse informaţii biografice ale acestor trei sfinţi scriitori şi în acelaşi timp, sunt adăugate şi două istorisiri mai târzii ce se referă la mănăstirea Peşterilor.
Acest Pateric s-a reeditat mai târziu şi în alte ediţii în slavonă şi în rusă. Una dintre acestea, cea de la Odessa (din anul 1903), a constituit principala sursă pentru traducerea noastră în limba greacă, la care am adăugat şi un scurt istoric al Lavrei Peşterilor. Tot de la această ediţie am cules şi frumoasele gravuri populare care însoţesc textul de faţă. În acelaşi timp am consultat şi alte opere de specialitate, ce sunt menţionate în bibliografia de la sfârşitul volumului, pentru a putea clarifica anumite împrejurări istorice necunoscute de publicul larg cititor, cât şi chestiuni legate de cronologia exactă a evenimentelor şi identitatea personajelor. Şi aceasta deoarece se poate observa câteodată la aceşti cronicari sfinţi fie o necunoaştere a anumitor evenimente, fie o oarecare indiferenţă faţă de exactitatea datelor oferite. Acestea, desigur, sunt justificate în primul rând de faptul că la vremea respectivă nu existau posibilităţile contemporane de cercetare istorică, iar în al doilea rând prin aceea că povestitorul nu «scrie istorie», ci «vorbeşte, oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere», după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel «spre desăvârşirea sfinţilor…la zidirea trupului lui Hristos».
Menţionăm în sfârşit, că pe parcursul prelucrării traducerii în limba greacă am scos din text anumite fragmente prisositoare, repetiţii sau exagerări frazeologice, ce ar fi îngreunat cu mult parcurgerea sa.
În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev cititorul nu va întâlni înţelepciunea lumii acesteia. Va întâlni însă prezenţa Sfântului Duh, prisosul harului, al înţelepciunii şi al puterii lui Dumnezeu dăruite din plin cuvioşilor şi smeriţilor părinţi ai peşterilor, acestor minunaţi întemeietori ai monahismului rus. Viaţa şi exemplul lor au dovedit încă o dată că Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt».

Duminica a patra din Post 1990
Pomenirea Sfântului Ioan Scărarul
Sfânta Mănăstire Paraklitos
(Mângâietorul)

Lavra Peşterilor de la Kiev

Lavra Peşterilor de la Kiev (Lavra Pecerska) se găseşte în latura de sud a Kievului, pe două coline de pe ţărmul drept al râului Nipru. În secolul unsprezece întreaga regiune era acoperită de o pădure foarte deasă.
Primul ascet venit aici a fost preotul Ilarion, care a săpat o peşteră în stâncă şi s-a dedicat vieţii ascetice de post şi rugăciune. În 1051 Ilarion a fost ales Mitropolit de Kiev şi astfel peştera va rămâne părăsită pentru o vreme. Mai târziu însă, va veni şi se va aşeza aici cuviosul Antonie Athonitul, părintele şi întemeietorul monahismului rus.
În paginile acestui Pateric vom afla condiţiile şi împrejurările în care s-a întemeiat Lavra Peşterilor, pe locul unde s-a dedicat vieţii ascetice cuviosul Antonie. Vom vedea de asemenea şi modul prin care ea a devenit apoi mănăstire de obşte, prin grija marelui organizator al monahismului rus, cuviosul Teodosie. El a organizat mănăstirea, având ca model tipicul Mănăstirii Studion de la Constantinopol.
În primele două secole de existenţă (sec. XI-XII) mănăstirea se distinge ca un mare centru monastic şi duhovnicesc. Aici se lucra intens la copierea manuscriselor, se scriau cronici şi sinaxare. Astfel, cam pe la anul 1113 cuviosul monah Nestor (1050-1114) a scris Cronica sa, prima de acest gen în literatura rusă. Grăitor este şi faptul că în această perioadă a primelor două secole, de la această mănăstire provin nu mai puţin de douăzeci de episcopi ai Bisericii Ruse. Până la jumătatea secolului al XIII-lea, mănăstirea Peşterilor va cunoaşte o perioadă de mare înflorire. Excepţie va face doar perioada de după 1096, când din cauza invaziei polonilor vor avea loc mari distrugeri materiale şi umane. Au murit în decursul acelor lupte mulţi monahi, au fost distruse chilii şi furate obiecte de cult preţioase. Biserica centrală a mănăstirii, ridicată în cinstea Maicii Domnului, a fost incendiată. Ea fusese sfinţită cu doar şapte ani înainte. Au fost necesari aproape cincizeci de ani pentru refacerea distrugerilor provocate atunci.
Cu mult mai devastatoare se vor dovedi însă invaziile ulterioare ale mongolilor, care în 1240 şi apoi în 1300 au distrus biserica centrală şi cele mai multe dintre chilii. Monahii care au scăpat cu viaţă au fost nevoiţi să se refugieze în munţii împăduriţi din împrejurimi, unde fiecare şi-a săpat în stâncă câte o peşteră – chilie. Se adunau însă adesea în vreme de pace la ruinele vechii mănăstiri, pentru a săvârşi împreună sfintele slujbe.
De două ori se va restaura apoi mănăstirea Peşterilor şi tot de două ori va fi din nou distrusă de către invaziile tătarilor din 1399 şi respectiv 1484. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea ea se va găsi sub jurisdicţia Mitropoliei de Kiev. Apoi va deveni stavropighie a Patriarhiei de Constantinopol.
Tot în această perioadă mănăstirea Peşterilor va avea de înfruntat un nou duşman. Nu este vorba însă de o nouă invazie barbară, de acel duşman care poate să ucidă trupul dar nu şi sufletul; avem de-a face aici cu pericolul uniaţiei, pericol ce lovea cu putere în sufletele credincioşilor.
Astfel, la sinodul de la Brest-Litovsk (1596), regele Poloniei Sigismund al III-lea (1566–1632) şi Papa Clement al VIII-lea au hotărât ca stareţul Lavrei să treacă din nou sub ascultarea Mitropolitului de Kiev, care semnase actul de unire. Pentru materializarea acestei hotărâri trebuia însă să fie îndepărtat stareţul ortodox al mănăstirii, arhimandritul Nichifor Tura. În acest scop Mitropolitul unit al Kievului Mihail Rosonga a cerut ajutorul regelui polonez. Acesta din urmă a încercat arestarea arhimandritului Nichifor, dar nu a reuşit datorită reacţiei, hotărâte a monahilor de a-l apăra, ajungându-se chiar la lupte crâncene.
Doi ani mai târziu, în 1598, regele împreună cu mitropolitul unit au făcut o nouă încercare de arestare a stareţului. Ei l-au trimis la mănăstire pe vicleanul Ioan Cosiţi. Porţile mănăstirii erau însă zăvorâte şi păzite de sute de cazaci ortodocşi. A urmat iarăşi un adevărat război religios din care ortodocşii au ieşit din nou învingători.
Până la mijlocul secolului al XVII-lea mănăstirea Peşterilor va rămâne un puternic centru de rezistenţă împotriva uniaţiei şi a propagandei latine.
În 1688, la un secol de la înfiinţarea Patriarhiei de Moscova (1589), mănăstirea va trece sub jurisdicţia acesteia, ieşind definitiv de sub ascultarea faţă de Patriarhia Ecumenică.
La începutul secolului al XVII-lea arhimandriţii Elisei şi Zaharia vor pune bazele tipografiei mănăstirii. Până la sfârşitul aceluiaşi secol se vor tipări aici 117 cărţi importante, cu conţinut liturgic şi dogmatic, combătându-se în acelaşi timp propaganda unionistă. Opera lor va fi continuată de către arhimandritul (de origine moldoveană) Petru Movilă (între anii 1627–1633), care a înfiinţat şi o şcoală teologică de învăţământ superior. Această şcoală, prima de acest gen din Rusia, se va transforma câţiva ani mai târziu în celebra Academie Teologică de la Kiev.
În acelaşi secol însă, din cauza conflictelor ruso-turce, mănăstirea a fost adeseori supusă la atacuri devastatoare din partea turcilor. În scopul apărării ei, ţarul o va întări la început cu baricade de pământ iar apoi cu ziduri de apărare din piatră, pe toate laturile, şi turnuri de supraveghere.
În 1718 un incendiu puternic a distrus tipografia, biblioteca, biserica centrală şi cea mai mare parte a complexului monastic. Dintre ruine şi cenuşă monahii au recuperat celebra icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care în chip minunat nu a suferit nimic din cauza incendiului. În acea zi arhimandritul Ioanichie s-a dus să-i spună ţarului Petru cel Mare trista veste a incendiului.
– A fost salvată icoana Maicii Domnului? a întrebat ţarul.
– Da a fost salvată!
– Dacă icoana a fost salvată, atunci şi mănăstirea se va salva! a spus monarhul cu bucurie.
Şi din aceeaşi zi a dat ordin să se înceapă lucrările de reconstrucţie cu sprijinul curţii imperiale. Ţarul Petru cel Mare a lăsat chiar prin testament urmaşilor săi porunca de a se îngriji de soarta mănăstirii şi de a o proteja.
În următoarele două secole, până la căderea regimului ţarist, slăvita Mănăstire a Lavrei Peşterilor din Kiev (Lavra Pecerska) – stavropighie sinodală din 1721 – va străluci pe tot cuprinsul imperiului rusesc, dăruind roade bogate de sfinţenie şi evlavie. Va fi asemenea unui castru al Ortodoxiei ce va triumfa în luptele împotriva ereticilor. Va fi de asemenea un puternic centru de artă şi cultură bisericească, întărind teologia academică prin numeroase editări de carte.
Acest strălucitor far duhovnicesc va fi stins în mod brutal de către regimul comunist, ce a urmat revoluţiei din Octombrie 1917.
În 1941 mănăstirea a fost jefuită de către trupele germane, care au furat de aici diferite piese de arhitectură aparţinând secolelor XI-XVIII.
În ultimii ani însă, în acest loc sfânt, unde vreme de mai multe decenii nu s-au mai putut auzi «nici zvon de sărbătoare, nici slujbe», prin Pronia Divină, după prăbuşirea blocului şi a ideologiei comuniste, a început din nou să strălucească dumnezeiasca lumină a vieţii şi culturii monahale.

PARTEA ÎNTÂI

Cuviosul Antonie, ctitorul Lavrei Peşterilor

În anii de domnie pe pământul rusesc a marelui şi evlaviosului domnitor Vladimir1 (Vladimir I cel Mare (aprox. 956-1015), sfânt, întocmai cu apostolii, «Constantin cel Mare al Rusiei», a fost domnitor de Novgorod (970) şi de Kiev (980–1015). Era fiul lui Sviatoslav şi nepot al Sfintei celei întocmai cu apostolii Olga. A unit sub conducerea sa cea mai mare parte a teritoriilor ruseşti. A fost creatorul slăvitei Rusii a Kievului şi constituie figura istorică centrală, lăudată de legendele şi doinele populare. În anul 988 s-a botezat la creştinism, alegând Ortodoxia şi a cerut întregului său popor să se boteze. El a pus astfel bazele Rusiei Pravoslavnice, Ortodoxe, fiind trecut în rândul sfinţilor şi al marilor protectori ai pământului rus. În anul 989 s-a căsătorit cu prinţesa Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea (976–1025), întărind astfel legăturile duhovniceşti culturale şi politice dintre cele două imperii. Este prăznuit la 15 Iunie.), a binevoit Dumnezeu să ne dăruiască un luminător al Bisericii Sale şi un dascăl al monahilor, anume pe cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie.
Cuviosul Antonie, după numele său lumesc Antipa, s-a născut în comuna Liubeţ, patruzeci de verste2 (Unitate de măsură rusească, o verstă echivalează cu 1067 metri.) depărtare de Cernigov, în anul 983.
A fost crescut de către evlavioşii săi părinţi în frica de Dumnezeu şi de aceea, încă de la o vârstă fragedă, a simţit în sine o puternică atracţie către viaţa monahală3 (Exista încă de atunci monahism în Rusia. Deja de la 1037 domnitorul Iaroslav întemeiase mănăstirile Sfântului Gheorghe şi a Sfintei Irina. Cu toate acestea nu se poate stabili acest moment cronologic, ca fiind începutul monahismului rusesc. Şi aceasta deoarece pe vremea respectivă domnitorii înfiinţau mănăstiri pe cheltuiala lor, aduceau în acestea – de multe ori cu forţa – monahi pe care îi recrutau chiar din armata lor, şi pe care adeseori îi puneau să se ocupe mai mult de războaie decât de rugăciune. În aceste mănăstiri aceşti domnitori îşi găseau refugiul la vremuri de restrişte, fiind protejaţi de către soldaţii – monahi. Alţii construiau mănăstiri numai de dragul de a ajunge stareţi. Din aceste motive nici una dintre aceste mănăstiri şi nici toate la un loc nu pot fi considerate ca fiind începutul monahismului rus. Toţi scriitori bisericeşti sunt de acord asupra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducând cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.). Dumnezeu l-a luminat să-şi ducă la îndeplinire această dorinţă, mergând în pământul binecuvântat al Greciei.
Fără întârziere, a plecat din patria sa şi a venit mai întâi la Constantinopol. De acolo a plecat mai departe spre Sfântul Munte Athos. A trecut pe la mai multe mănăstiri şi a întâlnit mulţi monahi, următori ai vieţii celei îngereşti. Atunci s-a aprins în inima sa şi mai mult dragostea pentru Hristos. A ajuns la mănăstirea Esfigmenul şi l-a implorat pe stareţul acesteia să-l tundă în monahism. Stareţul Teoctist, un mare trăitor, ce se învrednicise de darul vederii înainte, a putut deosebi calităţile sufleteşti ale tânărului din faţa sa şi a prevăzut în acelaşi timp viitorul plin de sfinţenie al vieţii sale. A acceptat deci rugămintea sa şi l-a tuns în monahism, după ce mai întâi l-a învăţat toate cele necesare începutului acestei noi vieţi îngereşti. Din acel moment sfântul s-a străduit din răsputeri să facă cele plăcute lui Dumnezeu. S-a smerit pe sine prin mari eforturi ascetice, în ascultare desăvârşită şi în răbdare, devenind foarte curând un model demn de urmat pentru toţi fraţii săi monahi. După ce a trecut destul de multă vreme, şi iată i s-a dat stareţului său, în chip minunat, porunca dumnezeiască de a-l trimite pe monahul Antonie din nou în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, du-te în Rusia, şi să devii acolo exemplu şi stâlp duhovnicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine!
Cuviosul Antonie a acceptat porunca primită de la stareţul său ca şi cum aceasta ar fi venit din chiar gura lui Dumnezeu. A plecat deci spre Rusia şi a ajuns în oraşul Kiev cam pe la anul 1013. Căutând un loc în care să se aşeze să locuiască, a vizitat mănăstirile ce se aflau prin împrejurimi fără să rămână însă la nici una dintre ele. Aşa a dorit Dumnezeu. A căutat apoi prin munţii din apropiere, prin locuri izolate şi nelocuite şi a găsit în cele din urmă o peşteră săpată mai demult de varanghi4 (Varanghii sau Variaghii era un trib de origine scandinavă, care pe la 862 d. Hr. sub conducerea lui Ruric au venit în Rusia şi s-au aşezat în regiunea Novgorodului. Aici au înfiinţat un mic stat condus de dinastia Rurikizilor.). S-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze şi s-a aşezat în aceasta, ducând o viaţă aspră, în cumpătare şi asceză.
După moartea evlaviosului domnitor Vladimir, în 1015, pe tronul Kievului s-a urcat primul său fiu, necredinciosul Sviatopolk. Acesta, pentru a păstra doar pentru sine puterea tronului şi moştenirea tatălui său, şi-a ucis cu sânge rece fraţii mai mici, Boris şi Gleb ce au fost mai apoi cinstiţi ca martiri. Mai mult, a început o sângeroasă prigoană împotriva Bisericii şi a bărbaţilor ei sfinţi.
Din cauza acestei prigoane Sfântul Antonie a fost nevoit să plece din nou către Sfântul Munte şi să se întoarcă la sfântul său părinte duhovnicesc, Teoctist. Acum însă nu va rămâne pentru mult timp în obştea mănăstirii Esfigmenul. Învăţat deja cu dulceaţa duhovnicească a sfintei isihii (liniştea din pustie), a cerut binecuvântarea stareţului său şi s-a retras către vârful numit al Samariei, ce se află la mică depărtare, mai sus de mănăstire. Acolo unde s-a nevoit există astăzi o biserică, ridicată în cinstea sa.
Între timp, în 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel Înţelept5 (Fiu al Sfântului Vladimir, s-a dovedit a fi un domnitor capabil şi puternic (1019–1054). A întărit şi consacrat definitiv creştinismul în Rusia. La Kiev a construit celebra catedrală mitropolitană a Sfintei Sofia. În anii săi de domnie, statul Kievului a ajuns la cea mai înaltă perioadă de înflorire.) l-a învins în război pe Sviatopolk, a cucerit Kievul şi s-a urcat triumfător pe tronul de domnie. Sviatopolk a reuşit să fugă dar a murit în acelaşi an, pribegind prin stepele Boemiei.
În anii de domnie a înţeleptului Iaroslav strălucea prin evlavia sa, prin viaţa sa ascetică şi prin buna cunoaştere a Sfintei Scripturi un oarecare preot Ilarion. Nu ştim foarte multe despre viaţa lui, ci doar că pe la anul 1040 era preot slujitor în satul Biristovo. De acolo a venit pe malul râului Nipru, pe colina unde mai târziu avea să se întemeieze mănăstirea Peşterilor. Acest loc era pe vremea aceea acoperit de o pădure foarte deasă.
Aici preotul Ilarion şi-a săpat o mică peşteră în stâncă, cam de patru metri adâncime şi a început să ducă o aspră viaţă ascetică susţinută prin post, cântări din psaltire şi rugăciunea minţii.
În aceeaşi perioadă Dumnezeu l-a luminat din nou pe stareţul Teoctist, spre a-l trimite a doua oară pe cuviosul Antonie în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:
– Antonie, este iarăşi voia lui Dumnezeu să te duci din nou în ţara ta. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie mereu cu tine! Ai binecuvântarea mea să pleci. Mergi în pace! Şi află că mulţi se vor învrednici să primească din mâinile tale sfânta tundere în monahism.
Primind astfel binecuvântarea duhovnicului său, cuviosul Antonie a pornit din nou de la Sfântul Munte şi a ajuns la Kiev.
Dumnezeu i-a condus paşii către colina unde se nevoise preotul Ilarion. Peştera era însă acum pustie şi nelocuită, deoarece preotul Ilarion fusese învrednicit de Dumnezeu să ajungă în 1051 mitropolit de Kiev.
Cuviosul Antonie a simţit în sine o mare pace sufletească în clipa în care s-a găsit în acel loc. Îi aducea aminte de iubitul său Sfânt Munte, aşa cum era acel loc abrupt şi pustiu, străjuit de râu şi de pădurea cea deasă şi greu accesibilă.
A îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu zicând:
– Doamne, fă să fie acoperit acest loc cu binecuvântarea Sfântului Munte şi a bunului meu duhovnic. Întăreşte-mă cu harul Tău, pentru a putea rămâne şi a mă nevoi aici.
A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peşteră. A început o aspră viaţă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată şi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaţie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă.
Oamenii de prin împrejurimi, care au aflat cu timpul despre viaţa sa sfântă, veneau din când în când spre a-i cere binecuvântarea şi-i aduceau cele necesare traiului său atât de modest. Unii dintre aceştia au dorit chiar să-i devină ucenici, să rămână în preajma sa şi să se nevoiască îndrumaţi de experienţa sa duhovnicească. Printre ei s-a aflat şi fericitul preot Nikon, împreună cu cuviosul Teodosie.
În 1054 binecredinciosul domnitor Iaroslav a murit şi pe tronul Kievului s-a urcat fiul său cel mai mare Iziaslav.
Pe vremea aceea faima duhovnicească a cuviosului Antonie se răspândise pe întregul pământ rus, ca oarecând faima celui al cărui nume îl purta, a Sfântului Antonie cel Mare, în pământul Egiptului. Ea a ajuns curând şi la urechea domnitorului Iziaslav, care s-a minunat de viaţa sfântă a monahului Antonie al Peşterii, căci sub acest nume era cunoscut. Atunci domnitorul a hotărât să meargă însoţit de suita sa de la curte spre a cere binecuvântarea sfântului. Aceasta era, pentru vremea aceea, un semn de mare cinstire acordat cuviosului.
De atunci faima sa s-a răspândit tot mai mult şi din ce în ce mai mulţi tineri veneau la dânsul spre a-i deveni ucenici, spre a-i conduce spre viaţa cea îngerească.
Cam prin anul 1060 au venit la cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul boierului Ioan şi iubitorul de Dumnezeu Efrem, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfetnici ai domnitorului, dorind să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cuviosul a dat poruncă preotului Nikon să-i tundă în monahism.
Prin îngăduinţa lui Dumnezeu însă cuviosul Antonie şi întreaga sa obşte aveau să pătimească multe necazuri din cauza acceptării acestor doi tineri în cinul monahal.
Boierul Ioan, împreună cu mai mulţi ostaşi şi supuşi ai săi, a venit înfuriat la mănăstirea Peşterilor şi i-a prigonit cu sălbăticie pe ucenicii cuviosului Antonie, risipindu-i care încotro. Pe fiul său l-a scos apoi cu forţa din peştera în care intrase, i-a rupt cu furie hainele monahale, l-a îmbrăcat forţat cu hainele boiereşti strălucitoare şi l-a condus legat către palatele sale.
Dar şi domnitorul Iziaslav s-a supărat pe cuviosul Antonie pentru pierderea sfetnicului Efrem. A dat ordin să fie arestat preotul Nikon, cel ce făcuse tunderile în monahism şi i-a ameninţat pe toţi că îi va închide în închisoare şi va da foc mănăstirii.
Văzând atâta duşmănie din partea domnitorului, cuviosul Antonie s-a hotărât să părăsească peştera unde stătea şi să plece în alt loc mai îndepărtat. A plecat deci, şi ucenicii săi s-au răspândit şi ei în diverse regiuni.
Când însă soţia lui Iziaslav a aflat despre plecarea cuviosului, s-a întristat foarte tare şi l-a implorat pe soţul său să nu-i mai prigonească pe monahi, pentru a nu aduce asupra familiei lor mânia lui Dumnezeu. Această înţeleaptă femeie i-a adus aminte lui Iziaslav despre evenimentele tragice petrecute nu demult în patria sa de origine, Polonia. Tatăl ei, împăratul Bolieslav, prigonise şi alungase din împărăţia sa pe toţi monahii, fiind furios pe cuviosul Moise Ungarul. După această faptă îngrozitoare împăratul a murit brusc de o moarte cumplită. În acelaşi timp poporul s-a revoltat împotriva tuturor boierilor şi a avut loc multă vărsare de sânge. L-a sfătuit aşadar pe soţul ei Iziaslav să-şi potolească mânia şi să înceteze prigoana, spre a nu primi şi el aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu.
Împăratul s-a înfricoşat, auzind aceste cuvinte. A trimis de îndată mai mulţi soli către Sfântul Antonie, rugându-l să-l ierte şi să se întoarcă împreună cu toţi ucenicii săi la locurile din care au plecat. Solii trimişi l-au căutat pe cuvios vreme de trei zile. Când în sfârşit l-au găsit, au îngenuncheat în faţa sa şi l-au rugat să se întoarcă la mănăstirea sa. Cuviosul i-a ascultat şi s-a întors din nou la peştera sa mult îndrăgită. Aici s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să-i aducă înapoi oile cele risipite ale turmei sale cele sfinte şi să le dăruiască putere, spre a putea să înfrunte pe mai departe ispitele vrăjmaşului. Iubitorul de oameni Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi a adunat din nou împreună pe toţi ucenicii risipiţi de prigoana domnitorului.
Pe lângă aceasta şi încă mulţi alţi bărbaţi, însetaţi de mântuire, au început să vină la mănăstirea Peşterilor, rugându-l pe cuvios să-i lumineze, să-i izbăvească de legăturile păcatului şi să-i conducă pe calea care duce spre Împărăţia Cerurilor. Cuviosul i-a primit pe toţi cu dragoste, i-a învăţat tainele monahismului şi după perioada de încercare le-a îngăduit intrarea în cinul monahal. Astfel a crescut numărul obştii, ajungând la doisprezece. De aceea, au fost nevoiţi să sape şi mai adânc în peşteră, să construiască înăuntru un paraclis şi mai multe chilii, care se pot vedea până astăzi.
Odată, cuviosul i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi le-a spus:
– Fraţii mei şi copiii mei, ştiţi că Domnul ne-a adunat pe toţi împreună aici, şi ne-a sălăşluit ca un bun început al binecuvântării pentru tărâmul acesta şi pentru poporul nostru. Voi purtaţi în inimile voastre binecuvântarea Sfântului Munte şi a Maicii Domnului, pe care o avem ca apărătoare şi mângâietoare. Şi aşa cum pe mine m-a făcut monah duhovnicul meu aghiorit, tot aşa şi eu, cu binecuvântarea Sfântului Munte, v-am făcut pe voi monahi şi vă las ca pe o moştenire sfântă pe aceste plaiuri. Să trăiţi aşadar şi să înaintaţi duhovniceşte după înălţimea binecuvântării ce vi s-a dat.
Apoi cuviosul a tăcut pentru o vreme.
– Copiii mei, a spus după aceea, cred că a sosit timpul să mă retrag din stăreţie. Simt în mine dorinţa de a trăi din nou în isihie, singur, doar eu şi Dumnezeu. Voi lăsa în locul meu un alt stareţ şi eu mă voi retrage în pustie. Nu voi pleca însă departe şi de aceea nu ne vom despărţi, desigur, definitiv. Pe aceste plaiuri voi rămâne şi cât voi trăi voi continua să vă fiu de folos pe cât se va putea, ca duhovnic şi ca părinte.
Şi într-adevăr, cuviosul l-a numit stareţ pe fericitul Varlaam, ca unul ce era cel mai experimentat şi înaintat în virtute. Apoi s-a închis pe sine într-una dintre chiliile din peşteră evitând orice zgomot sau tulburare. Mai apoi însă a plecat un pic mai departe, pe o altă colină, unde şi-a săpat o nouă peşteră izolată, care se poate observa până în zilele noastre, un pic mai jos de mănăstirea Peşterilor. Acolo şi-a continuat viaţa sa ascetică, slăvind pe Dumnezeu prin rugăciuni neîncetate şi străduinţe ascetice, cultivând toate virtuţile şi înălţându-se din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a preaslăvit, împodobindu-l cu bogatele harisme ale Duhului Sfânt, în special cu darul vindecărilor şi al vederii înainte.
Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tămăduitor şi un mare profet al pământului rus. El a vindecat o mulţime de bolnavi prin rugăciunile sale şi printr-o plantă otrăvitoare, pe care o binecuvânta şi pe care o dădea apoi celor în suferinţă să o guste. Înaintea rugăciunii şi a binecuvântării sfântului planta respectivă era vătămătoare pentru oricine ar fi gustat din ea, datorită otrăvii foarte puternice pe care o conţinea. După binecuvântarea cuviosului însă, ea dăruia viaţă şi vindecare de orice boală celor suferinzi.
Cât despre darul vederii înainte al cuviosului este de ajuns să amintim faptul că el a prevăzut dureroasa învingere a armatelor ruse din partea polofţilor6 (Popor nomad, idolatru, de origine turcă, o ramură a cumanilor înrudiţi şi cu pecenegii. Numele de polofţi l-au primit de la cronicarii ruşi. Provin din regiunea de nord a Mării Caspice. De acolo au pornit în secolul X şi s-au aşezat în Rusia Meridională, între Urali şi Volga. Mai târziu polofţii vor fi asimilaţi de către tătari, pe parcursul secolului al XIII-lea.), ceea ce a însemnat o mare catastrofă pentru majoritatea teritoriilor ruseşti. Aceasta s-a întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu din cauza înmulţirii păcatelor oamenilor.
Însă şi cuviosul Antonie avea să sufere o nouă încercare, spre a străluci încă şi mai mult răbdarea şi smerenia sa.
După înfrângerea suferită de ruşi din partea polofţilor, domnitorul Iziaslav s-a retras la Kiev. Acolo se găsea şi domnitorul Poloţkului Vsieslav, încarcerat în închisoare de către fraţii săi Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod.
Locuitorii Kievului au început să insiste către domnitorul Iziaslav să se ridice din nou la luptă împotriva barbarilor, care se răspândiseră şi jefuiau întreaga ţară. Domnitorul însă, înfricoşat de prima sa înfrângere, nu s-a hotărât să-i înfrunte din nou. Atunci locuitorii capitalei s-au răzvrătit împotriva sa, l-au eliberat din închisoare pe Vsieslav şi l-au proclamat domnitor.
Iziaslav a reuşit să fugă atunci în Polonia, ţara de origine a soţiei sale, unde timp de şapte luni a strâns o armată, s-a aliat cu împăratul Poloniei şi s-a pornit spre recucerirea Kievului şi a întregii ţări. Când Vsieslav a aflat ce pericol îl pândeşte, a părăsit Kievul şi s-a retras la Poloţk. În urma sa Iziaslav a intrat triumfător în Kiev în anul 1069.
De atunci însă a început şi noua încercare prin care avea să treacă fericitul Antonie. Unul dintre sfătuitorii domnitorului, din răutate, l-a minţit zicându-i că monahul Antonie îl simpatizase pe Vsieslav şi că de fapt el ar fi fost principalul organizator al revoltei populare, în urma căreia acesta îşi pierduse tronul. Iziaslav a fost convins de minciunile acestui defăimător şi a fost cuprins de o furie năpraznică împotriva cuviosului.
Pe vremea aceea părintele Antonie locuia lângă peştera unui alt monah pe nume Isaac zăvorâtul, care pătimise o mare luptă din partea diavolului, ce-l lăsase pe jumătate mort. Cuviosul Antonie îl ajuta pe cât îi era cu putinţă să înfrunte această grea ispită. Se pare însă că duşmanul diavol turbase din cauza încercării lui Antonie de a-l salva pe Isaac şi căuta prin orice mijloc să-l îndepărteze de la această faptă. Şi se vede că pentru o mică perioadă a reuşit.
Mai înainte de a apuca Iziaslav să-i facă rău cuviosului Antonie, domnitorul de Cernigov, Sviatoslav, care aflase despre mânia fratelui său, a trimis pe ascuns noaptea câţiva oameni ca să-l aducă pe părintele în hotarele ţării sale. Cuviosul a acceptat şi şi-a ales un loc liniştit de lângă capitala de domnie, pe muntele Boldin, unde a săpat o nouă grotă în care s-a aşezat să locuiască. Pe acel loc se va ridica mai târziu o mare mănăstire.
Dar vicleanul diavol nu avea să se bucure prea mult. Domnitorul Iziaslav a aflat adevărul despre nevinovăţia cuviosului faţă de acuzaţiile aduse de acel sfetnic răutăcios, prin mărturia mai multor oameni vrednici de încredere. Furia sa s-a potolit încet, încet. S-a convins despre curăţia şi virtutea monahului pe care îl prigonea. A înţeles că acuzaţiile erau doar defăimări, care veneau din partea celui viclean. Cu pocăinţă şi durere în suflet a trimis un sol la Cernigov, rugându-l pe cuviosul Antonie să se întoarcă la Kiev aproape de păstoriţii săi. Cuviosul, cel blând şi smerit cu inima, a răspuns acestei chemări şi s-a întors la obştea monahilor săi, care pentru atâta timp se simţiseră orfani, în lipsa părintelui lor duhovnicesc.
După întoarcerea la Kiev cuviosul s-a dedicat şi mai mult vieţii ascetice. Întreaga sa viaţă înăuntrul peşterii era un neîncetat şi puternic război împotriva «vicleniilor diavolului, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac».
Înaintea plecării sale către corturile cele cereşti a avut grijă, prin rugăciuni şi prin minunate vindecări, să se înalţe încet, încet şi biserica centrală a mănăstirii Peşterilor, aşa cum vom vedea în continuare.
După ce a binecuvântat locul în care urma să se ridice sfântul locaş, cuviosul Antonie a început să se pregătească pentru mutarea sa către veşnica împărăţie a cerurilor.
În vreme ce presimţea apropierea sfârşitului, i-a adunat în jurul său pe toţi ucenicii săi, i-a povăţuit, i-a mângâiat şi le-a promis că şi după despărţirea sa de trupul cel stricăcios, nu va părăsi acest loc al luptelor sale duhovniceşti.
– Mă voi găsi întotdeauna printre voi, copiii mei. Voi urmări străduinţele şi progresele voastre duhovniceşti în viaţa monahală. Voi avea grijă de toate sufletele care vor alerga spre acest sfânt loc, ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Vă fac această promisiune, care este cea mai preţioasă moştenire pe care v-aş putea-o lăsa. Şi din ceruri voi mijloci către Domnul, pentru ca toţi să aflaţi mila Sa la înfricoşătoarea zi a Judecăţii.
Astfel, după ce se împliniseră şaisprezece ani de şedere a sa la această a doua peşteră, la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, cuviosul a părăsit lumea cea trecătoare şi a trecut la cele veşnice, la data de 7 Mai7 (După alte izvoare la 10 Iulie, când are loc de fapt şi prăznuirea sa.) a anului 6581 de la facerea lumii şi 1073 după Hristos, în anii de domnie a domnitorului rus Sviatoslav Iaroslavici şi ai împăratului bizantin Mihail al VII-lea Ducas.
Sfintele moaşte ale cuviosului Antonie, cel ce a fost primul stareţ al Lavrei Peşterilor, au fost îngropate atunci în peştera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi. Şi aşa cum în toată viaţa sa a locuit departe de ochii oamenilor, tot aşa, rugându-se «în ascuns», a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faţă de ceilalţi oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peştera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necunoscută până în zilele noastre.
Şi toţi care au încercat, odată cu trecerea timpului, să caute şi să descopere sfintele sale moaşte, au fost pedepsiţi pentru curiozitatea lor. Adeseori, limbi de foc ieşeau în calea lor şi le ardeau mădularele trupului. Iar dacă, pocăiţi, îşi cereau iertare de la sfânt pentru îndrăzneala lor, erau cu milă vindecaţi de suferinţele lor.
Deşi ascunse ochilor omeneşti, sfintele moaşte ale cuviosului Antonie nu încetează a fi un izvor de sfinţenie, ajutor şi putere pentru cei ce i se roagă cu credinţă. Multe minuni şi vindecări au avut loc la Lavra Peşterilor către cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.

Cuviosul Teodosie, stareţ al Lavrei Peşterilor

În oraşul Vasiliev (astăzi Vasilikov), aproape de Kiev, trăiau evlavioşii părinţi ai cuviosului Teodosie. La opt zile după naşterea sa, petrecută în anul 1029, părinţii săi l-au dus la preot, pe care l-au întrebat ce nume s-ar cuveni să pună pruncului. Acela, îndată ce l-a primit în braţele sale, a prevăzut cu ochii sufletului că acest copil va fi dedicat încă din pruncie lui Dumnezeu şi de aceea l-a numit Teodosie. Apoi, după patruzeci de zile, l-au botezat cu acest nume. Copilul a crescut prin grija părinţilor săi, fiind umbrit de harul lui Dumnezeu.
Nu a trecut mult timp şi părinţii săi au fost nevoiţi, din porunca domnitorului, să se mute departe, într-un alt oraş, numit Kursk. Aceasta era rânduiala Proniei Divine, spre a străluci şi acolo viaţa plină de virtute a micului Teodosie.
În acest oraş a crescut şi în acelaşi timp a înaintat duhovniceşte, dobândind treptat înţelepciune şi iubire faţă de Dumnezeu. Studia cu luare aminte cuvântul dumnezeiesc, devenind în scurt timp un bun cunoscător al întregii Sfintei Scripturi. Toţi rămâneau uimiţi de înţelepciunea lui, de puterea de pătrundere a tainelor divine şi de repeziciunea cu care putea învăţa.
În fiecare zi se ducea în biserica Domnului şi urmărea cu toată atenţia sfintele slujbe.
Evita cercurile de prieteni de aceeaşi vârstă cu el şi nu-i plăcea să participe la jocurile lor. De asemenea nu-şi dorea deloc să poarte haine luxoase, ci căuta să se îmbrace cât mai simplu şi decent.
La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan de tată. De atunci tânărul a devenit din ce în ce mai ascet. Mergea împreună cu servitorii casei lor şi participa cu smerenie la toate muncile câmpului. Mama lui îl certa adeseori din cauza acestui comportament. Îi cerea să se îmbrace în haine bogate şi să se întovărăşească cu cei de acelaşi rang cu el.
– Tu, îi spunea, aşa cum te comporţi te jigneşti pe tine însuţi şi originea ta nobilă.
Teodosie însă nu numai că nu o asculta, ci îşi dorea din ce în ce mai mult să devină asemenea celor simpli şi săraci. Aceasta însă o înfuria foarte tare pe mama sa, care de multe ori îl bătea fără milă.
Între timp fericitul tânăr medita la modul în care şi-ar fi putut afla salvarea din această situaţie. Astfel, când într-una din zile a auzit despre Ţara Sfântă, acolo unde Domnul săvârşise lucrarea Sa mântuitoare, a început să-şi dorească foarte mult să ajungă şi el până acolo, spre a se închina. Şi, în timp ce se ruga fierbinte pentru îndeplinirea acestei dorinţe, iată că la Kursk au sosit de la Locurile Sfinte mai mulţi închinători. Văzându-i Teodosie a alergat la ei plin de bucurie. A făcut o metanie în faţa lor, i-a îmbrăţişat cu evlavie şi i-a întrebat de unde vin şi către ce se îndreaptă.
– Venim din oraşul sfânt Ierusalim, i-au răspuns. Şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, dorim să ne ducem din nou acolo.
Atunci fericitul i-a rugat ca atunci când vor porni din nou în această călătorie, să-l ia şi pe dânsul. Şi, când aceştia i-au promis că îi vor îndeplini dorinţa, s-a întors plin de bucurie la casa sa.
Când a venit timpul plecării, închinătorii l-au anunţat să se pregătească. Atunci el s-a sculat în timpul nopţii şi pe ascuns, luându-şi doar cele absolut necesare pentru drum, fără să fie băgat în seamă de nimeni, a ieşit din casă. Astfel a plecat cu grupul închinătorilor. Dar Preabunul Dumnezeu nu a dorit ca să plece de pe pământul rus acela, care din pântecele maicii sale fusese ales, spre a păstori oile cele cuvântătoare ale neamului său, prin îmbrăţişarea vieţii monahale celei îngereşti.
Astfel deci, atunci când după trei zile mama sa şi-a dat seama că fiul ei cel mic plecase cu închinătorii, a dat ordin să fie urmărit, pornind chiar şi ea în căutarea lui. După un lung drum, i-au ajuns din urmă şi l-au prins pe Teodosie.
Era atât de mare furia ei încât l-a prins de păr, l-a trântit la pământ şi a început să-l lovească cu picioarele. Apoi, după ce i-a mustrat aspru pe închinători, au luat calea întoarcerii. Legat asemenea unui răufăcător era adus bietul tânăr Teodosie. Mânia mamei sale a fost atât de mare, încât şi după întoarcerea acasă continua să-l bată până când obosea.
Apoi l-a condus într-o cameră, l-a încuiat şi l-a lăsat acolo legat. Iar binecuvântatul tânăr primea toate acestea cu smerenie şi bucurie duhovnicească. Se ruga şi mulţumea neîncetat lui Dumnezeu.
Abia după două zile l-a dezlegat şi i-a dat să mănânce. Însă mânia ei nu se potolise încă. I-a legat de picioare o greutate de fier, pentru a nu mai putea fugi şi-l ţinea permanent sub supraveghere.
Astfel a petrecut mai multe zile «deţinutul». În cele din urmă însă, se pare că mamei sale i s-a făcut milă de el. L-a rugat fierbinte să nu mai fugă niciodată de lângă ea. Îl iubea mai mult decât pe oricare alt copil al ei şi nu se putea despărţi de dânsul.
El a promis că nu va mai pleca, de vreme ce aceasta părea să fie voia lui Dumnezeu, şi astfel i-au scos fiarele de la picioare şi l-au lăsat din nou să umble liber.
Fericitul Teodosie şi-a revenit încet, încet la vechile sale străduinţe ascetice, mergând în fiecare zi la biserica Domnului.
A observat însă cu tristeţe că Sfânta Liturghie nu se putea săvârşi în fiecare zi, deoarece nu se aduceau zilnic prescuri din partea credincioşilor. Cu cuminţenia şi cu smerenia care-l caracterizau, iată ce a făcut: a cumpărat grâu, l-a măcinat cu mâinile sale, a copt mai multe prescuri şi le-a dus la biserică. Pe cele pe care le avea în plus le-a vândut, spre a putea din nou să cumpere grâu şi să facă prescuri pentru a doua zi. Banii care îi rămâneau în plus, îi împărţea la cei săraci. O astfel de faptă a plăcut desigur mult lui Dumnezeu, pentru că biserica avea de acum prescuri bune şi curate, făcute de mâinile acestui tânăr nevinovat.
Mai mult de doi ani a continuat să facă această lucrare sfântă, în acest timp însă, copiii care erau de-o seamă cu el îl batjocoreau, îi strigau tot felul de insulte şi-l tratau cu dispreţ. El însă nu le răspundea şi le primea pe toate cu bucurie şi tăcere. Duşmanul binelui însă, văzându-se învins prin smerenia harnicului tânăr, nu se liniştea nicicum. Vrând să-l oprească de la această lucrare bineplăcută, a pornit-o împotrivă pe mama sa. Aceasta, care nu suferea să-l vadă pe fiul ei făcând această muncă umilitoare, după părerea ei, i-a spus cu iubire următoarele cuvinte:
– Te implor, copilul meu, opreşte-te de la acest lucru. Faci de ruşine neamul şi originea ta. Nu mai pot suporta să aud de la toţi numai insulte. Unui copil ca tine nu i se potrivesc astfel de fapte.
– Ascultă-mă te rog, mamă, a răspuns cu smerenie fericitul Teodosie. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos S-a făcut pe Sine sărac şi smerit. Ne-a dăruit astfel exemplul după care să devenim şi noi smeriţi. El a acceptat defăimările, lovirile, pălmuirile şi toate le-a suportat pentru mântuirea noastră. Câte deci ar trebui noi acum să suportăm de dragul harului Său! Cât despre lucrul pe care îl fac ascultă: Domnul nostru, la Cina cea de Taină, a luat în mâinile Sale pâinea, a binecuvântat-o şi împărţind-o ucenicilor Săi le-a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor». De vreme deci ce Domnul a numit acea pâine, ca fiind chiar trupul său, nu ar trebui la rândul meu să mă bucur pentru că mă învrednicesc să pregătesc aceste pâini, care prin marea Taină a Sfintei Euharistii se transformă în Trupul lui Hristos?
Auzind aceste cuvinte, mama sa îi admiră înţelepciunea şi-l lăsă în pace.
Nu după mult timp însă, într-una din zile, îl văzu că era afumat tot de la cuptor. Îndată s-a supărat din nou şi a început să-l dojenească – când mai cu vorba bună, când cu ameninţări sau cu bătaia – ca să se oprească de la acest lucru.
Acest comportament al ei îi producea fericitului tânăr o mare tristeţe. Neştiind ce să mai facă, într-una din nopţi a fugit pe ascuns de acasă şi a plecat într-un alt oraş, aproape de Kursk. Acolo a rămas în casa unui preot, o mai veche cunoştinţă de-a sa şi a continuat lucrarea sa obişnuită.
Mama sa, după ce l-a căutat prin tot oraşul şi nu l-a găsit, s-a supărat foarte tare. Iar când după mai multe zile a fost informată despre locul unde se ascundea, s-a pornit pe urmele lui plină de furie.
L-a găsit într-adevăr în casa preotului. Lovindu-l neîncetat, l-a adus înapoi acasă.
– De lângă mine, l-a ameninţat, nu vei mai putea pleca niciodată! Dacă vei mai încerca să fugi te voi ţine numai legat!
Smerit cu inima şi ascultător cum era faţă de toţi, Teodosie reuşi să câştige simpatia şi dragostea guvernatorului de Kursk, care observase smerenia şi dăruirea sa faţă de Biserică. Îl invită deci să vină şi la biserica sa voievodală. Îi dărui chiar şi un frumos costum, pe care să-l poarte cu această ocazie. Fericitul însă, purtând pentru câteva zile costumul cel strălucitor, se simţi stânjenit de acest fapt şi de aceea îl dezbrăcă şi-l dărui săracilor. Astfel apăru la biserică îmbrăcat din nou în hainele sale cele modeste. Guvernatorul, când l-a văzut astfel, i-a dăruit un nou costum, încă şi mai frumos ca cel dintâi şi l-a rugat să-l poarte. Tânărul însă-l dărui şi pe acesta săracilor. Lucrul acesta se repetă de mai multe ori şi-l făcu pe guvernator să-l iubească şi mai mult şi să admire smerenia sa.
Altădată Teodosie s-a dus la o fierărie şi a comandat acolo o centură grea de fier. După ce a fost gata, a luat-o şi s-a încins cu ea direct pe piele, fără să o mai scoată deloc multă vreme. Era foarte strânsă şi-i provoca suferinţe, pe care el le îndura cu hotărâre în semn de asceză.
La una dintre mesele festive pe care le-a organizat guvernatorul, la care erau chemaţi mulţi oaspeţi de seamă, a fost chemat şi Teodosie spre a sluji la masă. A fost forţat însă de mama sa să se îmbrace cu cel mai bun costum al său. În timp ce se îmbrăca, ochiul atent al mamei sale a zărit că bluza sa era pătată de sânge. Apropiindu-se a descoperit centura de fier pe care o purta şi s-a înfuriat foarte tare. I-a smuls-o cu mânie, l-a bătut şi i-a aruncat-o. Iar binecuvântatul nostru tânăr se purta în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a îmbrăcat cu cele impuse de mama sa şi a plecat să slujească la palat.
Într-o zi a auzit cuvintele Evangheliei în care Domnul spune: «Oricine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine…». «Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe e». De asemenea a auzit şi acestea: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». Aceste cuvinte au înflăcărat inima celui de Dumnezeu luminat, Teodosie. Şi arzând pentru dragostea divină, se gândea în fiecare zi cum ar fi putut, pe ascuns faţă de mama sa, să se îmbrace în sfânta haină monahală.
Odată, prin Pronia Divină, s-a întâmplat ca mama sa să lipsească mai multe zile din oraşul Kursk. Iar fericitul, plin de bucurie, şi-a făcut rugăciunea către Dumnezeu şi a plecat pe ascuns de acasă.
S-a îndreptat către oraşul Kiev, deoarece auzise despre monahii care trăiau acolo. Nu ştia însă pe ce drum să o apuce şi de aceea s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită pe cineva, care l-ar fi însoţit şi l-ar fi condus până acolo. Şi iată că prin Pronia Divină, au trecut pe lângă el câţiva negustori, ce aveau căruţele încărcate cu marfă şi care se îndreptau către Kiev. Când a auzit care era destinaţia lor, fericitul a dat slavă lui Dumnezeu şi a pornit pe urmele lor, de departe, spre a nu fi văzut de aceştia. Când negustorii se opreau pentru popasul de noapte, se oprea şi el – la o distanţă oarecare, astfel încât să nu-i piardă din vedere – şi se odihnea, sprijinindu-se doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Trei săptămâni a durat drumul de la Kursk la Kiev, care era şi capitala ţării.
Când a ajuns acolo, a vizitat toate mănăstirile din împrejurimi, rugându-i pe monahi să-l primească în obştea lor. Aceştia însă, când îl vedeau aşa de tânăr, dar sărac, cu hainele ponosite de atâta drum, nu se arătau binevoitori ca să-l primească. Era voia lui Dumnezeu să ajungă acolo unde era chemat «din pântecele maicii sale», cum de altfel avea să se şi petreacă.
S-a întâmplat să audă atunci de cuviosul Antonie, care trăia o aspră viaţă ascetică în peşteră. A tresăltat inima sa şi a pornit să-l caute.
Îndată ce l-a văzut pe sfântul părinte, a căzut la pământ şi i s-a închinat, rugându-l cu lacrimi ca să-l primească lângă dânsul ca ucenic.
– Fiul meu, i-a spus cuviosul Antonie, nu vezi cât de îngustă şi săracă este această peşteră? Tu nu vei putea să faci faţă acestui loc sălbatec.
Nu i-a spus aceste cuvinte ca să-l încerce, ci prevedea în mod profetic faptul că Teodosie era acela care avea să mărească acel loc şi să înfiinţeze o mănăstire ce va deveni celebră, în care vor trăi mulţi monahi.
Luminatul de Dumnezeu Teodosie i-a răspuns:
– Să ştii, cinstite părinte, că Mântuitorul Hristos m-a condus la sfinţia voastră ca să mă mântuiesc şi sunt gata să fac tot ceea ce îmi vei spune.
Atunci cuviosul Antonie i-a răspuns:
– Binecuvântat să fie Dumnezeu, copilul meu, Cel care întăreşte astfel de străduinţe. Iată locul în care vei sta. Acolo vei locui.
Fericitul Teodosie a căzut din nou în genunchi, cerând binecuvântarea duhovnicului. Acela îl binecuvântă şi apoi îi dădu ascultare fericitului Nikon, care era preot, să-l tundă în monahism. Acesta îl luă pe Teodosie, îl tunse ca pe un miel nevinovat, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, şi-l îmbrăcă în haina monahală. Era la vârsta de douăzeci şi trei de ani, în vreme ce la Kiev era domnitor Iaroslav Vladimirovici.
Cuviosul Teodosie se dărui cu tot sufletul lui Dumnezeu şi duhovnicului său, Antonie. Începu un susţinut efort ascetic şi ducea cu bucurie jugul vieţii monahale.
Nopţile le dedicase slăvirii Domnului, fără să se mai odihnească dormind. Ziua se întărea pe sine prin cumpătare, post şi lucrul mâinilor. Întotdeauna îşi amintea Psalmul care spune: «Vezi smerenia mea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele mele».
Prin cumpătare şi post îşi smerea sufletul, iar prin priveghere şi lucrul mâinilor îşi înfrâna trupul, astfel încât era admirat de cuviosul Antonie şi de fericitul Nikon. Îl preţuiau pentru cuminţenia sa, pentru smerenia, ascultarea, curajul şi dârzenia de care dădea dovadă, cu toate că era atât de tânăr, şi slăveau pentru toate acestea pe Dumnezeu.
Între timp mama sa l-a căutat peste tot, în oraş şi în afara lui, dar nu l-a găsit nicăieri. Cu suspine amare îl plângea ca pe un mort. A dat de veste în toată ţara, că cel, care îl va vedea şi o va informa despre locul unde se află fiul ei, va primi o mare recompensă. Şi iată că nişte oameni care tocmai sosiseră de la Kiev i-au spus:
– Noi l-am văzut în oraşul nostru, la Kiev, înainte cam cu aproximativ trei ani, căutând o mănăstire la care să devină monah.
Îndată ce a auzit aceasta, fără cea mai mică întârziere şi fără să se gândească la distanţa sau la lungimea călătoriei, porni către Kiev. După ce a căutat în zadar pe la toate mănăstirile, i-au spus să se ducă şi la peşteri, la duhovnicul Antonie. Când a ajuns acolo l-a căutat pe vestitul ascet.
– Spuneţi cuviosului, le-a zis părinţilor, că vin de foarte departe ca să mă închin şi să iau binecuvântarea sa.
Duhovnicul, îndată ce a fost anunţat, a ieşit din peşteră. Atunci ea a făcut o adâncă metanie în faţa lui, până la pământ, cerându-i să o binecuvânteze. Bătrânul a binecuvântat-o şi apoi a acceptat să stea de vorbă cu dânsa. Ea îi spuse mai multe lucruri, iar la sfârşit îi descoperi motivul pentru care venise de fapt.
– Te implor, deci, părinte, i-a spus. Spune-mi adevărul. Este aici fiul meu, pentru care atâtea am suferit, fără să ştiu dacă mai este în viaţă?
– Fiul tău este viu. Să nu te mai întristezi şi nici să nu te mai îndurerezi pentru el. Se află aici.
– Aş putea, părinte, să-l văd? Am mers atâta drum ca să ajung până aici. Să-l văd numai şi apoi voi pleca.
– El şi-a luat votul de a nu mai vedea pe nimeni, i-a răspuns bătrânul. Cu toate acestea, vino mâine dimineaţă, iar eu am să-l anunţ că ai venit.
Femeia făcu din nou o metanie adâncă şi se îndepărtă. Cuviosul a intrat în peşteri ca să-l anunţe pe fericitul Teodosie. Tristeţea acestuia a fost foarte mare, când a auzit că mama sa aflase unde se găseşte. Foarte devreme, a doua zi de dimineaţă, mama sa a venit. Teodosie însă nu accepta să o vadă, cu toată insistenţa duhovnicului.
– L-am rugat mult pe fiul tău să iasă să te vadă, dar nu vrea cu nici un chip.
Auzind aceste cuvinte femeia, care se arătase atât de smerită până atunci, se înfurie şi începu să ţipe plină de îndrăzneală:
– O! Am ajuns eu să mă rog de acest bătrân! De acesta care mi-a luat copilul şi mi l-a ascuns în peşteră şi nu vrea să mi-l mai arate! Îndată să-mi aduci băiatul! Nu mai suport, mor dacă nu-l voi vedea. Ori îl vei aduce, ori mă voi sinucide chiar acum, aici în faţa intrării peşterii!
Supărat din cauza acestor ameninţări cuviosul intră din nou în peşteră ca să-l roage pe Teodosie să iasă. De data aceasta, de dragul duhovnicului său, acesta ascultă şi ieşi. Îndată ce l-a văzut atât de slab şi cu faţa adâncită de asceză, maica sa a căzut de gâtul lui şi a început să verse pentru mult timp lacrimi amare.
Când a început apoi încet, încet să-şi revină din suspine a început să-l roage fierbinte:
– Întoarce-te, copilul meu, acasă. Ceea ce faci aici pentru sufletul tău poţi să faci la fel de bine şi acolo. Vino să fii lângă mine. Vino să poţi să îngropi bătrânul meu trup, când voi pleca din această lume, şi după aceea vei putea să te reîntorci la peşterile acestea. Eu, copilul meu, nu pot să mai trăiesc fără să văd chipul tău.
Atunci fericitul Teodosie i-a răspuns astfel:
– Ah, mamă, dacă vrei să mă vezi, rămâi aici la Kiev. Intră într-o mănăstire de maici, astfel încât să mă vezi din când în când şi mântuirea ta să ţi-o lucrezi. Altfel te asigur că nu vei putea niciodată să mă mai vezi.
Câteva zile la rând, timp în care mama sa a venit mereu să-l vadă, a povăţuit-o şi a încercat să o facă să se răzgândească. Ea însă nici nu dorea să audă despre mănăstire.
Între timp cuviosul, de îndată ce aceasta pleca, intra în peşteră şi înălţa rugăciuni fierbinţi. Îl ruga pe Dumnezeu să schimbe gândul inimii ei, astfel încât să accepte sfaturile sale mântuitoare. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunile robului său, după cuvântul profetului care spune: «Aproape este Domnul de cei ce-l cheamă pe Dânsul întru adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunile lor Le va asculta».
Astfel, nu după mult timp, mama sa a început să se poarte diferit.
– Da, copilul meu, îi spunea, voi face ceea ce îmi ceri. Nu mă voi mai întoarce înapoi, ci, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, voi rămâne la o mănăstire de maici şi voi trăi acolo ca maică pentru tot restul vieţii mele. Acum am înţeles cât de trecătoare este viaţa aceasta.
S-a bucurat duhul cuviosului când a auzit aceste cuvinte şi s-a dus degrabă să-i dea de veste părintelui Antonie. Acesta a dat slavă lui Dumnezeu pentru întoarcerea roabei Sale şi a ieşit spre a-i da un cuvânt de învăţătură. Apoi a mijlocit către principesa locului, spre a uşura acceptarea ei la mănăstirea de maici a Sfântului Nicolae. Acolo a fost tunsă în monahism şi după ce a mai trăit încă mulţi ani în pocăinţă şi smerenie, a adormit întru Domnul.
Străduinţele ascetice ale cuviosului Teodosie în peşteră l-au condus repede la biruinţa împotriva duhurilor celor necurate. După ce mama sa a depăşit durerea ei şi a intrat în monahism, s-a dăruit unor eforturi ascetice şi mai mari, rănit fiind de dragostea divină. Înăuntrul peşterii putea să vadă cineva trei lumini duhovniceşti aprinse, care prin rugăciune şi post străpungeau întunericul demonilor. Iar aceste trei lumini erau: Cuviosul Antonie, Fericitul Teodosie şi Cuviosul Nikon.
Când mai târziu, pe la 1062, domnitorul s-a înfuriat împotriva monahilor de la peşteri, pentru că îi acceptaseră în obştea lor pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul Efrem, fericitul Nikon a fost nevoit să fugă în pustiu împreună cu alţi fraţi. Au mers la Tmutaracan, în partea de est a mării de Azov, unde au întemeiat o nouă mănăstire, în care au stat până la 1068. Atunci cuviosul Teodosie a fost hirotonit preot.
Ca preot săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie cu duhul smereniei. Se putea observa uşor blândeţea sa naturală, statornicia gândurilor şi curăţenia inimii. Era plin de înţelepciune duhovnicească şi simţea pentru toţi monahii adunaţi în jurul cuviosului Antonie o adâncă iubire frăţească.
După mai mult timp cuviosul Antonie a încredinţat stăreţia fericitului Varlaam şi el s-a retras într-un loc mai pustiu. Acolo şi-a săpat o altă peşteră şi a continuat în singurătate şi linişte viaţa sa ascetică.
Egumenul Varlaam şi ceilalţi fraţi călugări au continuat viaţa cuvioasă de obşte în prima peşteră. Deoarece însă numărul lor a tot crescut cu timpul, iar spaţiul din peşteră era de acum prea mic pentru nevoile lor liturgice, evlaviosul Teodosie împreună cu cuviosul Varlaam, primind binecuvântarea duhovnicului Antonie, au construit deasupra peşterii o încăpătoare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În aceasta se strângeau toţi fraţii pentru a participa la sfintele slujbe.
Faptul că în peşteră locul era atât de strâmt, împreună cu asceza atât de aspră pe care şi-o impuseseră, provocau desigur părinţilor o luptă chinuitoare şi aprigă, pe care Dumnezeu o vedea, dar pe care oamenii obişnuiţi cu greu şi-o pot închipui. Se hrăneau doar cu puţină pâine de secară şi cu apă. Mâncare gătită serveau numai Sâmbăta şi Duminica şi nu totdeauna, deoarece de multe ori nu aveau decât rădăcini fierte.
Printre alte munci pe care le făceau zilnic era şi aceea de a împleti coşuri de nuiele. Apoi le vindeau şi cu banii obţinuţi cumpărau grâu. Noaptea fiecare îşi măcina raţia sa de făină iar apoi adunau făina, spre a coace pâinea.
Înainte de a se lumina de ziuă se adunau în biserică pentru slujba Utreniei. Apoi mergeau la ascultările pe care le aveau. Dacă le mai rămânea timp lucrau şi la grădină. Apoi slujeau în biserică Ceasurile şi Sfânta Liturghie şi în continuare, mâncând doar un pic de pâine îşi continuau lucrul lor, care dura până la ora Vecerniei şi a Pavecerniţei. Astfel se nevoiau în fiecare zi, dăruiţi iubirii lui Dumnezeu.
Cuviosul Teodosie, care era de acuma preot, îi depăşea pe toţi fraţii prin post, curaj, vrednicie, smerenie şi ascultare. Era întotdeauna gata să-i ajute pe toţi. Căra apă şi lemne de la pădure. Câteodată, când aceia se odihneau, aduna grâul, pe care aceia ar fi trebuit să-l macine şi-l măcina el pe tot, lucrând şi rugându-se întreaga noapte.
Odată, când în regiune au apărut mulţi ţânţari, ca să se întărească în asceză, ieşea noaptea afară din peşteră, se dezbrăca până la brâu şi se lăsa ciupit de aceştia, în timp ce mâinile sale continuau să împletească coşuri, iar buzele sale să rostească psalmii lui David. Cu toate că trupul lui se învineţea de ciupituri, el rămânea nemişcat până în zori. Apoi mergea în biserică la Utrenie şi pe parcursul întregii slujbe nu se mişca deloc din locul său şi nici nu se îndepărta cu mintea de la rugăciune.
Astfel, îl iubeau toţi fraţii săi monahi, îl considerau ca pe un tată al lor şi-l admirau foarte mult pentru smerenia şi ascultarea sa.
Odată s-a întâmplat să fie chemat fericitul Varlaam, stareţul obştii, de către voievodul Iziaslav, ca să-l pună stareţ la o altă mănăstire, a Sfântului Dimitrie, pe care acesta o construise pe cheltuiala sa. Domnitorul îşi dorea ca această mănăstire, prin, bogăţia cu care era înzestrată, să depăşească faima Lavrei Peşterilor. Degeaba însă. Deoarece multe mănăstiri se clădesc cu tezaurele voievozilor şi domnilor, nu au valoarea acelora care se clădesc pe temelia rugăciunilor şi a lacrimilor, pe temelia posturilor şi privegherilor sfinţilor. Întemeietorul Lavrei Peşterilor, cuviosul Antonie nu avusese aur şi argint; a sădit însă via sa cu posturi aspre şi a udat-o cu lacrimile rugăciunilor. De aceea ea a crescut şi a fost slăvită şi binecuvântată cu bogăţie de către Dumnezeu.
Atunci când deci, fericitul Varlaam a plecat la mănăstirea Sfântului Dimitrie, fraţii au mers şi au cerut cu toţii de la cuviosul Antonie să-l numească pe fericitul Teodosie stareţul lor. Cuviosul Antonie a fost de acord cu bucurie. Cu binecuvântarea sa, fericitul Teodosie a ajuns stareţ pentru cei douăzeci de fraţi ai obştei.
Vrednicul de preţuire Teodosie, cu toate că devenise stareţ, nu şi-a schimbat duhul său smerit, ci îşi aducea aminte întotdeauna de cuvintele Domnului care spunea: «Oricine doreşte să fie cel dintâi, să le fie tuturor slujitor». De aceea se smerea pe sine, făcându-se mic şi slujitor al celorlalţi. În orice împrejurare se oferea pe sine model de bună lucrare. La muncă şi la biserică era primul care venea şi ultimul care pleca.
Rugăciunile dreptului Teodosie au adus multe binecuvântări, iar viaţa obştii a înflorit şi a progresat. Era asemenea seminţei care căzuse în pământul cel bun şi rodise însutit. Aşa a crescut în scurt timp şi obştea mănăstirii, ajungând să aibă peste o sută de monahi. Şi toţi înaintau în viaţa de rugăciune şi de virtute.
Prin creşterea obştii peştera nu mai oferea deja atmosfera unei vieţi de linişte. De asemenea mica biserică de lemn de deasupra devenise şi ea neîncăpătoare. Cuviosul însă nu se arăta niciodată supărat de strâmtoarea locului şi de atmosfera sa sufocantă. Dimpotrivă, îi mângâia în fiecare zi pe fraţi şi-i îndemna să nu se ocupe cu cele lumeşti. Le aducea aminte cuvintele Domnului: «În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt» şi «Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă».
Între timp a văzut că nu departe de peşteră se afla un loc foarte frumos, care era foarte potrivit pentru ridicarea unei mănăstiri. A început să creadă şi să spere că acest lucru se va îndeplini şi a arătat mult interes spre a-l putea dobândi.
Au cerut binecuvântarea cuviosului Antonie şi s-au adresat domnitorului Iziaslav, pentru acea bucată de pământ. Şi într-adevăr acesta le-a cedat locul respectiv şi în scurt timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost ridicată în acel loc o mare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. S-au construit de asemenea mai multe chilii şi fraţii s-au instalat în ele. Locul a fost foarte curând binecuvântat de Dumnezeu şi Mănăstirea Pecerska a devenit curând, foarte renumită pretutindeni. Numele acesta Pecerska (a Peşterii) se datorează desigur peşterii unde a locuit la începuturi întreaga obşte şi care se păstrează până astăzi.
Luând mănăstirea această nouă formă de viaţă (de obşte), cuviosul Teodosie s-a gândit la ce tipic ar trebui impus întregii obşti. Se gândea foarte mult la acest lucru. A apelat la rugăciunile şi binecuvântarea cuviosului Antonie şi Dumnezeu nu a întârziat să răspundă. În iconomia Sa, a făcut astfel încât, să le devină cunoscut tipicul mănăstirii Studion.
Cuviosul monah Mihail, grec de origine care venise de la această mănăstire, se găsea pe atunci în obşte. Venise de la Constantinopol, ca însoţitor al noului hirotonit Mitropolit de Kiev, Gheorghe (1062). El l-a înştiinţat, deci pe cuviosul Teodosie, despre viaţa ascetică a monahilor de la Studion, viaţă pe care el însuşi se învrednicise să o trăiască.
Aceste informaţii i-au plăcut mult cuviosului. Fără întârziere, a trimis pe unul dintre monahi la Constantinopol cu misiunea de a-l găsi pe monahul Efrem, fostul sfetnic al domnitorului, care pe atunci tocmai se întorcea de la Sfintele Locuri, şi să-i dea spre îndeplinire următoarea ascultare: să viziteze deci mănăstirea Studion, să cunoască el însuşi în mod exact tipicul şi rânduiala ei şi să le scrie cu toate amănuntele: cum cântă, ce citesc, cum fac metaniile, cum stau aşezaţi la biserică, la trapeză, ce mănâncă în zile diferite şi altele.
Şi într-adevăr, fericitul Efrem, urmând porunca cuviosului, a urmărit rânduiala mănăstirii, a scris în mod exact tot tipicul ei şi s-a întors la Kiev.
Îndată ce a primit în mâinile sale textul respectiv, cuviosul Teodosie a dat poruncă să fie citit pentru toată obştea. De atunci Lavra Peşterilor a început să-şi desfăşoare viaţa liturgică şi monahală după tipicul studit. De aici l-au luat apoi şi celelalte mănăstiri, punându-l în practică exact după rânduiala stabilită de cuvios. Astfel toate mănăstirile ruseşti, care mai înainte nu avuseseră un tipic mănăstiresc în sine, se orientau după Lavră, pe care o considerau ca un bun model în toate chestiunile monahale.
Pe toată perioada în care a fost stareţ cuviosul Teodosie nu a încetat să strălucească prin viaţa sa virtuoasă. Pe cei care doreau să devină monahi îi accepta cu multă dragoste frăţească.
Cunoscuse tristeţea pe care o are cineva care îşi doreşte viaţa monahală şi nu este acceptat într-o mănăstire. El însuşi simţise această tristeţe atunci când, tânăr fiind, a vrut să intre în monahism, iar mănăstirile din Kiev i-au închis porţile neprimitoare.
Nu se grăbea însă să-i tundă imediat în monahism pe cei doritori şi nici să le dea să poarte imediat rasa (să-i facă rasofori). Îi lăsa o perioadă să poarte hainele lor civile, până când aceştia cunoşteau bine viaţa mănăstirească. După ce îi încerca, trecându-i pe rând pe la toate ascultările, îi făcea rasofori. Mai târziu, după ce aceştia se distingeau prin curăţenia vieţii lor, îi învrednicea de a intra în îngereasca obşte monahală.
Nu înceta să-i îndemne pe ucenicii săi, spre dobândirea unei vieţi de continuă pocăinţă. Avea obiceiul să treacă noaptea pe la toate chiliile spre a vedea cum trăieşte viaţa de rugăciune fiecare frate. Dacă îl vedea că se roagă, dădea slavă lui Dumnezeu plin de bucurie. Dacă însă vedea că doi sau trei fraţi se adunau într-o chilie după Pavecerniţă şi stăteau la discuţii inutile, îi îndruma cu bunătate să nu piardă timp preţios. Astfel îi făcea să simtă permanent prezenţa sa printre ei. Dimineaţa îi chema şi cu exemple înţelepte îi învăţa cum să-şi întărească şi mai mult dăruirea lor către Dumnezeu. Fratele care greşea şi avea inima smerită înţelegea greşeala sa, făcea metanie şi-i cerea iertare. Cel care însă avea inima sa întunecată de viclenia diavolului şi care nu-şi dădea seama de greşeala sa, ci se considera pe sine nevinovat, iar cuvintele duhovnicului le socotea nefolositoare, era mai multă vreme sfătuit şi i se dădea şi un canon spre îndreptare. Astfel, deci îi învăţa pe toţi să se îngrijească de rugăciune, să nu stea la discuţii după Pavecerniţă, să nu se ducă pe la alte chilii, ci să rămână doar în chilia lor şi să se roage neîncetat. Le spunea de asemenea ca în timpul zilei, atunci când lucrau, dacă le era cu putinţă să spună Psalmii lui David.
Printre altele îi învăţa:
– Vă implor, fraţilor. Haideţi să înaintăm în posturi şi rugăciuni, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, să ne întoarcem faţa de la răutăţi şi de la căile celui viclean. Haideţi să ne apropiem de Dumnezeu cu suspine negrăite, cu lacrimi, cu pocăinţă, cu privegheri şi cu ascultare, astfel încât să dobândim mila Sa. Să nu punem preţ pe lumea aceasta trecătoare şi să avem întotdeauna în mintea noastră cuvintele Domnului, care a spus: «Şi dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu». De asemenea: «Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi». Aşa şi noi fraţilor, care ne-am lepădat de lume, să ne lepădăm şi de lucrurile lumii acesteia. Să urâm minciuna, care ne atrage către lucruri josnice, şi să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre mai vechi aşa cum câinele se întoarce la vărsătura lui. Pentru că aşa cum ne spune Domnul, «nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu».
Şi cum vom scăpa de iadul cel veşnic, dacă ne terminăm viaţa noastră în trândăvie şi fără pocăinţă? Pocăinţa este cheia împărăţiei cerurilor şi fără pocăinţă nimeni nu o poate câştiga. Este drumul care duce în patria cea veşnică. Să o urmăm deci cu frică de Dumnezeu şi să ne întărim paşii noştri către ea. În calea pocăinţei nu se arată cel viclean, şi cu toate că acum ea aduce întristare, mai târziu ea vă va umple de bucurie. Mai înainte de a se apropia zilele cele de pe urmă haideţi să apucăm pe acest drum, ca să câştigăm bunătăţile cele veşnice.
Făptuind el însuşi fiecare dintre virtuţi, învăţa prin chiar exemplul său pe fraţi, care primeau ca şi pământul cel bun învăţătura sa şi rodeau, după cuvântul Domnului, «unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci».
Îi puteai vedea pe aceşti oameni trăind asemenea unor îngeri pe pământ, iar Lavra Peşterilor semăna cu împărăţia cerurilor, în a cărei cupolă strălucea ca un mare astru cuviosul Teodosie cu lucrarea sa cea virtuoasă.
De multe ori strălucea chiar şi în realitate, luminat de lumina cea necreată, cu care îl slăvea Dumnezeu. Astfel odată, într-una din nopţile întunecate, cuviosul Sofronie, stareţul mănăstirii Arhanghelului Mihail, se întorcea la mănăstirea sa şi a văzut deodată deasupra mănăstirii Peşterilor o lumină extraordinară, care căpătase forma trupului cuviosului Teodosie. Rămas fără grai în faţa acestei viziuni minunate a dat slavă lui Dumnezeu zicând:
– Mare este harul Tău, Doamne! Că ai arătat în zilele noastre un asemenea luminător care străluceşte în toată Pecerska!
Încă şi mulţi alţi martori au văzut o astfel de lumină, de multe ori, şi au dat mărturie despre aceasta pretutindeni.
Atunci au început să vină la cuvios foarte mulţi oameni, ca să-şi mărturisească păcatele lor şi se întorceau întotdeauna la casele lor cu o mare mulţumire duhovnicească. Au început de asemenea să ofere şi multe ajutoare mănăstirii în vederea susţinerii şi construirii celor necesare. Mulţi dintre ei au donat mănăstirii chiar şi multe pământuri.
Foarte mult îl iubea pe sfânt şi domnitorul Iziaslav. De multe ori îl chema la dânsul sau de multe ori îl vizita chiar el la chilie, spre a se bucura de cuvintele sale duhovniceşti.
Printre alte rânduieli ale mănăstirii cuviosul a aşezat-o şi pe aceasta: portarul mănăstirii să nu deschidă nici unui vizitator, între masa de prânz şi ora Vecerniei. Aceasta pentru a avea timp fraţii să se odihnească un pic, după efortul care îl depuneau anterior (privegherea de noapte, slujbele de dimineaţă şi munca de peste zi).
Într-o după-amiază, domnitorul a pornit spre mănăstire împreună cu fiul său. Îndată ce a ajuns la poarta mănăstirii, a coborât de pe cal – nu se permitea nimănui să intre cu calul în incinta mănăstirii – a bătut cu putere şi a cerut să i se deschidă. Portarul însă i-a răspuns:
– Avem poruncă de la duhovnicul nostru să nu deschidem nimănui până la ora Vecerniei.
– Nu-mi vei deschide nici mie? Sunt chiar domnitorul.
Portarul însă nu a înţeles ultimele cuvinte, cum că era vorba chiar de domnitor şi i-a strigat din nou prin poarta închisă:
– Nu ţi-am spus…? Am ascultare de la stareţ, care mi-a spus că de-ar veni chiar şi domnitorul în persoană să nu-i deschidem. Ai un pic de răbdare până la ora Vecerniei şi vei intra.
– Dar sunt chiar eu, domnitorul! strigă din nou Iziaslav.
Atunci portarul se uită pe vizor şi văzu că este chiar domnitorul. Cu toate acestea nu-i deschise, ci se duse repede să-l anunţe pe părintele stareţ. Cuviosul ieşi ca să-l întâmpine şi-l primi cu multă cinste.
– Ce poruncă severă mai e şi aceasta, îl întrebă Iziaslav, de mi-a spus portarul că nici domnitorul în persoană nu va fi primit la ora destinată odihnei?
– Binecuvântat să fiţi înălţimea voastră, i-a explicat cuviosul, am stabilit această regulă spre a se odihni obştea, după oboseala privegherilor de noapte. Înalta dumneavoastră dăruire însă, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este întotdeauna binevenită printre noi, iar venirea voastră, care arată odată în plus progresul vostru duhovnicesc, ne face întotdeauna o mare bucurie.
Au intrat în biserică, unde cuviosul a slujit o scurtă doxologie, iar apoi s-au aşezat să discute pe diverse teme duhovniceşti. Atât de mult se bucura Iziaslav de cuvintele înţelepte ale cuviosului, că nu se mai sătura să-l asculte. La sfârşit, se întoarse cu mult câştig duhovnicesc la palatul său, dând slavă lui Dumnezeu. Din acea zi a început să-l iubească şi mai mult pe sfânt, pe care îl considera de aceeaşi valoare cu Sfinţii Părinţi din vechime, şi de aceea asculta de fiecare sfat al său.
Toată această cinstire din partea domnitorului şi a celorlalţi demnitari ai ţării nu-l făceau pe cuvios să simtă vreun fior de mândrie păcătoasă. Dimpotrivă, cu toate că era atât de luminos, încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă.
Se smerea pe sine mai mult ca oricând. Muncea cu mâinile sale toată ziua şi învăţa nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta.
Cu toate că era stareţ, se ducea de multe ori la bucătărie şi muncea împreună cu ceilalţi fraţi. Frământa pâinea, fiind foarte priceput şi-i întărea pe cei care aveau această ascultare.
Într-o zi, în apropierea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, se terminase apa la bucătărie. Fratele Teodor, care era pe atunci bucătar, s-a adresat cuviosului:
– Nu am pe nimeni care să-mi aducă un pic de apă.
Atunci cuviosul s-a ridicat şi a început el însuşi să care apă de la izvor. Când unul dintre fraţi l-a văzut ostenindu-se astfel, s-a dus de îndată şi le-a spus celorlalţi. Îndată au venit cu toţii şi au început să care apă, încât la scurtă vreme, s-au umplut toate vasele destinate pentru apă, de la bucătărie.
Altădată când se terminaseră lemnele tot la bucătărie, acelaşi bucătar Teodor, i-a spus cuviosului:
– Părinte, spune-ţi cuiva care nu are de lucru să aducă nişte lemne, deoarece este mare nevoie.
Iar cuviosul i-a răspuns:
– Iată, eu sunt acela care nu are nimic de lucru. Voi merge eu.
Era chiar la ora mesei. Fericitul a dat poruncă fraţilor să se ducă la masă, în timp ce el luă toporul şi începu să taie lemne. Când masa a luat sfârşit şi fraţii l-au văzut pe stareţul lor tăind lemne, îndată i-au sărit în ajutor şi au tăiat şi ei atât de multe, că au ajuns pentru foarte multe zile.
Când fericitul Nikon s-a întors la Pecerska, cuviosul, cu toate că era stareţ, îl cinstea ca pe un părinte duhovnicesc al său. Şi de multe ori, dat fiind că Nikon se îndeletnicea cu legatul cărţilor, îl ajuta. Îi pregătea firele, pe care le folosea la cusut. Atât de smerit şi simplu era.
Încă şi hainele pe care la purta ca stareţ, erau foarte modeste şi sărăcăcioase. Purta pe trup o cămaşă de lână aspră care îl zgâria. Din acelaşi material era şi fesul călugăresc, care era foarte strâns, astfel încât să nu se vadă nici un fir de păr de pe cap.
Odată cuviosul s-a dus pentru o problemă la palatul domnitorului, care era foarte departe de oraş şi a întârziat acolo până când s-a înnoptat. La plecare Iziaslav i-a pus la dispoziţie o trăsură, care să-l ducă înapoi la mănăstire, spre a-i fi mai uşoară călătoria aceasta nocturnă.
Pe drum micul vizitiu care conducea trăsura, văzându-l că poartă haine atât de sărăcăcioase, nu şi-a imaginat că este stareţul mănăstirii. Îi spuse deci:
– Călugăre, tu toată ziua leneveşti. Eu însă întotdeauna muncesc şi aş vrea şi eu acum să mă odihnesc. Fiindcă tu eşti odihnit, vino şi stai în locul meu pe cal.
Cuviosul, plin de smerenie cum era, s-a ridicat, l-a ajutat pe tânărul vizitiu să se urce şi să se lungească în trăsură şi apoi el s-a urcat pe cal. În vreme ce înainta călare, îl mai apuca ameţeala din cauza postului. De aceea, mai cobora din când în când şi mai mergea pe jos, pe lângă trăsură. Când obosea se suia din nou pe cal.
Spre dimineaţă au început să întâlnească pe drum tot felul de demnitari, care se îndreptau spre palatul voievodului. Îndată ce de la depărtare îl recunoşteau pe cuvios, coborau de pe caii lor spre a-i face metanie şi a-i cere binecuvântarea.
Atunci cuviosul i-a spus vizitiului:
– Iată, copilul meu, s-a făcut dimineaţă. Vino să stai tu pe cal acum.
Tânărul vizitiu, când îi văzu pe boieri că vin şi se înclină în faţa cuviosului, a fost cuprins de o frică îngrozitoare şi stătea pe cal mai mult tremurând. Înaintând pe drum au întâlnit tot felul de personalităţi ale cetăţii, care se înclinau în faţa cuviosului. De aceea frica vizitiului creştea din ce în ce mai mult.
Când au ajuns la mănăstire şi a văzut că toţi călugării i se închină la fel, deja se simţea pierdut. «Cine să fie acesta în faţa căruia se închină cu toţii?», se gândea în sinea sa.
Cuviosul l-a luat de mână şi l-a dus la bucătărie. Acolo a spus să i se dea să mănânce, apoi i-a dat o recompensă bănească pentru drum şi l-a lăsat să se întoarcă. Toate cele petrecute s-au aflat mai târziu de la însuşi tânărul vizitiu, care le-a mărturisit fraţilor de la mănăstire, deoarece cuviosul nu spusese nici o vorbă despre cele petrecute.
În fiecare zi cuviosul îi îndemna pe fraţi, să nu se mândrească pentru nimic. Monahul, spunea, trebuie să fie smerit şi să se facă faţă de toţi, ca fiind cel mai mic. Model de monah smerit este acela, care cu mâinile încrucişate la piept se apleacă şi face metanie în faţa tuturor, aşa cum prevede şi ascultarea.
În mod repetat cultiva între monahi duhul smereniei şi-i îndemna ca pentru orice lucru să ceară binecuvântarea celor mai mari decât ei. Cel ce seamănă cu binecuvântare, le spunea, cu binecuvântare va şi secera roade dulci.
Aceste adevăruri le trăiau în viaţa lor de zi cu zi, aşa cum vom vedea în continuare.
Celor care veneau să viziteze mănăstirea, spre a se folosi duhovniceşte, împreună cu dumnezeiasca învăţătură li se oferea şi o masă cu pâine, vin şi mâncărurile gătite în ziua aceea la bucătărie. De multe ori chiar şi domnitorul rămânea la masă. Astfel odată, în timp ce mânca, acesta i-a spus stareţului:
– Acasă la mine, părinte, există din belşug toate bunătăţile pământului. Şi cu toate acestea, niciodată nu am găsit mâncărurile mele atât de gustoase, cum sunt acestea de aici de la mănăstire. Slujitorii mei îmi pregătesc tot felul de delicatese şi mezeluri, dar ele nu întrec mâncărurile voastre. Ia, explică-mi, te rog, care este secretul acestei reuşite?
Iar luminatul de Dumnezeu Teodosie, care dorea să-l atragă în orice chip pe domnitor spre iubirea de Dumnezeu, i-a răspuns:
– Înălţimea voastră, de vreme ce îmi cereţi să vă dezleg acest mister, o voi face. Aici la mănăstirea noastră, mai înainte de a începe fraţii gătitul, respectă următorul regulament: Bucătarul şef vine şi-mi cere mie binecuvântarea. Apoi îngenunchează de trei ori în faţa Sfintei Mese, cu o lumânare ia foc de la candela de acolo şi aprinde cu ea cuptorul de la bucătărie. Ajutorul său, mai înainte de a pune apa în cazane, cere binecuvântarea superiorului său: «Binecuvântează părinte!», şi primeşte răspunsul: «Dumnezeu să te binecuvânteze frate!». Şi ca să nu spun prea multe, toate se fac în acest fel, şi de aceea ies atât de bune mâncărurile noastre. În vreme ce slujitorii tăi, din câte ştiu, îşi fac serviciul lor certându-se unul cu altul, plângându-se şi bârfindu-se unul pe altul. De multe ori cei mai mici sunt şi bătuţi de către supraveghetorii lor. Şi în general toate se fac însoţite de păcate. De aceea nu poţi găsi un gust plăcut în mâncărurile lor.
– Într-adevăr, părinte, este exact aşa cum spuneţi, răspunse Iziaslav.
Când cuviosul afla că se făcuse ceva fără binecuvântare şi ascultare o caracteriza ca fiind «partea vrăjmaşului». Dacă era vorba de o mâncare, atunci nu le permitea fraţilor să o guste. Dădea poruncă să fie aruncată în râu sau în cuptor, spre a fi arsă. Această practică o poate înţelege cineva, urmărind următoarea întâmplare.
Era la sărbătoarea Sfântului Dumitru, iar cuviosul împreună cu mai mulţi călugări din obşte au mers în vizită la mănăstirea care purta hramul acestuia. Acolo câţiva creştini evlavioşi le-au dăruit câteva pâini mari şi proaspete. Cuviosul le-a trimis îndată la Pecerska şi a dat ascultare chelarului să le pună în acea seară la masă, pentru restul de fraţi care rămăseseră la mănăstire. Acela însă nu făcu ascultare. «Mai bine să le pun la masă mâine dimineaţă când vor fi aici toţi fraţii», se gândi în sinea sa. «Acum mai bine să pun din pâinea noastră». Astfel s-a şi întâmplat.
A doua zi de dimineaţă, când toţi fraţii erau adunaţi la masă, cuviosul a văzut pâinile trimise de cu seară. L-a chemat pe chelar şi l-a întrebat:
– De unde sunt pâinile acestea?
– Sunt cele pe care le-aţi trimis sfinţia voastră ieri. Însă pentru că erau puţini fraţi la masă, m-am gândit să le pun astăzi, când suntem cu toţii.
– Ar fi fost cu mult mai bine să fi făcut ascultare şi să nu te fi încrezut în judecăţile tale, i-a răspuns cuviosul.
Apoi a poruncit unui alt frate să pună acele pâini într-un coş şi să le arunce la râu, în vreme ce chelarului i-a dat canon pentru neascultarea sa.
Cunoscând că lăcomia şi grija pentru cele viitoare caracterizează numai pe acei monahi care nu sunt consecvenţi cu făgăduinţele lor, cuviosul Teodosie a luat următoarea hotărâre: să-i formeze neîncetat pe fraţi în virtutea tăierii oricărui simţ de proprietate faţă de cele trecătoare, spre a se putea astfel îmbogăţi în credinţă şi în nădejde, fără a se sprijini pe existenţa celor materiale.
De multe ori făcea vizite pe la chilii şi dacă găsea ceva în plus de mâncare, sau de îmbrăcăminte, sau orice altceva prisositor, le arunca în foc. Le considera, aşa cum am spus, «partea vrăjmaşului» şi faptă de neascultare.
– Nu trebuie, fraţilor, îi învăţa, noi care am îmbrăţişat viaţa monahală şi ne-am lepădat de cele lumeşti, să le adunăm din nou în chilia noastră. Ce rugăciune curată să dăruim lui Dumnezeu, când avem atâtea lucruri în chilia noastră? «Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta!» ne spune Domnul. Să ne limităm deci, fraţilor, doar la haina noastră curată şi la hrana care se dă la trapeză. Nimic în plus să nu existe în chiliile noastre. Astfel rugăciunile noastre se vor ridica fierbinţi către Dumnezeu, din minte curată.
Cu astfel de sfaturi îi forma duhovniceşte pe fraţi. Şi niciodată nu era nedrept, sau furios, sau ironic cu ei, ci cu duhul blândeţii îi cerceta pe toţi. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre monahii mai puţin râvnitori să se smintească şi să părăsească mănăstirea, îl cuprindea o mare tristeţe. Făcea rugăciuni cu lacrimi fierbinţi către Dumnezeu, spre a se întoarce în staul oaia care a fugit. Iar dacă se întorcea îl primea cu bucurie şi-i dădea sfaturile necesare. «Acele suflete care fug din obşte sunt stăpânite de laşitate», spunea, «şi cad în cele mai josnice patimi şi sunt cucerite de diavol».
Era odată în mănăstire un frate care era lipsit de răbdare, care de multe ori pleca şi apoi, după o vreme, se întorcea. Cuviosul îl primea de fiecare dată cu bucurie. Îi asigura, de asemenea pe ceilalţi fraţi, că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară în afara mănăstirii, ci la sfârşit îl va lua de la mănăstire către cele cereşti.
Odată, după mai multe plecări, fratele se întoarse şi-l rugă pe cuvios să-l primească din nou. Şi iarăşi, cu milostivire, cuviosul l-a primit printre oile păstorite de dânsul.
După puţin timp, fratele a venit la el ca să-i dea banii pe care îi câştigase cât fusese plecat în lume, unde lucrase ca şi croitor bisericesc. Cuviosul i-a spus însă:
– Dacă vrei să fii ascultător desăvârşit, aruncă-i în foc, deoarece sunt rodul neascultării.
Fratele a strâns mica sa avere, pe care o câştigase în lume şi urmând cuvântul cuviosului, i-a dat foc. De atunci nu a mai plecat niciodată din mănăstire. A murit, se arată, în pace, după ce trăise în pocăinţă restul zilelor sale. Astfel s-a adeverit şi vederea înainte cu duhul a cuviosului.
Cu astfel de exemple a ştiut stareţul Teodosie să-i formeze în duhul lipsei oricărui simţ de proprietate şi să le insufle în schimb credinţa şi nădejdea, astfel încât nici una dintre oile cele cuvântătoare să nu mai părăsească restul turmei.
Cuviosul îi iubea foarte mult şi era foarte milostiv cu cei săraci. Când vedea vreun cerşetor sau vreun sărac necăjit şi zdrenţăros, simţea durere pentru situaţia lor şi-i milostivea cu lacrimi în ochi. Astfel s-a hotărât să construiască lângă mănăstire un azil şi o biserică cu hramul Sfântului Ştefan, în care să-i adăpostească pe săraci, orbi, schilozi sau leproşi. Ei erau îngrijiţi de mănăstire şi li se dădea zeciuială din câştigurile acesteia. De asemenea în fiecare sâmbătă trimitea o căruţă plină cu pâine la închisoarea din apropiere.
Milostivirea sa se arăta nu numai cu cei săraci, dar şi cu aceia care produceau vreo pagubă mănăstirii. Odată, de exemplu, au fost aduşi la dânsul doi hoţi, care fuseseră prinşi că furau de pe unul din domeniile mănăstirii. Când i-a văzut legaţi şi într-o stare jalnică a lăcrimat de durere. A pus să fie dezlegaţi şi să li se dea de mâncare. Apoi i-a sfătuit timp de mai multe ceasuri cum să evite răutăţile şi fărădelegile. La plecare le-a dăruit diverse bunuri de care aceştia aveau nevoie şi i-a lăsat să meargă în pace la casele lor. Ei au plecat slăvind pe Dumnezeu şi pe cuvios pentru mila cu care îi învrednicise şi de atunci nu au mai furat niciodată, începând să muncească cinstit.
Dată fiind creşterea obştii mănăstirii, cuviosul a fost nevoit să dea ascultarea de a se mări corpul de chilii. A început chiar cu mâinile sale, împreună şi cu ceilalţi fraţi, să mărească incinta. În acea perioadă deci, când aflându-se în construcţie mănăstirea era oarecum expusă pericolelor din afară, într-o noapte întunecoasă, a fost atacată de o bandă de hoţi. Voiau să intre în biserică, crezând că acolo este ascuns tezaurul mănăstirii.
Fără să intre în nici o chilie, s-au apropiat de biserică, dar s-au oprit, deoarece înăuntru se auzeau voci care cântau psalmi. Au crezut că monahii sunt înăuntru şi slujesc Pavecerniţa. De aceea s-au îndepărtat. Au petrecut ceva vreme în pădurea deasă din apropiere, după care s-au apropiat din nou, sperând că slujba se va fi terminat. Când au ajuns lângă biserică însă, din nou au auzit vocile care cântau psalmi şi în acelaşi timp au observat şi o lumină extraordinară, nemaivăzută, în sfântul locaş. În acelaşi timp se răspândea şi o puternică mireasmă de mir. Psalmodiau îngerii!
Hoţii au crezut că monahii slujesc acum Miezonoptica. De aceea s-au îndepărtat din nou, aşteptând. Aceasta se repetă de mai multe ori la rând şi întotdeauna se auzeau cântând aceleaşi voci îngereşti.
Între timp a venit ceasul slujbelor de dimineaţă şi, conform rânduielii, eclesiarhul s-a dus mai întâi la chilia stareţului Teodosie.
– Binecuvântează părinte, strigă.
A primit binecuvântarea acestuia şi a început să bată toaca pentru Utrenie.
Hoţii, când au auzit toaca şi clopotele s-au ascuns în pădure.
– Ce să facem acum? se întrebau. Se pare că mai devreme am avut halucinaţii şi am auzit fantasme. Să-i lăsăm să intre cu toţii în biserică şi după aceea ne năpustim asupra lor şi-i omorâm pe toţi. Aşa vom pune mâna pe comorile lor.
Astfel îi sfătuise diavolul, nu doar pentru că ar fi vrut ca monahii să-şi piardă tezaurul mănăstirii, ci mai ales spre a distruge întreaga obşte, prin care atâtea suflete şi-ar fi găsit mântuirea. Nu a reuşit însă vrăjmaşul, fiind învins de rugăciunile cuviosului Teodosie.
Au aşteptat deci tâlharii o vreme, până când s-a strâns în biserică aleasa turmă, împreună cu fericitul lor păstor Teodosie şi îndată ce au început psalmii Utreniei, s-au năpustit asemenea unor fiare sălbatice, asupra lor.
Când au ajuns însă în faţa bisericii, au fost opriţi de o înspăimântătoare minune: Biserica, împreună cu toţi cei ce se găseau în ea, a început să se înalţe de la pământ. Şi s-a ridicat în aer la o asemenea înălţime încât, nu putea să mai ajungă nimeni la dânsa. Părinţii care erau înăuntru nu şi-au dat seama de nimic. Iar hoţii, în faţa acestei minuni, au fost cuprinşi de o frică îngrozitoare şi s-au întors fiecare pe la casele lor. De atunci s-au pocăit şi s-au hotărât să nu mai facă rău nici unui om. Conducătorul lor, împreună cu încă alţi trei hoţi, au venit mai târziu la mănăstire şi s-au mărturisit cuviosului, povestindu-i toată întâmplarea. Acesta, îndată ce a auzit cele petrecute, a dat slavă lui Dumnezeu, pentru că pe de o parte pe ei i-a salvat de la o moarte îngrozitoare, iar pe de alta pentru că a păzit mănăstirea de o groaznică pagubă. Hoţii, după ce au auzit multe cuvinte de învăţătură, au plecat şi ei dând slavă lui Dumnezeu şi lăudând înţelepciunea cuviosului Său.
Aceeaşi minune s-a repetat şi altădată. Astfel a devenit foarte evident faptul că erau protejaţi de Domnul atât monahii, cât şi mănăstirea lor.
Unul dintre boierii lui Iziaslav trecea odată noaptea pe câmp, cam la zece kilometri distanţă de mănăstirea cuviosului Teodosie. Şi iată! Văzu de acolo o biserică ce era atât de mult urcată către cer, încât atingea norii. Uimit de această revelaţie a început să se îndrepte către ea. Voia să ajungă aproape, spre a vedea mai bine despre ce biserică era vorba. Când s-a apropiat de mănăstire a văzut din nou biserica, coborând din înălţime şi aşezându-se la locul ei în mijlocul curţii mănăstirii.
A alergat îndată la cuvios şi i-a povestit cele văzute. De atunci, nu a încetat să-l viziteze tot mai des pe sfânt şi să-i asculte sfaturile înţelepte. Mai mult, a devenit unul dintre susţinătorii materiali ai mănăstirii, făcând numeroase donaţii ce au ajutat la ridicarea noilor chilii şi la restaurarea bisericii.
Şi nu doar pentru biserică, ci şi pentru întreţinerea întregii mănăstiri Dumnezeu şi-a arătat în chip minunat grija Sa.
Odată s-a întâmplat să treacă pe lângă unul dintre terenurile mănăstirii un convoi de hoţi, care erau duşi legaţi spre oraş, pentru a fi judecaţi. Atunci unul dintre ei, văzând terenul respectiv, a început să-şi mişte capul zicând:
– Într-o noapte am venit aici să furăm roadele care erau, dar nu am reuşit. Am găsit un gard atât de înalt, încât nimeni nu ar fi putut să-l sară.
În acest mod Dumnezeu, pentru rugăciunile cuviosului Teodosie, care îşi punea toată nădejdea în El, păzea averea mănăstirii de hoţi. Pentru că de multe ori sfântul obişnuia să se plimbe noaptea prin curtea mănăstirii şi să se roage. Cu aceste rugăciuni înconjura, ca şi cu un zid de apărare, mănăstirea şi grădinile ei.
Cuviosul Teodosie, dascălul lepădării de cele deşarte, credea că însuşi Dumnezeu avea grijă, în afară de cele necesare, să înfrumuseţeze mănăstirea Sa. Această credinţă a sa a fost confirmată şi de următoarea întâmplare, în care s-a arătat în chip minunat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Unul dintre boierii lui Iziaslav, care se numea la început Sutislavos Geuevici, iar după primirea sfântului botez Clement, pornind odată împreună cu domnitorul la război a promis următoarele:
– Dacă mă voi întoarce nevătămat la casa mea, voi da mănăstirii cuviosului Teodosie două monede mari de aur pentru icoana Născătoarei de Dumnezeu. Voi face de asemenea şi o coroniţă de aur pentru aceeaşi icoană.
A trecut războiul şi au murit foarte mulţi din ambele tabere. În cele din urmă au reuşit să-i învingă pe duşmani, iar cei care se salvaseră s-au întors la casele lor. Printre ei şi acel boier, care acum însă dăduse uitării promisiunea făcută. Dar iată ce s-a întâmplat după câteva zile.
Era pe la amiază şi dormea la el acasă, când deodată a auzit în somn o voce puternică ce-l striga pe nume:
– Clement…!
S-a ridicat brusc şi a văzut în faţa sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – aceea care se găsea la mănăstirea cuviosului Teodosie – care i-a spus:
– De ce, Clement, nu mi-ai dat ceea ce ai promis? Ai grijă să duci la îndeplinire promisiunea ta!
Îndată ce a terminat de spus acestea, icoana a dispărut.
Speriat cum nu mai fusese niciodată în viaţa sa, Clement luă cele două monede de aur, dădu comandă să se facă degrabă coroniţa de aur şi alergă într-un suflet cu ele la mănăstire, unde le încredinţă cuviosului Teodosie. Acesta le luă, fără să ştie cele întâmplate.
După câteva zile acelaşi boier, luminat de Dumnezeu, a hotărât să dăruiască mănăstirii o frumoasă şi preţioasă Evanghelie. Astfel într-o zi, ascunzând Evanghelia sub paltonul său, a venit la cuvios. După slujbă s-au aşezat să discute. Clement nu spusese nimic despre Evanghelie şi despre intenţia sa. Atunci cuviosul îi spuse deodată:
– Frate Clement, dă-mi mai întâi Sfânta Evanghelie pe care ai promis-o Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pe care o ţii ascunsă sub haina ta, şi apoi vom sta la discuţie.
Auzind aceste cuvinte, boierul se miră de darul vederii înainte, pe care cuviosul îl avea, şi o dărui cu evlavie.
Întors acasă, le povesti tuturor cum virtuosul părinte Teodosie, care în toate este ajutat de Dumnezeu, are pe lângă celelalte însuşiri duhovniceşti şi darul vederii înainte.
Cu cât mai multă încredere arăta cuviosul în Dumnezeu, în diferitele probleme şi nevoi ale mănăstirii, cu atât mai mult Acesta îl acoperea cu binefacerile Sale. Vom relata în continuare doar câteva din multele minuni petrecute, spre dovedirea acestei virtuţi.
Monahul Ilarion se ocupa zi şi noapte cu copiatul cărţilor de cult în chilia cuviosului Teodosie, în timp ce acesta psalmodia şi torcea lână.
Într-o seară, în timp ce lucrau, a venit la dânşii economul mănăstirii, monahul Anastasie şi le-a spus că nu mai sunt deloc bani pentru cumpărarea hranei de dimineaţă şi pentru celelalte necesităţi ale obştii.
– După cum vezi, acum este noapte. Până mâine dimineaţă mai avem timp. Du-te, deci, şi te roagă, ai un pic de răbdare şi Dumnezeu va avea grijă de noi, i-a spus cuviosul.
După ce a plecat economul, sfântul s-a dus în adâncul chiliei pentru a-şi face, ca de obicei canonul său. După rugăciune se întoarse din nou la lucrul său.
Iată însă că nu după mult timp, economul veni din nou să se plângă pentru aceeaşi problemă.
– Nu ţi-am spus să te duci să te rogi, i-a spus iar cuviosul. Linişteşte-te! Dimineaţă te vei duce în oraş şi vei lua pe datorie cele necesare şi mai târziu, când Dumnezeu ne va trimite prin grija Sa bani, ne vom achita datoriile. Este vrednic de crezare Acela care a spus: «Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale». Domnul nu ne va lăsa fără binecuvântarea Sa.
După plecarea din nou a economului s-a arătat în chilia cuviosului un tânăr strălucitor îmbrăcat în haine ostăşeşti. Făcu o mică plecăciune, puse pe masă o monedă de aur, după care se făcu nevăzut, fără să spună nimic. Cuviosul se ridică şi luă în mâinile sale moneda, slăvind cu lacrimi în ochi pe Dumnezeu.
Dimineaţă îl strigă pe portar, ca să-l întrebe dacă a văzut pe cineva intrând, pe parcursul nopţii, în mănăstire. Acela l-a asigurat că poarta a rămas încuiată de ieri de la asfinţitul soarelui şi că nu intrase nimeni peste noapte.
L-a chemat apoi pe econom şi i-a spus:
– Cum spui, frate Anastasie, că nu mai avem bani? Cu această monedă de aur să te duci şi să cumperi tot ceea ce ne este necesar.
Economul nu şi-a dat seama de binecuvântarea lui Dumnezeu. A crezut că nu a căutat el bine în sertarul destinat banilor şi de aceea şi-a cerut iertare făcând metanie.
– Frate, l-a povăţuit cuviosul, să nu disperi niciodată. Să ai credinţă. Orice problemă ai, să o laşi în seama lui Dumnezeu. Acesta are grijă de toate nevoile noastre. Astăzi chiar să pregăteşti o masă mai bogată pentru fraţi, pentru că este o zi în care ne-a vizitat harul lui Dumnezeu. Şi când nu vom mai avea din nou bani, Dumnezeu va avea grijă – cum de altfel s-a şi întâmplat.
Într-o altă zi chelarul a venit la cuvios şi i-a spus:
– Astăzi nu mai avem nimic de pus pe masă pentru fraţi.
– Du-te, i-a răspuns acesta, şi roagă-te cu stăruinţă lui Dumnezeu pentru ca să-şi arate pronia Sa. În caz că nu vom fi vrednici de aceasta, vei fierbe nişte grâu, îl vei amesteca cu miere şi-l vei da fraţilor să mănânce. Cu toate acestea să sperăm în ajutorul Domnului. El care a trimis neascultătorilor evrei hrană din cer în deşert, poate să facă acelaşi lucru şi cu noi astăzi.
După plecarea chelarului cuviosul a început să se roage fierbinte.
Şi iată! Ioan, primul dintre boierii domnitorului Iziaslav, a fost luminat de Dumnezeu să trimită mănăstirii trei căruţe încărcate cu tot felul de alimente – pâine, brânză, peşte, vin, grâu, miere, şi altele.
Îndată ce a văzut aceasta, cuviosul a slăvit din tot sufletul pe Dumnezeu.
– Vezi, frate Teodore, i-a spus chelarului, că nu ne părăseşte Preabunul Dumnezeu? Este de ajuns să credem din tot sufletul în El. Du-te, deci, şi pregăteşte o masă bogată pentru fraţi, pentru că astăzi ne-a vizitat Domnul.
Altă dată a venit la cuviosul Teodosie un preot din oraşul Kiev şi i-a cerut nişte vin pentru Sfânta Liturghie. Cuviosul i-a poruncit eclesiarhului să-i dea. Acela însă i-a răspuns că vinul s-a împuţinat şi că abia le va mai ajunge lor pentru două trei zile.
– Să-l dai pe tot preotului şi pentru noi va avea grijă Dumnezeu, îi răspunse cuviosul.
Eclesiarhul însă, opri o parte din vin, pentru Liturghia de a doua zi.
Preotul luă vinul, şi când văzu că totuşi e cam puţin i-l arătă cuviosului. Acesta îl chemă din nou pe eclesiarh şi-l certă zicându-i:
– Nu ţi-am zis să-i dai tot vinul? Nu te mai îngriji pentru mâine, pentru că nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lase biserica Maicii Sale fără Sfânta Liturghie. Şi nu doar atât, ci vei vedea că astăzi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!
Atunci eclesiarhul i-a dat preotului tot vinul. După masa de seară, aşa cum prevăzuse cuviosul, a venit binecuvântarea lui Dumnezeu: O femeie evlavioasă, care se îngrijea de aprovizionarea palatului regal, a trimis la mănăstire trei butoaie mari pline cu vin.
Eclesiarhul nu mai ştia cum să dea slavă lui Dumnezeu, admirând în acelaşi timp şi harisma vederii înainte a stareţului său, care-i spusese: «Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!»
Acelaşi eclesiarh a povestit şi o altă minune care s-a petrecut prin rugăciunile cuviosului.
Se apropia sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi nu mai era ulei de măsline pentru candele. Astfel eclesiarhul s-a gândit să folosească ulei de floarea soarelui, care nu ardea însă tot atât de bine. Întrebându-l pe cuvios ce să facă, acesta i-a răspuns să facă cum o crede mai bine de cuviinţă. Însă ce s-a întâmplat. Pe când eclesiarhul se ducea să ia din uleiul de floarea soarelui, a observat că în butoiul respectiv căzuse şi se înecase un şoarece. Se duse repede şi-i spuse stareţului:
– Deşi am închis cu multă atenţie butoiul, fără să pot înţelege cum s-a întâmplat, am găsit înăuntru un şoarece mort.
Cuviosul, înţelegând că aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru a pedepsi necredinţa lui, spuse:
– Trebuie, frate, să nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu. Să credem că El poate să ne trimită tot ceea ce avem nevoie. Să nu ne purtăm cu necredinţă. Să arunci acum uleiul din acel butoi. Să ne dăruim rugăciunii fierbinţi şi Dumnezeu ne va trimite chiar astăzi, ulei de măsline din belşug.
Eclesiarhul ascultă porunca stareţului, iar acesta se dedică unei rugăciuni adânci. Spre seară, unul din bogătaşii oraşului dărui mănăstirii un butoi mare cu ulei de măsline. Şi din nou cuviosul a dat slavă lui Dumnezeu, care atât de repede a răspuns rugăciunii sale. Astfel nu numai că toate candelele au fost umplute, ci a mai rămas şi o mare rezervă. Iar în ziua hramului, biserica Născătoarei de Dumnezeu strălucea de lumină.
La multele minuni, care s-au făcut prin rugăciunile cuviosului spre plinirea nevoilor mănăstirii, o adăugăm şi pe aceasta:
Domnitorul Iziaslav, care nutrea, cum am văzut, sentimente de caldă iubire creştinească către cuviosul Teodosie şi venea deseori să-l viziteze şi să se bucure de sfaturile sale duhovniceşti, odată, într-una dintre aceste vizite, a rămas la mănăstire până seara târziu, după Pavecerniţă.
Peste puţin – aceasta era voia lui Dumnezeu – a început o ploaie puternică. Atunci cuviosul a dat ordin chelarului să-i pregătească domnitorului masa de seară. Acesta însă-l anunţă că tocmai se terminase rachiul din miere, cu care de obicei îi serveau pe invitaţi, şi astfel nu avea ce să pună la aperitiv domnitorului şi boierilor săi.
– Nu mai este deloc? întrebă cuviosul.
– Deloc, a răspuns chelarul.
– Ia, du-te şi vezi, poate a rămas măcar puţin.
– Credeţi-mă, părinte, am întors butoiul cu gura în jos.
– Du-te şi în numele Domnului nostru Iisus Hristos vei găsi, i-a spus plin de har cuviosul.
Când a coborât chelarul în pivniţă, a găsit butoiul drept şi plin până la gură cu rachiu de miere. Zguduit de această minune, a alergat de îndată să-i spună stareţului cele văzute.
– Păstrează tăcerea, fiul meu, i-a spus cuviosul. Nu spune nimănui nimic. Aşază acum masa pentru domnitor. Pune şi fraţilor din obşte din rachiul de miere. Este din binecuvântarea lui Dumnezeu.
Mai târziu, după ce ploaia a încetat, domnitorul s-a întors la palatul său. Acea binecuvântată băutură a ţinut pentru multă vreme la mănăstire, spre mângâierea fraţilor obştii.
Altădată brutarul mănăstirii i-a spus cuviosului că nu mai era făină pentru a coace pâine.
– Uită-te, i-a spus cuviosul, poate mai este măcar puţină, ca să ne ajungă până când se va îngriji din nou Dumnezeu.
Brutarul însă a insistat:
– Chiar eu am făcut ordine şi am măturat în toată magazia. Mai sunt doar trei, patru ciururi de boabe.
– Crede-mă, copilul meu, că din această cantitate mică de boabe Dumnezeu ne poate da multă făină. Aşa a făcut pe timpul profetului Ilie acelei văduve, şi au trăit şi ea şi copiii ei până când a încetat seceta. Şi acum acelaşi Dumnezeu există şi are puterea de a le înmulţi pe cele puţine. Du-te, deci, ca să vezi că ne va trimite binecuvântarea Sa.
Brutarul a plecat şi când a ajuns la magazie a văzut că era plină de făină. Uimit de această minune extraordinară, s-a întors să-i spună cuviosului. Iar acela l-a povăţuit:
– Nu spune nimănui nimic, copilul meu, ci mergi şi pregăteşte pâine pentru fraţi. Datorită rugăciunilor lor, Dumnezeu ne-a trimis mila Sa cea bogată.
Învăţându-i, mângâindu-i şi povăţuindu-i în fiecare zi pe fraţi, cuviosul Teodosie îi întărea în virtuţi şi-i ajuta să se dedice ascezei cu şi mai mult zel. Iar Domnul L-a susţinut şi a pecetluit cuvintele sale cu atâtea minuni care au urmat.
Nopţile şi le petrecea întotdeauna în rugăciune. Cu nenumărate îngenuncheri şi lacrimi mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale. De multe ori fraţii care slujeau ca eclesiarhi îşi dădeau seama de aceasta în următorul chip:
Înainte de a se da deşteptarea pentru slujba de dimineaţă şi de a se bate toaca, eclesiarhul mergea încetişor, fără să facă nici cel mai mic zgomot la chilia stareţului, ca să ceară binecuvântarea. În timp ce se apropia îl auzea că se ruga fierbinte cu suspine şi cu lacrimi, făcând metanii mari şi atingând cu capul podeaua. Se dădea atunci un pic mai în urmă şi începea să păşească cu paşi apăsaţi, zgomotos, ca să-l audă cuviosul. Acesta, îndată ce-l auzea, se oprea din rugăciune şi se prefăcea că doarme. Eclesiarhul bătea la uşă strigând: Binecuvântează părinte! Cuviosul însă nu răspundea decât la a treia strigare, când se prefăcea că abia s-a sculat: Domnul nostru Iisus Hristos să te binecuvânteze, fiul meu! După aceea, era primul care ajungea la biserică. Din smerenie deci, a continuat să facă aşa în toate nopţile vieţii sale.
Pe toată perioada în care a fost stareţ s-a distins şi prin alte eforturi ascetice, nu doar spre folosul său duhovnicesc, dar şi spre al păstoriţilor care-i erau încredinţaţi de Dumnezeu.
Astfel niciodată nu a fost văzut de către fraţi dormind sau întins pe pat. Când se termina Pavecerniţa şi dorea să se odihnească se aşeza doar un pic pe scaun undeva. După un scurt răgaz se scula şi începea din nou metaniile şi rugăciunile până la ceasul Miezonopticii.
Niciodată nu l-au văzut făcând baie, ca să ofere astfel o plăcere trupului său. Se spăla doar pe mâini şi pe faţă. Când le poruncea cumpătare fraţilor monahi era primul care dădea exemplu în acest sens, mulţumindu-se numai cu puţină pâine uscată, apă şi legume fierte.
De asemenea niciodată nu se arăta supărat. La trapeză niciodată nu l-au văzut posomorât. Înfăţişarea sa era bucuroasă, luminoasă plină de prezenţa harului lui Dumnezeu.
În fiecare an în Postul Mare se retrăgea într-o peşteră. În aceasta mai târziu a fost aşezat şi sfinţitul său trup. Izolat, se dedica acolo ascezei până în săptămâna Floriilor. Vinerea seara, la Vecernia pentru Sâmbăta lui Lazăr se întorcea şi stătea în uşa bisericii. Îi povăţuia pe fraţi, dăruindu-le curaj şi putere pentru efortul postului îndelungat. Străduinţele sale ascetice le prezenta ca fiind neînsemnate, faţă de cele făcute de ei.
În acele zile de multe ori, noaptea, se retrăgea într-o peşteră şi mai îndepărtată, fără ca fraţii să prindă de ştire, şi se nevoia acolo singur, văzut numai de Dumnezeu. De acolo, într-una din seri, mai înainte de Vinerea din săptămâna Floriilor, se întorcea la prima peşteră. Iar Vineri se întorcea la mănăstire.
În peştera unde se dedica ascezei, demonii încercau mult să-l chinuiască, în special după Pavecerniţă, în timp ce stătea un pic ca să se odihnească. Unii dintre demoni strigau cu putere, alţii treceau chipurile în viteză cu nişte trăsuri uriaşe ca să-l sperie, alţii băteau tobe, alţii se jucau cu flăcări. De strigătele şi de zgomotele lor se tulbura toată peştera. Cuviosul însă nu se speria de toate acestea. Se însemna cu Sfânta Cruce, se ridica de pe scaunul său şi începea din nou spunerea de psalmi până când strigătele demonice încetau. Aceasta se repeta de mai multe ori, fără să reuşească aproape deloc să se odihnească. Până când în cele din urmă, cu harul lui Dumnezeu, îi învingea. Şi-a dobândit astfel harisma alungării demonilor astfel încât, după o vreme, aceştia nu mai îndrăzneau să se apropie de peştera sa.
Cunoaştem multe alungări de demoni săvârşite de cuvios. Vom relata în continuare numai câteva dintre ele.
Se obişnuiseră demonii să se arate la brutăria mănăstirii şi să producă multe pagube. Împrăştiau făina, dădeau coca pe jos şi alte neajunsuri. Fratele responsabil de brutărie a povestit atunci cuviosului cele ce se întâmplau. Acesta a trecut seara pe acolo şi încuindu-se pe dinăuntru, s-a dedicat rugăciunilor fierbinţi până dimineaţă. De atunci nici un demon nu s-a mai arătat la brutărie.
Un alt frate, care lucra la grajdurile mănăstirii, a venit la cuvios şi s-a plâns:
– În grajd s-au instalat nişte demoni care produc o mare dezordine. Sperie animalele şi nu le lasă să mănânce liniştite. Fratele mai mare s-a rugat de multe ori ca să-i alunge, a dat şi cu aghiasmă dar fără nici un rezultat.
Cuviosul, înarmat pentru încă o dată cu postul şi cu rugăciunea, s-a dus în grajd. A ajuns acolo seara. A închis poarta şi toată noaptea s-a dăruit rugăciunii. Rezultatul a fost că de atunci, nu numai la grajduri, dar nici în întreaga regiune nu s-au mai arătat diavolii şi nu au mai produs nimănui nici o pagubă.
Cuviosul nu se mulţumea însă numai cu propriile sale izbânzi împotriva diavolului. Dorea ca şi alţi fraţi călugări să reuşească aceasta. De aceea, când afla că anumite gânduri viclene îl chinuiau pe vreunul dintre fraţi, îl chema lângă dânsul şi-l învăţa cum să le înfrunte. Îl sfătuia să nu se sperie de atacurile demonice, să nu părăsească niciodată lupta, să se înarmeze cu postul şi cu rugăciunea şi să se lupte până când Dumnezeu îi va dărui victoria.
În legătură cu lupta sa împotriva demonilor, cuviosul le-a povestit fraţilor următoarea întâmplare, petrecută pe vremea când era mai tânăr:
– Într-o noapte, pe când mă găseam în chilia mea şi citeam la Psaltire, am văzut deodată chiar în faţa mea un câine mare negru. Stătea acolo nemişcat şi mă împiedica să-mi fac metaniile. La început nu l-am băgat în seamă. Au trecut mai multe ore şi atunci am luat hotărârea să-l lovesc. În momentul în care mă pregăteam să o fac, a dispărut din faţa mea. M-am speriat aşa de tare, încât îmi venea să fug şi să părăsesc acel loc. Şi poate că aş fi făcut-o, dacă nu m-ar fi ajutat Domnul. Când mi-am revenit din acea mare spaimă, am început să mă rog fierbinte şi să fac metanii. La sfârşit frica mi-a dispărut definitiv. De atunci nu m-am mai speriat de arătările diavolilor care au mai apărut în faţa mea.
Cu asemenea cuvinte şi sfaturi îi întărea cuviosul pe fraţi, în lupta lor împotriva duhurilor necurate.
Fratele Ilarion, despre care am amintit şi mai înainte, i-a povestit fericitului Nestor următoarele:
– Am suferit multe în chilia mea din partea demonilor. Într-o noapte, abia mă aşezasem pe pat când s-a înfăţişat înaintea mea o întreagă ceată. M-au atacat. Mă trăgeau de păr, mă târau pe jos şi mă băteau. Alţii au ridicat tot zidul din faţa mea şi mi-au spus ameninţător: «O să-l aruncăm peste tine ca să te omorâm!»
Situaţia aceasta s-a repetat şi în nopţile următoare. Nu mai puteam deja suporta şi am mers la cuviosul Teodosie. I-am spus că mă gândesc să-mi schimb chilia. El însă nu a fost de acord. «Nu frate!», mi-a spus, «nu pleca, să nu se bucure duhurile cele necurate, văzând că te-au învins şi te-au forţat să fugi. În acest mod îţi vor provoca un rău şi mai mare, deoarece vor obţine o anumită putere asupra ta. Să rămâi acolo şi să îţi cultivi rugăciunea. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea ta, îţi va dărui izbânda asupra lor». Atunci eu i-am spus din nou: «Părinte, te implor, îmi este imposibil să mai rămân în chilia mea. Are înăuntru o mulţime de demoni». Atunci cuviosul m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi mi-a spus: «Du-te, fratele meu, în chilia ta. De acum înainte nici nu-i vei mai vedea, nici nu îţi vor mai face nici un rău». Am crezut ceea ce mi-a spus, am făcut metanie şi m-am îndepărtat.
Viclenii demoni nu s-au mai arătat în chilia mea niciodată. Rugăciunile cuviosului Teodosie îi alungaseră.
Cuviosul Teodosie s-a arătat a fi plin de curaj, nu numai împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva celor văzuţi. De multe ori obişnuia să plece noaptea în chip tainic de la mănăstire şi să se ducă la comunitatea evreilor din oraş. Intra în polemică cu ei pe seama Persoanei Mântuitorului. De multe ori, mâhnit pentru îndârjirea lor, îi numea trădători ai legii şi ucigaşi de Dumnezeu. Îşi dorea foarte mult să mărturisească pretutindeni credinţa cea adevărată şi era gata să se şi jertfească pentru aceste adevăruri. Ar fi vrut să fi trăit în epoca martirilor şi să se jertfească pentru Hristos, spre a deveni pe deplin un următor al Său. Aceasta s-a văzut şi din următoarea întâmplare.
Cu un an înainte de trecerea sa la Domnul, la 1073, prin lucrarea diavolului a început un război civil între cei trei fraţi care conduceau Rusia. Domnitorul de Cernigov, Sviatoslav împreună cu cel de Pereghiaslav, Vsevolod, au declarat război celui de Kiev, Iziaslav, care era fratele lor mai mare. Au reuşit chiar să cucerească Kievul şi să-l alunge de aici8 (După Sfântul Vladimir (+ 1015) statul rus s-a împărţit în şapte voievodate conduse de moştenitorii săi. Deoarece însă, după moartea fiecărui domnitor în parte, domnia se împărţea între moştenitorii săi, în scurt timp aceste şapte state au devenit şi mai multe. Unele dintre ele au rezistat mai mult în istorie – cum ar fi cele de Smolensk, Riazan–Murom, Suzdal, Rostov şi cel de Kiev – cel mai important, mai bogat şi mai râvnit dintre toate. Şi cu toate că aceste voievodate erau independente unul faţă de celălalt, recunoşteau însă supremaţia Kievului, unde domnea întotdeauna cel mai mare dintre fraţi, urmaş al dinastiei de Rurik. Când murea deci domnitorul de Kiev, îl urma la tron nu fiul său cel mai mare ci fratele său următor ca vârstă, indiferent de locul în care s-ar fi găsit atunci domnitor. Aceasta însă a fost un izvor de nesfârşite conflicte armate şi războaie civile. Astfel, perioada dintre moartea domnitorului Iaroslav (1054) până la apariţia tătarilor (1224) a fost cea mai tulbure din istoria Rusiei. Istoricul rus Pogadin a numărat 64 de voievodate, 83 de războaie civile şi 293 de domnitori, care s-au luptat în aceste două secole pentru cucerirea şi supremaţia asupra Kievului.).
Odată l-au chemat la o cină oficială pe cuviosul Teodosie. Acesta, ştiind că Iziaslav a fost alungat pe nedrept de la tron, a răspuns cu curaj trimisului lor:
– Nu este demn de mine să vin la masa lui Izabel şi să gust o mâncare ce este îmbibată cu sânge şi miroase a crimă.
I-a mai spus şi altele, iar la sfârşit a adăugat:
– Să transmiţi, te rog, tot ce ţi-am spus stăpânilor tăi.
Şi într-adevăr, domnitorii au fost informaţi despre poziţia sa, dar nu s-au mâniat pe el. Înţelegeau că avea dreptate. Cu toate acestea nu au ascultat sfaturile sale şi nu au încetat să-l urmărească pe fratele lor, până când nu l-au îndepărtat dincolo de graniţele ţării. Astfel Sviatoslav a condus regiunea Kievului, în timp ce Vsevolod, care era mai mic, regiunea Pereghiaslav.
Cuviosul a pornit însă o aspră campanie de acuzare împotriva lui Sviatoslav. Îl condamna pentru nedreptatea de a fi ocupat prin forţă tronul şi de a-l fi prigonit pe fratele său mai mare. Toate acestea le transmitea domnitorului fie prin epistole, fie prin diverşii oficiali de la curte, care veneau să viziteze mănăstirea.
În cele din urmă i-a trimis o lungă scrisoare, în care îl acuza zicând:
– «Glasul sângelui fratelui tău strigă către Dumnezeu», la fel ca oarecând cel al lui Abel împotriva lui Cain.
Apoi îi enumera diverse exemple din Vechiul Testament şi din antichitate în legătură cu uciderea şi prigonirea de fraţi. Îndată ce a citit această scrisoare, domnitorul s-a înfuriat foarte tare. A aruncat-o jos şi a călcat-o nervos în picioare, învârtindu-se ca un leu turbat în cuşcă şi fiind hotărât ca de data aceasta să-l bage în închisoare pe cuvios.
Fraţii de la mănăstire, plini de tristeţe, îl implorau să înceteze cu aceste proteste. De asemenea diferiţi oameni de la curte îl sfătuiau să nu se mai opună domnitorului. «Este gata să te bage în închisoare», îi spuneau. Cuviosul când a auzit de închisoare s-a bucurat.
– Acest lucru, fraţilor, îmi dă o mare bucurie, spunea. Nimic nu mă poate ferici mai mult decât aceea de a suferi prigoniri pentru cauza adevărului. Nu cumva îmi voi pierde bogăţiile? Nu cumva mă voi despărţi de copiii mei şi de patria mea? Când am venit pe lume nu am adus nimic cu noi. Goi ne-am născut şi goi vom pleca. Eu sunt gata şi pentru închisoare şi chiar şi pentru moarte.
Îşi dorea foarte mult martiriul şi de aceea nu înceta să-l acuze pe nedreptul domnitor. Dar cu toate că furia lui Sviatoslav era mare nu a îndrăznit să se atingă de cuvios, deoarece vedea că este un om drept şi foarte respectat de către toţi oamenii din ţară.
După puţin timp însă cuviosul Teodosie, presat de către fraţi şi de către oficialii de la curte şi-a schimbat atitudinea. A văzut de altfel că domnitorul nu este deloc schimbat în urma acestor intervenţii mustrătoare. De aceea a hotărât să încerce şi cu vorba bună, ca să-l facă să-şi dea seama astfel de răul pe care-l făcuse fratelui său, şi să se îndrepte.
După câteva zile Sviatoslav a aflat de schimbarea produsă în atitudinea cuviosului şi s-a bucurat. De mult îşi dorea de altfel, să poată şi el să se bucure de sfaturile duhovniceşti ale stareţului. Şi-a făcut deci curaj şi a cerut să i se permită vizitarea mănăstirii. A fost informat despre aprobarea dată de cuvios şi cu bucurie a pornit împreună cu boierii de la curte spre mănăstire.
Cuviosul şi fraţii, ieşind din biserică, i-au primit cu toate onorurile cuvenite. După schimbul de saluturi oficiale, domnitorul l-a îmbrăţişat pe cuvios zicându-i:
– Eu, părinte, nu am îndrăznit până acum să vă vizitez. M-am gândit că nu-mi veţi permite intrarea, pentru că eraţi supărat pe mine.
– Şi ce este, înălţimea voastră, supărarea noastră, în faţa puterii voastre? Noi suntem însă obligaţi să spunem şi să subliniem cele ce sunt folositoare pentru mântuirea sufletului, iar dumneavoastră aveţi datoria să ne ascultaţi.
După ce a avut loc o scurtă slujbă în biserică, cuviosul a început să discute cu domnitorul. Sprijinindu-se pe exemplele din Sfânta Scriptură, cuviosul i-a vorbit despre dragostea care trebuie să existe între fraţi. Domnitorul la rândul său a încercat să-şi justifice atitudinea sa, acuzându-l pe fratele său de mai multe nedreptăţi pe care i le făcuse în trecut şi peste care îi era foarte greu să poată trece, pentru a se ajunge la împăcare. Apoi au discutat pe teme duhovniceşti. Domnitorul a plecat foarte bucuros către palatul său, pentru că avusese în sfârşit ocazia să discute cu acest mare om al cetăţii. De atunci l-a vizitat tot mai des. Însă şi cuviosul l-a vizitat la palat, punându-i mereu în vedere frica de Dumnezeu şi dragostea pentru fraţi.
Într-una dintre aceste vizite, pe când intra în palat, cuviosul a văzut o mare trupă de muzicanţi. Din viori şi din trompete răsunau melodii care îl distrau pe domnitor. Cuviosul s-a aşezat atunci lângă el posomorât şi cu privirea în jos. Apoi s-a apropiat de el şi i-a spus:
– În viaţa de apoi, vor exista oare toate acestea…?
Observaţia aceasta l-a mişcat pe Sviatoslav, care a poruncit îndată să se oprească muzica. Şi de atunci, de fiecare dată când era vizitat de stareţ, dădea ordin să se oprească instrumentele. Iar când ştia că se apropie de palat îi ieşea în întâmpinare cu mare bucurie. Odată l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:
– Părinte, îţi mărturisesc cu toată sinceritatea. Dacă cineva mi-ar spune că va învia tatăl meu din mormânt şi tot nu aş simţi aceeaşi bucurie, care mi-o dă venirea voastră. Şi nu aş simţi nici frica şi respectul pe care mi le inspiră cuvioşia voastră.
Atunci sfântul i-a răspuns:
– Dacă într-adevăr îţi inspir atâta teamă, ascultă de sfatul pe care ţi l-am dat şi dă-i înapoi tronul fratelui tău mai mare, pe care acesta l-a moştenit de la tatăl vostru.
Când a auzit aceste cuvinte domnitorul s-a pierdut cu firea, fără să ştie ce să mai spună. Însă ura pe care cel viclean o sădise în inima sa, îl făcea să rămână neschimbat în hotărârea sa.
Trebuie să mai amintim aici că sfântul Nikon, cel care îl tunsese în monahism pe cuviosul Teodosie, atunci când a început războiul dintre domnitori, a plecat de la Pecerska şi s-a refugiat împreună cu încă doi fraţi monahi la Tmutaracan, întemeind acolo o mănăstire. Cuviosul Teodosie îl rugase atunci să nu plece de lângă dânsul. Vroia ca să-l aibă încă aproape, în aceşti ultimi ani ai vieţii sale.
Voia lui Dumnezeu era însă ca el să nu fie prezent la această înfruntare, pe care cuviosul o purta cu domnitorul, ci să-i lumineze şi pe aceia care se aflau în acele ţinuturi îndepărtate.
Văzând cuviosul Teodosie că obştea s-a mărit foarte tare şi mănăstirea era deja mică pentru atâţia fraţi, nu ştia ce să facă. Atunci a cerut cu rugăciuni fierbinţi de la Dumnezeu să-i arate ce să facă, gândindu-se că ar fi fost bine să găsească un loc mai larg în care să se zidească o biserică mare de piatră pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi într-adevăr, rugăciunile sale au fost ascultate de Dumnezeu, care în chip minunat i-a descoperit locul unde trebuia ridicată măreaţa catedrală.
Un creştin evlavios şi cu frică de Dumnezeu mergea într-o noapte pe dealurile din apropierea Pecerskăi, şi iată ce s-a învrednicit să vadă: deasupra mănăstirii se ridicase o minunată lumină – ca aceea pe care o văzuse şi stareţul Sofronie – iar în mijlocul acestei lumini se găsea cuviosul Teodosie. Era în faţa bisericii şi cu mâinile ridicate către cer se ruga fierbinte. Uimit peste măsură de această viziune, acel om al lui Dumnezeu a văzut în continuare o flacără imensă ce a ţâşnit din biserică. Asemenea unei săgeţi luminoase a zburat către unul dintre dealurile din apropiere, exact acolo unde mai târziu s-a construit noua biserică. Flacăra a rămas întinsă de la biserică către acel deal pentru multă vreme, până ce omul a trecut de cealaltă parte a muntelui. Ceea ce a văzut în acea noapte, a spus apoi fără întârziere cuviosului.
O minune asemănătoare a făcut Dumnezeu şi cu locuitorii unui alt sat din apropiere. Era noapte. Deodată s-au auzit imnuri de psalmi, cântate de nenumărate voci. Treziţi din somn, oamenii din sat s-au urcat pe dealul din apropiere, ca să vadă de unde proveneau acele voci. Şi iată! Înconjurată de lumină, s-a arătat în faţa lor Pecerska. Din biserică ieşeau o mulţime de monahi. Unii ţineau pe umeri icoana Născătoarei de Dumnezeu şi ceilalţi psalmodiau, ţinând în mâini lumânări aprinse. În frunte înainta stareţul lor Teodosie. Când au ajuns la locul unde s-a construit mai târziu noua biserică, au înălţat către Dumnezeu imnuri şi rugăciuni. Apoi s-au întors psalmodiind la mănăstire.
Şi nu doar unul sau doi oameni au văzut aceste lucruri minunate, ci aproape toţi oamenii satului. Şi s-a adeverit apoi că aceia care psalmodiaseră nu erau monahii de la mănăstire, ci îngerii, deoarece monahii nu văzuseră nimic din toate acestea şi nici nu organizaseră o astfel de litanie. Au slăvit deci toţi într-un glas pe Dumnezeu, care pentru rugăciunile cuviosului Teodosie a binecuvântat atât de mult acel loc.
Astfel, în timp ce cuviosul se rugase în mănăstire pentru construirea noii biserici, a primit în chip minunat acest răspuns la cererile sale. Şi mai era ceva foarte minunat şi nesperat: cuviosul Antonie venea să ajute. În urma sa veneau zidarii, care erau de la Constantinopol. Cu semne minunate Dumnezeu îi adusese aici ca să zidească biserica Maicii Sale9 (Referire la acest episod se va face în paginile următoare.).
Când prin descoperire dumnezeiască a început ridicarea noului locaş, însuşi cuviosul lucra în fiecare zi la fel ca şi ceilalţi muncitori. Oricine îl vedea muncind, nici nu-şi dădea seama că acesta ar fi putut fi stareţul. Hainele sale şi înfăţişarea sa smerită îl făceau să pară unul dintre zidari.
O văduvă săracă, care venise să ceară ajutorul său, l-a văzut printre muncitori.
– Hei, călugăre, i-a spus, este la mănăstire stareţul vostru?
Iar cuviosul i-a răspuns:
– Ce treabă ai cu el? Este un păcătos.
– Dacă este păcătos sau nu eu nu ştiu, a spus femeia. Ceea ce ştiu este că a salvat pe mulţi nefericiţi şi disperaţi. Vreau să mă ajute şi pe mine, care am fost nedreptăţită de către un judecător.
Atunci cuviosul s-a interesat să afle problema ei şi a simţit pentru aceasta o adâncă compasiune, atunci când a aflat în ce mod fusese nedreptăţită.
– Întoarce-te la casa ta, i-a spus, şi eu îi voi povesti toate acestea stareţului. Acela te va scoate din această încurcătură.
Şi într-adevăr, a intervenit pe lângă acel judecător, cerând să i se returneze femeii tot ceea ce îi fusese luat pe nedrept.
Cu astfel de fapte vrednice de laudă se îmbogăţea cuviosul, luptând totodată pentru ridicarea cât mai grabnică a noii biserici. Nu a apucat însă să o vadă terminată, deoarece timpul vieţii sale ajunsese la apus. Însă şi după stingerea sa, de acolo de sus de lângă Dumnezeu, a întărit cu rugăciunile sale lucrul celor de pe pământ, lucrare ce a fost terminată de fericitul Ştefan, urmaşul său în scaunul stăreţiei.
Deşi era numai de patruzeci şi cinci de ani, cuviosul părintele nostru Teodosie se apropia însă, de sfârşitul vieţii sale pământeşti. El a prevăzut chiar şi ziua în care avea să plece din această lume. De aceea, a dat poruncă să se adune în jurul său întreaga obşte; şi aceia care erau în mănăstire şi aceia care se găseau la vreo ascultare în afara ei.
Cu emoţie a început apoi să-i povăţuiască pe toţi. I-a îndemnat să-şi îndeplinească cu multă atenţie şi sârguinţă ascultările. În timp ce lacrimi fierbinţi îi curgeau de pe obraji, le vorbea despre mântuire, despre viaţa în Dumnezeu, despre asceză, despre post. Le-a spus să se îngrijească pentru înfrumuseţarea bisericii şi să intre într-însa cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu. Să aibă dragoste între ei şi să facă ascultare nu numai de cei mai mari decât ei, ci şi faţă de toţi ceilalţi fraţi. La sfârşit i-a binecuvântat pe fiecare în parte şi le-a spus cu emoţie să meargă în pace.
Apoi a venit la dânsul să-l vadă şi domnitorul. L-a povăţuit şi pe acesta cu multă dragoste. L-a îndemnat să cultive evlavia în popor, să apere Ortodoxia şi să se îngrijească de sfintele biserici.
– Mă voi ruga, i-a spus, Domnului şi milostivei Maicii Sale, ca să-ţi dăruiască o domnie liniştită şi paşnică. Şi încredinţez evlaviei tale să ai grijă de această mănăstire, care este casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a cărei zidire s-a datorat bunăvoirii Sale.
Apoi cuviosul a fost cuprins de frisoane şi de o puternică temperatură. Epuizat, a fost nevoit să se întindă pe pat – pe care altădată, până atunci, de-a lungul vieţii sale monahale, nu se aşezase.
– Fie să se facă voia Domnului, a spus. Să facă Domnul ceea ce a hotărât pentru mine. Te rog însă, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să ai milă pentru sufletul meu. Să nu fie ameninţat de viclenele duhuri, ci să fie întâmpinat de îngerii tăi. Aceştia să-l treacă de vămile întunericului şi să-l conducă spre lumina milei Tale.
După aceste cuvinte se opri din vorbit. A urmat o lungă tăcere. Nu a mai putut spune nimic şi nici nu şi-a mai deschis ochii săi. Cu durere în suflet, fraţii călugări urmăreau starea sa de slăbiciune, ce a durat trei zile. Dacă nu l-ar fi văzut că încă respiră, ar fi crezut că a murit.
După trei zile situaţia s-a mai ameliorat un pic şi cuviosul a putut să se ridice de pe pat. S-au strâns din nou în jurul său toţi fraţii.
– Fraţilor şi părinţilor, le-a spus, iată că timpul vieţii mele pământeşti se apropie de sfârşit. Aceasta mi-a descoperit-o de mult Domnul, odată, în timpul Postului Mare, pe când mă rugam în peşteră. Ceea ce cer de la voi este să vă adunaţi împreună şi să vă alegeţi un nou stareţ, pe care să-l instalez în locul meu.
Auzind aceste cuvinte fraţii au fost copleşiţi de durere şi au izbucnit în plâns. Cu inimă grea s-au dus şi s-au sfătuit pentru alegerea noului stareţ. Cu toţii împreună l-au ales pe cuviosul Ştefan, care era eclesiarhul mănăstirii.
În ziua următoare cuviosul i-a chemat din nou pe fraţi.
– Ce aţi hotărât, copiii mei? Pe cine îl consideraţi a fi vrednic de stăreţie?
– Părintele Ştefan este vrednic, au răspuns cu toţii.
Cuviosul l-a chemat lângă sine pe părintele Ştefan, l-a binecuvântat cu mâinile sale şi l-a declarat în mod oficial urmaşul său la stăreţie.
– Acum, fiul meu, i-a spus, îţi încredinţez mănăstirea. Să păstrezi cu multă băgare de seamă regulamentul ascultărilor. Să păstrezi vii tradiţiile care s-au impus cu timpul. Să nu schimbi niciodată tipicul şi să lucrezi întotdeauna după ordinea canonică monahală.
Apoi s-a adresat către fraţi. I-a povăţuit să facă ascultare de noul lor stareţ. A insistat foarte mult în această privinţă. La sfârşit le-a spus ceasul în care el va trece la cele veşnice.
– Sâmbătă, la apusul soarelui, sufletul meu va părăsi trupul acesta stricăcios.
Încet, încet, cuviosul se simţea răpus de boală. Părintele Ştefan nu se îndepărta o clipă de la capul său. Îl slujea cu smerenie şi asculta ultimele sale sfaturi în legătură cu noua sa misiune.
Sâmbătă dimineaţă cuviosul i-a chemat din nou pe fraţi la dânsul. Într-o atmosferă de suspine şi lacrimi, a dat fiecăruia îmbrăţişarea cea de pe urmă.
– Iubiţii mei, copii, fraţii mei, le-a spus, v-am dat îmbrăţişarea iubirii, deoarece se apropie plecarea mea către Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată-l aici şi pe stareţul, pe care voi înşivă vi l-aţi ales. Să-l aveţi toţi ca pe un părinte duhovnic, să-l respectaţi şi să ascultaţi poruncile sale. Dumnezeu, Înţeleptul Creator a tot ce există, să vă binecuvânteze, să vă păzească neîntinaţi de vicleniile vrăjmaşului şi să vă ţină întotdeauna uniţi, cu credinţă nezdruncinată, nădejde şi iubire. Fie să vă învrednicească să-i slujiţi fără patimi, uniţi, în iubire, înţelegere, smerenie şi ascultare, astfel încât să deveniţi desăvârşiţi, «după cum şi Părintele nostru Cel ceresc desăvârşit este». Domnul să fie întotdeauna cu voi.
În continuare cuviosul le-a cerut să nu facă înmormântarea sa cu onoruri şi fast:
– Şi acum vă mai rog fraţilor, şi în acelaşi timp vă dau şi o ultimă ascultare, să mă îngropaţi în peştera în care îmi petreceam zilele postului. Nici să nu spălaţi sărăcăciosul meu trup, nici să nu-mi schimbaţi rasa pe care o port acum. Şi în afară de voi cei din obşte, nimeni altcineva străin să nu fie prezent la înmormântarea mea.
Cu mare tristeţe au acceptat fraţii şi aceste ultime povăţuiri. Şi ca să-i întărească în suferinţa lor a adăugat:
– Vă promit, fraţilor şi părinţilor că, chiar dacă plec cu trupul, cu duhul voi fi întotdeauna împreună cu voi.
Apoi îi rugă pe toţi să plece să-l lase singur. Unul dintre fraţi însă, care îl îngrijise permanent de-a lungul suferinţei sale, a rămas la uşa sa şi a putut urmări printr-o mică crăpătură ultimele clipe de viaţă ale cuviosului.
S-a ridicat de pe pat, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi către milostivul Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său. S-a rugat şi către toţi sfinţii, dar în special către Maica Domnului, sub a cărei protecţie încredinţa mănăstirea şi obştea sa.
Apoi s-a aşezat din nou pe pat să se odihnească un pic. În cele din urmă, întărit, s-a sculat în picioare. Şi-a ridicat privirea către cer şi faţa sa a început să strălucească de bucurie. Atunci cu voce tare a strigat:
– Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este astfel precum văd, atunci nu-mi este frică deloc. Dimpotrivă, mă bucur fără margini pentru plecarea mea din această lume.
Desigur că avusese o revelaţie din partea lui Dumnezeu. Apoi s-a întins pe pat cu atenţie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Era la apusul soarelui, aşa cum prevăzuse, la data 3 Mai 1074.
Îndată ce s-a răspândit vestea adormirii sale, fraţii au lăcrimat cu tristeţe.
L-au adus cu jale în biserică, pentru a i se face slujba înmormântării după rânduială.
Mulţi dintre creştini, fără să fi fost anunţaţi de nimeni, ca şi cum o forţă divină i-ar fi împins, s-au adunat la porţile zăvorâte ale mănăstirii, aşteptând cu jale ceasul în care trebuia dus la groapă. Fraţii însă, după cuvântul cuviosului, nu au permis intrarea nimănui.
În timpul în care lumea aştepta, nu au putut ieşi cu sfinţitul trup din incintă. Pronia Divină a rânduit însă să se pornească o ploaie puternică, ce i-a risipit pe creştini pe la casele lor. Îndată ce lumea s-a îndepărtat, soarele a strălucit din nou. Astfel obştea a reuşit să ducă trupul cuviosului la peştera indicată şi să-l îngroape acolo după rânduială. După ce au zidit intrarea, s-au întors cu tristeţe la mănăstire. În acea zi toţi au postit desăvârşit.
În ceasul în care a adormit cuviosul, Sviatoslav se găsea departe. Privind de acolo către Pecerska, a văzut un stâlp de foc care se ridica de la mănăstire către cer. A înţeles atunci că sfântul, pe care îl lăsase în ziua precedentă grav bolnav, a plecat din această viaţă.
– Îmi pare că astăzi cuviosul Teodosie s-a urcat către cer, a spus supuşilor săi.
A pornit deci către mănăstire, unde i s-a spus că într-adevăr, sfântul trecuse la cele veşnice şi l-a jelit cu tristeţe.
În acel an Lavra Peşterilor a cunoscut multe binecuvântări. S-au înmulţit bogăţiile mănăstirii, au rodit bogat grădinile şi ogoarele sale, s-au înmulţit vieţuitoarele. Era ceva ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Fraţii şi-au amintit atunci de promisiunile sfântului şi au slăvit pe Dumnezeu, pentru harul de care se bucura stareţul şi învăţătorul lor.
Şi nu numai atunci, ci vedem că şi până astăzi, prin rugăciunile sale, Dumnezeu nu a părăsit mănăstirea sa. Se adeveresc astfel cuvintele Scripturii care spun: «Drepţii vor trăi în veac, şi la Domnul este răsplata lor, şi paza lor de la cel Înalt».
Şi cu toate că din punct de vedere trupesc cuviosul s-a despărţit de fiii săi duhovniceşti, duhul său a rămas mereu împreună cu ei, lucru ce se poate vedea şi din multele minuni ce le-a săvârşit după adormirea sa. Ne vom referi, în continuare, la câteva dintre acestea.
Unul dintre boierii de la curte era foarte întristat, deoarece căzuse în dizgraţia domnitorului şi auzise de la apropiaţii săi că ar urma să fie chiar aruncat în închisoare.
A început atunci să se roage. A cerut şi ajutorul cuviosului Teodosie: «Ştiu, părinte, că eşti un sfânt, şi de aceea te rog, acum când se apropie ceasul pericolului, ai milă de mine. Roagă-L pe Stăpânul Cerurilor să mă izbăvească».
Şi iată! Într-o după-amiază, în timp ce se odihnea, a apărut în faţa sa cuviosul şi i-a spus:
– De ce eşti atât de întristat? Crezi că am plecat de lângă voi? Cu trupul meu da, dar cu sufletul meu sunt tot aici. Mâine dimineaţă te va chema domnitorul şi nu doar că nu te va pedepsi, ci te va pune din nou în demnitatea în care ai fost.
Boierul credea că are un vis. Îndată ce a deschis însă ochii, l-a văzut pe cuvios că ieşea din camera sa!
A doua zi, tot ceea ce spusese cuviosul s-a adeverit.
Un creştin care pleca într-o călătorie îndepărtată, a trecut pe la Pecerska şi a încredinţat o cutie plină cu monede de argint monahului Coman, care îi era cunoscut de mai multă vreme. Acest fapt a fost observat însă şi de monahul Nicolae, care învins de demonul iubirii de arginţi, a luat pe furiş cutia şi a ascuns-o într-un loc secret.
Când monahul Coman şi-a dat seama că lipseşte cutia de la locul ei, a căzut într-o adâncă tristeţe. Cu lacrimi a început să se roage la cuviosul Teodosie. Îi cerea să-l ajute. Nu dorea să se facă de ruşine faţă de omul care avusese atâta încredere în dânsul.
A adormit un pic şi îndată l-a văzut în somnul său pe cuvios, care i-a spus:
– Lucrul pentru care eşti întristat, l-a luat la sfatul diavolului fratele Nicolae şi l-a ascuns în locul cutare. I-a arătat exact locul unde se găsea cutia.
– Du-te acum şi ia acea cutie, dar nu spune nimănui despre furt.
S-a sculat bucuros monahul Coman, a aprins o lumânare şi s-a dus în locul indicat de cuvios. A găsit cutia acolo şi nu ştia cum să mai mulţumească lui Dumnezeu şi bunului Său rob, Teodosie.
Unul dintre preoţii de la catedrala din Kiev, numită Sfânta Sofia, suferea foarte mult de malarie. Îndată ce şi-a revenit un pic din temperatură, s-a rugat fierbinte la Dumnezeu şi la sfântul Teodosie ca să se vindece. La un moment dat a adormit. L-a văzut atunci în vis pe cuvios, care ţinea în mână un toiag.
– Ia toiagul acesta al meu şi mergi un pic sprijinit pe el, i-a spus.
Când s-a trezit, a simţit că temperatura îi scăzuse mult. Le-a spus cu bucurie apropiaţilor săi despre vizita şi binefacerea din partea cuviosului. Apoi s-a dus şi la mănăstire şi le-a povestit fraţilor monahi cum s-a vindecat. Îndată ce au auzit acestea, L-au slăvit pe Dumnezeu, pentru harul pe care L-a dăruit părintelui lor.
La câţiva ani de la moartea cuviosului s-au întâmplat şi următoarele:
Fericitul stareţ Ştefan a fost nevoit să plece de la mănăstire într-o altă regiune. Locul său a fost luat de marele Nikon, care între timp se întorsese de la Tmutarakan.
Se apropia Vinerea din prima săptămână din Postul Mare. În această zi cuviosul stabilise să se dea la trapeză pâine bună din făină de grâu, miere şi seminţe de susan, deoarece fraţii erau foarte osteniţi de post. Fericitul Nikon i-a dat ordin chelarului să respecte regula instituită de cuvios. Acesta însă, din lenevie, nu a făcut ascultare. Ba a mai şi minţit, spunând că s-a terminat făina. Dumnezeu însă nu a dorit să treacă cu vederea străduinţele şi rugăciunile robilor săi şi nici să se ignore tradiţia instituită de cuviosul Teodosie.
După Sfânta Liturghie fraţii s-au dus la trapeză pentru a mânca cele rânduite. Au văzut atunci cu mare surpriză cum pe poarta mănăstirii intrau două căruţe încărcate cu pâine caldă, donaţie de la cineva bogat. Cu toţii au slăvit Pronia Divină. Părintele şi învăţătorul lor, cuviosul Teodosie se îngrijea dintru cele înalte pentru nevoile mănăstirii lor.
La două zile după aceasta chelarul a vrut să facă pâine din făina aceea despre care spusese că se terminase. Dar ce s-a întâmplat? În timp ce fierbeau apa pentru aluat, a căzut în cazan o broască. După ce au făcut aluatul au descoperit broasca la fundul cazanului. A trebuit atunci să arunce tot aluatul care se spurcase. Era rodul neascultării şi Dumnezeu nu permitea, după un efort ascetic de o săptămână să se întineze toţi fraţii cu partea celui vrăjmaş. Astfel au aflat cu toţii să fie mult mai atenţi cu ascultarea.
Au trecut optsprezece ani de când sufletul cuviosului Teodosie fusese condus către cer. Toţi fraţii Lavrei, împreună cu stareţul lor Ioan, au hotărât să cerceteze sfintele moaşte şi să le mute în biserica cea mare. Acolo pregătiseră o frumoasă raclă din piatră în care să le pună.
Cu trei zile mai înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, prin porunca stareţului au început săpăturile în peştera respectivă. În frunte se găsea fericitul Nestor, care s-a învrednicit primul să vadă sfintele moaşte ale cuviosului. Dar iată ce povesteşte el însuşi:
«Ceea ce am să vă istorisesc nu am aflat de la altcineva, ci am trăit eu însumi în de-aproape. Mi-a spus stareţul să merg la peştera cuviosului Teodosie. Am ajuns acolo fără să bage nimeni de seamă şi am stabilit locul unde trebuia să se înceapă săpatul. Apoi m-am întors la mănăstire şi stareţul mi-a dat binecuvântarea să încep:
– Ia cu sfinţia ta câţi fraţi ai nevoie şi mergi, şi începe lucrul. Ai însă grijă să nu mai afle nimeni nimic, până când nu veţi scoate sfintele moaşte.
În aceeaşi zi, era Marţi, am pregătit uneltele. Seara, după ce s-a întunecat de-a binelea, ne-am pornit. Mă însoţeau doar doi fraţi, recunoscuţi pentru viaţa lor virtuoasă. Ceilalţi monahi nu ştiau nimic despre începerea lucrărilor. Am ajuns la peşteră şi ne-am pus pe lucru, făcând la început metanii şi psalmodiind neîncetat.
Am început cu mare zel să sap. După ce am obosit, m-a înlocuit fratele următor. Noaptea deja trecea. Ajunsesem la miezul nopţii, fără să avem nici un rezultat. Nu reuşeam să găsim nimic.
Am început să ne întristăm. Din ochii noştri cădeau picături de lacrimi. Cumva oare sfântul nu dorea să ni se descopere, ne întrebam? Oare trebuia să săpăm în cealaltă parte? Astfel de gânduri ne nelinişteau.
Cu toate acestea am luat din nou uneltele în mâini şi cu mare atenţie am continuat.
– La mănăstire a sunat clopotul de Utrenie, mi-a strigat unul din fraţii care se găseau la gura peşterii.
– Am să termin şi eu îndată, i-am răspuns.
Fără să ştiu săpam chiar deasupra sfintelor moaşte. Când după puţin timp mi-am dat seama de acest lucru, am fost cuprins de o mare frică.
– Doamne, pentru rugăciunile cuviosului Teodosie, miluieşte-mă, am început să spun.
I-am trimis îndată pe fraţi ca să-l anunţe pe părintele stareţ. Mai târziu s-au întors toţi trei. Eu între timp înaintasem destul de mult cu lucrul. În timp ce săpam, iată ce s-a înfăţişat înaintea ochilor mei: Sfintele moaşte erau întregi, nestricate, neatinse şi o mireazmă de nedescris umplea peştera! Faţa sa era luminoasă, ochii închişi, buzele unite, părul capului la locul său. Cu ajutorul fraţilor l-am aşezat pe o targă şi l-am transportat în faţa peşterii».
Cele povestite de sfântul Nestor ne produc o puternică admiraţie faţă de măreţia minunilor lui Dumnezeu. Se mai relatează însă şi alte lucruri minunate.
Mulţi dintre monahii de la Pecerska, îndată ce sunase de Utrenie şi în timp ce se îndreptau către biserică, au văzut către locul în care se afla peştera o minunată lumină ce se ridica către cer. Această lumină a fost văzută şi de mulţi creştini evlavioşi din oraşul Kiev.
Tot la fel, alesul Ştefan – cel care fusese urmaşul cuviosului la stăreţie şi care apoi a întemeiat mănăstirea Klov, fiind apoi ales episcop de Vladimir – se găsea în acea zi la Klov. Uitându-se către Pecerska a văzut şi el în noapte o lumină minunată, ce se ridica din direcţia peşterilor. Şi-a dat seama că a avut loc scoaterea moaştelor cuviosului şi s-a întristat că nu fusese prezent, mai ales că fusese anunţat că aceasta va avea loc abia a doua zi.
Atunci, însoţit de monahul Clement, pe care îl lăsase urmaş la stăreţia Klovului după ce el ajunsese episcop, au pornit călare către Lavra Peşterilor.
În vreme ce înaintau, au văzut din nou acea lumină. Apoi tot de la mare distanţă au văzut deasupra peşterii foarte multe lumânări aprinse. Când au ajuns însă, nimic din toate acestea nu se mai vedea. Au înţeles atunci că toate au fost doar semne minunate, ce descopereau harul care se afla în sfintele moaşte.
În ziua următoare s-au adunat la mănăstire o mulţime de personalităţi bisericeşti – episcopul Efrem de Pereghiaslav, locţiitor al mitropoliei de Kiev, Ştefan, episcopul de Vladimir, Ioan, episcopul de Cernigov şi Marin, episcopul de Gheorghiev, precum şi alţi stareţi ai mănăstirilor din apropiere. Acestora li s-a adăugat o mare mulţime de creştini, evlavioşi veniţi de pretutindeni.
Astfel a avut loc o mare litanie cu moaştele sfântului, fiecare purtând în mâini lumânări, în timp ce nori de tămâie se ridicau către cer. Moaştele au fost aşezate apoi în locul pregătit din biserică.
Atmosfera din biserică era de nedescris. Lumânările aprinse răspândeau o mare de lumină. Ierarhii se închinau la sfintele moaşte, preoţii erau îngenuncheaţi în faţa lor, monahii şi mulţimea de lume aşteptau cu nerăbdare să ajungă să se închine. Imnuri şi doxologii se ridicau din piepturile tuturor către Dumnezeu şi către sfântul Său.
Într-o astfel de atmosferă au fost aşezate sfintele moaşte în partea dreaptă a bisericii Născătoarei de Dumnezeu. Era în ziua de Joi 14 August 1091. Acea zi s-a sărbătorit cu mare evlavie.
Vrând Domnul să-l slăvească şi mai mult pe robul său, a binevoit în aşa fel încât, la optsprezece ani de la scoaterea sfintelor sale moaşte din peşteră, în anul 1108, să fie slăvit pe tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe. Atunci îl scosese din întunericul peşterii, acum îl scotea din întunericul necunoaşterii sale de către toţi. Şi iată cum s-a petrecut aceasta:
Domnul, care cunoaşte inimile tuturor, a inspirat în inima stareţului de atunci, a cuviosului Teoctist, să lucreze astfel încât, să se facă înscrierea oficială în calendar a cuviosului, în rândul sfinţilor prăznuiţi de Biserica Ortodoxă. Astfel stareţul Teoctist a vorbit în acest sens cu domnitorul Mihail Sviatopolk Iziaslavici. L-a rugat, deci să intervină pe lângă mitropolitul Nichifor, ca să se ţină un sinod pe această temă. Domnitorul Mihail auzise despre viaţa sfântă a cuviosului Teodosie şi de aceea a arătat un viu interes în această problemă. În sinodul care s-a ţinut s-au adunat toţi episcopii, stareţii şi preoţii din mitropolie. Mitropolitul le-a făcut cunoscută tema dezbaterilor. Domnitorul Mihail, plin de entuziasm le-a vorbit despre viaţa şi faptele cuviosului, care erau desigur foarte proaspete în memoria tuturor. Cu toţii deci, au fost de acord cu declararea sa oficială ca sfânt al Bisericii Ortodoxe. Astfel mitropolitul a dat poruncă la toţi episcopii să se scrie în dipticele tuturor bisericilor numele cuviosului Teodosie, ceea ce aceştia au făcut cu mare bucurie. De atunci a început să fie pomenit numele cuviosului în toate bisericile, să se roage către el şi să fie sărbătorit cu toate onorurile în fiecare an la 3 Mai, spre slava lui Dumnezeu.

Istorisiri despre biserica Adormirii Maicii Domnului de la Lavra Peşterilor

Măreaţa biserică a Lavrei Peşterilor a fost înălţată prin Pronia Domnului şi Dumnezeului nostru, şi prin rugăciunile ctitorilor mănăstirii, ale cuvioşilor Antonie şi Teodosie. Şi iată cum:
Unul dintre fiii principelui Africanos de Varangon, cu numele Sinon, a plecat din Scandinavia şi a venit în Rusia, alungat fiind de către unchiul său Ghiacun, cel care îi uzurpase domnia. S-a refugiat la curtea evlaviosului domn Iaroslav, care l-a primit cu multă dragoste şi l-a numit aghiotant al fiului său, Vsevolod. Sinon a câştigat repede încrederea lui Vsevolod şi a avut asupra lui o mare influenţă.
După moartea lui Iaroslav, pe când domnea la Kiev fiul său, Iziaslav, pământul rusesc a fost cotropit de polofţi. Împotriva lor s-au aliat toţi cei trei fii ai lui Iaroslav – Iziaslav de Kiev, Sviatoslav de Cernigov şi Vsevolod de Pereghiaslav – alături de care a luptat şi Sinon, ca şi conducător al unui corp de oaste.
Înainte de a începe războiul Sinon a trecut pe la cuviosul Antonie. Voia să primească binecuvântarea acestuia pentru a pleca la război. Cuviosul, luminat în chip tainic de Dumnezeu, a prevăzut catastrofa ce avea să se întâmple armatei ruse şi l-a avertizat în acest sens pe Sinon. Atunci Sinon a căzut la picioarele duhovnicului şi l-a rugat să-l salveze de la această nenorocire.
– Fiul meu, a răspuns cu lacrimi în ochi cuviosul, din cauza păcatelor domnitorilor şi a tuturor creştinilor, armata voastră va fi nimicită de către barbari. Mulţi dintre soldaţi vor cădea străpunşi de săbiile inamice. Alţii se vor îneca în apele râului Alta şi foarte mulţi vor fi răniţi şi luaţi prizonieri. Tu însă, prin harul lui Dumnezeu, vei scăpa. Şi după mulţi ani, când vei muri, trupul tău va fi înmormântat în biserica ce urmează să se înalţe aici la Lavra Peşterilor.
Înfrângerea pe care cuviosul Antonie o prevăzuse s-a împlinit întocmai. Cele două oşti s-au ciocnit aproape de râul Alta. Oastea creştină a fost învinsă. Domnitorii ruşi abia au scăpat fugind – Iziaslav şi Vsevolod la Kiev, iar Sviatoslav la Cernigov. Dintre soldaţi mulţi au căzut pe câmpul de luptă şi mulţi s-au înecat în râu. Sălbaticii polofţi s-au împrăştiat pe tot cuprinsul pământului rus, arzând şi nimicind totul în calea lor şi luând mulţi robi dintre locuitori.
Sinon însă a fost salvat în chip minunat, aşa cum avea să-i povestească mai târziu cuviosului Antonie:
– Eram rănit, căzut pe câmpul de luptă printre ceilalţi soldaţi ucişi. Privind către cer, am văzut o biserică mare şi frumoasă. Atunci am strigat: Doamne, salvează-mă de la această moarte amară, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale sfinţilor Antonie şi Teodosie de la Lavra Peşterilor! Îndată o putere dumnezeiască nevăzută, m-a răpit dintre acei morţi şi m-a adus la Kiev. Aici i-am găsit pe soldaţii mei care mai scăpaseră. Mi-am dat seama în acelaşi timp că mă vindecasem, tot în chip miraculos, de toate rănile avute!
Aici Sinon făcu emoţionat o scurtă pauză. Apoi respiră adânc şi continuă.
– Tatăl meu Africanos ridicase în oraşul nostru o cruce înaltă. În semn de cinstire pusese pe trupul răstignit al Mântuitorului o centură făcută din cincizeci de galbeni de aur iar pe cap o coroană de aur. Când am plecat spre Rusia, prigonit de rudele mele, am luat aceste obiecte de aur cu mine, pentru a le avea ca binecuvântare. Atunci am auzit foarte clar o voce care mi-a spus: Această coroană să o duci la locul pentru care am destinat-o, la locul unde cuvioşii Mei robi vor înălţa biserica Maicii Mele. O vei preda în mâinile lor, pentru a o pune în Sfântul Altar! Era vocea Domnului. De frică am căzut la pământ şi am rămas aşa pentru multă vreme ca şi mort. Nu am înţeles însă atunci pe deplin ce voise să-mi spună. Mai târziu, în timp ce călătoream cu corabia spre Rusia, a început o groaznică furtună. Corabia era din clipă în clipă în pericol de a se scufunda. Toţi călătorii aşteptam de acum moartea. Atunci mi-am adus aminte de centura Mântuitorului, pe care o aveam cu mine şi am strigat: Doamne iartă-mă! Pier pentru păcatul de a fi luat această centură de la crucea Ta! Apoi mi-am ridicat ochii către cer şi iată ce am văzut: O biserică mare şi frumoasă ce se legăna pe firmament. Şi în timp ce mă gândeam uluit ce poate reprezenta această viziune, am auzit o voce dintru înălţime zicând: Biserica pe care o vezi este aceea pe care cuvioşii Mei robi o vor ridica în numele Maicii Mele. Mărimea acestei biserici se va stabili după centura pe care ai luat-o de la crucea Mea –douăzeci de centuri lăţime, treizeci lungime şi cincizeci înălţime. În această biserică va fi depus şi trupul tău, atunci când sufletul îl va părăsi. Vocea a încetat apoi şi marea s-a liniştit. Până acum, sfinte părinte, nu cunoşteam unde se construieşte această biserică şi nici cine sunt acei cuvioşi ce o vor ridica. Numai atunci când v-am întâlnit, înainte de lupta de la Alta, am auzit cinstitele voastre buze zicând că după ieşirea sufletului meu din trup, acesta va fi aşezat în biserica ce se va zidi aici. Iată deci, vă predau metrul după care se vor măsura dimensiunile acestei biserici – şi Sinon dărui cuviosului centura de aur. Vă dăruiesc de asemenea şi această coroană de aur, spre a fi pusă în Sfântul Altar – unde este destinată.
Duhovnicescul părinte a dat slavă lui Dumnezeu şi a spus emoţionat:
– Copilul meu, de azi înainte numele tău, ca un fiu al harului ce eşti, să nu mai fie Sinon ci Simon, deoarece ai avut marea binecuvântare şi cinste să auzi glasul Domnului.
Apoi l-a chemat pe cuviosul Teodosie.
– Acesta este acela care va ridica biserica pe care ai văzut-o în revelaţia ta, i-a spus lui Simon, în timp ce preda vrednicului său ucenic centura şi coroana de aur.
Din acea zi Simon a nutrit o adâncă iubire şi un profund respect pentru cuviosul Teodosie şi a dăruit tot mai multe în vederea zidirii bisericii. De multe ori se ducea să asculte cuvintele folositoare pentru suflet ale cuviosului, rămânând ore întregi în prejma sa.
Odată, la una dintre aceste întâlniri, i-a spus cuviosului:
– Cinstite părinte, aş dori să vă cer un dar.
– Ce dar, copilul meu? De vreme ce ştii în ce sărăcie trăim. De multe ori nu avem nici pâinea cea de toate zilele. Nu ştiu ce dar ţi-am putea face noi.
– Dacă vrei, părinte, îmi veţi da ceea ce cer, insistă Simon. Dumneavoastră aveţi această putere, prin harul ce v-a fost dăruit de Domnul. Când am luat coroana de pe capul Mântuitorului Răstignit, Acesta mi-a spus: «Această coroană să o duci în locul unde cuvioşii Mei vor construi o biserică pentru Maica Mea». Iar eu acum te rog să-mi faci o promisiune: şi anume că mi se vor ierta de către Domnul toate păcatele mele. Asigură-mă de acest lucru, şi sufletul meu îţi va fi recunoscător atât în viaţa de acum cât şi în cea viitoare.
– Ei, copilul meu, ceea ce îmi ceri depăşeşte cu mult puterile mele. Însă îţi spun următorul lucru: dacă vei fi de faţă la momentul în care eu voi pleca din această lume, şi dacă după aceasta, vei vedea că aici se va termina zidirea bisericii iar monahii vor păstra intacte toate canoanele pe care eu le-am impus, atunci să ştii că eu am aflat har înaintea lui Dumnezeu. Acum însă eu nu cunosc dacă orice rugăminte a mea este bine primită de către Domnul.
– Bine, dar despre dumneavoastră părinte mi-a vorbit însuşi Dumnezeu, a răspuns Simon. Am să vă rog deci, aşa cum vă rugaţi pentru toţi fraţii din obşte, aşa să vă rugaţi şi pentru mine, pentru fiul meu Gheorghe şi pentru toţi urmaşii mei.
– Mă rog şi mă voi ruga pentru ei, aşa cum mă voi ruga şi pentru toţi cei care iubesc acest loc binecuvântat, îl asigură cuviosul Teodosie.
Atunci Simon a îngenuncheat în faţa cuviosului, a făcut metanie până la pământ şi a început să-l roage:
– Daţi-mi vă rog, părinte, această promisiune scrisă. Cu simplitate şi fără nici o ezitare cuviosul Teodosie a scris pe o bucată de hârtie rugăciunea de dezlegare a păcatelor şi i-a dat-o lui Simon. Mai târziu, când Simon a trecut la cele veşnice, acea hârtie a fost pusă în mâinile sale şi a fost îngropat cu ea. Aceasta a fost dorinţa acestui iubitor de Dumnezeu10 (De atunci există acest obicei în Biserica Rusă, ca morţii să fie îngropaţi, având în mâini, scrisă pe o hârtie, rugăciunea de dezlegare a păcatelor.).
După toate aceste evenimente Simon, împreună cu toată familia sa, au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, îndepărtându-se de cea romano-catolică, pe care o avuseseră iniţial. Şi după revelaţia dumnezeiască pe care o avusese, a fost îngropat în biserica Lavrei Peşterilor, după terminarea zidirii acesteia.

Au trecut câţiva ani de când Simon adusese la Pecerska centura şi coroana de aur. Şi iată! Într-o zi au venit de la Constantinopol patru arhitecţi vestiţi, care cereau să se întâlnească degrabă cu cuvioşii Antonie şi Teodosie. Când i-au găsit, i-au întrebat:
– În ce loc doriţi să construiţi biserica?
– Acolo unde ne va descoperi Domnul, a răspuns cuviosul Antonie.
– Ciudat lucru, au răspuns arhitecţii. Voi ştiţi de pe acum ziua în care veţi muri şi nu ştiţi încă locul în care vreţi să construiţi biserica mănăstirii, mai ales când ne-aţi dat şi atât de mult aur ca plată pentru aceasta?
De neînţeles erau pentru cuvioşii părinţi aceste cuvinte ale străinilor. I-au rugat atunci să explice mai bine lucrurile în faţa tuturor fraţilor din obşte.
– Într-o dimineaţă, au început aceia să povestească, au apărut, în mod separat, la fiecare din casele noastre, patru tineri. Ne-au spus la fiecare: «Vă cheamă Împărăteasa la Vlaherne».
I-am strâns pe toţi ai noştri şi ne-am prezentat în biserica de la Vlaherne. Acolo am aflat unul de la celălalt, despre vizita la fiecare dintre noi a celor patru tineri. Ne chemaseră pe toţi în acelaşi loc, folosind exact aceleaşi cuvinte.
Deodată am văzut în faţa noastră pe Împărăteasa, îmbrăcată în haine strălucitoare, şezând pe un tron şi înconjurată de ostaşi. Am căzut cu toţii în faţa ei şi ne-am închinat. Aceea ne-a spus: « – Vreau să zidesc o biserică în Rusia, la Kiev. Vă dau de pe acum în aur, valoarea muncii voastre pentru trei ani, cu porunca să mergeţi şi să realizaţi această lucrare». Apoi ne-a arătat pe sfinţiile voastre, care stăteaţi lângă dânsa şi ne-a spus: «Iată, veţi merge la aceşti doi monahi, Antonie şi Teodosie, care vă vor spune ce să faceţi».
– De ce atunci, Doamnă, am întrebat noi, ne daţi de pe acum aurul? Aceştia care vor zidi biserica ar putea să-l aibă la dânşii şi să ne plătească în timp ce lucrăm.
– Deoarece, răspunse Împărăteasa «Antonie nu va mai trăi pentru mult timp pe pământ. Îndată ce va da binecuvântarea de începere a lucrărilor, va trece în cămările cele cereşti. Apoi nu după mult timp îi va urma şi cuviosul Teodosie. De aceea, deci, vă dau de pe acum aurul pentru lucrul vostru şi puteţi să luaţi oricât doriţi, deoarece acolo nu va mai fi nimeni care să vă plătească».
Acestea le-a spus Împărăteasa şi apoi v-a dat vouă aurul – aţi uitat? Iar voi la rândul vostru ni l-aţi împărţit nouă. Iată, îl avem aici împreună cu noi. După aceea ne-a dat şi moaştele a şapte martiri – ale sfinţilor Artemie, Polieuct, Leontie, Acachie, Aretas, Iacob şi Teodor – ca să le aşezăm la temelia bisericii.
Am întrebat, la sfârşit, despre dimensiunile şi planurile bisericii pe care o vom construi şi aceea ne-a spus: «– Pentru dimensiuni am trimis deja centura Fiului meu, după dorinţa Sa. Când veţi ajunge la Kiev o veţi găsi şi veţi afla acolo dimensiunile. Cât despre forma construcţiei, ieşiţi acum afară şi o veţi vedea»!
Am ieşit afară şi am văzut deodată, pe cer, o măreaţă biserică plutind în aer. Am rămas pentru mult timp muţi de uimire, privind-o şi admirând-o. Apoi am intrat din nou în biserică, ne-am închinat Împărătesei şi am întrebat-o cu frică: «– Doamnă, hramul cărui sfânt îl va purta această biserică?» «– Va purta hramul numelui meu, ne-a răspuns şi ne-a dat o icoană a Maicii Domnului – pe care o avem aici cu noi – şi ne-a mai spus: – Aceasta este cea care vă va conduce!»
Am luat icoana, ne-am închinat şi am plecat la casele noastre pentru a ne pregăti de călătorie.
Fără grai au rămas cei doi cuvioşi şi fraţii din întreaga obşte în faţa celor povestite de arhitecţii greci. Şi-au ridicat mâinile la cer şi au dat cu lacrimi slavă lui Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Sale, pentru aceste lucruri minunate pe care Le-au săvârşit.
Apoi cuviosul Antonie le-a spus străinilor:
– Fraţilor, nici unul dintre noi nu a venit în ţara voastră, nici nu a călcat vreodată în pământul vostru, aşa cum spuneţi.
Atunci constructorii au început să se jure, zicând că i-au întâlnit în cetatea Constantinopolului.
– Aurul Împărătesei, au spus, l-am primit din mâinile voastre, de faţă cu mulţi martori. Apoi după o lună ne-am pornit către ţara voastră şi astăzi, în a zecea zi a călătoriei am ajuns. Cum, deci, spuneţi voi că nu ne-am întâlnit?
– Nu vă îndoiţi, fraţilor, le-a spus cuviosul Antonie. Învredniciţi-vă de marele har de a realiza această lucrare sfântă. Aflaţi deci că acei tineri luminoşi, care v-au chemat la biserica din Vlaherne, nu erau oameni ci îngerii lui Dumnezeu. Iar acea femeie nu era împărăteasa cetăţii, ci era Împărăteasa Cerului şi Maica Domnului nostru. Cât despre cei doi monahi care v-au dat aurul nu am fost noi. Dumnezeu ştie cine au fost. Dumnezeu care are grijă de toate, pentru ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Dumnezeu care şi acum, în iconomia sa a aranjat astfel lucrurile încât să se zidească biserica sfântă a Maicii Sale. Venirea voastră, copiii mei, este binecuvântată de Maica Domnului. Aceasta vă va răsplăti pentru munca voastră şi vă va învrednici să aveţi parte şi de bunurile cele cereşti «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit». Iată, aici avem şi centura cea aurită, despre care v-a vorbit Născătoarea de Dumnezeu. Cu aceasta veţi măsura, după cum vă vom spune, lungimea, lăţimea şi înălţimea bisericii.
Au rămas uimiţi arhitecţii de explicaţiile date de cuvios şi au căzut tremurând la pământ, slăvind pe Atotputernicul şi Atotţiitorul Dumnezeu.
– În ce loc se va zidi biserica, au întrebat apoi?
– Ne vom ruga timp de trei zile Domnului, a spus cuviosul Antonie, şi Acesta ne va arăta locul.
Între timp locuitorii Kievului, aflând despre minunata venire a arhitecţilor greci, s-au adunat la mănăstire. Mulţi îşi dădeau cu părerea despre locul în care ar fi fost potrivit să se ridice biserica, părerile fiind foarte diverse.
Tot atunci s-a întâmplat să treacă pe acolo şi domnitorul Sviatoslav. A văzut mulţimea adunată şi a întrebat ce se întâmplă. Când i-a văzut pe arhitecţii greci şi a auzit din gura lor cum au fost conduşi de către Maica Domnului în Rusia, a fost cuprins de uimire şi de mare bucurie duhovnicească. Îndată, luminat de Dumnezeu, a arătat una dintre proprietăţile sale aflate în apropiere şi a dăruit-o cuvioşilor în vederea ridicării aici a bisericii. Acel loc era cel mai potrivit pentru această lucrare, cum de altfel o vor confirma apoi şi semnele minunate ce au urmat.
Astfel, în timp ce cuviosul se ruga la Dumnezeu să-şi arate voia Sa, a auzit încă din prima noapte o voce care îi spuse:
– Antonie, ai aflat har înaintea Mea!
– Doamne, răspunse cu smerenie cuviosul, dacă am aflat har înaintea Ta, atunci Te rog să se acopere cu rouă locul în care doreşti să se construiască Casa Ta, în timp ce celelalte locuri să rămână uscate, aşa cum s-a întâmplat cu profetul Tău Ghedeon.
Şi într-adevăr, de dimineaţă găsi locul dăruit de domnitor acoperit cu rouă, în timp ce celelalte locuri din jur erau uscate.
În cea de a doua noapte cuviosul, asemenea lui Ghedeon, rugă din nou pe Domnul:
– Doamne, ca să se arate sfânta Ta voinţă, binecuvântează să se întâmple acum invers: locul pe care se va zidi biserica să fie uscat, iar cel din jurul său să fie ud de rouă.
De dimineaţă s-a realizat şi această rugăminte a cuviosului. Astfel, însuşi Dumnezeu a revelat locul în care era bine să fie zidită biserica Sa.
A treia zi cuviosul i-a adunat pe toţi fraţii din obşte, luând cu sine şi centura de aur, şi a măsurat şi a stabilit locul de temelie al bisericii. Apoi a binecuvântat acel loc şi ridicându-şi mâinile către cer s-a rugat cu glas mare zicând:
– Auzi-mă Doamne, auzi-mă şi trimite foc din înaltul tronului Tău, ca să creadă cu toţii că este voia Ta ca să se zidească în acest loc casa Ta cea pământească!
Şi nu a apucat să termine rugăciunea sa, că iată, foc din cer s-a pogorât deasupra locului stabilit cu centura. Au ars toţi copacii şi plantele ce se aflau pe el, au fost îndepărtate de o forţă nevăzută pietrele şi pământul şi a rămas o imensă groapă pentru temelie.
Cu toţii au căzut la pământ de frică şi au rămas aşa multă vreme, ca şi cum ar fi murit.
În acest mod cu totul extraordinar, a binecuvântat Dumnezeu alegerea locului pentru zidirea marii biserici de piatră a Lavrei Peşterilor.
Îndată cuviosul Antonie a dat binecuvântarea începerii lucrărilor.
Începutul zidirii bisericii, care a avut hramul Adormirii Maicii Domnului, a avut loc în anul 1073, pe când la Constantinopol era împărat Mihail Dukas şi patriarh Ioan Xifilinos, în timp ce la Kiev domnea Sviatoslav Iaroslavici şi mitropolit era evlaviosul Gheorghe.
Domnitorul Sviatoslav a participat şi el la începerea lucrărilor, punând în mod simbolic prima piatră de temelie. A oferit de asemenea o sută de monede de aur cuviosului Teodosie pentru cheltuielile aferente. La temelie au fost aşezate cu mare evlavie moaştele celor şapte sfinţi martiri, ce fuseseră aduse de la Constantinopol.
Şi după cum desigur descoperise Împărăteasa Cerurilor, în acelaşi an, la puţină vreme după aşezarea temeliei bisericii, cuviosul Antonie a adormit în pace, în timp ce anul următor, pe când zidurile se înălţaseră, l-a urmat şi cuviosul Teodosie. Biserica a fost terminată trei ani mai târziu, atunci când stareţ era fericitul Ştefan, urmaşul cuviosului Teodosie. De atunci harul lui Dumnezeu se odihneşte neîncetat în casa Preasfintei Maicii Sale.
***

Trecuseră aproape zece ani de la ridicarea sfintei biserici de la Lavra. Era egumen pe atunci cuviosul Nikon.
Într-o zi au sosit de la Constantinopol nişte pictori bisericeşti greci. Au cerut să-l vadă pe stareţ şi când acesta a venit i-au spus:
– Vă rugăm să-i chemaţi pe acei monahi, care s-au înţeles cu noi pentru pictarea bisericii voastre. Vrem să ne înţelegem din nou cu dânşii, deoarece atunci când am făcut prima înţelegere ne-au arătat o biserică mai mică, în timp ce noi acum vedem că biserica dumneavoastră este mare. Fie ne veţi da mai mult aur, fie vă vom înapoia pe acela pe care deja ni l-aţi dat şi ne întoarcem înapoi în capitala noastră.
A rămas uimit stareţul Nikon de cuvintele străinilor şi i-a întrebat:
– Şi cum erau acei monahi, care au discutat cu frăţiile voastre? Vă mai aduceţi aminte?
– Nu numai că ne aducem aminte foarte bine înfăţişarea lor, dar şi numele lor îl ştim. Se cheamă Antonie şi Teodosie.
Uimit de cele auzite, stareţul îşi mişca nedumerit capul.
– Ah, copiii mei, le-a spus, îmi este imposibil să vi-i arăt pe aceşti doi monahi, deoarece au trecut deja zece ani de când au plecat către cer. De acolo acum se roagă pentru noi, pentru mănăstirea şi biserica noastră şi au grijă de toate cele ce ne sunt necesare.
Pictorii nu au crezut aceste cuvinte.
– Bine, dar aici sunt atâţia martori, cum sunt aceşti preparatori de vopsele greci, care au venit împreună cu noi. Aceştia au fost de faţă la încheierea înţelegerii şi pot să şi jure că i-au văzut pe cei doi monahi, atunci când ne-au dat aurul. Ni se pare că vrei ca să-i ascunzi, ca să nu-i vedem.
Atunci cuviosul Nikon a adus icoana celor doi cuvioşi şi le-a arătat-o pictorilor.
– Nu sunt aceştia? a întrebat.
– Aceştia sunt, au strigat toţi într-un glas.
Doar aşa s-au convins că stareţul spune adevărul şi au făcut o metanie mare în faţa icoanei celor doi sfinţi, cerând iertare şi spunând cu admiraţie:
– Într-adevăr, robii lui Dumnezeu au fost aceştia şi credem că ei trăiesc şi după moartea lor.
Atunci preparatorii de culori, care veniseră împreună cu pictorii, au dat în dar culorile pe care le aduseseră spre vânzare. Pictorii la rândul lor, cu lacrimi de pocăinţă, au povestit cum prin intervenţie divină au ajuns, vrând, nevrând, la Pecerska:
– Navigam cu corabia pe râul Nipru, ca să ajungem la Lavra. Când am ajuns în oraşul Kaneva, am văzut în depărtare o biserică mare ce se înălţa pe un deal. I-am întrebat pe localnici ce biserică este aceea şi ne-au răspuns că este Lavra Peşterilor. Când am văzut că este atât de imensă biserica la care urma să lucrăm am fost foarte dezamăgiţi, deoarece aurul pe care îl primisem nu era de ajuns pentru atât de multă muncă. Ne-am hotărât atunci îndată să ne întoarcem în ţara noastră. Însă în aceeaşi noapte s-a pornit o furtună înspăimântătoare, care a ridicat corabia noastră deasupra apei, în timp ce o putere nevăzută o împingea cu o viteză ameţitoare în susul râului! Frica şi groaza ne stăpâneau inimile. Ne-am ridicat atunci ochii către cer şi iată ce-am văzut: Biserica Lavrei plutea pe firmament şi lângă ea era icoana Maicii Domnului care ne-a spus: «O oamenilor, de ce vă răzvrătiţi în zadar împotriva voinţei Fiului Meu şi vreţi să vă întoarceţi înapoi? Eu cu puterea vântului vă voi duce să pictaţi biserica mea. Şi vă fac cunoscut de pe acum, că în cele din urmă nu veţi mai pleca de la Lavra Peşterilor. Veţi rămâne pentru totdeauna în aceasta, veţi deveni monahi şi veţi sfârşi într-însa viaţa voastră pământească. Să aveţi însă curaj! Eu voi fi întotdeauna ajutorul vostru şi mijlocitoare către Fiul Meu pentru mântuirea sufletelor voastre, împreună şi cu rugăciunile sfinţilor ctitori ai casei mele, ale cuvioşilor Antonie şi Teodosie». Când am auzit noi că nu ne vom mai întoarce la casele noastre şi nu-i vom mai vedea pe cei apropiaţi nouă, ne-am speriat foarte tare. Am încercat din nou, cu şi mai mari străduinţe să mişcăm corabia, urmând curentul apei. Ne-am epuizat trăgând la rame, fără nici un rezultat. Nu numai că barca nu urmărea cursul apei, dar dimpotrivă urca din ce în ce mai repede către izvoare, învingând legile firii. Când am văzut că toate încercările sunt zadarnice, ne-am gândit că nu există altă soluţie decât să ascultăm de voinţa Preasfintei. Astfel corabia noastră nu a întârziat să ajungă lângă zidurile mănăstirii.
Au rămas foarte uimiţi toţi fraţii din obşte, când au auzit aceste lucruri minunate şi au slăvit pe Dumnezeu şi pe cuvioşii săi, Antonie şi Teodosie, care din cer neîncetat se îngrijeau pentru mănăstirea lor.
Pictorii nu au întârziat să se apuce de lucru. Au pictat întâi icoana Pantocratorului, în cupola cea mare, şi apoi sfinţii şi pe Maica Domnului din Sfântul Altar. Când au terminat şi această icoană a Preasfintei, o altă minune a avut loc în faţa ochilor lor. Deodată faţa Maicii Domnului a devenit foarte luminoasă, strălucind asemenea soarelui. Pictorii au orbit pentru moment şi au căzut la pământ foarte înspăimântaţi. După ce lumina aceea a mai scăzut în intensitate şi pictorii au putut să o privească din nou, cu surpriză au văzut că din gura Preasfintei a ieşit un porumbel alb ce a zburat către icoana Pantocratorului şi s-a pierdut într-însa. Apoi porumbelul a ieşit din gura Domnului şi a început să zboare pe la icoana fiecărui sfânt, aşezându-se câteva clipe pe mâinile sau pe capul acestora. După ce a trecut pe la fiecare icoană, a dispărut din nou în spatele icoanei Maicii Domnului.
Pictorii şi câţiva credincioşi, care fuseseră martori la această minune, au încercat în zadar să prindă acel porumbel sau să descopere în care loc din zid se ascunsese. Au căutat prin toată biserica fără să găsească nimic. Porumbelul se făcuse nevăzut.
Stăteau cu toţii cu atenţia încordată, plini de nedumerire.
Deodată, iată! Porumbelul se arătă iarăşi, ieşind din gura Preasfintei şi zburând către icoana Mântuitorului.
– Prindeţi-l! au strigat aceia care îl văzuseră primii.
Câţiva dintre cei care lucrau sus pe schele au încercat fără nici un succes să-l atingă. Acela însă urcă până în cupolă şi se pierdu în gura Mântuitorului definitiv.
O nouă lumină cerească, la fel de puternică, se arătă, luminând de această dată faţa Mântuitorului. Din nou lucrătorii au căzut orbiţi la pământ. Acea revelaţie minunată se terminase.
În acest fel a dorit Dumnezeu să le arate tuturor, că în sfânta biserică a Lavrei Peşterilor locuieşte şi se odihneşte Sfântul Duh.
Văzând aceste lucruri minunate, pictorii s-au apucat cu o şi mai mare bucurie de celelalte icoane, ce urmau să împodobească zidurile bisericii, dând slavă lui Dumnezeu că-i învrednicise de o asemenea cinste. Iar când au terminat această lucrare sfântă, pătrunşi fiind de minunatele revelaţii dăruite de Dumnezeu şi în acelaşi timp fiind atraşi de modul de viaţă al călugărilor din obşte, au rămas pentru totdeauna la mănăstire, îmbrăcând haina monahală, aşa cum prevăzuse Maica Domnului. Iar viaţa lor monahală s-a distins prin asceză, prin rugăciune şi prin făptuirea tuturor virtuţilor. Iar când au adormit în pace, au fost îngropaţi în peşterile de la subsol, acolo unde se odihnesc sfintele lor moaşte până astăzi, nestricăcioase şi de mir izvorâtoare, mărturisind despre harul pe care l-au aflat în faţa lui Dumnezeu sufletele lor curate.
***

Trebuie să mai amintim aici şi un alt eveniment minunat, care se leagă de icoana Născătoarei de Dumnezeu din biserica Lavrei Peşterilor.
În oraşul Kiev trăiau doi boieri bogaţi, ce se numeau Ioan şi Sergiu. Aceştia veniseră să se închine la mănăstire chiar în acea zi în care s-a întâmplat minunea cu porumbelul şi cu dumnezeiasca lumină. S-au întâlnit atunci acolo amândoi şi s-au împrietenit.
Au trecut mai mulţi ani şi Ioan s-a îmbolnăvit foarte tare. A înţeles că i se apropia sfârşitul. De aceea l-a chemat la el acasă pe stareţul Lavrei – pe vremea aceea era stareţ cuviosul Nikon – şi după ce a dat deoparte o anumită sumă de bani, ca moştenire pentru fiul său de cinci ani Zaharia, a dispus ca restul averii sale să se împartă săracilor. A încredinţat această sarcină stareţului Nikon şi în acelaşi timp l-a rugat să aibă grijă şi de îndrumarea duhovnicească a fiului său.
Apoi s-a întors către prietenul său Sergiu, care era lângă dânsul, şi i-a spus:
– Frate Sergiule, eu plec în curând. Îţi las în grijă acest copil al meu. Îţi încredinţez de semenea o mie de monede de argint şi o sută de monede de aur, pe care i le las ca moştenire. Peste zece ani să-i dai aceşti bani, ca să-i poată folosi în continuarea vieţii sale.
La puţin timp după aceasta Ioan a adormit întru Domnul.
Când Zaharia a împlinit cincisprezece ani, a vrut să intre în posesia averii sale de la Sergiu. Acesta însă, învins fiind de demonul iubirii de arginţi, se hotărâse să păstreze banii pentru dânsul.
I-a spus tânărului:
– Ai fost greşit informat că eu deţin bani care îţi aparţin. Toată averea ta a dăruit-o tatăl tău lui Dumnezeu. De la Acela să te duci să o ceri! Şi dacă va avea milă de tine ţi-o va da! Eu nu-ţi sunt dator cu nimic. Necugetatul tău tată a cheltuit tot ce avea, făcând milostenie şi pe tine te-a lăsat sărac!
Atunci Zaharia a început să plângă, auzind vorbele neîndurătoare ale lui Sergiu. Ştia că îi spune minciuni, dar nu ştia cum ar putea să dovedească aceasta.
A început să se roage de dânsul, ca să-i dea măcar jumătate din averea sa. Boierul însă, din nou îi vorbi cu vorbe urâte şi dure la adresa fostului său prieten Ioan. Zaharia continua să-l roage cu lacrimi să-i dea fie şi mai puţin din cât i se cuvenea, o treime, o pătrime, chiar şi a zecea parte măcar, din averea pe care i-o lăsase tatăl său. La toate acestea însă Sergiu rămânea neînduplecat.
Atunci tânărul i-a spus:
– Dacă într-adevăr nu ai primit nimic de la tatăl meu, haide să mergem împreună la Lavra. Şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului, să juri că îmi spui adevărul!
Nefericitul Sergiu a acceptat această propunere. Ajungând la mănăstire, în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, a îndrăznit să afirme:
– Jur că nu am primit de la Ioan o mie de monede de argint şi o sută de monede de aur, pentru fiul său Zaharia.
Îndată ce a terminat de spus acestea a vrut să se apropie să sărute icoana. Îi era însă imposibil. O putere nevăzută îl ţinea la distanţă. Şi cu cât se chinuia să se apropie, cu atât mai mult acea putere îl arunca înapoi. A intrat în panică şi s-a întors să fugă şi să iasă din biserică. Îndată ce a trecut însă de uşa bisericii, un diavol îngrozitor l-a prins şi a început să-l chinuiască. A căzut jos şi a început să se lovească şi să strige:
– Cuvioase părinte Antonie! Cuvioase părinte Teodosie! Aveţi milă de mine! Scăpaţi-mă! Opriţi acest înger care mă chinuieşte! Rugaţi-o pe Maica Domnului să mă scape de demonii care m-au prins! Am să dau tot aurul! Este la mine acasă ascuns într-un vas mare de lut!
O mare frică i-a cuprins pe toţi cei ce se aflau în acea zi în biserică.
Au trimis îndată pe cineva la casa lui Sergiu, unde au găsit vasul sigilat, ascuns în pivniţă. L-au luat şi l-au adus la biserică. Iar când l-au deschis, ce să vadă! În el se aflau două mii de monede de argint şi două sute de aur! Iubitorul de oameni Dumnezeu înmulţise suma de bani!
Tânărul Zaharia, impresionat de această minune, nu a mai vrut însă să ia banii. I-a dăruit stareţului de atunci al mănăstirii, cuviosului Ioan, iar el a lepădat cele lumeşti şi a intrat în cinul monahal, trăind în ascultare şi asceză până la sfârşitul vieţii sale.
Cuviosul stareţ Ioan i-a citit lui Sergiu rugăciunile de dezlegare, scăpându-l de tortura demonilor. Acesta s-a pocăit din toată inima pentru păcatul pe care îl săvârşise şi a trăit pentru tot restul vieţii ca un al doilea David, rugându-L pe Domnul să-l miluiască şi să-l ierte.
Cu acei bani Zaharia a construit un paraclis cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, lângă biserica cea mare, în amintirea evlaviosului său tată, boierul Ioan.
***

Biserica Lavrei Peşterilor a fost slăvită de Dumnezeu şi cu alte semne minunate, petrecute cu ocazia sfinţirii sale, în August 1089, pe când la Kiev domnea Vsevolod Iaroslav11 (L-a urmat la tron pe fratele său Sviatoslav (1073–1078) şi a domnit până în 1093.) iar mitropolit era Ioan al Doilea.
Iată ce s-a întâmplat:
Îndată ce s-a terminat pictarea bisericii, monahii de la Lavra au dorit să se facă sfinţirea acesteia. Au început să facă pregătirile necesare, dar nu reuşeau să găsească o placă mare de marmură, potrivită pentru Sfânta Masă. După mai multe căutări fără rezultat, şi în timp ce nici unul dintre sculptorii în marmură nu reuşeau să se angajeze la o lucrare atât de mare, au hotărât în final ca să facă Sfânta Masă din lemn.
Mitropolitul Ioan însă nu considera de cuviinţă să sfinţească un astfel de locaş măreţ şi aflat sub permanenta protecţie a lui Dumnezeu, având ca Sfântă Masă o astfel de improvizaţie. De aceea a tot amânat data sfinţirii. Această amânare însă le provoca o mare tristeţe fraţilor din obşte şi cuviosului stareţ Ioan.
Pe 13 August seara părinţii au deschis biserica pentru slujba Vecerniei. Şi ce să vadă! Minunat eşti Doamne întru sfinţii tăi! În faţa Sfântului Altar o imensă placă de marmură, sprijinită pe patru coloane tot din marmură, adică exact ceea ce era necesar pentru construirea Sfintei Mese!
Fără nici o întârziere l-au înştiinţat pe mitropolit. Iar acesta, înălţând mulţumiri către Domnul, a dat poruncă să se pregătească cele necesare pentru sfinţire, chiar pentru ziua următoare.
Mulţi au încercat să afle de unde, de la cine şi în ce mod se aflase acea placă de marmură în biserica încuiată. În zadar însă. Părinţii din Lavra au spus pretutindeni că ar da recompensă trei monede de argint, acelui meşter care ar fi dovedit că el a făcut acea placă. Cu cât au căutat şi cât au aşteptat meşterul nu a apărut. Era evident că însuşi Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor, avusese grijă să aducă mănăstirii Sfânta Masă, pe care urma să ofere scump Trupul Său şi cinstit Sângele Său.
Mitropolitul Ioan era întristat însă, deoarece în ziua următoare, pe 14 August urma să facă sfinţirea şi nu apucase să-i invite şi pe ceilalţi mitropoliţi din ţară, din cauza distanţelor foarte mari până la oraşele acestora. Ce era să facă? Nu avea decât să facă singur sfinţirea.
În ziua următoare însă, cu puţin timp înainte de a începe slujba de sfinţire, au ajuns la mănăstire episcopii Ioan de Cernigov, Antonie de Gheorghiev, Luca de Belgorod şi Isaia de Rostov.
Surprins de neaşteptata lor venire mitropolitul Ioan i-a întrebat:
– Cum aţi venit, de vreme ce nu am putut să vă anunţ?
Episcopii l-au privit cu îndoială şi i-au răspuns:
– Păi, Sfinţia Voastră, noi am primit vestea de la un tânăr monah, care spunea că este trimis de dumneavoastră! La 14 August, ne-a spus, se va face sfinţirea bisericii Lavrei Peşterilor. Să vă pregătiţi din timp să mergeţi ca să slujiţi împreună cu mitropolitul Ioan.
Mai mult, episcopul Antonie de Gheorghiev a adăugat:
– Şi gândiţi-vă că eu până ieri eram foarte bolnav la pat. A venit deci acest necunoscut monah şi mi-a spus: «Mâine va avea loc sfinţirea bisericii Lavrei Peşterilor. Să fii acolo». Nu am apucat să-i explic că sunt bolnav, deoarece a dispărut. Însă ce să văd! În timp ce până atunci nu puteam sta pe picioarele mele, după plecarea monahului m-am ridicat şi m-am simţit complet sănătos! Am pornit îndată către Pecerska, şi iată sunt aici, după cum ne-ai poruncit!
Mitropolitul Ioan a vrut atunci să-i cerceteze pe toţi monahii, ca să vadă cine a fost acela care i-a anunţat pe episcopi. Nu a apucat însă, deoarece o voce din ceruri se auzi spunând:
– «Să înceteze cercetarea voastră!»
Plin de cutremur ierarhul şi-a ridicat mâinile sale către cer şi a spus:
– O Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! Aşa cum la Sfânta Ta Adormire i-ai chemat pe Apostoli de la marginile pământului, ca să se găsească la cinstita Ta îngropare, aşa şi acum i-ai chemat pe urmaşii apostolilor şi împreună-slujitorii mei, pentru sfinţirea sfântului tău locaş! Binecuvântează lucrarea noastră, spre slava lui Dumnezeu şi a Voastră!
Un fior sfânt i-a cuprins pe toţi robii lui Dumnezeu cei prezenţi – episcopi, preoţi, monahi şi laici – care împreună au strigat:
– Doamne miluieşte-ne! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!…
Dar iată! Şi alte minuni aveau să urmeze. Deoarece peste puţin timp, în vreme ce se săvârşea slujba de sfinţire, în momentul în care se găseau cu toţii în afara bisericii şi făceau rânduita litanie în jurul sfântului locaş, s-a întâmplat şi altceva neobişnuit. Când s-au apropiat de uşa închisă a bisericii, zicând după rânduială: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei!», nimeni nu rămăsese înăuntrul bisericii care să răspundă după rânduială: «Cine este acesta Împăratul slavei?»
A urmat o tăcere de câteva secunde.
Şi îndată dinăuntru s-a auzit o extraordinară psalmodie, parcă din gura a mii de îngeri, zicând:
– «Cine este acesta Împăratul slavei?»
– «Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război, domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei!»
Ce melodie dumnezeiască era aceea! Cu toţii o auziseră fascinaţi, crezând că nu se mai găsesc pe pământ, ci în cer.
Îndată însă ce au intrat în biserică nu au găsit pe nimeni înăuntru! Era goală…
Au înţeles atunci că Domnul le dăduse încă un semn minunat, trimiţând pe îngerii săi să slujească la slujba sfinţirii bisericii Născătoarei de Dumnezeu.

Cuviosul Ştefan, episcopul de Vladimir

După adormirea cuviosului Teodosie, stareţ al Lavrei Peşterilor a fost ales fericitul Ştefan.
Cuviosul Ştefan a fost foarte vrednic şi activ, îngrijindu-se de terminarea lucrărilor de construcţie a mănăstirii. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi cu rugăciunile cuvioşilor Antonie şi Teodosie a terminat îndată zidirea bisericii, a chiliilor de jur împrejur, asemenea unui zid de apărare, în care foarte curând s-a mutat întreaga obşte. Vechea mănăstire a peşterilor a mai fost folosită doar pentru îngroparea celor adormiţi. Acolo au mai rămas doar câţiva fraţi, în vederea întreţinerii şi supravegherii ei.
Cuviosul Ştefan a stabilit ca în mănăstire să se slujească în fiecare zi Sfânta Liturghie, pentru sufletele fericiţilor ei ctitori şi ale fraţilor adormiţi, precum şi pentru mântuirea monahilor obştii şi a poporului binecredincios.
Harul lui Dumnezeu acoperea şi proteja acel loc sfânt şi se îngrijea de toate nevoile obştii şi ale mănăstirii.
Vicleanul diavol însă, văzând acest zel dumnezeiesc al stareţului Ştefan, era plin de răutate şi stricăciune. Cu vicleniile sale reuşi să-i facă pe câţiva călugări să se revolte împotriva stareţului lor, provocând o mare tulburare în întreaga obşte. Au reuşit chiar, nu numai să-l depună din funcţia stăreţiei, unde fusese ales cu acordul tuturor, dar şi să-l facă să părăsească mănăstirea.
Stareţul a întâmpinat toate aceste încercări fără să se plângă sau să ţină răutate faţă de uneltitori. Inima sa a rămas plină de iubire chiar şi faţă de nerecunoscătorii săi fii duhovniceşti, de care chiar dacă se despărţise trupeşte, continua să fie aproape de ei sufleteşte. Se ruga neîncetat lui Dumnezeu, repetând şi cuvintele pe care oarecând le spusese şi protectorul său, Sfântul martir Ştefan: «Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!»
Iar Bunul Dumnezeu l-a binecuvântat atât de mult pe robul său, astfel încât, la scurtă vreme l-a învrednicit să întemeieze o nouă mănăstire la Klov, nu foarte departe de Lavra Peşterilor, cu o frumoasă biserică de piatră, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului. Virtutea cuviosului Ştefan a atras multe suflete evlavioase, care au venit la dânsul şi au primit din mâinile sale rasa monahală. Urmărind acelaşi tipic cu cel al Lavrei Peşterilor, fraţii de la mănăstirea Klov, având şi exemplul de viaţă sfântă al stareţului lor, au progresat foarte mult duhovniceşte. Faima cuviosului Ştefan s-a întins pe tot pământul rus. De aceea, atunci când la 1091 episcopul Vladimir a adormit întru Domnul, cuviosul a fost hirotonit episcop de către Mitropolitul de Kiev, Ioan şi a fost instalat în episcopia celui trecut la cele veşnice. Ca arhiereu cuviosul Ştefan a continuat străduinţele sale ascetice, păstorind în acelaşi timp cu zel şi frică de Dumnezeu turma pe care pronia divină i-o încredinţase. Era un model pentru toţi credincioşii săi cu cuvântul, cu cumpătarea, cu iubirea, cu duhovnicia, cu credinţa şi cu curăţia. Astfel a fost sfinţit şi încununat de către Domnul cu neveştejita coroană a slavei dumnezeieşti.
Fericitul ierarh a adormit în pace la 23 Aprilie 1094.

Cuviosul Nikon, stareţul Lavrei Peşterilor

Când Domnul a rânduit să se sădească în Rusia roditorul pom al vieţii monahale, prin cuviosul părintele nostru Antonie, i-a dăruit acestuia şi un vrednic ucenic şi împreună nevoitor. Acesta a fost cuviosul Nikon.
Îndată ce a venit lângă harnicul şi bunul învăţător Antonie, a început cu zel să imite străduinţele ascetice ale acestuia, urcând cu repeziciune pe treptele scării virtuţilor. În plus a dovedit însuşiri speciale de bun organizator şi înţelept conducător al oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, pe calea vieţii ascetice.
Cinstit de Dumnezeu cu harul preoţiei, Nikon tundea în monahism, din porunca cuviosului Antonie, pe cei care îşi doreau cu putere să intre în cinul monahal, desigur după rânduita perioadă de încercare şi după perioada de pregătire duhovnicească.
Nimic absolut nu făcea fericitul Nikon fără să aibă binecuvântarea duhovnicului său. Toate le făcea în duh de ascultare, respingând cu bărbăţie ispitele şi distrugând cu smerenie şi discernământ vicleniile diavolului. S-a învrednicit de altfel, să-l tundă în monahism şi pe cuviosul Teodosie, pe acest mare întemeietor al monahismului rus.
A tuns de asemenea şi pe alte două personalităţi de la Lavra Peşterilor, pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul domnitorului, Efrem. Pentru aceştia doi avea însă să pătimească multe încercări şi tristeţi. Deoarece domnitorul s-a supărat foarte tare când a auzit că a pierdut pe aceşti doi oameni de nădejde de la curte şi a pornit o prigoană împotriva cuvioşilor monahi. A dat ordin, deci, să fie adus la curte acela care îndrăznise să-i primească în cinul monahal pe cei doi.
Peste puţin timp cuviosul Nikon a fost adus în faţa domnitorului. Acesta l-a privit plin de furie şi i-a spus:
– Tu, călugăre, ai îndrăznit să-i faci asemenea ţie pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul meu Efrem?
– Da eu, din porunca cuviosului meu părinte şi cu binecuvântarea cerescului Împărat Iisus Hristos, care i-a chemat pe acest drum al ascezei, a răspuns liniştit şi cu curaj cuviosul.
Domnitorul s-a aprins şi s-a înroşit de furie.
– Ascultă ce îţi spun, urlă cu mânie, fie îi vei convinge să se întoarcă înapoi, fie te voi trimite şi pe tine şi pe toţi ceilalţi călugări în exil! Iar peştera aceea voi porunci să fie astupată!
– Puteţi să faceţi orice doriţi, stăpâne. Eu unul nu am puterea să-i despart pe ostaşii lui Hristos de lângă Împăratul cel ceresc!
Aceasta a spus cuviosul Nikon şi a plecat de la palatul domnitorului.
După acest episod, fraţii au fost nevoiţi să părăsească peştera şi să plece departe în alt loc, unde nu i-ar fi ajuns furia domnitorului.
Atunci marele Nikon a plecat la Tmutaracan şi acolo, lângă micul orăşel, a găsit un loc pustiu, unde s-a şi instalat. Îndată şi-a reluat viaţa ascetică, trăind în tăcere, singur, doar cu Dumnezeu, la care se ruga neîncetat, adăugând în fiecare zi străduinţe peste străduinţe.
Desigur că nu a întârziat să fie cunoscută prezenţa sa în acele locuri şi să se întindă faima sa ascetică în toată regiunea. După cum ştim însă, în acea vreme credinţa ortodoxă nu era încă pe deplin însuşită de către toţi locuitorii Rusiei, iar viaţa monahală era ceva şi mai rar întâlnit, aproape necunoscută.
Încet, încet, locuitorii din împrejurimi s-au apropiat de cuvios şi au rămas profund impresionaţi de această viaţă ascetică a sa, total necunoscută până atunci pentru ei. Acesta, a început să le propovăduiască credinţa în Dumnezeu cel în Treime, oferindu-le toate învăţăturile creştinismului ortodox. Cu toţii au fost atraşi de înţelepciunea sa, de sfinţenia şi de cunoştinţele sale şi au fost convinşi să îmbrăţişeze această nouă credinţă, botezându-se, slăvind pe Dumnezeu şi schimbându-şi viaţa şi obiceiurile barbare.
Mai târziu, câţiva dintre aceştia au cerut de la cuvios să-i primească în cinul monahal. Şi acesta, după ce i-a trecut prin toate treptele încercărilor şi i-a catehizat despre noua lor viaţă, i-a tuns în monahism. Astfel s-au pus bazele noii mănăstiri ce avea să se ridice în cinstea Maicii Domnului şi care avea să devină mai târziu un important centru mănăstiresc al Rusiei, la fel de reprezentativ ca şi Lavra Peşterilor.
După moartea domnitorului de Tmutaracan Rostislav Vladimirovici, locuitorii ţării l-au rugat pe cuviosul Nikon, faţă de care nutreau o adâncă încredere şi devotament, să se ducă la domnitorul de Cernigov, Sviatoslav Iaroslavici şi să ceară ca fiul acestuia Gleb să devină domnitor de Tmutaracan. Cuviosul a îndeplinit cu succes această sarcină pe care i-o încredinţaseră păstoriţii săi.
Întorcându-se împreună cu principele Gleb Sviatoslavici, a trecut şi pe la Kiev şi a vizitat mănăstirea Peşterilor. Iar atunci când cuviosul Teodosie l-a revăzut, după atâţia ani, pe vechiul său prieten, a fost nespus de bucuros.
Au căzut amândoi la pământ, făcând metanie mare unul faţă de celălalt. Apoi s-au îmbrăţişat plângând de emoţie şi au şezut îndelung să vorbească. Aveau atât de multe să-şi spună…
După mai multe ore de discuţii duhovniceşti, atunci când cuviosul Nikon s-a ridicat şi se pregătea să plece, cuviosul Teodosie a izbucnit din nou în lacrimi şi l-a rugat cu stăruinţă să rămână din nou la Lavra Peşterilor, pentru a continua împreună calea ascetică a vieţii acesteia pământeşti.
– Trebuie să plec acum, i-a răspuns cuviosul Nikon, ca să aranjez toate cele necesare pentru noua mea obşte. După aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, mă voi întoarce bucuros.
Şi într-adevăr, cuviosul a plecat împreună cu principele Gleb la Tmutaracan, unde acesta a preluat conducerea ţării. După aceasta fericitul Nikon a stabilit toate cele necesare tipicului noii sale mănăstiri, a numit un nou stareţ în locul său, iar el, conform promisiunii făcute, s-a întors la Lavra Peşterilor, spre a fi din nou lângă cuviosul Teodosie şi vechea sa obşte. A intrat din nou cu smerenie sub ascultarea sfântului său stareţ, tăindu-şi voia şi îndeplinind toate ascultările ce-i erau încredinţate. Iar fericitul Teodosie, atunci când era nevoit să lipsească de la mănăstire, îl lăsa pe acesta ca locţiitor al său, ca unul ce era cel mai vechi, mai experimentat şi mai ascet decât toţi ceilalţi fraţi ai obştei.
De multe ori cuviosul Nikon, care cunoştea meşteşugul legării cărţilor, se ocupa cu aceasta în timpul liber. Atunci cuviosul Teodosie stătea lângă dânsul ajutându-l şi pregătindu-i cele necesare. În acele ore, precum şi cu alte ocazii, îi adunau în jurul lor pe ceilalţi fraţi ai obştei şi-i povăţuiau amândoi cu nepreţuite sfaturi şi învăţături duhovniceşti spre sporul vieţii lor ascetice.
Mai târziu din păcate, a izbucnit acel conflict între cei trei fraţi domnitori, Iziaslav de Kiev, Sviatoslav de Cernigov şi Vsevolod de Pereghiaslav, care a provocat în zonă o mare tulburare. Aceasta l-a forţat pe iubitorul de pustie şi de linişte cuviosul Nikon să plece din nou de la Pecerska, împreună cu alţi doi monahi. S-a întors la Tmutaracan, unde a trăit câţiva ani cu acelaşi zel ascetic.
Abia după ce a aflat că lucrurile s-au liniştit în ţară şi la Kiev, fericitul s-a întors din nou la Lavra. Ajungând însă acolo a aflat despre moartea stareţului Teodosie şi despre alegerea cuviosului Ştefan la conducerea mănăstirii.
Cu toate acestea fericitul Nikon a hotărât să-şi petreacă ultimii ani de viaţă aici la mănăstirea sa de metanie. De multe ori se ducea la mormântul cuviosului Teodosie şi plângea cu lacrimi fierbinţi pentru pierderea prietenului său atât de drag. Era trist deoarece se despărţise de acest frate duhovnicesc. Era în acelaşi timp şi bucuros, deoarece era sigur că acesta se odihnea deja lângă tronul lui Dumnezeu.
Atunci când prin viclenia diavolului a izbucnit în cadrul obştei acea tulburare, ce a dus la îndepărtarea din stăreţie a cuviosului Ştefan, părintele Nikon a fost ales, vrând, nevrând stareţ al Lavrei. Cu discernământ şi înţelepciune a trebuit atunci să aducă din nou pacea şi înţelegerea între fraţi. Şi după multe străduinţe, răbdare şi multă rugăciune a reuşit să atingă şi acest scop. Fraţii din obşte, recunoscând integritatea sa morală, cumpătarea şi sfinţenia vieţii sale, s-au liniştit şi au făcut ascultare de dânsul, ca de un luminat părinte, învăţător şi conducător duhovnicesc.
De multe ori vicleanul şi neobositul diavol s-a străduit să provoace noi scandaluri şi să pună noi piedici în calea grijii neobosite a cuviosului de a conduce pe drumul mântuirii acele suflete pe care Domnul i le încredinţase. Loviturile sale întunecate nu au reuşit însă să învingă lumina virtuţilor credinciosului rob al lui Dumnezeu.
În anii stăreţiei cuviosului Nikon s-a săvârşit în chip minunat pictura bisericii Lavrei de către zugravii greci, trimişi de chiar Maica Domnului, aşa cum am văzut în relatarea de mai sus. În sfârşit, în anul 1088, pe când la Kiev era domnitor Vsevolod Iaroslavici, cuviosul Nikon şi-a predat sufletul său în mâinile Domnului. A fost îngropat în mănăstirea Peşterilor, unde până în zilele noastre sfintele sale moaşte se odihnesc nestricate şi izvorâtoare de mir, cinstite fiind de harul lui Dumnezeu şi săvârşind nenumărate minuni faţă de cei care vin să le atingă cu credinţa.

Cuviosul Varlaam, stareţul Lavrei Peşterilor

Cuviosul părintele nostru Varlaam se trăgea dintr-o distinsă familie de boieri. Era fiul celui mai vestit general al marelui domnitor Iziaslav, al boierului Ioan. Domnul L-a înzestrat pe Varlaam cu foarte multe harisme – frumuseţe trupească, vigoare şi înţelepciune. De la mama sa, Maria, tânărul boier a primit o aleasă educaţie creştinească şi foarte repede s-a distins prin curăţia sa sufletească. Pe când era încă copil, în toată regiunea Kievului erau vestite deja viaţa ascetică şi minunile săvârşite de cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie de la Lavra Peşterilor. Iar când a crescut mai mare se ducea adeseori împreună cu alţi prieteni ai săi în vizită la mănăstire şi nu se mai sătura să asculte poveţele duhovniceşti şi caldele învăţături ale acestor doi mari asceţi. Astfel, sufletul curat şi nevinovat al tânărului Varlaam a fost pătruns de dulceaţa acestor cuvioase învăţături şi şi-a dorit încă de la început, cu mare ardoare, să se învrednicească şi el de îngereasca viaţă a sfinţilor asceţi. Nu a întârziat să simtă dezgust faţă de bogăţie şi faţă de slava deşartă a vieţii boiereşti şi să fie cuprins de dumnezeiasca iubire faţă de viaţa smerită şi ascetică a monahilor de la peşteri. În viaţa monahală Varlaam vedea cel mai sigur drum către împărăţia cerurilor, în timp ce viaţa lumească i se părea plină de ispite şi pericole pentru viaţa duhovnicească. Îl înfricoşau mai ales cuvintele Domnului: «Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu».
Hotărât deja să schimbe bogăţia cea lumească cu sărăcia monahală şi onorurile princiare cu patimile Mântuitorului Hristos, Varlaam, cu toate că fusese forţat de părinţii săi să se logodească cu o bogată prinţesă, s-a dus la fericitul Antonie, a căzut la picioarele sale şi i-a împărtăşit dorinţele inimii lui, rugându-l să-l accepte ca ucenic şi ascultător al său.
– Intenţia ta este foarte bună, copilul meu, i-a spus cuviosul. Trebuie să fii însă atent, deoarece mulţi au fost aceia care au pornit pe acest drum, având acelaşi entuziasm ca şi tine dar care nu au rezistat până la sfârşit. Bogăţiile, plăcerile şi slava lumească sunt cele mai puternice arme ale vicleanului diavol. Cu acestea se va strădui să te învingă şi pe tine. Tu însă să-ţi aduci aminte întotdeauna de cele spuse de Domnul: «Nimeni, care pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu».
Aceste cuvinte ale bătrânului cuvios au aprins şi mai mult în inima lui Varlaam dorinţa sa pentru viaţa monahală şi hotărârea de a-şi încerca puterile cu înşelătorul diavol.
Într-una din zile se îmbrăcă cu cele mai alese haine boiereşti, încălecă pe unul dintre cei mai frumoşi cai de la curtea sa şi însoţit de mai mulţi soldaţi şi slujitori o porni către mănăstirea Peşterilor.
Când au ajuns, monahii le-au ieşit în întâmpinare spre a-i primi cu toate onorurile cuvenite. Atunci Varlaam coborî de pe calul său, făcu o metanie mare în faţa cuviosului Antonie şi apoi se dezbrăcă de veşmântul său bogat şi-l puse jos, la picioarele sfântului. Apoi aduse calul său în faţa cuviosului, precum şi întreaga sa suită şi spuse:
– Iată întreaga frumuseţe lumească! Mă lepăd de ea! Faceţi ce ştiţi cu dânsa… Pentru mine toate acestea nu valorează nimic. Vreau să trăiesc în peşteră, şi să-l câştig pe Hristos. Şi vă promit că niciodată nu mă voi întoarce înapoi!
– Să-ţi aduci aminte, copilul meu, îi spuse cuviosul, către Cine faci aceste promisiuni şi Cine este Împăratul al Cărui soldat vrei să devii. Aici se găsesc îngerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu care ascultă şi reţin aceste cuvinte ale tale. Fii atent însă! Dacă va veni tatăl tău ca să te ia de aici cu forţa, ce se va întâmpla? Noi nu te putem apăra, iar tu vei fi pus în situaţia să nu-ţi poţi respecta aceste promisiuni pe care le-ai făcut lui Dumnezeu.
Însă Varlaam rămase hotărât şi convins.
– Chiar dacă mă va supune chinurilor celor mai mari tatăl meu, spuse, nu mă voi întoarce înapoi în lume. Ceea ce vă rog însă, părinte, este să mă faceţi cât mai curând posibil monah.
Văzând hotărârea tânărului Varlaam şi prevăzând totodată cu duhul viitoarea sa evoluţie duhovnicească, cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nikon să-l tundă în monahism.
Când boierul Ioan a aflat despre intrarea în monahism a iubitului său fiu a fost ca trăsnit şi a căzut jos leşinat. O tristeţe de moarte l-a cuprins apoi. Foarte repede însă tristeţea se transformă într-o sălbatică furie împotriva monahilor de la mănăstirea Peşterilor. Credea că aceia l-au influenţat pe fiul său să ia această hotărâre şi de aceea a venit însoţit de mulţi soldaţi la mănăstire şi i-a împrăştiat pe monahi care încotro, sub ameninţarea săbiilor. L-a prins apoi pe Varlaam, i-a rupt veşmântul monahal, l-a îmbrăcat cu forţa în hainele sale cele boiereşti şi l-au condus spre palat.
Pe drum, Varlaam a aruncat de multe ori de pe sine cu scârbă hainele cele boiereşti în noroi şi le-a călcat în picioare. Tatăl său, Ioan însă, ca să-l pedepsească, dădea ordin soldaţilor să-l îmbrace din nou cu ele, aşa cum erau murdare şi să-l lovească fără milă atunci când se opunea.
Când au ajuns acasă Varlaam s-a izolat de părinţii săi şi de logodnica sa. Nu dorea să stea nici măcar la masă cu ei. Îl aduceau cu forţa slujitorii, iar el stătea tăcut cu ochii în pământ, fără să mănânce nici o înghiţitură şi fără să bea nimic, cu toate ameninţările tatălui său şi cu toate rugăminţile mamei sale şi lacrimile logodnicei sale.
Boierul Ioan a dat ordin să fie încuiat în camera sa şi să fie atent supravegheat, pentru a nu fugi cumva din nou la mănăstire. Apoi a chemat la sine pe cea mai frumoasă dintre tinerele sale slugi şi i-a promis o mare recompensă, dacă va reuşi să-l corupă pe Varlaam şi să-l convingă astfel să rămână acasă. Din acea clipă, acea femeie neruşinată nu a încetat să-l provoace în fel şi chip pe robul lui Dumnezeu, cu toate vicleşugurile pe care i le inspira prietenul ei diavolul. Se îmbrăca cu haine provocatoare, se dădea cu tot felul de parfumuri, purta tot felul de ţinute ţipătoare, având ca unic scop să-l prindă pe nevinovatul tânăr în mrejele ei diavoleşti.
Cumpătatul Varlaam însă, concentrat numai la a da neîncetat slavă lui Dumnezeu, s-a aşezat jos într-un colţ al camerei sale, îmbrăcat cu o cămaşă aspră de lână. Timp de trei zile nu a mâncat şi nu a băut nimic. Se ruga doar neîncetat Domnului să-i dăruiască putere, pentru a putea rezista slăbiciunii firii omeneşti, pentru a învinge ispita trupească şi pentru a ieşi biruitor, cu ajutorul dumnezeiescului har, din această încercare îngrozitoare, ca să se slăvească astfel numele lui Dumnezeu şi să se ruşineze vicleanul şi neruşinatul diavol.
Slujitoarea, prefăcându-se că are poruncă să aibă neîncetat grijă de dânsul şi să-l slujească, era tot timpul împreună cu el. Şi fără ruşine îl mângâia, îl săruta, îi spunea cuvinte îmbietoare de dragoste şi-l îndemna să păcătuiască cu ea. Cuviosul însă o respingea şi i se opunea cu toate forţele sale atât ei cât şi pornirilor firii sale către păcat. Cu toate acestea, cu cât el opunea o mai mare rezistenţă, cu atât femeia devenea şi mai provocatoare şi mai insistentă.
Între timp cuviosul Antonie împreună cu toţi ceilalţi fraţi din obşte se rugau neîncetat cu lacrimi Mântuitorului să aibă milă de robul său şi să-l izbăvească din această cursă.
Şi într-adevăr, Domnul cel Iubitor de oameni a auzit rugăciunile aleşilor Săi şi a produs o neaşteptată schimbare în inima boierului Ioan. Iubirea părintească a biruit înverşunarea şi slava deşartă. Când a auzit că fiul său nu a mâncat şi nu a băut nimic timp de trei zile, i s-a făcut frică nu cumva să moară de foame şi de sete. Duritatea sa s-a transformat în milă şi furia în compasiune. L-a luminat Dumnezeu şi a înţeles că în zadar încerca să-l facă pe fiul său să se răzgândească. A acceptat, deci ca fiind voia lui Dumnezeu hotărârea lui Varlaam şi l-a chemat îndată lângă dânsul, cerându-şi cu lacrimi iertare şi lăsându-l să se întoarcă fără nici un obstacol la mănăstirea Peşterilor.
Emoţionantă a fost clipa despărţirii: în pragul casei tatăl şi mama tânărului suspinau cu amar după fiul lor, ca şi cum ar fi fost deja mort pentru dânşii. Logodnica sa a leşinat şi a căzut îndurerată în braţele acestora. Încă şi acea neobrăzată slujnică se prăbuşise de durere, plângând cu amar pentru plecarea iubitului ei domn şi pentru banii pe care i-ar fi putut câştiga dacă ar fi reuşit să-l corupă. Doar cuviosul strălucea de bucurie. Ca o pasăre care scăpa din colivie, se grăbea să plece către mult dorita peşteră a nevoinţelor sale. Cu mulţumiri şi doxologii către Domnul, Care auzise rugăciunile lor, l-au întâmpinat monahii de la Lavra pe iubitul şi duhovnicescul lor frate. După întoarcerea sa, Varlaam se dărui cu un şi mai aprins zel ascezei şi rugăciunii. Viaţa sa virtuoasă strălucea ca o flacără luminoasă între ceilalţi monahi. Mai târziu, văzând acest progres duhovnicesc, cuviosul Antonie, care ajunsese înaintat în vârstă şi dorea să se retragă în pustie la o altă peşteră, l-a lăsat pe Varlaam stareţ în locul său, aşa cum am văzut şi în descrierea vieţii sale. Cu multă vrednicie şi dăruire şi-a îndeplinit cuviosul Varlaam ascultările sale. A construit apoi, cu binecuvântarea cuviosului Antonie, o biserică de lemn, deasupra peşterilor, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Acolo săvârşea apoi sfintele slujbe întreaga obşte, deoarece mica biserică subterană devenise deja neîncăpătoare. Tot în acea perioadă domnitorul Kievului Iziaslav Iaroslavici, care s-a numit mai apoi, după ce a primit Sfântul Botez, Dimitrie, a construit o mănăstire în cinstea protectorului său, a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi l-a chemat pe cuviosul Varlaam ca să o organizeze, ca unul ce era deja vestit pentru viaţa sa sfântă, pentru virtuţile şi harismele sale. Şi aici, la mănăstirea Sfântului Dimitrie, cuviosul a continuat viaţa sa virtuoasă şi slujirea sa fierbinte, dând primul exemplu de dăruire către toţi spre dobândirea harului lui Hristos şi conducând pe drumul spre sfinţenie turma cea nou încredinţată. Astfel, Dumnezeu a binecuvântat lucrarea sa şi foarte curând, întreaga obşte a mănăstirii Sfântului Dimitrie a devenit vestită pentru viaţa ei virtuoasă şi pentru sporul duhovnicesc.
După ce a organizat mănăstirea şi a orientat întreaga obşte pe drumul către Dumnezeu cuviosul Varlaam s-a hotărât să se întoarcă la Lavra Peşterilor. Mai întâi însă a dorit să-şi îndeplinească o mai veche dorinţă a sa şi anume să se ducă şi să se închine la Sfintele Locuri. Şi într-adevăr, s-a dus în Palestina, pe pământul sfinţit de Domnul Nostru Iisus Hristos prin prezenţa Sa mântuitoare în Trup, şi s-a închinat în toate locaşurile sfinte de aici, dobândind o mare bucurie duhovnicească şi întărire sufletească. La întoarcere a trecut pe la Constantinopol şi a vizitat şi aici cele mai importante mănăstiri, de unde a primit în dar foarte multe vase de cult, icoane şi veşminte preoţeşti. Apoi a pornit pe drumul către patria sa. Ajungând însă în oraşul Vladimir cuviosul Varlaam s-a îmbolnăvit grav. A apucat să le transmită celor care călătoreau împreună cu dânsul că doreşte să fie îngropat la Lavra Peşterilor şi că toate obiectele bisericeşti pe care le avea cu dânsul trebuie să ajungă la cuviosul Teodosie. Imediat apoi a adormit întru Domnul.
Dorinţa fericitului rob al lui Dumnezeu s-a împlinit. Trupul său a fost transportat la Pecerska, unde se odihneşte până astăzi nestricat şi de mir izvorâtor.

Cuviosul Efrem, episcopul de Pereghiaslav

Cuviosul părintele nostru Efrem se trăgea, ca şi fericitul Varlaam, dintr-un ales neam de boieri. Era unul dintre sfetnicii cei mai buni ai domnitorului Iziaslav. Şi-a dorit şi el să se dedice exclusiv Domnului şi să ridice «jugul lui Hristos», intrând în viaţa monahală. A mers, deci la cuviosul Antonie şi cu lacrimi fierbinţi şi insistente rugăciuni i-a cerut să-l primească lângă dânsul la peşteri şi să-l tundă în cinul monahal. Cuviosul Antonie, văzând cu duhul luminat de Dumnezeu sinceritatea dorinţei sale cât şi viitoarea înaintare duhovnicească a respectuosului sfetnic, a dat ascultare cuviosului Nikon să-l tundă în monahism. Din păcate vrăjmaşul diavol a turbat de furie, văzând creşterea sfintei obşti a călugărilor de la peşteri. L-a făcut, deci pe domnitorul Iziaslav să se înfurie pentru pierderea sfetnicului său drag şi să provoace mari neajunsuri monahilor, aşa cum am văzut în descrierea vieţii cuviosului Antonie şi a fericitului Nikon. Când cu ajutorul harului lui Dumnezeu această ispită a fost învinsă, fericitul Efrem, având conştiinţa că din cauza sa au fost provocate atâtea prigoane de la cel vrăjmaş, s-a dăruit cu un zel neîntrecut vieţii ascetice, rugăciunii, postului şi privegherilor, ca să mulţumească astfel lui Dumnezeu şi să învingă puterile întunericului. Era ascultător în toate faţă de cuviosul său părinte Antonie şi încerca să-i urmeze întru toate.
Odată, mai târziu, şi-a dorit foarte mult să meargă şi el să se închine la Sfintele Locuri şi la Constantinopol. Era însetat să vadă acele locuri în care trăiseră, se jertfiseră, propovăduiseră şi se sfinţiseră Sfinţii Apostoli, mărturisitorii, mucenicii, cuvioşii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care cu exemplul lor înflăcăraseră sufletul său cu dulcea dorinţă a dobândirii sfinţeniei. Cuviosul Antonie i-a dat cu bucurie binecuvântarea să meargă în această călătorie, deoarece prevăzuse duhovniceşte că intenţiile sale erau dintre cele mai curate.
Astfel s-a învrednicit fericitul Efrem să ajungă la Sfintele Locuri. S-a dus mai întâi să se închine la sfintele locaşuri ale Constantinopolului, la nenumăratele sale mănăstiri şi biserici. A ajuns apoi la Ierusalim, la maica Bisericilor, la locurile unde călcaseră picioarele Mântuitorului. S-a închinat la Sfântul Mormânt şi la Sfânta Peşteră a Naşterii. Se sfinţi intrând în binecuvântata apă a Iordanului. A vizitat apoi Tiberiada, Cana Galileii, Capernaumul şi Betania. A rememorat astfel duhovniceşte toate momentele evanghelice trăite de Mântuitorul în aceste minunate locuri.
Peste tot a întâlnit mari asceţi, diverşi monahi îmbunătăţiţi de la care a plecat cu bogate impresii şi poveţe duhovniceşti. Întorcându-se la Lavra cuviosul a adus cu sine, aşa cum am văzut şi mai sus, din porunca cuviosului Antonie, tipicul mănăstiresc şi canoanele vieţii monahale urmate de călugării de la Mănăstirea Studion de la Constantinopol. În baza acestui tipic s-a organizat apoi viaţa monahală a Lavrei Peşterilor şi a tuturor celorlalte mănăstiri de pe pământul rus.
Când pe la anul 1090 a trecut la cele veşnice Petru, episcopul de Pereghiaslav, prin voia Domnului a fost ales şi hirotonit în locul său fericitul Efrem, a cărui faimă de monah virtuos, ascet şi duhovnicesc se răspândise pretutindeni. A fost hirotonit de Ioan, mitropolitul de Kiev.
Din momentul în care a primit harul arhieriei acest ales slujitor al Domnului nu numai că şi-a înteţit şi mai mult eforturile ascetice personale dar a şi avut o grijă deosebită faţă de viaţa duhovnicească a păstoriţilor ce-i fuseseră încredinţaţi. Prin eforturile şi munca sa personală s-a zidit o mare biserică mitropolitană de piatră în cinstea Arhanghelului Mihail, în centrul oraşului Pereghiaslav. În afară de aceasta a reuşit să mai zidească o biserică mare, purtând hramul Sfântului Apostol Andrei, la porţile oraşului, cât şi multe alte biserici mai mici ce au împodobit pe rând cetatea. Din păcate multe dintre acestea vor fi distruse de invaziile tătarilor de la începutul secolului al XIII-lea.
Cuviosul Efrem, a fost prezent la aflarea moaştelor cuviosului Teodosie, aşa cum am văzut în paginile de mai sus. Curând după aceasta a fost şi el chemat către locaşurile cereşti ale veşnicului Împărat.

Cuviosul Isaia taumaturgul, episcopul de Rostov

Fericitul Isaia s-a născut la Kiev dintr-o familie de creştini evlavioşi şi iubitori de Hristos, care i-au dăruit o aleasă educaţie creştinească. Încă din tinereţile sale s-a dedicat Domnului, ignorând toate plăcerile lumeşti şi mergând hotărât la mănăstirea Peşterilor ca să devină monah. Pe atunci era stareţ al mănăstirii cuviosul Teodosie, care a putut vedea duhovniceşte creşterea vieţii spirituale a noului frate şi a poruncit să fie acceptat în obşte şi mai târziu să fie tuns în monahism. Din acea clipă tânărul Isaia s-a predat «trup şi suflet» Mirelui Hristos şi a început o aspră viaţă ascetică. Era smerit, simplu, ascultător, iubitor de aproapele, dăruit cu totul vieţii celei îngereşti. Prin cumpătare şi răbdare şi-a înfrânt rând pe rând, pornirile pătimaşe ale trupului. Împodobit astfel cu înţelepciune, discernământ, curaj şi cuminţenie a devenit curând un părinte îmbunătăţit, cu viaţă îngerească, îndreptându-se cu paşi siguri către Ierusalimul cel ceresc. Şi pentru că «nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă», faima virtuţilor sale s-a răspândit cu repeziciune în regiunea Kievului, ajungând curând şi la urechile marelui domnitor Iziaslav Iaroslavici.
Acesta a început să-l roage insistent pe cuviosul Teodosie să-i dea binecuvântare monahului Isaia spre a fi numit ca stareţ al mănăstirii Sfântului Dimitrie, de vreme ce fericitul Varlaam adormise întru Domnul. Luminatul Teodosie a fost inspirat de Duhul Sfânt că este voia lui Dumnezeu ca ucenicul său să preia această sarcină. Astfel a fost de acord şi a dat binecuvântarea ca Isaia să devină stareţ. Iar acesta, urmând ascultării încredinţate, ridică şi acest jug greu, cu durere că se despărţea de învăţătorul său, şi deveni «păstorul cel bun» al monahilor de la noua mănăstire. Aceasta însă nu a adus nici o schimbare în viaţa sa interioară de rugăciune. A rămas la fel de smerit, fără să se lase furat de ispitele oferite de acest post înalt de conducere. Mintea sa era tot timpul concentrată către Dumnezeu şi către înfricoşata clipă a morţii, a judecăţii şi a împărăţiei cerurilor. De aceea a continuat, cu şi mai multă râvnă, viaţa sa ascetică şi nevoinţele, devenind astfel un exemplu viu de viaţă îngerească pentru monahii obştei sale, chemându-i către înălţimile virtuţilor şi împlinind întotdeauna primul ceea ce dorea ca şi ceilalţi să facă. Domnitorul Iziaslav se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu şi cuviosului Teodosie că au trimis la mănăstirea Sfântului Dimitrie un asemenea «diamant însufleţit». Mai mult, cuviosul Isaia a fost cinstit de către Domnul, dăruindu-i-se vrednicia arhieriei. După trecerea la cele veşnice a fericitului Leontie, episcopul de Rostov, cuviosul Isaia, prin voia comună a lui Dumnezeu şi a poporului a fost ales episcop al acelei eparhii.
Când a ajuns la Rostov cuviosul a găsit mulţi creştini care fuseseră de curând botezaţi şi care nu fuseseră încă întăriţi în credinţă. Mai păstrau încă vechi obiceiuri idolatre, păgâne şi săvârşeau din neştiinţă păcate mari. De aceea cuviosul a fost nevoit să înceapă o grea misiune păstorească, spre luminarea şi întărirea poporului său în credinţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos.
– « Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat!», le spunea în predicile sale. De aceea numai în Hristos să credeţi şi numai lui Hristos să-I urmaţi. Numai învăţătura Sa şi a Apostolilor Săi să o aplicaţi în toată viaţa voastră. Să vă lepădaţi de înşelăciunile păgâne şi de vicleniile demonilor, ca să nu păcătuiţi, ci să slăviţi prin faptele şi viaţa voastră numele lui Dumnezeu!
Cuviosul mergea prin toate oraşele şi satele eparhiei sale, în regiunea Rostovului şi Suzdalului, învăţând, predicând, povăţuind, combătând ereziile şi cursele vrăjmaşului celui înşelător.
Oriunde vedea că mai existau încă idoli şi temple păgâne, dădea poruncă să fie dărâmate şi arse, apoi îi catehiza pe locuitori în credinţa ortodoxă a lui Dumnezeu cel în Treime. Toţi cei care erau nebotezaţi şi se converteau la noua credinţă, erau îndată botezaţi chiar de cuvios în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar cei ce nu credeau în predici şi în cateheze erau degrabă convinşi de minunile pe care sfântul le făcea cu dânşii, vindecându-i pe cei bolnavi cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Încă şi cele mai învârtoşate inimi erau convinse până la urmă prin exemplul iubirii, al milei, al bunătăţii şi al smereniei pe care fericitul Isaia le arăta cu prisosinţă. Era mângâietorul celor suferinzi, hrana celor înfometaţi, ajutătorul văduvelor şi al orfanilor, milostiv faţă de cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi. «Ochi era pentru cei orbi, picioare pentru cei ologi», asemenea dreptului Iov, astfel încât toţi se bucurau şi dădeau slavă lui Dumnezeu, pentru că le dăruise un astfel de părinte şi de învăţător. Cuviosul ierarh Isaia s-a învrednicit să fie de faţă şi la sfinţirea bisericii Lavrei, chemat de către un înger, aşa cum am văzut în istorisirea de mai sus. După sfinţire a mai trăit doar nouă luni. La 15 Mai 1090, după ce adusese la credinţa cea adevărată nenumărate suflete ce trăiau «în latura şi umbra morţii» şi după ce-l câştigase pe Domnul prin viaţa sa virtuoasă, a adormit în pace şi şi-a predat sufletul său sfinţit în mâinile îngerilor, care l-au condus către cer.

Cuviosul Damian ieromonahul taumaturg

Minunatul Damian a trăit în mănăstirea Peşterilor în anii de stăreţie ai cuviosului Teodosie. El a devenit în scurt timp un fidel imitator al vieţii îngereşti a duhovnicului său. Cu fierbinte râvnă se străduia să-şi depăşească firea şi să se apropie de desăvârşire prin urmarea virtuţilor evanghelice. Toţi fraţii din obşte mărturiseau cu admiraţie despre adânca sa smerenie, desăvârşita ascultare şi simplitate a cuviosului. Cu toate că se străduia să-şi ascundă lucrarea sa duhovnicească, ea a fost observată de cei împreună nevoitori cu dânsul, care simţeau un adânc respect şi evlavie faţă de credinciosul slujitor al lui Hristos şi neobosit luptător împotriva demonilor. Cuviosul nu dormea aproape deloc. Zilele şi nopţile şi le petrecea în priveghere, studiul sfintelor scrieri patristice şi rugăciune neîncetată. În plus se dăruia postului şi cumpătării. A cerut binecuvântarea de la cuviosul Teodosie să nu guste nimic altceva decât un pic de pâine şi apă. Această regulă a respectat-o până la sfârşitul vieţii sale. De aceea şi bunul Dumnezeu, care ne-a învăţat că neamul demonilor nu se alungă «decât prin post şi rugăciune», a răsplătit străduinţele cuviosului Damian. L-a înzestrat cu harisma vindecării bolnavilor şi a alungării demonilor.
De aceea, ori de câte ori se înfăţişa la mănăstire vreun om bolnav, stareţul Teodosie îl chema la sine pe fericitul Damian, spre a se ruga pentru cel în suferinţă. Iar acesta, în duh de ascultare, plângând şi considerându-se pe sine nevrednic de această harismă sfântă, îl ungea pe cel bolnav cu ulei sfinţit şi se ruga lângă dânsul mult timp, cu lacrimi şi suspine. Prin harul lui Dumnezeu cu toţii se vindecau şi plecau sănătoşi şi bucuroşi.
Şi în toţi anii pe care i-a trăit în această lume trecătoare cuviosul Damian, şi-a adăugat necontenit fapte bune şi străduinţe ascetice, prin care-l slăvea pe Dumnezeu şi-şi lucra mântuirea spre viaţa cea veşnică.
În pragul bătrâneţii cuviosul se îmbolnăvi şi înţelese că se apropia sfârşitul vieţii sale pământeşti. De pe patul ascezei se rugă cu suspine către Dumnezeu şi spuse:
– Doamne al meu! Iisuse Hristoase! Învredniceşte-mă pe mine nevrednicul să devin părtaş al slavei sfinţilor Tăi şi moştenitor al împărăţiei Tale! Şi Te mai rog, Stăpânul meu, să nu mă desparţi de duhovnicescul meu părinte şi învăţător, de sfântul stareţ Teodosie, ci dăruieşte-i şi lui ca şi mie împărăţia Ta şi fă-l părtaş al veşnicelor şi nestricăcioaselor bunătăţi şi al vieţii celei veşnice. Să fim împreună şi acolo unde glasurile cele îngereşti neîncetat Te slăvesc şi unde cei drepţi se învrednicesc să vadă neîncetat frumuseţea chipului Tău cea negrăită!
În timp ce se ruga astfel, a apărut lângă dânsul deodată cuviosul Teodosie. S-a aplecat deasupra sa şi l-a îmbrăţişat zicându-i:
– Fiul meu, rugăciunea ta a fost auzită de către Domnul. Acesta m-a trimis să-ţi spun că cererea ta se va împlini întocmai. Când Dumnezeu va binevoi să pleci din această viaţă şi să te duci lângă Dânsul, te vei număra în ceata sfinţilor Săi şi vei locui cu aleşii Săi în cămările cele cereşti. Şi nu te vei despărţi niciodată de mine! Vom fi întotdeauna împreună în dumnezeieştile locaşuri, unde se aud neîncetat glasurile cele îngereşti…!
Acestea le-a spus cuviosul Teodosie şi se făcu nevăzut.
A rămas uimit de acestea cuviosul Damian, deoarece nu înţelegea cum venise acolo părintele său duhovnicesc şi cum dispăruse aşa deodată din faţa sa. «Cumva am avut o viziune…?», se gândea.
Ca să se lămurească asupra acestui mister îl chemă pe unul dintre fraţi şi-l rugă:
– Du-te, te rog, frate, şi spune-i părintelui stareţ să vină până la mine.
Când a sosit cuviosul Teodosie, părintele Damian i-a spus cu bucurie:
– Părintele meu! Se vor împlini toate aşa după cum mi-ai promis?
– Nu înţeleg, copilul meu, despre ce promisiune îmi vorbeşti? A întrebat cu îndoială cuviosul Teodosie.
Atunci fericitul Damian i-a istorisit despre rugăciunea pe care o făcuse către Domnul şi despre viziunea minunată pe care o avusese.
Luminatul stareţ a dat slavă lui Dumnezeu şi spuse cu lacrimi:
– Ei, fiul meu! Îngerul lui Dumnezeu ţi s-a arătat sub înfăţişarea mea! Prin urmare să fii liniştit deoarece toate se vor îndeplini după cum ţi s-a binevestit. Cum ar fi fost cu putinţă ca eu, un om păcătos, să-ţi fi promis slava cerească cea pregătită pentru drepţii lui Dumnezeu?
Când a auzit această asigurare din partea cuviosului Teodosie, dreptul Damian se bucură duhovniceşte şi fu inundat de speranţa mântuirii.
Apoi a cerut să vină lângă dânsul toţi fraţii din obşte. I-a îmbrăţişat cu lacrimi pe fiecare, cerându-le iertare cu smerenie, pentru orice greşeală le-ar fi greşit. După aceasta şi-a predat sufletul său în mâinile Domnului, şi a fost însoţit de îngeri către cămările cele cereşti.
În ceasul acela al despărţirii sufletului său de trup, faţa sa era luminată de o lumină dumnezeiască, şi un zâmbet de adâncă împăcare domnea pe chipul său, arătându-se astfel că sufletul său era întâmpinat de Mirele cel ceresc.
Atunci cuviosul Teodosie a cerut să se adune din nou toţi fraţii din obşte. Apoi cu cântări psaltice şi cu mare cinstire au îngropat cinstitul trup al robului lui Hristos, care trăise pe pământ ca un înger în trup, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime şi care se urcase la cer ca să vieţuiască veşnic împreună cu îngerii cei fără de trup.

Cuviosul Ieremia cel văzător cu duhul

În afară de marele profet al lui Israil, Ieremia, ce a strălucit în pământul Palestinei pe vremea Legii Vechiului Testament, Dumnezeu a binevoit să arate un la fel de vrednic părinte harismatic, purtând acelaşi nume, pe pământul Rusiei. Este vorba despre cuviosul Ieremia cel văzător cu duhul. Cuviosul Ieremia a venit la mănăstirea Peşterilor la adânci bătrâneţi şi s-a învrednicit să primească tunderea în monahism de la cuvioşii Antonie şi Teodosie. Despre viaţa sa nu cunoaştem foarte multe lucruri. Ştim numai că, deşi era înaintat în vârstă, cu o aşa de mare râvnă şi jertfă de sine a urmat vieţii celei îngereşti a celor doi cuvioşi duhovnici ai săi, încât bunul Dumnezeu l-a dăruit în scurt timp cu harisma cunoaşterii evenimentelor viitoare şi de a citi totodată gândurile oamenilor.  Cuviosul Ieremia, ca un înţelept şi credincios iconom al darului lui Hristos, a folosit această harismă numai spre slava lui Dumnezeu şi spre zidirea sufletească a fraţilor obştii. Dacă se întâmpla să citească vreun gând rău sau vreo atracţie spre un oarecare păcat la vreunul dintre fraţi, îl chema lângă dânsul şi-l sfătuia cu înţelepciune cum să respingă atacul celui viclean şi cum să se păzească de sfaturile rele ale acestuia. Cu multă atenţie şi iubire se apropia de acei fraţi care înşelaţi fiind de diavol se gândeau să părăsească mănăstirea şi să se întoarcă din nou în lume. În aceste cazuri luminatul Ieremia, ca un părinte şi frate în acelaşi timp, se ducea la monahul cel ispitit, îl consola, îl sfătuia şi cu mare înţelepciune şi discernământ îi înlătura aceste gânduri şi-l dezlega din mrejele diavolului. Apoi îi recomanda cu convingere să aibă răbdare şi să se lupte neîncetat cu curaj «duhurilor întunericului acestui veac». Şi de obicei atât de mult îi întăreau aceste sfinte şi inspirate sfaturi ale sale pe fraţii care erau clătinaţi de ispite, astfel încât scăpau pentru totdeauna de acest război al gândurilor pe această temă.
De asemenea cuviosul Ieremia le putea spune dinainte fraţilor din obşte dacă vreo faptă sau intenţie de-a lor era greşită sau bună, dacă era în acord cu voia lui Dumnezeu sau era lucrarea înşelăciunii diavolului, şi care urma să fie în viitor rezultatul acestei fapte sau intenţii. Iar cuvintele şi prevederile sale se adevereau întotdeauna. Astfel cuviosul Ieremia, după ce vreme de mai mulţi ani a înmulţit acest talant pe care i-l dăduse Domnul, a părăsit, la adânci bătrâneţi, acest pământ şi s-a îndreptat către «pământul cel nou», ca să trăiască în lumina Sfintei Înţelepciuni a Treimei celei de viaţă dătătoare.

Cuviosul Matei cel văzător cu duhul

Fericitul Matei al peşterilor nu numai cu numele se asemăna cu primul dintre sfinţii evanghelişti, dar şi prin lucrarea sa sfântă. Deoarece aşa cum sfântul evanghelist Matei a eliberat prin predica şi învăţătura sa poporul Etiopiei12 (Conform Sfintei Tradiţii evanghelistul Matei a propovăduit în Etiopia şi în Parţia, unde a şi murit.) de înşelăciunea demonilor, tot astfel cuviosul Matei cel văzător cu duhul, prin viaţa sa ascetică la mănăstirea Peşterilor, a primit de la Domnul harisma de a elibera poporul rus de vicleşugurile demonilor. Cu ochii luminaţi ai sufletului îi vedea pe urâtorii de oameni demoni, cum întindeau curse, cum semănau gânduri viclene, cum cultivau patimile şi cum aruncau în păcate creaturile însufleţite ale lui Dumnezeu. Cuviosul a descoperit toate aceste lucrări ascunse şi viclene şi a contribuit la salvarea sufletească a fraţilor obştii.
Într-o zi, în timpul slujbei de dimineaţă, binecuvântatul Matei stătea în biserică, la locul său obişnuit. A văzut atunci un demon, îmbrăcat în uniformă de soldat, că mergea pe lângă fraţii monahi, aruncând asupra lor cu nişte flori de tei, pe care le înmuiase mai întâi într-o substanţă ciudată, ca un fel de lipici. Dacă floarea se lipea de vreun frate, îndată acesta era stăpânit de toropeală, de oboseală şi de nepăsare. Atenţia sa scădea, orice dispoziţie de rugăciune se pierdea şi cu vreuna dintre ocazii ieşea grăbit din biserică şi mergea la chilia sa, unde se aşeza să se culce. Dacă floarea cădea jos fără să se lipească de monah, acesta rămânea în biserică şi se dăruia rugăciunii până la sfârşitul slujbei.
Tot ceea ce a văzut în acea zi cuviosul duhovnic le-a povestit apoi tuturor fraţilor la masă. De atunci au devenit cu toţii mai atenţi şi mai stăruitori în timpul rugăciunii la sfintele slujbe.
Fericitul Matei avea obiceiul să plece ultimul din biserică. După fiecare slujbă mai stătea pentru o vreme în sfântul locaş şi se ruga în întuneric şi în linişte. Apoi se retrăgea la chilia sa.
Într-o zi, după slujba de dimineaţă, s-a oprit un pic să se odihnească sub clopotniţă, deoarece chilia sa se găsea la o oarecare depărtare. Acolo i s-a părut că l-a prins un pic somnul. Şi ce să vadă! O mulţime mare de diavoli intrau în curtea mănăstirii prin poarta deschisă! S-a uitat mai atent şi a văzut că unul dintre diavoli venea mândru, călare pe un porc, în timp ce ceilalţi îl înconjurau ca şi cum i-ar fi fost slujitori. « Încotro mergeţi voi?», i-a întrebat cuviosul. «La Mihail Tobolkovici!», a răspuns acela care stătea călare pe porc.
Atunci cuviosul s-a trezit. Şi-a făcut cruce şi a plecat către chilia sa. Se înspăimântase de-a binelea.
– Te rog, îi spuse unui monah mai tânăr, i-a du-te şi află dacă este la chilia lui fratele Mihail!
Monahul nu întârzie să se întoarcă.
– Astăzi, spuse, după Utrenie, cineva l-a văzut ieşind din curtea mănăstirii. Nimeni nu ştie unde s-a dus.
În aceeaşi zi cuviosul le-a povestit stareţului şi fraţilor mai mari viziunea sa. Stareţul l-a chemat pe acel monah şi a aflat de la dânsul că fusese ispitit şi căzuse într-un păcat greu. Spovedindu-l şi povăţuindu-l, l-a ajutat să se pocăiască şi să scape de sub influenţa demonică.
Încă mai trăia fericitul Matei, când a ajuns stareţ al mănăstirii cuviosul Nikon.
Într-o zi, în timpul Utreniei, cuviosul Matei şi-a ridicat ochii săi şi a privit către scaunul stareţului. Şi în loc să-l vadă pe Nikon, a văzut… un măgar!
Când cuviosul a spus aceasta stareţului, acela a înţeles că era o intervenţie divină ca să-l readucă la dăruirea obişnuită, deoarece în acea zi nu urmărise cu atenţie sfânta slujbă.
Şi încă multe descoperiri de acest fel a avut cuviosul Matei, prin care-i îndrepta şi-i întărea pe fraţi până spre sfârşitul vieţii sale, la adânci bătrâneţi.
Sfintele sale moaşte se odihnesc la peşteri, împreună cu cele ale celorlalţi sfinţi asceţi.

Cuviosul Isaachie zăvorâtul

Nu este posibil ca omul să nu fie ispitit. Dacă vicleanul a îndrăznit să-l ispitească în deşert pe Domnul, cu atât mai mult pe robii săi. Aceasta se întâmplă însă prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Deoarece aşa cum aurul se încearcă prin foc şi se curăţă şi străluceşte sclipitor, tot aşa şi omul credincios, care se încearcă prin focul ispitelor, va străluci în cele din urmă asemenea soarelui în faţa lui Dumnezeu, prin faptele sale cele bune, în timp ce duşmanul care seamănă ispitele va fi predat în focul cel veşnic.
O mare încercare şi ispită a suferit şi părintele nostru Isaachie zăvorâtul. Cuviosul Isaachie, după prenumele său lumesc Toropţanin, se ocupase cu comerţul şi strânsese multe bogăţii. Odată însă stătu mai mult şi medită şi-şi aduse aminte de cântarea de la slujba înmormântării: «deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea…». Atunci se hotărî să-şi împartă toată averea sa săracilor şi veni apoi la peştera cuviosului Antonie, dorind să se dăruiască Domnului.
Cuviosul Antonie, după ce-i puse la încercare iubirea sa pentru Dumnezeu şi râvna pentru viaţa monahală, l-a tuns în monahism. De atunci sfinţitul Isaachie, pătruns de flacăra iubirii divine, a început o aspră viaţă ascetică. Cu binecuvântarea cuviosului Antonie se zăvorî în cel mai adânc colţ al peşterii, în cea mai întunecată dintre chilii. Era umedă, strâmtă şi înăbuşitoare, şi semăna mai degrabă cu un înspăimântător mormânt subteran decât cu o chilie.
Vrând de asemenea să-şi chinuiască şi mai mult trupul şi-a scos cămaşa de lână pe care o purtau toţi ceilalţi fraţi şi ceru să i se cumpere o capră. Când îi fu adusă o sacrifică şi-i luă pielea pe care o purtă exact aşa cum era, neprelucrată, lăsându-o să se usuce pe trupul său.
Cu această îmbrăcăminte se închise în chilia sa strâmtă pe care o zidi la intrare, dedicându-se astfel rugăciunii şi predându-se în mâinile lui Dumnezeu. Se ruga neîncetat, cu lacrimi, fără să mai ştie când era noapte sau zi. Nu avea nici un fel de saltea şi niciodată nu se întindea să se culce. Se odihnea doar un pic şezând pe un buştean. Mânca numai o dată la două zile un pic de pâine uscată şi bea puţină apă, pe care i le aducea însuşi cuviosul Antonie, singurul care vorbea cu dânsul câteva cuvinte. Mâncarea i-o dădea printr-o mică firidă, pe unde abia încăpea să treacă o mână. Timp de şapte ani a petrecut cuviosul Isaachie în acest mod de aspră viaţă ascetică. Vai însă! Inima sa nu era însă pe deplin curăţată de slava deşartă. Câteva urme ale acestei patimi demonice întinau încă conştiinţa sa. Şi astfel l-a lovit o mare nenorocire.
Într-o noapte, în timp ce fericitul făcea obişnuitele sale metanii şi spunea psalmii Miezonopticii, a simţit o mare oboseală şi cum puterile îl părăseau, a stins lumânarea şi a şezut.
Şi iată! Deodată întunericul chiliei a fost luminat de o lumină mare! Ce fel de lumină era aceea…? Puternică şi orbitoare ca şi cea a soarelui! Cuviosul a fost nevoit să-şi închidă ochii, neputând să privească liber.
În aceeaşi clipă au apărut înaintea lui doi tineri frumoşi cu feţe luminoase.
– Isaachie, i-au spus cuviosului, suntem îngeri şi am venit să te anunţăm, că, iată, vine Hristos la tine, împreună cu alţi îngeri ai cerului.
Sărmane omule, al lui Dumnezeu! De unde să-ţi dai seama că în faţa ta erau doar nişte demoni, care veniseră să te înşele! Ai uitat că satana poate să se prefacă şi «să se înfăţişeze ca înger de lumină şi că slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii13 (II Corinteni 11, 14, 15.)?…»
Şi-a ridicat deci cuviosul ochii cu greutate şi ce să vadă! O mulţime de demoni, pe care acesta i-a confundat cu îngerii, cu feţe luminoase, şi între dânşii era unul a cărui faţă strălucea mai mult decât a celorlalţi, iradiind raze luminoase.
– Isaachie! i-au strigat demonii. Iată-l pe Hristos! Cazi ca să i te închini!
Cuviosul, fără să poată distinge înşelăciunea cea diavolească, a uitat să invoce ajutorul Domnului sau să-şi facă semnul Sfintei Cruci, care-i împrăştie pe diavoli. A căzut deci nefericitul şi s-a închinat diavolului ca şi cum ar fi fost Hristos!
În aceeaşi clipă demonii au început să scoată îngrozitoare strigăte de bucurie şi de victorie, strigând biruitori:
– Al nostru eşti, Isaachie! Al nostru eşti!
Apoi l-au înşfăcat pe cuvios, l-au pus să stea jos pe pământ şi s-au adunat în jurul său. Dintr-o dată chilia s-a umplut sufocant de demoni.
Atunci cel care se prezentase ca fiind Hristos a spus:
– Luaţi instrumentele! Apucaţi tobele! Cântaţi sărbătoreşte! Iar Isaachie să ne danseze!
S-au înfăţişat deodată mulţi diavoli având în mâni instrumente muzicale şi au început să cânte o muzică asurzitoare şi tulburătoare, cu adevărat demonică. În aceeaşi vreme ceilalţi diavoli l-au ridicat pe cuvios şi l-au forţat să danseze împreună cu dânşii în ritmul nebunesc al acelei muzici.
Dansul acela a ţinut multe ore. Tot atât de mult a ţinut şi bătaia de joc a demonilor faţă de cuvios. După ce l-au chinuit în acest hal, l-au trântit jos aproape mort şi au dispărut.
Se făcuse deja dimineaţă. Cuviosul Antonie a venit la ferestruica micii chilii, aducând ca întotdeauna un pic de pâine şi apă.
– Binecuvântează, părinte Isaachie, a spus cu voce înceată.
Nu a auzit însă nici un răspuns.
– Părinte Isaachie, binecuvântează, a spus din nou şi mai puternic de această dată.
Tăcere.
Cuviosul Antonie mai repetă de două, trei ori salutarea aceasta. Din chilie nu se auzea însă nici cel mai mic zgomot. A crezut atunci că fericitul Isaachie şi-a predat sufletul său Domnului. A anunţat atunci să vină cuviosul Teodosie şi ceilalţi fraţi de la mănăstire.
Şi într-adevăr, peste puţin timp au venit fraţii, au spart zidul de la intrarea în chilie şi l-au tras afară pe cuvios, crezând că este mort. Când l-au scos însă afară şi-au dat seama că încă mai trăia. Abia mai respira. Trupul său era însă înlemnit, incapabil să facă şi cea mai mică mişcare. Gura îi era pe jumătate deschisă. Ochii mari deschişi cu privirea pierdută. Şi-au dat seama curând că nu se mai putea intra în legătură cu dânsul. Nu putea vorbi şi nici nu înţelegea ceea ce i se spunea.
Cuviosul Antonie a înţeles foarte curând că monahul zăvorât fusese atacat de către diavoli. Din acea clipă l-a luat lângă sine în chilie şi l-a îngrijit, depunând mult efort. Iar atunci când a fost nevoit să fugă de la Kiev, prigonit fiind de domnitorul Iziaslav, l-au îngrijit în continuare cuviosul Teodosie împreună cu ceilalţi fraţi din obşte. L-au luat la obşte şi s-au chinuit zi şi noapte ca să-l facă bine şi să-l readucă în simţiri.
Nefericitul Isaachie era într-adevăr într-o stare jalnică. Dezintegrat sufleteşte şi trupeşte, surd şi mut, nu putea să se mişte absolut deloc, nici măcar să se întoarcă pe o parte. Era tot timpul întins şi nemişcat, având răni pe tot corpul. Cu toate acestea, cu multă dragoste frăţească-l îngrijeau, îl spălau şi-l hrăneau fraţii din obşte, în frunte cu cuviosul Teodosie. Nu putea nici măcar să mănânce. Cu multă greutate abia reuşeau să-i toarne în gura pe jumătate deschisă diverse mâncăruri lichide, pe care cu dificultate le înghiţea.
Situaţia aceasta a durat timp de doi ani. Cuviosul Teodosie se ruga în fiecare zi la patul bolnavului şi cu lacrimi îl implora pe mult milostivul Dumnezeu să aibă milă de robul Său şi să-l izbăvească de sub stăpânirea demonilor.
Într-o zi, pe când intrase deja în al treilea an al suferinţei sale, Isaachie a început să vorbească. A cerut în şoaptă să fie ridicat în picioare.
L-au ridicat. Nu a putut însă să se susţină. A căzut jos, dar a început să se poată mişca, asemenea unui copil mic, în patru labe.
Încet, încet a început să-şi revină din ce în ce mai mult. A început apoi să meargă normal. În biserică însă nu vroia să intre. Îl duceau fraţii de multe ori cu forţa. După o vreme a început însă să vină şi singur. La fel şi la masă. Stătea separat de ceilalţi fraţi şi nu vorbea cu nimeni. Îi puneau pâine în faţă şi nu se atingea de ea. I-o puneau atunci în mână şi-l forţau să o mănânce. De multe ori se rugau de dânsul să se hrănească singur. Odată, cuviosul Teodosie, vrând să-l izbăvească şi din această influenţă demonică, spuse fraţilor:
– Lăsaţi-i pâinea în faţă, nu în mâini! Să mănânce singur!
Toată săptămâna aceea cuviosul Isaachie nu a mâncat nimic. După aceea însă, tot văzându-i pe ceilalţi fraţi mâncând, a început să ia şi el pâinea în mână şi să o mănânce. Acesta a fost începutul unei eliberări definitive a acestuia de sub legăturile demonilor.
După adormirea cuviosului Teodosie, la începutul stăreţiei cuviosului Ştefan, fericitul Isaachie şi-a regăsit pe deplin puterile sufleteşti, eliberat deja de lanţurile celui viclean.
Atunci, cu binecuvântarea stareţului Ştefan, se dedică din nou vieţii ascetice, de data acesta însă nu în chilia cea întunecoasă, izolat şi neapărat, ci înăuntrul mănăstirii, păzit de prezenţa şi de sprijinul stareţului şi a celorlalţi fraţi.
Învăţându-se minte din păţania sa, se adresă celui viclean şi-i spuse:
– O, diavole, tu care m-ai amăgit atunci când eram singur în peşteră! De acum înainte nu mă voi mai lupta singur şi izolat. Mă voi lupta cu tine aici înăuntru, în mănăstirea mea, şi te voi învinge cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi al rugăciunilor fraţilor!
A început să poarte ca şi ceilalţi fraţi rasa şi cămaşa de lână călugărească şi cu râvnă se încadra în viaţa ascetică a obştii. Făcea ascultare de toţi fraţii şi lucra cu răbdare oriunde ar fi fost trimis. Mergea primul la muncă şi primul la biserică. Drept şi nemişcat stătea în sfântul locaş până la sfârşitul slujbelor. Purta nişte pantofi mai vechi şi găuriţi, fie iarnă fie vară. Când era iarnă şi îngheţuri mari, picioarele sale atingeau podeaua de piatră îngheţată a bisericii. Cu toate acestea cuviosul nu se mişca deloc până la sfârşitul slujbei.
După slujba de dimineaţă se ducea la bucătărie, aprindea focul, aducea apă şi făcea toate pregătirile necesare pentru începerea gătitului. Când soseau fraţii bucătari le găseau pe toate pregătite.
Odată unul dintre fraţii bucătari, cu numele Isaac, a vrut să-şi bată joc de cuvios şi i-a spus:
– Părinte Isaachie! Iată, acolo în acel copac din curte s-a aşezat un corb. Du-te, prinde-l şi adu-l încoace!
Cuviosul făcu metanie în faţa bucătarului, ieşi afară, se sui în copac şi fără nici un fel de greutate prinse corbul. Pasărea, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nu se sperie şi nici nu încercă să zboare. Îl lăsă pe cuvios să o prindă în mâinile sale slăbite de asceză şi să o aducă la bucătărie.
Au rămas ca trăzniţi bucătarii când au văzut acest rezultat al smereniei şi al ascultării sfântului. I-au înştiinţat pe ceilalţi fraţi şi pe stareţ şi de atunci înainte au început să-l respecte ca pe un monah harismatic.
Cuviosul Isaachie însă, ca să evite slava oamenilor şi o a doua cădere în capcana diavolilor, a început să se comporte ca şi cum ar fi înnebunit, să se prefacă. Spunea cuvinte ciudate, le provoca diverse neajunsuri fraţilor sau trecătorilor şi de aceea de multe ori era insultat, batjocorit şi chiar lovit. Refugiul său era peştera cuviosului Antonie, care acum era goală. Acolo se ruga zi şi noapte, suferind frigul iernii.
Într-o noapte fericitul a aprins soba cea veche, săpată în piatră, din peşteră. Aceasta însă la un moment dat se înfundă şi începu să scoată afară flăcări şi fum. Atunci cuviosul, neavând nimic la îndemână cu care să stingă focul, dădu la o parte capacul de piatră şi se puse cu picioarele goale pe buştenii aprinşi. A rămas acolo aşa pentru multă vreme, până când focul s-a stins. Cu toate acestea picioarele sale nu s-au ars absolut deloc.
Multe alte astfel de lucruri minunate a săvârşit cuviosul, care dintr-un monah ce fusese înşelat de diavoli, devenise acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, alungător al lor.
De multe ori i se arătau demonii şi încercau să-l sperie, strigând:
– Eşti al nostru, Isaachie! Eşti al nostru, deoarece te-ai închinat stăpânului nostru!
Acesta însă le răspundea cu curaj:
– Stăpânul vostru este Belzebul, care nu are putere mai mare decât o muscă14 (Belzebul sau Baal-Zebub în ebraică înseamnă zeul-muscă sau zeul muştelor. Iudeii numeau astfel idolul adorat de ecroniţi (IV Regi I, 2). Pentru că era foarte oribil şi scârbos la înfăţişare îl identificau cu însuşi satana. Aici cuviosul Isaachie îi batjocoreşte pe demoni, folosind sensul propriu al cuvântului Belzebul.). De aceea nu-mi este frică de el, aşa cum nu-mi este frică nici de voi musculiţelor, robii săi. M-aţi înşelat odată, deoarece nu am cunoscut şiretlicurile şi vicleniile voastre. Acum însă, prin puterea Domnului meu Iisus Hristos şi prin rugăciunile cuvioşilor mei părinţi Antonie şi Teodosie, nu mă veţi mai învinge. Veţi fi învinşi şi vă veţi spulbera asemenea muştelor!
Şi zicând acestea, cuviosul se însemnă cu semnul Sfintei Cruci, iar demonii fugiră, urlând ca nişte câini răniţi. Însă nu se dădeau bătuţi. Reveneau mai târziu cu aceeaşi răutate şi încă şi mai sălbatici.
În timpul nopţii se adunau în faţa chiliei cuviosului şi începeau să facă nişte zgomote îngrozitoare. Scrâşneau, urlau, băteau tobele şi ameninţau.
– Isaachieeee!, strigau. O să surpăm peştera şi o să te îngropăm de viu!
– Fugi de aici, blestematule!, îi strigau alţii. O să te băgăm în pământ!
Cuviosul însă cu calm şi curaj le răspundea:
– Dacă aţi fi fost de la Dumnezeu aţi fi umblat la lumina zilei, deoarece «Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El15 (I Ioan I,5.)». Dar pentru că-l slujiţi pe întunecatul diavol, de aceea umblaţi în întunericul nopţii, aşa cum şi împăratul vostru, stăpânitorul întunericului, «este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui16 (I Ioan II,11.)».
Astfel de cuvinte şi multe altele le spunea fericitul Isaachie demonilor, făcând întotdeauna semnul Cinstitei Cruci. Îndată demonii dispăreau ca un fum.
Altădată îşi luau înfăţişarea unor animale sălbatice. Se transformau în urşi, lupi, lei şi alte fiare prădătoare şi se repezeau urlând asupra sa, chipurile ca să-l sfâşie. Alteori se înfăţişau ca sute de şerpi, broaşte, şobolani şi alte animale scârboase, şuierând înspăimântător.
În toate aceste cazuri însă arătările demonice se spulberau prin invocarea numelui lui Hristos şi cu semnul Sfintei Cruci. Iar duhurile cele viclene fugeau grăbite urlând:
– Ah, Isaachie, ne-ai învins! Ne-ai învins…!
– Nu v-am învins eu, ci preaputernicul Dumnezeu, le răspundea cuviosul. Însă iată! Acum vă arătaţi aşa cum vi se potriveşte, în forma animalelor celor necurate, de vreme ce şi voi sunteţi necuraţi!
Timp de trei ani s-a luptat cu îndârjire cu cetele demonilor cuviosul Isaachie. Apoi nu au mai îndrăznit să-l mai atace, învinşi fiind de harul lui Dumnezeu, care se odihnea deasupra robului Său.
De atunci s-a instalat din nou în peştera sa singuratică, dăruindu-se la fel de mult vieţii ascetice de post, priveghere şi rugăciune, aşteptând să-i vină obştescul sfârşit.
Nu după mult timp, înaintat fiind deja în vârstă, se îmbolnăvi. Venise ora chemării sale la Domnul, către cămările cele cereşti. Fraţii l-au adus la mănăstire. După opt zile a adormit în pace, plecând către tărâmul celor vii.
Stareţul Ioan şi întreaga obşte au îngropat cu mare cinste trupul său în acelaşi loc subteran în care se odihnesc şi moaştele altor sfinţi călugări de la Lavra. Astfel bunul ostaş al lui Hristos, cu toate că la început fusese învins de către viclenii demoni, mai apoi se dovedi învingător şi moştenitor al împărăţiei cerurilor.

 

PARTEA A DOUA

Cuviosul Nichita zăvorâtul, episcopul de Novgorod

Dintre toţi nevoitorii pentru Hristos, o mai mare cinstire trebuie să se acorde acelora care, plini de curaj, se rup de obştea celorlalţi luptători, se avântă fără frică înainte şi se luptă cu duşmanul în singurătate.
Aceşti ostaşi ai Săi însă, câteodată, prin îngăduinţa Domnului, cunosc şi mari căderi, prin retragerea harului Său, «ca să nu se trufească17 (II Cor. XII, 7)». Cu toate acestea, văzând râvna şi curajul lor, nu-i părăseşte definitiv, ci după ce-i smereşte şi-i îndrumă spre îndreptare pentru un oarecare timp, le redă comuniunea harului, făcându-i de data aceasta de neînvins în faţa demonilor. Printre aceşti viteji luptători ai lui Hristos, unul dintre cei mai luminaţi a fost şi fericitul Nichita zăvorâtul, monah al Lavrei Peşterilor.
Cuviosul Nichita era fratele mai tânăr al marelui Nikon. Când acesta din urmă a devenit stareţ la Pecerska, Nichita a început să-l roage cu insistenţă:
– Dă-mi te rog, părinte, binecuvântarea să urmez viaţa cea zăvorâtă!
– Fiul meu, îi răspunse cuviosul Nikon, nu-ţi va folosi aceasta. Nu poţi încă să faci aceasta, aşa de tânăr cum eşti acum, să te zideşti înăuntrul unei chilii şi să te dedici exclusiv rugăciunii. Nu este încă pentru puterile tale această lucrare. Vei fi mult mai în siguranţă să rămâi împreună cu ceilalţi fraţi din obşte, să faci ascultare, să lucrezi cu sârguinţă la locul în care eşti trimis, să-ţi însuşeşti toate virtuţile şi poţi să fii sigur că nu-ţi vei pierde răsplata ta cea cerească. Nu ai văzut ce a păţit fratele nostru Isaachie? A vrut să trăiască zăvorât, a fost jalnic înşelat de către demoni şi numai harul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri l-au izbăvit!
Dar cu toate încercările cuviosului Nikon de a-l face să se răzgândească, Nichita continua să insiste:
– Niciodată, niciodată, părinte, nu voi fi înşelat! Mă voi opune puternic vicleşugurilor diavolilor şi-l voi ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu să-mi dăruiască harisma vindecării bolilor, aşa cum i-a dăruit-o cuviosului Isaachie, care până astăzi face atâtea minuni.
Stareţul i-a spus din nou:
– Fiul meu, dorinţa ta depăşeşte puterile tale şi ascunde o pornire către slava deşartă. Ai grijă să nu cazi chiar mai înainte de a ajunge la înălţimile către care tinzi. «Celui căruia i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă», ne avertizează sfântul apostol Pavel. Eu îţi recomand pentru ultima dată să rămâi şi să te nevoieşti împreună cu ceilalţi fraţi, cu smerenie şi ascultare, ca să primeşti de la Domnul cununa cea neveştejită. Orice altceva vei face, va fi rodul doar al voinţei tale şi de aceea va reprezenta un pericol pentru sufletul tău. Dumnezeu să te lumineze către tot lucrul bun…!
Nichita însă nu a vrut să asculte sfaturile stareţului, deoarece nu putea să-şi învingă această puternică dorinţă pentru viaţa zăvorâtă, care ardea în sufletul său. Făcu, deci, nefericitul după voia sa.
Se închise în chilia sa, încuie uşa şi rămase singur, rugându-se neîncetat. A cerut numai să i se aducă câte puţină mâncare în fiecare zi.
Cuviosul Nikon era neliniştit şi întristat pentru fapta fratelui său. Aştepta cu frică pedeapsa ce avea să vină pentru neascultarea sa, care din păcate, nu întârzie deloc.
La numai câteva zile de la zăvorârea sa cuviosul Nichita a auzit lângă el o voce. Ca şi cum ar fi fost cineva chiar lângă dânsul şi s-ar fi rugat împreună. În acelaşi timp a simţit şi un plăcut miros de mir, care-i umplea chilia. Diavolul îşi întinsese deja cursa sa. Iar neexperimentatul Nichita căzu imediat în ea!
«Înger trebuie să fie!», se gândea în sinea sa, simţind o ciudată senzaţie de teamă. «Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga împreună cu mine. Şi nici nu ar mirosi atât de frumos, de vreme ce diavolii miros foarte urât. Este evident că chilia mea s-a umplut de mirul Sfântului Duh!»
Acestea gândea bietul de el şi începu din nou să se roage cu insistenţă şi cu lacrimi zicând:
– Doamne, arată-te. Te rog, ca să te văd cu ochii mei!
A auzit atunci o voce care i-a spus:
– Nu trebuie să mă arăt, deoarece eşti încă tânăr! Te vei mândri şi vei cădea în greşeală!
– Nu Doamne, a răspuns plângând Nichita. Niciodată nu voi greşi, deoarece stareţul meu mi-a arătat cum să înving ispitele diavolului. Orice îmi vei spune Tu, Doamne al meu eu voi face!
Atunci vicleanul satana îi spuse:
– Nichita, «nu vei putea vedea faţa mea; căci nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască»! Dar iată! Îţi trimit pe unul dintre îngerii mei. Va locui cu tine. Să faci tot ceea ce îţi va spune!
În aceeaşi clipă a apărut în faţa monahului un demon cu înfăţişare de înger. Nichita, înşelat de acuma de-a binelea, a căzut şi i s-a închinat ca unui trimis al Domnului! Iar acela îi spuse:
– Nichita, de acum încolo tu nu mai ai nevoie deja să te rogi. Mă voi ruga eu în locul tău. Tu trebuie doar să studiezi cărţile şi să oferi cuvinte de învăţătură acelora pe care ţi-i va trimite Dumnezeu. Vei deveni un mare îndrumător al sufletelor şi un izbăvitor al oamenilor!
Desigur că Nichita a ascultat orbeşte cele spuse de „înger“. Robit deja de împăratul întunericului, a încetat să se mai roage şi a început cu mare râvnă să studieze. Îl vedea pe demon că stătea permanent în genunchi ca şi cum s-ar fi rugat şi se bucura crezând că acela se ruga la Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său!
După o vreme el a ieşit din chilie şi a început să discute cu oamenii care-l căutau despre Scriptură, despre credinţă, despre folosul sufletesc şi despre multe astfel de teme. Nu a întârziat să devină vestit ca fiind un monah harismatic cu darul vederii înainte. Faima sa s-a răspândit pretutindeni şi cu toţi admirau împlinirea exactă a prevederilor sale profetice. Această slavă a ajuns la culme, atunci când i-a trimis într-o zi domnitorului Iziaslav următorul mesaj: «Astăzi a fost ucis la Zabolţ principele de Novgorod Gleb Sviatoslavici. Trimite-l repede pe fiul tău Sviatopolk ca să ia tronul Novgorodului!»
După câteva zile a sosit într-adevăr vestea despre uciderea principelui Gleb. De asemenea Sviatopolk a reuşit să se urce pe tronul Novgorodului. Din acea zi Nichita a devenit respectat ca fiind un puternic „profet“ de către toţi domnitorii şi boierii de la curţile lor cât şi de către popor.
Stareţul Nikon era însă sceptic şi parcă tot aştepta să se întâmple ceva…Şi-a dat seama în acelaşi timp că în vreme ce Nichita ştia aproape pe de rost tot Vechiul Testament şi-l folosea cu o uşurinţă uimitoare în discuţiile sale, nu ştia însă deloc Noul Testament. Nu-l studiase niciodată şi nici nu voia să se aducă vorba despre asta! Din acest comportament nu au întârziat părinţii să-şi dea seama că fusese înşelat de diavol. Şi de aceea au hotărât să nu-l lase să fie batjocorit de stăpânul întunericului.
Astfel într-o zi stareţul Nikon a luat cu sine pe câţiva fraţi – pe viitorul stareţ Ioan, pe Pimen postitorul, pe Isaia, viitorul episcop de Rostov, pe Isaachie zăvorâtul, pe Agapie vindecătorul, pe Grigorie taumaturgul şi pe încă alţi câţiva – şi s-au dus la chilia lui Nichita. Au deschis cu forţa poarta încuiată. Atunci Nichita, fiind sub influenţa celui viclean care-l stăpânea, a început să se înfurie asemenea unei fiare sălbatice. A început să ţipe, să ameninţe şi să lovească, în vreme ce câţiva fraţi îl prinseseră strâns şi stareţul îi citea rugăciunile speciale de alungare a demonilor.
După multe străduinţe şi rugăciuni, iubitorul de oameni Dumnezeu a alungat în cele din urmă pe vrăjmaş. Chinuitul frate Nichita şi-a revenit în sine şi s-a liniştit.
După aceasta fraţii l-au întrebat câteva lucruri din Vechiul Testament. Acesta însă nu-şi mai amintea absolut nimic! Şi în vreme ce fraţii îi spuneau că mai înainte îl ştiuse pe tot pe de rost, el se jura că nu l-a citit niciodată! După cum şi-au dat seama mai târziu, au văzut că uitase nu numai tot ceea ce învăţase atâta timp cât fusese în stăpânirea demonului, dar uitase chiar să citească şi să scrie! Astfel au fost nevoiţi părinţii să-l înveţe din nou aceste lucruri, ca şi cum ar fi fost copil mic!
Când Nichita a înţeles pe deplin ceea ce i se întâmplase, a căzut cu pocăinţă la picioarele cuviosului Nikon, rugându-l şi pe acesta cât şi pe Dumnezeu ca să-l ierte pentru neascultarea şi aroganţa sa, care l-au aruncat în mâinile satanei. De atunci fericitul s-a dedicat cu dăruire vieţii de obşte, prin ascultare şi tăierea voii proprii, plângând zi şi noapte pentru căderea sa. Şi dovedi o atât de mare râvnă, încât îi întrecu pe ceilalţi fraţi în practicarea virtuţilor.
Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând această adâncă pocăinţă şi smerenie a robului Său, primi lacrimile sale asemenea sângelui martirilor şi-l iertă pentru căderea sa, aşa cum oarecând îl iertase pe apostolul Petru pentru întreita sa lepădare, în urma căreia însă s-a pocăit «plângând cu amar». Şi după cum l-a învrednicit pe Petru, după întreita sa lepădare, să redevină apostol şi păstor al oilor Sale celor cuvântătoare, la fel şi-a arătat mila Sa şi către smeritul Nichita, pe care l-a învrednicit să ajungă episcop de Novgorod, în 1096. În plus l-a dăruit şi cu harisma vindecării bolilor, prin care a ocrotit şi a miluit pe păstoriţii săi. Multe au fost minunile pe care le-a făcut ca episcop cuviosul Nichita, prin care s-a slăvit numele lui Dumnezeu.
Odată, după o secetă de câţiva ani, chinuitoare şi distrugătoare pentru locuitori, prin rugăciunile sale a pornit ploaia cea binefăcătoare şi salvatoare. Altădată, pe când izbucnise un puternic incendiu devastator în oraş, pe care nimeni nu reuşea să-l stingă, cuviosul s-a rugat îndelung şi Dumnezeu a trimis o ploaie puternică ce a salvat întregul oraş. Acestea şi multe alte minuni a săvârşit cuviosul ierarh prin rugăciune, miluindu-i pe oamenii lui Dumnezeu, slăvind numele Său preasfânt şi întărind în credinţa ortodoxă pe cei ce se îndoiau.
După o activitate bogată şi plină de bucurii duhovniceşti, fericitul Nichita s-a mutat la Domnul în anul 1109, primind cununa vieţii celei veşnice.

Cuviosul Lavrentie zăvorâtul

În acei ani în care trecuseră prin aceste încercări cuvioşii Isaachie şi Nichita, a venit la mănăstire un nou călugăr iubitor de asceză, fericitul Lavrentie. Avea şi acesta dorinţa, ca un brav ostaş al lui Hristos, să se nevoiască şi să se lupte cu vicleanul vrăjmaş ca şi zăvorât, aplicând cu credinţă în toată viaţa sa porunca Domnului: «Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie».
Părinţii însă, având încă proaspete în minte pătimirile fericiţilor Isaachie şi Nichita, i-au spus tulburaţi:
– Frate, dacă vrei să urmezi viaţa ascetică a celor zăvorâţi, nu o face aici la mănăstirea noastră, care este luptată mai mult decât oricare alta de războiul cel nevăzut al demonilor. Deja doi fraţi ai noştri au fost înşelaţi, pentru că au îndrăznit să declare un război personal diavolului. Şi cât pe ce să fie pierduţi pentru totdeauna, dacă nu i-ar fi salvat iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi rugăciunile fraţilor din obşte. De aceea, dacă insişti în acest mod de asceză, du-te în altă parte. Aici eşti în pericol. Atunci fericitul Lavrentie făcu metanie în faţa părinţilor, şi primi binecuvântarea de a merge la mănăstirea sfântului Dimitrie. Acolo începu o aspră viaţă ascetică zăvorâtă. Având ca singur obiectiv mântuirea sufletului său, fericitul Lavrentie îşi adăuga în fiecare zi mai multe şi din ce în ce mai aspre nevoinţe. Şi-a omorât patimile cele trupeşti prin post. Şi-a alungat gândurile viclene cu ascuţitul tăiş al rugăciunii. A stins săgeţile cele aprinse ale vicleanului prin râuri de lacrimi. Şi prin harul lui Dumnezeu, nu numai că s-a eliberat de ispitele demonilor, ci a primit şi harisma vindecării bolilor şi a alungării duhurilor celor viclene.
Odată au adus la cuvios un om de la Kiev, care era chinuit neîncetat şi îngrozitor de un demon. Era atât de puternic, încât cel posedat putea în momentele de criză să scoată din rădăcină şi să arunce la depărtare un copac mare, lucru pe care nu l-ar fi reuşit nici zece oameni voinici la un loc. Fericitul Lavrentie, din smerenie, a spus că el nu poate scoate un demon atât de puternic. Şi ca să se descopere tuturor puterea şi harul lui Dumnezeu, care umbrea mănăstirea Peşterilor, le-a spus să-l aducă acolo pe cel demonizat. Acesta însă, îndată ce a auzit aceasta, a început să strige cu groază:
– Unde mă trimiţi? Eu nici măcar nu îndrăznesc să mă apropii de această mănăstire! Acolo se găsesc treizeci de sfinţi, care m-au nenorocit! Cu ceilalţi pot să mă lupt, cu aceia însă nu! M-au ars! Mi-e frică de dânşii! Nu!…Nu!… Nu mă trimite acolo!
Aflând însă acum chiar de la diavol despre virtutea şi puterea duhovnicească a fraţilor de la Lavra Peşterilor, a insistat şi mai mult să-l ducă pe posedat acolo.
Apropiaţii demonizatului ştiau că acesta nu fusese niciodată la Lavra şi că toţi monahii de acolo îi erau necunoscuţi. În vreme ce mergeau deci spre mănăstire l-au întrebat:
– De care monahi îţi este frică? Pentru că noi ştim că astăzi la mănăstire trăiesc o sută optzeci de monahi. Care sunt deci acei treizeci care te-au ars?
Demonizatul enumeră atunci unul câte unul numele celor treizeci şi adăugă:
– Aceşti treizeci pot să mă alunge ca pe un fir de praf, numai cu un singur cuvânt.
– Atunci vom face şi altceva în plus. Te vom închide şi în peştera unde se odihnesc sfintele moaşte ale călugărilor care au trăit mai înainte.
Atunci demonizatul, prin îngăduinţa lui Dumnezeu descoperi şi alte lucruri minunate:
– Şi credeţi că eu pot să mă lupt cu cei adormiţi? Şi aceştia sunt de neînvins. Şi au mare trecere în faţa lui Dumnezeu. Ei se roagă neîncetat pentru monahii de la Lavra şi pentru oamenii care aleargă pentru ajutor la aceştia. Dar dacă vreţi să vedeţi puterea mea duceţi-mă la mănăstire. Deoarece în afară de cei treizeci pe care i-am numit, cu toţi ceilalţi mă voi putea lupta!
În vreme ce se apropiau de mănăstire însă, cel posedat intră în criză. A rămas pentru o vreme ca într-un extaz, ca şi trăznit, fără să mai poată comunica cu cei din jurul său. Din gura sa se auzeau ciudate şi neînţelese cuvinte, o compoziţie de fraze în evreieşte, latineşte şi greceşte. Iar apoi – o minune! – chiar în faţa porţilor mănăstirii duhul cel necurat îl părăsi ca un fum. Omul cel chinuit îşi reveni şi se arătă ca fiind scăpat definitiv de tirania diavolească.
Slăvind pe Dumnezeu împreună cu cei care îl însoţiseră, au intrat în mănăstire şi în biserică spre a mulţumi pentru această mare binefacere.
Stareţul a fost informat de aceste întâmplări şi a venit în biserică împreună cu câţiva călugări. Cu toate acestea cel vindecat nu l-a cunoscut nici pe stareţ, nici pe vreunul dintre cei treizeci de călugări, pe care îi menţionase în timpul crizei sale.
– Cine te-a făcut bine şi cum?, l-au întrebat monahii.
Iar acesta, arătând icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a spus:
– La intrarea în mănăstire ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi, purtând cu ei această icoană. Îndată ce i-am văzut m-am făcut bine.
Numele acelor treizeci de părinţi şi le amintea pe toate. Pe nici unul însă nu a putut recunoaşte, deoarece nu-i văzuse niciodată.
Atunci cu toţii, monahi şi creştini, l-au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Sa, care prin voinţa lor sfântă, binecuvântaseră mănăstirea Peşterilor şi dăruiseră har monahilor ei, care şi-au oferit întreaga lor fiinţă ca «jertfă primită, bineplăcută lui Dumnezeu18 (Filipeni IV,18.)».
Cuviosul Lavrentie, după ce a oferit multe roade în mănăstirea sfântului Dimitrie şi a lăsat în urma sa pe mulţi imitatori ai vieţii celei îngereşti, a venit la Pecerska. Aici a continuat viaţa sa ascetică pentru mulţi ani, dovedindu-se la fel de vrednic ca şi înaintaşii săi. La bătrâneţe îşi predă fericitul său suflet Domnului şi intră „prin poarta cea strâmtă” în viaţa cea veşnică.
Trupul său a fost aşezat în peştera în care se odihnesc şi ceilalţi fraţi monahi, unde se găseşte până astăzi nestricat şi slăvit, de mir izvorâtor.

Cuviosul Alipie iconograful

Imitator în viaţa îngerească şi virtute al primului iconograf, al sfântului evanghelist Luca, s-a dovedit a fi cuviosul părintele nostru Alipie de la Peşteri. Acest fericit monah picta în chip minunat chipurile sfinţilor, în timp ce avea grijă să-şi împodobească şi sufletul cu toate virtuţile. De aceea şi Dumnezeu l-a învrednicit să devină un doctor tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor. Fericitul Alipie, mai înainte încă de a intra în monahism, a fost martorul acelei impresionante minuni ce s-a petrecut în biserica Lavrei, pe vremea când avea loc pictarea acesteia. Îi ajuta pe atunci pe pictorii greci care împodobeau biserica Născătoarei de Dumnezeu şi a văzut cu ochii săi acel porumbel care s-a arătat în chip minunat, după cum am istorisit în textul de mai sus. După acest fapt minunat Alipie a rămas la mănăstire şi a primit intrarea în viaţa cea îngerească din mâinile cuviosului stareţ Nikon. El a continuat apoi să înveţe şi să se desăvârşească în sfânta artă a iconografiei. Şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu a căpătat îndemânarea de a imprima în chipurile icoanelor celor neînsufleţite expresia tuturor virtuţilor şi harismelor, cu care aceşti sfinţi se împodobiseră în timpul vieţii lor pământeşti. Această îndemânare i-o dăruise Domnul, deoarece se ocupa de iconografie nu pentru a avea foloase materiale sau slavă deşartă, ci spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi. Multe dintre icoane le-a pictat pentru mănăstire şi multe pentru părintele stareţ şi pentru chiliile fraţilor. A învăţat de asemenea şi arta restaurării vechilor icoane şi se îngrijea mult pentru refacerea acelora care fuseseră aduse de demult la mănăstire de către primii monahi ai Peşterilor.
Cuviosul Alipie nu stătea niciodată degeaba. Prin vrednicia sa se asemăna cu părinţii din vechime, care-şi petreceau timpul prin muncă şi rugăciune. Tot ceea ce câştiga de pe urma acestei îndeletniciri, era împărţit în trei părţi. O parte o folosea pentru a-şi cumpăra cele necesare atelierului său. A doua parte era împărţită săracilor iar a treia parte era dată pentru nevoile mănăstirii. Aşa făcea întotdeauna, cu binecuvântarea stareţului, fără să dea odihnă trupului său ziua şi noaptea. Noaptea priveghea în rugăciune şi metanii iar ziua, după terminarea sfintelor slujbe zilnice, îşi începea lucrul cu smerenie, cu răbdare şi cu migală. Nimeni nu l-a văzut vreodată stând degeaba. Nimeni nu l-a auzit să vorbească mai mult decât trebuie. Şi niciodată nu a acordat mai multă importanţă lucrului mâinilor, în dauna rugăciunii şi a adorării lui Dumnezeu. Văzând stareţul hărnicia sa, virtuţile şi grija pentru împlinirea datoriilor monahale, a fost luminat de Dumnezeu să-l propună pentru a fi hirotonit preot. După hirotonia sa, fericitul Alipie a strălucit şi mai mult prin cultivarea virtuţilor monahale şi prin perseverenţa în îndeplinirea datoriilor sale sfinte. S-a învrednicit chiar să devină duhovnic şi să dăruiască astfel, prin harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, celor care veneau să se spovedească la dânsul. Această activitate sfinţitoare a fost îmbogăţită de nenumărate minuni. Vom relata în continuare câteva dintre acestea, care au rămas vii în memoria obştii de la Lavra. Odată, unul dintre creştinii foarte bogaţi de la Kiev s-a îmbolnăvit de lepră. Disperat, a cerut ajutorul celor mai buni medici. Din păcate însă aceştia nu au putut să-l ajute cu nimic. Neştiind ce să mai facă a apelat şi la vrăjitorii idolatri, sperând că se va face bine prin mijloacele lor demonice de vindecare. Nu doar că nu s-a făcut bine, ci situaţia bolii sale s-a înrăutăţit şi mai mult. Atunci unul dintre prietenii săi l-a sfătuit să se ducă şi la mănăstirea Peşterilor şi să-i roage şi pe părinţii de acolo ca să-l ajute. Însă acel nefericit, în vreme ce crezuse că l-ar fi putut face bine magii idolatri, nu accepta să creadă că iubitorii de Hristos, monahii, ar fi putut să-l ajute cu ceva. De aceea nu vroia să se ducă la Lavra. După mai multe insistenţe însă ale prietenului său, se hotărî să încerce şi acest lucru. Plecă spre mănăstire cu inima îndoită, însoţit de apropiaţii săi. Stareţul îi dădu să bea apă de la izvorul cuviosului Teodosie. Îl spălă de asemenea pe faţă şi pe cap cu aceeaşi apă şi-l lăsă să plece. Când însă sărmanul om ajunse acasă, observă că boala sa se înrăutăţise şi mai tare. Rănile sale se deschiseseră şi curgea din ele puroi, în timp ce trupul său împrăştia un miros îngrozitor, care-i ţinea la depărtare pe ceilalţi oameni. Motivele acestei evoluţii nu erau altele decât necredinţa sa şi lipsa de pocăinţă.
Leprosul a început să se jeluiască şi să plângă pentru starea în care se găsea. Rămase pentru multă vreme închis şi izolat în camera sa. Plin de ruşine şi dezamăgire pentru starea pe care o avea şi pentru mirosul pe care-l răspândea, îşi aştepta moartea, care se părea că nu era departe.
Însă iată, iubitorul de oameni, Dumnezeu l-a luminat şi a înţeles astfel motivul îmbolnăvirii sale. Şi ca un al doilea David, a strigat de departe rudelor sale:
– «Faţa mea s-a acoperit de ruşine! Bicisnic m-am născut între fraţii mei şi străin între fiii maicii mele», deoarece fără credinţă şi cu inima pătată de păcate am îndrăznit să mă duc la mănăstire şi să cer vindecarea!
S-a ridicat şi a plecat îndată din nou la mănăstire. A cerut de la stareţ să se spovedească. Acesta l-a trimis la cuviosul Alipie. Cu lacrimi şi cu zdrobire de sine leprosul şi-a mărturisit toate păcatele sale şi cu sinceră pocăinţă a cerut de la Dumnezeu iertarea. Cuviosul i-a spus:
– Copilul meu, lucru mare şi mântuitor ai săvârşit acum prin mărturisirea păcatelor tale. Îţi aduci aminte ce zice regele şi profetul David? «Şi am zis: îmi voi răscumpăra păcatele mele Doamne. Iar Tu vei trece cu vederea neruşinarea inimii mele». Acelaşi lucru s-a întâmplat acum şi cu tine. Te-ai mărturisit cu pocăinţă înaintea Domnului şi Acesta te-a iertat, ca unul ce este bun şi de oameni iubitor.
După ce luminatul de Dumnezeu Alipie i-a dat şi multe alte sfaturi folositoare şi mântuitoare, a luat un pic de culoare, din cele pe care le folosea la atelierul său, şi a uns rănile bolnavului. Apoi l-a condus în biserică şi l-a împărtăşit. La sfârşit l-a dus într-un colţ unde se găsea un vas cu apă, în care se spălau preoţii după Sfânta Liturghie.
– Spală-te cu această apă, i-a spus cuviosul celui bolnav.
Acesta s-a spălat de culorile cu care fusese uns şi în acea clipă – o minune! – rănile au dispărut şi faţa sa s-a curăţat!
A căzut îndată la picioarele cuviosului, spălându-le cu lacrimi de recunoştinţă, pentru că-l scăpase atât de lepra trupească cât şi de cea sufletească.
Foarte uimiţi au rămas şi rudele leprosului când au văzut această minune. Şi au întrebat:
– Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum de prima dată când a venit la mănăstire boala sa s-a agravat, în vreme ce acum s-a vindecat?
– Fraţilor, le-a spus duhovnicul Alipie, Domnul ne spune: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni»! Acest om a lucrat mai întâi prin păcatele sale pentru duşmanul nostru diavolul. Şi când s-a îmbolnăvit, tot la acesta s-a dus să caute vindecarea: la magi şi la vrăjitoare. Şi nu a crezut în Domnul, ca în singurul Mântuitor şi Vindecător al sufletelor şi al trupurilor. Prima dată a venit aici cu inima plină de necredinţă şi necurăţie. De aceea şi boala sa s-a agravat. Deoarece Domnul a spus: «Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea19 (Marcu XI, 24)». Iar acum când a venit cu credinţă, însă şi cu pocăinţă, Dumnezeu l-a vindecat.
După ce au ascultat această explicaţie a cuviosului Alipie, oamenii aceia au făcut o adâncă metanie în faţa sa şi au plecat spre casele lor «slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte văzuseră şi auziseră…».
Tot în oraşul Kiev trăia pe atunci un om iubitor de Hristos, care construise pe cheltuiala sa o mică biserică şi dorea acum să o împodobească cu şapte icoane mari. Pentru aceasta a dat la doi monahi de la Lavra, cunoscuţi de-ai săi, mai multe monede de argint, precum şi lemnul care era necesar, şi le-a spus:
– Vă rog foarte mult, părinţilor, spuneţi-i cuviosului Alipie să accepte argintul acesta, pentru iubirea de Hristos, şi să picteze aceste şapte icoane pentru bisericuţa mea.
Vai însă! Acei doi erau numai cu numele şi cu portul monahi! Sufletul lor însă era predat celui viclean, plin de răutate, stricăciune şi iubire de arginţi. Ce au făcut deci? S-au înţeles să păstreze pentru ei argintul şi să nu-i spună nimic lui Alipie, pe care-l urau mult pentru viaţa sa virtuoasă şi pentru talentul său. Erau şi ei pictori, ajutoare ale cuviosului, dar pentru neglijenţa şi lenevia lor duhovnicească nu le dăruise Dumnezeu harisma de neîntrecut, cu care-l împodobise pe bunul Alipie. Au dus deci plăcile de lemn într-un paraclis mic al mănăstirii, care era aproape permanent încuiat şi au ascuns banii într-un loc secret, fără să aibă nici o remuşcare pentru marele păcat pe care-l săvârşeau. A trecut multă vreme, cel care comandase picturile a trimis un mesaj celor doi monahi, întrebându-i în ce stadiu se află lucrarea comandată de dânsul. Aceştia însă i-au răspuns că Alipie cere încă pe atâtea monede de argint, faţă de câte dăduse la început. Fără să se supere creştinul trimise şi aceşti bani, cu rugămintea să fie grăbită execuţia lucrărilor. Şi aceşti bani au fost reţinuţi de cei doi lacomi monahi. Înrobiţi de răutate şi de lăcomie, au ajuns la neruşinarea de a cere şi pentru a treia oară aceeaşi sumă de bani, motivând că Alipie este cel care-i cere. Creştinul nu a refuzat nici de această dată să-i trimită. Cunoscând viaţa curată a sfântului, a crezut că banii pe care i-a trimis în primele două dăţi nu au fost de ajuns. Fără să bănuiască nimic a trimis şi de această dată, cerând cu bunătate să-l aibă în rugăciunile şi în binecuvântările acestuia. Când însă iarăşi după mai mult timp creştinul a trimis la mănăstire pe cineva, ca să se intereseze de stadiul la care a înaintat lucrarea comandată de el, acei doi monahi, întunecaţi de răutate, au răspuns că Alipie, cu toate că primise răsplată întreită, refuză să picteze icoanele. Surprins şi scandalizat totodată de cele auzite, creştinul s-a pornit îndată cu suita sa spre mănăstire. Odată ajuns aici i-a povestit păţania sa părintelui stareţ Nikon şi a cerut să fie despăgubit de această înşelătorie a cuviosului Alipie.
Marele Nikon l-a chemat la sine pe Alipie şi i-a spus cu asprime:
– De ce, părinte Alipie, l-ai nedreptăţit pe acest creştin? De atâtea ori te-a rugat şi atâţia bani ţi-a trimis pentru icoanele sale! Ce înseamnă frate toate acestea pe care le-am auzit? Eu până acum am crezut că nu eşti iubitor de arginţi şi că pictezi icoanele pentru slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi.
– Cinstite părinte, a răspuns cu mirare Alipie, sfinţia voastră ştiţi că nu mi-am neglijat niciodată lucrul şi nici nu am făcut aceasta pentru bani. Iar ceea ce îmi spuneţi acum mie îmi este total necunoscut.
– Nu te-a plătit acest creştin de trei ori, şi nu ţi-a trimis şi lemnul necesar pentru şapte icoane? De ce nu ai îndeplinit comanda sa? Şi unde este lemnul destinat icoanelor?
Alipie însă nu ştia ce să mai spună şi nu înţelegea nimic din toate acestea. Atunci stareţul a trimis doi, trei monahi să caute lemnele destinate icoanelor. Unul dintre aceştia le văzuse din întâmplare în paraclisul acela al mănăstirii cu câteva zile mai înainte. Cuviosul Nikon a chemat la sine apoi şi pe cei doi monahi cărora le fusese dat personal argintul.
Altele însă sunt dorinţele oamenilor şi alta este voia făcătorului de minuni Dumnezeu. Ce s-a întâmplat deci? Îndată ce fraţii au intrat în micul paraclis, ce să vadă? Acolo unde ieri văzuseră atârnate doar nişte simple scânduri destinate icoanelor, acum se aflau şapte icoane pictate în mod excepţional de frumos! Icoane ce-l reprezentau pe Domnul, pe Maica Domnului şi pe alţi sfinţi! Impresionaţi şi zguduiţi de minunata întâmplare, le-au adus în faţa stareţului. Când peste puţin timp au înţeles cu toţii ce se întâmplase, au căzut la pământ şi s-au închinat cu mare evlavie la icoanele cele nefăcute de mână omenească, ale Împăratului ceresc, ale Preasfintei Maicii Sale şi ale sfinţilor Săi aleşi.
Între timp au venit şi cei doi monahi vinovaţi. Fără să cunoască minunea ce se săvârşise, au început să-l acuze cu fraze urâte şi pline de răutate pe cuviosul Alipie, că este hoţ şi înşelător.
Scandalizaţi de cele auzite, cei prezenţi le-au arătat icoanele zicându-le:
– Încetaţi, oameni neruşinaţi! Iată, aceste icoane, care s-au pictat prin mâna lui Dumnezeu, mărturisesc despre nevinovăţia lui Alipie şi despre minciunile voastre!
Aceia nu au putut să-şi creadă ochilor atunci când au văzut icoanele. Plini de frică şi ruşine s-au aşezat într-un colţ şi au tăcut. Au refuzat însă să-şi recunoască vinovăţia, care era însă atât de evidentă pentru toţi cei prezenţi.
Atunci stareţul, văzând nesimţirea şi răutatea lor, le-a poruncit să plece din cadrul mănăstirii, asemenea unor mădulare stricate, ca nu cumva să molipsească şi celelalte membre sănătoase. I-a alungat din obşte din cauza lipsei lor de pocăinţă până în ultimul ceas, ca să nu se smintească şi alţii de o astfel de grea boală sufletească. Iar aceia, chiar şi când au plecat, au continuat să insiste în răutate şi în stricăciune. Au început să răspândească zvonul că ei ar fi pictat acele icoane şi că şeful atelierului lor Alipie, vrând să păstreze banii numai pentru el, a lăsat să se creadă că icoanele au fost pictate în chip minunat şi nu de mână omenească.
Însă aceste bârfe nu au reuşit să fie crezute. Din nou, însuşi Dumnezeu a intervenit cu noi semne minunate şi a confirmat minunea Sa, slăvindu-l şi pe robul Său, Alipie.
S-a întâmplat deci, ca prin îngăduinţa Domnului, câţiva ani mai târziu, să izbucnească un incendiu puternic în tot oraşul Kiev, care a ars o mare parte dintre clădirile acestuia. Printre acestea a ars şi bisericuţa cu cele şapte icoane nefăcute de mână omenească. Când a fost stins incendiul, în vreme ce bisericuţa arsese întreagă şi nu mai rămăsese nimic în picioare, icoanele au fost găsite întregi, neatinse, ca şi cum ar fi fost nou pictate! Nu erau nici măcar afumate.
Domnitorul Kievului de atunci, Vladimir al II-lea Monomahul, a aflat despre această minune. Ca să creadă însă a vrut să vadă cu proprii săi ochi. Şi într-adevăr, se duse la locul catastrofei, unde le găsi pe toate arse şi dărâmate în cutremurătoare ruine. Numai cele şapte icoane străluceau în soare, fără să fie atinse nici de flăcări nici de fum. Acolo Vladimir a aflat de la mulţimea adunată istoricul acestor icoane, cum că nu sunt făcute de mână omenească. Apăruseră pictate pe lemn în chip minunat prin puterea lui Dumnezeu şi pentru harul nedreptăţitului monah Alipie.
Impresionat, domnitorul a cerut una dintre icoane, cea a Maicii Domnului, şi a trimis-o la Rostov, în biserica de piatră pe care el însuşi o ridicase acolo. Mai târziu şi aici această icoană a rămas nevătămată în chip minunat, în urma unui puternic cutremur ce a dărâmat întreaga biserică. Apoi a fost dusă într-o biserică de lemn. Şi aceasta a ars după câţiva ani, în urma unui puternic incendiu şi din nou această icoană a fost salvată, pentru a treia oară, în chip miraculos, fără nici o stricăciune, după ce stătuse pentru multe ore în focul devastator.
O altă minune impresionantă a avut loc către sfârşitul vieţii cuviosului Alipie.
Unul dintre creştinii evlavioşi a comandat sfântului Alipie o icoană reprezentând Adormirea Maicii Domnului. O promisese Preasfintei pentru hramul de la 15 August, şi de aceea l-a rugat să fie gata la timp.
Peste câteva zile însă bunul părinte Alipie se îmbolnăvi grav. Adormirea sa se apropia. Astfel îi era aproape imposibil să-şi îndeplinească şi această ultimă comandă.
Creştinul cu pricina se întristă foarte tare. A venit la cuvios, care se găsea în patul său în stare gravă şi l-a rugat să găsească o soluţie astfel încât să fie gata icoana sa în ziua de hram.
– Nu fi trist, copilul meu, a răspuns cu voce stinsă sfântul. Ai încredere în Dumnezeu şi în sfântă voia Sa. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se va găsi la locul ei în acea zi.
Mângâiat de aceste cuvinte ale cuviosului creştinul se întoarse bucuros la casa sa.
Cu toate acestea, în ziua ajunului sărbătorii, când se duse să ia icoana, îşi dădu seama că aceasta nu era gata, în vreme ce cuviosul era într-o stare şi mai gravă. Supărat atunci îi spuse:
– De ce, părinte Alipie, nu m-aţi anunţat despre starea sănătăţii sfinţiei voastre? Aş fi găsit un alt pictor ca să-mi facă icoana. Am promis că mâine o voi duce la biserică. Ce voi face acum? M-aţi făcut de ruşine! Nu mă aşteptam de la dumneavoastră la aşa ceva!
– Fiul meu, a răspuns cu blândeţe cuviosul, cumva din lenevie nu am îndeplinit promisiunea mea…? Să ştii însă că Domnul poate numai cu un singur cuvânt să picteze icoana Maicii Sale. Eu desigur că acum plec din această lume, după cum mi-a arătat Domnul. Pe tine însă nu te voi lăsa întristat.
În ciuda acestei asigurări primite de la cuvios, creştinul plecă supărat la casa sa.
Însă iată! Peste puţin timp intră în chilie un tânăr strălucitor şi frumos. Se aşeză în faţa şevaletului şi începu să picteze icoana Adormirii în tăcere. Cuviosul se uita la el cu atenţie. Mai întâi întinse pe lemn aurul. Apoi pregăti toate culorile cu o mare iuţime şi în trei ore termină deja de pictat întreaga icoană!
Se întoarse atunci către cuvios şi-l întrebă:
– Părinte! Îi lipseşte ceva? Am greşit cu ceva?
– Ai făcut-o foarte frumoasă, îngere al lui Dumnezeu, a răspuns acesta. Dumnezeu te-a ajutat să o faci minunată.
Îndată după aceasta, «pictorul», cel trimis de Dumnezeu, luă în mâinile sale icoana şi se făcu nevăzut.
Între timp creştinul acela care comandase icoana nu a putut toată noaptea să închidă un ochi, din cauza supărării sale. Când s-a făcut dimineaţă, în ziua Adormirii Maicii Domnului, se gândea că vai, hramul se va face fără icoana pe care o promisese!
Se sculă din pat cu inima grea şi după ce se pregăti se duse la biserică. Încă nu se luminase bine de ziuă. Era primul care ajunsese la biserică. Ar fi putut foarte bine să plângă acolo pentru greşeala sa. Nu l-ar fi văzut nimeni.
Îndată însă ce a intrat înăuntru, ce să vadă? Frumoasa icoană strălucitoare era aşezată la locul ei de închinare!
– Doamne miluieşte! A strigat şi a căzut la pământ, crezând că are o vedenie. Cu cât trecea timpul însă, îşi dădea seama că icoana era adevărată. Cu frică şi cu cutremur îşi aminti de asigurarea pe care i-o dăduse cuviosul Alipie, cum că icoana avea să fie gata în ziua hramului.
Plin de teamă se ridică şi se întoarse la casa sa, pentru a-i anunţa pe ai săi despre cele petrecute. Apoi au alergat cu toţii cu mare bucurie la biserică, purtând cu ei lumânări şi tămâie.
Când au ajuns, au văzut că icoana strălucea asemenea soarelui, atât de tare încât, nu o puteau privi în faţă. Au căzut la pământ şi i s-au închinat tremurând de emoţie şi tulburare.
După slujba ce a urmat, acel creştin cuvios a venit la mănăstire, la părintele stareţ şi i-a povestit cele petrecute. Au mers apoi împreună la fericitul Alipie.
Stareţul l-a întrebat:
– Părinte Alipie, cum şi de către cine a fost pictată icoana acestui om?
Atunci cuviosul le-a istorisit toate cele întâmplate.
– Îngerul lui Dumnezeu a pictat-o, a spus. Acela a dus-o apoi şi în biserică. Şi iată! Acelaşi înger stă acum aici, lângă mine, aşteptând porunca Domnului ca să ia sufletul meu. Îl vedeţi? Binecuvântat să fie Dumnezeu!
Şi cu aceste cuvinte cuviosul îşi predă sufletul Domnului. Era 17 August.
Fraţii din obşte au îngropat cu cinste sfinţitul său trup în peştera cuviosului Antonie, lângă ceilalţi părinţi adormiţi.
Astfel sfântul şi taumaturgul iconograf Alipie, care împodobise multe biserici cu icoanele sale, împodobea acum atât pământul cât şi cerurile. Pământul prin sfintele sale moaşte iar cerurile prin cuviosul său suflet.

Cuviosul Agapie doctorul cel fără de arginţi

Fericitul Agapie era din oraşul Kiev şi a venit la Lavra în anii de stăreţie ai cuviosului Antonie. Dorinţa sa fierbinte de a deveni monah l-a făcut să-i ceară cu stăruinţă cuviosului să-l primească în cadrul obştei sale. Iar acesta, după rânduita perioadă de încercare, l-a tuns în monahism.
Văzându-l deci smeritul Agapie pe cuviosul Antonie că-i slujea cu multă dragoste pe cei bolnavi şi că-i vindeca cu diverse rădăcini şi plante, precum şi prin rugăciunile sale, a dorit să devină un următor al acestuia, în această ascultare. Astfel, dacă vreunul dintre fraţi se îmbolnăvea, milostivul Agapie lăsa chilia şi liniştea sa şi alerga lângă cel bolnav. Priveghea lângă acesta, îl ajuta în orice nevoie ar fi avut şi-l îngrijea până la deplina sa însănătoşire. În acelaşi timp se ruga neîncetat către doctorul sufletelor şi al trupurilor, Iisus Hristos, pentru sănătatea fratelui bolnav. Şi chiar dacă boala continua pentru multă vreme, iar bolnavul îşi pierdea răbdarea şi începea să se vaite, cuviosul îl întărea şi-l mângâia cu cuvinte încurajatoare şi cu îndemnuri la răbdare.
Urmând astfel cu smerenie exemplul părintelui său duhovnicesc, al stareţului Antonie, cuviosul Agapie a fost învrednicit de Dumnezeu cu aceeaşi harismă tămăduitoare. Prin puterea lui Hristos tămăduia orice boală, prin rugăciune şi dând bolnavilor să mănânce din rădăcinile cu care şi el se hrănea.
Faima sa nu întârzie să se răspândească în toată regiunea Kievului. De aceea o mare mulţime de bolnavi au început să vină la mănăstire şi să fie vindecaţi de taumaturgul Agapie.
În acea vreme trăia la Kiev un medic armean de neam şi de credinţă20 (În secolul al V-lea armenii s-au rupt de Biserica Ortodoxă, respingând hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic (de la Calcedon, 451) şi îmbrăţişând erezia monofizită.), faimos pentru puterea sa de a diagnostica orice boală şi de a vindeca o mare parte din acestea. Numai după o scurtă consultaţie putea să-şi dea seama de boala de care suferea pacientul şi ştia dacă urma să trăiască sau să moară şi când avea să se întâmple aceasta. Dacă vedea că bolnavul era deja într-o stare critică refuza să se mai ocupe de acesta.
Odată au adus la mănăstirea Peşterilor pe un boier care era grav bolnav, de la curtea domnitorului Vsevolod. Doctorul armean îl deznădăjduise, spunându-i că urma să moară peste opt zile.
Cuviosul Agapie se rugă deasupra bolnavului şi după aceea îi dădu să mănânce câteva rădăcini din farfuria sa. Bolnavul se vindecă imediat!
După această minune, vestea despre puterea tămăduitoare a lui Agapie ajunse cunoscută peste tot. Armeanul se topea de invidie şi începu să-l acuze pe cuvios de şarlatanie şi înşelătorie. Căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, odată, ajutat de slujitorii săi, care erau la fel de răi ca şi el, trimise la mănăstire un om despre care era sigur că urma să moară, deoarece-i dăduse bolnavului să bea un lichid otrăvitor, spunându-i că este un medicament ce-l va ajuta să se vindece de boala pe care o avea. Astfel era sigur de moartea acestuia, pe care vroia să o pună apoi pe seama lui Agapie.
Toate s-au întâmplat aşa cum prevăzuse ticălosul de armean. Îndată ce bău otrava, bolnavul începu să se zbată şi să facă spume la gură. Moartea sa era deja aproape.
Cuviosul, văzându-l în această stare gravă, aduse repede nişte rădăcini tămăduitoare şi le băgă cu greutate în gura celui bolnav. Apoi căzu în faţa sa la pământ şi se dărui unei rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu.
Mai înainte de a trece multă vreme cel muribund îşi reveni, se umplu de viaţă şi de vigoare şi se ridică în picioare!
Când a auzit acestea armeanul a turbat de furie. Le-a poruncit slujitorilor săi să găsească un mijloc prin care să-l otrăvească pe însuşi Agapie. Aceştia s-au dus la mănăstire în chip de închinători evlavioşi şi cu multă viclenie i-au oferit cuviosului băutura otrăvitoare, zicându-i că este sirop de fructe, pe care l-au rugat să-l bea şi să-i binecuvânteze. Cuviosul l-a băut şi nu a păţit nimic. Domnul, care a promis robilor Săi că «chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma21 (MarcuXVI, 18.)», l-a izbăvit şi acum pe fericitul Agapie de otrava cea ucigătoare.
Nu a trecut multă vreme şi s-a îmbolnăvit chiar domnitorul Vladimir Vsevolod Monomahul, care se găsea pe atunci la Cernigov. Medicul armean s-a chinuit prin toate mijloacele pe care le cunoştea ca să-l ajute, însă fără nici un rezultat. Domnitorul ajunsese în pragul morţii. Disperat, anunţă atunci pe stareţul de la Lavra, Ioan, rugându-l să-l trimită de urgenţă la Cernigov pe tămăduitorul Agapie, ca să-l facă bine prin harul pe care-l aflase în faţa lui Dumnezeu.
Stareţul Ioan îl chemă pe cuvios şi-i spuse de rugămintea făcută de domnitor. Însă fericitul, care niciodată nu ieşise dintre zidurile mănăstirii îi spuse cu smerenie:
– Cinstite părinte, dacă voi merge la domnitor pentru a-l vindeca, atunci va trebui să merg şi la alţii care vor avea aceeaşi nevoie. Toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Cer deci binecuvântarea voastră să nu mă duc spre acest loc unde mă aşteaptă slava omenească, deoarece am promis Domnului să o ocolesc până la ultima mea suflare. Dacă va fi nevoie daţi-mi binecuvântarea să plec într-un loc ascuns, până ce va trece această ispită. Dacă însă doriţi dumneavoastră să mă trimiteţi neapărat la Cernigov, atunci voi face ascultare. Fie deci nu după cum eu voiesc, ci după voia sfinţiei voastre.
Stareţul admiră virtutea şi smerenia ucenicului său şi nu insistă ca acesta să se ducă. Le spuse celor trimişi de domnitor că nu poate să-l forţeze pe cuvios să meargă, împotriva voinţei sale. Dacă ei vor putea să-l convingă, nu aveau decât. Însă aşa cum era de aşteptat şi rugăminţile celor trimişi au rămas fără nici un rezultat. Cuviosul rămase neînduplecat.
Când au văzut acestea, cei trimişi au cerut să li se dea cel puţin câteva rădăcini tămăduitoare din farfuria cuviosului. Cererea lor a fost întărită şi de porunca stareţului, care i-a cerut lui Agapie să facă ascultare în această privinţă. Acesta a ascultat bucuros.
Domnitorul a mâncat din plantele aduse de la Agapie şi îndată s-a făcut sănătos!
Plin de bucurie pentru izbăvirea sa, domnitorul Vladimir luă cu sine mai multe monede de aur şi porni însoţit de o mare suită către Lavra Peşterilor, vrând să-l răsplătească şi să-l cinstească pe izbăvitorul său. Îndată ce Agapie află despre venirea domnitorului alergă şi se ascunse undeva. Şi oricât l-au căutat stareţul şi fraţii din obşte nu au putut să-l găsească.
Oarecum necăjit, domnitorul dădu aurul stareţului, se închină în biserică şi apoi plecă spre palatul său.
Peste câteva zile însă trimise pe un boier de-al său cu multe daruri pentru cuvios. Boierul îl găsi pe Agapie la chilia sa şi-i puse la picioare darurile trimise.
Atunci cuviosul îi spuse:
– Fiul meu, eu niciodată nu primesc răsplată pentru vindecările pe care le fac, deoarece acestea se săvârşesc nu prin puterea mea, ci prin puterea lui Hristos. De aceea nici acum nu pot să accept aceste daruri oferite de domnul tău.
– O ştie, părinte, şi cel care m-a trimis că nu primiţi răsplată pentru binefacerile voastre, răspunse boierul. Însă vă rog să nu-l întristaţi pe omul pe care Dumnezeu l-a făcut sănătos prin mijlocirea voastră. Primiţi deci aceste daruri şi folosiţi-le după cum consideraţi de cuviinţă. Dacă doriţi puteţi să le împărţiţi celor săraci.
– Să fie binecuvântate atunci, spuse cuviosul. Spune însă celui care te-a trimis, că dacă vrea să fie bineplăcut Aceluia care L-a scăpat de la moarte, să împartă săracilor şi din restul averii sale, deoarece altfel nu-l voi mai putea ajuta altădată. Îl rog deci din inimă să asculte acest sfat al meu, pentru a nu păţi altele şi mai rele.
Şi spunând acestea cuviosul Agapie luă toate darurile aduse, ieşi din chilie şi le puse afară jos lângă uşă. Apoi el dispăru şi se ascunse într-un loc neştiut.
Boierul ieşi şi el afară, văzu darurile împrăştiate pe jos şi pe cuvios că dispăruse, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Adună atunci cele aduse şi le duse stareţului.
Când s-a întors la domnitor i-a povestit lui şi întregii curţi cele întâmplate. Cu toţii au slăvit pe Dumnezeu pentru adevăratul Său rob Agapie, care îşi pusese nădejdea răsplăţilor sale în ceruri, «unde nici molia nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură». Nădăjduia deci în veşnicul tezaur al Domnului, care era pregătit pentru credincioşii iconomi ai harismelor Sale.
De atunci domnitorul Vladimir a început să împartă, după porunca cuviosului, o parte din averea sa săracilor.
Câţiva ani mai târziu, prin îngăduinţa Domnului, se îmbolnăvi şi cuviosul Agapie.
Cu această ocazie veni în vizită la el doctorul armean, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa.
– Ia spune-mi, părinte, cu ce plante se tratează boala voastră?
– Cu acelea pe care mi le va arăta Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, răspunse fără răutate fericitul.
– Hmm! Acesta nu are nici cea mai mică idee despre medicină. Nu ştie absolut nimic, se pronunţă cu îngâmfare medicul, privind cu înţeles pe oamenii care se găseau de faţă.
Apoi îl prinse de mână pe cuvios şi se pronunţă în mod oficial:
– Vă spun cu adevărat că nu aveţi mai mult de trei zile de trăit. Vă dau cuvântul meu că dacă în trei zile nu veţi muri, eu îmi voi schimba viaţa şi mă voi face monah ca şi sfinţia voastră!
Auzind aceste cuvinte cuviosul se înfurie şi spuse:
– Asta este arta ta…?, spuse cu asprime. În loc să salvezi, prevezi moartea…? Dacă eşti capabil fă-mă bine! Dacă nu de ce-mi spui că voi muri în trei zile…? Află deci că Domnul m-a înştiinţat, că mă va lua lângă Dânsul peste trei luni!
Însă armeanul insistă:
– Nu-ţi face iluzii deşarte! Nu vezi în ce hal eşti? Se exclude să trăieşti mai mult decât ţi-am prevestit eu.
Între timp aduseseră la cuvios un bolnav de la Kiev ca să-l facă bine. Acesta, prin minunata intervenţie a lui Dumnezeu, se ridică din patul suferinţei sale şi se duse la masă ca să ia nişte rădăcini.
– Iată plantele terapiei mele! Priveşte-le şi înţelepţeşte-te!, îi spuse doctorului, care-l privea cu surpriză că se ridicase din pat şi putea să stea drept.
– Acestea nu par a fi plante de pe la noi, spuse cu mirare armeanul. Seamănă cu o plantă care trăieşte în regiunea Alexandriei.
A râs cuviosul de neştiinţa doctorului şi i-a dat bolnavului să mănânce din acele plante, în timp ce el îngenunchease pentru rugăciune. Peste puţin timp cel bolnav se vindecă!
După aceasta fericitul Agapie se întoarse către medic şi-i spuse:
– Mănâncă şi tu din aceste plante, te rog.
– Nu pot, părinte, deoarece noi avem în aceste zile post negru, şi astăzi nu pot mânca nimic.
– Dar cărei credinţe aparţii tu?, întrebă cu îndoială cuviosul.
– Dar bine, nu aţi auzit despre mine? sunt armean.
– Armean, strigă cuviosul cu furie sfântă. Şi cum ai îndrăznit trădătorule al Ortodoxiei să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică şi să mă atingi…? Pleacă de aici neruşinatule şi ereticule!
Medicul plecă ruşinat. Cuviosul Agapie mai trăi, aşa cum îl înştiinţase Domnul, încă trei luni de zile. La 1 iunie adormi în pace şi fu îngropat cu cinste în peştera cuviosului Antonie, alături de ceilalţi fraţi ai obştii.
După o vreme, medicul se înfăţişă cu inima «înfrântă şi smerită» în faţa stareţului de la Lavra Peşterilor:
– Părăsesc de acum erezia armenilor, zise plângând cu pocăinţă. Vreau să îmbrăţişez sfânta Ortodoxie, singura credinţă adevărată, şi doresc să-i slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, purtând sfânta rasă monahală. Mi-a apărut ieri înainte sfântul Agapie şi mi-a spus: «Ai promis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat!» Deja cred acum că Agapie a fost un sfânt!
Şi într-adevăr doctorul trecu la credinţa Ortodoxă, rămase la mănăstire şi deveni monah, dăruindu-şi întreaga sa viaţă vindecării rănilor sufletului său şi rugăciunii neîncetate către marele Doctor Iisus Hristos.

Cuviosul Grigorie taumaturgul

Nu se mândreşte numai Neocezareea cu slăvitul ei ierarh Grigorie taumaturgul22 (Mare ierarh al sec. al III-lea (213-270), episcop al Neocezareei din Pont, înaintemergător al marilor Părinţi Capadocieni. Este pomenit la 17 Noiembrie.), ci şi sfânta Lavră a Peşterilor cu anonimul ei cuvios taumaturg.
Fericitul Grigorie a venit la cuviosul Teodosie pe vremea când acesta construia mănăstirea Peşterilor. După ce a fost primit în cinul monahal, a învăţat de la sfântul sărăcia, cumpătarea, stăpânirea patimilor, ascultarea şi toate celelalte virtuţi. Iubitorul de Dumnezeu Grigorie dovedi o vocaţie specială pentru virtutea iubirii şi pentru cultivarea rugăciunii.
Astfel, pentru dăruirea sa în viaţa monahală, pentru eforturile şi luptele sale duhovniceşti, foarte devreme a fost împodobit cu harismele Sfântului Duh şi s-a învrednicit să săvârşească diferite minuni în numele lui Hristos, fapt pentru care a şi fost numit mai apoi «taumaturg». Una dintre harismele cu care era împodobit era şi aceea a alungării duhurilor celor viclene, pe care le certa şi le îndepărta din oameni prin rugăciunile speciale de exorcizare. Adesea aduceau la dânsul pe cei demonizaţi ca să-i vindece. Demonii, cunoscând puterea purtătorului de Hristos părinte, strigau de departe:
– Vai nouă, Grigorie! Ne vei alunga prin rugăciunea ta!
Şi într-adevăr, peste puţin timp dispăreau urlând, ca şi cum ar fi fost răniţi greu de săgeţile cele înroşite ale aprinsei rugăciuni ale fericitului.
Vicleanul diavol nu mai putea să îndure atâtea înfrângeri din partea omului lui Dumnezeu. Însă nici nu putea să-i facă vreun rău, deoarece era păzit de zidul smereniei şi al harului lui Dumnezeu.
A trimis atunci împotriva sa pe doi răufăcători ca să-l jefuiască de puţinele lucruri pe care le avea. Însă ce avea cuviosul în chilia sa? Nimic altceva în afară de cărţile pe care le studia ziua şi noaptea, în pauzele dintre rugăciuni. Hoţii au vrut atunci să fure aceste cărţi care aveau o mare valoare, fiind manuscrise, şi să le vândă. Au venit fără zgomot într-o noapte, crezând că sfântul doarme, şi s-au ascuns în chilia sa într-un colţ întunecos. Aşteptau ca părintele să plece la biserică şi apoi să fure tot ceea ce ar fi avut valoare.
Cuviosul, care era îngenuncheat la rugăciune în întunericul chiliei, şi-a dat seama de prezenţa lor. Nici nu s-a mişcat însă şi nici nu a scos nici un cuvânt. I-a lăsat să se „ascundă“ şi apoi, vrând să-i conducă spre un sentiment de pocăinţă, se rugă cu voce tare:
– Doamne al meu, adoarme-i pe fraţii aceştia care au venit degeaba aici, împlinind voia vrăjmaşului diavol.
Şi atunci, o minune! Hoţii au căzut într-o clipă într-un somn adânc. Au rămas acolo, într-un colţ al chiliei cuviosului Grigorie, adormiţi vreme de cinci zile!
După aceasta cuviosul i-a chemat la chilia sa pe toţi fraţii din obşte şi în faţa lor s-a adresat hoţilor:
– Păi bine măi, până când o să tot pândiţi că să-mi furaţi lucrurile? Haide, e timpul să mergeţi pe la casele voastre. În numele Domnului meu Iisus Hristos vă poruncesc să vă treziţi şi să plecaţi!
Îndată hoţii s-au trezit. Nu puteau însă să se ridice. Nu numai din cauza surprizei şi a fricii, cât mai ales de epuizare, deoarece timp de cinci zile nu mâncaseră nimic.
Cuviosul aranjă să li se dea de mâncare, să fie ajutaţi să-şi revină şi apoi îi lăsă să plece la casele lor.
Aceste fapte au fost curând auzite în tot oraşul Kiev. Când a aflat şi domnitorul a dat ordin să fie căutaţi şi închişi hoţii respectivi. Iubitorul de oameni Grigorie, când auzi că hoţii au fost închişi i-a părut rău pentru dânşii. De aceea s-a dus degrabă la domnitor, căruia i-a dăruit câteva dintre cărţile sale şi l-a rugat să-i elibereze pe cei doi hoţi. Astfel s-a şi petrecut. Apoi sfântul a vândut şi restul cărţilor pe care le avea şi a împărţit banii luaţi pe ele săracilor. Şi-a păstrat pentru sine numai cele strict necesare.
– Dumnezeu se va îngriji de mântuirea mea şi fără aceste cărţi, le spuse fraţilor. Le-am vândut pentru a nu mai duce pe oameni în ispita de a mi le fura. Cum de altfel şi Domnul ne-a spus: «Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi pungi care nu se învechesc, comoară neînpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică»23 (Luca,XII,33.).
Uimiţi de iubirea cuviosului Grigorie şi de puterea sa de a săvârşi minuni hoţii s-au pocăit şi au rămas pe lângă mănăstirea Peşterilor, unde i-au ajutat pe părinţi la muncile câmpului. Astfel îşi obţineau şi o răsplată bănească cu care îşi întreţineau familiile lor.
După un oarecare timp au venit alţi hoţi, care au intrat în mica grădină de zarzavat, unde cuviosul cultiva cele necesare vieţuirii sale, şi şi-au umplut sacii cu roadele muncii lui. Când au vrut însă să plece, nu s-au mai putut mişca din locul unde se aflau. Se lipiseră acolo, încărcaţi cu sacii în spinare, neputând să facă nici un pas timp de două zile şi două nopţi. Atunci au început să se pocăiască, să se jeluiască şi să se roage:
– Părinte Grigorie! Sfinte al lui Dumnezeu! Eliberează-ne, te rugăm! Nu mai putem suporta! Ne pare rău pentru păcatele noastre! Niciodată nu vom mai fura!
Câţiva monahi care lucrau într-o grădină alăturată i-au auzit cum se văitau şi au venit să vadă ce se întâmplase. Cât s-au chinuit însă, pe hoţi nu au putut să-i dezlipească din pământ.
– Cum aţi ajuns aici, i-au întrebat cu mirare monahii?
– De două zile suntem aici, au răspuns aceia.
– Păi noi în fiecare zi venim la grădina din apropiere. Cum de nu v-am văzut până acum?
– Nici noi nu v-am văzut. Dacă v-am fi văzut v-am fi rugat să mijlociţi pe lângă părintele Grigorie să ne ierte şi să ne scape din aceste chinuri. Suntem istoviţi până aproape de moarte.
Atunci văzură că venea încet pe drum şi cuviosul Grigorie. Fără alte ocolişuri le spuse hoţilor:
– Pentru că sunteţi leneşi şi trăiţi numai din furturi, acum sunteţi condamnaţi să rămâneţi aici înţepeniţi până la sfârşitul vieţii voastre!
Cu strigăte de jale au răspuns atunci hoţii la ameninţarea spre înţelepţire a cuviosului:
– Nu părinte! Ai milă de noi! Îţi promitem că niciodată nu ne vom mai ocupa cu aşa ceva.
– Dacă v-aţi hotărât într-adevăr să trăiţi de acum înainte prin munca braţelor voastre, îl voi ruga pe Domnul să vă elibereze.
– Cu jurământ sfânt în faţa lui Dumnezeu ne jurăm că nu vom mai fura niciodată şi că te vom asculta.
După ce se rugă pentru o vreme cuviosul se întoarse iarăşi către hoţi:
– Binecuvântat să fie Dumnezeu care vă luminează şi vă ajută. De azi înainte puteţi să lucraţi în grădinile mănăstirii şi să primiţi de aici ca răsplată cele necesare pentru voi şi pentru familiile voastre.
Îndată după aceasta hoţii au putut să se dezlipească din pământ şi au căzut în faţa cuviosului cerându-şi cu lacrimi iertare şi slăvind numele Atotputernicului Dumnezeu.
Altădată au venit la fericitul Grigorie trei oameni necunoscuţi. Se înţeleseseră între ei să-i spună o minciună şi să-l facă să le dea vreun lucru de valoare. Doi dintre ei îl arătau pe cel de-al treilea şi spuneau cu o ipocrită deznădejde:
– Părinte, prietenul nostru acesta a fost condamnat la moarte! Daţi-ne ceva de valoare ca să-şi poată răscumpăra această teribilă pedeapsă!
Nu era nevoie de o harismă specială ca să-ţi dai seama că acei oameni vicleni minţeau în mod grosolan.
Cuviosul lăcrimă şi spuse încetişor:
– Ce dezastru pentru acest om! A venit ziua nenorocirii sale…
Aceia nu au înţeles sensul acestor cuvinte şi au insistat în continuare:
– Părinte, dacă dumneavoastră îi veţi da ceva de preţ, acesta va scăpa de moarte.
– Chiar dacă am să vă dau, de moarte tot nu va scăpa. Spuneţi-mi însă la ce fel de moarte a fost condamnat?
– Îl vor spânzura de un copac.
– Drept aţi grăit, spuse profetic cuviosul. Mâine chiar se va întâmpla aceasta!
Fără să mai spună nimic altceva, coborî în adâncul peşterii sale, acolo unde de obicei se ruga şi citea la lumina lumânărilor. Apoi se întoarse, ţinând în mână câteva cărţi valoroase. Erau ultimele care-i mai rămăseseră.
– Luaţi-le, le spuse. Şi dacă nu vă vor mai fi de folos să mi le aduceţi înapoi.
Le-au luat şi au plecat, râzând pe ascuns.
– Ce spunea călugărul…? Să i le ducem înapoi…? Să aştepte el mult şi bine…! Vom câştiga bani frumoşi când le vom vinde.
Orbiţi de lăcomie cei trei înşelători nu s-au mulţumit numai cu cărţile. Pe când ieşeau afară din peşteră au văzut grădina sfântului plină de roade.
– Să venim la noapte să le furăm, s-au înţeles ei repede, fără să mai stea la discuţie.
Şi într-adevăr, când s-a lăsat întunericul, au venit din nou. La acea oră fericitul Grigorie era în adâncul peşterii sale şi se ruga. S-au apropiat fără zgomot şi au blocat uşa acestuia pe din afară, ca să nu mai poată ieşi din peşteră. Apoi, fără să mai fie deranjaţi de nimic, s-au apucat de jefuit grădina. Doi dintre ei adunau roadele ce se găseau pe pământ în vreme ce al treilea – cel aşa zis condamnat la moarte – s-a urcat într-un copac înalt şi-i scutura roadele.
Deodată însă creanga pe care acesta se sprijinea se rupse. Şi mai înainte de a apuca să se agaţe de alta, începu să cadă cu capul în jos. Zgomotul şi strigătele de durere pe care le scotea, îi făcu pe ceilalţi doi să se sperie şi să o rupă la fugă. Acesta însă – vai! – îşi află un groaznic sfârşit. În vreme ce cădea, se agăţă cu capul de o creangă bifurcată şi muri spânzurat. Dimineaţă, fraţii din obşte nu l-au văzut pe cuviosul Grigorie în biserică la slujbă. Îngrijoraţi, s-au dus după terminarea Utreniei, să vadă dacă nu cumva era bolnav. Atunci au zărit îngroziţi pe cel spânzurat în copac. Apoi au văzut că peştera cuviosului era blocată pe dinafară. Au deschis-o şi l-au eliberat.
Între timp s-au adunat acolo mai mulţi fraţi şi de asemenea mulţi creştini trecători, care întrebau să afle câte ceva despre îngrozitoarea moarte a celui spânzurat. Printre aceştia cuviosul Grigorie îi zări şi pe cei doi prieteni ai celui mort, care se apropiaseră cu teamă, să vadă de departe ce se întâmplase cu tovarăşul lor.
– Vedeţi cum s-a realizat minciuna voastră nenorocită, le spuse certându-i cuviosul. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Dacă nu m-aţi fi încuiat înăuntru, aş fi alergat să-l ajut şi ar fi scăpat. Însă prietenul vostru diavolul, care v-a învăţat înşelăciunea şi minciuna, este pricina morţii trupeşti şi spirituale. Şi din momentul în care v-aţi supus lui, mila lui Dumnezeu v-a părăsit. Tremurând de frică cei doi au căzut la pământ şi şi-au cerut cu lacrimi iertare pentru fapta lor odioasă, iar cuviosul i-a sfătuit ca de atunci înainte să-şi câştige pâinea lor zilnică prin muncă cinstită şi sudoare.

Cuviosul Moise Ungarul

Duhul cel necurat, diavolul, orbeşte inimile care sunt înrobite de urâta patimă a curviei. Astfel nu vor reuşi niciodată să-l vadă pe Dumnezeu, de vreme ce numai cei curaţi cu inima se vor învrednici de aceasta, aşa cum Însuşi Domnul ne-a asigurat. Pe acest câmp al războiului duhovnicesc s-a luptat cu înverşunare cu necuratul duşman şi cuviosul părintele nostru Moise, care a învins în cele din urmă în chip glorios, oferindu-se pe sine ca un exemplu viu de cuminţenie şi de puritate. Cuviosul Moise era ungur de neam şi era unul dintre cei mai îndrăgiţi slujitori ai principelui martir Boris. În slujba acestuia din urmă se afla şi fratele lui Moise Gheorghe. Când sfântul Boris a fost ucis de nelegiuitul Sviatopolk la râul Alta, împreună cu toţi generalii săi, fericitul Moise a fost singurul care a scăpat cu viaţă. S-a refugiat atunci la evlavioasa Predislava, sora lui Iaroslav, care l-a ascuns de Sviatopolk. Fără să poată fugi în alt loc, bravul Moise rămase acolo, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. Între timp evlaviosul principe Iaroslav, supărat de moartea nedreaptă a fratelui său iubit Boris, se ridică împotriva lui Sviatopolk şi-l învinse. Tiranul se refugie în Polonia, se alie cu regele ţării acesteia Bolieslav şi se porni cu multă armată împotriva Kievului. Iaroslav fu învins şi Sviatopolk se urcă pe tronul Rusiei.
După această victorie a lui Sviatopolk, aliatul său regele Bolieslav se întoarse în ţara sa, luând cu sine ca sclavi pe mulţi dintre prizonierii de război. Printre aceştia erau – vai! – şi cei doi fraţi ai lui Iaroslav, boierii săi, precum şi fericitul Moise, legaţi toţi de mâini şi de picioare cu lanţuri grele.
În Polonia cuviosul rămase în închisoare timp de cinci ani, suferind cu răbdare detenţia prin rugăciune şi prin preaslăvirea lui Dumnezeu.
Odată, o femeie tânără şi frumoasă, foarte bogată şi influentă, care era dintre principesele de la curte, l-a văzut pe frumosul şi puternicul Moise şi a fost foarte atrasă de înfăţişarea lui.
Topindu-se de dorinţa cea trupească, se apropie de dânsul şi-i spuse ademenitor:
– Ah, omule! Suferi degeaba aceste chinuri. Îmi pari foarte capabil şi inteligent. De ce să nu te eliberezi deci din aceste chinuri şi tristeţi?
Moise îi răspunse liniştit:
– Pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Femeia insistă:
–Dacă vei asculta de mine, te voi elibera şi te voi face stăpânul meu şi principe peste toată Polonia.
Fericitul înţelese scopurile ei necuviincioase şi-i răspunse:
– Care dintre oameni, care a ascultat de femeie şi i-a predat întreaga sa voinţă, a făcut bine? Cel dintâi creat dintre oameni, Adam, a ascultat de Eva şi a fost alungat din paradis. Samson, cel mai puternic dintre oameni şi biruitor asupra vrăjmaşilor, la sfârşit fu predat de o femeie în mâinile filistenilor. Solomon, care ajunsese pe culmile înţelepciunii dumnezeieşti, a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, urmând plăcerilor oferite de femei. Ca să nu mai vorbim de Irod, care deşi a fost încununat cu multe victorii, la sfârşit a devenit robul unei femei şi a tăiat de dragul ei capul Sfântului Ioan Botezătorul. Cum, deci eu, fiinţă liberă, să mă las robit de o femeie, pe care nici nu o cunosc şi nici nu am mai văzut-o vreodată?
– Dar te voi elibera, strigă cu patimă femeia. Te voi face bogat şi slăvit şi conducător al casei mele. Te voi lua de bărbat. Numai împlineşte-mi această dorinţă! Stinge flacăra care îmi arde sufletul! Lasă-mă să mă bucur de frumuseţea ta! Nu mă pot împăca cu gândul că frumuseţea şi puterea ta ar putea să se piardă degeaba! Dacă vei accepta propunerea mea, eu îmi voi împlini dorinţa şi tu vei deveni stăpânul meu, domnul averii şi al puterii mele, conducătorul boierilor. Ce spui, deci?
– Ascultă odată pentru totdeauna, răspunse cu demnitate minunatul Moise. Nici voinţa ta nu o voi urma şi nici bogăţia şi puterea ta nu mi le doresc. Curăţia inimii şi a trupului sunt mai presus de toate acestea. Nu sunt vinovat pentru ceea ce sufăr aici în lanţuri şi chinuri. De aceea sper ca acestea să mă scape de lanţurile şi chinurile cele veşnice.
Când femeia văzu că este în pericol să piardă o asemenea frumuseţe trupească şi sufletească, primi un alt sfat de la diavol. Dacă-l voi răscumpăra din închisoare, se gândea, va fi obligat să mă asculte chiar şi împotriva voinţei sale. L-a trimis deci pe omul ei de încredere de la curte la şeful închisorii ca să-i ceară să-l vândă pe Moise, cu orice preţ. Acela a înţeles că era o bună ocazie ca să se îmbogăţească şi-l vându pentru trei mii de monede de aur!
După ce femeia l-a dobândit pe Moise, a dat ordin să fie adus în faţa ei, să i se scoată cătuşele, să fie dezbrăcat de zdrenţele pe care le purta, să fie spălat şi îmbrăcat cu haine bogate. Apoi ordonă să li se aducă mâncăruri gustoase şi-l forţă pe cuvios prin toate mijloacele să le guste şi în acelaşi timp să se lase pradă dorinţelor ei păcătoase.
Dreptul însă, asemenea lui Iosif, fugi din braţele ei, se dezbrăcă de acele haine bogate şi evită păcatul, gândind la nimicnicia lumii şi a plăcerilor ei. Se ascunse undeva în curte şi începu să se roage, să postească şi să privegheze. Preferă să mănânce pâine uscată pentru Dumnezeu, decât mâncăruri bogate şi băuturi alese, cu preţul întinării sufleteşti. Furioasă, femeia dădu ordin să fie închis şi lăsat să moară de foame. Dumnezeu însă nu-l părăsi pe robul său, care-şi pusese nădejdea doar în El. Unuia dintre slujitorii acelei femei i se făcu milă de Moise şi-l hrănea pe ascuns. Între timp ceilalţi slujitori de la curte încercau prin toate mijloacele să-l convingă pe Moise să asculte de femeie. Îi spuneau:
– Frate Moise, ce te împiedică să te căsătoreşti cu dânsa? Eşti încă tânăr. Iar această femeie este văduvă şi a apucat să trăiască numai un an cu primul ei soţ. Frumuseţea ei este rară, bogăţia nenumărată şi puterea ei foarte mare. Iar dacă ar fi vrut să se căsătorească cu oricare dintre principi, nimeni nu ar fi refuzat-o. Şi tu, care eşti prizonier şi rob al acestei femei, nu vrei să devii domnul ei…? Spui că nu poţi să încalci poruncile lui Hristos…! Însă ce ne spune Domnul în Evanghelie: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup»! Şi apostolul nu spune: «…mai bine este să se căsătorească decât să ardă»? Nu le este permis văduvelor să se căsătorească a doua oară? De vreme ce nu eşti călugăr şi nu ai depus voturi monahale de ce te amărăşti cu aceste chinuri amare? Pentru care motiv nu vrei să te căsătoreşti? Dacă mori în această situaţie cine te va lăuda? Care om, de la Adam şi până astăzi a neglijat femeia, în afară de monahi? Ce au făcut Avraam, Isaac, Iacov? Încă şi dreptul Iosif, după ce a scăpat de ispita femeii egiptene ce a făcut? S-a căsătorit! Şi tu, dacă scapi cu viaţă, poate că te vei căsători în viitor, fie şi cu o altă femeie. Şi cine atunci nu te va judeca, pentru prostia de a fi dat cu piciorul unei astfel de ocazii…? Nu este mai de preferat pentru tine, să te predai acestei principese, să te eliberezi de robie şi să devii principe…?
Însă binecuvântatul Moise răspunse:
– Fraţii mei şi bunii mei prieteni, voi mă sfătuiţi în chip foarte priceput. Însă eu cred că şoaptele vicleanului şarpe către Eva, nu au fost mai rele decât sfaturile voastre. Mă presaţi să mă predau acestei femei, însă nu voi face sub nici o formă acest lucru. Chiar dacă voi muri în aceste lanţuri, sper cu o şi mai mare siguranţă că voi afla milă în faţa lui Dumnezeu. Dacă aşa ar sta lucrurile, adică să se fi salvat toţi drepţii prin intermediul căsătoriei, aflaţi deci că eu nu sunt drept. Eu sunt păcătos şi de aceea nu mă voi putea salva alături de această femeie. Dacă dreptul Iosif s-ar fi predat femeii lui Putifar, nu ar mai fi devenit apoi al doilea după faraon. Dumnezeu a văzut răbdarea sa şi i-a dăruit această putere. Şi de aceea a fost slăvit în toate veacurile, pentru răbdare şi virtute şi nu pentru că a lăsat în urma sa pe fiii săi. Eu însă nici regatul Egiptului nu mi-l doresc, nici putere lumească nu caut, nici în ţara polonilor nu vreau să trăiesc şi nici în patria mea nu-mi doresc vreo mărire. De toate acestea mă lepăd pentru a câştiga împărăţia cerurilor. Şi dacă voi scăpa cu viaţă din mâinile acestei femei, vreau să mă dedic vieţii monahale. Pentru că Domnul ne spune în Evanghelia Sa: «Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Pe Hristos deci să-l ascult, sau pe voi? Şi apostolul zice desigur că «mai bine să se căsătorească decât să ardă», însă mai înainte de aceasta ce subliniază: «Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească». Şi mai jos spune: «Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii». Pe cine deci să ascult, pe voi sau pe apostol…? Şi pe cine este mai bine să slujească cineva, pe Hristos sau pe femeie…? Apostolul spune din nou: «Robii să asculte de stăpânii lor întru cele bune». Aflaţi deci că frumuseţea acestei femei nu mă atrage deloc. Şi nici nu poate aceasta să mă îndepărteze de Mirele sufletului meu care este Hristos.
Când stăpâna află de toate acestea, puse la cale un alt plan viclean. A dat ordin ca Moise să fie frumos îmbrăcat, urcat pe un cal împodobit şi purtat prin toate oraşele şi satele pe care aceasta le avea sub stăpânire, însoţit de o aleasă cavalerie. Ea călărea lângă dânsul pe un alt cal. După ce-i arătă toate domeniile sale, îi spuse:
– Toate aceste locuri sunt ale tale. Tot poporul care locuieşte pe ele îţi aparţine. Poţi să faci cu toate acestea tot ce vrei.
Apoi se întoarse către supuşii ei şi le spuse:
– Acesta este domnul şi soţul meu! Cu toţii să-l respectaţi şi să-l ascultaţi!
Sfântul însă râse de toată această punere în scenă a pătimaşei femei şi-i spuse:
– Degeaba te chinuieşti. Nu mă poţi atrage cu lucrurile cele trecătoare ale acestei lumi şi nici nu-mi poţi fura bogăţia mea duhovnicească. Hotărăşte-te odată şi nu te mai strădui atâta, degeaba, ca să mă câştigi.
Femeia se înfurie din cale afară.
– Ai uitat că te-am cumpărat…? striga ca o lupoaică sălbatică. Cine te poate scăpa din mâinile mele? Nu vei scăpa viu! Te voi chinui fără milă şi apoi te voi ucide!
– Nu mi-e frică de ameninţările tale, răspunse cu curaj fericitul. Şi dacă va vrea Dumnezeu nu voi întârzia să mă fac monah.
Viziunea cuviosului se împlini foarte curând în chip minunat, prin grija preabunului Dumnezeu, care pe toate le împlineşte după a Sa bunăvoire. S-a întâmplat deci să treacă pe acolo în acele zile un ieromonah de la Sfântul Munte. Prin pronia divină îl întâlni pe fericitul Moise, află despre chinurile la care era supus şi despre dorinţa sa fierbinte de a deveni monah şi-l tunse pe ascuns în monahism. Apoi îl sfătui să-şi păstreze cu orice preţ curăţenia trupească şi sufletească şi să nu se predea celui vrăjmaş. Îi dori să scape cât mai curând de acea femeie desfrânată şi apoi plecă. Pe acest ieromonah de la Sfântul Munte l-au căutat apoi peste tot slujitorii de la curte dar nu a mai fost de găsit.
Femeia, după ce şi-a pierdut orice speranţă de a-l câştiga pe Moise de bunăvoie, îl predă din nou în mâinile chinuitorilor. L-au întins pe o bancă de piatră şi l-au bătut fără milă cu nuiele de fier, până când pământul a fost botezat de sângele său. În timp ce-l loveau îi spuneau:
– Ascultă de stăpâna ta şi împlineşte-i voia. Dacă nu vei asculta îţi vom face trupul bucăţi. Nu ai nici o scăpare. Îţi vei da sufletul cu amar după nesfârşite chinuri. Ai milă de tinereţile tale. Dezbracă-te de această zdreanţă, poartă veşmântul cel scump şi vei scăpa de chinurile pe care ţi le pregătim în continuare.
Însă fericitul le răspunse cu curaj:
– Fraţilor, faceţi aceea ce vi s-a ordonat şi nu mai amânaţi nimic. Niciodată nu-mi voi încălca promisiunile mele monahale şi nu mă voi dezlipi de dragostea pentru Dumnezeu. Nici durerile, nici focul, nici rănile nu mă pot despărţi de Domnul şi de viaţa cea îngerească. Această femeie a întunericului îşi arată fără ruşine desfrânarea ei. Nici de Dumnezeu nu se teme şi nici de oameni nu se ruşinează, forţându-mă cu impertinenţă să cad în desfrânare şi în corupere. Dar nu voi urma niciodată jalnicei ei voinţe.
Era turbată principesa din cauza rezistenţei bravului ostaş al lui Hristos. Trecuseră deja şase ani de când acest rob îi stătea împotrivă şi dorea cu orice preţ să se răzbune pentru această jignire pe care i-o făcuse. Trimise deci o scrisoare regelui Bolieslav în care-i scria: «Ştii bine, regele meu, că soţul meu a murit pe câmpul de bătălie, luptând cu curaj alături tine. După aceasta tu mi-ai dat libertatea să-mi aleg pe oricine mi-ar place, ca să fie soţul meu. M-am îndrăgostit deci de un prea frumos tânăr, care era printre prizonierii tăi, l-am eliberat, l-am adus la palatul meu, i-am dăruit toată averea mea, l-am făcut domn al pământului meu, al poporului şi al meu însămi. El însă nu a preţuit nimic din toate acestea. De multe ori l-am chinuit cu înfometare şi cu bătăi, dar cu toate acestea nu am reuşit să-l fac bărbatul meu. Au trecut deja şase ani de când îl chinuiesc şi de când mă chinuieşte. Însă această inimă de piatră suferă toate chinurile şi nu se smereşte în faţa mea. De curând chiar, a devenit şi monah prin mâinile unui călugăr necunoscut ce a trecut pe aici. Ce mă sfătuieşti deci să fac?»
Bolieslav a ordonat să se înfăţişeze amândoi înaintea sa. Când au venit, a început să-l sfătuiască insistent pe Moise ca să asculte de stăpâna sa. La sfârşit îi spuse:
– Cine poate fi mai neînţelegător decât tine, care te privezi pe tine însuţi de la atâtea bunuri şi preferi atâtea chinuri amare…? Află deci că de tine depinde acum dacă vei trăi sau vei fi ucis. Fie vei face voia stăpânei tale şi vei afla cinste şi măriri, fie vei muri de o moarte îngrozitoare.
Apoi regele se întoarse către femeie şi-i spuse cu asprime:
– Nu este cu putinţă ca prizonierul pe care l-ai cumpărat să facă de capul lui. Tu eşti stăpâna şi el este robul tău. Dacă nu va asculta trebuie să-i dai o lecţie bună, astfel încât şi ceilalţi robi şi prizonieri să ia aminte şi să nu îndrăznească să se răscoale împotriva domnilor lor.
Atunci binecuvântatul Moise îi spuse regelui:
– Domnul îmi spune: «Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul său?» Cum deci îmi promiţi slavă şi cinstiri, când tu însuţi şi această femeie veţi muri peste puţină vreme…!
Această profeţie a lui Moise nu întârzie să se împlinească.
Mai întâi însă mai avu de pătimit şi alte chinuri din partea viclenei femei. Având acum şi acordul regelui, îl provoca neîncetat şi fără ruşine ca să păcătuiască cu ea.
– Degeaba te chinuieşti, îi răspundea cuviosul. Trebuie să mă crezi foarte prost sau incapabil, încercând să mă faci să cad în mrejele tale. Te refuz însă ca pe o neruşinată şi femeie fără frică de Dumnezeu.
Atunci aceea, ajunsă deja la disperare, ordonă să i se dea câte o sută de bice în fiecare zi şi apoi să i se taie mâinile şi picioarele.
Peste câteva zile chinuitul Moise era căzut jos, într-o baltă de sânge, căzut în nesimţire, ca şi cum ar fi murit. Abia dacă mai respira.
Între timp regele Bolieslav, vrând să-i dea satisfacţie principesei supărate, ordonă să fie alungaţi toţi călugării din Polonia.
Însă Domnul îl răsplăti foarte curând pentru fapta sa rea. Într-o noapte regele muri brusc, fără să se ştie din ce cauză. A doua zi izbucni o răscoală a poporului în toată ţara. Majoritatea boierilor au fost ucişi, printre aceştia numărându-se şi principesa care-l chinuia pe robul lui Dumnezeu.
După moartea acesteia bunul Moise fu eliberat şi cu sănătatea zdruncinată de atâtea chinuri porni în căutarea unei mănăstiri în care să se dedice Domnului. Ajunse cu mare greutate la mănăstirea Peşterilor de la Kiev, abia purtându-şi trupul său plin de răni, dar încununat de coroana victoriei, ca un brav ostaş al lui Hristos.
Iar Domnul, după toate acestea, îi dărui harisma de a alunga patimile cele trupeşti din cei care veneau să-i ceară ajutorul.
Odată unul dintre monahii de la peşteri, care era greu chinuit de demonul curviei a venit la sfântul Moise. L-a rugat să-l ajute şi i-a spus:
– Tot ceea ce-mi vei spune eu o voi respecta până la moarte.
– Cât vei trăi să nu mai vorbeşti niciodată cu vreo femeie, i-a spus cuviosul.
Apoi îşi ridică bastonul, cu care întotdeauna se ajuta la mers, din cauza rănilor avute în trecut, şi-l atinse pe tânărul monah în piept. Îndată ispitele au încetat şi de atunci nu a mai fost luptat de dorinţele trupeşti.
Fericitul Moise a ajuns cu ajutorul harului lui Dumnezeu la adânci bătrâneţi, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, după ce prin viaţa sa ascetică şi prin pătimirile avute, s-a învrednicit şi el să vadă pe Dumnezeu, ca oarecând marele Moise în pustiu, şi să strălucească prin virtutea şi prin minunile sale pe tot cuprinsul pământului rusesc.
Era 26 Iunie când a trecut la Domnul şi s-a odihnit de toate eforturile şi chinurile îndurate. Dumnezeu l-a slăvit pentru răbdarea sa, dăruind şi sfintelor sale moaşte putere împotriva patimilor trupeşti.
Ajungem în cele din urmă la moartea martirică a iubitorului de Dumnezeu şi tămăduitorului Grigorie.
Odată se întâmplă ca sfântul potir al bisericii să fie întinat de un animal necurat. Cuviosul coborî până la râul Nipru, ca să aducă apă curată şi să cureţe sfinţitul vas. Pe malul râului se întâlni cu fraţii domnitori Rostislav şi Vladimir al II-lea Vsevolodovici. Se îndreptau spre mănăstire ca să se închine şi să ceară binecuvântarea părinţilor, deoarece plecau la război împotriva invadatorilor polofţi.
Câţiva dintre oştenii lui Rostislav lipsiţi de ruşine au vrut să se distreze pe seama bătrânului monah. Au început să râdă de dânsul batjocoritor şi să-i arunce tot felul de vorbe murdare şi insulte. Smeritul cuvios nu se tulbură. Îi asculta liniştit, fără să spună nimic. Duhul său însă putea să prevadă apropiata moarte a celor care acum îşi băteau joc de dânsul.
Ah, copiii mei, spuse cu tristeţe. De ce sunteţi necuviincioşi în faţa lui Dumnezeu şi vă bateţi joc de un biet monah bătrân. Voi aveţi acum nevoie de multă rugăciune. Plângeţi pentru pierderea voastră şi pocăiţi-vă pentru păcatele voastre. Pentru voi va sosi foarte curând ceasul judecăţii Domnului. Cu toţii vă veţi îneca într-un râu, împreună cu principele vostru!
Rostislav, în vreme ce multă vreme auzise batjocoririle supuşilor săi fără să intervină, acum se înfurie foarte tare auzind vorbele bătrânului. Le înţelese nu ca pe un avertisment, ci ca pe un blestem.
– Pe mine mă ameninţi, călugăre prost? Strigă către iubitorul de Hristos Grigorie, roşu de mânie. Ştii că pe mine nu mă întrece nimeni la înot…? Însă-ţi arăt eu ţie…! Tu eşti acela care vei muri de această moarte!
Şi îndată neruşinatul principe ordonă supuşilor săi să-l lege pe cuvios de mâini şi de picioare, să-i atârne o piatră de gât şi să-l arunce în cel mai adânc loc al râului. Ordinul său fu executat fără întârziere. Peste câteva momente apele râului Nipru au înghiţit cinstitul trup al sfântului.
Sălbaticul Rostislav, după uciderea cuviosului, se întoarse din drum şi plecă spre locul luptei fără să se pocăiască, plin de mânie şi fără să mai meargă să se închine la mănăstire. Fratele său însă Vladimir îşi continuă drumul şi ceru binecuvântarea părinţilor pentru lupta ce avea să urmeze împotriva barbarilor polofţi.
Lupta se dădu aproape de Tripoli, pe malurile râului Stugna. Ruşii au fost învinşi de barbari, iar Rostislav s-a înecat împreună cu aproape toţi ostaşii săi. Vladimir însă, datorită binecuvântării primite de la părinţii Lavrei, se salvă.
Între timp fraţii din obşte l-au căutat timp de două zile pe cuvios şi nu l-au găsit. A treia zi au intrat în chilia sa şi ce să vadă! Trupul său neînsufleţit se găsea acolo, cu mâinile şi picioarele legate şi cu piatra atârnată de gât! Rasa sa era umedă, în vreme ce faţa sa era luminoasă şi calmă. Trupul său era cald şi moale, ca şi cum ar fi fost viu.
Cu toţii au admirat aceste semne ce dovedeau sfinţenia vieţii fratelui lor. Niciodată nu au aflat cum ajunsese trupul acestuia în chilie. Au dat slavă lui Dumnezeu, care minunat este între sfinţii Săi, au ridicat cinstitul trup şi l-au aşezat cu rugăciuni şi psalmodii în peştera cuviosului Antonie. Acolo a rămas până astăzi nestricat şi slăvit, propovăduind în chip tăcut oamenilor despre puterea credinţei şi despre atotputernicia lui Dumnezeu, Cel care face minuni.

Cuviosul Ioan mult nevoitorul

Cuviosul Ioan nevoitorul a înfruntat multe ispite şi chinuri pentru a-şi păstra puritatea şi fecioria, împodobindu-şi sufletul asemenea unei mirese în aşteptarea Mirelui cel ceresc. El a trăit în ultimii ani ai vieţii sale zăvorât în peştera în care se nevoise şi cuviosul Antonie.
Acolo venea la dânsul adesea unul dintre fraţii monahi, pe care diavolul îl lupta cu gânduri necurate.
– Părinte, salvaţi-mă! îi spunea disperat cuviosului. Rugaţi-vă la Domnul ca să mă izbăvească de acest război al trupului, pentru că nu mai pot suporta mult.
– Fratele meu, îi răspundea fericitul Ioan cu cuvintele psalmistului, «rabdă întru Domnul; încordează-te şi întăreşte-ţi inima ta, şi rabdă întru Domnul şi păzeşte calea Lui. Căci El te va scoate din mâinile vrăjmaşilor şi va zdrobi dinţii lor».
– Părinte, credeţi-mă! Dacă nu mă veţi ajuta, eu voi pleca unde voi vedea cu ochii. Nu mă pot linişti nicăieri. M-a înnebunit acest război al trupului. Voi fugi şi mă voi duce ca o fiară sălbatică din loc în loc.
– De ce, fiul meu, vrei să te predai tu singur de bunăvoie vrăjmaşului? Iată! Te afli deja la marginea prăpăstiei. Duşmanul se pregăteşte să-ţi facă vânt în ea. Iar căderea ta va fi mare şi mortală. Niciodată nu te vei mai putea ridica. Dacă însă vei rămâne aici, la mănăstirea ta, în acest port sigur, nu vei mai fi la marginea prăpăstiei şi nici nu va mai exista pericolul ca neobositul diavol să te prăbuşească şi să te ucidă sufleteşte. Dumnezeu te va răsplăti apoi pentru răbdarea ta, te va scoate din şanţul patimilor şi din noroiul necurăţiei. Însă ca să te întăresc şi să te mângâi, îţi voi povesti ceva din viaţa mea:
Când am venit la mănăstire şi am intrat în familia noastră monahală, am început să fiu chinuit în mod groaznic de duhul curviei. Nu pot să-ţi descriu ce multe am pătimit. Nu mâneam nimic timp de două, trei zile, câteodată chiar şi o săptămână întreagă. Privegheam întreaga noapte. Mă rugam neîncetat. Timp de trei ani a ţinut acest martiriu, fără să-mi găsesc liniştea.
Am plecat şi am venit la peştera sfântului Antonie. Am căzut la mormântul lui, am început să plâng şi să-l rog să mă ajute. Am rămas acolo timp de trei zile şi trei nopţi, fără hrană sau apă. Şi deodată am auzit vocea cuviosului zicând:
– Ioane…! Ioane…! striga. Trebuie să rămâi aici la peştera mea, să trăieşti zăvorât în linişte şi rugăciune. Iar Domnul te va elibera de acest război al vrăjmaşului.
Am alergat atunci şi l-am găsit pe părintele stareţ. Acela, înştiinţat de Dumnezeu, mi-a dat binecuvântarea să mă zăvorăsc în acest loc umed, strâmt, întunecos şi aspru. Am împlinit deja de atunci treizeci de ani. Şi iată! Abia de puţină vreme mi-am găsit liniştea. În toţi aceşti ani am luptat cu gândurile cele viclene şi cu patimile, chinuindu-mi trupul cu post şi priveghere.
Şi aici însă flacăra patimilor trupeşti mă ardea. Negăsind alt mijloc să-i rezist, am hotărât să-mi scot hainele şi să-mi atârn de mâini şi de picioare nişte fiare grele, supunându-mi trupul la martiriul îngheţului şi membrele mele la suportarea acelei mari greutăţi. Însă şi acest mod de asceză s-a dovedit insuficient.
Am săpat atunci în nisipul umed din peşteră o groapă adâncă, m-am băgat în ea şi m-am acoperit apoi cu nisip, lăsându-mi afară numai capul şi braţele. Era la începutul Postului Mare. Am rămas acolo pe jumătate îngropat şi nemişcat toată perioda postului. În acest timp sufeream mari atacuri de la cel viclean, care încerca prin orice mijloc să mă scoată din groapă.
Mai întâi mă chinui cu o durere îngrozitoare de picioare, care se umflaseră şi se strâmbaseră. Încheieturile se dezmembrau. Nervii îmi paralizaseră. O ardere chinuitoare topea membrele mele. Mă durea tot corpul şi sufeream. Se bucura însă şi se răcorea sufletul meu, care fu izbăvit prin această dură asceză de întinăciune şi-şi regăsi puritatea şi frumuseţea cea dumnezeiască. Preferam deci să mor acolo, să mă topesc în acea groapă, dar să-l câştig pe Hristos, decât să ies din ea şi să mă câştige diavolul.
Am ajuns în Săptămâna Mare. În Lunea Mare se înfăţişă deodată în faţa mea un balaur uriaş, sălbatec şi înfricoşător, care scotea flăcări şi fulgere pe nări şi pe gură. Se apropie de mine ameninţător, gata să mă înghită. Nu m-a putut răni însă. Îndată ce l-am chemat pe Domnul şi mi-am făcut semnul sfintei cruci a dispărut.
Ameninţările sale au continuat însă toată Săptămâna Patimilor. În noaptea Învierii înfricoşătorul balaur veni pentru ultima dată. L-am văzut deodată că s-a repezit la mine. M-a înşfăcat într-o clipită şi în gura sa se găseau capul, mâinile şi trupul ce se găsea în afara gropii. Părul şi barba mea au fost arse de flăcările sale şi aşa mi-au rămas până astăzi, arse, după cum şi poţi vedea. Prin intervenţia lui Dumnezeu însă balaurul nu mă vătămă mai mult. În timp ce capul meu se afla în gura lui am strigat din adâncul inimii mele:
– Dumnezeule şi Doamne, salvează-mă! Pentru ce m-ai părăsit! Ai milă de mine, Stăpâne, Unule Iubitorule de oameni. Izbăveşte-mă pe mine păcătosul, Tu ce eşti singur fără de păcat. Curăţă-mă de întinarea mea, ca să nu rămân prins în mrejele celui viclean pentru totdeauna. Scapă-mă de vrăjmaşul care vrea să mă înghită. Vino şi salvează-mă cu puterea Ta. Aruncă un fulger şi arde-l, ca să dispară de pe faţa pământului!
Şi într-adevăr, în acea clipă a fulgerat o lumină cerească şi îngrozitoarea fiară dispăru şi nu am mai văzut-o niciodată de atunci, prin harul lui Dumnezeu.
Am auzit atunci o voce care mi-a spus:
– Ioane! Ioane! Te-am ajutat, precum Mi-ai cerut. Ai grijă de acum de sufletul tău, ca să nu păţeşti altele mai rele în veacul viitor!
– Doamne, am întrebat eu atunci cu mâhnire, de ce m-ai lăsat atât de mult să mă chinuiesc?
– Te-am încercat după puterea răbdării tale. Trecând astfel prin focul ispitelor, te vei prezenta în faţa Mea curat ca aurul. Niciodată nu permit să fie încercat un om mai presus de puterile sale, ca să nu fie batjocorit şi învins de şarpele cel rău şi viclean. Tu însă, ca să scapi de războiul patimilor celor trupeşti, roagă-te la sfântul Moise Ungarul. Acesta se dovedi mai puternic chiar decât dreptul Iosif în cuminţenie, şi de aceea îi poate ajuta foarte mult pe cei ce sunt luptaţi de patima curviei.
Atunci eu am strigat către Domnul:
– Doamne, pentru rugăciunile cuviosului Moise, miluieşte-mă!
Şi iată! Îndată m-a îmbrăţişat o minunată şi dulce lumină, care de atunci şi până acum a rămas şi luminează în peştera mea astfel încât, nu mai am nevoie de lumânări. Şi oricâţi vin aici cu credinţă, smerenie şi inimă curată, văd această dumnezeiască lumină care mă iluminează şi m-a eliberat de săgeţile celui vrăjmaş din acea noapte a Învierii.
Terminând istorisirea sa cuviosul Ioan nevoitorul se întoarse către monahul care era luptat de duhul necurat al curviei şi-i spuse:
– Frate, noi înşine ne înfigem în minte adorarea cărnii, de aceea ne şi chinuim. Iar Domnul, prin judecata Sa cea dreaptă ne lasă să fim luptaţi, deoarece nu avem roade de pocăinţă. În sfârşit îţi recomand să ceri şi tu ajutorul fericitului Moise Ungarul, şi poate astfel Dumnezeu îşi va face milă de tine.
După ce s-au rugat împreună pentru o vreme, binecuvântatul Ioan luă o bucăţică din moaştele cuviosului Moise şi spuse:
– Atinge-te cu trupul tău de acestea.
Fratele se atinse şi din acea clipă simţi că focul desfrânării care-l ardea începu să se stingă şi să moară într-însul patima curviei. Din acea zi scăpă de această ispită pentru totdeauna.
Cuviosul Ioan nevoitorul se îndreptă către cele cereşti la puţină vreme după aceasta, pe 18 Iulie. Sfintele sale moaşte se păstrează întregi până astăzi în acea groapă în care el însuşi se îngropase pe sine de viu, pentru dragostea de Hristos, şi dăruiesc un mare ajutor tuturor celor care cer mijlocirea sa către Dumnezeu.

Cuviosul Prohorie tămăduitorul

Mult Milostivul Dumnezeu de multe ori îngăduie ca să se întâmple oamenilor diverse nenorociri şi întristări, toate acestea având un rol pedagogic, spre îndrumarea şi îndreptarea lor. Nu uită însă niciodată, ca Unul ce este Iubitor de oameni, ca pe lângă ispită să dăruiască şi izbăvirea, aşa cum vom vedea şi din viaţa cuviosului Prohorie tămăduitorul.
Cuviosul Prohorie a strălucit prin viaţa şi lucrarea sa duhovnicească în anii temutului domnitor al Kievului Mihail Sviatopolk Iziaslavici, vestit pentru duritatea şi nedreptăţile săvârşite. Multe necazuri şi persecuţii au îndurat locuitorii Kievului pe toată durata domniei lui. Chinurile au devenit şi mai mari atunci când au început repetatele invazii ale polofţilor şi a altor popoare migratoare ce atacau Kievul. Luptele neîncetate cu duşmanii externi, războaiele civile dintre domnitorii ruşi, persecuţiile, înrobirile, jafurile şi toate celelalte dezastre erau cauzele care provocau sărăcia, nefericirea şi durerea poporului rus. În acei ani grei şi întunecaţi a venit de la Smolensk la mănăstirea Peşterilor fericitul Prohorie, cerând de la stareţul Ioan ca să-l tundă în monahism şi să-l numere printre fiii săi duhovniceşti. După rânduita perioadă de încercare, ce a revelat în mod clar râvna către Dumnezeu a bunului Prohorie, egumenul l-a introdus în viaţa cea îngerească, aşa după cum dorise. Cu multă râvnă şi dăruire se lupta cuviosul să împlinească principiile vieţii monahale şi să biruiască duşmanul cel înşelător, urmând întocmai viaţa ascetică pe care i-o rânduise duhovnicul său. Printre aceste nevoinţe se număra şi postul aspru. Nu numai că nu mânca niciodată altceva decât un pic de pâine şi de apă, dar chiar şi această pâine era făcută din rădăcini amare de lobodă. În fiecare vară culegea el însuşi această rădăcină, o măcina şi o avea pregătită pentru pâine pe tot timpul anului. În toată viaţa sa cuviosul s-a hrănit cu lobodă şi de aceea fraţii îl mai numeau şi Lobodnic. Nici o altă mâncare sau fruct nu a gustat până la adormirea sa. Nici pâine de făină de grâu, în afară de puţina prescură ce se împărţea la sfârşitul Sfintei Liturghii. Bunul Dumnezeu, văzând această râvnă şi răbdare a fericitului, transforma amărăciunea rădăcinii aceleia în dulceaţă, şi astfel pâinea pe care o pregătea cuviosul avea un gust dulce şi plăcut. Când şi-a dat seama de această minune a Domnului, cuviosul a simţit o mare bucurie şi cu recunoştinţă fată de Binefăcătorul cel ceresc a continuat cu şi mai mare râvnă lupta sa ascetică împotriva patimilor.
În viaţa fericitului Prohorie se împlineau cuvintele de îndemn ale Mântuitorului: «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte».
Asemenea păsărilor cerului şi cuviosul, fără să aibă grijă, dăruit proniei şi iubirii lui Dumnezeu, se hrănea cu o mâncare pentru care nu semăna pământul şi nu se îngrijea de recoltă. Se ducea doar în acele locuri în care semăna în locul său cerescul Semănător, culegea plantele crescute prin grija Acestuia şi se întorcea la mănăstire, slăvindu-L pentru binefacerile Sale. În acei ani, din cauza neîncetatelor războaie, o puternică foamete izbucni în întreaga Rusie. Umbra morţii îi ameninţa pe locuitorii Kievului. Atunci Domnul, vrând să-i salveze pe oameni de la îngrozitoarea moarte prin înfometare, şi ca să-l slăvească pe robul Său Prohorie, făcu să crească în toată regiunea Kievului lobodă, mai multă ca niciodată. Cuviosul atunci se apucă să adune neobosit loboda în cantităţi foarte mari, să o macine şi să facă din ea pâine întreaga noapte, pe care dimineaţa o împărţea locuitorilor flămânzi.
Câţiva dintre ceilalţi monahi au vrut să facă şi ei acelaşi lucru, să-l imite pe fericit şi să facă şi ei pâine din lobodă. Era însă imposibil să mănânce acea pâine făcută de dânşii, deoarece ieşea foarte amară, ca pelinul şi neagră precum cărbunele. Atunci au înţeles că era vorba de o minune pe care o făcea Atotputernicul Dumnezeu cu fericitul Său rob, şi nu s-au mai încumetat altădată să-l imite. Oricare dintre cuvioşi care avea nevoie de pâine îi cerea acestuia. Iar Prohorie nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul cu mâinile goale. Pâinea pe care le-o dădea, în chip inexplicabil, nu numai că nu era amară, ci era dulce şi mai gustoasă chiar şi decât pâinea de făină de grâu.
Se întâmplă însă şi altceva. Unul dintre fraţi, după ce încercă şi singur să facă pâine de lobodă şi nu reuşi, se gândi să ia pe ascuns câteva dintre pâinile făcute de cuvios. Luă de două, trei ori. De fiecare dată însă, după ce o gustă, văzu că şi aceea era amară. Îi fu ruşine să-i descopere cuviosului păcatul său. În cele din urmă însă, chinuit de foame, se duse şi-i istorisi fapta şi păţania sa stareţului Ioan. La început egumenul nu l-a crezut. Trimise pe un alt frate să ia şi acela câteva pâini pe ascuns de la cuviosul Prohorie. Nici pe aceea însă nu au putut-o gusta din cauza amărăciunii ei. Vrând să afle cu orice preţ misterul acestei situaţii, stareţul se gândi să încerce altceva.
– Du-te la părintele Prohorie, îi spuse fratelui, şi cere-i o pâine pentru mine. În vreme ce vei pleca însă, să iei pe ascuns încă o pâine şi să o aduci aici.
Fratele execută întocmai porunca stareţului. Peste puţin timp se înfăţişă cu cele două pâini. Însă iată! Pâinea pe care o primise din mâinile şi cu binecuvântarea cuviosului era de culoare aurie şi dulce, în vreme ce cea luată pe ascuns se făcuse neagră şi amară.
După această confirmare minunea se auzi peste tot şi cu toţii, monahi şi mireni au slăvit pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, care şi-a trimis ajutorul Său celor înfometaţi, prin mijlocirea cuviosului Prohorie.
În anii războiului civil dintre Sviatopolk şi domnitorii Vladimir şi Peremislak, nu mai puteau să ajungă până la Kiev mulţi dintre negustorii de produse alimentare. Şi în timp ce existau provizii de multe alte alimente, exista o mare lipsă de sare.
Când fericitul a văzut această lipsă în popor, i-a rugat pe toţi fraţii din obşte să aducă la chilia sa o mare cantitate de cenuşă, care se strângea în fiecare zi la chiliile lor şi la bucătărie. Când chilia se umplu de cenuşă, sfântul căzu într-o fierbinte rugăciune a inimii. Atunci cenuşa nu întârzie să se prefacă în sare albă şi curată!
După aceasta cuviosul i-a anunţat pe toţi cei care aveau nevoie de sare să vină să-şi ia fiecare câtă doreau. Se află foarte curând că fericitul împărţea sare şi au alergat cu toţii să se aprovizioneze cu căutatul produs. Şi în chip minunat au constatat apoi, că acea sare din chilia sa, nu se termina niciodată. Cu cât cuviosul o împărţea, cu atât aceea se înmulţea. Astfel locuitorii, care în zadar căutaseră prin târguri să găsească sare, sau o găseau la preţuri foarte mari, alergau acum la Lavra Peşterilor ca să-şi ia fiecare câtă avea nevoie, fără să plătească nimic.
Câţiva dintre negustorii care încercaseră să profite de pe urma acestei crize şi vindeau sarea din depozitele lor la preţuri exagerat de mari ca să se îmbogăţească peste noapte, au fost foarte nemulţumiţi când au văzut că monahul de la Peşteri le strica socotelile lor viclene. S-au dus deci la domnitor şi i-au spus:
– Stăpâne, i-au spus, monahul Prohorie de la Lavra Peşterilor ne-a făcut o mare pagubă. Nu mai vine nimeni să cumpere sare de la noi şi toţi aleargă la dânsul ca să o primească pe gratis. Iar noi, care plătim atâtea impozite, nu mai putem vinde sarea pe care am ţinut-o ascunsă în depozitele noastre. Din cauza lui o să dăm faliment.
Vicleanul şi iubitorul de arginţi Sviatopolk se gândi să exploateze această situaţie şi să iasă el în câştig dublu: şi pe comercianţi să-i mulţumească şi în acelaşi timp să câştige şi el mulţi bani. Trimise deci pe slujitorii săi să confişte sarea cuviosului Prohorie şi să o aducă la palat. Fixă un preţ foarte ridicat de vânzare, în timp ce în acelaşi timp anunţă pe toţi locuitorii că din acea zi sarea se va vinde numai de la palat.
– De dragul vostru îl voi jefui pe monah, le spusese comercianţilor.
Zis şi făcut. Numai că în timp ce sarea era transportată la palatul lui Sviatopolk, au văzut cu toţii că aceasta se transforma din nou în cenuşă!
Când o văzu, domnitorul le spuse slugilor să o guste.
– Cenuşă este! Cenuşă, îi spuseră slujitorii.
Nimeni nu putea să explice ce se întâmplase. Uimit Sviatopolk dădu ordin ca cenuşa să fie păzită timp de trei zile, poate că între timp s-ar fi putut explica acel fenomen ciudat. Cele trei zile au trecut, însă nimic nu se schimbă. Atunci domnitorul dădu ordin să fie aruncată acea cenuşă în spatele palatului, un pic mai departe de poarta slujitorilor.
Între timp locuitorii au continuat să vină la cuviosul Prohorie şi să ceară sare. Când au aflat despre jaful ce se petrecuse, au plecat întristaţi cu mâinile goale, blestemând pe acela care o confiscase. Cuviosul îi mângâie însă spunându-le:
– Când domnitorul va arunca sarea, să mergeţi să o adunaţi. O veţi găsi împrăştiată lângă poarta din spate a palatului.
Şi într-adevăr, oamenii s-au dus acolo după cele trei zile şi în loc de cenuşă au găsit sare. Când s-a dus vestea că există sare în afara palatului domnesc, au alergat cu toţii să o adune. Când domnitorul fu informat despre cele întâmplate îi veni să înnebunească de răutate şi de ciudă. Ceru atunci de la supuşii săi să afle mai multe informaţii despre viaţa monahului Prohorie. I-au istorisit atunci despre viaţa sa ascetică şi despre minunile pe care le săvârşise şi în trecut, nu numai despre transformarea cenuşii în sare, dar şi despre pâinea făcută din rădăcini amare de lobodă.
Atunci Sviatopolk se ruşină pentru fapta sa, se duse cu pocăinţă la mănăstirea Peşterilor şi căzu în faţa cuviosului, cerându-i cu lacrimi iertare pentru fapta sa josnică şi promiţându-i că niciodată nu va mai nedreptăţi pe cineva. Mai mult, prin intermediul cuviosului, se împăcă şi cu stareţul Ioan, cu care era certat, din cauza poziţiei critice a acestuia faţă de nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de dânsul pe parcursul anilor de domnie.
De atunci şi până la sfârşitul vieţii sale domnitorul avu un mare respect pentru cuviosul Prohorie şi a ascultat cu smerenie sfaturile acestuia.
Într-o zi chiar, domnitorul îi făcu cunoscută una dintre dorinţele sale spunându-i:
– Dacă va fi voia lui Dumnezeu, părinte, să plec din această lume mai înaintea sfinţiei voastre, am să vă rog să fiţi dumneavoastră acela care să mă aşeze în mormânt, cu chiar mâinile voastre. Iar dacă va fi să plecaţi dumneavoastră primul, vă rog să mă lăsaţi, sfinte al lui Dumnezeu, să duc trupul vostru cu mâinile mele la peştera sfântului Antonie. Şi poate că astfel Domnul să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele grele pe care le-am săvârşit împotriva voastră şi a tuturor.
Au trecut de atunci mai mulţi ani. S-a întâmplat ca sfântul să se îmbolnăvească şi să înţeleagă că sfârşitul vieţii sale pământeşti se apropia. Îi trimise deci un mesaj domnitorului Sviatopolk, care se afla plecat la război cu polofţii: «Principe, s-a apropiat ora plecării mele din lume. Dacă vrei să-ţi îndeplineşti dorinţa ta şi să afli milă de la Dumnezeu, vino ca să primeşti iertarea cea de pe urmă şi să mă aşezi cu chiar mâinile tale în mormânt. Aştept venirea ta. Dacă însă vei întârzia şi voi pleca fără să ne vedem, nu va fi vina mea pentru ceea ce va urma. Deoarece campania ta nu va mai avea acelaşi rezultat, pe care l-ar avea dacă ai ajunge la timp şi m-ai prinde în viaţă».
Îndată ce primi acest mesaj Sviatopolk, lăsă oştirea sa pe câmpul de luptă şi alergă într-un suflet la mănăstirea Peşterilor. Îl prinse pe cuvios în viaţă, aşezat pe patul suferinţei sale.
În ultima discuţie pe care au avut-o, cuviosul i-a vorbit foarte mult despre virtutea iubirii, despre milostenie, despre îndatoririle sale faţă de poporul pe care îl conducea, despre judecata de apoi, despre viaţa de dincolo, despre bunătăţile ce le vor moşteni cei drepţi şi despre chinurile veşnice destinate celor păcătoşi. Apoi îi dădu iertarea pentru toate nedreptăţile pe care i le făcuse, îl binecuvântă şi-şi luă cu căldură la revedere de la dânsul. La sfârşit, îşi înălţă cinstitele sale mâini către cer şi-şi predă în pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Sviatopolk ridică plângând trupul sfântului. Însoţit apoi de toţi fraţii din obşte îl transportă la peştera cuviosului Antonie şi-l aşeză în mormântul pregătit. Fraţii slujiră slujba înmormântării cu mare cinste, după care domnitorul se întoarse degrabă la oştirea sa.
Campania de luptă continuă cu mari victorii. Sviatopolk înaintă neînvins şi-i zdrobi pe polofţi chiar în regiunile stăpânite de aceştia, supunându-i şi luând un mare număr de prizonieri barbari. A fost o victorie dăruită de Dumnezeu neamului rus, prin rugăciunile fericitului Prohorie.
De atunci domnitorul, întotdeauna când pleca la luptă sau la vânătoare, trecea pe la mănăstirea Peşterilor ca să se închine la icoana Maicii Domnului, ca să primească binecuvântarea părinţilor şi ca să se închine la mormintele cuvioşilor Antonie, Teodosie şi Prohorie.
Sfântul Prohorie chiar şi după adormirea sa a continuat să poarte de grijă poporului rus. Făcu şi continuă să facă multe minuni, scăpând pe cei credincioşi de necazuri, de foamete, de invazii, de epidemii, rugându-se pentru ei neîncetat, către preabunul şi preaputernicul Dumnezeu.

                                                                                            Cuvioşii Marcu şi Teofil ai peşterilor

Fericitul Marcu a trăit la mănăstirea Peşterilor în anii de stăreţie ai egumenului Ioan, pe vremea când a avut loc şi aşezarea, în biserica mare, a sfintelor moaşte ale cuviosului Teodosie. Din clipa când a intrat în viaţa cea îngerească, nu a dat somn ochilor săi şi dormitare genelor sale, ci în cele mai multe ore ale nopţii se ruga şi priveghea. Acorda foarte puţin timp odihnei fizice. În timpul zilei, atunci când nu se ocupa cu rugăciunea, afundat în adâncul peşterii sale, avea ascultarea să sape mormintele pentru călugării care treceau la Domnul. Cuviosul Marcu era foarte modest şi cumpătat. Orice bun de prisos ar fi ajuns în mâinile sale avea grijă să-l dăruiască îndată săracilor. Şi nu numai mâncarea, dar şi apa o bea cu foarte multă cumpătare, bând întotdeauna mai puţină decât ar fi avut nevoie ca să-i treacă de sete. Şi pentru un şi mai mare efort ascetic, îşi înfăşura trupul, pe dedesubtul rasei sale monahale sărăcăcioase, cu bucăţi grele de fier. Acestea îi presau trupul, îl îngreunau, îl răneau, îl împiedicau să lucreze sau să se odihnească noaptea. Cu toate acestea niciodată nu le-a scos de pe trupul său, atâta timp cât a trăit.
Prin această aspră viaţă ascetică, prin prelungitele rugăciuni de noapte, prin posturile aspre, ucigătoare de patimi, prin muncă fizică şi prin votul tăcerii, bravul monah Marcu îşi mortifica trupul şi dorinţele cărnii. Şi nu-şi dorea nimic altceva decât să plece cât mai repede către lumea cerească, ca să se întâlnească acolo cu Domnul şi Mirele său.
Nu numai că nu-l speria moartea, ci dimpotrivă îl umplea de bucurie şi de sfântă aşteptare. De aceea a primit de la Dumnezeu harisma de a vorbi cu cei morţi. În chip foarte simplu şi natural, aşa cum el însuşi trăia realitatea morţii şi a vieţii de apoi, comunica cu cei adormiţi ca şi cum ar fi fost vii. Le vorbea, le dădea diverse însărcinări, le trimitea mesaje şi rugăminţi. Iar aceia, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ascultau toate aceste cereri ale cuviosului. Sfinţenia şi simplitatea sfântului sfărâmau toate aceste legături ale morţii.
Odată cuviosul a săpat un mormânt pentru unul dintre fraţii care adormiseră întru Domnul. Fiind epuizat de oboseală, deoarece nu se odihnise deloc toată noaptea şi stătuse numai în picioare, nu a reuşit să facă groapa atât de mare cât trebuia. Când au adus trupul celui mort şi au încercat să-l pună în mormânt, şi-au dat seama că numai cu forţa abia încăpea înăuntru. Atunci fraţii au început să se plângă şi să-i reproşeze cuviosului Marcu:
– Frate, i-au spus, ce fel de mormânt este acesta pe care l-ai săpat? Nici pe cel mort nu-l putem îngropa cum se cuvine, nici să-l ungem cum trebuie, după obicei, cu ulei. De ce l-ai făcut aşa de strâmt?
Cuviosul făcu cu smerenie metanie şi spuse:
– Iertaţi-mă, fraţilor, fiindcă din cauza slăbiciunii trupeşti nu mi-am făcut cum trebuia datoria.
Aceia însă nu se linişteau, ci şi mai mult îi făceau reproşuri.
Atunci cuviosul se întoarse către cel mort şi-i spuse cu simplitate:
– Pentru că este strâmt mormântul tău, frate, te rog să te aşezi singur, cum poţi mai bine înăuntru. Na, ia şi uleiul şi toarnă apoi deasupra ta cât trebuie.
Fără să mai fie nevoie de un al doilea îndemn, cel mort începu să se mişte şi se aşeză singur, cât putu mai bine, în groapa săpată. Apoi întinse mâna, luă vasul cu ulei şi-şi turnă pe faţă şi pe piept în chipul crucii. Îl dădu apoi din nou cuviosului, se aşeză liniştit în cea mai bună poziţie şi rămase nemişcat.
Frica şi groaza se citea pe faţa tuturor fraţilor prezenţi, în faţa acestei minuni. Şi nu peste mult timp aveau să fie martorii unui alt eveniment de acest fel.
Se întâmplă deci, să moară un alt frate, după ani lungi de boală şi de suferinţă. Stareţul îi dădu ascultarea unuia dintre monahi, ca să-l pregătească pe cel adormit pentru îngropare. Şi într-adevăr, după ce acela şterse trupul neînsufleţit cu un burete, aşa cum se obişnuia, se duse la peşteri ca să vadă dacă era gata mormântul. Îl găsi pe cuviosul Marcu şi-l întrebă:
– Unde îl vom pune, părinte Marcule, pe fratele nostru care a adormit? Nu văd să ai nici un loc pregătit.
– Du-te şi spune-i fratelui să aştepte până mâine dimineaţă, pentru că nu am săpat încă groapa. Să mă lase în noaptea asta ca să-i pregătesc mormântul şi după aceea poate să plece către cele cereşti!
– Dar…, părinte Marcule, spuse cu uimire fratele, se pare că nu m-ai înţeles…Fratele nostru este deja mort. Chiar eu i-am şters trupul cu buretele şi l-am pregătit de îngropare. Către cine, deci, să mai adresez rugămintea ta…?
– Bine, dar nu vezi, fratele meu, spuse cu simplitate părintele Marcu, nu este încă gata groapa. Du-te, cum îţi spun şi spune-i mortului: «Marcu păcătosul te roagă să mai rămâi în această lume pentru încă o zi. Până mâine dimineaţă. Şi după aceea vei putea pleca să te întâlneşti cu Hristos, cu Cel pe care-l iubeşti. Între timp acesta îţi va pregăti mormântul şi te va anunţa când e gata».
Monahul nu mai răspunse nimic. Plin de îndoială şi de uimire faţă de cele auzite, se gândi totuşi să facă ascultare. Se întoarse la mănăstire la ceasul în care ceilalţi părinţi începuseră deja slujba înmormântării pentru cel adormit. Se apropie de catafalc şi-i şopti la ureche mortului:
– Frate, părintele Marcu m-a trimis să-ţi spun că mormântul tău nu este gata. De aceea te roagă să mai aştepţi cel puţin până mâine dimineaţă, când te va anunţa.
Îndată cel adormit deschise ochii! Cu mare surpriză părinţii au văzut că sufletul acestuia se întorsese în trup şi că acesta începuse să respire şi să trăiască! Nu se mişcă însă deloc din poziţia în care era aşezat şi nici nu spuse nimănui nimic.
Rămase acolo nemişcat şi tăcut, însă în viaţă, până a doua zi de dimineaţă. Atunci acelaşi frate se duse la peşteri şi-l întrebă pe părintele Marcu:
– Este gata mormântul?
– Gata este. Du-te acum şi spune-i aceluia care aşteaptă: «Marcu păcătosul te roagă să laşi această lume deşartă şi să pleci către veşnicie. Predă deci sufletul tău în mâinile lui Dumnezeu şi lasă trupul tău să fie aşezat în peştera cuviosului Antonie, împreună cu a celorlalţi sfinţi părinţi îngropaţi acolo. Locul tău este pregătit lângă dânşii».
Rugămintea cuviosului fu îndată transmisă fratelui care întârziase plecarea sa din lume. Iar acela, îndată ce o auzi, închise ochii săi şi se stinse definitiv.
Această minune nemaiauzită i-a umplut de uimire sfântă pe părinţii Lavrei şi pe toţi locuitorii Kievului, care nu au întârziat să afle despre cele petrecute. Cu toţii L-au slăvit pe Dumnezeu pentru aceste lucruri minunate, petrecute prin credinţa şi sfinţenia robilor Săi aleşi.
O altă minune foarte impresionantă, ce a fost săvârşită în scop pedagogic de cuviosul Marcu spre îndreptarea unuia dintre fraţi, ne descoperă cât de mare este valoarea pocăinţei.
Trăiau pe atunci la mănăstirea Peşterilor doi monahi, care se numeau Teofil şi Ioan. Aceştia erau foarte buni prieteni încă din copilărie. Avuseseră grijă unul de altul şi se înţeleseseră întotdeauna perfect, având aceleaşi preocupări şi concepţie de viaţă. Împreună au venit şi la mănăstire, dăruindu-le şi celorlalţi fraţi din obşte un exemplu de iubire frăţească şi de înţelegere.
Spre bătrâneţe, aceşti doi fraţi l-au rugat pe cuviosul Marcu să facă un mormânt cu două gropi alăturate, care să le fie destinat lor, astfel încât şi după moarte să fie mereu împreună, din clipa în care Domnul ar întrerupe viaţa lor pământească.
Odată, unul dintre aceşti doi fraţi, Teofil, care era mai mare de vârstă decât celălalt, a fost nevoit să plece de la mănăstire pentru anumite probleme care trebuiau rezolvate într-o localitate mai îndepărtată. În timpul lipsei sale Ioan, fratele mai mic, se îmbolnăvi deodată grav şi plecă pe neaşteptate spre viaţa veşnică. Când Teofil se întoarse la mănăstire, Ioan era deja îngropat la locul stabilit. A plâns cu amar după fratele său iubit, consolându-se numai cu gândul că se odihnea de acum în locaşurile Domnului.
Prima sa dorinţă după întoarcere a fost să viziteze mormântul fratelui său. Se duse la peşteră, însoţit şi de alţi fraţi din obşte şi-l găsi pe Ioan aşezat în mormântul cel dublu, comandat de ei, dar observă că era aşezat în primul loc, care de fapt i s-ar fi cuvenit lui.
Înşelat atunci de cel viclean se înfurie şi începu să strige:
– Părinte Marcu, zise cu voce tare, de ce l-ai pus în acest loc? Eu sunt mai mare de vârstă şi trebuie să fiu aşezat în primul rând. Ce înseamnă asta? Nu ştiai că fericitul Ioan era mai mic de vârstă ca mine…?
Smeritul Marcu făcu metanie în faţa sa şi spuse cu simplitate:
– Iertaţi-mă, părinte, am păcătuit.
Apoi se întoarse către locul în care era aşezat cel mort şi-i porunci:
– Ridică-te, frate, şi eliberează locul acesta pentru cel care este mai mare decât tine şi aşează-te în rândul al doilea.
Cu groază au văzut atunci părinţii că cel mort s-a sculat şi şi-a schimbat locul, după poruncă!
Îndată fericitul Teofil îşi veni în fire, îşi dădu seama de păcatul pe care tocmai îl săvârşise şi căzu la picioarele cuviosului Marcu plângând şi zicând:
– Am păcătuit, părinte! Iartă-mă! Nu trebuia să cer mutarea fratelui meu. Te implor, spune-i să se întoarcă la locul cel dintâi!
Însă cuviosul răspunse:
– Nu sunt eu acela care l-a mutat, ci însuşi Domnul. A vrut să alunge furia pe care o aveai împotriva mea şi să te înveţe ce este smerenia. Iar fericitul Ioan îţi arătă în acest mod şi după moarte cât de mult te iubeşte, eliberând în chip smerit primul loc pentru tine, care eşti mai mare de vârstă. Ridicarea morţilor este lucrarea lui Dumnezeu. Nu pot deci eu, fără porunca şi voinţa Sa, să-l mut din nou pe cel mort. Spuneţi-i sfinţia voastră, dacă doriţi, să revină în locul cel dintâi. Poate că va asculta. Trebuie însă să ştiţi şi următorul lucru: va trebui să nu mai ieşiţi de aici, ci să vă întindeţi îndată în acest mormânt şi să moşteniţi întâietatea ierarhică, care cu atâta îndrăzneală aţi cerut să fie respectată! Dar pentru că nu sunteţi încă pregătit pentru ieşirea din această lume, mergeţi mai bine şi îngrijiţi-vă de mântuirea sufletului vostru. Nu va trece mult timp şi vă vor aduce aici definitiv!
Cu groază auzi aceste cuvinte cuviosul Teofil. I se făcu teamă că nici la mănăstire nu va mai apuca să ajungă, ci va cădea jos mort, pedepsit cu asprime, dar şi pe bună dreptate, pentru aroganţa sa faţă de cuviosul Marcu şi faţă de fratele adormit. Cu mare greutate ajunse la chilia sa. Împărţi îndată celorlalţi părinţi puţinele lucruri pe care le avea – cărţi, haine, obiecte de mobilă – păstrând numai mantia de înmormântare a trupului său. În aceeaşi zi se închise în chilie şi începu să plângă şi să se pocăiască zi şi noapte, aşteptând cu fiecare clipă momentul morţii sale.
Nimeni nu a reuşit să-l oprească sau să-l mai tempereze de această stare de jale şi pocăinţă. Nici stareţul, nici vreunul dintre fraţi. Încercările lor de a-l mângâia şi de a-l încuraja năşteau şi mai multe lacrimi de pocăinţă, o şi mai mare zdrobire a inimii şi o grea durere sufletească cuviosului monah. Mâncare gătită refuză să mai mănânce. Un pic de pâine uscată doar lua, şi aceasta din porunca aspră a stareţului. Lacrimile sale erau pâinea sa cea de toate zilele. În fiecare zi striga cu jale asemenea psalmistului: «Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea», deoarece nu cunosc câte ore de viaţă mai am încă. Oare voi trăi până în seară?
În fiecare seară îşi stingea flacăra ce-i ardea sufletul cu alte lacrimi de implorare zicând: «Doamne nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi… Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu îl voi uda», deoarece nu ştiu dacă voi mai trăi până la răsăritul soarelui.
În această stare de zdrobire trăi cuviosul Teofil pentru mulţi ani. Din epuizarea provocată de post şi de priveghere trupul său slăbise atât de mult, încât se puteau distinge foarte uşor toate oasele de sub piele.
În cele din urmă, din cauza plânsului neîntrerupt îşi pierdu vederea şi orbi definitiv.
Odată cuviosul Marcu fu înştiinţat de către Domnul că se apropia ceasul plecării sale din această lume. Îl chemă atunci pe binecuvântatul Teofil şi-i spuse:
– Iartă-mă, frate, că te-am întristat şi te-am făcut să plângi atâţia ani. Roagă-te pentru mine, deoarece plec din această lume. Şi dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, nu voi uita să-L rog pentru tine, să te învrednicească să moşteneşti şi tu viaţa cea veşnică şi slava Sa şi să vezi în veşnicie împreună cu cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, frumuseţea nespusă a chipului Său.
Neîncetatele lacrimi ale fericitului Teofil, deveniră acum un râu învolburat.
– De ce, părinte, mă părăseşti aici?, se plânse Teofil. Fie ia-mă cu sfinţia ta, fie dăruieşte-mi din nou lumina ochilor. Este adevărat că am păcătuit foarte greu atunci la peşteră. Ar fi trebuit să fi murit atunci acolo, în faţa picioarelor tale, când de dragul meu ai mutat din loc moaştele fratelui meu Ioan. Însă Domnul a avut milă de mine şi mi-a dăruit timp de pocăinţă. Acum însă când pleci, ajută-mă. Roagă-L pe Domnul fie să-mi dea din nou vederea, fie să mă învrednicească să plec împreună cu tine către cealaltă viaţă.
– Frate, răspunse cuviosul Marcu, nu fi trist pentru faptul că ai orbit. Dumnezeu a îngăduit să orbească ochii tăi cei trupeşti ca să se deschidă cei sufleteşti. Nici eu şi nici Dumnezeu nu suntem aceia care ţi-am răpit lumina ochilor. Aceasta s-a petrecut din cauza imensei tale pocăinţe. Astfel însă te-ai smerit şi ai câştigat veşnicia, deoarece «inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi». Astfel ţi-ai răscumpărat paradisul şi ţi-ai salvat sufletul. Nu mai este deci nevoie să vezi lumina lumească cea trecătoare. Domnul te va învrednici să vezi lumina cea veşnică şi netrecătoare a slavei Sale dumnezeieşti. Şi nu-ţi dori moartea. Va veni clipa care trebuie, chiar şi dacă nu ţi-o doreşti. Află însă încă de pe acum că Domnul te va anunţa despre clipa plecării tale din această lume prin acest semn: cu trei zile mai înainte de adormirea ta îţi vei recăpăta vederea. După aceea vei pleca de aici şi te vei întâlni cu Lumina lumii!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale cuviosului Marcu către binecuvântatul Teofil. După aceea îşi înclină capul şi-şi predă sufletul, trecând din moarte la viaţă.
Sfintele sale moaşte au fost aşezate în peşteră, în mormântul pe care el însuşi şi-l săpase, şi au devenit îndată un izvor nesecat de minuni şi vindecări sufleteşti şi trupeşti. Tot acolo au fost îngropate şi fiarele grele pe care le purtase de-a lungul întregii sale vieţi, precum şi crucea sa mare de bronz făcătoare de minuni, pe care o purtase la gât.
După adormirea fericitului Marcu, cuviosul Teofil îşi înteţi şi mai mult viaţa sa ascetică în pocăinţă şi post, aşteptând cu bucurie şi nerăbdare împlinirea profeţiei cuviosului. Îşi puse înainte un vas mare de lut, în care se strângeau lacrimile sale de pocăinţă.
Când după mai multă vreme acel vas se umplu, cuviosul îşi recăpătă vederea! Înţelese atunci că se apropia sfârşitul vieţii sale. Îşi ridică mâinile către cer şi se rugă:
– Stăpâne Doamne, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Tu care nu voieşti moartea păcătosului, ci aştepţi cu răbdare întoarcerea sa; Tu, care pe toate le cunoşti, încă şi cele mai ascunse gânduri ale noastre, trimite-mi, Te rog, în ceasul de acum mila Ta! Vezi lacrimile mele amare, Mângâietorule Bun şi binevoieşte ca harul Tău să mă acopere, pentru rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie şi ale tuturor sfinţilor, ca să nu mă răpească vămile cele cereşti şi să mă câştige stăpânul întunericului.
Şi iată! Deodată apăru în faţa cuviosului ce se ruga un înger al Domnului, în chipul unui tânăr îmbrăcat în haine albe strălucitoare, şi-i spuse:
– Ca un adevărat iubitor de Dumnezeu24 (În limba greacă numele Teofil înseamnă Iubitor de Dumnezeu.) te rogi Teofile! spuse cu o voce răsunătoare, cerească. Află deci că nu sunt numărate numai lacrimile pe care le-ai adunat în vasul tău. Mai sunt şi lacrimile pe care le-am adunat eu, care am fost întotdeauna lângă tine, atunci când te-ai rugat; lacrimile pe care ţi le-ai şters cu palma sau cu mâneca sau cu marginea rasei. Toate aceste lacrimi se găsesc aici, în acest vas pe care eu îl ţin în mână. Dumnezeu m-a trimis acum să-ţi aduc vestea cea bună: Vei pleca la Domnul! Vei merge la Acela care ne-a asigurat: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia! Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde!» «Bine slugă bună şi credincioasă, Teofile! Intră deci, întru bucuria Domnului tău!»
Zicând acestea, îngerul lăsă în faţa sfântului acel vas mare pe care-l ţinea şi care era plin de lacrimi ce miroseau a mir curat, şi se făcu nevăzut.
Uimit de această vedenie fericitul Teofil îl chemă pe stareţ la dânsul şi-i istorisi cele petrecute, arătându-i cele două vase umplute cu lacrimi. Apoi îi spuse:
– Vă rog, cinstite părinte, să daţi binecuvântarea, ca după plecarea sufletului meu către cer, trupul meu să fie uns de către fraţi cu conţinutul vasului adus de înger.
Stareţul acceptă cu mare emoţie această rugăminte şi-l îmbrăţişă cu căldură şi cu bucurie duhovnicească.
Peste puţin timp fericitul suflet al cuviosului Teofil porni către sânul lui Avraam, către corturile cele cereşti ale drepţilor. Era a treia zi de la recăpătarea vederii sale.
Trupul său fu aşezat în peşteră, lângă cel al iubitului său prieten Ioan şi aproape de moaştele sfântului Marcu. Când l-au uns cu conţinutul vasului îngeresc peştera s-a umplut de o minunată mireasmă cerească, de nedescris. Apoi au turnat asupra sa şi conţinutul vasului său, lacrimile cu care îşi udase ogorul sufletului, ca să secere spicele fericirii veşnice, de pe ogorul împărăţiei lui Dumnezeu.

Cuvioşii Teodor şi Vasilie de la Peşteri

Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, ne spune sfântul apostol Pavel, «şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri25 (I Timotei VI, 10.)».
Aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu ale înţeleptului apostol s-au împlinit şi s-au adeverit şi în cazul cuviosului Teodor, care a fost rănit şi chinuit îngrozitor de demonul iubirii de arginţi.
Fericitul Teodor fusese în lume boier şi avusese o mare avere. Cândva însă citise în Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului: «Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu26 (LucaXIV, 33.)». Îndată împărţi toate averile sale săracilor, părăsi lumea şi cele ale ei şi veni la mănăstirea Peşterilor unde, după rânduita perioadă de încercare, deveni monah.
Prin porunca stareţului se instală apoi într-una dintre peşterile Varangilor. Aici se dărui cu râvnă şi frică de Dumnezeu vieţii ascetice pentru mulţi ani.
Odată însă, spre bătrâneţe, vrăjmaşul diavol încercă prin toate mijloacele să-l ispitească şi să-l rătăcească. Ce făcu, deci? Cultivă în mintea cuviosului tot felul de gânduri neliniştitoare în legătură cu viitorul bătrâneţilor sale. «Ce vei face când vei îmbătrâni…?», îi şoptea în chip viclean. «Trupul tău va fi neputincios. Puterile te vor părăsi. Bătrâneţea ta va fi grea şi chinuitoare. Cine te va îngriji…? Nu vezi cât de sărăcăcioasă şi neîndestulătoare este hrana aici la mănăstire…? Nu vei întârzia să cazi la pat. De ce, deci, naivule, te-ai grăbit să împarţi săracilor averea ta…? Ce vei face acum, în anii grei ai vieţii tale…? Cum vei înfrunta bolile…?»
Pe nefericitul Teofil începu să-l chinuie disperarea din cauza acestor gânduri. Nu şi-a dat seama că era o ispită. Nu se gândi la cuvintele Domnului: «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte». Uită de eterna pronie a lui Dumnezeu şi căzu într-o adâncă tristeţe. Această tristeţe o mărturisea şi altor fraţi monahi, care în zadar încercau să-l încurajeze şi să-l mângâie, spunându-i că trebuie să fie fericit că a schimbat bogăţiile lumeşti pentru cele cereşti. Cuviosul Teofil rămânea neconsolat.
Cel mai mult dintre toţi încerca să-l liniştească şi să-l povăţuiască monahul Vasilie.
– Frate Teodore, îi spuse într-o zi, este păcat să pierzi atâtea străduinţe pe care le-ai depus până acum în viaţa monahală şi să pierzi răsplata cea cerească. Revino-ţi în fire. Îţi pare rău cu adevărat că ai împărţit averea ta săracilor…? Uite ce este. Eu voi găsi un mijloc prin care să-ţi redau toate acelea pe care le-ai pierdut! Dar mai întâi vei depune legământ în faţa lui Dumnezeu că te lepezi de răsplata milosteniei pe care ai făcut-o atunci şi că mi-o dăruieşti mie. Apoi tu îţi vei lua înapoi averea şi te vei linişti. Eşti de acord? Însă fii atent! Eşti sigur că Domnul va îngădui o faptă ca aceasta…? Pentru că eu am auzit că odată, s-a întâmplat la Constantinopol ceva foarte asemănător cu ceea ce vrem noi să facem. Un om bogat, ca şi tine, îşi dărui toată averea sa săracilor şi apoi, după o oarecare vreme, începu să-i pară rău după cele pierdute. A găsit în cele din urmă pe un alt om bogat, care era dispus să-i dea toată valoarea averii sale înapoi, cu condiţia să meargă la biserică şi să-i dăruiască în faţa Domnului răsplata cea cerească pentru fapta sa de odinioară. Zis şi făcut. S-au dus la biserică şi în faţa icoanei Mântuitorului cel căruia îi părea rău după averea sa spuse: «Doamne nu eu am făcut fapta de milostenie, ci acesta, care stă lângă mine. Acestuia să i-o consideri». Nu apucă să termine de spus acestea că îndată căzu jos şi muri, acolo în mijlocul bisericii! Astfel pierdu dintr-odată şi averea sa şi viaţa sa şi sufletul său!
Cu mare groază ascultă cuviosul Teodor istorisirea fericitului Vasile. Izbucni apoi în plâns şi-i mulţumi fratelui său monah, că-l făcuse prin aceasta să-şi dea seama de grozăvia faptei sale şi să se pocăiască. Astfel scăpă de această ispită şi ieşi din acea criză duhovnicească în care se aflase atâta vreme.
– Pentru oameni ca tine, frate, a spus Domnul profetului Ieremia: «Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!». Tu ai devenit de dragul meu gura şi vocea lui Dumnezeu. Acum văd foarte clar greşeala şi păcatul meu. Roagă-L deci pe Domnul să mă ierte.
De atunci între cuvioşii Teodor şi Vasilie se legă şi se întări o adâncă prietenie şi iubire duhovnicească. Teodor, după ce depăşi această ispită, se dărui din nou cu răbdare şi râvnă străduinţelor sale ascetice.
Diavolul fu greu învins de această dată, prin revenirea în sine şi prin pocăinţa cuviosului. Nu întârzie însă să pună la cale noi vicleşuguri.
Se întâmplă deci să lipsească odată de la mănăstire cuviosul Vasilie, fiind plecat timp de trei luni, pentru a rezolva nişte probleme importante în interesul obştii. Ce făcu atunci cel viclean? Profită de această ocazie şi se înfăţişă înaintea cuviosului luând, chipul cuviosului Vasilie! Îi spuse că chipurile se întorsese şi că venise să discute din nou cu dânsul pe diverse teme duhovniceşti.
– Cum îţi mai merge deci, frate Teodore? spuse cu prietenie diavolul. Dau roade străduinţele tale? A încetat diavolul iubirii de arginţi să te mai lupte sau te mai chinuie încă?
Nefericitul Teodor, fără să-şi dea seama că în faţa lui se afla chiar stăpânul întunericului, îi răspunse:
– Prin rugăciunile şi prin sfaturile tale, părinte Vasilie, am fost izbăvit de războiul celui viclean. Îţi sunt veşnic recunoscător pentru această binefacere şi cinstesc înţelepciunea ta. Şi-ţi promit că şi pe viitor voi aplica întocmai sfaturile tale mântuitoare.
Vicleanul diavol se încurajă auzind cuvintele cuviosului, în special deoarece acesta nu invocase deloc numele Domnului Iisus Hristos, ceea ce l-ar fi rănit de moarte.
– Ei, atunci am să-ţi dau un alt sfat, fratele meu. Acum când ai dobândit indiferenţa faţă de bogăţie şi nu mai este în pericol sufletul tău de la aceasta, poţi fără frică să ceri de la Domnul mult aur, ca să-l împarţi săracilor şi să primeşti pentru această faptă de milostenie o bogată răsplată în viaţa de apoi. Începând chiar de azi roagă-te şi spune-I lui Dumnezeu ca să-ţi dăruiască bogăţii nenumărate, pentru alinarea nefericirii apropiaţilor noştri. Şi îndată ce le vei obţine, ascunde-le în adâncul peşterii tale şi nu lăsa pe nimeni să mai intre aici ca să ţi le vadă. Nici tu să nu mai ieşi din peşteră până când nu-ţi voi spune eu.
Fără să bănuiască nimic despre înşelăciunea ucigătorului de suflete satana, fericitul Teodor promise că va împlini tot ceea ce aşa zisul frate Vasilie l-a sfătuit. Foarte bucuros cel viclean pentru această primă victorie, îşi luă la revedere de la cuvios şi se prefăcu că pleacă. În realitate însă se ascunse în chip nevăzut într-un colţ al peşterii şi cultiva de acolo tot felul de gânduri în mintea cuviosului despre cum să câştige noi bogăţii, îndemnându-l să se roage neîncetat numai pentru acest lucru. Iar înşelatul de acum Teodor îşi goli rugăciunile sale de orice alt conţinut şi imploră ziua şi noaptea pe Dumnezeu ca să-i dăruiască mult aur pe care să-l împartă apoi celor săraci.
Într-una dintre clipele în care cuviosul adormi, diavolul se înfăţişă în visele sale sub forma unui înger de lumină şi-i arătă un loc din adâncul peşterii zicându-i:
– Sapă în acest loc şi vei găsi o comoară foarte mare!
Cuviosul nu răspunse îndată acestei cereri. De aceea vicleanul continuă să i se arate de mai multe ori în vis, până când îl convinse să sape în acel loc pe care i-l arătase. Şi într-adevăr, la o mică adâncime, cuviosul găsi un cufăr plin de monede de aur, de argint şi de pietre preţioase. Monahul le primi ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe o binefacere a Acestuia!
Însă vicleanul vrăjmaş era hotărât să-l înnebunească definitiv pe omul lui Dumnezeu. Luă din nou înfăţişarea cuviosului Vasilie şi veni chipurile, să-l viziteze.
– Unde este frate comoara pe care ţi-a trimis-o Dumnezeu? Am fost înştiinţat şi eu despre găsirea acesteia de către un înger al Domnului. Cred că este acelaşi înger care te vizitează şi pe tine. De dragul rugăciunilor tale, mi-a spus, ai dobândit un dar dumnezeiesc.
Teodor însă nu voi să-i arate comoara. Era oarecum foarte dezorientat. Atunci diavolul bucuros începu din nou să-şi întindă cursele zicând:
– Frate Teodore, nu ţi-am spus eu că foarte curând vei dobândi de la Dumnezeu răsplata pentru averea pe care tu ai împărţit-o săracilor. Ce a spus Domnul…? «Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Iată deci! Acum ai în mâinile tale aceste bogăţii. Fă ce vrei cu ele!
Tresări în mod ciudat inima cuviosului Teodor când auzi această interpretare a vicleanului. De aceea şi reacţionă într-un oarecare mod.
– Eu am cerut de la Dumnezeu ca să mi le dea spre a le împărţi săracilor. Şi cred deci că numai pentru aceasta mi le-a trimis.
– Ai grijă însă, frate Teodore, nu cumva să te arunce din nou vicleanul în întristare şi disperare, aşa cum ţi s-a întâmplat mai demult. Îţi mai aduci aminte? Eu te sfătuiesc să iei comoara şi să fugi în altă ţară. Ce numai aici te poţi mântui? Acolo vei cumpăra pământ, vei dobândi multe bogăţii şi vei scăpa şi de ispitele diavoleşti ce te chinuie neîncetat în această peşteră. Iar când vei îmbătrâni şi se va apropia ora plecării tale din această lume, vei putea dărui toată averea ta oricui vei dori şi se va pomeni astfel veşnic numele tău.
– Dar nu e ruşinos, răspunse Teodor, eu care am părăsit lumea şi am promis să trăiesc viaţa monahală, în rugăciune şi în pocăinţă, în această peşteră, să devin acum călcător al jurământului făcut, fugar şi să mă întorc în lume aşa cum «câinele se întoarce la borâtura lui…?» Ce să-ţi spun… Ceea ce îmi spui voi face. Nu-mi cere însă să fug de la mănăstire.
Diavolul turbă de răutate când auzi răspunsul îndoit al cuviosului. Continuă însă să se prefacă şi să încerce să-l convingă:
– Bine, dar aici nu vei putea să-ţi ascunzi comoara ta. O vor afla şi ceilalţi şi vor veni să ţi-o ia. Ascultă-mă pe mine şi nu mai pierde timpul. Fiindcă dacă nu ar fi fost voia lui Dumnezeu să-ţi trimită această bogăţie, nu ai fi primit-o. Şi nici la mine nu L-ar fi trimis pe îngerul Său, ca să confirme în acest fel bunăvoinţa Sa către tine. Nu-ţi ajung toate aceste revelaţii divine ca să te convingă?
Zicând încă multe îndemnuri de acest fel, diavolul reuşi încet să topească voinţa şi discernământul cuviosului, care credea tot timpul că-l are în faţa sa pe înţeleptul frate Vasilie. Începu, deci, să se pregătească pe ascuns pentru plecare.
Însă Iubitorul de oameni Domnul, Care nu doreşte pierderea robilor Săi, îl salvă în ultima clipă pe fericitul Teodor din ghearele ucigătorului de suflete, diavolul.
Ce se întâmplă, deci?
Exact în acea zi în care cuviosul se hotărâse să fugă de la mănăstire, se întoarse la Lavra fericitul Vasilie. Fără să întârzie se duse direct la peştera iubitului său frate duhovnicesc.
– Frate Teodore, spuse intrând, bucură-te întru Domnul! Ce mai faci…? A trecut atâta vreme de când nu ne-am mai văzut! Mult i-a mai fost dor sufletului meu pentru frăţia ta!
– Ce spui, frate Vasilie, răspunse cu îndoială Teodor? De cât timp nu ne-am mai văzut? Doar ieri am fost împreună! Şi alaltăieri din nou, când mi-ai dat atâtea sfaturi! Şi acum nu plec de aici, aşa cum m-ai învăţat…?
– Ce tot spui, frate…? întrebă cu surpriză Vasilie. Când «ieri» am fost cu tine? Şi când «alaltăieri»? Şi ce te-am învăţat…? Şi în sfârşit, unde ai de gând să pleci…? Pentru că eu de abia azi m-am întors din călătoria mea şi nu ştiu absolut nimic! Nu cumva ţi s-a întâmplat vreun rău, din cauza vreunei lucrări a diavolului…? Spune-mi, spune-mi, te rog, şi să nu-mi ascunzi nimic, pentru numele lui Dumnezeu!
– Părinte Vasilie, de ce mă chinuieşti…? spuse atunci supărat Teodor. Şi de ce mă enervezi, zicându-mi când una când alta…? Nici nu mai ştiu ce să mai cred. Ia pleacă, te rog, în plata Domnului şi lasă-mă în pace!
Astfel, cu amărăciune, îl alungă de la sine pe fericitul Vasilie. Acesta se întoarse supărat la mănăstire, plin de îndoieli şi de nelinişti.
Diavolul nu scăpă atunci ocazia. Se arătă imediat prefăcut în chipul fratelui Vasilie şi-i spuse lui Teodor:
– Frate, iartă-mă. Sunt vrednic de plâns. Nici eu nu ştiu ce m-a apucat. Te-am zăpăcit şi te-am supărat fără nici un motiv. Se pare că s-a întunecat mintea mea pentru o clipă. Fă-te că nu s-a întâmplat nimic. Îţi repet deci: Fugi departe! Acum chiar pleacă şi ia cu tine şi tezaurul! Fugi mai înainte de a fi prea târziu!
După ce spuse şi acestea se făcu nevăzut.

Cuviosul Pimen cel bolnav

În viaţa cuviosului Pimen vom găsi acel exemplu demn de urmat al ridicării fără reproş a crucii suferinţelor provocate de boli. Vom fi învăţaţi să înfruntăm cu răbdare şi recunoştinţă orice suferinţă trupească, deoarece numai astfel devenim şi mai puternici în lupta noastră duhovnicească. «Căci puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune27 (II Corinteni XII, 9.)». Vom fi învăţaţi de asemenea că trebuie să-i ajutăm cu răbdare pe fraţii noştri aflaţi în suferinţe trupeşti, ca şi cum L-am sluji pe însuşi Domnul.
Cuviosul Pimen a fost de mic copil foarte bolnăvicios. S-a născut bolnav şi bolnav a crescut. Însă suferinţa trupului său a fost aceea care nu a permis şi îmbolnăvirea sufletului. Curat din pântecele maicii sale de orice întinare sufletească, nu a cunoscut faţa dezgustătoare a păcatului.
Adeseori fericitul îi ruga pe părinţii săi să-l ducă la mănăstire şi să-l lase acolo să devină monah. Aceia însă nici nu doreau să audă despre aşa ceva. Cu toate că băiatul lor era atât de slăbuţ şi bolnăvicios, îl iubeau foarte mult şi nu puteau pentru nici un motiv să se despartă de dânsul.
Odată însă tânărul se îmbolnăvi foarte grav, mai grav decât în alte dăţi. Dintr-o pricină necunoscută trupul său se umplu de răni iar doctorii nu reuşeau să-l vindece cu nici un leac. Erau deznădăjduiţi pentru situaţia sa şi aşteptau de acum să moară. Atunci întristaţii părinţi se gândiră să ceară ajutorul Domnului şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. L-au luat pe fiul lor bolnav şi l-au adus la mănăstirea Peşterilor. Au căzut la picioarele părinţilor şi i-au implorat plângând să se roage pentru salvarea fiului lor. Şi într-adevăr, părinţii au făcut îndelungi rugăciuni pentru vindecarea tânărului. Iată însă că rugăciunea tânărului fu mai puternică decât rugăciunea celorlalţi împreună. Deoarece fericitul nu se ruga pentru însănătoşirea sa. Dimpotrivă, îl ruga fierbinte pe Dumnezeu ca să prelungească boala sa! Ştia că, îndată ce s-ar fi făcut bine, părinţii lui l-ar fi luat de la mănăstire şi l-ar fi împiedicat să-şi îndeplinească dorinţa sa cea mai fierbinte şi anume aceea de a deveni monah. Tatăl şi mama sa se găseau tot timpul lângă dânsul, în camera în care fuseseră găzduiţi. De aceea nu reuşea să intre în legătură cu părintele stareţ sau cu vreunul dintre părinţi şi să le descopere dorinţa sa ascunsă. Au trecut câteva zile, situaţia sănătăţii lui a rămas în continuare foarte critică. Într-o noapte priveghea, rugându-se pe ascuns, întins pe patul suferinţei sale. Mai încolo, în aceeaşi cameră, dormeau părinţii săi şi un pic mai departe nişte angajaţi ai mănăstirii.
Deodată, ce vede! Îngeri luminoşi, sub înfăţişarea unor tineri strălucitori, au intrat înăuntru şi au venit lângă patul său. În spatele lor veneau şi alţii, care semănau cu stareţul şi monahii mănăstirii, ţinând în mâini toate cele necesare pentru tunderea în monahism: foarfecă, cruce, lumânări, Sfânta Evanghelie, rasa monahală, mantia, camilafca şi celelalte…
– Vrei să te tundem în monahism?, i-au spus cu blândeţe tânărului ce rămăsese uimit.
– Sigur că vreau!, răspunse acesta bucuros. Dumnezeu este cel care v-a trimis! Vă rog să îndepliniţi acest dor inimii mele.
Au început îndată slujba tunderii, pe care au săvârşit-o exact după rânduiala stabilită de tipic. I-au pus numele Pimen.
Părul pe care i l-au tăiat, l-au pus într-o eşarfă neagră.
Peste puţin timp noul monah stătea pe patul său îmbrăcat cu veşmintele monahale şi având primită şi schima cea mare. În mână ţinea lumânarea dăruită de îngeri.
– Această lumânare va arde timp de patruzeci de zile, frate Pimen, l-au asigurat îngerii. Întreaga ta viaţă va fi un continuu martiriu din cauza bolii tale. Dumnezeu îngăduie să suferi astfel, deoarece cunoaşte răbdarea şi virtutea ta. Prin acestea vei câştiga împărăţia cerurilor şi vei deveni şi o flacără strălucitoare, care va lumina, va întări şi-i va învăţa pe oameni. Aşadar fii răbdător şi să ne întâlnim cu bine în ceruri! Să ţii minte că mai înainte de adormirea ta întru Domnul te vei face complet sănătos. Acesta va fi semnul care te va face să înţelegi că a venit ceasul plecării tale din această lume.
Îndată ce şi-au terminat această misiune sfântă, îngerii l-au îmbrăţişat pe cuvios şi au plecat. Au trecut apoi pe la biserică şi au lăsat eşarfa cu părul cuviosului deasupra raclei cuviosului Teodosie.
Între timp fraţii care locuiau în chiliile apropiate au auzit psalmodiile de la arhondaric. Şi-au închipuit însă că stareţul, împreună cu alţi părinţi îl tundeau pe cel bolnav în monahism sau că acesta deja adormise şi-i făceau slujba stâlpilor.
Au venit la arhondaric însă nu au văzut pe nimeni. Părinţii săi dormeau. La fel şi muncitorii. Însă în aer plutea o aromă de nedescris.
L-au văzut pe tânărul bolnav că era treaz şi îmbrăcat în haine monahale, plin de bucurie şi recunoştinţă.
– Ce s-a întâmplat, frate? Cine te-a tuns în monahism? Ce psalmodii erau acelea pe care le-am auzit noi, în vreme ce părinţii tăi care dorm aici înăuntru, nu le-au auzit şi continuă să doarmă?
Întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului.
– Eu cred că a fost stareţul, împreună cu câţiva dintre părinţi şi cu câţiva tineri strălucitori. Au venit cu toţii împreună, m-au tuns în monahism şi mi-au pus numele Pimen. Aceia au psalmodiat. Mi-au dat şi această lumânare. Mi-au spus că va arde timp de patruzeci de zile continuu. Părul meu l-au pus într-o eşarfă neagră pe care au lăsat-o în biserică.
Uimiţi şi emoţionaţi fraţii au alergat la biserică. Au găsit-o însă încuiată. L-au trezit pe eclesiarh şi l-au întrebat:
– A mai intrat cineva în biserică după Miezonoptică?
– Nu, nimeni. Când am încuiat-o era goală. Şi nimeni nu a mai deschis-o apoi.
– Şi cheile unde sunt?
– Sunt la părintele tipicar. Nu le dă niciodată nimănui.
L-au trezit pe tipicar. I-au istorisit cele întâmplate şi i-au cerut să descuie biserica.
Când au intrat înăuntru, au văzut într-adevăr pe mormântul cuviosului Teodosie eşarfa cu părul fericitului Pimen.
Atunci l-au chemat pe părintele stareţ. Când a auzit şi acesta cele întâmplate, rămase uimit şi începu să cerceteze, nu cumva vreunii dintre fraţi îndrăzniseră să-l tundă pe ascuns pe cel bolnav. Cercetările au rămas însă fără nici un rezultat. De altfel, atât eşarfa cu părul cuviosului, cât şi lumânarea care ardea fără să i se topească ceara, erau dovezi evidente ale minunii şi ale intervenţiei divine. Astfel, chiar dacă la început îşi pusese serios problema valabilităţii slujbei de tundere, mai târziu aceste semne minunate au alungat îndoielile sale şi l-au umplut de bucurie duhovnicească.
Când fu deja sigur de această minune stareţul se duse la fratele Pimen, îl îmbrăţişă şi-i spuse:
– Frate Pimen, este evident că de la însuşi Dumnezeu, prin mâinile îngerilor Săi, ai primit marea şi îngereasca schimă. Spune-ne însă, cum arătau aceia care te-au tuns? Ai putea să-i descrii? Iată, aici în carte am rânduiala acestei slujbe. Atunci când au săvârşit-o, au spus acestea ce sunt scrise aici sau altceva…?
– Cinstite părinte, ce sunt aceste întrebări? Nu aţi venit chiar dumneavoastră împreună cu alţi părinţi şi aţi slujit toate după cum sunt scrise în această carte pe care o ţineţi în mână…? Şi nu m-aţi asigurat că pentru tot restul vieţii mele voi rămâne bolnav şi abia cu puţin mai înainte de a adormi mă voi face bine…? Iar acum, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, sfinte părinte, ca să-mi dăruiască răbdare pentru jugul ascultării şi pentru crucea bolii mele.
Astfel fericitul Pimen rămase de atunci definitiv la mănăstirea Peşterilor. Stareţul şi ceilalţi fraţi din obşte nu au mai avut nici un motiv să se îndoiască de arătarea cea îngerească. De asemenea şi părinţii cuviosului, uimiţi de această minune, nu au îndrăznit să se opună voii lui Dumnezeu şi a fiului lor.
Cuviosul Pimen înfruntă de atunci cu curaj martiriul bolii sale, care se înrăutăţise în asemenea grad, încât cei care slujeau la spitalul mănăstirii erau dezgustaţi profund de rănile sale pline de puroi şi cu greu se puteau apropia de dânsul, din cauza mirosului urât pe care acestea îl răspândeau. De aceea, de multe ori îl neglijau şi-l lăsau câte două trei zile fără să-l îngrijească, flămând şi însetat, fără să-l ajute nici în cele mai elementare nevoi ale sale. Cuviosul însă le suporta pe toate fără să se supere. Niciodată nu le reproşă fraţilor pentru acest tratament şi niciodată nu se plânse la stareţ pentru comportamentul lor lipsit de iubire frăţească. Dimpotrivă, slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate pătimirile vremii de acum28 (Romani VIII, 18.), pe care le considera ca fiind nevrednice de mărirea care avea să i se descopere29 (Idem.).
Într-o zi au adus la spitalul Lavrei pe unul dintre monahi care era grav bolnav şi l-au aşezat lângă Pimen. Astfel cei care slujeau, aveau să fie uşuraţi de faptul că, puteau să-i îngrijească pe amândoi în acelaşi timp. Însă din nou, de multe ori, evitau să vină la patul celor doi grav bolnavi, lăsându-i singuri şi neajutoraţi. Cel mai mult aceştia sufereau de sete.
Când fericitul Pimen văzu că celălalt monah era foarte întristat din cauza acestei situaţii, îi spuse:
– Frate, dat fiind că cei ce trebuie să ne îngrijească ne neglijează, dacă ţi-ar dărui din nou Dumnezeu sănătatea, ai vrea să preiei şi tu ascultarea de a fi în slujba celor bolnavi?
– Cu mare bucurie, răspunse acela. Dacă m-aş face bine, i-aş îngriji până la moarte pe ceilalţi bolnavi cu jertfă şi dăruire de sine.
– Iată atunci! Domnul te face bine! Vei fi din nou sănătos! Însă să-ţi îndeplineşti promisiunea ta, slujindu-mă nu doar pe mine, ci şi pe toţi ceilalţi fraţi bolnavi. Aceia care nu şi-au îndeplinit cum se cuvine ascultarea lor, vor fi pedepsiţi de Domnul cu o boală foarte grea şi dureroasă, ca să-şi dea seama de păcatul lor, să se pocăiască şi să-şi salveze sufletele.
Monahul care era bolnav se ridică îndată complet sănătos şi începu să-l slujească pe cuviosul Pimen. În aceeaşi zi ceilalţi slujitori s-au îmbolnăvit greu, după spusele cuviosului, şi au căzut la pat, unde au rămas în stare critică pentru multă vreme. Cel care fusese vindecat îi slujea cu mare dăruire pe toţi.
Din păcate însă, foarte curând, se dezgustă şi el de rănile cuviosului Pimen şi începu să-l neglijeze. Într-o zi îl lăsă chiar fără nici un ajutor, flămând şi însetat. Când se duse însă să se odihnească într-una dintre chiliile mai izolate ale Lavrei, fu îndată cuprins de o mare febră şi de paralizie. Ardea şi se chinuia în dureri îngrozitoare. Nu mai putea nici să vorbească ca să strige pe careva în ajutor.
Rămase acolo timp de trei zile, până când ajunse în ultimul hal. Atunci Dumnezeu, care dorise în acest fel să-l îndrepte, îi dărui din nou puterea de a vorbi.
– Salvaţi-mă, fraţilor, pentru numele lui Dumnezeu! Mor! strigă din toate puterile.
Câţiva fraţi din obşte au auzit strigătele lui şi au alergat să-l ajute.
– Spuneţi-i părintelui Pimen că mor! Să aibă milă de mine şi să mă salveze din nou! spuse epuizat, înţelegând motivul pătimirii sale.
L-au anunţat îndată pe cuvios despre cele petrecute.
– Fratele care te îngrijea este pe moarte!
– «Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera», spuse acesta. Domnul L-a răsplătit astfel, deoarece m-a lăsat fără hrană şi apă, încălcându-şi promisiunile făcute. Însă pentru că Domnul, prin gura apostolului Său, ne-a învăţat să facem bine tuturor oamenilor, «şi să nu răsplătim răul cu rău30 (Romani XII, 17.)», mergeţi şi spuneţi-i: «Pimen te cheamă. Ridică-te şi du-te».
Îndată ce i-au spus aceste cuvinte celui bolnav, acesta şi-a revenit, s-a ridicat şi a alergat fără nici o greutate la spitalul mănăstirii. Cuviosul l-a povăţuit atunci cu cuvintele Domnului:
– «Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău». Şi să ştii că aceeaşi răsplată pe care o va primi în ceruri acela care suferă crucea bolii sale fără să se plângă, o va primi şi acela care-l îngrijeşte cu iubire frăţească. Eu pentru răsplata cea cerească sufăr, fratele meu, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu. Acesta te-a vindecat de boala ta. El mă poate vindeca şi pe mine, dacă I-aş cere-o. Eu însă nu mi-o doresc, deoarece consider răbdarea mai preţioasă decât sănătatea. Şi chiar dacă trupul meu ar putrezi cu totul aici, la a doua venire a Domnului el va învia nestricăcios. Să îndurăm aici mirosul putreziciunii, ca să ne bucurăm dincolo de cereasca mireasmă. Ne întăreşte, frate, în răbdare Mântuitorul Iisus Hristos zicând: «Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre». Iar apostolul ne mângâie scriind: «Răbdaţi spre înţelepţire; Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi31 (Evrei XII, 7–8.) ».
Fu adânc impresionat şi se pocăi din adâncul inimii fratele, luminat de poveţele cuviosului, cât şi de încercarea prin care trecuse. De atunci, şi până la adormirea sa, luă în primire şi îngrijirea pe timpul nopţii a fraţilor bolnavi.
Bravul imitator al dreptului Iov, cuviosul Pimen, trăi pe patul suferinţei sale timp de douăzeci de ani de la tunderea sa în monahism, slăvind şi lăudând neîncetat pe Mântuitorul Iisus Hristos.
Când veni vremea plecării sale din această lume, Dumnezeu trimise un semn revelator: în noaptea precedentă, deasupra trapezei mănăstirii au apărut trei stâlpi de foc luminoşi, care se întindeau către biserică.
Fraţii care i-au văzut au rămas uimiţi. Numai Dumnezeu ştia însă atunci înţelesul acestei minuni. Mai târziu aveau să o înţeleagă şi fraţii: Domnul vieţii şi al morţii trimisese pe îngerii săi în întâmpinarea sufletului fericitului Pimen.
Când se lumină de ziuă, cuviosul îşi dădu seama că se făcuse bine. Într-adevăr, orice semn al bolii sale dispăruse de pe trupul său, în timp ce el însuşi, simţindu-se în putere şi întreg la trup, se ridică în picioare. Înţelese atunci că sosise ora ieşirii sale din lume.
Bucuros trecu pe la toţi fraţii din obşte, făcu în faţa lor adâncă metanie şi-şi ceru de la toţi iertare cu smerenie.
– Eu voi părăsi această lume şi de aceea am venit să-mi iau rămas bun de la toţi, le spuse monahilor, care nu-şi puteau crede ochilor, când îl văzură sănătos.
Apoi se întoarse din nou la spital şi le spuse celor bolnavi:
– Fraţii mei, ridicaţi-vă şi urmaţi-mi, în numele Domnului!
La acest cuvânt al cuviosului toţi bolnavii s-au vindecat îndată! S-au ridicat din paturile suferinţelor lor şi i-au urmat binefăcătorului lor, slăvind pe Dumnezeu!
Minunatul Pimen trecu pe la biserică, unde ceru să primească pentru ultima dată Sfânta Împărtăşanie. Apoi ridică pe umerii săi catafalcul şi se îndreptă direct spre peştera unde urma să fie înmormântat, cu toate că niciodată în viaţa sa nu fusese acolo şi nimeni nu-i arătase vreodată drumul spre ea!
Îndată ce intră în peşteră făcu o metanie mare în faţa mormântului cuviosului Antonie şi le arătă fraţilor, care-l urmaseră, locul în care urma să fie îngropat.
La sfârşit cuviosul tăcu pentru o vreme şi aşteptă. Era o tăcere sugestivă, o tăcere de moarte, ce a fost în cele din urmă întreruptă de strigătul său de bucurie:
– Au venit, fraţilor! Au venit aceia care m-au tuns în monahism şi mă vor lua cu dânşii!
După aceste cuvinte pline de bucurie sfântă, se întinse pe catafalc, închise liniştit ochii şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.
Cu cinste şi cu evlavie, părinţii i-au îngropat sfinţitul trup în locul pe care-l arătase, ridicând imnuri către Dumnezeu.

Cuvioşii Spiridon şi Nicodim prescurarii

Plină de harul lui Dumnezeu este fiecare inimă smerită şi curată. Templu al Duhului Sfânt este fiecare om ce e lipsit de viclenie, de răutate şi de ipocrizie. Din această categorie a aleşilor Domnului a făcut parte şi cuviosul părintele nostru Spiridon prescurarul, cel smerit şi bun, cel lipsit de viclenie asemenea unui copil mic.
Fericitul Spiridon se trăgea dintr-o familie săracă şi simplă. Era complet neştiutor de carte şi fără o educaţie aleasă însă foarte spontan şi natural. Era un «ţăran» pentru cei aristocraţi, un «necioplit» pentru cei crescuţi în marile saloane, şi un «sărac cu duhul» pentru înţelepţii lumii acesteia.
Şi cu toate acestea cuviosul îi depăşi în vrednicie şi pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, şi pe cei nobili, prin înaintata sa viaţă duhovnicească, prin dobândirea virtuţilor, prin râvna ascetică şi prin frica de Dumnezeu, care este începutul şi izvorul adevăratei înţelepciuni.
Cuviosul Spiridon a venit la mănăstirea Peşterilor şi şi-a început aspra sa viaţă ascetică în anul 1139. Era deja ajuns la o vârstă matură şi nu ştia încă să citească. De aceea nu putea studia nici sfintele cărţi, lucru care-l umplea de tristeţe. Se rugă din toată inima lui Dumnezeu ca să-l lumineze şi să-i dea puterea de a învăţa să citească. Şi într-adevăr, depunând foarte multă râvnă în acest sens, la puţin timp învăţă să citească. Bucuria sa era de nedescris, când văzu că putea de acum să citească sfintele învăţături ale Domnului şi minunatele opere ale Sfinţilor Părinţi. În scurtă vreme învăţă pe de rost întreaga Psaltire, pe care o spunea cu evlavie şi cu dăruire sufletească în fiecare zi, în timp ce lucra cu răbdare şi cu sârguinţă la ascultările la care era trimis.
Pe vremea aceea era stareţ marele postitor şi ascet, fericitul Pimen. Văzând curăţia, bunătatea, respectul şi vrednicia ucenicului său Spiridon, îi încredinţă ascultarea de prescurar. Cuviosul era deci acela care pregătea prescurile necesare marii Taine a Sfintei Euharistii, lucru pentru care era plin de bucurie şi de adâncă emoţie.
Spunând neîncetat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti şi având permanent în minte rugăciunea lui Iisus, cuviosul Spiridon îşi îndeplinea plăcuta sa ascultare. Tăia lemne, aprindea cuptorul, măcina făina, frământa aluatul şi aşa mai departe.
Într-o zi, în timp ce-şi îndeplinea lucrarea sa obişnuită, cuviosul aprinse cuptorul pentru a coace prescurile pe care tocmai le pregătise. Deodată însă o scânteie sări cu putere dintre flăcări şi ajunse până la tavanul făcut din stuf, care luă îndată foc. În grabă robul lui Dumnezeu îşi scoase mantia cu care înfundă repede gura cuptorului. Apoi îşi scoase şi cămaşa de lână, îi legă mânecile între ele, alergă la cel mai apropiat izvor şi o umplu de apă! Pe când se întorcea începu să strige:
– Săriţi, fraţilor! Ajutor! Foc! Foc! Alergaţi în grabă!
Au alergat fraţii cu găleţile, însă ce să vadă! Mantia, cu care cuviosul închisese gura cuptorului aprins, era absolut intactă, fără să se fi ars deloc, iar cămaşa legată era plină de apă, asemenea unui vas ce nu lăsa să curgă pe jos nici măcar o picătură de apă! Cu acea apă reuşise cuviosul să stingă deja focul aprins, fără să mai fi fost nevoie de ajutorul fraţilor. Văzând toate aceste lucruri minunate, ei au dat slavă lui Dumnezeu, care prin harul Său, în mod evident, umbrise şi ajutase pe duhovnicescul lor frate.
Ajutor al cuviosului Spiridon la cuptorul de prescuri era şi monahul Nicodim. Şi acesta era plin de evlavie şi de ascultare şi reuşise să se debaraseze de toate cele lumeşti şi să-şi învingă toate pornirile pătimaşe ale trupului. Cu râvnă şi cu mare îngrijire încerca să-l urmeze în virtute pe binecuvântatul Spiridon atât în lucrarea ascultării cât şi în cele duhovniceşti, în rugăciunea neîncetată şi în viaţa virtuoasă. Aşa a ajuns şi el la mari înălţimi ale desăvârşirii şi sfinţeniei.
Aceşti doi cuvioşi, după ce au slujit împreună în această ascultare a pregătirii prescurilor timp de treizeci de ani, au adormit în pace întru Domnul, la adânci bătrâneţi, şi s-au dus să-L întâlnească pe mult doritul Iisus, Pâinea Vieţii, «Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte».

PARTEA A TREIA

Cuviosul Evstratie postitorul şi martirul

Aşa după cum o sugerează însuşi numele său, (în limba greacă numele Evstratie înseamnă «ostaş bun»), fericitul Evstratie s-a înrolat în oastea cea aleasă, plină de credinţă şi conştiinţă bună, lucru ce se adeveri prin viaţa sa iubitoare de Dumnezeu şi prin sfârşitul său martiric. Următor şi brav ostaş al Mântuitorului Hristos, fericitul Evstratie suferi patimi asemănătoare cu chiar Patimile Domnului. Se trăgea dintr-o familie ce locuia în oraşul Kiev. Simţind o puternică dorinţă de a se îmbrăca cu armura lui Dumnezeu, cu sfânta schimă monahală, întrerupse orice legătură cu cele lumeşti şi cu grijile de zi cu zi. Împărţi averea sa săracilor, rămânând el însuşi mai sărac decât toţi, şi se duse la mănăstirea Peşterilor ca să se nevoiască asemenea unui bun ostaş al lui Hristos. Îndată ce fu primit în viaţa cea îngerească, începu să se lupte împotriva patimilor trupeşti şi a diavolului cu armele luminii, cu privegherea, cu rugăciunea şi mai ales cu postul aspru. Prin această luptă şi printr-o susţinută cumpătare reuşi să-i învingă pe demoni şi să anihileze atacurile lor. Întotdeauna îşi amintea că Domnul său, Iisus Hristos, prin postul Său timp de patruzeci de zile şi prin rugăciune îl învinsese pe cel viclean. Îşi aducea aminte şi că, dimpotrivă, cel întâi creat, Adam, prin lipsa sa de cumpătare, căzu şi fu alungat din rai. Astfel bravul Evstratie reuşi să-şi topească cu adevărat trupul său prin intermediul postului aspru şi împreună cu acesta să-şi topească şi patimile, alungând în acelaşi timp cursele diavolului. De aceea a mai fost numit şi postitorul.
În acei ani, «ce au văzut judecata Domnului», sălbaticul han Boniak, conducătorul polofţilor, invadă pământul Rusiei, îl jefui cu hoardele sale şi luă în robie mulţi ruşi. Printre aceştia se afla şi fericitul Evstratie, împreună cu alţi monahi de la Lavra şi creştini din regiunea Kievului.
Polofţii i-au vândut apoi pe prizonieri, ca robi, în alte ţări. Pe cuviosul Evstratie l-au vândut împreună cu alţi creştini unui evreu bogat, care locuia în ţinutul situat în Nordul Mării Negre, în oraşul port numit azi Sevastopol, aflat în acea vreme sub stăpânirea Imperiului Bizantin şi fiind prin urmare locuit şi de mulţi greci. Cincizeci de prizonieri a cumpărat evreul, treizeci de la mănăstire şi douăzeci dintre locuitorii Kievului.
Încă din primele zile evreul începu să facă diverse presiuni asupra lor ca să se lepede de Hristos şi de credinţa creştină. Când a văzut că numai prin sfaturi şi porunci nu reuşea nimic, se mânie foarte tare şi le spuse că cel care nu va asculta, va muri de foame şi de sete închis în temniţele conacului său.
Când prizonierii au rămas singuri, cuviosul Evstratie luă cuvântul şi le spuse:
– Fraţilor! «cu toţii sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat32 (Galateni III,26–27.)». În numele Domnului deci vă rog: nici unul dintre voi să nu se lepede de Hristos! Nici unul dintre voi să nu încalce promisiunile sfinte pe care le-a făcut în momentul sfântului botez! Să-l urmăm cu toţii, fraţii mei, pe acela care a spus: «Căci pentru mine a vieţui este Hristos şi moartea un câştig!»
După aceste poveţe inspirate de Dumnezeu ale fericitului Evstratie, toţi prizonierii s-au hotărât cu tărie să fie gata să-şi jertfească viaţa lor pentru Domnul Iisus Hristos. Iar Acesta, ca un iubitor de oameni, avu grijă să primească cât mai curând sufletele celor mai slabi în credinţă, spre a nu fi ispitiţi şi spre a nu pune în pericol mântuirea sufletelor lor. Pentru că sălbaticul şi urătorul de Hristos evreu, puse în practică ameninţarea sa diabolică şi-i închisese pe toţi, lăsându-i să moară de foame şi de sete. Mai mult, mâniat de atitudinea generală de rezistenţă împotriva lepădării de credinţă, îi dădu pe mâinile chinuitorilor, care i-au supus la groaznice torturi şi sălbatice bătăi.
După trei zile deja muriseră câţiva dintre creştini. Alţii au murit în următoarele zile. Cei mai rezistenţi au suferit până în ziua a zecea a torturilor. Patruzeci şi nouă din cincizeci au murit ca nişte bravi martiri, luptându-se cu curaj şi fiind încununaţi de către Domnul.
Doar unul mai rămăsese încă în viaţă: Evstratie. Învăţat din tinereţe cu asceza aspră şi cu postul, rezistă timp de paisprezece zile.
Evreul era ca turbat din cauza urii sale otrăvitoare pentru Hristos şi pentru creştini şi căuta acum să se răzbune şi mai cumplit pe cuvios. Aflase că acesta îi îndemnase cel mai mult pe ceilalţi să reziste şi-i era ciudă că astfel pierduse şi toţi banii cheltuiţi pentru cumpărarea prizonierilor. Ce făcu atunci?
Tocmai în acele zile se apropiase Paştele. Când au ajuns deci în slăvita zi a Învierii, el şi cu prietenii săi au început să-l chinuiască pe cuvios exact în acelaşi mod în care strămoşii săi îl chinuiseră pe Domnul: l-au biciuit, l-au pălmuit şi l-au batjocorit mai multe ore, iar la sfârşit – vai de soarta lor! – l-au răstignit pe o cruce de lemn!
Era a cincisprezecea zi a martiriului său şi încă continua să reziste.
Evreii au ridicat crucea în curte şi au început să-i spună cuviosului răstignit asemenea Domnului:
– Fă-te, prostule, evreu, şi-ţi vom dărui viaţa. Altfel nu numai că vei muri, dar va cădea pe capul tău şi blestemul profetului Moise, care scrie în Deuteronom: «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn!»
– Mare este harul lui Dumnezeu, răspunse cuviosul de pe cruce, că m-a învrednicit să sufăr în numele Său preasfânt, în acelaşi mod în care a suferit şi El pentru păcatele mele. Sper să-mi spună şi mie aşa cum a spus acelui tâlhar: «Astăzi vei fi cu mine în rai». Eu, evreu nu mă fac şi de blestemele legii celei vechi nu mă tem. Pentru că spune sfântul apostol: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn», ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam»33 (Galateni III, 13.). Acesta este Viaţa tuturor, aşa cum în chip profetic a spus şi Moise: «şi va fi viaţa ta spânzurată în faţa ochilor tăi». Şi în vreme ce despre sărbătoarea Paştelui profetul David a spus: «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea», tu şi cei asemenea ţie, care m-aţi răstignit pentru sfânta mea credinţă, veţi plânge şi vă veţi tângui. Şi vă spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia: «Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!… Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge». A sosit ceasul vostru! Se apropie ora morţii voastre şi a protectorului vostru, a stăpânului nelegiuirii!
Se aprinse de furie evreul, când auzi cuvintele ameninţătoare ale cuviosului Evstratie şi când văzu rezistenţa sa eroică. Apucă turbat o suliţă şi o înfipse cu putere în inima cuviosului răstignit. Astfel credinciosul ostaş al lui Hristos îşi află sfârşitul asemenea celor mai curajoşi dintre luptători.
Şi iată! Îndată ce fericitul îşi dădu sufletul, apăru un car de foc pe cer, care-l luă şi-l urcă către ceruri. În aceeaşi clipă se auzi o voce dumnezeiască zicând:
– Iată-l pe bunul locuitor al cetăţii celei cereşti!
Sălbaticii chinuitori coborâră trupul martirului de pe cruce şi-l aruncară în mare.
Oricât de mult l-au căutat însă mai târziu creştinii, nu au reuşit să-l găsească. Neştiuta iconomie a lui Dumnezeu se îngriji ca cinstitul trup să ajungă, în chip minunat, la Peşterile de la Lavra. Acolo l-au găsit cu uimire fraţii monahi, care se salvaseră şi se întorseseră la mănăstire după trecerea invadatorilor, şi l-au îngropat cu cinste şi doxologii. În acel loc a rămas până astăzi, nestricat şi slăvit, săvârşind nenumărate minuni pentru cei credincioşi.
Profeţia slăvitului martir despre pedepsirea nelegiuiţilor evrei nu întârzie să se împlinească.
La puţină vreme de la sfârşitul său martiric, fu dată o poruncă de către împăratul bizantin, să fie alungaţi din imperiu toţi evreii, să fie confiscate averile lor şi să fie ucişi conducătorii lor, ca unii ce erau responsabili pentru moartea martirică a multor creştini.
În acord cu ultimele cuvinte profetice ale cuviosului Evstratie, guvernatorul provinciei, protectorul tainic al evreilor, fu ucis, fiind acuzat de instigare şi punere la cale a faptelor criminale evreieşti.
Acest guvernator era evreu de origine şi de credinţă, om foarte bogat şi renumit. Cândva, se prefăcuse că crede în Hristos şi ceruse să fie botezat. După botezul său împăratul îl cinsti şi-i acordă onoarea de a guverna această regiune a Hersonisului. Însă nemernicul, în vreme ce se prefăcea că este creştin, rămăsese în taină în vechea sa credinţă evreiască şi-i îndemna în taină pe cei de acelaşi neam cu el să-i cumpere pe robii creştini şi să-i forţeze să se lepede de Hristos, iar pentru cei care refuzau să se supună recomanda să fie torturaţi până la moarte.
Dumnezeu însă, în dreptatea Sa, nu întârzie să descopere această activitate întunecată şi satanică a guvernatorului. Şi astfel, prin porunca împăratului, fu declarată prigoana împotriva evreilor, în timp ce conducătorii lor, aşa cum am mai spus, au fost condamnaţi la moarte. Printre cei executaţi s-a aflat şi ucigaşul cuviosului Evstratie, care a fost spânzurat de un copac de către soldaţii împăratului. Astfel, asemenea Domnului nostru Iisus Hristos a fost sfârşitul slăvit al cuviosului martir Evstratie şi asemenea lui Iuda a fost sfârşitul ruşinos al antihristului evreu. Şi în vreme ce acesta din urmă fu trimis în iadul cel veşnic, viteazul ostaş al lui Hristos, fericitul Evstratie se învrednici să intre în împărăţia cerurilor şi să psalmodieze acolo împreună cu cetele cele îngereşti cântarea de biruinţă, slăvind neîncetat pe Învingătorul morţii, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Cuviosul Nikon Suhoi

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup“, îi îndemna pe creştinii proveniţi dintre evrei, cel încătuşat pentru Hristos, apostolul Pavel. Iar acest îndemn al său ne aduce în memorie lanţurile şi chinurile pe care le-a suferit şi fericitul Nikon.
Iubitorul de Hristos Nikon se trăgea dintr-o familie bogată, boierească, din oraşul Kiev. Îi erau indiferente însă bogăţia şi slava, preferând «batjocorirea pentru Hristos35 (Evrei XI.26.)».
A venit la mănăstirea Peşterilor şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai râvnitori monahi. Îşi eliberă mintea de orice preocupare lumească şi se dedică numai «robiei» salvatoare a ascultării.
Atunci când pământul rus a fost invadat de polofţi, a fost dus în robie, pe lângă cuviosul Evstratie, şi fericitul Nikon. Legat cu fiare l-au condus către ţara lor şi l-au închis împreună cu mulţi alţi creştini.
Când războiul s-a terminat şi s-a stabilit armistiţiu, unul dintre iubitorii de Hristos de la Kiev, care era foarte bogat, veni cu mult aur, cerând de la polofţi să-i răscumpere pe prizonieri. Pe cuviosul Nikon îl ceru printre primii, în semn de respect pentru faptul că era monah. Acesta însă refuză oferta filantropică a creştinului zicându-i:
– Îţi mulţumesc, frate. Domnul să te binecuvânteze pentru iubirea ta. Însă eu nu am nevoie de răscumpărarea frăţiei tale. Eliberează-i mai întâi cu banii tăi pe ceilalţi creştini.
Acel creştin inimos se gândi atunci că monahul aştepta poate să fie răscumpărat de rudele sale bogate şi de aceea nu insistă mai mult. Plăti cât putu pentru alţi creştini, îi eliberă şi se întoarse cu ei la Kiev. Aici se întâlni într-o zi cu rudele cuviosului şi-i informă despre situaţia sa şi despre locul unde se găsea prizonier.
Fără nici o întârziere aceştia sosiră în ţara polofţilor cu foarte mult aur, ca să ceară eliberarea sa. Îndată ce-i văzu însă, prizonierul le spuse:
– Nu vă cheltuiţi degeaba averea voastră. Dacă Domnul ar fi vrut să fi fost liber, nu m-ar fi predat în mâinile barbarilor. El este cel care ne dăruieşte şi binefacerile, şi tot El îngăduie şi încercările. «Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?»36 (Iov II, 10.)
Degeaba au tot încercat rudele să-l facă să se răzgândească. Degeaba s-au rugat şi au plâns. Robul lui Dumnezeu rămânea statornic în convingerea sa. La sfârşit, înfuriaţi de „încăpăţânarea“ sa, l-au certat cu asprime şi s-au întors la Kiev.
Atunci polofţii, văzând că din cauza refuzului monahului pierduseră o mare sumă de bani, s-au înfuriat ca nişte fiare sălbatice. Ca să se răzbune pe el au început să-l tortureze fără milă.
Timp de trei ani l-au biciuit, l-au pus să calce pe cărbuni aprinşi, l-au bătut cu nuiele de fier şi i-au tăiat carnea cu cuţite încinse. Când ajungea în pragul morţii, îl lăsau un pic să-şi revină şi apoi reîncepeau chinurile. Mâncare şi apă îi dădeau o dată la două, trei zile, când îşi aduceau aminte. Atunci când nu-l chinuiau, îl ţineau legat de mâini şi de picioare cu lanţuri grele de fier. Vara îl lăsau să se usuce sub arşiţa îngrozitoare a soarelui. Iarna îl lăsau în zăpadă, până când i se învineţea tot trupul de frig.
Şi cu toate aceste chinuri îngrozitoare, bravul ostaş al lui Hristos avea forţa şi curajul să-i întărească moral şi să-i susţină duhovniceşte pe ceilalţi prizonieri, care erau închişi împreună cu dânsul. Prin harul lui Dumnezeu săvârşi şi nenumărate minuni, spre uşurarea situaţiei lor. Amintim aici două dintre cele mai grăitoare.
Odată s-au îmbolnăvit şi au căzut la pământ aproape toţi prizonierii, din pricina foametei şi a chinurilor îndurate. Cei mai mulţi ajunseseră deja la un pas de moarte. Când au cerut hrană de la gardienii păgâni, aceştia le-au adus să mănânce din jertfele lor idolatre ca să-i întineze. Atunci cuviosul, cu cuvinte înflăcărate le dădu curaj, rugându-i să nu se atingă de jertfele lor. Apoi căzu într-o fierbinte rugăciune. Peste puţin timp minunea se întâmplă! Cu toţii s-au ridicat sănătoşi în picioare, simţindu-se întregi şi bine, sătui şi puternici, cu toate că nu mâncaseră şi nu băuseră de atâta vreme nimic. Iar peste câteva zile Dumnezeu îngădui să fie cu toţii răscumpăraţi şi eliberaţi.
Altădată se întâmplă să se îmbolnăvească foarte grav căpetenia gardienilor închisorii. Înţelegând că i se apropia sfârşitul, chemă la sine pe soţia şi pe copiii săi şi le porunci ca după moartea sa, să fie răstignit deasupra mormântului său monahul Nikon. Sălbaticul idolatru credea că prin această îngrozitoare jertfă omenească, avea să îmblânzească furia demonilor pe care-i adora, numindu-i zei.
Cuviosul află despre acest plan. Şi prevăzând viitoarea pocăinţă a barbarului, aşa cum vom vedea în paginile următoare, se rugă cu căldură la Dumnezeu ca să-l vindece. Şi într-adevăr, în aceeaşi clipă comandantul se vindecă şi se ridică sănătos din patul său de suferinţă. Afundat însă în întunericul idolatriei, dădu slavă demonilor, crezând că aceştia îl vindecaseră!
Apoi continuă să-l ameninţe şi să-l tortureze pe cuvios, zicându-i:
– Cheamă-ţi, ticălosule, rudele să vină să te răscumpere cu aur mult şi să te scape din mâinile noastre. Altfel vei avea parte de o moarte amară şi chinuitoare!
– Domnul mă va scăpa fără recompensă din mâinile voastre nelegiuite, îi răspunse liniştit cuviosul. Fratele meu Evstratie, pe care l-aţi vândut evreilor şi pe care aceia l-au răstignit, a venit şi m-a înştiinţat că în curând voi fi eliberat. «Prin rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie», mi-a spus, «peste trei zile te vei afla la mănăstirea Peşterilor».
Polofţii nu au înţeles sensul cuvintelor cuviosului. Comandantul crezu că acesta pusese la cale un plan de evadare. Ca să împiedice aceasta, trase sabia din teacă şi începu să-l rănească greu pe cuvios la picioare. Un râu de sânge curgea din venele tăiate ale bravului Nikon, care îndură şi acest martiriu fără nici cel mai mic strigăt de durere. Înainte de a pleca, sălbaticul barbar puse o gardă puternică să-l păzească în continuare. Aşa era sigur că nu va putea să evadeze.
Au trecut cele trei zile. Iubitorul de oameni Dumnezeu oprise curgerea sângelui din picioarele fericitului, însă rănile erau îngrozitoare şi orice încercare de a se mişca era imposibilă.
Deodată, cam pe la amiază, soldaţii înarmaţi l-au pierdut pe cuvios din faţa ochilor lor. Se făcuse nevăzut! Au auzit numai câteva momente că psalmodia:
– Toată suflarea să laude pe Domnul!…Lăudaţi pe Domnul din ceruri!…
Peste puţină vreme însă nu au mai auzit nici vocea. Cuviosul plecase deja departe! Fusese într-o clipă dus, în chip nevăzut şi minunat, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lavra Peşterilor!
În timpul acela părinţii tocmai săvârşeau slujba Sfintei Liturghii. Când l-au văzut deodată pe cuvios în faţa lor, s-au pierdut cu totul! Au întrerupt cântarea şi l-au înconjurat uimiţi. Cu surpriză şi frică l-au întrebat:
– Frate, cum ai ajuns aici…? Noi te credeam deja pierdut! Cum ai venit…? Ce s-a întâmplat cu tine…?
Întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului. Acesta la început tăcu, fără să răspundă nimic. Nu vroia, din smerenie, să le destăinuie minunea. Cum să o ascundă însă, când fraţii îl vedeau legat cu cătuşele de fier la mâini şi la picioare, cu trupul slăbit şi chinuit de foame şi de torturi şi cu tăieturile cumplite de la picioare…?
Cu toţii au continuat să-l roage:
– Te implorăm, frate, spune-ne tot adevărul. Nu ne ascunde nimic, ca să slăvim pe Dumnezeu şi să cinstim minunatele Sale lucrări!
Atunci cuviosul le povesti tot ceea ce i se întâmplase de-a lungul anilor de robie. Îi rugă apoi pe fraţi să nu-i scoată lanţurile, ci să-l lase să-şi termine aşa viaţa sa pământească. Însă stareţul interveni şi spuse:
– Frate, dacă Domnul ar fi vrut să te vadă înlănţuit în continuare, nu te-ar fi eliberat în chip minunat din robie. Fă, deci, ascultare şi scoate-le!
Cuviosul făcu ascultare şi-i lăsă să i le scoată. Fiarele martiriului său au rămas în biserică. Mai târziu au fost topite şi au fost transformate în vase de fier, necesare în biserică.
A trecut multă vreme apoi. Cu polofţii se stabilise pacea. Mulţi dintre aceştia s-au convertit şi s-au botezat, crezând în Hristos. Printre aceştia s-a aflat şi familia acelui conducător de închisoare, care-i făcuse cuviosului rănile la picioare.
Când după mai mulţi ani veni la mănăstirea Peşterilor ca să se închine, îl văzu pe bătrânul cuvios şi-l recunoscu.
Se duse imediat la stareţ. Cu lacrimi de pocăinţă şi de zdrobire îi povesti cu toate amănuntele comportarea sa sălbatică faţă de sfântul lui Dumnezeu. Îşi ceru apoi iertare pentru toate acele păcate, pe care le săvârşise pe vremea când încă nu cunoscuse credinţa cea adevărată. Stareţul dădu slavă lui Dumnezeu, îl consolă pe străin şi-l povăţui pe calea cea dreaptă, spunându-i că se poate întoarce în ţara sa.
Acesta însă nu mai voia să plece de la mănăstire! Căzu la picioarele stareţului şi-l rugă cu lacrimi să-l primească şi pe el în rândul monahilor. Impresionat stareţul îl acceptă, îl trecu printr-o lungă perioadă de încercare şi după ce-l socoti vrednic, îl tunse în monahism.
Polofţul îşi termină în pocăinţă viaţa sa pământească, slujindu-l cu mare dăruire pe fostul său prizonier, pe cuviosul Nikon, şi ascultând cu smerenie de toţi fraţii din obşte.
În memoria părinţilor de la Lavra fericitul Nikon a rămas şi cu numele de suhoi, adică uscatul, deoarece din cauza foamei, a setei, a chinurilor şi a rănilor îndurate era exagerat de slab, aproape uscat. Era după cuvântul profetului Ieremia: «S-a uscat pielea sa pe oasele sale, făcându-se precum lemnul».
Astfel aproape imaterial şi fără de trup, cuviosul trăia o viaţă îngerească pe pământ, arzând pentru iubirea de Dumnezeu şi strălucind ca soarele pe tot cuprinsul pământului rus.
După fericita sa adormire, sfinţitul său trup a rămas nestricăcios şi neschimbat, preamărit de slava cea cerească. El se păstrează aşa până în zilele noastre la Lavra Peşterilor şi mărturiseşte prin vindecări şi minuni, despre fericirea pe care o împărtăşeşte în ceruri sufletul cuviosului Nikon, aflat lângă Domnul Iisus Hristos.

Cuvioşii Kuksa ieromartirul şi Pimen postitorul

Despre cuvioşii părinţi Kuksa şi Pimen nu se ştiu foarte multe lucruri. Sfinţenia vieţii lor este mărturisită însă cu prisosinţă de puţinele fapte din viaţa lor, pe care le cunoaştem.
Ieromartirul Kuksa a fost unul dintre părinţii mănăstirii Peşterilor pe care Dumnezeu L-a dăruit cu harul preoţiei. A fost renumit mai ales pentru faptul că a predicat Evanghelia şi credinţa în Hristos către triburile păgâne care locuiau în preajma râului Oka, în Nord-Estul Rusiei. Predica sa înflăcărată, plămădită din adâncul credinţei şi al dăruirii sale pentru Domnul, transforma întunericul ignoranţei în lumină, prin cunoaşterea de către miile de idolatri a adevăratului Dumnezeu. Aceştia se botezau apoi şi deveneau membri ai sfintei Biserici Ortodoxe.
Împreună cu predica sa inspirată de Dumnezeu, se învrednicea de multe ori să-i lumineze pe noii săi păstoriţi şi cu diverse minuni şi semne dumnezeieşti. Prin rugăciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu alunga duhurile cele necurate din cei demonizaţi. Odată a adus prin rugăciunile sale ploaia, după o lungă perioadă de secetă dezastruoasă pentru populaţie. Altădată făcu prin rugăciune ca un lac foarte întins să sece şi să se redea acea porţiune de teren cultivării produselor agricole. Ca o răsplată a străduinţelor sale, fericitul Kuksa se învrednici să primească şi cununa martiriului: câţiva idolatri fanatici l-au prins şi l-au decapitat, împreună cu unul dintre ucenicii săi, după ce-i supuseseră pe amândoi la groaznice torturi. În aceeaşi perioadă s-a nevoit la Lavra Peşterilor şi minunatul Pimen postitorul. Pentru marea sa cumpătare şi pentru străduinţele ascetice a fost răsplătit de Dumnezeu cu marile harisme ale vindecării bolilor, ale vederii înainte cu duhul şi ale citirii gândurilor oamenilor. I-a vindecat pe foarte mulţi bolnavi, chiar şi pe aceia care se găseau deja în pragul morţii, aşa cum mărturisesc scrierile părinţilor din acea vreme. De asemenea avu multe previziuni despre alţii şi despre sine însuşi. Le spusese părinţilor, de exemplu, cu doi ani înainte data morţii sale şi modul în care se va săvârşi. Fericitul Pimen se afla în biserică la slujbă, împreună cu ceilalţi părinţi, în ceasul în care, undeva, departe cuviosul Kuksa şi ucenicul său erau martirizaţi. În clipa în care bravul Kuksa şi ucenicul său, la mii de kilometri distanţă, îşi predau sufletele în mâna Domnului, luminatul Pimen stătu în mijlocul bisericii şi le spuse cu voce tare:
– Fratele nostru Kuksa şi ucenicul său au fost martirizaţi în acest ceas!
Numai atâta apucă să spună şi îndată închise şi el ochii pentru totdeauna. Îşi dădu sufletul în pace în aceeaşi zi, 27 August, acolo în mijlocul bisericii.
Astfel toţi cei trei cuvioşi au intrat împreună în bucuria Domnului, unde acum se bucură de «cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, şi pe care Domnul le-a gătit celor ce-L iubesc pe El37 (I Corinteni II, 9.)».

Cuviosul Atanasie zăvorâtul

Zis-a Domnul: «Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac38 (Ioan XI, 25.)». Acestea sunt cuvintele Domnului către sfânta Marta, mai înainte de a-l învia pe fratele ei, dreptul Lazăr. Şi ne revin în memorie acum când scriem despre cuviosul părintele nostru Atanasie zăvorâtul.
Cuviosul Atanasie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Lavrei Peşterilor şi a trăit în aceasta mulţi ani de viaţă ascetică. După multe străduinţe şi reuşite duhovniceşti, cunoscute cele mai multe dintre ele doar de Dumnezeu, a adormit în pace. Trupul său a fost pregătit de către părinţi pentru înmormântare. Câteva evenimente neprevăzute, au cauzat însă întârzierea îngropării sale timp de două zile.
În a doua noapte stareţul Lavrei văzu în somn un înger al Domnului care-i spuse:
– Omul lui Dumnezeu Atanasie este deja de două zile neîngropat, şi tu ai neglijat acest lucru!
Stareţul se trezi îngrozit a doua zi de dimineaţă şi alergă împreună cu fraţii ca să-l îngroape pe cel mort. Însă ce să vadă!
Cuviosul era viu! Şedea pe catafalc şi plângea cu amar! Groază şi cutremur îi cuprinse pe fraţi. Au stat pentru multă vreme fără să poată spune nimic, tulburaţi de această incredibilă întâmplare. Apoi au început să-l întrebe pe Atanasie:
– Frate, cum te-ai reîntors la viaţă…? Unde a fost sufletul tău în aceste două zile…? Unde ai fost…? Ce ai văzut şi ce ai auzit…? Spune-ne, te implorăm…!
Acesta însă nu răspundea nimic. Repeta numai printre suspine:
– Salvaţi-vă, fraţilor, salvaţi-vă!
– Spune-ne, frate, ca să ne folosim duhovniceşte, au insistat părinţii.
– Şi, dacă am să vă spun, oare veţi urma sfaturile mele…?
Cu jurăminte au promis fraţii, că vor păzi toate câte le va spune.
– Ascultaţi atunci, le spuse înviatul Atanasie. Trei lucruri trebuie să le păziţi ca să vă mântuiţi. Mai întâi, să faceţi ascultare necondiţionată de stareţul vostru. În al doilea rând, să vă pocăiţi în fiecare clipă pentru păcatele voastre. Şi ultimul, să vă rugaţi neîncetat la Domnul nostru şi la Maica Sa ca să vă dăruiască un sfârşit paşnic, şi mai ales acesta să vă găsească aici, în mănăstirea voastră, şi nicăieri în altă parte. Acestor trei sfaturi, dacă le veţi urma, care sunt mai presus decât toate celelalte virtuţi, veţi fi fericiţi. Despre celelalte nu mă întrebaţi nimic. Şi vă rog frumos să mă iertaţi.
În aceeaşi zi cuviosul Atanasie se zăvorî în peştera cuviosului Antonie. Trăi acolo încă doisprezece ani! Niciodată nu mai ieşi din acea grotă întunecoasă. Niciodată nu mai văzu soarele. Şi nimănui nu mai spuse nici măcar un cuvânt. Plângea şi se ruga neîncetat ziua şi noaptea, în toţi aceşti ani, mâncând numai un pic de pâine uscată şi un pic de apă, o dată la două zile.
Când simţi că i se apropie sfârşitul, cuviosul îi chemă din nou pe toţi fraţii din obşte şi le repetă cele trei sfaturi ale sale. Apoi îi îmbrăţişă pe fiecare şi adormi în pace.
Sfinţitul său trup fu aşezat în peştera în care se nevoise în toţi aceşti ani. A săvârşit de multe ori minuni şi vindecări.
Unul dintre fraţi, spre exemplu, pe care-l chema Vavilas, suferea de mulţi ani de o boală foarte grea şi chinuitoare, care-l ţinea numai la pat. În timp ce suferea şi gemea de durere, văzu deodată că în camera sa intră un monah care semăna leit cu cuviosul Atanasie şi care-i spuse:
– Să vii la mine şi te voi vindeca.
Cel bolnav voi să spună ceva, dar nu mai apucă. Monahul se făcuse nevăzut. Atunci îi strigă pe ceilalţi părinţi care-l îngrijeau şi-i rugă să-l ducă la moaştele cuviosului. Odată ajuns le îmbrăţişă şi se rugă cu lacrimi la zăvorâtul lui Dumnezeu, ca prin rugăciunile sale, să primească de la Domnul vindecarea. Îndată se ridică vindecat!
După această primă minune, cu toţii au crezut că fericitul Atanasie era plăcut înaintea Domnului şi că era intrat în ceata sfinţilor.

Cuviosul Nicolae Sviatoşa, principele de Cernigov

«Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier».
Acest adânc adevăr l-a înţeles pe deplin evlaviosul principe Nicolae Sviatoşa. De aceea a hotărât să lase bogăţia şi slava princiară şi şi-a «ales partea cea bună» a vieţii monahale.
Principele Nicolae a fost fiul domnitorului David Sviatoslavici de Cernigov şi nepot al marelui domnitor de Kiev Sviatoslav Iaroslavici, în ai cărui ani de domnie s-a pus temelia bisericii celei mari de la Lavra Peşterilor.
Înflăcărat de dragostea pentru Dumnezeu şi aprins de dorul împărăţiei cerurilor, înţeleptul Nicolae a venit la mănăstire, s-a dezbrăcat de bogatele haine princiare şi s-a înveşmântat cu bucurie cu smerita haină monahală.
Nu deveni însă monah numai prin cele exterioare, aşa după cum – din păcate! – devin unii dintre monahi. Încă de la început se distinse prin virtutea ascultării. Cu toate că era fiu de domnitor, niciodată nu a dat dovadă de nesupunere sau aroganţă. Niciodată nu a urmat voii sale sau să răspundă cuiva cu cuvinte urâte. Făcea ascultare la bucătăria mănăstirii, ajutându-i pe bucătari cu vrednicie, întotdeauna neobosit şi îndeplinind cele mai grele sarcini. Tăia în fiecare zi lemnele necesare şi le căra cu spatele de la malurile râului până la mănăstire. Când fraţii săi de sânge, principii Iziaslav şi Vladimir, au auzit despre munca grea pe care acesta o depunea la mănăstire, au venit la părintele stareţ şi l-au rugat să-i dea o ascultare mai uşoară. Binecuvântatul Nicolae însă nici nu vru să audă de aşa ceva. Mai întâi îi certă cu asprime pe fraţii săi, pentru amestecul lor nepotrivit în treburile mănăstirii şi ale sale. Apoi căzu la picioarele stareţului şi-l rugă cu lacrimi să-l mai lase măcar un an în această ascultare grea a ajutorului de bucătar.
Şi într-adevăr, l-a lăsat, şi nu doar un an, ci trei ani în această ascultare, unde lucră tot mereu cu smerenie, atenţie şi vrednicie. Apoi i-au dat ascultarea de portar, în care a lucrat pentru alţi trei ani, fără să se depărteze niciodată de poarta mănăstirii, în afară de timpul în care mergea la biserică. De aici a fost apoi trimis să slujească la trapeză (sala de mese).
După mai mulţi ani de exersare a ascultării, stareţul l-a sfătuit să se izoleze deja în chilia sa şi să se lupte acolo în linişte pentru mântuire. Ca un adevărat fiu al ascultării fericitul Nicolae s-a zăvorât în chilia sa, unde şi-a petrecut timpul în rugăciune, neîncetând de asemenea să lucreze şi cu mâinile la împletirea metaniilor de lână. Nu rămânea niciodată fără să lucreze. Cu mâinile împletea şi cu buzele, mintea şi inima se ruga cu smerenie zicând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!»
În afară de mâncarea modestă de la trapeza mănăstirii cuviosul nu mânca nimic altceva toată ziua. Iar dacă cineva îi dăruia ceva material – fie mâncare, fie bani, fie vreun lucru – se îngrijea repede să-l dăruiască săracilor, spre a scăpa de greutatea acestei responsabilităţi. Cu binecuvântarea stareţului, împărţea şi din cele lucrate de dânsul, celor care aveau nevoie. Săracii care veneau la mănăstire vedeau în persoana sa un prieten, un binefăcător şi un frate adevărat.
Împreună cu iubitorul de Hristos Nicolae a venit la mănăstire şi un bun prieten de-al său, care era în acelaşi timp şi un foarte bun medic. Se chema Petru şi era sirian de neam. O adâncă iubire frăţească îi unea încă din copilărie pe cei doi. De aceea, aşa cum erau de nedespărţit în lume, aşa ar fi dorit să fie şi în cadrul luptei duhovniceşti de la mănăstire.
Din nefericire Petru se descurajă din cauza greutăţilor oferite de viaţa monahală şi nu rămase pentru mult timp ca frate în cadrul mănăstirii. Văzând munca grea pe care o depunea prietenul şi altădată stăpânul său Nicolae, văzându-l pe acest copil de principe, care trăise până atunci fără de grijă în bogatele palate princiare, că se lupta acum pentru dobândirea virtuţii ascultării şi a sărăciei necondiţionate, plecă întristat şi tulburat. Se duse la Kiev şi-şi practică acolo meseria sa de doctor.
Cu toate acestea, venea adeseori la Lavra ca să se întâlnească cu vechiul său prieten, stătea multe ore de vorbă cu dânsul şi-i spunea:
– Fratele şi domnul meu! De ce nu te îngrijeşti de sănătatea ta…? De ce îţi chinui atât de mult trupul cu atâta muncă şi posturi aspre…? În acest mod nu vei putea să ridici până la sfârşit jugul lui Hristos…! Dumnezeu nu ne cere o abţinere exagerată şi străduinţe prea grele, ci doar să avem inimă curată şi smerită. Tu însă lucrezi aici pentru aceşti călugări asemenea unui rob cumpărat. Nici nu eşti învăţat cu un astfel de mod de viaţă şi nici nu este demn pentru un principe ca tine, ca să se ocupe cu nişte munci atât de umilitoare. Fraţii tăi, Iziaslav şi Vladimir, sunt nemângâiaţi de situaţia în care ai ajuns. Ai fost bogat şi slăvit şi ai ajuns sărac lipit, smerit şi neînsemnat. Boierii, care până mai ieri îţi erau ascultători, locuiesc în palate şi au toate bunătăţile, în timp ce tu, domnul lor, trăieşti într-o chilie întunecată, lipsit de orice bun. Care dintre principii Rusiei s-a mai umilit vreodată aşa…? Oare tatăl tău David sau bunicul tău Sviatoslav ar fi făcut aşa ceva…? Domnul meu, ascultă-mă şi micşorează greutatea străduinţelor tale. Altfel vei muri înainte de vreme!
– Fratele meu, răspunse la sfaturile lui Petru Cuviosul. Tot ceea ce tu îmi spui acum, eu le-am cugetat foarte bine mai înainte. Află, deci, că nu trebuie să aibă cineva milă de trupul său. De aici provin patimile şi distrugerea sufletului. Spui că Dumnezeu nu ne cere atâta abţinere şi străduinţe ascetice, ci mai ales inimă curată şi smerită. Aceasta este adevărat. Însă cum să se cureţe şi să se smerească inima fără asceză, fără post şi fără străduinţe…? Acesta este singurul drum către curăţie şi către mântuire. Şi toţi cei care nu l-au urmat, «părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit39 (II Petru II,15.)», după cum ne spune apostolul. Lasă să muncească trupul. Să slăbească. Să se îmbolnăvească, «…căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune40 (II Corinteni XII, 9.)», spune iarăşi apostolul. Şi de altfel «…pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi41 (Romani VIII, 18.)». Fără post şi fără suferinţe, fratele meu, nu vom avea parte de slava viitoare a sfinţilor. Postul este mama purităţii şi a curăţiei. Iar truda este tatăl smereniei. «Smeritu-s-a întru greutăţi inima lor», spune psalmistul. De aceea şi eu Îl slăvesc pe Dumnezeu că m-a eliberat de legăturile cele lumeşti şi m-a făcut robul robilor Săi, adică al acestor fericiţi monahi. Ce am fost…? Principe…? Şi acum ce fac…? Îl slujesc pe cerescul «Împărat al împăraţilor». Care dintre acestea două este mai presus…? Cât despre fraţii mei, nu le-am lăsat puterea şi averea mea? Să se ocupe cu acestea, de vreme ce-i atrag atât de mult. Şi să-şi vadă de treaba lor. Eu «pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc42 (Filipeni II, 8.)». Iar tu, de ce dezaprobi postul şi cumpătarea mea? Tu, doctor fiind, nu recomanzi de multe ori diferiţilor bolnavi să se abţină de la anumite mâncăruri, ca să se vindece de suferinţele lor trupeşti? Acelaşi lucru îl fac şi eu ca să-mi vindec bolile cele sufleteşti. Iar dacă trupul meu se va îmbolnăvi şi va pieri de dragul lui Hristos, câştigul va fi al meu. Şi de ce mă consideri mai prejos decât boierii care se bucură de slava cea lumească şi trecătoare, de vreme ce eu, dacă Dumnezeu mă va izbăvi prin mila Sa, voi împărăţi împreună cu El în veacul cel ceresc…? Cât despre ceilalţi domnitori ruşi, nu mă interesează că nici unul dintre ei nu a urmat drumul pe care eu l-am ales. Măcar să o fi făcut şi ei… Însă am vorbit destul. Ai minte şi poţi să le judeci şi singur pe celelalte. Aceste lucruri să le spui şi acelora care te-au sfătuit să vii aici şi să mă ispiteşti. Din cauza muncii îndelungate şi a posturilor aspre, se întâmpla câteodată ca fericitul Nicolae să se îmbolnăvească. Când Petru afla aceasta, îi trimitea diferite plante terapeutice. Însă cuviosul nu le folosea niciodată. Întotdeauna se făcea bine prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care venea întotdeauna, după ce se ruga fierbinte. S-a întâmplat însă ca odată, să se îmbolnăvească şi doctorul. Cuviosul află şi-i trimise următorul mesaj: «Nu lua nici un medicament. Cere vindecarea de la Domnul şi foarte curând te vei face bine. Dacă nu mă vei asculta, vei suferi mult».
Petru promise că va asculta. Pe ascuns însă-şi preparase, puţin credinciosul, şi un sirop farmaceutic pe care-l bea din când în când. Însă degeaba aştepta vindecarea. Dimpotrivă, situaţia sa se înrăutăţi în aşa hal, încât era gata să moară. Numai intensele rugăciuni ale cuviosului l-au salvat. Astfel primi o bună lecţie.
Când mai târziu se îmbolnăvi din nou, îl anunţă din nou pe cuvios. Acesta îi spuse pentru încă o dată: «Nu lua nici un medicament. Numai roagă-te. În cea de a treia zi, te vei face bine».
De această dată Petru nu mai îndrăzni să nu asculte. Şi într-adevăr, în acord cu cele spuse de cuvios, a treia zi se vindecă. Atunci cuviosul îl chemă la mănăstire.
– Petre, i-a spus, te-am chemat ca să-mi iau la revedere de la tine. Peste trei zile voi pleca din această lume!
Lui Petru nu-i venea să-şi creadă urechilor. Căzu la pământ şi începu să plângă cu amar.
– Vai mie, frate şi doamne al meu! Nu mă lăsa singur! Cine-i va mângâia pe fraţii tăi…? Cine va mai fi sprijinitorul săracilor, al orfanilor şi al văduvelor…? Nu pleca, principele meu, pentru că prin tine mulţi s-ar putea salva! De unde ai primit această ştire…? De la Domnul? Roagă-L să mă lase pe mine să mor în locul tău!…
Fericitul Nicolae îl ridică cu blândeţe de jos şi-i spuse:
– Petre, să nu-ţi pară rău… Domnul ştie cum să aibă grijă şi cum să-şi ajute întreaga sa creaţie, pe care a făcut-o din nimic. El poate să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i miluiască pe cei săraci şi să-i vindece pe cei bolnavi. El te va apăra şi pe tine. Iar fraţii mei să nu plângă pentru mine. Să plângă pentru ei înşişi şi pentru păcatele lor. Doar aşa îşi vor găsi iertarea şi liniştea în cealaltă viaţă. Eu nu cer de la Domnul să-mi prelungească viaţa. De multă vreme eu am murit deja faţă de cele lumeşti şi trecătoare.
Zicând acestea, cuviosul Nicolae se duse la peşteră ca să-şi pregătească locul îngropării sale. Doctorul îl urmă abătut.
– Care dintre noi doi iubeşte mai mult aceste locuri…?
Pe Petru îl podidiră din nou lacrimile.
– Ştiu foarte bine, răspunse, că dacă tu ai vrea, Domnul ţi-ar prelungi viaţa. Roagă-L deci pentru asta, şi bagă-mă pe mine în acest mormânt.
Cuviosul nu-i refuză această rugăminte lui Petru. Se cufundă pentru o vreme într-o fierbinte rugăciune.
– Facă-se voia ta, dacă Domnul o va îngădui, spuse apoi cu bunăvoinţă. Mai întâi însă te sfătuiesc să îmbrăţişezi şi tu îngereasca schimă monahală.
Conform dorinţei sale, Petru fu în curând tuns în monahism. Imediat apoi se zăvorî în peşteră, unde timp de trei zile şi trei nopţi a plâns şi s-a rugat pentru mântuirea sa.
În prima zi cuviosul Nicolae veni la dânsul şi-l întrebă:
– Frate Petru, vrei cumva să te iau cu mine?
– Nu, răspunse acesta. Vreau – dacă este voia lui Dumnezeu şi după cum este şi dorinţa mea – să-mi dai voie să adorm eu întru Domnul în locul tău. Tu să rămâi aici şi să te rogi pentru sufletul meu către Mântuitorul.
– Atunci să priveghezi şi să fii gata, frate, deoarece se apropie ceasul. «Iată Mirele vine!» Peste trei zile vei pleca din această lume, după cum îţi este sfinţita ta dorinţă.
După trei zile de rugăciune neîncetată, fericitul Petru se împărtăşi cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine, se întinse singur pe catafalc şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.
După adormirea acestuia, fericitul Nicolae a mai trăit încă treizeci de ani de viaţă ascetică, fără să părăsească nici măcar o singură zi mănăstirea. După ce ajunse la înălţimile sfinţeniei, iubitorul de Dumnezeu principe se mută şi el în corturile drepţilor.
Când s-a aflat despre fericita sa adormire, toţi locuitorii oraşului Kiev s-au adunat la Lavra, ca să-şi ia rămas bun de la dânsul şi ca să se bucure de binecuvântarea sfinţitului său trup. Fraţii săi Iziaslav şi Vladimir plângeau nemângâiaţi. Cel dintâi îl rugă pe stareţul mănăstirii să-i dăruiască ca binecuvântare şi mângâiere crucea, fesul monahal şi preşul pe care-l folosise cuviosul ca să-şi facă metaniile. Stareţul i le dădu zicând:
– După credinţa ta, să le ai pe acestea ca ajutor şi binecuvântare în viaţa ta.
Iziaslav le luă şi trimise apoi mănăstirii multe daruri.
Se întâmplă ca după câteva luni principele să se îmbolnăvească. Era atât de grav, încât se afla deja în pragul morţii. Soţia sa, copiii şi toţi boierii stăteau lângă dânsul şi aşteptau să-şi dea duhul.
Iziaslav era întins pe patul suferinţei sale, în stare de inconştienţă. În vreme ce aşteptau astfel, bolnavul deschise deodată ochii, se ridică un pic şi şopti:
– Aduceţi-mi un pic de apă de la izvorul mănăstirii Peşterilor!
Apoi căzu din nou în starea de comă.
Câţiva dintre boieri au alergat îndată la mănăstire şi au cerut apă de la acel izvor. Stareţul le dădu cu bunăvoinţă din acea apă, cu care mai întâi stropi şi mormântul cuviosului Teodosie.
– Luaţi apă care are binecuvântarea cuviosului părintelui nostru Teodosie. Însă iată! Luaţi şi cămaşa de lână care a fost a fericitului Nicolae Sviatoşa şi îmbrăcaţi-l cu ea pe fratele său bolnav. Rugăciunile acestor cuvioşi să-l facă bine!
Încă nu intraseră bine boierii în Kiev şi principele Iziaslav îşi reveni din nou în simţiri şi spuse:
– Mergeţi repede la intrarea oraşului şi întâmpinaţi-i pe cuvioşii părinţii noştri Teodosie şi Nicolae. Vin la noi!
Iar în ceasul în care boierii au intrat în palat, domnitorul a strigat:
– Nicolae…! Nicolae Sviatoşa…!
I-au dat să bea din apa adusă şi l-au îmbrăcat cu cămaşa. Şi – o minune! – îndată se făcu sănătos şi se ridică din pat!
Cu toţii L-au slăvit atunci pe Dumnezeu şi pe cuvioşii sfinţii Săi, care dăruiesc atâtea binefaceri oamenilor.
De atunci Iziaslav, de fiecare dată când se îmbolnăvea, se îmbrăca cu acea cămaşă şi se făcea bine. O purta de asemenea şi în timpul campaniilor sale militare, ca pe o armură de netrecut pentru orice lovitură a duşmanului.
Se spune însă că odată principele păcătui greu. Şi de frică şi ruşine, nu mai îndrăznea să poarte cămaşa cuviosului. Plecă la război şi în prima luptă fu ucis!…
Fie ca prin rugăciunile cuviosului principe Nicolae Sviatoşa să aflăm şi noi vindecarea pentru toate bolile sufleteşti sau trupeşti, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cuviosul Erasmus

Buna chivernisire a bogăţiei este o poruncă divină. Deoarece bogăţia «este un dar de la Dumnezeu». Însă nu toţi oamenii, din păcate, nu chivernisesc cum se cuvine darurile lui Dumnezeu. Mulţi au fost distruşi din cauza bogăţiilor: «S-au dăruit morţii trupului de dragul aurului».
Două sunt principalele căi prin care se pot investi banii în scopul câştigului sufletesc: fie făcând milostenie, fie contribuind la ridicarea unei biserici sau a unor aşezăminte de binefacere. Cuviosul Erasmus a ales cel de-al doilea mod. În timp ce era bogat şi slăvit în lume, când auzi pe sfântul Ioan Gură de Aur că se ruga prin Sfânta Liturghie «pentru cei ce iubesc podoaba casei» Domnului, dărui întreaga sa avere pentru ridicarea şi împodobirea bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lavra Peşterilor. Apoi deveni el însuşi monah acolo şi începu să se împodobească şi pe sine cu virtuţi, ca pe o «biserică a Duhului Sfânt» şi ca pe un chip viu al lui Dumnezeu.
Diavolul însă, acest ucigător de suflete, nu întârzie să-i întindă o capcană distrugătoare robului lui Dumnezeu. Când tot aurul fusese deja cheltuit pentru împodobirea bisericii Născătoarei de Dumnezeu, fericitul Erasmus începu să se gândească la faptul că chipurile, degeaba se cheltuiseră toţi acei bani. « Vai de mine!», se gândea, «nu voi primi nici o răsplată pentru aceasta. Banii mei s-au pierdut degeaba. Trebuia mai bine să-i fi împărţit săracilor».
Cuviosul nu-şi dădu seama că aceste gânduri erau de fapt ispite ale vicleanului. Căzu în mâhnire şi în disperare. Nici mângâierile stareţului nici sfaturile celorlalţi fraţi nu reuşeau să-l ajute şi să-l facă să-şi schimbe părerea. Începu să trăiască fără să mai respecte rânduielile vieţii sale monahale. Pierdea timpul în zadar, fără să se mai lupte duhovniceşte, fără rugăciune, fără ascultare, cufundat în cea mai distrugătoare nepăsare şi neglijenţă. Când părinţii au văzut că sfaturile lor nu numai că nu-l ajutau, ci-l mai şi înfuriau pe deasupra, au încetat să-i mai vorbească şi s-au concentrat mai mult la a se ruga pentru dânsul. Iubitorul de oameni Dumnezeu nu lăsă să se piardă însă râvna sa de la începutul vieţii monahale şi virtuţile pentru care se luptase robul Său până atunci. Îngădui ca acesta să se îmbolnăvească grav. Cuviosul ajunse curând în pragul morţii. Timp de şapte zile rămase inconştient, fără să mai poată mânca sau vorbi cu cineva. În a opta zi stareţul chemă întreaga obşte lângă patul suferinţei acestuia. Văzând părinţii că sufletul celui bolnav refuza să iasă, oftau şi spuneau:
– Mare nenorocire pe capul fratelui nostru! Şi-a petrecut viaţa în neglijenţă şi trândăvie. Iar acum sufletul său este chinuit şi nu poate ieşi din trup.
În acea clipă însă – o, minunate sunt lucrurile Tale Doamne! – muribundul Erasmus îşi reveni în simţiri, se ridică şi şezu pe pat.
– Fraţilor şi părinţilor! Spuse cu voce tare, ca şi cum nici nu ar fi fost bolnav. Adevărat aţi spus! Sunt păcătos şi am trăit în trândăvie. Moartea m-a găsit nepocăit. Dar în timp ce diavolul aştepta cu bucurie sfârşitul meu, mi-au apărut în faţă cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie şi mi-au spus: «Frate, ne-am rugat pentru tine Domnului. Iar Acesta, ca un multmilostiv, ţi-a mai dat vreme de pocăinţă». Apoi am văzut-o pe Maica Domnului care mi-a spus: «Erasmus! Pentru că ai împodobit biserica mea şi ai înfrumuseţat-o cu minunate icoane şi vase preţioase, am mijlocit pentru tine către Fiul meu. Te voi răsplăti pentru fapta ta. Pentru că pe săraci întotdeauna îi veţi avea în preajma voastră şi întotdeauna îi veţi ajuta. Biserica mea însă, o singură dată se zideşte şi se împodobeşte. Ridică-te acum, pocăieşte-te din adâncul sufletului pentru păcatele tale şi primeşte schima monahală cea mare. Peste trei zile te voi lua lângă mine, pentru că ai iubit podoaba casei mele».
După ce termină de povestit această viziune a sa fericitul Erasmus începu cu suspine şi zdrobire de inimă să-şi mărturisească păcatele fără ruşine în faţa tuturor fraţilor din obşte. Apoi se ridică şi merse în biserică. Acolo stareţul îi dărui schima monahală cea mare. Apoi cuviosul se izolă şi se dărui rugăciunii neîncetate.
În cea de a treia zi, după cuvântul Maicii Domnului, plecă liniştit către cele cereşti.

Cuviosul Aretas

Vrednic şi drept este să mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile Sale, dar şi pentru încercările la care adeseori ne supune. Pentru că încercările care se suportă cu răbdare, îl umplu pe cel drept de bucurie, aşa cum oarecând s-a întâmplat cu dreptul Iov, iar pe cel păcătos îl curăţesc şi-l sfinţesc. O astfel de încercare de la Dumnezeu l-a făcut să-şi revină în sine şi pe cuviosul Aretas, care se trăgea de la Poloţk şi era monah al Lavrei Peşterilor. El suferea de patima iubirii de arginţi, rădăcina tuturor relelor, după cum ne spune apostolul Pavel. Aduna pe ascuns în chilia sa bani şi obiecte preţioase. Din câştigul lucrului manual cu care se îndeletnicea nu dădea nimic la mănăstire sau la săraci. Însă nici pentru sine nu cheltuia nici un bănuţ. Numai aduna continuu…
Cuvântul lui Dumnezeu nu-l sensibiliza. Sfaturile şi observaţiile stareţului nu dădeau nici un rezultat. Poveţele celorlalţi fraţi nu-l mişcau.
Într-o noapte, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nişte hoţi au intrat în chilia sa şi i-au furat tot ce avea, dispărând în noapte. Când Aretas îşi dădu seama că fusese jefuit, parcă fu lovit de un fulger. Dezamăgirea sa a fost atât de mare, încât numai intervenţia iubitorului de oameni Dumnezeu, l-a scăpat de la a-şi pune capăt zilelor. Se sălbătici însă din cauza furiei şi a supărării. Din acea zi începu să-i deranjeze pe ceilalţi fraţi, să-i ocărască şi să le ceară bani. Îi considera pe toţi vinovaţi pentru paguba sa. Deveni un adevărat tiran pentru întreaga obşte.
Părinţii îl asigurau că ei nu au absolut nici o vină şi-l sfătuiau să-şi pună încrederea în Dumnezeu.
– Frate, îi spuneau, «lasă-I lui Dumnezeu toată grija ta, căci El va avea grijă de tine 43 (I Petru V, 7.)».
Acesta însă refuza categoric să-i asculte. Nu numai că nu dădea nici o atenţie sfaturilor lor, ci-i mai şi repezea, folosind tot felul de jigniri şi expresii necuviincioase. Vicleanul diavol îl stăpânea pe deplin.
Peste puţin timp însă Aretas se îmbolnăvi grav, ajungând în pragul morţii. Cu toate acestea nici pe patul suferinţei sale nu înceta să se plângă şi să-i jignească pe fraţi. În cele din urmă căzu în stare de comă şi rămase pentru mult timp ca şi mort. Abia ce mai respira. Fraţii erau foarte întristaţi şi aşteptau să-i vină sfârşitul.
Însă iubitorul de oameni Dumnezeu, care nu doreşte moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii, îşi trimise mila Sa către robul Său cel chinuit.
Cum stătea aşa nemişcat, deodată începu să strige:
– Doamne, miluieşte-mă! Doamne salvează-mă! Doamne am păcătuit! Ai tăi sunt şi nu-mi pare rău că i-am pierdut!
Îndată îşi reveni în simţiri, se ridică şi începu să le istorisească înfricoşat fraţilor care se strânseseră lângă dânsul, tot ceea ce i se întâmplase.
– Am văzut, spuse, cum au venit lângă mine îngerii şi demonii. Au început să se certe între ei pe tema pierderii averii mele. Demonii susţineau cu insistenţă cu nu numai că nu L-am mulţumit pe Dumnezeu, dar am şi blasfemiat prin iubirea mea de arginţi şi prin comportamentul meu. «De aceea eşti al nostru Aretas», îmi spuneau, în vreme ce eu îi priveam îngrozit. «Eşti al nostru şi nouă ne vei fi predat!» Atunci îngerii m-au privit cu tristeţe şi mi-au spus: «O omule nenorocit! O monahule nevrednic, care timp de atâţia ani ai fost robul patimii iubirii de arginţi! Nu te-a trezit nici măcar furtul banilor tăi! Dacă ai fi mulţumit şi L-ai fi slăvit pe Dumnezeu pentru că a îngăduit să-i pierzi, I s-ar fi făcut milă de tine şi te-ar fi iertat. Pentru că ţi-ar fi socotit pierderea banilor ca pe un act de milostenie, aşa cum a făcut pentru dreptul Iov. Oricine face milostenie prin voia sa, săvârşeşte o mare faptă bună în faţa lui Dumnezeu. Însă şi cine pierde fără să vrea bogăţia sa, dar vede această pierdere cu înţelegere şi dă slavă lui Dumnezeu, este răsplătit de acesta ca şi cum ar fi făcut milostenie. Diavolul îi trimite pe hoţi ca să fure averile oamenilor şi ca să-i facă pe cei care le pierd să se mânie şi să spună blasfemii către Dumnezeu!»
Când am auzit aceste cuvinte ale îngerilor am strigat ceea ce aţi auzit: «Doamne, miluieşte-mă! Doamne salvează-mă! Doamne am păcătuit! Ai tăi sunt şi nu-mi pare rău că i-am pierdut!» Îndată ce am strigat aceste cuvinte diavolii au dispărut, în timp ce îngerii s-au bucurat şi apoi au plecat şi ei. Când au auzit cele istorisite fraţii au dat slavă pentru marea înţelepciune şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, care găseşte întotdeauna mijloacele cele mai potrivite ca să-i aducă pe cei păcătoşi la pocăinţă. Din acea zi viaţa lui Aretas se schimbă definitiv. Şi în timp ce mai înainte nu ştia cum să se mai certe şi să-i mai jignească pe fraţi, acum cu toţii admirau blândeţea şi bunătatea sa. Fericitul Aretas îşi petrecu tot restul vieţii sale cu adâncă pocăinţă, cu iubire faţă de toţi, cu desăvârşită ascultare, cu rugăciuni însoţite de lacrimi fierbinţi şi cu multă cumpătare. Şi atât de mult se făcu plăcut înaintea lui Dumnezeu prin smerenia şi prin asceza sa, încât, după cuvioasa sa adormire, se învrednici ca sfintele sale moaşte să rămână întregi şi de mir izvorâtoare, ca un semn al milei Domnului şi ca o recunoaştere a vieţii sale sfinte.

Cuviosul Titus preotul

Aşa cum ne spune sfântul apostol Pavel «mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea ca adevăr44 (Romani I, 18.)». Tot aşa însă şi «pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea45 (Filipeni IV, 7.)», se descoperă către aceia care doresc să devină «fii ai lui Dumnezeu». Aceasta ne-o descoperă foarte clar Domnul şi în cazul cuviosului Titus al Peşterilor. Fericitul Titus era monah al Lavrei şi se învrednicise să primească slujirea de preot. Trăirea sa duhovnicească era foarte intensă, îngerească, în vreme ce dragostea sa către ceilalţi fraţi ai obştii era la fel de mare şi de sinceră pentru toţi.
În vremea aceea trăia la Lavra şi un diacon ce se chema Evagrie. Vicleanul diavol, care întotdeauna «seamănă neghină printre grâu şi fuge46 (Matei XIII, 25.)», semănă duşmănie între preotul Titus şi diaconul Evagrie. Şi în timp ce la început nutriseră unul pentru celălalt o adâncă iubire şi prietenie, ajunseseră acum să nici nu vrea să se mai vadă în ochi. Atât de mult îi orbiseră furia şi ura, încât, când unul dintre ei tămâia prin biserică, celălalt se ridica şi pleca. Iar dacă nu pleca, primul trecea pe lângă dânsul fără ca să-l tămâieze!
Cu toate că erau afundaţi într-un astfel de întuneric al urii, cei doi fraţi îndrăzneau să slujească Sfânta Liturghie, să ofere cinstitele Daruri şi să se împărtăşească, uitând se pare porunca Domnului care spune: «dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău47 (Matei V, 23–24.)».
Ceilalţi fraţi de sute de ori încercaseră ca să-i împace, însă aceştia nici nu vroiau să audă.
Se întâmplă ca într-o zi să se îmbolnăvească foarte grav preotul Titus. Ajunsese în pragul morţii şi deodată a început să plângă cu amar şi să se jelească pentru păcatul său.
–Pentru numele lui Hristos, fraţilor! striga. Fiţi buni şi mergeţi la fratele Evagrie. Spuneţi-i să mă ierte, în numele Domnului!
Fraţii au alergat îndată la diaconul Evagrie. Acesta însă nu acceptă nici acum să-l ierte pe fratele său ce se afla în pragul morţii, ci mai mult, începu să-l blesteme şi să-l ocărască de departe cu cuvinte pline de ură şi răutate.
Atunci fraţii l-au luat cu forţa şi l-au adus lângă patul celui suferind ca să se împace. Îndată ce-l văzu, preotul se sculă cu greutate, se întoarse către dânsul şi-l imploră plângând:
– Iartă-mă, părinte! Iartă-mă şi binecuvântează-mă! Eu plec din această lume!
Însă nici acum nu era mişcat nemilosul Evagrie. Îi întoarse spatele şi declară în faţa tuturor:
– Niciodată nu mă voi împăca cu tine! Nici în viaţa de acum şi nici în cea viitoare!
Nu apucă însă să termine aceste cuvinte că îndată căzu jos ca şi fulgerat!
Părinţii alergară să-l ridice, însă şi-au dat seama că era deja mort. Trupul său devenise îndată rigid şi se răcise ca gheaţa. Nici membrele trupului nu reuşeau să i le mai întindă, nici pleoapele ochilor şi nici gura să le închidă.
În aceeaşi clipă preotul Titus se ridică complet sănătos, ca şi cum nu s-ar fi îmbolnăvit niciodată!
Cu groază şi cutremur au privit cu toţii la moartea fără cinste a răutăciosului Evagrie şi la minunata vindecare a preotului Titus. Au început îndată să-i ceară acestuia anumite explicaţii. Iar acesta le istorisi revelaţia pe care o avusese.
– Mă găseam, aşa cum aţi văzut, pe patul de moarte, fără să mă fi împăcat cu Evagrie. Şi deodată, ce să văd! Îngerii se apropiaseră de mine, însă au plecat îndată, plângând pentru pierderea sufletului meu. În acelaşi timp demonii s-au apropiat şi aşteptau lângă mine, bucuroşi că aveau să-mi câştige sufletul din cauza urii şi a răutăţii. Atunci am strigat cu putere şi v-am rugat să mergeţi şi să-l aduceţi lângă mine pe fratele Evagrie ca să ne împăcăm. Când eu m-am întors către dânsul şi mi-am cerut iertare, iar el şi-a întors faţa de la mine, am zărit deodată lângă mine un înger mare şi puternic, ce te înspăimânta cu privirea. În mâinile sale ţinea o suliţă de foc. Cu aceea l-a străpuns fără milă pe Evagrie şi acesta căzu mort pe loc. Acelaşi înger îşi întinse mana şi mă ridică din pat şi iată, sunt sănătos!
Îngroziţi, fraţii au început să plângă cu amar pentru îngrozitoarea moarte a lui Evagrie. Au ridicat şi au îngropat în grabă trupul acestuia, care oferea o privelişte îngrozitoare, aşa cum era cu ochii deschişi, cu gura căscată mare şi cu membrele trupului strâmbate şi înlemnite.
De atunci toţi fraţii, primind această dureroasă lecţie de la sfârşitul lui Evagrie, «s-au îmbrăcat cu milostivirile îndurării48 (Coloseni III, 12.)». Nu au uitat niciodată asigurarea dată de cuviosul Efrem Sirul: «Dacă cineva se întâmplă să moară în timp ce este în duşmănie cu aproapele său, judecata sa va fi fără milă».
Preotul Titus, mai mult decât toţi, după această zguduitoare experienţă, îndepărtă pentru totdeauna din viaţa sa nu numai mânia, ci şi orice gând rău faţă de orice frate. După multe străduinţe ascetice se învrednici în cele din urmă să adoarmă în pace şi să-şi predea sufletul în mâinile Domnului.
Sfintele sale moaşte mărturisesc peste veacuri, despre slava de care se bucură în corturile cele cereşti.

Cuviosul Nifon, episcop de Novgorod

Dacă râvna casei lui Dumnezeu îl «mistuia» pe psalmistul David, pe fericitul Nifon îl mistuia zelul pentru păstrarea credinţei ortodoxe şi a ordinii canonice pe tot cuprinsul Bisericii Ruse. Iubitorul de Hristos Nifon a intrat în obştea de la Lavra Peşterilor în anii de domnie ai lui Timotei. Singura sa grijă era să-şi împodobească sufletul cu virtuţi şi de aceea se îndeletnicea cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea şi cu o aspră asceză. Faima virtuţilor sale nu întârzie să depăşească zidurile mănăstirii. De aceea, când în 1130 episcopul de Novgorod, sfântul Ioan, după o slujire de douăzeci de ani, se retrase ca să se liniştească la mănăstire, cuviosul Nifon a fost ales în locul său. Îndată ce primi harul arhieriei de la mitropolitul Kievului Mihail II (1130) în prezenţa a mai multor episcopi ai Rusiei, se dărui cu aprindere lucrării de a întări credinţa Ortodoxă în eparhia sa. Mai întâi avu grijă să se ridice cât mai multe biserici, spre a se putea slăvi în ele numele Domnului şi spre a primi poporul hrana cea duhovnicească. În centrul Novgorodului avu grijă să se zidească biserica de piatră cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi împodobi biserica mitropolitană a Sfintei Sofia cu o minunată pictură.
Pentru oile cele cuvântătoare ierarhul Nifon se dovedi a fi «păstorul cel bun». Învăţa şi zidea duhovniceşte pe păstoriţii săi cu predici înţelepte, cu cateheze şi cu exemplul vieţii sale sfinte. Îşi amintea întotdeauna de îndemnul sfântului apostol Pavel către sfântul Timotei: «Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă49 (I Timotei IV, 16.)».
De multe ori fericitul intervenea ca să aducă pacea între domnitorii şi locuitorii provinciilor ruseşti, care se aflau pe atunci în neîncetate certuri şi războaie civile. Cu cuvântul său luminat şi cu sfaturile sale înţelepte, mijlocise cu timp şi fără timp, pentru aducerea păcii între cei aflaţi în conflicte, după cuvântul apostolului care spune: «…să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul50 (Romani XIV, 19.)».
În anii păstoriei sale locuitorii Novgorodului s-au revoltat şi l-au alungat pe domnitorul Vsevolod Vostislavici. În locul acestuia l-au chemat pe Sviatoslav Olegovici. Acesta din urmă, îndată ce a preluat domnia, a dorit să încheie o căsătorie necanonică. Arhiereul Nifon nu numai că refuză să săvârşească această slujbă, dar le interzise şi tuturor preoţilor din mitropolia sa să binecuvânteze această fărădelege.
Domnitorul însă nu dădu înapoi. Îi forţă pe câţiva preoţi, pe care-i adusese cu sine atunci când venise la Novgorod, să slujească Taina Cununiei pentru dânsul. Însă şi după aceasta bravul ierarh nu încetă să condamne cu curaj fărădelegea comisă, asemănându-se astfel cu profetul David care spunea oarecând: «Spune-voi mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu mă voi linişti».
Vrednică de menţionat este şi grija binecuvântatului ierarh ca să întreţină relaţia canonică dintre Biserica Rusă şi Patriarhia de Constantinopol.
Când a trecut la Domnul mitropolitul Kievului Mihail51 (Alte izvoare menţionează că mitropolitul Mihail nu murise, ci plecase la Constantinopol din motive necunoscute.), domnitorul Iziaslav Motislavici52 (Fiu al marelui domnitor Mostislav Vladimirovici, a cucerit cu forţa tronul Kievului în 1146. A fost alungat de pe tron de două ori şi domnia lui a fost foarte agitată. Din vremea sa începe o perioadă de decădere a principatelor ruse, până la supunerea lor de către mongoli. A murit la Kiev în 1154.) a convocat sinodul tuturor episcopilor ruşi şi le-a recomandat să-l aleagă în scaunul mitropolitan pe monahul Clement Filosoful, fără ca să ceară mai întâi acordul şi binecuvântarea patriarhului de Constantinopol.
S-au supus voinţei domnitorului cei mai mulţi membri ai sinodului: episcopul Onufrie de Cernigov, Eftimie de Pereghiaslav, Daniel de Gheorghiev, Teodor de Belgorod, Teodor de Vladimir şi Ioachim de Turov. Sfântul Nifon nu era de acord însă sub nici o formă. Nu-l speria nici puterea domnitorului şi nici hotărârea majorităţii episcopilor nu o socotea corectă. Se ridică şi spuse «cuvintele adevărului».
– Cum vom îndrăzni să hirotonim mitropolit de Kiev fără binecuvântarea patriarhului de Constantinopol? Cum să trecem peste ordinea canonică şi peste rânduiala tradiţiei? Botezul şi harul le-am primit de acolo. Tronul ecumenic de Constantinopol ne-a adus lumina adevărului, lumina lui Hristos pe pământul rusesc. Tronul ecumenic ne-a făcut din robi ai întunericului fii ai Luminii, ai lui Dumnezeu şi ai Răsăritului. De acolo a venit şi primul nostru mitropolit Mihail53 (A fost primul mitropolit al Rusiei (989–991) şi se pare că era de neam sirian. El a însoţit-o pe Ana Porfirogeneta, fiind conducătorul misionarilor bizantini în Rusia. L-a botezat pe sfântul Vladimir şi a oficiat căsătoria acestuia cu Ana. Apoi a organizat o intensă activitate de convertire şi botezare a ruşilor din provinciile Suzdal, Novgorod şi Rostov. La Rostov a şi adormit întru Domnul cam pe la anul 991.). De atunci am dat promisiune scrisă să nu hirotonim mitropolit de Kiev fără binecuvântarea patriarhului ecumenic. Cum, deci, acum să încălcăm acel jurământ, pe care l-am făcut atunci în faţa lui Dumnezeu?
Cu creştinească bărbăţie, ca un adevărat episcop al Bisericii lui Hristos, fericitul Nifon se opuse dorinţei nelegitime a domnitorului. Credea că această abatere canonică ar fi însemnat ruperea Bisericii Ruse de Ortodoxia Răsăriteană.
Doi dintre episcopi, Manuel de Smolensk şi Cosma de Poloţk, au fost de acord cu poziţia cuviosului Nifon. Ceilalţi însă, din cauza fricii faţă de domnitor, au considerat canonică alegerea mitropolitului, fără aprobarea prealabilă a patriarhului ecumenic. Astfel Clement a fost hirotonit şi instalat în scaunul mitropolitan de Kiev la 27 Iulie 1147.
Îndată noul mitropolit a început să facă presiuni asupra sfântului Nifon ca să-l recunoască şi să slujească împreună cu dânsul. Însă râvnitorul ierarh şi apărătorul rânduielilor canonice-i răspunse cu asprime:
– «V-aţi îndepărtat de Hristos…, aţi căzut din har54 (Galateni V, 4.)»! «Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar»! De vreme ce nu te-ai urcat pe tron după rânduiala canonică a Bisericii noastre, nu eşti cu adevărat păstor, ci eşti lup! Hoţ şi tâlhar! De aceea nu accept nici să liturghisim împreună, nici să te pomenesc în diptice ca pe un mitropolit canonic al Kievului, de vreme ce nici tu nu-l pomeneşti pe patriarhul ecumenic al Constantinopolului.
Înfuriat de această poziţie a sfântului, Clement îi recomandă domnitorului să-l închidă în închisoare. Iziaslav îi interzise fericitului Nifon să se mai întoarcă la episcopia sa şi-i ordonă să rămână între zidurile mănăstirii Peşterilor. Acolo cuviosul Nifon îşi aduse aminte de «zilele cele de demult», de zilele de asceză, de post, de rugăciune şi de linişte petrecute cândva aici. Se ruga cu recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că «îl învrednicise, pentru numele Lui, să sufere ocară55 (Fapte V, 41.)», şi pentru că, apărând rânduiala canonică a Bisericii, fusese lipsit de tronul său, la fel ca şi Părinţii mărturisitori din trecut.
Cu toate acestea, în anul următor domnitorul de Suzdal, Gheorghe Monomahul,56 (Cunoscut şi sub numele de Ghiuri Dolgkoruki (1090–1157) a fost domnitor de Rostov-Suzdal între anii 1149–1154 şi de Kiev între 1155–1157. A fost şi cel care a întemeiat Moscova.) a cucerit Kievul şi l-a alungat pe Iziaslav, eliberându-l totodată şi pe sfântul Nifon. Cu mare cinste dreptul ierarh s-a întors la Novgorod. Locuitorii oraşului, care până atunci fuseseră «necăjiţi şi rătăciţi, ca nişte oi care nu avuseseră păstor57 (Matei IX, 36.)», i-au ieşit în întâmpinare cu lacrimi de bucurie şi de emoţie, cerând binecuvântarea vrednicului şi iubitului lor părinte duhovnicesc.
La scurtă vreme după aceasta şi patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care aflase despre poziţia sa dârză şi corectă faţă de dreptul canonic bisericesc, îi trimise o scrisoare de mulţumire şi de susţinere morală. Îl asemăna în aceasta cu Sfinţii Părinţi din vechime, care şi-au dat viaţa, atunci când a fost nevoie, pentru Biserica Ortodoxă.
Câţiva ani mai târziu, patriarhia ecumenică a trimis pentru mitropolia de Kiev pe episcopul Constantin. Sfântul Nifon, plin de bucurie, a venit la Kiev ca să se întâlnească cu acesta şi ca să liturghisească împreună. În timpul şederii sale la Kiev fu găzduit la mănăstirea Peşterilor.
La câteva zile însă se întâmplă să se îmbolnăvească deodată foarte grav. Venise deja vremea plecării sale către cămările cele cereşti. Cu trei zile înaintea adormirii sale, le descoperi părinţilor de la Lavra o revelaţie pe care o avusese în acele zile ale suferinţei sale:
– Într-o dimineaţă, am venit la chilia mea ca să mă odihnesc după slujba Utreniei. Mă luă somnul şi iată ce am visat. Se făcea că eram în biserica mănăstirii, în strana unde obişnuia să stea fericitul întru adormire Nicolae Sviatoşa. Am început atunci să mă rog cu lacrimi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să mă învrednicească să-l văd pe ctitorul sfânt al locaşului, pe sfântul Teodosie. În biserică erau strânşi foarte mulţi părinţi. Unul dintre dânşii se apropie de mine şi mă întrebă: «Cumva tu eşti acela care vrea să-l vadă pe părintele nostru Teodosie?» «Da eu sunt! Dacă este cu putinţă, arătaţi-mi-l!» Mă luă de mână şi mă conduse în sfântul altar. Acolo mi-l arătă pe cuvios, care era în viaţă! Atunci eu am căzut emoţionat la picioarele sale şi am făcut o metanie mare în faţa sa. El însă mă ridică, mă binecuvântă şi-mi spuse: «Bine ai venit, frate Nifon! De acum înainte vom fi împreună pentru totdeauna!» În mâinile sale ţinea un pergament pe care scria: «Iată-mă pe mine şi pe copiii pe care Dumnezeu mi i-a dat!» Atunci m-am trezit şi mi-am dat seama că am avut o revelaţie de la Dumnezeu, care mă anunţa despre apropiata mea plecare. Binecuvântat să fie în veci numele Domnului vieţii şi al morţii!
La treisprezece zile de la această viziune, pe 8 Aprilie, în Sâmbăta Luminată, fericitul Nifon adormi în pace şi plecă să se alăture în ceruri turmei celei triumfătoare a cuviosului Teodosie.
Trupul său fu îngropat în peşteră, lângă sfintele moaşte ale altor părinţi, în vreme ce cuviosul său suflet s-a urcat spre tronul lui Dumnezeu, unde mijloceşte pentru noi către Marele Arhiereu Hristos.

PARTEA A PATRA

Cuviosul Nestor cronicarul

Cuviosul Nestor a trăit la mănăstirea Peşterilor pe vremea fericiţilor părinţi Antonie şi Teodosie, şi a consemnat cu multă înţelepciune condiţiile în care s-a întemeiat viaţa monahală în Rusia, având ca model monahismul de la Sfântul Munte Athos. Născut la Kiev în 1050, a venit de la şaptesprezece ani la Pecerska, dorindu-şi să urmeze vieţii ascetice. Pe vremea aceea cuviosul Antonie se retrăsese la peştera sa izolată, în vreme ce cuviosul Teodosie era ocupat cu zidirea mănăstirii. Înainte de a deveni monah, luminatul de Dumnezeu Nestor fu învăţat în cadrul obştii cuvioşilor să se împodobească cu virtuţile monahale. Îi vedea că în toate se trudeau cei dintâi cuvioşii Antonie şi Teodosie, dând un viu exemplu tuturor celorlalţi fraţi ai obştei. De la aceşti doi sfinţi stâlpi ai mănăstirii, evlaviosul tânăr, cu smerenie şi râvnă, primea toate sfaturile, punându-le în practică. Se hrănea neîncetat cu hrana duhovnicească, ce curgea îmbelşugat din aceste două luminoase izvoare ale Cuvântului.
După fericita adormire a cuvioşilor Antonie şi Teodosie tânărul Nestor, care prin viaţa şi lucrarea sa de până atunci dovedise că era deja împodobit cu multe virtuţi, se învrednici să primească din mâinile stareţului Ştefan tunderea în monahism. Mai târziu fu cinstit să urce şi pe prima treaptă a preoţiei, fiind hirotonit diacon. În 1080, cuviosul scrise cronica sa despre pătimirea primilor cuvioşi martiri Boris şi Gleb, precum şi despre viaţa cuviosului Teodosie. Când în anul 1091 obştea de la Lavra hotărî să dezgroape sfintele moaşte ale cuviosului Teodosie, fericitului Nestor îi reveni, aşa cum am văzut, cinstea de a le găsi, după o noapte întreagă de săpături obositoare. El a fost martor ocular şi al marilor minuni care s-au petrecut atunci. În anul 1113 scrise cea mai celebră Cronică a sa, care descrie istoria Rusiei de la anul 850 până la 1110. Cuviosul nu a încetat niciodată să scrie, până la adormirea sa în pace, petrecută la anul 1114. Domnul îl slăvi şi pe el prin faptul că sfintele sale moaşte au rămas nestricăcioase până în zilele noastre.

Cuviosul Simon, episcopul de Vladimir şi Suzdal

Cuviosul Simon, episcopul de Vladimir şi de Suzdal, prin viaţa sa sfântă şi prin lucrarea sa păstorească a fost printre aceia care au întărit credinţa ortodoxă în rândul ruşilor. Fericitul Simon, mai înainte de a deveni episcop, se învrednici să primească schima monahală în cadrul mănăstirii Peşterilor şi să urmeze în luptele ascetice şi în dobândirea virtuţilor pe marii trăitori ce s-au nevoit aici. Ca şi arhiereu s-a dovedit a fi într-adevăr păstorul cel bun, strălucind prin viaţa sa sfântă, luminând poporul cu învăţătura creştină şi dând dovadă cel dintâi de o adâncă iubire a aproapelui. În acelaşi timp nu uită să continue şi lupta sa ascetică interioară, ca unul ce era mai întâi de toate monah, dăruit cu schima cea mare. Continua să se nevoiască în locuinţa sa episcopală la fel de mult ca pe vremea când se afla în chilia subterană de la peşteri.
Odată, pe când se ruga, se învrednici să aibă o minunată revelaţie: Maica Domnului i se arătă pe cer, înveşmântată în haine aurite mai strălucitoare decât soarele. Era însoţită de o mulţime mare de sfinţi ai lui Dumnezeu. De-a dreapta şi de-a stânga sa şedeau cuvioşii Antonie şi Teodosie. Cuviosul se minună de această viziune şi o consemnă în cronicile sale.
Fericitul Simon, vrând să le ofere păstoriţilor săi exemple vii de viaţă sfântă, se apucă să scrie o cronică despre vieţile cuvioşilor părinţi de la peşteri, urmând astfel în lucrarea cronicărească pe sfântul Nestor.
Păstori ca episcop de Vladimir timp de doisprezece ani. Apoi adormi în pace şi se urcă cu sufletul la ceruri spre a se întâlni cu Arhireul şi Mântuitorul Hristos.
Cinstitul său trup fu îngropat cu mare cinste în peştera de la Lavra, după cum rânduise în testamentul său. Acolo se găseşte până în zilele noastre slăvit şi nestricat.

Cuviosul Policarp arhimandritul de la Peşteri

După cum îi era şi numele (Policarp înseamnă în limba greacă multe roade), aşa îi era şi viaţa duhovnicească – plină de roadele virtuţilor.
Cuviosul, după ce se lepădă de toate cele materiale şi de ispitele vieţii lumeşti, veni la mănăstirea Peşterilor şi intră în cinul monahal. Aici se luptă cu râvnă pentru dobândirea virtuţilor şi pentru înaintarea în viaţa duhovnicească. Sămânţa virtuţilor fusese semănată în inima sa de către cuviosul Simon, viitorul episcop de Vladimir şi Suzdal, care-i era rudă de sânge. Aceste seminţe căzuseră pe pământul cel bun şi rodiră însutit.
Când cuviosul Simon deveni episcop, îl hirotoni şi-l luă cu sine la Vladimir pe fericitul Policarp. Aici cuviosul lucră cu râvnă pentru luminarea poporului lui Dumnezeu şi ca să le arate oamenilor cărările Domnului cele drepte. Se apucă şi scrise şi el despre vieţile cuvioşilor părinţi de la Lavra, aşa cum le auzise povestite de către episcopul său, pentru sporul duhovnicesc al credincioşilor. O copie a acestora o trimise şi stareţului de atunci Achindin. Astfel vieţile acestea au putut fi cuprinse în partea a doua a acestui Pateric. Mai târziu, spre bătrâneţe, cu binecuvântarea episcopului său Simon, cuviosul Policarp părăsi oraşul cu viaţa sa zgomotoasă şi se întoarse la Pecerska, pentru a petrece aici în linişte şi asceză ultimii ani ai vieţii sale. Legătura duhovnicească dintre cei doi cuvioşi nu se întrerupse însă. Au avut între dânşii o susţinută corespondenţă pe teme duhovniceşti.
Când stareţul Achindin trecu la cele veşnice, întreaga obşte fu de acord să fie ales în locul său cuviosul Policarp, ca unul ce era printre cei mai experimentaţi duhovniceşte şi capabili să-i conducă în continuare pe drumul mântuirii. Alegerea sa ca stareţ se petrecu pe vremea în care mitropolit de Kiev era Ioan al IV-lea, iar domnitor Rostislav Motislavici58 (A fost domnitor al Kievului începând cu anul 1154 şi până la moartea sa petrecută la anul 1167, dar cu multe întreruperi din cauza luptelor cu ceilalţi pretendenţi la tron.).
Ca stareţ, iubitorul de Hristos Policarp a fost foarte riguros în ceea ce priveşte respectarea canoanelor monahale şi păstrarea tipicului impus de cuvioşii Antonie şi Teodosie. În persoana sa fraţii din obşte nu găseau numai un părinte iubitor, ci şi un înţelept îndrumător duhovnicesc.
Încă şi mulţi dintre oamenii oraşului şi dintre conducători veneau la mănăstire ca să se bucure de frumuseţea predicilor sale, cât şi de sfaturile înţelepte la vreme de restrişte. Mulţi dintre ei în urma acestor bogate experienţe duhovniceşti părăseau bogăţiile trecătoare şi lumea, intrând cu smerenie în obştea de la Lavra. Chiar şi domnitorul Rostislav a fost atât de marcat de întâlnirile cu stareţul încât, s-a spovedit şi s-a pocăit de toate păcatele sale anterioare. Deveni îngăduitor şi milostiv cu cei sărmani, făcându-le multe binefaceri şi iertându-i de multe datorii. De asemenea se îngrijea de nevoile mănăstirii şi ale monahilor ei. Cândva ceru de la stareţul Policarp să-l primească şi pe dânsul în obştea sa. Acesta însă-i spuse:
– Binecuvântate stăpâne, pe tine te-a ales Domnul ca să săvârşeşti toată judecata şi să împarţi dreptatea poporului tău. Această slujbă să o săvârşeşti cu frică de Dumnezeu până la sfârşit şi nu-ţi vei pierde răsplata ta.
– Cinstite părinte, insistă Rostislav, slujirea domnească în lume este în mod inevitabil legată şi de multe păcate. Deja mă simt slăbit şi epuizat de grijile tronului. Aş dori să-mi petrec ultimii ani de viaţă, câţi mi-au mai rămas, dăruit exclusiv Domnului. Aş vrea să-i imit şi eu pe acei împăraţi şi domni care au ales calea cea strâmtă şi cu chinuri, schimbând împărăţia cea lumească cu cea cerească. Am auzit că Marele Constantin, împăratul Bizanţului, s-a arătat unui călugăr bătrân şi sfânt şi i-a spus: «Dacă aş fi ştiut de ce mare cinste se bucură în ceruri cei care intră în viaţa monahală, aş fi aruncat de pe mine hainele împărăteşti de porfiră şi m-aş fi făcut monah!»
– Dacă-ţi doreşti acest lucru din toată inima, atunci să se împlinească voia Domnului, îi răspunse stareţul.
Cu toate acestea evlaviosul domn nu apucă să-şi împlinească dorinţa sa, deşi era sincer în inima sa.
Câteva zile mai târziu fu nevoit să plece într-o călătorie şi se îmbolnăvi foarte grav în timp ce trecea prin oraşul Smolensk. Înţelese că i se apropia sfârşitul şi dădu ordin să fie transportat de urgenţă la Kiev.
Sora sa, Rogneda, văzând starea sa gravă, îl rugă să nu se încumete la o călătorie atât de lungă, ca să nu se înrăutăţească şi mai mult boala sa.
– Nu, nu! insistă Rostislav. Duceţi-mă la Kiev. Şi dacă va fi să mă ia Domnul pe drum, să duceţi trupul meu în biserica de la Lavra Peşterilor. Iar, dacă Dumnezeu mă va mai lăsa să trăiesc, voi rămâne pentru totdeauna la Lavra şi mă voi călugări.
Cu toate acestea peste puţină vreme starea sa deveni şi mai gravă. În câteva ore îşi predă sufletul în mâinile Domnului. Nu apucă astfel să-şi îndeplinească dorinţa sa sfântă. Îşi termină totuşi viaţa în pocăinţă, ca un credincios rob al lui Dumnezeu.
Fericitul Policarp a continuat să-i întărească şi să-i îndrume duhovniceşte pe monahii obştii sale pentru încă mulţi ani. Ajunse astfel la adânci bătrâneţi şi adormi în pace la 24 Iulie 1182.
După sfârşitul său sfânta mănăstire a Peşterilor rămase fără conducător şi trecu printr-o grea încercare, deoarece nici unul dintre cuvioşi nu accepta să-şi asume responsabilitatea stăreţiei. Pe de o parte din smerenie, iar pe de altă parte din dorinţa puternică pe care fiecare o avea pentru linişte şi lipsa oricărei activităţi ce ar fi putut să le tulbure programul personal de rugăciune.
O mare tristeţe domnea cu toate acestea în întreaga obşte. Pentru multe zile fiecare dintre ei nu ştiau ce să facă. S-au hotărât în cele din urmă să se adune cu toţii în biserică şi să se roage Domnului şi Maicii Sale, precum şi sfinţilor Antonie şi Teodosie spre a-i lumina. Aveau speranţa că le va veni din cer un semn, care le va arăta pe acela ce era cel mai potrivit pentru a prelua stăreţia.
Şi într-adevăr. În ceasul în care se rugau cu lacrimi, se întâmplă ceva minunat.
Ca şi cum toţi ar fi primit deodată acelaşi gând tainic în inimile lor strigară în cor:
– Preotul Vasile din Stekoviţa! Acela să fie stareţul nostru!
Fără să mai întârzie s-au dus la Stekoviţa şi au făcut metanie în faţa binecuvântatului preot al lui Dumnezeu, Vasile.
– Domnul ne-a vestit, i-au spus, să te alegem stareţ şi părinte duhovnicesc al întregii noastre obşti.
Fericitul Vasile căzu la pământ, făcu şi el metanie în faţa cuvioşilor şi începu să-i implore:
– Părinţilor sfinţi, nu insistaţi, vă rog. Nu sunt eu vrednic de o asemenea cinste. Cum, cu adevărat, m-aţi descoperit aici, unde nu vine mai nimeni…? Cum de m-aţi găsit pe mine, care nu am nici o virtute…?
– Ţi-am spus, cinstite părinte, că Dumnezeu ne-a înştiinţat în chip minunat. Şi nu te opune să asculţi de voia Sa. Nu vom pleca de aici, până când nu vei veni cu noi.
Insistenţa şi hotărârea cuvioşilor îl făcură pe fericitul Vasile să-i urmeze la mănăstirea Peşterilor. Tunderea sa în schima cea mare şi întronarea sa oficială avu loc câteva zile mai târziu, fiind oficiată de mitropolitul Kievului Nichifor, împreună cu episcopii Lavrentie de Turov şi Nicolae de Poloţk.
Iubitorul de Hristos Vasile se dovedi vrednic urmaş al înaintaşilor săi, înţelept, statornic şi bun cârmaci al corăbiei Lavrei, rob credincios şi drept al Domnului nostru Iisus Hristos.

Istorisire despre descoperirea cinstitelor moaşte ale sfintei Iuliana fecioara

Pe vremea fericitului arhimandrit al Lavrei Peşterilor Elisei Pleteneţki (sec. XVII), părinţii mănăstirii săpau să facă un mormânt lângă paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul şi au descoperit pe neaşteptate cinstitele moaşte ale sfintei Iuliana fecioara. Trupul ei era nestricat, întreg şi mirosea a mir. Sfânta stătea în mormânt ca şi cum ar fi fost o fată vie, ce adormise de curând. Era îmbrăcată într-un veşmânt preţios de mătase şi fir de aur. La gât avea un colier din monede de aur şi mărgăritare. Pe cap purta o coroniţă de diamante, pe degete inele de aur iar în urechi cercei cu pietre preţioase.
Trupul ei feciorelnic fusese îngropat la baza zidului paraclisului, cu capul spre sud. Deasupra sicriului era o piatră, care avea sculptată pe ea emblema principilor Olsanski. Pe o plăcuţă de argint, prinsă pe capacul sicriului scria: «Prinţesa Iuliana Olsanski, fiica principelui Grigorie Olsanski. A adormit fecioară în al şaisprezecelea an al vieţii sale».
Părinţii au luat cinstitul trup şi l-au dus în biserică. L-au lăsat însă acolo, fără să se ocupe în mod special de acesta.
A trecut ceva vreme. Mitropolit al Kievului era pe vremea aceea Petru Movilă59 (Cunoscut nouă românilor, Petru Movilă se trăgea din aleasa familie moldoveană a Movileştilor. S-a născut în Polonia în 1595 şi a adormit la Kiev în 1647. Monah al Lavrei din 1625 şi stareţ al acesteia din 1627, a făcut din mănăstire cel mai puternic centru de rezistenţă împotriva propagandei latine ce promova uniaţia. În 1633 a fost ales mitropolit de Kiev şi este cunoscut pentru alcătuirea celebrei sale «Mărturisiri Ortodoxe».). Acestuia îi apăru într-o minunată revelaţie prinţesa Iuliana care-i spuse cu asprime: «– De ce, preasfinţite, îngădui să se poarte cu atâta lipsă de evlavie, monahii de la Lavra, faţă de feciorelnicul meu trup…? Domnul l-a slăvit cu nestricăciunea! Însă iată! Aceştia, din puţina lor credinţă, l-au părăsit într-un colţ al bisericii şi nu-i acordă cinstirea ce i se cuvine, ca şi celorlalte sfinte moaşte. Până când vei îngădui aceasta…?»
Tulburat de această viziune, arhiereul se porni îndată spre Lavra. Se închină cu evlavie la sfintele moaşte ale fecioarei şi dădu poruncă să fie cinstite după rânduiala şi tradiţia bisericească. În acelaşi timp dădu comandă să fie făcută o nouă raclă, împodobită cu cele mai de preţ materiale, şi să fie aşezate în ea sfintele moaşte.
Peste puţine zile avură loc slujbele solemne de recunoaştere oficială a sfinţeniei prinţesei Iuliana, la care au participat împreună cu mitropolitul Petru Movilă şi toţi episcopii ruşi ai sinodului. Sfintele moaşte au fost aşezate la loc de cinste şi au devenit de atunci un izvor de sfinţire, pentru credincioşii care au venit cu evlavie să li se închine.
Tradiţia păstrează în legătură cu moaştele sfintei Iuliana şi următoarea istorisire.
Odată a venit la mănăstire un străin, care a cerut să se închine la sfintele moaşte ale părinţilor de la Peşteri. Era serios şi tăcut. În persoana şi în comportamentul său putea să vadă cineva o adâncă credinţă şi evlavie. Însă aşa cum s-a demonstrat mai târziu, evlavia sa era falsă şi ascundea intenţii nelegiuite.
După ce se închină la moaştele mai multor cuvioşi, îl rugă pe diaconul Liberius, care era pe atunci eclesiarh, să-i deschidă şi racla sfintei Iuliana. Fără să bănuiască nimic, înşelat de evlavia ipocrită a „închinătorului“, părintele Liberius îi deschise racla şi se îndepărtă pentru puţină vreme. Atunci vicleanul vizitator profită de ocazie şi fură unul dintre inelele preţioase de pe degetele prinţesei. Apoi, văzându-l pe eclesiarh că se apropia, mai făcu o ultimă metanie mare, mulţumi şi ieşi din biserică.
Nu apucă să facă însă câţiva paşi că începu să fie luptat de demoni! Căzu jos şi începu să se lovească de pereţi şi să urle ca un lup sălbatic. Peste câteva minute muri în chinuri groaznice!
Eclesiarhul alergă îngrozit să-i spună cele întâmplate stareţului, arhimandritului Elisei. Peste puţin timp se adunară acolo toţi fraţii din obşte, mirându-se de această îngrozitoare şi neaşteptată moarte a închinătorului.
Stareţul dădu poruncă să fie căutat cu atenţie cel decedat, poate aşa ar găsi o explicaţie a întâmplării. Nu au întârziat să găsească în buzunarul acestuia inelul furat.
– Oare de unde să fi furat acest inel…?, îl întrebă stareţul pe eclesiarh.
Acela îl luă şi se uită cu atenţie la el dar nu reuşi să-şi amintească de unde era. Se uită pe la toate icoanele şi nu văzu să lipsească ceva. Atunci se gândi să deschidă şi racla sfintei Iuliana şi nu întârzie să-şi dea seama că inelul fusese luat de la mâna ei cea dreaptă.
Tot în acea zi se întâmplă să vină la mănăstire unul dintre evlavioşii locuitori ai Kievului, cunoscut al părinţilor din obşte, ce se chema Vartolomeu. Se uită şi el la trupul neînsufleţit al hoţului şi-l recunoscu zicând:
– Aaaa! Cum de se află acesta aici…? Cum a murit…? Îl cunosc! Este un hoţ şi un eretic. Îl cheamă Vasile!
După această întâmplare înfricoşătoare stareţul dădu poruncă să fie agăţat acel inel la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, printre celelalte daruri sfinţite, iar pe profanator să-l îngroape undeva în afara mănăstirii.
Se istoriseşte de asemenea că stareţul Teodosie Safonovici, de la mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail din Kiev, nu se închinase niciodată la cinstitele moaşte ale sfintei Iuliana. Într-o zi însă veni în mare grabă la mănăstire şi-l rugă pe eclesiarh să-l conducă repede la racla sfintei.
– Nu te mira de aceasta, îi spuse, că mă vezi aşa de tulburat. Astăzi de dimineaţă, după slujba Utreniei, m-am retras ca de obicei la chilia mea. Acolo am adormit un pic. Mi se arătă atunci în vis un mare grup de cuvioase fecioare, ce stăteau în mijlocul luminii slavei dumnezeieşti. Una dintre ele se desprinse de celelalte, veni către mine şi-mi spuse: «Sunt prinţesa Iuliana fecioara. Trupul meu nestricat se odihneşte în biserica de la Lavra Peşterilor. Tu însă nu ai evlavie şi mă desconsideri, neacordându-mi cinstea cuvenită. Pentru aceasta Domnul m-a trimis să-ţi spun că şi eu mă număr printre sfintele fecioare ce se află în slava Sa!»
M-am trezit îndată şi am alergat într-un suflet aici, ca să mă închin la sfintele sale moaşte şi să-mi cer iertare pentru lipsa mea de evlavie. Mă rog de asemenea să mijlocească şi pentru sufletul meu în faţa Domnului, care a aşezat-o în slavă.
Fie ca prin rugăciunile sfintei fecioare Iuliana să ne numărăm şi noi în ceata sfinţilor lui Dumnezeu.

Istorisire despre o minune ce s-a petrecut la mănăstirea Peşterilor odată de Sfintele Paşti

În 1463 arhimandrit al mănăstirii Peşterilor era fericitul Nicolae.
În ziua de Paşti a acelui an, ziua în care toţi creştinii sărbătoreau învingerea morţii şi slobozirea din iad, unul dintre părinţii mănăstirii, cuviosul şi virtuosul ieromonah Dionisie Stepa, a intrat în peştera cuviosului Antonie ca să tămâieze cinstitele moaşte ale sfinţilor părinţilor adormiţi. Îl urmau şi câţiva fraţi cu lumânări aprinse. Când ajunse în locul unde fusese vechea trapeză a monahilor de la peşteri, fericitul Dionisie tămâie sfintele moaşte şi spuse cu voce tare:
– Sfinţi părinţi şi fraţi! Aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul ca să ne bucurăm într-însa! Hristos a înviat!
În aceeaşi clipă – o minune! – toate moaştele şi-au ridicat încet capetele şi au răspuns cu o voce puternică, cerească:
– Adevărat a înviat!
Cu uimire şi sfântă teamă au alergat cu toţii şi-au istorisit părintelui stareţ Nicolae şi celorlalţi fraţi cele petrecute. Cu toţi au slăvit pe Hristos cel Înviat şi pe aleşii robii Săi.

EPILOG

Într-o noapte oarecând, Dumnezeu i-a poruncit patriarhului Avraam să iasă afară din cortul său şi i-a spus: «Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!»
Şi noi acum îi spunem cititorului iubitor de Hristos: «Mergi la Peşteri şi numără-i pe cuvioşii de acolo, de vei putea să-i numeri». Să nu crezi că ei sunt numai atâţia, câţi sunt menţionaţi în cartea pe care acum o ţii în mână. Sunt cu mult mai mulţi. Nenumărate sunt sfintele moaşte care se odihnesc în peşterile de la Lavra! Şi dintre acestea puţine sunt acelea care aparţin părinţilor cunoscuţi şi vestiţi. Nu numai viaţa, dar nici numele celor mai mulţi părinţi care au trăit aici, nu sunt cunoscute până astăzi. Deoarece nenumăratele războaie, invaziile şi distrugerile pe care le-au cunoscut pământul rus au făcut să dispară orice dovadă istorică: cărţi, inscripţii, cataloage de nume etc….
Numai atotştiutorul Dumnezeu cunoşte numărul sfinţilor asceţi ce s-au nevoit la Lavra Peşterilor (Pecerska), de la Kiev, iar numele lor sunt scrise în cartea vieţii.
În paginile pe care le-aţi citit, am adunat toate informaţiile pe care ni le oferă cronicarii ruşi spre folosul sufletesc al creştinilor ortodocşi de pretutindeni şi spre cinstirea şi memoria cuvioşilor părinţi de la peşteri.
Aceluia care ne-a luminat să începem şi ne-a învrednicit să terminăm această lucrare, Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Începutul şi Sfârşitul tuturor, I se cuvin slava, cinstea şi neîncetata mulţumire, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfântului, bunului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Crestinism si Yoga

Părintele Ioan Filaret

CUVANT INAINTE

Rândurile de mai jos sunt urmare a convorbirilor avute cu mai multi ”credinciosi” care au renuntat la calea ”Crucii” lui Hristos si, din dorinta de a ajunge la o purificare, la o îndumnezeire rapidã, au îmbrãtisat practica filosofiilor si a religiilor pãgâne, orientale.
O tânarã din Vaslui, N.A. ne scria cã ceea ce a simtit în timpul slujbelor de noapte si în special când a primit binecuvântare de la un duhovnic din mânãstirea noastrã, nu a simtit niciodatã prin practica yoga, cã nu poate exprima prin cuvinte acele stãri sufletesti, dar cã nu renuntã la aceastã practicã.
Ei bine, ne mirãm si ne întrebãm cum, dupã ce recunoaste starea haricã care se gãseste în Biserica lui Hristos, nu îl cautã pe Dumnezeu acolo unde se gãseste, ci în învãtãtura si practica unui Budha sau Krishna, acolo unde El nu se aflâ, acolo unde nu se crede în Sfânta Treime, în înviere si judecatã, în Sfânta Scripturã!?

Stãm si ne întrebãm: Oare putem fi si crestini si yoghini?

Ca un rãspuns la aceastã întrebare vom arãta ceea ce Biserica Ortodoxã a crezut dintotdeauna: crestinii ortodocsi nu au acelasi Dumnezeu cu cei care neagã Sfânta Treime; cã dumnezeii pãgânilor sunt de fapt demoni si experientele si puterile pe care dumnezeii pãgâni le au si le dau, sunt de naturã satanicã.
Toate acestea sunt destul de evidente crestinilor ortodocsi si credinciosi adevãrului revelatiei lui Dumnezeu în Biserica lui Iisus Hristos. Dar multi care se considerã ortodocsi nu au nici mãcar o vagã idee asupra diferentelor radicale dintre ortodoxie si toate celelalte religii si filosofii; si cei care stiu despre aceasta, au prea putin discenãmânt în zona ”experientelor spirituale”—un discenãmânt care a fost practicat si transmis în scrierile patristice ortodoxe si în ”Vietile Sfintilor” de aproape douã mii de ani.
Astfel, am ajuns la concluzia cã acesti ortodocsi nu au cele mai elementare notiuni despre Dumnezeu; de aceea în prima parte vom arãta cine este cu adevãrat Dumnezeu, de ce a creat si cum a creat lumea nevãzutã si pe cea vãzutã, cum cã Dumnezeu Care este dragoste, iubire, este în acelasi timp si drept judecãtor, hotarând o zi în care toti oamenii, de la Adam si pânã la sfârsitul acestei lumi, vor învia pentru a fi judecati dupã credinta si faptele pe care le-au avut pe acest pãmânt. Tot în prima parte vom prezenta si un studiu împotriva reîncarnãrii. În partea a doua vom face o scurtã comparatie între unele învãtãturi yoghine si cele ale crestinilor, stiind cã cine încalcã o poruncã a lui Dunmezeu este încãlcãtor al legii dumnezeiesti, fãrã a fi nevoie sã le încalce pe toate. Vom continua cu prezentarea mai multor mãrturii a celor care au urmat aceastã învâtãturã pãgânã, unele chiar zguduitoare, cu urmãri dintre cele mai nefaste pentru practicanti, cu o paralelã intre crestinism si budhism, între Iisus Hristos si Budha, si vom încheia cu câteva cuvinte de folos. Stim cã acesti ”guru”, acesti ”eliberati” vor aduce tot felul de argumente spre a-si apãra rãtãcirea lor de la Adevãr, aducând mãrturii chiar din Sfânta Scripturã, dupã cum fac si acum în toate publicatiile lor. Dar Sfântul Apostol Pavel, cunoscând mai dinainte acestea, zice: ”Luati aminte sã nu vã fure mintile cineva cu filosofia si Cu desarta inselãciune din predania omeneasca, dupã întelesurile cele slabe ale lumii si nu dupã Hristos… cã în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de la credintã, luând aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor, prin fãtãrnicia unor mincinosi, care sunt infierati în cugetul lor… cãci va veni o vreme când nu vor mai suferi învãtãtura sãnãtoasa, ci dornici sã-si desfãteze auzul, îsi vor grãmãdi invâtâtori dupã poftele lor, având infãtisarea dreptei credinte, dar tãgãduind puterea ei, mereu învãtând si neputând niciodatã sa ajungã la cunoasterea adevãrului. Iar oamenii rai si amãgitori vor merge tot mai rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti fiind ei însisi. Si multi se vor lua dupã invâtâturile lor rãtãcite si, din pricina lor calea adevãrului va fi hulitã; având ochii plini de patima desfrânarii si fiind nesãtiosi de pãcat, ei amãgesc sufletele cele nestatomice. Ei fãgãduiesc libertatea, fiind ei însisi robii stricãciunii”.
Si pentru a se confirma mai mult cele spuse, vom aminti de douã articole apãrute în ziarele centrale, in care se aduc mârturii din afara Bisericii cã acesti ”guru”
folosesc pentru manipularea oamenilor hipnoza, parapsihologia (vrãjitoria) sau alte metode, tot satanice.
Astfel, in ziarul ”România Liberâ” din 13 noi. 1993, pe ultima paginã, apare sub semnãtura Cristinei Terenche articolul ”Rãstignirea n-a mai avut loc”, in care se arãta cã lidera sectei ”Frãtia albã” din Ucraina, Maria Tvigun, urma sã fie rãstignitã pe cruce în fata catedralei ”Sfânta Sofia” datoritã influentei unui guru yoghin: ”Potrivit acestuia (purtãtorului de cuvânt al ministerului ucrainian de inteme n.n.), femeia prezintã semne evidente de schizofrenie si se aflã sub influenta totalã a unui yoghin din Kiev specializat în parapsihologie si hipnozã”.
In ziarul ”Adevârul” din 17 noi. 1993, sub semãtura lui Val Vâlcu, în cuprinsul articolului ”Concentrându-se puternic, marele yoghin Bivolaru a nãscut din neant o comisie ministerialã”, gãsim confirmari ale acestor practici pãgâne, anticrestine, chiar din partea gurului Bivolaru: ”Am reusit sã-i hipnotizez, folosindu-mi capacitãtile de concentrare si forta gândului si sã evadez astfel din arestul Securitãtii din Rahova”. Tot în cuprinsul acestui articol ”marele guru” explicã: ”Tantra Yoga înseanmã perfectionarea prin amor”. La ce fel de perfectionare se poate ajunge prin desfrâu, nu stim; stim doar multimea bolilor care se acumuleazâ in urma unor astfel de relatii. De altfel, în capitolul ”Mãrturii” vom afla la ce ”perfectionare” se ajunge prin învãtãtura d-lui Bivolaru chiar din mãrturia unei ”ucenite” apropiate ”marelui eliberat”.
Tot acesti guru s-ar putea sã spunã cã yoga nu este o religie, ci un sistem filosofic. Bine, dar atunci îl contrazic pe ”sfântul” Sai Baba, care la rândul lui se contrazice.
Astfel, la întrebarea 114, pag. 15 din cartea ”Ghid pentru cultura si spiritualitatea indianã”, tradusã de Dana Ligia Ilin, ed. 1992, dupã ce numeste yoga sistem filosofic, sfârseste astfel: ”în yoga Dumnezeu este acceptat deplin si este considerat o fiintã situatã la cel mai înalt nivel al calitãtilor”, iar la întrebarea 238, pag. 40, enumerã budhismul si hinduismul între religii si zice cã: ”Baza oricãrei religii este credinta” (yoga face parte din hinduism).
Pe bunã dreptate, o tânãrã care a practicat mai multi ani yoga, o defineste ca: ”… o sintezã extraordinar de bine conceputã a tuturor religiilor (as putea sã o numesc diabolicã), diabolic de bine conceputã si realizatã, o mare capcanã, o intensã seductie…”.
Nu vrem sã lovim în gândire pe nimeni, nici sã defãimãm pe cineva, stiind cã Bunul Dumnezeu nu vrea moartea pãcãtosului, ci sã se întoarcã si sã fie viu, dar am crezut de cuviintã sã prezentãm crestinilor ortodocsi aceste rãtãciri ca sã cunoascã si sã deosebeascã adevãrul de minciunã, lumina de intimeric, viata vesnicã de moartea vesnic.

Autorul

Capitolul I

Despre Dumnezeu

Cunoasterea lui Dumnezeu si a lucrurilor Lui se întemeiază pe bunăvointa Sa de a ni se descoperi El însusi ca fiintă spirituală personală, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe posibilitatea omului, ca fiintă ratională, de a intra în dialog, de a vorbi cu Dumnezeu (prin rugăciune), el fiind făcut după chipul lui Dumnezeu (Facere 1,27).
Dumnezeu însă nu ne-a lăsat în completă nestiintă, deoarece cunostinta existentei lui Dumnezeu este însământată de El in chip firesc în toti oamenii prin constiintă, care este glasul lui Dumnezeu din om. Dumnezeu S-a făcut apoi cunoscut, atât cât ne este cu putintă să-L întelegem, mai întâi prin Lege si prin profeti, iar în urmă prin Fiul Său Cel Unul Născut, Domnul si Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi cunoastem si mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fărâ de sfârsit, vesnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, necompus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, incomprehensibil, indefint, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputemic, atotstâpânitor, atoatevăzâtor; atoatepurtător de grijă, stăpânitor si judecâtor. Cunoastem si mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiintă; că este cunoscut si în trei persoane, ipostase, adică Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt; că Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt sunt unul în toate, afară de nenastere nastere si purcedere;’că Fiul, Unul Născut si Cuvântul lui Dumnezeu si Dumnezeu, din pricina îndurării Sale pentru mântuirea noastră, a fost zamislit, fără de sământă, prin bunăvointa Tatălui si prin conlucrarea Prea Sfântului Duh, si S-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară si Născătoarea de Dumnezeu Maria si S-a făcut Om desăvârsit; că acelasi este, în acelasi timp si Dumnezeu desăvârsit si Om desăvârsit, din două firi, din Dumnezeire si omenire, si în două firi care au facultatea de a întelege, de a voi, de a lucra si de a actiona liber, si, ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârsite, potrivit definitiei si ratiunii fiecăreia din firi, adică a Dunmezeirii si a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; că a flămânzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea mortii si a îngropării de trei zile, a înviat, S-a înăltat la ceruri, de unde a venit si la noi, si iarâsi va veni în vremea de apoi să judece viii si mortii. Că Duhul Sfânt este o putere substantială care există într-o ipostasă proprie ei însăsi, care purcede din Tatăl si se odihneste în Fiul si îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, si de Cuvântul, pe care îl însoteste si nici nu se pierde în neexistentă, ci există în chip substantial după asemănarea Cuvantului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine miscător, activ, voieste totdeauna binele, si în orice intentie a lui puterea coincide cu vointa, este fără de început si fără de sfârsit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvântului. Deci, toate câte le are Fiul si Duhul le are de la Tatăl, si însăsi existenta. Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul si nici Duhul. Si dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Si din cauza Tatălui si Fiul si Duhul au toate câte au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenastere, de nastere si purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste insusiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin fiintă, ci se deosebesc fără despărtire prin caracteristica propriei ipostase. Fiul si Duhul Sfânt sunt din Tatăl, după cum raza si lumina sunt din soare. Soarele este izvorul razei si al luminii. Prin rază ni se dă lumina si ea este aceea care ne luminează si cu care ne împărtăsim. Pentru că Bunul si Prea Bunul Dumnezeu nu S-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin multimea bunătătii Sale a binevoit să facă ceva care să primească binefacerile Sale si să se împărtăsească din bunătatea Lui, aduce de la neexistentă la existentă si crează universul, atât pe cele nevăzute, cât si pe cele văzute, si pe om, care este alcătuit din elemente văzute si nevăzute. În timp ce gândeste crează; iar gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt si desăvârsindu-se prin Duh.

Despre îngeri

Dumnezeu este făcătorul si creatorul îngerilor; El i-a adus de la neexistentă la existentă si i-a zidit după propriul Său chip, o natură necorporală, un fel de duh si de foc imaterial (se spune că este necorporal si imaterial în raport cu noi oamenii). Deci, îngerul are o fire ratională, spirituală, liberă si schimbătoare în felul său de a gândi s-au a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este rational este si liber. Deci, pentru că îngerul are o fire ratională si spirituală este liber; iar pentru că este creat si schimbător, are facultatea de a rămâne si a progresa în bine sau, de a se îndrepta spre rău. Ei se înclină greu spre rău, dar nu sunt neînclinati. Acum însă, au ajuns neclintiti nu din pricina firii lor, ci prin har si prin stăruinta în unicul bine. Sfântul Dionisie Areopagitul îi împarte în trei cete de câte trei: Serafimi, Heruvimi, Tronuri-Domnii, Puteri, Stăpânii-începătorii, Arhangheli si îngeri. Cei mai multi spun că îngerii s-au făcut înaintea oricărei făpturi, căci trebuie să fie zidită mai întâi fiinta spirituală si apoi cea sensibilă, si, în urmă, din cele două, însusi omul.

Despre diavol si demoni

Dintre aceste puteri îngeresti, înainte stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a incredintat păzirea pământului, nu a fost rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine si nu avea în el de la Creator nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate acestea n-a suferit luminarea si cinstea, pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin vointa lui liberă, s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale si s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu Care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui. El este cel dintâi care s-a depărtat de bine si a căzut în rău. Rău nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum si intunericul este lipsa luminii.
Binele este lumina spirituală; în chip asemănător si răul este întuneric spiritual. Lumina deci, fiind creată de Creator, a fost bună căci ”Dumnezeu a văzut toate câte a făcut si iată erau bune foarte”, dar a ajuns întuneric prin vointa sa liberă. Multime nenumărată de îngeri asezati sub el s-au dezlipit, i-au urmat lui si au căzut împreună cu el. Asadar, cu toate că erau de aceiasi natură cu îngerii, totusi au devenit răi, înclinându-si de bună voie vointa lor de la bine spre rău.
Demonii nu au stăpânire sau putere împotriva cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în sopul mântuirii, cum este cazul lui Iov si după cum este scris în Evanghelii despre porci. Dar odată ce Dumnezeu le ingăduie, au putere, se schimbă si iau forma pe care o vor după fantezia lor (2 Cor. 11,14).
Nici ingerii lui Dumnezeu. nici demonii nu cunosc cele viitoare si cu toate acestea proorocesc. Ingerii proorocesc pentu că Dumnezeu le descoperă si le porunceste să proorocească, împlinindu-se toate câte spun. Insă si demonii proorocesc: uneori pentru că văd ce se întâmplă departe, alteori prin conjunctură. Pentru aceea de multe ori mint si nu trebuiesc crezuti, chiar dacă uneori spun adevărul in chipul în care am arătat. Ei cunosc si Scripturile.
Toată răutatea si patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au puterea să forteze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv Dumnezeu a pregătit diavolului si demonilor lui si oamenilor care îl urmează, focul nestins si pedeapsa vesnică: ”Duceti-vă de la Mine blestematilor, în focul cel vesnic, care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Matei 25,41).
Iată ce spune si Sfântul Grigorie Palama despre mestesugul diavolului: ”Nu numai răutătile sunt în apropierea virtutilor, ci si cuvintele nelegiuite stau atât de mult în vecinătatea celor evlavioase, încât prmtr-un mic adaos sau omisiune se pot schimba usor întreolaltă si întelesul unui cuvânt poate deveni tocmai contrariul. De aici vine faptul că aproape orice părere rătăcită se înfătisează cu masca adevărului pentru cei ce nu sunt în stare să vadă mica omisiune sau micul adaos. E si acesta un mestesug grozav al diavolului viclean, atât de dibaci de a duce în rătăcire. Căci nefimd departe minciuna de adevăr, diavolul si-a întocmit din aceasta o dublă putintă de rătăcire: scăpându-le adică celor multi deosebirea, din cauză că e asa de mică, omul va fi usor ispitit, sau să tină minciuna de adevăr, sau adevărul de minciună, ca fiind atât de aproape de minciună. In amândouâ cazurile va cădea sigur din adevăr” (Răspunsul al treilea contra lui Varlaam).
Dar trebuie să se stie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăintei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.

Despre Zidirea văzută

Insusi Dumnezeul nostru, proslăvit în Treime si unime ”a făcut cerul si pământul si toate cele câte sunt în ele”, aducând pe toate de la neexistentă la existentă. Pe unele, cum este cerul, pământul, aerul, focul si apa, nu le-a făcut dintr-o materie preexistentă; pe altele, cum sunt vietuitoarele, plantele, semintele, le-a făcut din cele care au fost create de El. Acestea s-au făcut la porunca Creatomlui, din pământ, apă, aer si foc.
Dumnezeu a fâcut pe om inocent, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijâ, luminat cu toată virtutea, încarcat cu toate bunătătile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, initiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc si ceresc, vremelnic si nemuritor, văzut si spiritual, la mijloc între măretie si smerenie, acelasi si duh si trup; duh, din pricina harului, iar trup din pricina mândriei; duh, ca să rămână si să laude pe Binefăcător; trup, să sufere si prin suferintă să-si amintescă si să se instruiască când se mândreste cu măretia, iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinatia câtre Dumnezeu. Se îndumnezeieste prin participarea ta iuminarea Dumnezeiască si nu prin transformarea sa în fiintă Dumnezeiască. Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat iar prin vointă, liber. Spun, fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui, ci pentru că nu are în firea sa fa cultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea vointei. Avea adică puterea să rămână si să progreseze în bine ajutat fiind de darul Dumnezeiesc, după cum avea si puterea să se întoarcă de la bine si să ajungă la rău lu cru pe care Dumnezeu îl ingăduia, pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin fortă (Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica).
Libertatea face din om înger sau demon, stăpân sau rob, geniu sau dobitoc. Răul prin urmare este din lume din abuzul de libertate, nu de la Dumnezeu, El respecta libertatea fiilor Săi si prin aceasta înseamnă că le asează pe umeri răspunderea tuturor faptelor lor, ca apoi să le poată răsplăti (judeca). Fără libertate nu există răspundere (judecată), fără răspundere nu poate fi nici răsplată: recompensă sau pedeapsă (Ilarion V. Felea – Religia iubirii).
Pentru ce a voit Dumnezeu să zidească pe om din pământ? Pentru două pricini: prima, spre ocara si rusinarea diavolului, văzând el atât de proastă si neputincioasă zidire urcându-se în cereasca slava din care el a căzut, să se rupă de zavistie; iar a doua, ca omul stiindu-si prostimea sa, să nu se înalte intru mândrie (Stantul Dimitrie al Rostovului—Hronograf).

Despre înviere

Sunt în zilele noastre oameni care grăiesc cele ”răzvrătite” spunând că nu este învierea mortilor. Uneori mărturisesc un Dumnezeu făcător a toate, însă zic că nu pedepseste pe cei răi, fiind iubitor de oameni, nici celor buni nu le face bine, nici nu poartă grijă de zidirile făcute. De unde, acest dumnezeu care este închipuit de imaginatia lor, ori nu poate să poarte de grijă si prin urmare este neputincios; ori nu voieste, si după urmare este sau zavistuitor sau vrăjmăsuitor, ori mândru si neprimitor, ori trândav si lenes..
Si dacă îi vei întreba de ce atâta râvnă pentru pierderea credintei crestine, răspund că vor să lumineze oamenii. Si ce luminare au ei din necredinta lor o dovedeste viata si petrecerea lor. Ei ca niste mincinosi si vicleni fătarnici, făgăduiesc slobozenie înselând pe multi.
Marturiseste ce fel este luminarea lor, starea cea nenorocită a tării lor (tara de unde au venit aceste practici yoghine—India). Mărturisesc relele pe care le pătimesc multi din cei care ascultă învătătura lor.
Si de vreme ce învătătura aceasta multumeste trupul si defaimă sufletul, stinge mustrarea cugetului si dezleagă frâul patimilor, face dumnezeu dulceata cea trupească si duce pe om unde ”gândul lui cu osârdie se pleacă din tineretile sale”, adică spre toată pofta cea de ocară si a faptei celei fără de omenie (vezi Tantra Yoga). Pentru aceasta usor se înmulteste, dar cu greu se vindecă si se sterge.
Insă de le vom aduce mărturii din Sfânta Scriptură despre învierea mortilor, nu vor crede, de vreme ce nu cred nici în celelalte învătături ale lui Iisus Hristos; încâ nici mărturiile istoriei nu îi pleacă spre adevăr.
Dar pentru ce, o necredinciosilor; oameni fiind voi, cinstiti cu putere cuvântătoare, ”vă alăturati cu dobitoa cele cele fără de minte si vă asemănati lor?” (Psalmul 48, 12). Dobitoacele, fiindcă nu au minte, se miscă si se trag si, ca să zic asa, se târăsc de simtirile lor; iar voi, având minte, cugetând, judecând si deslusind, pentru ce folositi doar simtirea si ei îi dati toată judecata voastră si hotărârea? Simtirea arată mintii pe cele simtite, iar min tea le judecă si le desluseste. Oare nu cunoasteti amăgirile simturilor? Credeti voi că atâta este mărimea soarelui cât se vede, sau nu? Voi sunteti încredintati că de zece mii de ori este mai mare. Dar de unde aceasta? Din socoteala, mintii. Vedeti că vă plecati cuvântului mintii mai mult decât arătării simtirilor? Si pentru ce, la dovezile geometriei si aritmeticii nimeni nu se îndoieste? Pentru că se îndepărtează de la ele arătarea vederii celei amăgitoare si slujeste numai cuvântul cel ce pleacă mintea.
Dar dovada din Sfânta Scriptură a Sfântului Apostol Pavel (1 Corinteni cap. 15) că Hristos a înviat, ziceti: ”nici cuvânt care să plece mintea nu are, nici Hristos a înviat din morti!” Vai! La aceasta prea arătat vă amăgiti. sau nedeslusind puterea cuvântului, pentru împătimirea mintii voastre ori din neînvătătură necunoscând care sunt cuvintele cele doveditoare ale învierii lui Hristos. Cea dintâi este din patimă născută sau din mândrie, ori din alte multe patimi. Drept aceea, dacă nu veti scutura din mintea voastră necurătia acestor patimi, niciodată nu veti putea să cunoasteti adevărul. Iar cea de a doua este patimă usor de vindecat, căci după ce veti învâta cuvintele va fugi de la voi întunericul neînvătăturii si va veni lumina adevărului.
De veti cerca cărtile Sfintilor Prooroci veti afla cuvintele care pleacă mintea nu numai că Hristos a înviat din morti, ci si că adevărate sunt toate câte învată pentru El Evangheliile.
Dar poate ziceti că ei nu au scris după dumnezeiasca descoperire, ci s-a alcătuit după aflarea omenească. Dar cum s-au împlinit toate câte au spus ei? (vezi Daniil 9, 24; Isaia 7, 14; 9, 6-7; 61, 1; Ieremia 31). Citeste’si Cartea Psalmilor lui David, mult mai veche decât a proorocilor si vei găsi proorociile patimilor, ale îngropării, a învierii si a înăltării la cer a lui Iisus Hristos (Ps. 68; 21; 87; 15;46).
Aceste proorocii s-au împlinit întocmai si sunt arătate de cei patru evanghelisti, Matei, Marcu, Luca si Ioan. Deci, spuneti, o, necredinciosilor, cu ce cuvant sau cu ce putere omenească au spus cu de-amănuntul toate cele pentu Iisus Hristos? Ce răspundeti? Poate ziceti că acestea sunt aflări ale crestinilor. Dar vă astupă gura evreii. Ei, neîmpăcatii vrăjmasi ai lui Hristos si ai credintei crestinesti, păzesc după dumnezeiasca iconomie cărtile proorocilor si le cinstesc ca pe niste cuvinte dumnezeiesti. Ori ziceti că evanghelistii au scris nu cele ce s-au întâmplat cu lucrul, ci cele ce au zis proorocii. Dar ceea ce au spus evanghelistii o dovedeste istoria. Si care dintre înteleptii acestei lumi a produs o astfel de schimbare a lumii? De ce numai de la Iisus Hristos s-a început o nouă numerotare a anilor si nu de la Budha sau Krishna?
Dar aduc mărturie despre învierea lui Iisus Hristos si cei ce au mărturisit după înviere. Mai întâi întrebati-vâ dacă pentru o minciună ati răbda pătimire si muncă si la urmă moartea? întreabă apoi si pe altii, câti voiesti, de suferă toate acestea pentru o minciună cunoscută si desartă. Ce răspundeti? Vezi că abia suferă omul moartea pentru un lucru drept, de folos si adevărat. Si câti crestini si-au dat viata pentru mărturia învierii lui Hristos? Citeste ”Vietile Sfintilor” si vei găsi milioane si milioane de crestini care au mărturisit cu pretul vietii lor învierea lui Hristos. Si cum au putut întoarce lumea de la închinarea păgână a zeilor către Hristos niste oameni simpli, cum au fost Sfintii Apostoli, printr-o învătătură ca aceasta? Cu care putere? Cu care chip? Cu care stăpânire?
De ce nu dati crezare nici lui Sundar Singh a cărui proorocii le folositi, dar nu credeti în Cel care a crezut Sundar Singh, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si în învătătura Sa?
Dacă necredinciosii depărtează de la ei patimile care întunecă mintea si dau loc puterii cuvântului, Dumnezeu nu-i va părăsi, ci îi va trage cu puterea dunmezeiescului Său dar si-i va întări pe piatra adevăratei credinte. (După Sfântul Ioan Gură de Aur-Tâlcuire la apostolii de peste an).

Despre Judecată

”Multi dintre oameni zic că după moarte nu este judecată, nici plată, nici muncă, nici pedeapsă vesnică, ci zic: ”Dumnezeu este iubitor de oameni si nu va munci pe cei râi si păcătosi”. Desi Dumnezeu este iubitor de oameni, însă este si judecător drept. Si de nu se vor munci oamenii răi, nici oamenii cei buni, nici sfintii nu se vor încununa.
Dar atunci unde este iubirea de oameni si judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu? De vreme ce judecătorii si legiuitorii lumesti pe oamenii cei buni îi iubesc si cinstesc, iar pe cei răi îi muncesc si-i omoară, Dumnezeu cum poate să nu facă si El unele ca acestea, pentu dreptate? Dar când vor lăsa oamenii cei răi păcatele? Pentu că desi îi asteaptă muncă vesnică si tot nu se lasă de păcat si de strâmbătate. Si dacă vor alunga si această frică de la ei, si nu numai să primească muncă, ci să dobândească si împărătia cerului, oare când vor părasi răutătile care le fac?
Spuneti voi, cei ce nu credeti să fie muncă, cine a făcut potopul ce a fost în zilele lui Noe si s-a înnecat toată lumea de mânia lui Dumnezeu? Cine a trimis fulgere si foc asupra Sodomei si Gomorei de au ars sapte cetăti împreună cu toti ucigasii si sodomitii? Cine a înnecat pe Faraon cu toată oastea lui în Marea Rosie? Cine a pierdut pe cei sase sute de mii de jidovi în pustiu? Nu vedem noi pnmejdiile prin care trecem în fiecare zi? Ce cuvânt ai tu să răspunzi pentu toate acestea? Dacă nu credeti cuvintele sfintei Scripturi, cel putin să credeti din lucuri înfricosata muncă si urgia lui Dumnezeu pentru cei păcătosi. Deci, să nu ne arătăm necredinciosi zicând că nu este muncă, pentru ca să nu cădem într-însa, pentru că moartea si aducerea aminte de muncă este ca o iarbă amară care curăteste tot felul de răutate si viclesug când se dă adeseori sufletului nostru.
Si în ziua dreptei judecăti unde vor fi cei ce zic că iu bitor de oameni este Dumnezeu si nu pedepseste pe cei ce păcătuiesc? Cât se vor tângui atunci cei ce zic aces tea! Cât vor suspina si nimeni nu-i va auzi! Atunci vor vorbi unii către altii, zicând: 0, cum am gresit si ne-am pierdut noi! Ne învătau unii si altii si nu ascultam nici luam aminte. Ne învăta si noi ne băteam joc. Ne mărturiseau nouă si nu credeam. Auzeam Scripturile si tot ne rătăceam. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu, cu adevărat prea drept; pentru cele ce am făcut ne luăm plata. Vai, că pentru trecătoarea si necurata dulceată ne muncim în veci. Pentru o slavă mică si de nimic, am căzut din slava cea adevărată. Pentru putină desfătare ne-am lipsit de desfătarea Raiului. Acum, cei ce au crezut se află în desfătare.
Drept aceea, ca să nu zicem si noi aceste cuvinte, împreună cu cei fără de minte, veniti să ne apucăm mai înainte de a veni furul sufletelor noastre, până avem vreme, să suspinăm, sâ plângem, să facem milostenii, să ne mărturisim păcatele, să ridicăm mâinile către Cel ce poate să ne mântuiască si să zicem: Mântuieste-ne pe noi Doamne că pierim”. (Sfântul Ioan Gură de Aur-Mărgăritare).

Împotriva Reîncarnării

Cea mai mare nebunie, păgânătate sî rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace, etc. In toată învătătura Dumnezeiestilor Scripturi si a Evangheliei lui Iisus Hristos, în invătăturile Sfintilor Apostoli, ale Sfintilor Părinti, nu găsim vreo mărturie despre această rătăcire si păgânătate. Mântuitorul nostm Iisus Hristos ne arată unde merg sufletele oamenilor după moarte, zicând: ”Si a murit săracul si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit si bogatul si s-a înmormantat”— apoi arătând unde s-a dus, zice: ”Si în iad ridicându-si ochii săi, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam si pe Lazăr în sânul lui”(Luca).
Si în alt loc din Sfânta Scriptură se arată unde merg sufletele oamenilor după moarte: atunci când tâlharul cel de-a dreapta Mântuitorului, fiind si el răstignit, îi zicea lui Iisus: ”Pomeneste-mă Doamne, când vei veni întru împărătia Ta”, aude glasul Mântuitorului: ”Adevărat grăiesc tie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca 23, 42-43).
Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepti si păcătosi după moarte: în rai, în sânul lui Avraam, acolo unde a mers Lazăr si tâlharul care s-a pocăit de păcatele sale, sau în iad, unde a mers bogatul cel nemilostiv.
De unde a iesit această idee de a se crede că sufletele oamenilor după moarte se duc în alte trupuri? De unde a iesit această rătăcire că omul moare de multe ori? Oare cei ce gândesc această nebunie nu-l aud pe marele Apostol Pavel care zice că o dată este dat oamenilor să moară, iar după aceea să fie judecata? (Evrei 9, 27). Oare nu aud acesti rătăciti de la adevăr ce zice Sfânta Scriptură: ”…fiindcă omul merge la locasul său de veci… si ca pul berea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcâ la Dumnezeu, Care l-a dat?” (Eclesiastul 12 5 si 7).
0 dată moare omul cu trupul său si o dată va fi învie rea mortilor. Auzi ce zice Domnul: ”Nu vă mirati de aceasta, că vine ceasul în care toti cei din mormânturi vor auzi glasul Lui. Si vor iesi cei ce au făcut cele bune întru învierea vietii, iar cei ce au facut cele rele întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).
Din toate acestea se vede destul de clar că în ziua judecătii de apoi toate trupurile vor învia, unindu-se cu sufletele lor, pentru a primi răsplata după credinta si faptele pe care le-au avut în timpul existentei lor pământesti. Si dacă în această existentă pământească ar trece prin mai multe trupuri, începând cu această zi a învierii, în care trup va rămâne sufletul? Oare va putea sufletul să fie în acelasi timp în mai multe trupuri? Oare va putea sufletul să fie în acelasi timp si în rai si în iad? Dar ce se va întâmpla cu trupurile rămase fară suflet, pentru că după învătătura voastră se intelege a fi mai multe trupuri decât suflete?! Oare Dumnezeu creând pe om după chipul si asemănarea Sa l-a creat ca să-l nimiceascâ, să-l distrugă, să-l piarda pe undeva prin univers, ori să-i dăruiască viata vesnică, să-l mantuiască? Noi credem că l-a creat ca să se bucure si el, omul, de bunătatea si dragostea dumnezeiască, numai ca omul să dorească acest lucru si cât stă în puterea sa să se si nevoiască, căci Dumnezeu nu duce cu forta pe om în rai.
”Dar va zice cineva: cum înviază mortii si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu, ce semeni, nu va da viată daca nu va muri. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup precum a voit si fiecărei seminte un trup al său”. Nu pentru noi a venit Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ si a pătimit si a înviat? ”Si dacă Hristos n-a înviat zadamică este atunci propovăduirea noastră, zadamică si credinta voastră” (1 Corinteni 15, 35-38; 15, 14).
Iată ce zice si proorocul Iezechiel despre învierea mortilor: ”Fost-a mâna Domnului peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp plin de oase omenesti, si m-a purtat împrejurul lor; dar iată, oasele acestea erau foarte multe pe fata pământului si uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii acestea… Asa grăieste Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh si voi veti învia. Voi pune pe voi vine si carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh si veti învia si veti sti că Eu sunt Domnul… Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Cap. 37). Dreptul Iov zice: ”Dar eu stiu că Răscumpărătorul meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea care se destramă” (Cap. 19, 25); si iarăsi proorocul Isaia: ”Mortii Tăi vor trăi si trupurile lor vor învia” (26, 19).
Cu toate acestea, cei rătăciti de la adevăr, fortând întelesul unor texte biblice, sustin că si Ilie s-a întrupat în persoana Sfântului Ioan Botezătorul: ”Si dacă voiti să întelegeti, el este Ilie, cel ce va să vină” (Matei 11, 14). Da, este adevărat că despre Sfântul Ioan Botezătorul s-a scris că ”va merge inaintea Domnului cu duhul si cu puterea lui Ilie” (Luca 1, 17) dar nu că se va incarna în el Ilie Proorocul, ci că Ioan Botezătorul a venit cu râvna si credinta proorocului Ilie, fiindcă Ilie va veni înainte de venirea a doua a Domnului: ”Ilie într-adevăr va veni si va aseza toate la loc” (Matei 17.11). Va veni marele prooroc Ilie mai înainte de sfârsitul lumii, în timpul lui Antihrist, dar nu cu alt trup, ci cu trupul lui cu care a fost înăltat la cer în car si cu cai de foc asa cum l-a văzut Elisei (4 Imp. 2, 11-12). Asadar si Sfantul Ioan Botezătorul a venit cu credinta si cu’râvna lui Ilie, dar nu cu alt suflet si trup, ci cu al sau, cu care s-a născut din Sfânta Elisabeta.
Incă mai aduc si acest citat din Evanghelia lui Ioan: ”Invătătorule, cine a păcătuit, acesta sau părintii lui, de s-a născut orb?”, ceea ce ar fi însemnat. In primul caz, că a avut si o altă viată sau vieti.
Dacă se citeste cu atentie si versetul următor, se poate observa foarte clar că Măntuitorul nu este de acord cu această părere, căci zice: ”Nici el n-a păcătuit, nici părintii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan 9, 3).
Deci, admitând că acest om a avut si altă viată, apar două nedumeriri; prima: Dacă s-a reîncarnat înseanmă că a avut păcate în altă viată, ceea ce Mântuitorul nu a admis. A doua: Dacă nu a avut păcate în altă viată, nu mai era nevoie de reîncarnare, el trebuind să fie pe undeva prin Nirvana!
Intr-adevar, ideile despre reîncarnare existau si în timpul Mantuitorului, dar nicăieri în Sfânta Scriptură nu întâlnim o aprobare a lor, ci doar adeverirea învierii si a judecătii (Apoc. 20, 11-15; 22, 12; Matei 25, 3-46; 1 Cor. 15, 12-22; 2 Petru 3, 7 s.a.).
Pe lângă toate acestea mai sustin că Biserica a scos din Sfănta Scriptură citatele care vorbesc despre reîncarnare si chiar Evanghelia lui Toma. Dacă Biserica ar fi scos citatele care adeveresc reîncarnarea, atunci le-ar fi scos pe toate si nu ar fi lăsat nici aceste texte pe care le aduc acesti ”lupi îmbrăcati în piei de oaie”. Cât priveste asa zisa ”evanghelie” a lui Toma, faceti o comparatie între această evanghelie si celelalte Evanghelii si cărti ale Noului Testament si singuri veti observa totala deosebire care există între ele, pentru că nu sunt scrise în acelasi ”duh al adevărului”.
Desi budhismul si hinduismul afirmă că sufletul este nemuritor, ceea ce poate fi considerat ca un produs bun, dar că sufletul poate trece din trup în trup si se poate transforma din fire ratională în animal, aceasta este denaturare. Noi stim că mintea, vointa, constiinta si ratiunea sunt însusiri ale sufletului si dacă acceptam că sufletul nostru trece si prin alte trupuri de animale, unde sunt atunci însusirile sufletului? Să-i dăm unui câine o bucată
de carne si să-i spunem ora la care să o mănânce si vom vedea dacă are minte să ne înteleagă! Dar cu acesti oa meni se întâmplă ceea ce zice Duhul Sfânt: ”Iar omul în cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12).
Care religie este mai veche si mai adevărată decât a Patriarhilor, a lui Adam, a lui Sit, a lui Noe, a lui Avraam, care au fost sfinti văzători de Dumnezeu? Si care din acesti mari si sfinti oameni ai lui Dumnezeu a lăsat vreo invătătură că sufletele oamenilor după moarte vor intra în alte trupuri spre a se curăti de păcate? Câtă nebunie este pentru un crestin să creadă în aceste învătâturi păgâne tocmai astăzi când Evanghelia lui Hristos a ajuns la toate neamurile!
Noi stim din Sfânta Scriptură că toti vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos la înfricosata judecată de apoi ca să dăm seama de ceea ce am lucrat prin trupul pe care îl avem si nu prin alte trupuri cum hulesc cei înselati de diavol! (Romani 14, 10; 2 Cormteni 5, 10). Nu aflăm în toată Sfânta si dumnezeiasca Scriptură vreun loc în care să se scrie că noi după moarte vom da seama de cele ce am făcut în mai multe vieti prin care am trecut pe acest pământ, ci numai prin acest trup cu care ne-am născut si am trăit în lume.
Câtă nebunie si rătăcire în capul vreunui om să creadă că Hristos, Mântuitorul nostru, ar fi înviat si S-ar fi proslăvit după învierea Sa cu alt trup si nu cu acela cu care S-a născut din Preacurata si Preasfânta Fecioară Maria! Noi avem atâtea dovezi despre patima si învierea lui Hristos Care S-a proslăvit în al Său trup si nu în
altul. Noi stim că toate popoarele lumii se vor judeca de Hristos, dar nicăieri în Sfânta Scriptură nu scrie că ne va judeca Budha sau Krishna sau alti idoli si slujitori demonici, si că vom fi întrebati de acestia pentru cele ce am gresit în aceastâ viată. Acesti oameni au ajuns la atâta nebunie si împreună cu satana, în ziua judecătii celei de apoi, vor merge în muncile cele vesnice, după cum zice Sfântul Apostol Iuda: ”Iar pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari… Acestia însa defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce –ca dobitoacele necuvântâtoare– stiu din fire, într-acestea îsi găsesc pieirea… Valuri sălbatice ale mării, care îsi spumegă rusinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în vesnicie… Iată a venit Domnul cu zecile de sfinti ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor si să mustre pe toti nelegiuitii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege si de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătosi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui”. Acestia cu nimic nu se deosebesc de păgâni, de atei si de diavol, care se silesc să strice scripturile cele sfinte si adevârul din ele si să ducă la rătăcire pe cei pe care îi pot însela cu minciunile lor.
Deci, tu care prin dunmezeiescul Botez ai devenit fiul lui Dumnezeu după dar si dai crezare acestor păgânătăti, te mai poti numi crestin ? Iată cum prin ceea ce faci si crezi, tăgăduiesti tocmai pe Creatorul tău. Acestora li se potrivesc cuvintele Sfântului Apostol Petru: ”Acestia însă, ca niste dobitoace fară de minte, din fire făcute să
fie prinse si nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor… Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit… Acestia sunt izvoare fără de apă si nori purtati fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns”.

CAPITOLUL II

Comparatii

In revista ”Infinit” nr. 1, iulie 1992, la capitolul ”Yoga”, printre multele rătăciri se arată că: ”Atingand perfectiunea în realizarea diferitelor procedee yoga,practicantul perseverent devine stăpânul unei cunoasteridirecte a anumitor secrete ale naturii si astfel dobândesteputeri paranormale asupra-destinului”.
Studiind mai cu atentie acest aliniat, vom observa cumyoghinii admit că, chiar si prin ”Tantra Yoga” se potdobândi puteri paranormale asupra destinului, deoarece si”Tantra Yoga” este un procedeu yoghin. Cei care cunoscce se întâmplă în ”Tantra yoga” si mai au putină întelepciune, îsi vor da seama că prin acele nebunii sexuale care se petrec în timpul sedintelor de ”purificare” sepot dobândi numai si numai îmbolnăviri, atât trupesti cătsi mintale’. Un om cu mintea sănătoasă nu ar accepta săintretină astfel de relatii amoroase în grup, cum seîntâmplă la aceste sedinte yoghine, nici chiar dacă ar fisingur.
Pe lângă acestea, admitând existenta destinului, îl reducpe om la starea unui robot care execută ceea ce i se comandă; elimină credinta, faptele bune, pentru că ce sens ar mai avea credinta în Dumnezeu si faptele bune, dacă noi suntem destinati, hotărâti dinainte fie la fericire, fie la muncă? De ce a mai fost nevoie să vină Hristos si să se jertfească pentru noi dacă există destin?
Iar dacă se pot dobândi puteri paranormale asupra destinului, înseamnă că acea persoană are puteri mai maridecât Cel care a hotârât destinul (decât Dumnezeu). Siatunci cum poate să hotărască un destin dacă altcinevaeste mai putemic si îl poate modifica?
In paragraful următor se zice: ”Orice om care trăiesteîn prezent pe planeta Pământ si care vrea să urmezeîndemnul plin de întelepciune: ”Caută, bate la usă, ceresi vei găsi”; dacă va actiona constant si sincer un anumitinterval de timp cu aspiratie lăuntrică suficient de putemică, cu o minte deschisă si cu o dorintă arzătoare dea întelege, poate: să intre gradat în rezonantă cu focareinfinite, cu izvoare de fortă, întelepciune si iluminare,capabile să-i aducă pacea interioară, fericirea, satisfactiadurabilă în viată, întelepciunea, desăvârsirea”.
Se poate observa cum se iau citate din Sfânta Scriptură si sunt amestecate cu învătături păgâne, care desi îioferă omului unele stări deosebite, totusi nu-i asigurământuirea. Ce-i va folosi omului chiar dacă ar căstigatoată lumea, dacă îsi pierde sufletul? cătă deosebireîntre învătătura unui Budha sau Krishna, care îti oferă orătăcire prin univers, prin mai multe vieti care pană laurmă tot la moarte duc si învătătura lui Iisus Hristos,Care îti oferă mântuirea, fericirea vesnică. Iar cei careau urmat pe Mântuitorul Hristos au gustat încă dinaceastă viată ce inseanmă adevărata fericire.
In ultimul paragraf ni se spune: ”Cunoaste-te pe tineînsuti si vei cunoaste astfel tot universul împreună cufortele ascunse ale sale”.
Iată un îndemn la o mândrie diabolică. Iată cum îti promite o cunoastere a întregului univers, cand noi nu putemcunoaste nici ceea ce putem cuprinde cu privirea. Iatăcum esti îndemnat să-ti pui toată nădejdea numai înfortele tale, să ajungi ca Lucifer care si-a închipuit căpoate fi la fel ca Dumnezeu, dar nu-ti arată si urmareaunor astfel de cugetări.
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de aceste păreri înaltedespre noi însine si să ne dăruiască o inimă înfrântă sismerită. Să fim cu luare aminte la cuvintele Mantuitorului: ”Priviti la Mine că sunt blând si smerit cu inima siveti afla odihnă sufletelor voastre”.
Tot în revista ”Infinit” apar cele zece porunci ale lui SaiBaba, care sunt un amestec de citate din operele marilorfilosofi păgâni si Sfânta Scriptură. Porunca a doua începeastfel: ”Respectul egal fată de toate religiile. Toate religiile învată (predică) acelasi ADEVAR”.
Stăm si ne întrebăm, cum toate religiile predică acelasi”Adevăr”, cănd numai Domnul nostru Iisus Hristos a afirmat: ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”; iar în alt locdumnezeiasca Scriptură zice: ”Un Domn, o credintă, unbotez”? Si iarăsi: ”Eu mântuiesc pe cei care Mămărturisesc în adevăr, nu în minciună”, pentru că si ”dracii cred si se cutremură” dar nu le foloseste această credintă. Dumnezeu este Unul si a întemeiat o singurăcredintă, nu mai multe.
Tot Sai Baba zice: ”Aceleasi învătături divine apar în toate religiile”. Chiar asa să fie? Unde a găsit acest ”om sfânt” în Sfânta Scriptură ”păstrati curătenia casei si a împrejurimilor ceea ce va asigura conditii de viată sănătoase si igienice”? (ponmca a 4-a). Cititi cele zece porunci din Sfânta Scriptură si observati singuri care sunt divine, care sunt vrednice a fi de la Dumnezeu. în brosura ”Misterul subconstientului” la pct. 83: ”Când vei ajunge să doresti întelepciunea tot atât de intens precum un om care, fiind pe cale să se înnece, doreste aer sau ceva de care să se agate, atunci o vei primi. In Sinele tău Suprem (ATMA) tu esti dejaADEVARUL”, se observă cum acest drăcusor al încrederii în sine încearcă să pună stăpânire pe om prin astfel de cugetări: ”atunci o vei primi” (adică întelepciunea).De la cine? De la Dumnezeu? Dacă vrei să stii cum potiajunge la întelepciune, iată ce spune Cel ce poate să ti-odăruiască: ”începutul întelepciunii este frica lui Dumnezeu”, această frică sfântă izvorâtă din iubirea fată de El.
Dar acest drăcusor al încrederii în sine nu vine singur,ci ajutat de stăpânul său, dracul mândriei: In Sinele tâuSuprem (ATMA) tu esti deja ADEVARUL”, care îtisopteste că tu esti deja Dumnezeu.
Câtă nebunie, căta rătăcire! Cum tu, care esti o creatură, poti să devii Creator? Unde este acea smerenie caresă înalte pe om? Sfintii se considerau păcătosi si prinaceasta au ajuns sfinti, nu prin laudă, nu prin încredereaîn puterile lor. Sfântul Apostol Pavel spunea că dintrepăcătosi cel dintâi este el. Proorocul si împăratul Davidse făcea pe sine ”vierme si nu om”, iar Stăpânulstăpânilor si Domnul domnilor, Iisus Hristos, S-a smeritpe Sine până la moarte si încă moarte pe cruce ca să nemantuiască pe noi, creaturile Sale. Acelasi diavol aînselat si pe Eva în rai: ”…veti fi ca Dumnezeu…”(Facere 3,5).
Tu care te numesti crestin, de ce te lasi înselat de filosofia păgânilor? De ce cauti pe Hristos în învătătura acestor oameni fără de Dumnezeu si nu îl cauti în învătăturaBisericii Sale, acolo unde se găseste? Care dintreînteleptii acestei lumi ti-a mai oferit viata vesnică sau care dintre ei si-a mai dat viata pentru mântuirea noastră, a oamenilor?
La pct. 29 se vede foarte bine cum se încearcă înselarea crestinului aducând citate false din Psalmii lui David (34,4): ”Am căutat cu fervoare ETERNUL si El mi-a răspuns eliberându-mă de toată frica mea”. Dar iată textul adevărat: Să fie rusinati si înfruntati cei ce caută sufletul meu; să se întoarcă înapoi si să se rusineze cei ce gândesc rău de mine; căte înselăciune, cată depărtare de la adevăr!
In ”Yoga Tibetană si doctrinele secrete” se întâlneste mereu acelasi duh al mândriei, al slavei desarte,al iubirii de sine. Nu vom analiza toate rătăcirile, toate abaterile de la adevăr, ci numai căteva, stiind că cine înseală cu putin, înseală si cu mult.
Cap.16. Cele zece trăsături ale omului superior, alin. 1: ”A nu avea decât putin orgoliu si a nu fi deloc invidios, este trăsătura distinctivă a omului superior”. Ce fel de om superior este acesta dacă poate fi si orgolios?
Cap. 23. Cele zece lucruri de prisos, alin.l: ”Dacă natura ultimă a constiintei a fost realizată, nu mai este necesar să ascultăm sau să medităm asupra invătăturilor religioase” Cu alte cuvinte, înseamnă că vine un timp cand nu mai avem nevoie de învătătura lui Dumnezeu îl putem elimina din viata noastră. Cred că acest sfat nutatăl minciunii adică satana î1 poate insufla omului. Alin.2: ”Dacă natura pură a spiritului este realizată nu mai este necesar să se caute iertarea păcatelor” Oare poate cineva să ajungă la această puritate? De ce să ne amagim singuri? Nu vedem căt gresim nu numai cu lucrul, ci si cu cuvantul si gandul? Oare satana nu a căzutpentru ca si-a inchipuit că va fi asemenea cu Dumnezeu?
Alin. 3: ”De asemenea, solicitarea iertării nu mai este necesară pentru acela care rămâne în starea de pacementală ”Dar ce facem cu inima pentru că de acolo izvorăsc hulele, certurile, curviile, preacurviile, uciderile…?
Din cele doua aliniate de mai sus se poate observadestul de bine cum se admite cererea iertării păcatelor sichiar dacă nu se spune de la cine, se intelege de la sinecă numai Dumnezeu prin slujitorii Săi, preotii duhovnici si episcopi, poate să facă aceasta după cum a spusHristos: ”Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele iertate vor fi si cărora veti tine păcatele, tinute vor fi”; si înalt loc: ”Toate cate veti lega voi pe pământ, legate vor fisi in ceruri si toate căte veti dezlega pe pământ, dezlegate vor fi si in ceruri”. iar dezlegarea se poate priminumai prin spovedanie, si împlinirea canonului rânduit decătre duhovnic.
Cap. 28. Cele zece mari realizări fericite. Noi le-ampune în comparatie cu cele nouă fericiri ale lui Iisus Hristos, dar pentru a le întelege este nevoie de unele explicatii, pentru că vom intâlni cuvinte care trebuiesclămurite: ce este constiinta, smerenia, păcatul,fărădelegea, pierderea Duhului Sfânt, etc.
Ce este constiinta? Ca să nu mai intrăm în amănuntepentru explicarea stiintifică, noi spunem că, constiintaeste glasul lui Dumnezeu pus în mintea omului incă decând a fost creat, pentru ca să înteleagă ce este bine si ceeste rău. Binele este ascultarea de Dumnezeu, iar răuleste neascultarea de Dumnezeu. Si mintea omului înainte de păcat era atât de luminată siîntelegătoare încât Dumnezeu l-a pus pe om să dea denumire la toate vietuitoarele facute de El. Dar cum a stiut omul să le dea nume? Având mintea luminată a stiut rostul pe care-l avea fiecare vietuitoare si însusirile necesare pentru a-si putea împlini acest rost.
Ce este smerenia? în scurt, smerenia este constiinta nimicniciei. Dar pentru a întelege acest lucru este nevoie de o explicatie mai pe larg: Omul, cu mintea sa luminată de Dumnezeu, a înteles că el, omul, a fost făcut de Dumnezeu din pământ, iar pământul din nimic. Deci si omul a fost făcut din nimic, iar el nu a contribuit cu nimic la crearea sa. A mai înteles omul ce anume L-a determinat pe Dumnezeu să-l facă: ca să se bucure alături de Dumnezeu de toată creatia Lui. De asemenea, a mai înteles că toată creatia lui Dumnezeu este la dispozitia omului.
Chiar si îngerii sunt pusi de Dumnezeu să-l păzească sisă-i ajute a face voia lui Dumnezeu. La fel tot universul,cu soarele, luna, stelele, atmosfera cu aerul pe care îlrespirăm, precum si pamântul cu toată vegetatia si podoaba lui; bogătia minereurilor, apele împreună cu toatevietuitoarele din ea, toate sunt la dispozitia omului.
Toate însusirile pe care le are omul, tot de la Dumnezeu sunt, ba chiar Dumnezeu prin pronia Sa sauprin grija permanentă ce o are pentru om, este tot la dispozitia omului. Si mai mult decât toate acestea, Dumnezeu a trimis pe însusi Fiul său pe pământ Să Sejertfească pentru mântuirea omului, iar Duhul Sfânt să-llumineze si să-l călăuzească în tot restul vietii sale…
Deci, întelegând si stiind toate acestea, omul simte nevoia ca în fata lui Dumnezeu să se smerească, adică săse vadă atât de mic si de neînsemnat încât să se prosterneze inaintea lui Dumnezeu, să-I multumească, să-Llaude, să-L binecuvânteze, să-L slăvească, să-I cănte,să-L roage asa cum fac îngerii si sfintii în cer si, cumzicem si noi în rugăciunea Tatăl nostru: ”facă-se voiaTa, precum în cer asa si pe pământ”. Aceasta ar fi înputine cuvinte, explicatia despre smerenia pe care oavea omul înainte de a păcătui.
După ce a păcătuit, a apărut în mintea omului stareade umilintă, adică constiinta păcătoseniei sale, si a simtitcă a murit duhovniceste; că l-a părăsit Duhul Sfânt sitoate darurile duhovnicesti din cele trei facultăti ale lui:ratiunea, vointa si sentimentul, care sunt după asemănarea cu Dumnezeu. A simtit cum i s-a întunecatmintea si nu mai poate să-L vadă pe Dumnezeu caînainte. A pierdut si lumina cu care era îmbrăcat si s-avăzut gol. A constatat că i-a slăbit vointa si nu mai poatesă împlinească cele bune. De asemenea, si sentimentul is-a schimbat încât nu mai simtea legătura normală cuDumnezeu si toate stările bune pe care mai înainte lesimtea în prezenta lui Dumnezeu, acum dispăruseră.
Aceste stări bune în prezenta lui Dumnezeu sunt descrise de ucenicul Sfântului Serafun de Sarov în urma uneidiscutii privind agonisirea Duhului Sfânt: ”Părintele Serafim mă prinse atunci de umeri si-mi zise:
– Acum suntem amândoi în Harul Sfântului Duh! Dece nu mă privesti?
– Părintele meu, nu pot să vă privesc, ochii sfintieivoastre aruncă fulgere de luminâ! Fata sfintiei voastre emai arzâtoare decât soarele si mă dor ochii.
– Nu-ti fie frică, dumneata luminezi acum tot atât cătmine. Te afli în plinâtatea Duhului Sfant, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta.
Si apropiindu-se de ureche îmi zise:
– Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea lui către noi. Vezi, n-am făcut nici măcar semnul crucii; în adâncul inimii m-am îndreptat însă către Dumnezeu, zicand: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă arătarea Preasfântului Duh, si iată Dumnezeu, Care a auzit rugaciunea smeritului Serafim prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu…
De-abia îmi ridicasem ochii si o groază pioasă îmi cuprinse toată fiinta. Inchipuiti-vă fata unui om care vorbeste în mijlocul soarelui. Ii vezi miscarea buzelor, expresia ochilor. îi auzi glasul, simti că te tine de umeri,dar nu numai că nu-i vezi bratele, ci în locul trupului propriu si al convorbitorului, vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare luminând pajistea de zăpadă, pe mine si pe staret. Dar poate să-si închipuie cineva starea fericită în care mă aflam eu atunci?
– Cum te simti acum, mă întrebă Părintele Serafim? – Minunat de bine, îi răspunsei eu. – Cum adică bine? Lămureste! – Simt în sufletul meu o liniste si o pace pe care n-as putea să o exprim în cuvinte!
– Dragostea ta, este pacea despre care Domnul zice ucenicilor Săi: ”Pacea Mea vă dau ; eu v-o dau nu cum v-o dă lumea. De ati fi din lume, lumea ar iubi pe al său; dar fiindcă nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăste lumea. Dar îndrăzniti, Eu am biruit lumea” (loan 14, 27). Tocmai acestor oameni urâti de lume, dar alesi de Dumnezeu, Domnul ledă pacea aceasta pe care o simti dumneata acum. Dar cemai simti încă?
– 0 dulceata extraordinară!
– Este dulceata de care Sfintele Scripturi spun: ”Dinrâul dulcetii Tale, le vei da lor să bea”. In dulceataaceasta parcă ni se topesc inimile si binele care ne umple nu-l poate spune nici un cuvânt din vorbirea omenească. Si ce mai simti altceva?
– 0 negrăită bucurie în inimă!
– Cănd Duhul lui Dumnezeu pune deplin stăpânirepe fiinta noastră, sufletul ni se umple de o bucurie farăasemănare. Indată ce Duhul lui Dumnezeu se apropie,toate se schimbă în bucurie… Si dacă numai bucuriaaceasta ne aduce atâta mângâiere si atâta înviorare, ce sămai zicem de însăsi bucuria care ne este pregătită în ceruri; gătită celor ce plâng aici pe pământ! Si altceva ce maisimti?
– 0 căldură extraordinară!
– Cum asta, o căldură? Nu suntem oare în pădure?Acuma-i iarnă si iată-ne si pe noi înveliti în zăpada aceasta care cade cu fulgi mari! De ce căldură poate fi vorba?
– 0 căldură ca într-o baie turcească, plină cu aburi!
– Si mirosul e tot ca într-o baie?
– Nu, nu! în lumea întreagă nu se află asemenea mireasmă! Si staretul Serafim surâse blând:
– Da, dragul meu, stiu lucrul acesta tot atât de bine ca si dumneata, dar te întreb anume. Ai dreptate. Nici o mireasmă de pe pământ nu se poate asemăna cu aceea care ne învăluie acum, căci mireasma aceasta este mireasma Duhului Sfânt. Si ia aminte, mi-ai spus că simteai o căldură ca într-o baie, dar priveste: zăpada nu se topeste de loc sub dumneata. Ceea ce înseamnă că această căldură nu-i în aer, ci în noi însine. Aceasta-i cădură de care Dumnezeu ne cere să o pomenim în rugăciunea încălzeste-mă Doamne, cu căldura Duhului Tău Celui Sfânt. Despre starea aceasta a zis Iisus Hristos: ”Adevărul vă spun, sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului venind întru împărătia Sa” (Matei 16, 28).
Ce este păcatul? Păcatul este neascultarea de Dumnezeu.
Ce este fărădelegea? Este nesocotirea legii scrisă deDumnezeu si dată oamenilor pentru a o împlini si pecare omul nici nu a ascultat-o, nici nu a împlinit-o.
Duhul Sfânt este a treia persoană sau ipostasă al Dumnezeirii si Căruia ne adresăm prin rugăciunea ”Impărateceresc…”, unde zicem si aceasta: ”Vino si Tesălăsluieste întru noi…” iar în Psalmul 50 cerem: ”DuhulTâu Cel Sfânt nu-L lua de la mine”, ceea ce înseanmă căDuhul Sfânt se poate depărta de la noi sau îl putempierde, din cauza păcatelor noastre, însă îl putem dinnou căstiga prin toate cele rânduite de către Biserică,după cum spune si Sfântul Serafim de Sarov: ”că rostulomului pe pământ este să lupte pentru a căstiga din nouDuhul Sfânt pe care L-a pierdut din cauza păcatelor”.
Pocăinta este Sfânta Taină prin care credinciosulprimeste de la Dumnezeu, prin duhovnic, iertareapăcatelor mărturisite cu zdrobirea inimii. Conditiileiertării păcatelor sunt: adânca părere de rău pentrugreselile săvârsite, mărturisirea acestor păcate la duhovnic cu hotărârea de a nu mai gresi, credinta putemică inHristos si nădejdea în îndurările Lui.

Iată acum si explicarea fericirilor:

a) Fericiti cei săraci cu duhul, că a acelora esteîmpărătia cerurilor. Din citirea acestei fericiri din careunii ar putea întelege că sunt fericiti cei sărăciti cu duhul, sau lipsiti de duhul, iar altii ar întelege că sunt fericiti cei care nu prea au mintea întreagă, cei prosti sineîntelegători. Dar nu este asa. Dumnezeu îl face pe omsă înteleagă cu mintea si mai ales îi trezeste constiinta,să stie că din cauza păcatului este sărac cu duhul, adicâeste lipsit de Duhul lui Dumnezeu, iar prin pocăintăadevărată va putea căstiga din nou Duhul Sfant si, totodată, împărătia cerurilor.
b) Fericiti cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.După ce, cu ajutorul lui Dumnezeu i s-a trezit constiintasi omul si-a dat seama că a gresit înaintea lui Dumnezeu,în mod normal si firesc este ca omului să-i pară rău pentru greseala sa, să se căiască si să plângă înaintea Domnului. Din acest plâns se naste o schimbare a sufletului, aratiunii, a vointei, a sentimentului, adică o mângâiere afiintei sale.
c) Fericiti cei blânzi, că aceia vor mosteni pământul.Se stie din experienta omenească că cel care plânge seusurează oarecum sufleteste, se linisteste si devine maiblând. Iar cănd plânge pentru păcatele sale, el va simti odeosebită schimbare spre bine, o usurare în sufletul său simai ales în raport cu semenii săi, deci el devine maiblând. Celor ce au ajuns la această stare, Dumnezeu lefagăduieste că vor mosteni pământul, căci zice: ”Va fi cernou si pământ nou”, adică cerescul pământ sau pământulcel fericit.
d) Fericitî cei ce flămânzesc si se însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. cănd omul, cu ajutorul Harului dumnezeiesc, a ajuns să-si rezolve problemasufletului său, prin treptele de până acum, începe să-sidea seama că mai are încă si alte trepte de urcat, dar el nule cunoaste si nici nu stie ce să facă. Asfel începe să i senască în suflet si în minte dorinta să stie căt mai multedin învătăturile dumnezeiesti, adică să flămânzească si săînseteze de a cunoaste căt mai mult si mai bine tot ce arânduit Dumnezeu pentru binele nostru, pentru a le aplica în viată si astfel se va sătura; adică va simti în sufletul său o mare bucurie si fericire pentru că a cunoscut, a înteles bine si le-a aplicat în viata sa.
c) Fericiti cei milostivi, că aceia se vor milui. Cănd înteles omul si a simtit că a rezolvat problema sufletului său, însusi Duhul lui Dumnezeu care de acum locuieste în el, îl îndeamnă să se ocupe si de semenii săi si să-i miluiască cu ce poate, atât material, căt si sprirtual. Ajutând pe semenul său, omul ajută pe Hristos, Care îi va răsplăti însutit si înmiit si viata vesnică va mosteni.
f) Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. După ce omul a trecut prin toate aceste trepte începe să-si dea seama că întelege si simte sensul duhovnicesc al citirii si mai ales al rugăciunii, că stă cuadevărat de vorbă cu Cel Căruia se roagă. Deci în felul acesta îl vedem pe Dumnezeu, îl întelegem si mai ales, îl simtim în inimile noastre.
g) Fericiti făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Trecând din treaptă în treaptă,omul începe să înteleagă că mai are de rezolvat incă unlucru foarte important, că trebuie să se împace cuconstimta sa, cu semenii săi si mai ales cu Dumnezeu,devenind astfel fiul lui Dumnezeu după dar.
Aceste sapte fericiri privesc pe fiecare om, iarurmătoarele două privesc mai ales pe cei ce fac misiunesi apostolat.
h) Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este împărătia. cerurilor. Observăm că la aceastăfericire răsplata este aceeasi ca si la prima: ”că a aceloraeste împărătia cerurilor”. în prima, omuil lupta cu patimilesi vrăjmasul din el, iar la a opta cu vrăjmasii si patimiledin alti oameni pe care vrea să-i ajute să se mântuiască;de aceea si răsplata este aceeasi, împărătia cerurilor.
i) Fericiti veti fi cand vă vor ocărî si vă vor prigoni sivor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintindpentru Mine. Asa după cum Hristos a fost ocărât si prigonit pentru învătătura Sa, tot la fel vor pătimi si cei careîl mărturisesc pe El înaintea oamenilor. Oamenii cei necredinciosi vor ajunge până acolo încât, din cauzamărturisirii lui Hristos, vor minti spunând că nu existăDumnezeu sau că Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeusau vor zice alte minciuni împotriva Lui.

Mântuitorul îi fericeste pe cei care îl mărturisesc pe Elpentru că: ”Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi si Eu pentru el înaintea TatăluiMeu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda deMine inaintea oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).
Iată ce fel de fericiri făgăduieste Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, celor ce împlinesc poruncile Lui, si de aceeavă lăsăm să trageti singuri concluziile despre învătăturacea adevărată; care este vrednică a fi de la Dumnezeu sicare de la oameni.

CAPITOLUL III

Marturii

Am abordat practicile yoga venind dintr-un haos rela tiv, mi-am format si am căutat să-mi impun un program zilnic, am căutat să mă disciplinez si am avut iluzia că fac ceva. Imi puneam corpul la punct, spuneam eu. Am trecut de frica de ridicol, dat fiind pozitiile corporale si anumite practici putin anormale în ochii celorlalti..
Apoi încet acumulam anumite experiente si anumite cunostinte la care, consideram eu, nu tot profanul are acces. Mă consideram destept. Mă impregna mândria. Eram mai individualist. Mă pândeau toate pericolele rezultate din cultivarea (aproape inconstientă) a propriului ego, hrănindu-l zi de zi, ceas de ceas.
In timpul meditatiilor trebuia ca orice sugestie interioară ce ar veni să o consider ca fiind de ”întelepti”
(Shambala) si să o urmez. Este ca telefonul fară fir la care, culmea aberatiei, mă chinui să mă conectez singur. Aceasta este valabilă pentru acei din MISA condusă de Gregorian Bivolaru, care se proclamă sus si tare singurul guru din România ajuns la iluminare?!?
Convingerea mea lăuntrică este că se face magie neagră fară nici un fel de scrupul sub masca yoga. Prin yantră pot fi zăpăcite si manevrate mase de oameni. Această MISA având o structură organizatorică bine pusă la punct e un fel de panaceu national.  Din constatările mele ulterioare cred că oricine porneste prin yoga, sau karate sau orice altă cale pseudo-spirituală, este prins în niste energii (draci) de care se ancorează în subtil si care, oricât ar crede el că este independent si deplin lucid, îl manevrează mai mult sau mai putin. In momentul în care persoana realizează necesitatea desprinderii, si mai mult, trecerea spre crestinism, apar dificultăti mari, suferinte fizice, neajunsuri de tot felul, întâmplări cel putin stranii, nemultumiri lăuntrice, tensiuni nervoase, sechele fizice (tremurături) etc. deci, in general se constată că atâta timp cât mergi pe o cale pseudospirituală totul merge (sau crezi tu) bine. Dar când vrei să te eliberezi de cale, sau mai mult să te îndrepti spre Dumnezeu, multe îti vor sta împotrivă. Din cauza aceasta multi vor fi deconcentrati. Am constatat că multora din colegii care caută să meargă la biserică, practicând in acelasi timp si yoga sau karate sau altceva, le este rău. Un rău, în general, momentan. Efortul pentru
impla rămânere în biserică este cu mult mai mare în acest caz.
Deci, dacă prin simpla practicare a uneia din căi apare în subconstient si vizibil, tendinta depărtării de Biserică, atunci pentru cei din MISA problemele (cred eu), sunt cu mult mai mari. Cred că prin ”simbolul” lor, telefonul, sunt usor de sugestionat de către oricine are interesul. Grupul de la centru, din jurul lui Bivolaru stie ce face.
Prin yoga apare supradezvoltarea ego-ului si exacer barea unor dorinte mai vechi înrădăcinate, obsesii, indi vidualizare, un pic de izolare si pierderea simtului realitătii. Prin această pierdere a realitătii se produc de zordini sociale si în viata fiecăruia. Cunosc câteva cazu ri de familii ”respectabile” pe cale de a se destrăma. In cazul pe care îl cunosc mai bine, mama (practicantă yoga) îsi neglijează total copiii si sotul. Este prinsă nu mai în yoga, în executarea asanelor si, pur si simplu, nu se poate discuta cu ea. Sotul, după ce a îndurat destul timp starea de lucruri, este hotărât să rezolve într-un fel problema; s-a ajuns până acolo încât vrea să dea divort. Aceasta e doar un exemplu din ceea ce ”produce” yoga chiar la nivel de intelectuali titrati.
Tinând cont de faptul că ”fascinatia” în yoga apare când e vorba de energii si corpuri subtile, de alte forme de viată sub formă de energii, mi se pare interesant de dezvoltat ideea că nu e corect să apelezi si să lucrezi tot timpul cu energii create (ca în yoga), când se poate apela la ceva necreat, Duhul Sfânt. Pentru a mă desăvârsi nu pot apela la ceva nedesăvârsit, deci creat. (Mihail S.).

***

Au trecut cam doi ani si jumătate de când am încetat cu desăvârsire frecventarea cursurilor de yoga si practicarea acesteia. De atunci mă lupt, cu ajutorul lui Dumnezeu, împotriva deprinderilor si a invătăturilor yoghine, lucru deloc usor, întrucât, fară să realizez primejdia, am asimilat unele învătături adăugându-le modului meu de viată. In cele ce urmează am să scriu despre experienta mea personală, ca fiind ceva trăit, câteva din semnele care au produs în mine neliniste si tulburare si prin care Dumnezeu m-a scos din această cursă a vietii.
Primul semn. După câteva sedinte de yoga am devenit nelinistit. Eram tulburat fizic si psihic. Psihic, pentru că tot ce învătam era nou, învătătură pe care eu o întelegeam ca pe un amestec de stiintă si religie, a cărei scop final era unirea cu Dumnezeu, sau după cum am auzit pe instructor zicând odată, să devii un nimeni, cumva în afara răului si a binelui.
Lupta mea a început cand am văzut această tentă reli gioasă la care nu mă asteptam si pentru care eu nu veni sem. Eu m-am înscris la yoga pentru că aveam ideea că-i o stiintă medicală deosebită si o gimnastică teribilă, atras mai mult de această gimnastică prin care vedeam o cale spre o sănătate deosebita, spre realizarea unei mobilităti articulare de care credeam că am nevoie la cătărarea sportivă de dificultate pe stâncă pe care o practicam ca alpinist.

Al doilea semn. Când am auzit că raportul sexual, cali tatea acestui raport care se poate realiza prin yoga te poate duce la unirea cu infinitul (nu îndrăznesc să mai scriu cu Dumnezeu), nelinistea mea a crescut întrucât nu mai intelegeam latura religioasă, curătenia acesteia. Pen tru că, Dumnezeu stie cum, dar, atunci când am aflat acestea mi-a venit în minte porunca: ”Să nu fii desfrânat”.
Al treilea semn. Când am auzit pe instructor zicând că putem merge si la biserică; dar el a avut atunci o expre sie deloc linistitoare pentru mine, zicând: ”Biserica vrea să-L tină pe Dumnezeu numai pentru ea”. La această afirmatie mi-am adus aminte că am auzit cândva vorbindu-se despre stricarea bisericilor, de izgonirea preotilor si de defăimarea a tot ce tine de Biserică. Tot atunci, în sala în care mă aflam, mintea mea a realizat că această defăimare si lepădare de Biserică si slujitorii ei ar fi posibilă din moment ce Dumnezeu poate fi scos din Biserică prin această învătătură yoghină. Această afir matie a instructorului si acest argument al mintii mele au avut menirea să-mi coboare nelinistea spre amărăciune si să-mi ridice în surdină ideile despre sco pul acestei ”Miscări de integrare spirituală”, cum am aflat mai târziu că se numeste toată treaba aceasta.
Al patrulea semn. Intr-o zi instructorul ne aduce în sală un număr de fotografii tip ”poster” cu cei mai renumiti maestri yoghini fiecare cu titlul său, dar printre ei Hristos!!! Hristos yoghin!?! Eu stiam că Hristos e Dumnezeu! Aud pe acolo, pe la instructor, că ar fi o reîncarnare a lui Rama-Krishna, unul dintre cei mai îndrăgiti maestri indieni care a ajuns la desăvârsire pe calea Tantra Yoga, un stil de yoga prin care se ajunge la desăvârsire prin contact sexual!!! Nedumerire totală.
Al cincilea semn. In altă zi aud pe instructor zicând că ei urmăresc unirea cu Dumnezeu si nu doar mântuirea, iar eu stiam atunci că nimic nu poate fi mai mult decât mântuirea sufletului si mă întrebam: Oare într-adevăr poate fi yoga o cale a unirii cu Dumnezeu, unire despre care pentru prima dată am aflat că ar fi posibilă? Aceasta a sporit si mai mult nelinistea si războiul gândurilor.

Din cele scrise până aici, puteti deduce că organizatia aceea spiritual-yoghină în paralel cu latura fizică, adică cu practicarea exercitiilor fizice yoghine, avea si această latură religioasă de învătătură mistică-religioasă asiatică.
Al saselea semn a fost credinta în reîncarnare. Ei zic că se reîncarnează continuu până ating desăvârsirea si se unesc cu Dumnezeu, si că, dacă nu evoluează spiritual, se reîncarnează în vietăti inferioare.
La această veste nu mai întelegeam ce rost au iadul si raiul nostru crestin. tin minte că întrebat fiind despre asta, instructorul a zis că este si rai si iad, dar atunci altă explicatie nu a dat.
Al saptelea semn, au fost anunturile de a merge la mare, la Costinesti, undeva pe o plajă de nudism, numai noi yoghinii, sau undeva prin apropierea Clujului, unde ar fi nu stiu ce punct de interes deosebit pentru această organizatie, si invitatiile la filme video greu de calificat. Mărturisesc că am fost si eu la vreo două si nu m-am simtit bine deloc; la unul mi-a venit rău si a trebuit să ies din sală (ne aflam într-o sală de cursuri la Universitatea Al. I. Cuza-Iasi); filmul se chema Shoching-Asia.
De asemenea si experientele în grup. Erau foarte multi care în timpul exercitiilor scoteau niste zgomote urâte si cadeau lesinati. Instructorul ne spunea că sunt neelevati adică sunt necurati la anumite centre de fortă, care re prezintă anumite nivele de elevare spirituală, după parerea lor, si că nu trebuie să ne tulburăm.
De aici înainte am să vă povestesc din cele ce s-au pe trecut cu mine în timpul asanelor: După cum spun ei de-a lungul coloanei vertebrale, s-ar afla un număr de centri de fortă. Fiecare centru are efectele lui proprii asupra organismului, atât pe plan fizic, cât si în cel inte lectual. Pentru toate acestea sunt anumite pozitii corpo rale, miscări, asane cum le zic ei, în care trebuie să stai. Aceste centre sunt activate cu energie telurică din pămant si energie cosmică, ce s-ar afla pe anumite ni vele în spatiu.
Practic, ne arăta postura respectivă, ne spunea cum să ne concentrăm, asupra cărui centru, si cum să constientizăm fluidul energetic care s-ar capta pe centrul dorit pentru scopul-urmărit, si natura acestui fluid teluric sau cosmic. Eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, am uitat multe din vrăjitoriile acestea,- asa că nu mai tin minte tot ce am învătat.
Aceste exercitii le învătam si practicam acolo în grup si fiecare singur acasă. Aveam sedinte de meditatie la ore fixe, care trebuia să le facă fiecare acasă, fiind controlate telepatic de la distantă de instructor sau chiar de la Bucuresti de Bivolaru, din câte am înteles. Mai târziu mi s-a implantat, pentru că într-adevăr se implantează ceva, un sunet despre care ziceau că este neînregistrabil pe aparate, o anumită rezonantă din cuvântul Haum prelung. Concret: intram câte unul în sală unde instructorul, stând pe un scaun, ne punea capul între ge nunchi, ne punea mâinile cumva pe cap, după câte mai tin minte, si scotea acel sunet. Când 1-am auzit nu mi-a plăcut, mi s-a părut chiar urât, dar am tinut asta pentru mine, după care spunea că avem această ”mantră”, iar noi în timpul sedintelor de grup sau personale, trebuia să-l căutăm în minte concentrându-ne. După ce prin concen trare eliminam toate simturile, trebuia să-mi pun în minte că eu sunt Rama-Krishna, Hristos sau alt maestru si după ce făceam această unire sau identitate mintală, începeam să caut în minte ”mantra” sau acest sunet pe care îl re ceptionam ca pe un zumzet al unui roi de albine sau mur murul unei ape, cântec de fluier sau alte sunete. Această concentrare dura între 20-30 minute.
Eu am primit o singură mantră, despre care am vorbit si pe care am practicat-o, dar un coleg cu care practicam această nebunie, ar fi auzit că în final se vor implanta ,nouă sau zece mantre, în decursul a cinci sau sapte ani, cât urma să tină acest curs. Când se facea în grup au fost cazuri de horcăieli si de lesin. Personal am avut o vedenie stranie, pe care o povestesc cu frică: Când ajungeam în sală, pe la inceputul sedintei, se începea cu niste miscări ale corpului mai usoare. In timpul acestor miscări eu mă gândeam la Dumnezeu, pentru că ei ziceau să ne gândim în acest timp la ceva elevat, si deodată văd, nu stiu cum că ochii îi aveam închisi, două pisici negre că sar din gura mea si fug spre fereastră; una am văzut-o disparănd după pervaz, a doua era aproape să ajungă la perete si să sară pe geam. M-am speriat si am tresărit, dar am apucat să văd a doua pisică, cea care nu ajunsese până la geam, intorcandu-se in fuga si intrand inapoi in gura mea! (diavolul n.n.)
O alta experientă stranie: Ne aflam intr-o sală de sport si in timp ce toti ne concentram s-au auzit geamuri sparte, lemne rupte , altii spuneau ca au auzit pasi spre acoperis. Eu am crezut că intradevăr a deschis cineva geamul si s-a rupt ceva pe acolo, nedandu-i importanta. Dupa catva timp instructorul a spus ca acele zgomote erau niste spirite, deoarece sub sala s-ar afla o groapă comuna a unor nemti ingropati fara preot, de pe timpul razboiului. Abia atunci mi-am dat seama ca acele zgomote pe care le-am auzit nu au fost firesti. Si incă ceva. După terminarea acestor sedinte eu nu mă aflam ”in toate apele” , simtindu-mă obosit si oarecum indispus.
In timpul unei tehnici Laya-yoga, la o anumită fază, m-am simtit cumva gol pe dinăuntru, parcă imi dispăruse portiunea de corp de la stern in jos iar partea de deasupra o mai simteam intru-catva. Tot in acelasi timp am avut impresia puternică că cineva respira langă mine. Aceasta m-a intărit in convingerea că in afară de trup mai poate si suflet. Numai Dumnezeu stie de ce in mintea mea s-a făcut atunci o asa legătură.
Am mai avut o experientă pe Muntii Caraiman in urma căreia am hotărat să citesc Biblia ca să văd dacă este spre Dumnezeu o cale care duce cu adevărat la El sau nu. Abia după ce am terminat de citit toată Sfanta Scriptură m-am hotărat să urmez calea credintei si a Bisericii si sa lepăd toată minciuna asta yoghină.
Instructorul, Dumnezeu stie cum, a recomandat să se citească ”Pelerinul român”! După ce am citit si această carte, m-am hotărât definitiv pentru Biserică. Din ”Pelerin” am înteles că am nevoie de un duhovnic si de atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia îi multumesc pentru toate, am ajuns să urmez cu adevărat Calea dreptei credinte care duce la Viată. (Silviu A.).

***

Tânărul meu yoghin, vrei să fii fată în fată cu adevărul? Te interesează adevărul? Atunci te cunosc si stiu ce greu îti este si stiu că nici evaziunea în ”plăcut” nu te relaxează. Iti cimosc disperarea si mă bucur pentru tine. Atentie însă, yoga vrea să-ti atingă exact această disperare care este chiar sansa ta. Urmăreste si vezi cum exer citiile, meditatiile si lecturile tale te duc într-o stare relaxată în care pe prim plan se află o stare de bine. Această stare e lucrarea potrivnicului care se străduieste mereu să ne alunge de la veghere, de la lupta pentru câstigarea trezviei. E aceeasi stare periculoasă pe care o induce muzica ”psihedelică” sau spatială, exercitiile de relaxare si toate tehnicile de producere a undelor pe creier. S-a ajuns până la folosirea rugăciunii inimii în acest scop.
Deci, dacă vrei să ajungi la adevăr, fugi cât mai curând de această stare. Noi nu avem nevoie de nici un exercitiu pregătitor pentru a ajunge la adevăr si nu ne interesează nimic din ceea ce ne priveste. Ori yoga te aruncă înspre tine, în ciuda pretentiilor si promisiunilor ei.
Dragul meu, greseala capitală este formularea gresită a întrebării. încă Pilat zicea: ”Ce este adevărul?” Ori adevărul nu este un ce, este un cine. E Cinele Absolut. E Cel ce ne mântuieste de tatăl minciunii (diavolul). Nu e nevoie de yoga ca să intri în relatie cu El. Dimpotrivă. Yoga e o învălmăseală de zdrente strălucitoare aruncate de vrâjmasul. Toate energiile declansate de fiecare gest, gând si cuvânt sunt ale vrăjmasului. O mantra spusa chiar în glumă, e vehicol al vrăjmasului si pătrunde adânc, rănindu-ne sufletul.
Eu am scăpat mai usor si n-am intrat până la ireversi bil în jocul lui de-a sinceritatea căutării, pentru nestiinta mea si, mai ales, pentru oroarea cu care am respins ”pu terile” ce-mi veneau. Nu mă interesa deloc ce gândesc semenii mei, eu voiam să stiu cum vom scăpa de sufe rintă toti. Nu voiam să mi se îndeplinească dorintele, ci să stiu ce sens are viata noastră. Mintea mea era sa tisfăcută de teoria reîncarnării, dar adâncul tresărea in fata oribilitătii sclaviei fată de o lege, de ceva, karma sau altceva, dar ceva, când eu eram cineva.
Lucrând la lepădarea eu-ului simteam urâciunea celui care ar fi vrut să nu mai fiu, să vreau pieirea ontologică a firescului miracol ce se zbătea întrebându-mă: ” Cine sunt eu?”.
Da, pe mine m-a salvat sinceritatea căutării. Prin ea am ajuns la nevoia de a mă închina. Si atunci L-am auzit pe El. Pentru că nu te poti închina la ceva sau cineva ca tine.
Multumesc lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să merg mai departe. Si asa, înca nu stiu în ce pericol am fost. Tot insistam să activez sarpele (Kundalini). Dar Donmul m-a păzit si sunt încredintată că-i păzeste pe toti cei sinceri în căutarea lor.
Deci, dragul meu tânăr, dacă esti sincer în căutarea ta, acum, în clipa aceasta priveste-te adânc si vezi ce vrei, ce cauti. Si vei găsi, dacă te numesti yoghin, acel sâmbure pervers semănat de satana, dorinta de desăvârsire sau de strălucire sau de eliberare sau alt interes. Atunci, leapădă-te de toate acestea si urmează-L pe Creatorul si Mântuitorul tău, pe singura cale posibilă: Iisus Hristos. El ne poartă si acum în bratele Sale. El, în Biserica Lui, ne-a pus la îndemână o minunată cultură, cultura ascezei ortodoxe care depăseste orice cultură, orice filosofie, orice tehnică. Cum spunea Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluam, asceza noastră este o stiintă, o cultură, o artă. Si în centrul ei stă cultura ascultării, fără de care omul ramâne, inevitabil, un cerc închis, mereu mizerabil în fata Eternitătii. Fără ascultarea Evanghelică omul nu are acces la lumea sa interioară si la iubirea lui Hristos. Ascultarea este nevointa în care omul trece de la modalitatea individuală de a fi (comună cu animalele) la cea personală. Omul se naste apt să fie persoană, dar este numai dacă vrea si numai în relatie ontologică si liberă cu Dumnezeu.
Eu nu vreau să mă mai gândesc la vremea aceea. Atunci erau alte planuri. Acum lucrurile sunt limpezi. Oricine are posibilitatea să fie informat asupra adevarului. Dar ”inflatia” de informatie este bulversantă. Numai sinceritatea căutării ne poate salva. Să nu ne rătăcim. Principalul e taina persoanei si taina crucii legate si unite cu Sfintele Taine (Lenuta B.).

***

Din primele sedinte ni s-a spus că vom învăta multe lucruri care constituie secrete ale practicii yoga, deci va trebui să nu le discutăm chiar cu oricine, că la sedinte va trebui să nu lipsim prea mult deoarece trebuie să mentinem ritmul cu ceilalti, că sunt niste reguli care tre buiesc respectate si anume: în timpul sedintelor toată lu mea ascultă si execută ceea ce spune instructorul; că materialele primite nu pot fi arătate la nimeni si mai ales nu pot fi multiplicate, transmise si altora; unele tehnici erau secrete, de exemplu mantrele. Mereu apăreau noi si noi reguli. .
Toate acestea au apărut treptat, în asa fel încât de la totala libertate pe care o aveam la început am început să nu mai pot vorbi despre ceea ce făceam decât cu colegii de la club.
Dintre cei care practicau yoga cei mai multi erau tineri, mai ales studenti, dar nu numai, iar din ei mai mult de jumătate erau fete. Motivele care i-au condus la yoga sunt diverse: unii, mai ales cei în vârstă, veniseră pentru probleme legate de sănătate, altii, ca si mine, cu probleme care astăzi sunt întâlnite frecvent: tot felul de complexe de inferioritate, goana după ceva care să-i ducă la o viată mai bună, chiar dacă nu stiau ce poate fi acel ceva, oameni care nu se simteau realizati, iar mai târziu mi-am dat seama că multi veniseră acolo, mai ales fete, pentru că stiau că se practică Tantra-Yoga.
In fiecare vacantă de vară, yoghinii se întâlneau la Costinesti într-un fel de tabără. Punctul de întâlnire era pe plajă în dreptul epavei din Costinesti. Stiam că în zona aceea se face nudism, dar eu întelesesem că noi vom sta mai departe de ei. Ajungând acolo, e greu de spus ce am simtit. Dacă la sală unele asanasuri erau într-un fel comice, aici, unde aproape toti yoghinii, în frunte cu instructorii si chiar Bivolaru, erau dezbrăcati, asanasurile făcute asa deveneau de-a dreptul vulgare.
Primul exemplu de ”aspirant yoga” pe care l-am avut eu, si toti cei ce încep cursurile, este instructorul. La început îl priveam toti cu respect si chiar cu putină admi ratie văzându-1 câte ne spune că trebuie să facă un yo ghin, gândindu-ne că dacă el ne predă lucrurile acestea, deja a reusit să le facă pe toate si chiar a ajuns la unele puteri paranormale. Spre surprinderea mea si a unora din colegi, ei nu erau asa. Din cei pe care i-am cunoscut eu: Bozaru Dan si Rosu Viorel, nici unul nu se apropia de ceea ce insemna pentru noi toti, suficient de naivi la înce put, un yoghin adevărat.
Mereu orgoliosi, reusind mai mult sau mai putin să as cundă acest lucru, instructorii spuneau mereu că ”egoul” este o trăsătură de caracter primitivă, că pe măsură ce progresezi spiritual, trebuie să dispară. Din moment ce ei spuneau altora să facă acest lucru si că yoga este cea mai bună cale pentru a o face, noi credeam că ei au reusit să se elibereze de mândrie. In realitate nu era asa. Orice întrebare care nu convenea, sau la care nu stiau să răspundă, era răstălmăcită în asa fel încât, cel care întreba, primea cu totul un alt răspuns, si asta pe un ton superior astfel încât trebuia să tragi concluzia că tu nu ai suficientă minte ca să întelegi un asa răspuns elevat, sau îi deranja si făceau morală, asa că întrebările incomode s-au rărit.  Această fată a instructorilor, mai trufasă, mai iritabilă, s-a arătat mai târziu, atunci apărând noi si noi reguli ce trebuiau respectate. Sigur totul era la libera alegere, dar ar fi fost cel mai bine dacă făceai cum spune instructorul.  Se făceau meditatii pentru tot felul de lucruri care ur mau să aibă loc: ba venea un meteorit spre pământ si noi prin meditatie încercam să-i modificăm traiectoria pen tru a nu se ciocni cu Terra, ba era asteptat un mare cu tremur (care în urma meditatiei noastre s-a produs în India si nu la noi, explicatia fiind că noi nu suportam o asemenea încercare, pe când indienii, fiind mult mai evoluati decât noi, puteau), ba erau meditatii cu tematică crestină înainte de Pasti, Crăciun si altele care erau per manente, cu tema ”Iisus”.
In plus, de toate acestea; chiar în vacanta de la mare am fost pusi, toti cei ce eram acolo, să facem o medi tatie în care să trimitem gânduri bune spre Moscova, gânduri care ar putea ajuta ca situatia de acolo să se rezolve în bine (lovitura de stat prin care a fost înlăturat Gorbaciov).
O altă meditatie a fost făcută folosind harta României, asezată pe jos, iar în centru trebuia asezată o farfurie cu 7 lumânâri care să fie lăsate să ardă până la sfârsit, meditatia durând o oră. Toate aceste subiecte de meditatii m-au surprins si m-au intrigat, făcându-mă să privesc cu rezervă ceea ce ne spuseseră până atunci instructorii si ce au mai spus în continuare. Deja apăruseră detalii care se foloseau în magie, toate fiind camuflate (acoperite) de celelalte lucruri care ni se spuneau.
In afara cursurilor apăreau si reviste de yoga, primul numar fiind în 1991, vara. E suficient să citesti acest număr si să stii ce fel de yoga se face la noi: Tantra-Yoga. Sigur, se învată si asanasuri care fac parte din Hata-Yoga, se învată si Laya-Yoga, dar ceea ce se face mai mult, asta e: Tantra-Yoga. Bogat ilustrată cu fotografii ale basoreliefurilor de pe templele tantrice, cu tot felul de fotografii care ar putea apare cu succes într-o revistă pornografică. Este si un interviu cu Bivolaru care are si o concluzie desenată : este schitat un diavol asezat cu spatele care priveste satisfăcut si superior spre o femeie care este în fata lui întinsă pe jos, sfârsită de puteri, având pe fată o urmă de extaz. Deosebit de sugestiv, desenul este pus, asa cum spuneam, în loc de concluzie si ca un argument hotărâtor.
Am vorbit cu mai multe persoane care au practicat yoga si nici acum nu pot să-mi explic un lucru: atât eu, cât si celelalte persoane, am citit această revistă, dar amănuntele pe care vi le-am spus acum le-am văzut numai după ce am renuntat la yoga. E un fel de vrajă, sau poate altceva, care te face să nu vezi, la început, decât lucrurile care-ti plac, urmand ca încetul cu încetul să le accepti si pe celelalte, pe care atunci nu le-ai văzut sau nu le-ai înteles, sau ai spus că nu sunt importante.
Asa am acceptat că există o divinitate, reîncarnare, karmă, eliberati spiritual, energii malefice, zei si zeite pe care le invocam cu ajutorul unor mantre si ei ne ajutau s.a.
Mereu erau citate fragmente din Evanghelii, tălmăcite si răstălmăcite; mereu se reafirma ca există reincarnare, că si in Biblie se vorbea despre asta, dar că pasajul acesta a fost scos mai demult de către Biserică. E un amalgam din care oamenii răman cu niste notiuni care se contrazic, cu tot felul de intrebări si nelămuriri.
Tarziu mi-am dat seama, după aproape trei ani, cu ajutorul unor prieteni, că Dumnezeu este unic si că cel mai frumos si adevărat poate fi găsit în ortodoxie (Maria C.)

***

Fiecare din noi caută ceva în sine sau în afara sa, nestiind însă unde să caute si mai ales ce trebuie să caute. De aceea, de multe ori omul se risipeste în lucruri care nu-i sunt de folos pentru mântuirea sufletului său, căci dacă există ceva mai important, mai esential si mai necesar pentru, suflet aceasta este mântuirea.
Sufletul are nevoie de mântuire si tocmai de aceea simte că trebuie să facă ceva care să-i aducâ in viata aceasta linistea, pacea, împăcarea cu sine si cu ceilalti, cominiunea cu Dumnezeu, iar după moartea trupului, mantuirea, viata vesnică, adică nesfarsita si negrăita frumusete a raiului.
Desi Iisus ne spune: ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata , desi cuvintele Sale sunt ca o vesnică chemare prin care ne dă o sansă, ne dă o solulie, o dezlegare, o cale de acces spre ceea ce ne este atât de greu de cunoscut, totusi multi caută calea, adevărul sau fericirea ori împlinirea sufletească prin locuri întunecoase, în cuvinte mari si frumoase dar înselătoare, în ei însisi sau în cei din jurul lor, uitându-L pe Dumnezeu.
Numai făcând voia lui Dumnezeu si împlinind poruncile Sale, (Cine Mă iubeste pe Mine, împlineste poruncile Mele), numai slujindu-I cu adevărat, astfel iubindu-L, numai atunci sufletul nostru simte că e mai aproape de Dumnezeu, găsindu-si linistea si fericirea în credinta si nădejdea că Dumnezeu îi va da mantuirea.
In timp ce unii caută fericirea fiind lipiti de lucrurile si de oamenii din jur, altii o caută într-o filosofie oarbă, într-o religie păgână, sau în ”eliberarea” si ”iluminarea” ori stările de extaz obtinute în urma unor practici cum ar fi yoga, zen,.. care prind ca într-o vrajă sufletul omului, ucigându-1.
Adevărata împlinire o găsesti doar în Hristos, iar dacă îti place să meditezi, e bine să meditezi la ceea ce a vrut să spună Mântuitorul când a zis: ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata” si: ”Credeti Mie, că Eu sunt întru Tatăl si Tatăl întru Mine”.
Meditati si vedeti despre câte căi ne vorbeste Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, când zice: ”Intrati prin poartă cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt cei care o află” (Matei 7,13). Oare aici ne vorbeste Mântuitorul de mai multe căi? Oare aceste două căi de care ne spune duc amândouă la Dumnezeu?
Dar dacă vreti să vedeti cât de mult vă ajută yoga, pri viti cu sinceritate spre voi insivă si în voi însivă la inima voastră amortită de tehnici si meditatii fară rugaciune, cruce, smerenie, pocăintă pentru faptele rele spovedanie, împărtăsanie-analizându-vă evolutia si incercati să recunoasteti, măcar fată de voi însivă, că în yoga totul tine de moment.  Faci o tehnică sau o meditatie si apoi 20-30 de mi nute, poate o oră, te simti bine si crezi că ai realizat ceva. Dar fii foarte atent cum după nici o jumătate de ora de la terminare incepe să te cuprindă nelinistea si să te navălească cu incetul, toate grijile si cum toată fiinta ta incepe sa devină, aproape brusc, încordată iar stările de nervozitate, de agitatie, de neliniste interioară si iras cibilitate, neintelegere cu cei din jur, încep să ia locul stării de liniste momentană.  Dacă vrei sa te convingi ce mare diferentă este intre o tehnica yoghina si o taină crestină, mergi la un preot du hovnic bun si spovedeste-te sincer si curat de toate fap tele si gandurile tale si ai să vezi atunci starea duhovnicească pe care o obtii în urma Sfintei Taine a spovedaniei si a împlinirii sfaturilor pe care le primesti de la duhovnic. Abia atunci vei simti adevărata stare de liniste interioara duhovnicească; si tot atunci Dumnezeu iti va da să cunosti pe măsura iubirii si credintei tale bucuria comuniunii cu Dumnezeu, căci Mântuitorul spune: ”Eu sunt Pâinea Vietii” (Ioan 6, 48) Si daca vei fi vrednic de Sfânta Impărtâsanie si o vei lua, vei intelege cuvintele Mântuitorului: ”Adevărat adevărat zic vouă: de nu veti mânca Trupul Fiului
Omului si nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viată întru voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu si bea Sângele Meu, are viată vesnică si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54).
Dar să nu uităm niciodată să ne mărturisim mai întâi păcatele prin Taina Sfintei Spovedanii, pentru că Mântuitorul, mai întâi de a vindeca vreo boală, mai întâi de toate le spunea: ”Iertate îti sunt păcatele tale” si iertându-le păcatele se vindecau.
Iar dacă crezi că ai vreo putere paranormală obtinută prin yoga sau alte practici, ori din senin, du-te si spune duhovnicului căci abia după aceea ai să vezi adevărul—că totul a fost vrăjitorie, o minciună si o inselătorie a vrăjmasului omului, care e diavolul. Căci dacă e de la Dumnezeu, de ce totusi prin spovedanie dispare orice putere paranormală? Poate pentru simplu fapt că Bunul Dumnezeu ne-a făcut pe toti absolut normali, suntem creaturi normale si Dumnezeu este Cel care, pentru a rămâne normali ne dă sanătate la minte si la trup.
Căci orice minune pe care au făcut-o Sfintii vreodată au făcut-o numai în numele lui Hristos, cu Sfânta Cruce, dar mai ales prin rugăciune—rugându-se mult si cu toată fiinta), cu tot sufletul, cu lacrimi si smerenie, si nicidecum în meditatii yoghine.
Să citim din frumusetile vietuirii crestine, din ”Proloage”, ”Vietile Sfintilor” care au trăit pentru Hristos Cel viu si întru Hristos si care si-au dat viata pentru El, care L-au mărturisit numai pe El refuzând să se închine la orice alt dumnezeu primind astfel cununa muceniciei, răbdând pentru Hristos si urmând sfânta Sa învătătură pe care azi putini o înteleg, iar vietile frumoase ale sfintilor astăzi putini le cunosc.
In timp ce crestinismul e plin de viată, de iubire de credintă, smerenie si adevăr, de sfinti si martiri yoga îti oferă posibilitatea de a crede într-o lume moartă, într-o lume goală, care nu-L are pe Dumnezeu, pentru că nu-L poate cunoaste fără Sfânta Biserică. Yoga îti oferă posi bilitatea de a crede în nimic, ori în ”vidul creator beati fic” care este cea mai mare înselătorie si scorneală a satanei.
In yoga totul este o asceză fără sentimentul iubirii sau al umilintei fară lacrimi si smerenie—un pământ sterp fără apă, fâră viată, adică fără iubire, fără adevăr fără Dumnezeu Cel în Treime slăvit si închinat. Amin
(Loredana B.).

***

Incă din timpurile străvechi, urmasii lui Adam cei care au uitat de Dumnezeu, au început să fie preocupati de următoarele întrebări: cât este de mare pământul ce este în adâncul mării, ce vietuitoare trăiesc pe pământ si în apă, evolutia vremii, mersul stelelor si, ca să fiu mai scurt, au fost preocupati de ”cunoastere”. încercând să răspundă acestor întrebări, s-au dezvoltat diferitele ramuri ale stiintei, care s-a întins până în zilele noastre si va continua până la sfârsitul lumii.
Astfel, omul îsi închipuie că va putea dobândi cunoasterea si întelepciunea, fără ajutorul lui Dumnezeu si in final va ajunge el însusi dumnezeu, uitând că toată întelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.
In aviditatea lui de a dobândi ”cunoasterea, mărirea si puterea”, omul se aruncă în bratele pierzării cu capul înainte, fără să mai gândească. Cunoasterea si puterea este dorită de omul nebun mai mult decât nemurirea si fericirea vesnică.
Această dorintă de cunoastere a biruit si pe primii oameni, când au fost amăgiti de diavol: ”Nu, nu veti muri, ci vi se vor deschide ochii si veti cunoaste…”. Acelasi vrăjmas al sufletelor omenesti, ademeneste si astăzi pe multi oameni cu aceleasi promisiuni.
Filosofia hinduistă, spre exemplu, promite adevărata cunoastere, puterea, nemunrea si indumnezeirea, iar omul modem de astazi, care se socoteste întelept în ochii lui, desi a fost botezat crestin, nu este departe de ateism, socoteste că această filosofie este ultima treaptă pe care mai trebuie să pună piciorul si va fi desăvârsit. Sărmanul ”crestin”, a uitat că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, este singurul care poate cu adevărat să îndumnezeiască pe om, daruindu-i cunoasterea, viata si fericirea în propria Lui fericire vesnică.
Filosofiile păgâne sustin că scopul vietii omului este de a-L cunoaste pe Dumnezeu, iar cel care L-a cunoscut pe Dumnezeu, a devenit Dumnezeu . Desi este o parte de adevăr în această afirmatie, nu este în totalităte adevărată.
Diferenta fundamentală dintre religia crestină si religiile (filosofiile) păgâne, este aceasta: nu omul se ridică la cunoasterea lui Dumnezeu, prin asceză si extaz, ci Dumnezeu S-a pogorât pe pământ, S-a întrupat si S-a făcut cunoscut oamenilor. Iar dacă citim Biblia, singura Scriptură cu adevărat sfântă si adevărată ne dăm seama că dumnezeul cunoscut de ”iluminatii” păgâni nu este Adevăratul Făcător al Cerului si al pământului, al tutu ror văzutelor si nevăzutelor!
Sfânta Evanghelie de la Ioan, spune: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul Cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”’ Atunci, cum spune Budha sau alti ”iluminati” dinainte de Hristos că L-au cunoscut pe Dumnezeu? Iar cei ce după Hristos cum pot spune că L-au cunoscut pe Dum nezeu, dar fără să-L cunoască pe Fiul Cel una cu Tatăl căci însusi Domnul Iisus spune iudeilor: ”… dacă L-ati fi cunoscut pe Tatăl, M-ati fi cunoscut si pe Mine ”? Iar dacă luăm aminte si la cuvântul Domnului Iisus Hris tos, care atrage atentia că nimeni nu-L poate recu noaste ca Domn decât în Duhul Sfânt, ne dăm seama că alt duh, al altui dumnezeu, au cunoscut acesti ilu minati, adică acelasi vrăjmas care de la început a fost ucigas de oameni, căci nu este viată în afară de Hris tos, iar căutarea unui alt dumnezeu si lepădarea de Hristos, este moartea.
Termenul ”yoga” are o largă acceptiune în conceptia hindusă. In limba sanskrită înseamnă ”legătură”, adică legatura între bine si rău, intre pozitiv si negativ sau mai bine zis, un fel de ”echilibru” prin care se dobandesc ”puteri”.
Tot cel ce practică aceste exercitii fizice sau mentale, prin care se trezesc în fiintă ”puterile paranormale” sau
”Forta Kundalini”, se numeste yoghin, adică, în conceptia hindusă, yoghin este si vrăjitorul si sfântul.
Calea spre Nirvana (raiul Extremului Orient), poate fi efectuată numai prin intermediul ”Fortei Kundalini”, care se poate ”trezi” în fiinta umană prin mai multe căi (discipline), cum ar fi: exercitiile fizice rapide (cu consum de energie); exercitiile fizice lente (fără consum de energie); concentrare si meditatie; vointă dinamică; adoratie.
Maxima de căpetenie a acestor ”discipline” care duc la ”desăvârsire”, este: ”cu cât te apropii mai mult de animalitate (cu cât devii mai instinctual, asemenea animalelor), cu atât te apropii mai mult de desăvârsire” si cu cât îti dezvolti mai mult văzul ”celui de-al treilea ochi” (să vezi primejdia, directia atacului, cine este cel ce te atacă, cu ce anume etc.), cu atât esti mai aproape de desăvârsire”. Oare chiar asa să fîe?!?
Câtid vom vedea acele meditatii care încep cu ”Eu sunt”, să stim cu sigurantă că nu sunt crestine. In toată Biblia nici un om nu face vreo afirmatie ”Eu sunt” si să numească vreun atribut divin, decât numai Domnul, mai ales în Sfanta Evanghelie de la Ioan afirmă: ”Eu sunt Lumina lumii”; ”Eu sunt Păstorul cel bun”; ”Eu sunt Pâineavietii”; ”Eu sunt Calea, Adevărul si Viata”; ,,Eu sunt intru Tatăl si Tatăl întru Mine”; ”Eu sunt vita cea adevărată”, iar în a doua carte a lui Moise, tot Domnul Dumnezeu este Cel ce afirmă: ”Eu sunt Cel ce sunt”.
Alt punct de vedere asupra meditatiilor este că si atunci când meditatorul foloseste formula ”Dumnezeu este”, tot este departe de adevăr, căci în meditatii sunt intercalate atribute panteiste, cum ar fi: Dumnezeu este Totul Dumnezeu este Infinitul, Dumnezeu este întregul etc., care ne duce la ideea că materia este coeternă cu Dum nezeu, sau că a emanat din Dumnezeu, ceea ce ar însem na că Dumnezeu nu ar mai fi Atotputernic, deci contrar invătăturii crestine.
Crestinii care meditează folosind formula ”Dumnezeu este” folosesc alte atribute, spre exemplu: Dumnezeu este lumină pururea fiitoare, fără umbră de schimbare; Drept Judecător; mult milostiv; îndelung răbdător Cel ce dă hrană la tot trupul; Cel ce va judeca vii si mortii etc, iar o astfel de meditatie în conformitate cu Sfanta Evanghelie îl va determina să se îndrepteze spre lucrarea virtutilor în această singură viată, nu amânând lucrarea virtutilor în ”următoarea viată” si astfel pierzându-si su fletul. Căci dacă omul s-ar fi putut ”purifica” si ”mântui” prin mai multe ”reîncarnări”, atunci, nu mai era nevoie să vină Mântuitorul Hristos ca să răscumpere păcatele noastre. Căci nici frate nu poate mântui pe frate, nici -pe sine nu se poate răscumpăra, nici cu bogătii etc, după mărturisirea Duhului Sfânt prin gura Proorocului David: ”Că răscumpărarea sufletului este prea scumpă si niciodată nu se va putea face”, deci numai însusi Dumnezeu a putut răscumpăra sufletele oamenilor. Iar despre faptul că nu există reîncarnare, mărturiseste Domnul prin gura Apostolului: ”… ci este rânduită o singură viată, apoi să moară si apoi judecata”.
In final, putem observa că toate cele ce tin de yoga sunt aduse la fiintă de vrăjmasul mântuirii omului si, ca să fim mai pe scurt, afirm că nu numai yoga, ci toate invătăturile care propovăduiesc îndumnezeirea sau mântuirea omului fără numele lui Iisus Hristos, sunt de la ucigasul de oameni, pentru că singur Iisus Hristos este—Viata si ”nu este alt nume sub cer, în care să ne putem mântui”, după cum afirmă Apostolul.
In concluzie, tot acela ce se îndepărtează de Hristos se îndepărtează de viată. Nici asa zisa yogă-medicală nu este de la Dumnezeu, ci tot de la ucigasul de oameni, pentru că acele ”exercitii” se fac antrenând si ”psihicul” si ”autosugestia”, deci tot fără Hristos.
Dumnezeu îngăduie diavolului să se atingă de trupul oamenilor, dandu-le boală, uneori pentru pedepsirea unui păcat, alteori pentru încercare, iar omul are libertatea de a cere ajutor de la cine vrea: sau de la cel prin care vine pedeapsa (diavolul), ori de la Cel Care a trimis pe cel ce îl pedepseste (Dumnezeu).
Omul modem nu mai acceptă sloganul medieval ”crede si nu cerceta”. Dacă un lucru e rău trebuie să stie de ce e rău, sau dacă e bun, să stie de ce e bun. Aparentele de obicei înseală. Spre exemplu, oamenii văd ceva bun în faptul că există ”clar-vedere” si ”clar-auditie” si sunt capabili să execute operatii chirurgicale ”fară bisturiu”, etc., dar adevărul este cu totul altul.
Dumnezeu nu se uită la faptă, ci la scopul cu care facem fapta, deci binele nu este bine când scopul e rău. Diavolul, ca să-i atragă mai usor pe oameni, îi învată mai întâi la ”bine”, iar după ce au crezut în sfaturile ”bune” ale lui, îi va aduce si în fărădelegi.
Cea mai înaltă treaptă a desâvârsirii omului care a fost creat de Dmmiezeu după chipul Său, este de a dobândi puterea de a iubi desăvârsit pe Creator cu acea iubire desăvârsită care este din veci între Persoanele Treimii si cu care Treimea 1-a iubit pe om, chiar dacă 1-a adus la existentă din nimic. Pentru aceasta, Ziditorul a zidit în om si puterea de a-L iubi desăvârsit. Păcatul neascultării a prilejuit pierderea ”asemănării”, în care era inclusă si iubirea, însă prin întruparea Sa, Donmul a dat posibilita tea de redobândi ”asemănarea lui Dumnezeu” si a rein tra în iubirea Lui. ”Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneti întru iubirea Mea”.
Iubirea este lumină. Crestinul va dobândi această lu mină a iubirii, prin împlinirea poruncilor Evangheliei. Insă diavolul cel zavistnic, vrea să-si însusească lui această putere de adoratie a omului.
Omul are libertatea să ajungă în comuniune, prin in termediul acestei lumini a iubirii, cu cine vrea: sau cu Creatorul, prin împlinirea poruncilor Evangheliei, sau cu Lucifer, prin meditatii transcedentale, yoga sau alte practici păgâne.
Mai sunt si cei care se iubesc numai pe ei însisi, prin meditatii de tipul: mă simt foarte bine, mă simt din ce în ce mai bine, am o multumire deplină, simt o mare bucurie, simt o mare fericire, sunt fericit… etc. sau cu ajutorul exercitiilor si ”asanelor”. După intrarea în extaz nu mai respiră, nu mai gândesc, nu mai au, simturi, ceva foarte asemănător cu somnul adânc. Această iubire de sine este o iubire ”oarbă”, este o iubire ”schioapă”, care în realitate nu se mai poate numi iubire.
Iubirea desăvârsită este aceea când cineva îsi pune sufletul pentru cel pe care îl iubeste. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are, au fost cuvintele Mântuitorului, care a respectat această iubire, El însusi, punându-si sufletul pentru oameni.
Astfel, omul, dacă va îndrepta acea putere a iubirii către Domnul, va putea face minuni (Domnul împlineste cererile celor ce-L iubesc pe El), iar dacă o va îndrepta spre satana, va putea face si el ”minuni” cu ajutorul lui satana. Satana, desi are puterea încât ”numai cu o unghie ar putea întoarce pământul pe dos”, este totusi ”îngrădit” de puterea lui Dumnezeu să nu facă tot ce vrea, dar cu ingăduinta lui Dumnezeu, poate da ”puteri” celor ce îi slujesc lui. Poate să imite adevărata mistagogie (simtirea si trăirea mistică) la omul ascetic, care vrea să devină dumnezeu dar fără indumnezeitorul omului, care este Hristos, si fără legea dreaptă a Evangheliei Lui.
Prin simplul fapt că vrea să devină dumnezeu, calcă în picioare una din cele mai mari virtuti, care este smerenia, si omul mândru este ”necurat înaintea lui Dumnezeu”. Mândrie este si când se foloseste ”autosugestia” cu formulele ”eu sunt…”, ”eu am…” deci încă o dovadă că yoga este o inventie a diavolului, căci mândria este trăsătura de bază a lui si cauza căderii din cer. Opusă mândriei este smerenia si este singura virtute pe care nu o poate lucra diavolul.
Cel care s-a prins în horă cu diavolul în filosofiile lui si învătăturile lui, nu va mai putea scăpa decât numai cu ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl va ajuta numai dacă se va smeri, dar în interiorul inimii, nu numai la extenor,ca yoghinii.
Tot mândria este războiul cel mai mare pe care-1 dă diavolul celui ce s-a întors de la yoga. Crede că stie mai multe chiar decat un călugăr sau preot si are păreri bune despre sine însusi, că ar fi dobândit o sporire mare si chiar experiente mistice. Un astfel de om este de plâns. Orbit fiind de diavolul, el nu vede că în realitate este cu mult mai jos decât un om care nu si-a îndreptat nici macar privirea spre calea spirituală.
Acum să vorbim de cei care, tot din mândrie, se cred intelepti, cred despre sine că au mare putere de dis cernamant, că pot să selecteze ”ce e bun de la filosofi si yoghini si ce e bun de la crestinism. După cum ”nimic necurat nu va intra în Impărătia Cerurilor” , la fel pot zice că ”nimic bun nu este de la diavol”, căci si dacă va face cuiva un mic bine, nu-1 face decât să-1 arunce pe om intr-un păcat si mai mare.
Domnul a zis că ”cel ce va călca o singură poruncă, se va face calcător a tuturor poruncilor”, dar sunt ” cei întelepti în ochii lor” care împlinesc numai o parte din ele, care le convin, mai adăugând si alte învătături straine de Evanghelie, uitând cuvântul Apostolului, care indeamnă :,,.. chiar înger din cer de s-ar pogorî si ar vesti o altă Evanghelie decat cea pe care ati auzit-o, să fie anatema”.
In Sfânta Evanghelie de la Ioan, Domnul zice: ” Eu sunt usa. Cel ce nu intră în staul pe usă, ci sare pe aiurea, este fur si tâlhar”. Deci chiar dacă va reusi ” sa sară pe aiurea , nu va rămâne la nuntă, căci nu va avea ”haină de nuntă” si va fi aruncat în ”întunericul cel mai dinafară unde sunt câinii si vrăjitorii”.
O orbire gravă a celor ce învată yoga sau teosofia, este ideea că Iisus Hristos nu este si Dumnezeu, ci doar un om care s-a apropiat mai mult de desăvârsire, un ”iluminat”. Ei aduc argumentele Sfintei Scripturi, cuvintele pe care le-a rostit Iisus pe Cruce: ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”, sau motivează rugăciunea rostită de Iisus în Ghetsimani, adică, dacă El era si Dumnezeu înseamnă că S-a rugat Lui însusi.
Ce rătăcire!!! Dar, la începutul Evangheliei de la Ioan nu specifică oare: ”La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul… în lume era si lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut… Si Cuvântul S-a făcut trup…”? Iar afirmatia Domnului: ”Eu sunt Păstorul cel bun… si sufletul îmi pun pentru oi… Nimeni nu-1 ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu să-1 pun si putere am iarăsi să-1 iau”, oare nu ne lămureste pe deplin? Despre care ”iluminat” s-a mai vorbit asa ceva?
Cei ce cred că Biblia este adevărată, trebuie să înteleagă si să creadă că Hristos a avut două firi: dumnezeiască si omenească, iar rugăciunea Lui în firea omenească si toate celelalte fapte ale Lui cu firea cea omenească, au fost nu din neputintă sau nevoie, ci ca să fie răscumpărat păcatul chiar în neputinta omenească si totodată să fie pildă vie tuturor oamenilor care vor să-L urmeze. Cei care vor să stie mai multe, îi sfătuiesc să citească dogmele ortodoxe.
Un alt punct de vedere este că dumnezeul filosofului este un Dumnezeu pasiv, iar Dumnezeul crestinilor este un Dumnezeu Atotputenic si activ Care ”lucrează toate în toti” si ”dă fiecăruia după inima lui”. Cuvintele Mântuitotului: ”Fără de Mine nu puteti face nimic”, chiar îi îndreptăteste pe crestini să primească sfatul pro orocului David: ”Supune-te Domnului si roagă-L pe El… descoperă Domnului calea ta si El va împlini”. Din toate cele ce se văd în ziua de astăzi, este limpede că cineva netezeste căile lui Antihrist. Acest luptător împotriva lui Hristos va fi un om care prin meditatii transcedentale si yoga, va ajunge în comuniune cu Lu cifer, îl va adora, iar Lucifer va da acestui om toată pu terea pe care o are. La ora actuală sunt deja cercuri sata nice care se ridică împotriva lui Dumnezeu pe motiv că Dumnezeu a aruncat pe Lucifer din cer pe nedrept.
”Calul de foc apocaliptic” amintit de Sfântul Ioan Evanghelistul nu mai are răbdare, nechează si bate din picioare; si nici lucrurile nu mai au răbdare, si nici tim pul… Timpul nu mai are răbdare!!! (Un fost yoghin).

***

In religiile asiatice lumea se confundă cu divinitatea sunt acelasi lucru (”Tat tvam asi”=Acesta esti tu), apoi se afirmă identitatea dintre Brahman, suflul cosmic cu Atman,suflul personal. Ori, este greu de priceput pentru mentalitatea asiatică că facerea lumii e un act prin care ceea ce se creează nu provine din fiinta celui care crează, ci este cu totul deosebit de El, pentru că ceea ce se aduce de la neexistentă la existentă nu poate să fie coetern cu Cel fără de început si cu Cel Care există pururea. Dacă Dumnezeu ar fi făcut din fiinta Lui lumea, atunci El nu ar fi creat- o, ci doar ar fi transformat ceva în altceva, Deci, când afirmăm că Dumnezeu e Creatorul lumii spunem că lumea a fost adusă de la nefiintă la fiintă si nu din fiinta lui Dumnezeu.
Deoarece se consideră Dumnezeu a fi ceva si nu cineva si nu se consideră că Dumnezeu este Persoană, si în special datorită necredintei în Dumnezeu, e mai usor pentru omul necredincios să se mintă pe sine si să se încânte cu alte învâtături comode, să ”câstige” mântuirea sa prin tot felul de tehnici si exercitii trupesti decât să se roage lui Dumnezeu. Vor să devină dumnezeu fără Dumnezeu, sau mai rău, îsi imaginează că prin concentrarea si efortul lor îl pot sili pe Dumnezeu să facă ce vor ei în poftele lor.
Yoghinii încearcă o apropiere între ”iluminatii” lor si sfintii lui Dumnezeu uitând că ”diavolul se arată si sub înfătisare de înger de lumină” (II Cor. 11,14) si că unii sunt ”iluminati” de altcineva decât de Dumnezeu.
Yoghinii si budhistii nu stiu de Duhul Sfânt, a treia Persoană dumnezeiască si-L consideră ceva, uitând că se pot lăsa posedati de cel rău.
Apar confuzii între discernerea duhurilor. Sfântul Ioan Evanghelistul spune că ”duhul care nu propovăduieste pe Hristos Iisus si pe acesta în trup este antihrist”. Se uită apoi că diavolul e tatăl minciunii si că el imită ca aspect lucrarea Duhului Sfânt doar, doar va însela pe cineva.
Puterile paranormale ale yoghinilor si budhistilor sunt energii si puteri drăcesti. Ei mută lucruri din loc, fac si vindecări miraculoase, citesc gândurile, etc. Au niste puteri. Dar roadele Duhului Sfânt sunt altele: dragos tea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea poftelor.
Energiile cu care lucrează omul (care e creatură) sunt energii create si au alte roade. Am să dau un exemplu yoghinul se concentrează, face anumite respiratii (pranayama) si acumulează energie (prana) si poate să stea gol pe un bloc de gheată fără să sufere. La fel si Sfântul Serafim de Sarov stătea în zăpadă fără să sufere de frig. Dar atentie la diferente: yoghinul topeste gheata, dar Sfântul nu topea zăpada. Deci folosesc energii dife rite: yoghinul energie creată, din natură, Sfântul e nergie necreată, harul care stăbate creatia fără să o modifice.
Apoi neputrezirea si semnele cu care Dumnezeu cinsteste moastele Sfintilor ortodocsi grăieste despre Cel pe Care îl slujeau pe când despre yoghini nu am văzut si nici nu am auzit că au moaste.
Yoghinii folosesc tehnici de captare a energiei; sfântul se roagă lui Dumnezeu să-1 măntuiască.
Orice tehnică spirituală fară credintă în Dumnezeu e magie. Din acest punct de vedere yoga, budhismul, taoismul etc. sunt magii—albe, negre dar magii. Nu sunt mistici orientale, ci practici magice.
Diferenta între o tehnică spirituală si rugăciune se aseamănă cu diferenta dintre o mumie egipteană (care s-a conservat după un anumit procedeu—scosul măruntaielor, îmbălsămare) si moastele unui sfânt
Aceasta este diferenta intre magie (tehnici etc.) si rugăciune, intre sclavia păcatului si libertatea de fiu al lui Dumnezeu, intre puterea omenească si cea dumnezeiască.
O altă ciudătenie a asiaticilor e că, desi dispretuiesc lumea si trupul omenesc, se folosesc de tot felul de tehnici ca să se perfectioneze cu ajutorul trupului, spre deosebire de sfinti care pretuiesc trupul cu care intră in Impărătia lui Dumnezeu, dar si-l gătesc prin sfintirea sufletului. (Constantin N.)

***

De mă iubeste cineva, il va iubi si Tatăl si vom veni si vom face locas la el. Dar este posibil ca cineva să iubească (adore) pe Dumnezeu si in el să nu vină Duhul lui Hristos, deci să nu fie al lui Hristos: cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui.
Este cumva contrazicere in cuvintele Domnului? Nicidecum! Căci tot El a subliniat: Cine mă iubeste , implineste poruncile Mele.
Spre exemplu, prin metodele yoghine se poate ajunge la iubirea de Dumnezeu; mai mult, chiar se poate folosi numele lui Iisus si va ajunge să facă minuni, să scoată demoni etc. in numele lui Hristos. Dar in ziua Judecătii acestia vor auzi: ” Duceti-vă de la mine blestematilor …”; aceasta insemnand că nu au făcut minunile cu Duhul lui Hristos.
Poate cineva să pună intrebarea : ” Cum e cu putintă să vină duhul altui dumnezeu, cand eu am chemat numele lui Iisus?”. Răspunsul e simplu: Când ai chemat numele lui Iisus, nu ai stat în poruncile Lui.
Crestinul în rugăciunea lui Iisus mărturiseste Sfanta Treime: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul.
Yoghinul foloseste numele lui Iisus fără nici o mărturisire, ci doar ca „mantră”. Nefiind o asemenea învătătură (cu privire la atingerea iubirii lui Dumnezeu) înseanmă că această iubire este de la vrăjmasul mântuirii omului.
Cel mai dureros lucru este că nici ei însisi nu-si dau seama de înselare, fiind convinsi că acela este Duhul lui Hristos: Căci se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putintă si pe cei alesi (Matei 24,24

***

Parinte, m-am gândit că este mai important să vă scriu despre ceea ce mi s-a întâmplat mie în acesti doi ani decât examenul meu, pentru care si asa nu prea pot să învăt. Consider că este foarte important pentru că ei sunt foarte periculosi, au deschis centre în aproape toate orasele din tară si s-au infiltrat chiar si peste hotare, în Danemarca, unde au trimis pe unul de încredere, Narcis I.
Sunt convinsă că mă urmăreau mai dinainte; alegeau anumite persoane, le urmăreau, le făceau anumite vrăji si actionau prin oamenii din jurul acelor persoane. Acest grup dubios s-a pregătit cu câtiva ani înainte de revolutie. Se intâlneau pe ascuns si primeau initierea de la acel dubios profesor. Ceea ce au învătat acolo nu stiu, dar stiu că aveau loc orgii sexuale, făceau amor mai multi între ei, fete si baieti împreună, cu anumite consacrări înainte; de obicei consacrau profesorului, acestui Gregorian Bivolaru, care, am înteles, că de la vârstă destul de mică a început să fie inspirat de duhuri rele si initiat în aceste lucruri. Foloseau foarte mult tehnicile de Tantra-Yoga, o tehnică prin care ei spuneau că ridică nivelul spiritual al omenirii dar nu făceau altceva decât să-1 scadă.
Evenimentele se petreceau cu câteva luni inainte de revolutie. După ce am divortat, m-am mutat din seria în care eram la facultate într-o altă serie, unde era si un băiat, Călin, care practica yoga. După ce 1-am cunoscut, stările mele au început să se schimbe, să se înrăutătească. Ei făceau meditatii la anumite ore; la aceste ore simteam o exacerbare sexuală si diminuare a capacitătilor intelectuale. De asemenea mai erau două fete dintre cele mai periculoase, surorile gemene Mihaela si Gabriela, care actionau asupra noastră si în special a mea; începând să-mi scadă interesul pentru învâtat si să-mi crească interesul pentru băieti, fumat… Să revin la Călin. A început să-mi vorbească de profesorul lor Gregorian Bivolaru, că este un mare eliberat, că detine forte supranaturale, că este o fiintă deosebită, că poate să facă orice doreste, că poate să apară sau să dispară intr-un loc… îmi spunea că va fi revolutie, că profesorul si ei lucrează pentru acest lucru, că va cădea Ceausescu si că Grig era închis de comunisti într-un fel de spital de nebuni, dar că-1 vor elibera. A început să-mi dea cărti, să-mi vorbească despre Tantra-Yoga, să-mi spună că ei aveau anumite intâlniri amoroase în grup, fete si băieti la un loc si că asta îi ajută să evolueze spiritual. Toate aceste lucruri mă speriau dar actionau atât de mult asupra mea încât eram ca într-un fel de vrajă.
Imi cumpărasem masină si acest băiat se oferise să mă învete să o conduc. Fratele meu, a sesizat un comportament ciudat la mine si mi-a spus că astia sunt sectanti, că sunt nebuni, să o termin. Eu m-am certat cu el si am continuat să vorbesc cu Călin.
După un timp a fost vacantă, perioadă în care mi-am revenit putin si am început să mă detasez de ce-mi spunea băiatul acela, să-i consider si eu nebuni. La putin timp a avut loc revolutia si acest lucru m-a determinat să-mi recapat încrederea în Călin, pentru că el îmi spusese că va fi revolutie, si, deci să cred că ei detin anumite puteri supranaturale.
Deschiderea cursurilor de yoga a avut loc la Casa de cultură ”Mihai Eminescu”. Eu nu aveam de gând să mă duc dar acest coleg m-a luat pe sus. Acolo era o atmosferă foarte ciudată; toti cei apropiati ai lui Grig erau ca niste roboti teleghidati. Eu m-am asezat în spate, nici nu 1-am văzut bine pe Grig, dar a actionat asupra întregii săli încât incepusem să simt o dragoste foarte mare si un sentiment de bucurie fată de o persoană pe care nu o cunosteam. După aceea 1-am văzut si m-a surprins neplăcut înfătisarea lui hidoasă, dar vraja era atât de mare încât nu am putut să rezist ei.
După aceea am mers la Casa de Cultură a studentilor si în continuare acasă la unul Florin, tot coleg de facultate cu noi. Atmosfera era foarte ciudată, eram buimăcită de tot ce se intâmpla acolo, parcă erau cu totii în transă.
A urmat înscrierea si au început cursurile si conferintele. Am început să simt în jurul capului ca o sferă si încet, încet să mă golesc de toate gândurile personale, trăirile mele, să uit de părinti, de copil, de sot si totul să fie înlocuit cu o dragoste fanatică fată de acest ”guru”. Ei sustineau că aceasta este o cale de eliberare Bahti-Yoga prin dragoste. Sustineau si alte mari aberatii: că Tantra Yoga este de două feluri: Tantra Yoga de mâna stângă, când practici actul sexual si te închini zeului Shiva si zeitei Kalisa si Tantra Yoga de mâna dreaptă, când te gândesti la Domnul Iisus Hristos fără să practici actul sexual. Vă dati seama ce aberatii!!!
Incet, încet începusem sa-mi pierd mintile si să mă îngras, să-mi apară tot felul de stări sexuale ciudate si să trăiesc într-o letargie permanentă. Am început să iau contact cu lucruri foarte ciudate, cu o lume nouă, cu o nebunie completă. La ei totul se împărtea în yin (-) feminin si yang (+) masculin. Fetele, ne spunea, că simt mai mult yin si băietii mai mult yang si prin cuplarea acestor două se ajunge la echilibru; că el, profesorul, era cu totul yang si că pentru a rezista în planul acesta avea nevoie de atâtea fete.
La cele două surori gemene, Mihaela si Gabriela, era casa de desfrâu. Aici aveau loc intâlnirile amoroase cu diferite fete pe care le agătau prin oras sau prin împrejurimi. Am înteles că inainte de revolutie acest grup format cam din 29-30 de membri ducea o viată de desfrâu complet. Avusese întâlniri amoroase în grup, fete cu băieti, băieti cu fete la grămadă, cu consacrare inainte, de obicei unui zeu sau direct profesomlui. Eu am reusit să văd anumite poze ale unor fete desfrânate, goale, si alte lucruri dubioase.
Eram o slugă credincioasă, nu participam la aceste lucruri dar stiam că se petrec. De câteva ori am fost si eu păcălită de Călin si de o fată Luisa. Am dormit la această fată si ei nu mi-au spus ce aveau de gând. Au făcut un cerc, m-au pus să stau cu o mână în mâna unuia si cu o mână în mâna celuilalt, au bolborosit ceva, au spus că au făcut o consacrare si după aceea a intretinut relatii sexuale cu amândouă. A fost oribil, nu am simtit nici o plăcere decât dezgust si o stare de nervi, cum am putut ceda insistentelor lor. Ei sustineau că circulă anumite energii din centru Shwadisthana spre cap pe care ei vor să le ducă cât mai mult la cap, de aceea după ce făceau dragoste, stăteau în cap. Totul era o tehnică, nu exista nici un sentiment unul fată de celălalt, ci numai dorinta de evolutie spirituală a fiecăruia. Eram un grup care după terminarea cursurilor mai rămâneam si discutam cu Grig, timp în care nu se discuta mare lucru, dar el ne inducea mai pregnant în stările de iubire si devotiune fată de el. Tin minte că după primele cursuri eram într-o stare de exaltare foarte mare, simtind si un minunat parfum de violete. Eram într-o stare de fericire nemaiîntâlnită, asa o consideram eu, dar de fapt era cea mai ordinară stare de hipnoză, de transă…
A urmat o perioadă în care Grig mă solicita zi de zi cu masina, sub diferite pretexte. Stările mele erau din ce în ce mai accentuate încât începusem să trăiesc amorată numai de ”guru”. Mă îndepărtasem de părinti, de copil si de fratele meu, cu care stăteam după ce m-am despărtit de sot. Au fost câteva luni din viată în care am avut un program limitat, fiind ca într-o închisoare. Acasă ajungeam din ce în ce mai rar, deoarece erau persoane care mă puteau convinge că ceea ce fac eu nu este yoga, ci doar o nebunie impusă de un mare nebun.
Si în grup viata decurgea la fel; toti erau preocupati de sex, tantra, devotiunea fată de Grig si cam atât, nimic în plus, cu câteva mici exceptii; persoane pe care Grig le considera ajutoarele lui si care detineau anumite puteri paranormale, cum ar fi Narcis Iancău, Claudiu Trandafir, Catrina Nicolae.
Nu pot să-mi explic ce fel de maestru era el atâta timp cât se întâlnea zi de zi cu mai multe fete, si erau unele pe care nu le mai vedea niciodată. Cel fel de initiere le acorda atâta timp cât nu-1 interesa soarta evolutiei lor. Isi făcea plăcerea, le folosea energia, apoi, la revedere.
Care îi plăceau mai mult erau imediat introduse în aceste stări de transă si se îndrăgosteau nebuneste de el, încercând să mai obtină o nouă intâlnire.
Asa zisa metodă a evolutiei spirituale se manifesta prin faptul că toti se sărutau între ei, făceau dragoste indiferent cu cine si foloseau tot felul de tehnici ciudate. Agătau fete tinere pe stradă sub pretextul că vor poza pentru revista yoga, erau duse într-un apartament din Berceni unde se întâmplau multe orgii. Practicau diverse perversumi sexuale sub pretextul evolutiei spirituale–calea lui de a evolua spiritual.
Am uitat să spun că pe mine m-a pus la un regim foarte sever, spunând că am o ”Karmă” foarte grea, că am multe greseli din vietile anterioare si m-a pus să mănânc nouă luni numai grâu si orez si să beau apă, regimul Oshawa, ca să mă vindec. Era să mor datorită lor. In special profesorul Gregorian făcea farmece asupra mea.
Intr-o zi am simtit cum îmi iese sufletul din trup si la un moment dat a sunat telefonul. Era o colegă, căreia i-am spus că-mi este foarte rău. Mi-a spus să mă rog; eu nu mă mai gândeam la acest lucru. Am luat Biblia si am citit ”Tatăl nostru”, revenindu-mi ca prin minune. A doua zi când am mers la cursuri Grig mi-a spus că sunt mare. Mi-a sugerat că el mi-a ajutat si nu Domnul nostru Iisus Hristos, cum gândeam eu.
La mare faceau plajă la nudism, complet dezbrăcati, si fete si băieti; Grig făcând poze la fete în diferite pozitii, chiar si la unii băieti. A făcut un film cu o fată dormind goală si am asistat si eu la aceste filmări. Mai târziu mi-am dat seama că Grig este diavolul pe pământ si încerca să pozeze în persoană pozitivă.
Mă gandesc cu groază câte lucruri făceau, cât actionau asupra altora. Atâta tineret, atâta studentime distrusă de la facultătile de Drept, ASE, Arhitectură, Matematică si chiar de la Teologie (Gabriela B.).

***

Rândurile de mai jos ti se adresează tie cititorule, pe care va fi vrut Bunul Dumnezeu să le găsesti în cărticica aceasta. Nu stiu dacă avem aceeasi credintă; eu sunt ortodox, mărturisesc pe Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a pogorât din ceruri si S-a făcut om, asemenea cu noii oameni, ca să ne cheme, prin păzirea poruncilor Lui adunate în Sfânta Scriptură, părtasi si împreună mostenitori ai împărătiei Cerurilor.
Poate dacă tu, cel ce citesti aceste rânduri, esti cât de cât crestin, si poate mai mergi si la biserică si porti grijă de sufletul tău, de ceea ce o să se întâmple cu el după moarte, o să fii cu luare aminte la cuvintele Proorocului împărat David: ”Auziti acestea toate neamurile, ascultati toti cei ce locuiti în lume: pământenii si fiii oamenilor, împreună bogatul si săracul. Gura Mea va grăi întelepciune si cugetul inimii mele pricepere. Pleca-voi spre pildă urechea mea, tâlcui-voi în sunet de psaltire gândul meu. Pentru ce să mă tem în ziua cea rea, când mă va înconjura fărădelegea vrăjmasilor mei? Ei se încred în puterea lor si cu multimea bogătiei lor se laudă. Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu pret de răscumpărare, că rascumpărarea sufletului este prea scumpă si niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu si să nu vadă niciodată moartea. Fiecare vede că inteleptii mor, cum mor si cei neîntelepti si nebunii, si lasă altora bogătia lor. Mormântul lor va fi casa lor în veac, locasurile lor din neam în neam, desi numit-au cu numele lor pământurile lor. Si omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor. Această cale le este sminteală lor si celor ce vor găsi de bune spusele lor. Ca niste oi în iad sunt pusi, moartea îi va paste pe ei. Si-i vor stâpâni pe ei cei drepti si ajutoml ce-1 nădăjduiau din slava lor, se va învechi în iad. Dar Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului, când mă va apuca. Să nu te temi când se îmbogăteste omul si când se înmulteste slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui, chiar dacă sufletul lui se va binecuvânta în viata lui si te va lăuda când îi vei face bine, totusi el va intra până la neamul părintilor lui si în veac nu va vedea lumină. Omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor”. Si încă: ”Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredinciosilor si în calea păcătosilor nu a stat si pe scaunul hulitorilor n-a sezut; ci în legea Domnului e voia lui si la legea Lui va cugeta ziua si noaptea. Si va fi ca un pom sădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa si frunza lui nu va cădea si toate câte va face vor spori. Nu sunt asa necredinciosii, nu sunt asa! Ci ca praful ce-1 spulbera vântul de pe fata pământului. De aceea nu se vor ridica necredinciosii la judecată, nici păcătosii în sfatul dreptilor. Că stie Domnul calea dreptilor, iar calea necredinciosilor va pieri” (Psalmul 48, Psalmul 1).
Arâtat este că cel ce se abate de la.legea lui Dumnezeu, croindu-si credinte după placul lui, nu va fi primit la fericirea cea vesnică, făgăduită celor ce cred.
Esti yoghin si cauti desăvârsirea? Ia calea crucii, cale împărătească spre cer. Desăvârsirea este lucru anevoios si bărbat desăvârsit este cel care se biruie pe sine în tot lucrul. Ce folos ai tu că te închini în fata unei hârtii, a unei ”yantre” si meditezi asupra sensului continut în ea? Sau stai în cele mai de batjocură pozitii? Oare astea îti tin de foame sau de sete? Oare când esti bolnav, yantra te va vindeca? Trebuie să fii nebun să crezi asta. Rupe-o sau arde-o si vezi dacă îti poate face vreun rău, sau să se apere de tine. Iar dacă ea însăsi nu-si poate face un bine, cum ar putea să ti-l facă tie? Oare când te necăjeste lumea si te dusmăneste, ai dintr-însa vreun folos? Ce lipsiti de minte trebuie să fim ca să ne închinăm unui lucru neînsufletit, care nu are ochi si nu vede, nu aude, nu miscă si este făcut de mâini omenesti, si să nu dăm adevărata cinste Celui Care ne-a zidit pe noi, făcându-ne si ochi, si urechi si mâini si picioare, Celui prin a Cărui poruncă curge ploaia, rodeste pământul, creste grâul si avem ce mânca si noi nemultumitorii!
Iată ce spunea Fericitul Augustin: ”Ingâmfat încă in adâncul nelegiuirii, obosit de mine însumi, mă duceam pe cărări sterpe, presarate cu dureri multe, departe de Tine, Dumnezeul meu!”.
Mincinoasă este stiinta pe care ti-o predă ”maestrul” tău, yoghinule, si este de la diavol primită, chiar dacă tu nu crezi. Mincinos este si el, care nu a făcut-o din dragoste pentru tine, ci, în adâncul ticălosiei lui, a vrut să se mărească în ochii lumii prin înselarea atâtor suflete nevinovate. Dar mortii nu i se va putea opune, căci tot trupul este muritor. L-ai văzut pe el fericit? Cum poti să-i ceri ceva care nici el nu are si nu poate să dea? Din rodurile lui îl vei cunoaste. Imi vei răspunde poate că ti-a descoperit adevărul. Au fost atâtia oameni întelepti care pretindeau că învată pe altii adevărul, si acum nici nu se mai aude de numele lor, s-au stins ca fumul, pentru că nu erau vietile lor la fel cu învătăturile si ei căutau să fie vesnici aici pe pământ. Si atunci, tu cauti adevărul la oameni? Adevărul este vesnic si nu locuieste împreună cu răutatea. Caută-L pe Domnul si El îti va descoperi întelepciunea.
Citeste din Scriptură Faptele Apostolilor si apoi te întreb: pe cine slăveste acum toată lumea crestină? Pe Petru, pe Pavel, de care nu este lumea vrednică si pe care acum îi pomeneste cu laude, care în vremea lor erau huliti, bătuti, si izgoniti de prin cetăti. Ei nu erau nebuni să se închine pietrelor, lemnelor sau să se creadă reîncarnati din dobitoacele cele mai josnice! Ei se închinau lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Căruia când vrea să cutremure pământul, cine îi va putea sta împotrivă? Poate tu, cu meditatiile tale! De ce n-ai făcut-o atunci, de câtiva ani încoace, de când mor oamenii pe sub dărâmăturile caselor? Te uiti la o lumânare si-i contempli flacăra? Dar de ce nu te duci cu gândul la Cel ce a făcut focul? Dacă în flacăra lumânării nu poti tine degetul, ce o să faci în focul cel vesnic?
Tu îti purifici trupul, zici. Nu este o osteneală zadarnică? Când o să mori, ti-1 vor îngropa ceilalti sub pământ, ca să putrezească asa cum putrezeste gunoiul. Dar sufletul tău, cel ce este netrupesc, nu va lua cu el nici bogătie, nici cinste, nici frumuseti, nici desfătări, mâncăruri si băuturi alese. Acestea din pământ sunt si în pământ se vor întoarce.
A practica, si chiar numai a gândi si crede în yoga sau altă filosofie necrestină, este o faptă foarte rea, căci nesocoteste pe adevăratul Dumnezeu. Si când sufletul iese din trup si rămâne cu faptele lui bune si rele si când se judecă sufletul, dacă cele rele trag mai mult, se aruncă amărâtul nostru suflet într-un loc cumplit si întunecat, unde rămâne să se chinuie în vesnicie.
Iar înselătorul care învată pe oameni yoga, în ticălosia lui, n-o să-ti vorbească niciodată de acestea, ci poate de Budha, de Brahma, de Vishnu sau alte zeităti păgâne indiene pe care le adoră el.
Ca să ne încredintăm mai bine de cele spuse, să mergem (duminica si în sărbători la biserică, să ascultăm sfintele slujbe, si să aflăm de acolo, din învătăturile si vietile sfintilor care se citesc, câte minuni înfricosate făcea Dumnezeu prin aceia, încât si muntii îi mutau din loc cu rugăciunea. Să ne închinăm si la sfintele lor moaste, care sunt dovada că ei sunt cinstiti de Dumnezeu, încât le-au fost răsplătite si trupurile cu darul neputrezirii, al vindecărilor si altor faceri de minuni si care sunt dovada că noi vom învia si că sufletele lor sunt în mâna lui Dumnezeu, si nu trimise iar să se chinuie pe pământ, în trupuri de câini, pisici, pesti, fiare sau alte dobitoace necuvântătoare.
Si să nu fim ca evreii cei necredinciosi care nu au crezut în Hristos, ci L-au batjocorit, ci L-au bătut si răstignit pe cruce ca pe un tâlhar de rând, ca să nu avem cumva după moarte plata lor, în chinurile cele vesnice, ci să ne întoarcem către Dumnezeu, ”Care nu oboseste iertând” si să-I păzim poruncile, ca să ne invrednicim si de fericirea de aici si de cea vesnică, nepovestită (Climent P.).

***

In yoga totul este asa de bine ”calculat”, verificat, demonstrat, argumentat cu tot felul de explicatii care de care mai stiintifice, încât are o mare priză îndeosebi la intelectuali si studenti, care sunt efectiv acaparati, sedusi complet de toate misterele acestei yoga, mistere care de fapt se transformă în adevărate demonstratii si argumentatii stiintifice, ceea ce câstigă foarte multă încredere celor ce au ”ceva carte”, dar care duc lipsă de credintă.
De fapt, pentru a întelege yoga, nu este nevoie de credintă atâta timp cât există n+1 rationamente si demonstratii care vin să facă apel doar la intelectul omului, la ratiune, stimulând încrederea în fortele sale proprii, dar mai ales mândrie si orgoliu.
In ”Elemente fundamentale în practica yoga”, carte scrisă de Dan Bozaru, intâlnim multe confuzii, idei, din crestinism si păgânism. Astfel, la pag. 10, ”Studiul individual”, găsim o mare confuzie, o mare eroare. Eroarea este a crede că diferentele stau doar în denumirea diferită dată lui Dumnezeu (Brahma, Shiva, Tao, Alah, Dumnezeu-Tatăl), fapt care automat crează si confuzie. De ce? Pentru că acest Dumnezeu nu e înteles în acelasi fel de către toti. De exemplu, intr-un fel îl înteleg pe Dumnezeu taoistii (Dumnezeu este asa numitul principiu unic numit TAO, universal exprimat în complementaritatea yin-yang în care yin este principiul universal feminin iar yang este principiul universal masculin) si in alt fel crestinii (Dumnezeu Cel în trei ipostasuri–Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt). In hinduism Dumnezeu se manifestă sub forma a zece mari puteri cosmice, Maha Vidya, care sunt personificări eterne infinite sau Shaktis-uri ale lui Brahma, adică ale lui Dumnezeu.
Unul din ”marile secrete yoghine” este tocmai intrarea în rezonantă (chiar telepatică) cu aceste puteri cosmice, cu fiecare din ele, prin asa-zisele MANTRE (Mantra=vers vedic, formulă rituală cu valoare magică, vezi ”Note la Bhagavd-gită”). De mentionat este faptul că atunci când se predau la cursurile de yoga aceste mantre se vorbeste de o prealabilă pregătire a fiecărui yoghin pentru ”implementarea”’ mantrei, mantră care nu trebuie divulgată nimănui, nici măcar yoghinilor…
Ideea interesantă care totusi derivă din afirmatia că nu există decat o diferentă de denumiri date lui Dumnezeu, ne poate trimite la Vechiul Testament si Marele Prooroc Ilie, care în mod demonstrativ a arătat că credinta în Baal este o credintă desartă, o închinare la idoli, de unde vedem că diferenta nu stă numai în denumire.
O altă idee interesantă, cel putin pentru mine, este aceea că desi se zice si se scrie: ”yoga este un sistem filosofic traditional…” si multi dintre instructorii de yoga chiar fac afirmatii intr-una, bătand moneda pe faptul că yoga nu este o religie, ci un sistem filosofic, un mod de a trăi, etc… totusi, ciudat, abia acum după studii destul de intense, pline de pasiune chiar, după practică si meditatii repetate cu privire la yoga, as putea afirma pe bună dreptate, zic eu, că ambele afirmatii făcute mai sus sunt adevărate: yoga într-adevăr nu este o religie, insă este o sinteză extraordinar de bine concepută a tuturor religiilor (as putea să o numesc diabolică), diabolic de bine concepută si realizată, o mare capcană, o intensă seductie…
Găsesti în ea tot ceea ce doresti, ceva din fiecare religie, ea putând fi practicată de toti oamenii, indiferent de religia lor. Iată deci ce mare asemănare între asa zisa religie ”New Age” si yoga!
In aparentă atât yoga cât si isihasmul par doar să aibă ceva comun. In esentă, nu. Aparenta este dată de ”meditatie” care apare ca mijloc de comunicare cu Dumnezeu. De ce nu si în esentă? Pentru că practica yoga are la baza sa principiul rezonantei care presupune o exteriorizare prin expansiunea câmpului constiintei, a corpurilor subtile în afara celui fizic, printr-o meditatie chiar asupra acestui lucru, adică pacea, linistea pe care încerci să o creezi vine prin constientizarea faptului că fiinta ta creste, creste, se amplifică din ce în ce mai mult în afară, mărirea aurei, a câmpului constiintei cu senzatia că esti peste tot, în întreg universul, că fiinta ta, sufletul (care este microuniversul) intră în rezonantă cu macrouniversul, cu întreg cosmosul, cu însăsi Divinitatea, de unde si ideea arhivehiculată de yoghini: ”Cunoaste-te pe tine însuti si vei cunoaste astfel tot universul împreună cu fortele ascunse ale sale”. Oricum, acesta a devenit deja un exercitiu yoghin foarte utilizat si îmbinat cu tot felul de alte posturi sau forme de meditatie.
In isihasm lucrurile stau cu totul altfel. In Filocalia nr. 7 si 8, se vede că aceste tehnici de meditatie isihastă presupun o interiorizare profundă cu o atentie îndreptată ferm spre inimă si aducerea lui Hristos acolo cu rugăciunea inimii, prin smerenie.
Totul în tehnicile de rugăciime isihastă presupune interiorizare, atentie îndreptată în interior, centrul vital inima, Hristos în inimă, chemarea Lui prin rugăciunea neîncetată a inimii (în timp ce în yoga, mai ales starea de extaz Samadi Nirvana sunt caracterizate de realizarea asa numitului ”vid creator benefic” fară de care nu poate exista iluminarea, extazul), si bineînteles o stare profundă de smerenie pe care nici o tehnică yoga nu o presupune, ba chiar indirect o exclude tocmai printr-o creare aproape inconstientă dinainte a unei stări de beatitudine, de abandonare totală în voia lui Dumnezeu, prin unirea, contopirea cu El; adică prin mentalizarea aceasta nu se mai poate vorbi nici de smerenie, nici de umilintă, nici de lacrimi, ci doar, bine zis, de ”vid”.
Multi practicanti, sau mai bine zis multi dintre cei care încep practica yoga, întâmpină greutăti si în yoga fizică (Hata-Yoga) si mai ales în tehnicile de meditatie care la un moment dat îti induc o stare de teamă interioară, chiar de frică, bine întemeiată tocmai datorită acestei ”abandonări” totale în bratele Universului, doar pe temeiul asa numitei rezonante, fară nici o logică, fară nici o ratiune clară, precisă. O abandonare în Necunoscut, fără cuvinte, adică fără rugăciune, fără nimic.
Multi zic că ei practică doar Hata-Yoga, fară să facă meditatie, pentru sănătate. Dar este o mare eroare, pentru că yoga fizică este nulă fără mental, pentru că ea presupune, implică, în mod automat mentalul prin concentrările care se fac pe anumiti centri de fortă (de energie) din organism. Si iată ce zic chiar yoghinii: ”yoga ca o banală gimnastică este o yoga periculoasă. O yoga fară spiritualitate este o yoga periculoasă. Yoga în ea însăsi este o gigantică fortă neutră ce poate trezi o fortă impersonală (?) extraordinară, asemănătoare, analogic, vorbind, cu soarele sau cu electricitatea…” (Yoga si Viata, anul 1. nr. 2, cap. Yoga si spiritualitatea).
Aceasta este intr-un fel adevărat, pentru că au fost destui care neluând-o în serios au avut probleme de tot felul, chiar si anumite forme de nebunie. Totodată acest fragment este ca o invitatie seducătoare, indirectă, inconstientă în ceea ce se numeste yoga: ”Jocul în care dacă intri, trebuie să joci până la capăt” (zic instructorii de yoga). Destul de curioasă afirmatia…
O altă problemă ar fi aceea că asupra Indiei poate să plutească un mare semn de întrebare, la care yoghinii nu prea reusesc să răspundă fără echivoc. Intrebarea este: Cum se face totusi că o tară ca India, în care trăiesc atâtia yoghini si chiar mari întelepti, (cei care au fost plus cei care simt), în care sunt atâtia câlugări, mai ales în podisul Tibet (marii yoghini tibetani detinători a tot felul de puteri paranormale), nu au putut si nu au reusit si nici nu reusesc să facă ceva pentru propria lor tară; tară care nu numai că nu se remarcă a fi vreo putere economică în lume, sau mai stiu eu ce calitate, dar cu atât mai mult e o tară în care bântuie tot felul de boli dubioase, cu un nivel de trai destul de scăzut si, ce să mai vorbim despre spiritualitate sau nivel de gândire, inteligentă, la care sunt destul de jos.
După cum se poate lesne observa în toate aceste teorii, filosofii, idei yoghine, budhiste, taoiste… se pleacă de la căutarea binelui, a face bine, a fi echilibrat, a păstra echilibrul, dar răul este atât de confuz definit că aproape nici nu se aminteste de el, ajungând în cele din urmă să fie identificat cu Dumnezeu, căci, zic ei: ”Totul este Dumnezeu”, iar ”Dumnezeu este iubire”. Iată cum răul se sustrage, se transformă, venind apoi să-ti soptească, ca la început strămosilor nostri în grădina Edenului: ”Veti fi ca Dumnezeu ” . In yoga chiar se merge pe ideea acestei potentialităti.
Dar totusi, cum putem noi, creatia lui Dumnezeu să fim Dumnezeu? Cum s-ar putea oare creatia lui Dumnezeu să se identifice cu El? Cred că noi, creatia sa, niciodată nu putem fi El!
Si iată cum a luat nastere credinta nu în idolul Soare sau in Lună, ca în timpurile străvechi, ci astăzi se naste o nouă credintă având drept idol OMUL, prin credinta lui nemăsurată că ar putea deveni Dumnezeu. (Mirabela C.).

***

Din nevinovata respiratie, de care m-am ocupat, am constatat că se foloseste si se urmăreste acumularea energiei ”prana” din aer, prin dirijarea mintii si a atentiei la timpii de pauză, inspiratie, pauză, expiratie, prin care dobândim o energie în stare să relaxeze. Nu am avansat prea mult în practică, totusi am obtinut unele rezultate în stările de oboseală accentuată.
Ce pot spune, este că în aparentă nimic grav, ci de mare folos. Ca efecte, de care este aproape imposibil să-ti dai seama în timpul practicii, este mumifierea simtului sacru cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, o împietrire a inimii datorită stăpânirii de sine prin dirijarea psihicului si luarea aminte continuu la el. Mai afectează simturile afective si comportamentul cu cei din jur, devenind printr-o măndrie nebună si iubire de sine, prea plin de sine, mărginindu-i pe toti ceilalti semeni, fiind dumnezeul lui si rob al ”eu-lui” (Viorel G.).

***

Omul cât trăieste trebuie să-L aibă călăuză pe Iisus, cu toată întelepciunea Sa. El reprezintă un ideal măret ce ne transformă trupul si sufletul. Rătăcirile sunt multe, iar yoga poate fi asemănată cu o sectă care îsi îndreaptă atentia mai întâi asupra trupului, prin Hata Yoga, iar mai apoi asupra mintii, prin Zen Yoga. .
Este o disciplină, un mod de viată ce-ti oferă o curătenie exterioară si interioară care te face să-ti îndrepti atentia doar asupra ta, si în tehnica Zen Yoga, asupra supranumitului guru luciferic, spre a-1 venera, spre a-i urma sfaturile, pentru a-1 diviniza. Aici este rătăcirea!
Yoga are legătură cu Orientul si toate practicile orientale te ajută să te cunosti, să-ti cunosti puterea, dar mai ales îti oferă posibilitatea să o dezvolti, zic ei, dar mai degrabă te amăgesti.
Ce influentă a avut în viata mea? Cred că mai bine nu mă întâlneam niciodată cu cuvântul yoga! (Sandu P.)

***

Misticismul constituie o aptitudine cu totul deosebită de abstractie. Străduinta ca printr-o trăire ascetică ”să ne omorâm mădularele cele de pe pământ”, căutarea de motive mistice sub materie, iubirea lui Hristos si ajungerea la comuniunea intelectuală cu El, caracterizează pe misticul, care se întoarce spre adâncurile cele mai intime ale inimii lui, dorind unirea mistică cu Hristos si izbutind-o prin suspine negrăite”.
Misticul se distinge de ceilalti prin devotiunea lui, din tot sufletul, către Dumnezeu. El se găseste într-o convorbire neîntreruptă cu El, prin rugăciune. Si pe bună dreptate. Pentru că el crede că omul este atât de slab pentru evitarea răului si pentru săvărsirea binelui, încât diagrama raportului dintre Dumnezeu si om pe care ne-a dat-o Apostolul Pavel, nu poate decât să producă un simtământ de adancă smerenie în sufletul oricărui credincios. Intr-adevâr Apostolul Pavel zice: ”Nu a celui ce voieste, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, Celui ce miluieste”. lar în altă parte: ”Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi si a voi si a lucra pentru bunăvoire”. Si Domnul zice: ”Nimic nu puteti face fără de Mine”.
Acestea nu constituie numai un adevăr zdrobitor împotriva îngâmfării omenesti si nu sunt în măsură de a da numai înfătisarea nimicniciei omului, ci arată în acelasi timp si puterea invincibilă a rugăciunii în viata. Cazul profetului Ilie aduce o adevărată răsturnare atât pe scară axiologică a crestinismului, cât si în ce priveste valorificarea factorilor civilizatiei. Ilie era un om întru totul asemănător nouă în slăbiciune si s-a rugat cu rugăciune fierbinte, să nu plouă si nu a plouat pe pământ trei ani si sase luni. Si iarăsi s-a rugat si cerul a dat ploaie si pământul a făcut să rodească roada sa”. Rugăciunea neîntreruptă este asadar misticism (adevăratul misticism), fiindcă prin rugâciune se poate lucra cea mai sfântă si cea mai tainică legătură cu Dumnezeu.

*

– Cei care se dedau misticismului trăiesc sub stăpânirea simtământului disparitiei în divinitate si trăiesc încă în situatia de inactiune si de stagnare, nefăcând nimic decât rugându-se?
– Nu, inactiunea nu este caracteristică misticismului crestin. Misticismul nu este static, isihastii nu socotesc că sufletul este absorbit în divinitate, după conceptia panteistă, ci ei consideră misticismul lor ca o cale către ceruri nesfârsită a sufletului de a se apropia de Dumnezeu, Cel ce este de altfel cu totul neapropiat. Puterile dumnezeiesti care aleargă către un centru, după cum spune un întelept, si care se găsesc în suflet, împing sufletul către Magnetul lui, către Dumnezeu. Mintea, vointa si sentimentul, într-o unitate demnă de admirat, sunt înrobite de dragostea dumnezeiască si se supun vointei divine, în asa măsură, încât omul nu are si nu voieste să ia cunostintă despre nici un alt lucru, în afară de Dumnezeu. Ei nici nu se uită pe ei însisi într-o fericită inactivitate, ci sunt activi, se întelege, în cadrul tipului de viată pe care o duc.

*

Neoplatonismul cu sistemul lui gnostic-fiziocratic credea că prin introspectie (întoarcerea către sine însusi) putea vedea cineva natura divină întrucât el considera sufletul ca o emanatie din Dumnezeu, punct de vedere care constituie o rătăcire fundamentală. Pe de o parte că sufletul nu provine dintr-o emanatie a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte faptul că ”in afară de înnoirea prin Hristos a chipului celui stricat al sufletului, introspectia nu duce la nimic altceva decât la reprezentarea naturii omenesti stricate”, întrucât chipul cel sfânt prin păcatul strămosesc a suferit întunecare. Pentru aceasta si Sfântul Grigorie Palama a numit pe cei din afară de renasterea crestină, care se ocupă cu introspectia privitori de chipuri, în contrast cu cei ai lui Hristos, care, cu adevărat, priveau chipul cel sfânt înconjurat de lumină strălucitoare. Ca atare, deosebirea dintre crestimsm si neoplatonism constă în însăsi baza temei misticismului.
Sfântul Grigorie Palama, si prin el întreaga dogmatică ortodoxă, ne incredintează că pentru omul ”cel nou” al harului, asemănarea cu Hristos si unirea mistică cu El, constituie un bine făgăduit, obligatoriu, mai presus de întelegere si de demonstratie, de vreme ce prin duhul dat si prin împărtăsirea cu întreg Trupul lui Hristos, omul cel nou se uneste cu Hristos în chip mistic si devine necreat”.
Dar de privirea dumnezeiască a ”luminii necreate” si de energiile harului nu se învrednicesc decât numai cei curati cu inima, pe care însusi Donmul i-a învrednicit: ”Fericiti cei curati cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” în veacul ce va să vină, dar si în cel din fată. Si tocmai sfintenia vietii constituie premisa cea mai necesară a misticismului Bisericii lui Hristos, în contrast cu religiile misterioase, care cu o simplă initiere învrednicesc pe credincios de descoperiri nespuse, sau în contrast cu neoplatonismul, cu Cabbala iudaică si cu misticismul teoretic al filosofilor, care se încred în mâreata lor fantezie. Presupun că ati înteles de acum că omul care este în Hristos Dumnezeu se îndumnezeieste devenind asemenea Lui, prin virtuti, apoi se uneste cu El, prin Harul Sfântului Duh.
Adevărul acesta dogmatic n-a provenit de la mistici, ci el constituie însâsi natura crestinismului. Crestinii mistici, dornici de a ajunge la bunul cel mai înalt, la unirea cu Dumnezeu, pe cât lucrul acesta este cu putintă omului, s-au indepartat de lucrurile cele trecâtoare ale lumii, răstignindu-se pe ei însisi ”împreună cu patimile si poftele”.
Si, ca să mai spun ceva, cunostinta aceasta are ca izvor mai mult inima, decât creierul.
Ea interesează în chip nemijlocit trăirea noastră deosebită, pentru că misticismul este o chestiune de inimă si, în strădania de a ne ajunge tinta, se pot ivi tot felul de rătăciri. Este foarte usor, bună oară, să acceptăm niscaiva idei mincinoase, ca adevărate, în virtutea faimoasei ”evidente” stabilite a lui Cartesius, ca să mă leg numai de una din rătăcirile fandamentale ale filosofiei din afară. De asemenea este foarte usor să cultivăm sentimente care însală prin aparenta lor plăcută, în timp ce în realitate ele au fost semănate în inimă, cu multă subtilitate, de ”satan, cel transformat în înger de lumină” (2 Cor. 11, 14). Sau, de asemenea, necunoscând învătătura Părintilor cu privire la energiile Duhului, să cădem în neoplatonism sau în panteism mistic, închipuindu-ne că sufletul nostru este o fărâmă de Dumnezeu, că el caută să se piardă în oceanul divinitătii si, în felul acesta să dorim un amestec cu Divinitatea.
Pentru aceasta, ca regulă a drumului vietuirii noastre mistice ”in Hristos”, noi folosim Sfintele Scripturi, pe Sfintii Părinti, si tinem seama, în principal, de curătia inimii, în care, atunci când este cu desăvârsire curată, nu mai poate încăpea nici o rătăcire, ea fiind luminată cu desăvârsire de lumina dumnezeiască. Vai si amar de cel care s-ar încrede în ideile lui si cu plăcere si-ar purta corabia sufletului pe mările cele primejdioase ale dulcetilor inimii fără un conducător încercat. ”Vai de cel singur” căci, ”bărbatul cel lipsit de sfătuitor este vrăjmas lui însusi”.
Trebuie să stim că, spre deosebire de ascet, care are ca mod de viată spirituală ascetismul, misticul foloseste asceza numai ca un mijloc de a ajunge la scopul lui.
Stadiile mersului misticismului, în succesiunea progresivă sunt: acela al curătirii, al strălucirii si al unirii, care, la rândul lor se împart în mai multe trepte de suire, pe care trebuie să le urce cineva, ca să ajungă în vârful scării, adică la unirea cu Durrmezeu. ^
Suirile acestea, în limbajul Părintilor sunt următoarele: rugăciunea curată, căldura inimii, energia sfântă, lacrimile inimii, pacea gândurilor, curătirea mintii, contemplarea tainelor, strălucirea minunată, luminarea inimii, desăvârsirea. Aici se realizează porunca Domnului: ”Fiti desăvârsiti precum si Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârsit este”. Sufletul ajunge acum la starea aceea de întelepciune pe care dumnezeiescul Apostol Pavel o numeste ”intelepciunea ascunsă în taină”’.
Asadar, folosul individual este că, prin har, sufletul ajunge la desăvârsirea morală la care este îngăduit oamenilor să ajungă. Si deoarece nu se poate întelege desăvârsirea fără iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, cel desăvârsit se roagă si imploră pe Dumnezeu, Căruia i-a devenit bine plăcut, cu care vorbeste acum, ”precum vorbeste cineva cu prietenul său”, pentru fratii lui, pentru ca în ce fel si chip să le vină în ajutor. Iar Domnul satisface toate dorintele sfinte ale aceluia care ”L-a iubit mult” si care ”s-a facut fiu al lui Dumnezeu” după har (Teoclit Dionisiatul, ”Intre cer si pământ”).
Pretutindeni misună astăzi acei seducători numiti ”guru” însotiti de suite de adepti si învătăcei. Altădată, tinerii nostri îi căutau în Himalaia. Astăzi vin ei la noi, amestecandu-se în concurenta cu ofertele exotice.

***

Berger de pildă, consideră că metoda focalizarii reprezintă o optiune clară pentru pasivitate si ca atare, pentru demonia manipulării oculte. Cel ce aplică metoda se pune întâi în stare de pasivitate, eliminând ”capul”. Insul trebuie să înceteze a mai gândi. Concomitent cu această operatie, se deschid portile sufletului si ale spiritului pentru răul ontologic, întrucât acolo nu poate exista un vid, un vacuum neocupat. La întrebarea: unde este manipulatorul, cine de fapt, manipulează, criticii fundamentalisti, arată cu degetul spre satana: reflectia ratională, odată înlăturată, devine posibilă infiltrarea unor forte spirituale sau duhuri incompatibile cu prezenta gândirii rationale. Acestea având acum cale liberă, se instalează comod în spatiul vid creat prin ”focusing” si începe manipularea ocultă a individului indus astfel in eroare de cel viclean.
Cu alte cuvinte, fortele autovindecătoare si transformatoare nu sunt deloc benefice, ci malefice, sunt duhuri necurate, demoni care câstigă influentă si control neîngrădit asupra omului. Această critică e aplicată si celorlalte, mai ales meditatiei zen, yoga si antrenamentul autogen care, toate prevăd faze de instatare în pasivitate si de eliminare a ”bruiajului” cârcotas al fluiditătii rationale. Pentru a preîntâmpina vigilenta critică fată de metodele meditative, pentru a preveni acuzatia stigmatizantă de satanism si magie neagră, adeptii vorbesc de ”restructurare cognitivă”, justificând în felul acesta si metoda hipnozei, prin care se documentează credinta anticrestină în reîncarnare.
Fundamentalismul religios sustine, nu fără temei, că vacuumul creat prin meditatia de tip oriental precum si prin alte metode de renuntare, fie si temporară, la controlul volutional si rational, implică primejdia irecuperabilitătii partiale sau totale a personalitătii, primejdia infiltrării oculte si a ”posedării demonice”, bresa spre manipulabilitatea totală a individului, întrucât ulterior cedării, nu mai are loc restaurarea completă a autonomiei, ci doar una aparentă; cel manipulat e încredintat că ceea ce face e voit de el însusi, pe când adevărul este că vointa sa proprie, egoul au fost substituite de către instante heteronome oculte. Fundamentalismul nu e departe de adevăr în această interpretare. Secularizată, dezbrăcată de mit, ea ar putea să ne reveleze servitutiile ”transformării” indivizilor prin psihotehnici, înainte ca acestia să fi fost antrenati într-un proces ireversibil. In domeniul spiritului nu e ca in cel al exercitiilor fizice, unde performantele musculare decad în absenta antrenamentului continuu.” Schimbările din creier sunt întotdeauna definitive si practic ireversibile ” (New Age-Bruno Wurtz-Editura de Vest, Timisoara, 1992, Extrase).

***

S.Al.G.: Spre deosebire de Mircea Eliade, n-am fost în India. tara aceasta pe care nu o cunosc o port în inimă si-n minte. O văd scăldată în azurul întelepciunii si rourată de smerenie. Boierii si burghezii nostri spuneau pe la sfârsitul veacului trecut si în prima parte a celui de fată, că Franta le este o a doua patrie. Mie îmi este India.
N.St.: E si tara mizeriei, a unor exagerari…
S.Al.G.: (mânios) Asta-i o judecată în stil ”civilizatoriu” si yankeu, stilul infam al omului ”luminat”, pentru care canalizarea si gadgaturile trec mult înaintea culturii! Cum de poti pune atât de mercantil si de sanogenetic problema? Nu, a cruta viata animalelor, a refuza să ucizi, a-ti unge tălpile cu miere ca să nu strivesti insectele si vietuitoarele de pe sol nu mi se par a fi ”exagerari”, căci la ele cred că ai binevoit să te referi. Imaginea autovehiculelor care opresc pentru a da prioritate vacilor nu-i deloc caraghioasă. E plină de tâlc si fireste, cu totul străină de mentalitatea monetară si arghirofilă si obsedată de ”practic” a unor societăti voitoare a trăi numai pentru distractii si capitalizare…
N.St.: Dar vacile acelea sunt scheletice si hămesite, iar bandele de sobolani care circulă în voie…

*

Yoga, tantra, ocultismul si celelalte nu ne scot din maya, din iluzii si părelnicii; ne duc doar la alte iluzii (mai pitoresti, mai rare, mai impresionante), dar nu la esente. Suntem legănati, fermecati cu alte privelisti decât ale realitatii statistice însă nu iesim din cercul de cretă din juru-ne, din omul amăgitor în care ne-a scufundat–de-mi este îngăduit a mă exprima astfel–putemicul Krishna. Budha ne îmboldeste cu neantul. Hristos ne oferă totul.

*

Disting cu precădere două tipuri de cultură:

a) Tipul oriental, caracterizat prin interiorizare, însingurare, meditatie, iesire din vâltoare.
Tip bine conturat de G. Santayana: multumire cu sine, indiferentă totală cât priveste împrejurările exterioare (nu ele fauresc sufletul); averea nu contează, nici situatia (altundeva e centrul de gravitate), nu se dă ascultare celor ce sporovăiesc oamenii, nu se acordă celor ”ce se întâmplă” mai multă atentie decât schimbărilor vremii; ceilalti sunt lăsati să trăncănească ori să tune în voia lor, înteleptul stă cuminte în coltisorul său, la umbră sau la soare, după cum e cazul, molfăie o bucată de pâine si nu-i pasă de nimic; stă si meditează, sprijinit pe călcâie sau asezat în pozitie de lotus si–uneori, rareori–comunică revelatiile primite de la Spirit. Acesta-i tipul asiatic-oriental-indian-yoghin-zenist.
Cât de ideal, excelent, superior pare! desăvârsit, nobil, întelept. Inatacabil, de fapt, nu-i. Pentru că nu-i complet.

b) Tipul întrupat.

Acesta se opune în adevăr tipului oriental sau mai bine zis îl completează, îl corectează, îl echilibrează.
E perfect evocat în aceste rânduri ale Părintelui Dumitru Stăniloae: ”Corporalitatea e manifestarea necesară a puterii de viată a eului. Ceea ce nu se poate exterioriza, ceea ce e neputincios fată de lumea externă e slab, e nedeplin ca putere de viată”. Iar mai departe: ”în orice om nu există coincidenta dintre esentă si existentă. In om existenta întotdeauna diferă de esentă, de unde si devenirea sa întru o fiintă completă”.
Ce rezultă din cele de mai sus? Că orientalii pierd din vedere materialitatea creatiei, facerea, întruparea. Nu suntem numai spirit. Nici în exclusivitate materie. Usor ne-ar veni să fim numai una din cele două. Iată nu-i asa, nu-i după vrerea noastră, ne aflăm implicati într-o dihotomie antagonistă.
Interiorizarea orientală nu rezolvă pe deplin încalceala. Spiritul îndeamnă către cultură: Materia către civilizatie. Nici aceasta nu se cade să fie defaunată, ocărâtă, măcar că permite libera dezvoltare a spiritului. Nu suntem, precum cred orientalii, spirit; ci spirit întrupat. Conceptiei i se opune–adică nu, i se adaugă spre împlinire conceptia europeană (occidentală, crestină) a întrupării.
Din acest punct de vedere, crestinismul rezumă conceptia europeană. Să ne spiritualizăm, să ne culturalizăm, să ne înduhovnicim, dar să nu uităm că suntem întrupati si că nu dispunem de putinta de a tăgădui corporalitatea si civilizatia. Nu putem nesocoti, desconsidera, înjosi realitatea, ”prezenta noastră în lume”; ne paste mereu riscul recăderii în sălbăticie.
Creatia ( facerea ) nu-i un blestem. Aceasta chiar constituie diferenta dintre cele două sisteme; europenii nu cred că facerea e un blestem, o grea osândă; că viata e si ea o pacoste sau în orice caz un ”neajuns”, cum se exprimă Cioran (Neajuns, zice, dar gândeste: belea, nenorocire). Europenii, ca unii care iau aminte la faptul întrupării, vor să spiritualizeze viata, nu să o neantizeze.

*

Există în cuprinsul lumii europene de astăzi tendinta pe care nu o putem ignora. E vorba de puternica atractie exercitată mai ales asupra tinerilor, de către formele religioase ale Orientului: budhismul, yoga, tantra, hinduismul, zenismul, taoismul. Acestea toate ne îndeamnă să ne punem întrebarea esentială: care este deosebirea caracteristică dintre crestinism si toate aceste mistici care în fapt au o viziune aproape comună asupra marilor probleme finale ale omului?
Mie unuia, marea deosebire mi se pare a fi aceasta: crestinismul iubeste si proslăveste viata, iar budhismul si congenerele lui o dispretuiesc si urmăresc, fiecare în felul ei, să o desfiinteze. Tema aceasta, a deosebirii dintre crestinism si budhism, am discutat-o îndelung cu răposatul meu prieten Sergiu Al. George, foarte interesat si foarte atras si el de misticile Orientului. Crestinismul făgăduieste omului viata vesnică, iar budhismul intrarea in neant si pieirea individualitătii. In crestinism omul mântuit va dobândi la judecata de apoi învierea trupului si viata vesnică pentru sufletul sâu si pentru trupul său induhovnicit. In budhism e cu totul altfel: eul (asa zisul eu) purificat va părăsi valea aceasta a plângerii căreia îi spune samsara, în mod definitiv si se va pierde în nedefinitul nirvanei. Există deci o deosebire totală între cele două sisteme, unul e al preamăririi vietii, celălalt al preamăririi lepădării de viată.
Deosebit de dramatică si de impresionantă mi se pare descifrarea textelor lamaiste a ”stării intermediare” dintre moarte si o eventuală nouă întrupare a constiintei individuale. In bardo eul rătăceste puternic solicitat si ispitit de numeroase si felurite matrice care i se oferă ca mijloace de reintrare în samsara. Constiintele neevoluate se lasă ispitite si reintră în jalnicul, absurdul, fantasticul ciclu de morti si nasteri al samsarei. Constiintele evoluate resping însă solicitările acestea insidioase si-si caută refugiul si salvarea într-o lume de dincolo, care-i adevărata realitate, adică neantul.
Crestinismul, este cel căruia i se potriveste cel mai bine definitia dată de Unamuno omului: fiinta care tinde spre, si îsi doreste în principal vesnicia. Mistica orientală îi propune omului cu totul altceva: disparitia vesnică, contopirea într-un Tot în care nu mai există constiinta de sine si nu mai pot fi concepute ”persoane diferite”.
Ii mai spuneam lui Sergiu Al-George că budhismul mi se pare lipsit de acea iubire care-i fundamentală in invătătura crestină. Imi răspundea dându-mi exemplul acelui bothisattva care ar putea prin purificare să aibă acces la nirvana si care totusi nu o face si reintră în ,ciclul samsaric numai pentru a fi de ajutor semenilor săi. Da, exemplul este emotionant, insă nu rămâne mai putin adevărată falia dintre cele două viziuni. In crestinism viata este iubită si învesnicită, iar în budhism este considerată ca un blestem, o suferintă si un bucluc de care se cuvine să încercăm să scăpăm cât mai iute… Crestinismul gândeste în mod cu totul contra. Pentru crestinism viata este un dar minunat si Dumnezeu 1-a creat pe om nu atât pentru a fi slăvit de el (căci, fiind desăvârsit, nu are nevoie de preaslăviri), ci pentru a-i da si omului putinta să se învrednicească de incomparabila bucurie a conjugării verbului a fi. Aceasta-i dilema: existenta sau neexistenta, a fi sau a nu fi, cum spune Hamlet. Ce este crestinismul? Este religia lui a fi. In teologia Părintelui Stăniloaie, întotdeauna plină de idei originale si de observatii profunde, dacă ar fi să mă opresc asupra unui punct anume as alege ideea centrală pentru opera sa, că originalitatea crestinismului vine mai ales din faptul că în crestinism Dumnezeu este persoană. Intreaga teologie a Părintelui Stăniloaie, de altfel, cred că poate fi considerată, mai presus de orice, personalistă. Dumnezeu este persoană. Credinciosul este persoană. Rugăciunea este calea prin care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu-persoană. De aici provine si dulceata extraordinară si unică a crestinismului, din această relatie de tip eu-tu, dintre om si Dumnezeul său. Omul nu se află în lume confruntat de o entitate abstractă, de un Tot nenumit si anonim, ci se află fată către fată cu o Persoană, căreia i se poate adresa nemijlocit într-o atmosferă de intimitate, încredere si revărsare a sinei. Suprema dovadă a personalitătii lui Dumnezeu o constituie întruparea Sa. Dumnezeu S-a făcut om. Pentru a ne cunoaste păsurile si necazurile dinlăuntru si direct, El n-a recurs la mijloace informationale intermediare, ci S-a născut din Fecioara si S-a făcut ca unul dintre noi, astfel încât să-i poată fi cunoscută conditia omenească nerestrictiv. De aceea si scria în Sfânta Evanghelie de la Ioan că I S-a dat putere de judecată Fiului Omului.
Nu unui Hristos Fiul lui Dumnezeu, ci Fiului Omului, adică Celui ce S-a făcut om, Care nu S-a informat trimitând pe pământ un referent sau un reporter, ci si-a asumat conditia omenească spre a Se informa de-a dreptul de la izvor.
Budhismul este o ghetărie, o algebră, un sistem… Ca si yoga, ca si taoismul. Eu 1-am cercetat atent: nu numai la Eliade (interpretat foarte serios si pătrunzător), ci si în volumele scrise de Evans-Ventz si latna Kazi Dasa Samdup (în engleză, traduse de-a dreptul din tibetană). Am înteles că dacă-i asa cum ne spune Cartea tibetană a mortilor atunci înseamnă că pământul acesta e iadul vesnic în care mereu revenim din bardo spre a ne întrupa de istov.
Lăsati-mă să cred în Hristos, să mă rog Lui ca Persoană, să-L iubesc, să nădăjduiesc în El care mă face liber (loan 8, 36; 31-32), în persoana Lui–vorba lui Noica–Persoana Lui cuminecabilă si comunicabilă.
Stiu de la fostii mei coreligionari si de la prietenii mei occidentali (si din toată ori mai toată literatura occidentală contemporană) că sunt dispusi să recunoască morala crestină dar că pentru nimic în lume nu se pot învoi cu personalitatea divină a lui Iisus. Iar Stăniloaie asta spune si dovedeste: că esenta ”binevoitoare” a crestinismului constă în personalitatea lui Hristos, divino-umană! întreaga problemă e de informatică si comunicare. Biruitor si rational rezolvată de Crestinism.
(Rog a lua aminte că eu nu cunosc budhismul din ziare si reviste, ci pe cât se poate unuia care cunoaste sanscrita si tibetana–de la izvoare serioase ajutându-mi mult răposatii mei prieteni Sergiu Al-George si pr. Mihai Avramescu–Extrase din Nicolae Stheinhard).

***

Să fie sănătos cu universul lui ciclic si cu nirvana lui, eu rămân cu Hristos. Smerit, smerit, dar am si eu mândria mea; mă cred a fi o persoană, o făptură cu duh care poate intra în comunicare cu persoana Hristos (Dostoievski).
Calea Părintilor nostri cere credintă tare si îndelungă răbdare, în timp ce contemporanii nostri încearcă să apuce toate darurile spirituale, între care si contemplarea imediată a Dumnezeului absolut, cu sila si grabnic. Se află destul de des la ei o tendintă de a stabili paralele între rugăciunea prin numele lui Iisus si yoga, meditatie transcedentală si alte practici asemănătoare. Trebuie să semnalez aici riscurile unei confuzii; este periculos de a se considera rugăciunea ca o ”tehnică” dintre cele mai simple si dintre cele mai usoare conducând la unirea imediată cu Dumnezeu. Este indispensabil de a sublinia în mod categoric diferenta radicală care există între rugăciunea lui Iisus si toate celelalte teorii ascetice. Se înseală cei care se străduiesc să se golească mintal de tot ceea ce este trecător, relativ, pentru a ajunge la oarecare prag invizibil, de a dobândi constiinta a ceea ce au fost ei din veac, si de a realiza astfel ”identitatea” lor cu Principiul întregii existente, pentru a se reintoarce spre Absolutul de dincolo de persoană si ”Fără Nume” si de a se uni cu El, pentru a dizolva în oceanul suprainteligibil însăsi persoana lor, confundând-o cu forma individuală a existentei naturale.
Eforturile ascetice de acest gen au permis unora să se ridice până la o contemplare supraratională a fiintei, de a încerca un oarecare fior mistic si de a cunoaste starea de tăcere a mintii după ce cineva a străbătut limitele spatiului si timpului. In experientele de acest gen omul poate simti calmul, linistea rezultând din detasarea de fenomenele constant schimbătoare ale lumii vizibile, să descopere în sine libertatea duhului si să contemple frumusetea inteligibilă. El poate avea chiar o oarecare experientă a vesniciei.
Ultimul rezultat al unei astfel de asceze nepersonaliste a condus pe multi să considere că principiul dumnezeiesc este în însâsi natura omului; să tindă spre autoîndumnezeire, ceea ce este la originea marii căderi, să disceamă în ei oarecare ”absoluitate” care, de fapt, nu este decât reflexul Absoluitătii dumnezeiesti în fiinta creată după chipul Ei; să încerce o oarecare dorintă de a se reîntoarce la starea de calm profund în care se găsea, pretind ei, înainte de venirea Sa în această lume. Această miscare spre profunzimile fiintei proprii nu este nimic altceva decât o atractie spre nefiinta din care au fost adusi prin vointa Creatorului. în tot cazul, când omul a trecut prin experienta golirii, acest fel de deraieri mintale pot apărea în duhul său. Nu este intentia mea de a enumera aici toate întelegerile intelectuale, toate formele posibile de intuitie intelectuală, dar voi spune din propria mea experientă că în toate acestea Dumnezeul Cel Viu, adică Cel Care Este cu adevărat, NU SE AFLĂ. Este vorba de o aptitudine naturală a duhului omenesc în miscarea sa ascendentă spre Absolut. Orice contemplare realizată pe această cale este o contemplare de sine, dar nu o contemplare a lui Dumnezeu. In aceste stări noi descoperim, desigur, o frumusete, dar este încă o frumusete creată, nu Fiinta primă. Si toate acestea nu conduc pe om la mântuire.
Adevărata eliberare începe când se acceptă deplin si fară îndoială revelatia: ”Eu sunt Cel Care este” (Ies. 3, 14), Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul. (Apoc. 1, 18). Dumnezeu este Absolut personal, Treime deofiintă si nedespărtită (Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt). Pe acesta revelatie se zideste întreaga noastră viată crestină. Acest Dnmnezeu ne-a chemat de la nefiintă la această viată. Constiinta Dumnezeului Celui Viu si pătrunderea în taina căilor creatiei Sale ne eliberează de întunericul propriilor noastre idei privind Absolutul. si ne mântuieste, de atractia, desigur neconstientă dar totusi fatală, de a abandona orice existentă..Am fost creati în scopul de a fi asociati Fiintei dumnezeiesti, Celui care este cu adevărat. Hristos ne-a indicat calea: ”Strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată”(Matei7,14).
Intelegând profunzimile întelepciunii Creatorului; acceptăm suferintele prin care se dobândeste vesnicia dumnezeiască. Si când Lumina Sa ne acoperă cu umbra Sa, unim în noi contemplarea celor două extremităti ale adâncului: de o parte întunericul iadului, si de alta triumful biruintei. Suntem în mod existential introdusi in domeniul Vietii necreate. Iadul îsi pierde stăpânirea asupra noastră. Ne este dat harul de a trăi starea Cuvântului întrupat, a lui Hristos pogorându-Se în iad ca Biruitor. Atunci, prin puterea dragostei Sale, îmbrătisăm întreaga zidire în rugăciunea noastră: Iisuse, Stăpâne Atotputernice si Bun, miluieste-ne pe noi si lumea ta.
Astfel se petrecură lucrurile pentru mine în tineretea mea. Asceza mea spirituală consta în a mă dezgoli, printr-o concentrare mintală voluntară, de materialitatea trupului meu si de sensibilitatea lui, apoi de a-mi urma mersul spre Fiinta pură transcendentă anulând în mine principiul personal, gândirea si celelalte aspecte ale existentei cosmice. Astfel, în toti acesti ani, eu slujii pe ”dumnezeul filosofilor” care, în realitate nu există.
In cursul tineretii mele am trăit în aceasta rătăcire, aflându-mă sub influenta cărtilor de mistică orientală si ca urmare a întâlnirii cu persoane venite din tări unde această modă de spiritualitate se cultivă de milenii. Nu este deloc usor a te elibera de această nebunie; în fată vi se poate ivi mereu argumentul potrivit căruia nu ati fi încă în aparentă în mod satisfăcător golit de tot ce este relativ în fiinta cosmică. In avântul spre desăvârsire trebuie, potrivit acestei perspective, sa depăsesti în sine principiul persoanei, căci el nu este decât forma vremelnică a existentei si impune la toate manifestările noastre; pe scurt, este vorba de a se orienta de bună voie spre dizolvarea sau spre distrugerea persoanei omenesti în nemiscatul ocean al Fiintei pure, al Absolutului suprapersonal.
Nu putem trece peste întrebarea: cine deci cunoaste? Cine se hotăreste pe sine însusi? Si încă o altă întrebare: Dacă am iesit din Principiul fără de început, cum deci a putut să se producă o atât de profundă degradare a fiintei mele? Pentru ce îmi trebuie acum să caut cu atâtea eforturi să mă separ de trup, pentru a deveni din nou ceea ce dintotdeauna am fost si ceea ce–în viziunea intelectuală abstractă–n-am încetat niciodată să fiu?
Practica meditatiei mele mă făcu să gust o liniste care mă eliberă de împrăstierile pricinuite de grijile vietii pământesti; ea îmi dâdu ceasuri de o intensă bucurie intelectuală, mă ridică în sfere asa-zise spirituale si mă asează mai presus de mediul care mă înconjura. Experienta mea orientală era sinceră, dar a îmbrăcat mai curând o formă intelectuală, detasată de inimă: asceza consta în a te goli mintal de tot ce este relativ. Incetul cu încetul dobândii convingerea că apucasem pe un drum fals, că mă îndepărtam de Fiinta adevărată, reală, si că mă îndreptam spre ne-fiintă. Dar cunostinta autentică nu apărea incă la orizontul mintii mele.
Am cunoscut în această vreme o tensiune extremă; starea intelectului meu se asemăna aceleia unei bărci subrede plutind într-o noapte adâncă pe o mare tulburată; când se ridica pe creasta unui val, când era aruncată cu mânie în adânc. Dar Cel pe Care îl părăsisem într-un oarecare fel, pe ”motiv de inutilitate” nu mă lepădase pe de-a-ntregul si căută El însusi un prilej să mi Se arate. El puse deodată înaintea ochilor mei un text din Biblie, acela al revelatiei din Sinai: ”EU SUNT CEL CE SUNT”. Fiinta sunt Eu. Dumnezeu Stăpânul absolut al tuturor spatiilor stelare si al galaxiilor celor mai îndepărtate este personal–EU SUNT.
Acest Dumnezeu personal deveni pentru mine, nu în ordinea gândirii abstracte, ci intr-un mod existential, o evidentă pe care o trăii din întreaga mea fiintă. Toată stuctura vietii mele sprituale fu transformată, chiar dacă nu pe deplin limpede, de acum mintea mea stia totusi în ce directie să se îndrepte: lumina stelei polare stinsese privirea mea si intelectul meu nu putea să se ridice până la ea. Desigur, acest Dumnezeu este grozav de îndepărtat, dar este accesibil duhului nostru. Să pretinzi a fi dumnezeu în afara singurului Dumnezeu adevărat este o nebunie mai rea decât orice altă formă de nebunie. Dar când am dobândît constiinta grozăviei căderii mele, m-am pus pe tânguiri deznădâjduite si am vărsat lacrimi amare si fierbinti. Domnul mi-a dăruit desnădejdea care naste harul. Si atunci când plângeam asupra mea insămi ca asupra unui mort, vărsând lacrimi din belsug, fără a îndrăzni să-mi ridic gândurile spre El, El îmi apăru în lumina Sa. Astfel puse El începutul noii mele vieti, după ce m-a făcut să renasc în lacrimile pocăintei. Tot ceea ce mai înainte era atrăgător în această lume îsi pierdu farmecul si, fără a mă mai gândi la nimic altceva, mă pusei pe rugăciune.

*

In decursul meditatiilor mele–domeniu în care realizasem progrese prin concentrare–vedeam energia mea gânditoare asemănătoare unei lumini de slabă intensitate. Această lumină se afla în interioml cutiei craniene si în jurul ei; totusi inima mea nu participa la această experientă, căci ea trăia separată de creier.
Multi ani mai târziu, după ce am fost cercetat de milostivirea Prea înaltului Dumnezeu, observai că lumina necreată este calmă, unită, regulată; ea actionează asupra mintii, asupra inimii si chiar asupra trupului. Când o contemplă, întreaga fiintă se află într-o stare pe care ”pământul” nu o cunoaste. Această lumină este lumina dragostei, lumina cunostiintei, lumina nemuririi si a unei păci minunate.
După ce am redescoperit pe Hristos, experienta mea orientală care durase sapte sau opt ani, îmi apăru ca o încălcare din cele mai groaznice fată de dragostea lui Dumnezeu. Fusesem cuprins de un fel de groază sfantă, având constiinta că eram un necredincios si un apostat si la gândul că voi rămâne pentru totdeauna nevrednic de un asemenea Dumnezeu (Arhimandritul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan)

***

Marturia unui tanar care a practicat yoga si tehnici de bioenergie

La îndemnul duhovnicului meu am pornit la scrierea acestor rânduri cu gândul de a împărtăsi si altora tulburătoarea experientă trăită de mine prin practicarea de: yoga, tantra-yoga, dianetică, qi-qong, vindecare bioenergetică, vorbire cu supraeul, meditatie pozitivă, regimuri alimentare-bionaturiste. Aceste rânduri le scriu atât pentru cei ce practică acestea, cât si pentru cei care nu le practică, în dorinta de a le arăta unde si cum se poate gresi, si mai ales, unde se poate ajunge.
Mai întâi voi prezenta cauzele care m-au condus spre aceste practici: în primul rând a fost vorba de educatia primită în familie. Trăind în plin comunsm, părintii mi-au orientat formarea mea intelectuală spre normele si perceptele materialismului stiintific.
In al doilea rând a fost vorba de caracteristicile mele sufletesti. Eu am fost un băiat timid, tăcut, rusinos, relativ calm, cam fricos, destul de slăbut din punct de vedere fizic, cu o fizionomie obisnuită si având o inteligentă medie. Eram iertător, inclinat spre a face binele, eram putin idealist, însă eram orgolios, îmi plăcea să-i judec pe altii, să mă înalt, să domin si îmi plăcea să visez, să las gandurile să-mi zboare.
Alti factori care au usurat foarte mult receptivitatea fată de practicile orientale au fost: lecturarea din abundentă a – literaturii stiintifico-fantastice si a filmelor pe această temă, a literaturii în care sunt descrise mistere ale civilizatiei omenesti, cărti despre OZN-uri, muzica electronică contemporană, filmele cu arte martiale în care se putea vedea superioritatea spirituală a orientalilor fată de europeni sau americani.
Toti factorii enumerati mai sus stimulează imaginatia tânărului, îl duc să viseze si să creadă că în afară de realitatea pe care o stie, mai există si altele nestiute, pline de mister, exotism si supranatural. în aceste conditii eu am primit de la un coleg de serviciu o revistă de propagandă a practicilor, exercitiilor si universului yoghin. La scurt timp am avut posibilitatea să citesc si cel de-al doilea număr al revistei. .
Când am citit aceste reviste am rămas uimit. Nici măcar în cea mai bună carte stiintifico-fantastică nu găsisem un univers, o lume si o realitate mai uluitoare si mai fascinantă decât cea pe care o propuneau aceste două reviste. Pentru mine a fost extraordinar să descopăr că în afara lumii obisnuite în care trăim există o alta, că ce este stiut de mine si de lume în general este doar o intimă si mutilată parte a realitătii si că această realitate este una spirituală.
Dar evenimentul cel mai adânc, cel mai important care s-a petrecut pentru mine, pentru sufletul si pentru mintea mea, atunci când am citit aceste reviste a fost acela al mtâlnirii cu Dumnezeu. Atunci am aflat si simtit cu tot sufletul că există Dumnezeu, că el ne-a creat si ne iubeste; că adevărata ratiune a vietii este aceea de progres spiritual, de neîncetată slefuire spirituală pentru a ajunge sau a ne apropia de eliberare, adică a fi buni si nu răi, de a fi asemănători cu Dumnezeu si nu doar niste creaturi de carne si oase care se zbuciumă fără nici o ratiune si scop între momentul nasterii si cel al mortii.
O viată întreagă refuzasem să cred că există Dumnezeu pentru că nimeni nu stiuse să-mi explice existenta Lui într-un mod logic si stiintific, într-un mod care să mă scoată din realitatea inconjurătoare care îl nega pe Dumnezeu si să mă ducă într-una în care existenta Divinitătii să se descopere de la sine, să fie demonstrată logic, faptic, să se impună intuitiv si prin dovezi.
Nimeni nu-mi vorbise până atunci că există un univers sufletesc, că trupurile noastre nu sunt decât un suport material pentru suflet, că adevăratul om sunt eu cel sufletesc, sunt eu cel care animă acest trup cu viată si îl foloseste ca un suport în această lume materială. Dumnezeu există, El a creat lumea cea văzută si cea nevăzută, El a creat tot ce vietuieste, El a creat omul. Omul este alcătuit din trup si suflet. După moartea pământească sufletul nu moare. Oamenii trebuie să se lupte cu ei însisi pentru a deveni mai buni, mai plini de iubire, mai frumosi sufleteste. Dumnezeu ne iubeste si are grijă de fiecare dintre noi în orice clipă.
Când după o viată trăită după fel de fel de modele false, artificiale, pline de rău care te duc pană la disperata situatie de a te întreba ”dar oare ce rost are viata aceasta a mea, pentru ce trăiesc?”’ îti sunt prezentate aceste adevăruri, atunci sufletul, strigând de bucurie că a găsit sau regăsit adevăratul sens al vietii si adevărul despre Dumnezeu si realitatea în care trăieste, fuge si îmbrătisează pe cel ce i-a deschis ochii asupra acestora, adică, în cazul meu, asupra sistemului de practici si credinte orientale yoghine.
Insă alături de aceste adevăruri de care sufletul meu fusese despărtit atâta amar de vreme si de care era atât de însetat, adevăruri pe care orice crestin ortodox le învată la cel mai elementar nivel, erau multe alte cunostinte si lucruri care erau adevărate doar pentru cei care practicau sau învătau pe altii să practice yoga, adică: credinta în reîncarnare, în existenta corpurilor omenesti invizibile pentru privirea oamenilor obisnuiti, credinta într-un univers fizic, astral, cauzal, credinta că scopul vietii este acela de a te elibera de orice dorintă lumească si în final să te unesti cu divinitatea, ca fiind o parte din ea.
Deci, pe langă adevărurile si sensurile de viată pe care sufletul meu le căuta de mult, eu am îmbrătisat si acceptat de bune si restul de credinte si practici care alcătuiesc sistemul filozofico-religios yoghin. Multe din credintele si practicile yoghine erau stranii, contradictorii, greu de înteles si crezut. Multe erau dovedite ca fiind adevărate prin dovezi ce nu puteau fi verificate, sau chiar păreau dubioase. Insă eu mi-am zis că n-am încă nivelul spiritual ca să realizez si să înteleg adâncimea adevărurilor si întelepciunii yoghine.
Pentru că citisem în revistele yoga că universurile invizibile si cel vizibil sunt brăzdate de o multime de energii insesizabile pentru oamenii obisnuiti si care nu erau detectabile de către aparatele construite până in prezent, mi-am zis că acestea trebuie să fie energiile cu care lucrează pentru însănătosire bioenergetienii. Si într-adevăr, când am fost să audiez o sedintă tinută de doamna Ana Pricop în cadrul cercului de ”Holoterapie”, am crezut că nu gresisem.
La Casa Tineretului, unde am asistat prima dată la o sedintă de dezengramare hibridă, după o oră si jumătate de privit la cei ce se dezengramau, am crezut că am nimerit într-un salon de la spitalul de nebuni. Care mai de care se tăvălea cuprins de spasme, atunci când retrăia engramele, unii urlau de durere, unii suceau mâinile la altii, în timp ce altii le suceau picioarele pentru a-i face să retrăiască mai din plin engramele, altii răgeau ca niste animale înjunghiate, altii, mai linistiti, vorbeau de ti se înfioarau urechile, altii râdeau ca nebunii sau ca istericii, altii plângeau în cea mai mare disperare. La sfârsit, toti s-au linistit, au făcut meditatie, păreau foarte destinsi si relaxati.
I-am povestit doamnei Ana despre toate experientele avute de mine de când începusem să practic qi-qong si dezengramare dianetică si despre cei trei maestri ai mei, despre faptul că luasem legătura cu supraeul. Mi-a răspuns că este foarte bine, că e posibil, că si ea si altii au maestri în astral si cauzal, că toti marii maestri yoghini, tibetani si de qi-qong au maestri în celelalte universuri, care îi ghidează si îi îndrumă, si deci, să merg înainte până voi deveni propriul meu maestru. Numai să fiu cu băgare de seamă că există si entităti si spirite negative care imită foarte bine supraeul sau pe maestri si pot să-ti trimită niste mesaje care să te ducă să faci prostii. De aceea, înainte de a trece la o actiune, trebuie să analizăm foarte bine orice mesaj sau comunicare si să vedem dacă vine de unde trebuie. Cu privire la rezultatele la care am ajuns mi-a zis că e foarte bine si că pot să-i dau bătaie inainte. (Deci se acceptă prezenta fortelor malefice, satanice, a dracilor, dar măsurile care se iau sunt minime si oricând poti fi înselat n.n.).
Am ajuns până acolo încât puteam să misc obiecte, să ajut pe cei bolnavi. Astfel, o colegă de serviciu mi-a povestit despre fratele ei care era grav bolnav si m-a rugat să o ajut dacă pot.
Ajuns acasă, supraeul a intrat în legătură cu mine si mi-a zis că trebuie să mă duc să-1 vindec pe acel om, cu precizarea că de acum încolo tot ceea ce fac, fac în numele lui Dumnezeu, aceasta fiind o misiune incredintată de Dumnezeu si că voi primi forta si mijloacele necesare împlinirii ei. Am lucrat în ziua aceea aproape 6 ore de exercitii de tip qi-qong si dezengramări, ajungând la un potential energetic deosebit de mare (stiam acum să-1 si măsor).
A doua zi am mers la acel bolnav care era atât de topit de boală încât picioarele sale nu erau mai groase decât mâinile mele. I-am dat foarte multă bioenergie si a putut să-si miste mâna si piciorul care erau paralizate.
Incurajat de astfel de rezultate am repetat sedintele de trei ori în decurs de cinci zile cu aceleasi efecte. Supraeul mă punea să lucrez cât mai mult qi-qong si dezengramări pentru a-mi mări potentialul bioenergetic. De asemenea el mi-a indicat în această perioadă alti oameni cu care trebuie să lucrez si să-i vindec. Aveam mare încredere în supraeul meu pentru că datorită lui realizasem tot ce era bun de când mă apucasem de practicile energetice.
Tot el îmi permise accesul la cunoasterea pură si la puteri paranormale. In acest fel mi s-au relevat alte chakrasuri în configuratia corpurilor energetice care erau stiute în secret numai de marii maestri bioenergeticieni (sapte centri principali despre care află orice începător plus încă patru centri principali si mai multi centri secundari). Apoi am învătat să anihilez entitătile negative.
In acele zile a urmat o avalansă de revelatii în domeniul cunoasterii universului bioenergetic, o avalansă de dezengramări cu pătrunderi în vietile anterioare, chiar si în prima viată trăită de mine pe pământ acum 136786 de ani pe continentul antedilurian Mti.
Intr-o zi de joi supraeul mă avertizase că Dumnezeu îngâduise ca să-mi fie deschisă vederea spirituală a lumilor invizibile si pe măsură ce voi lucra pentru curătirea impuritătilor fizice si spirituale voi vedea din ce în ce mai clar realitătile din lumea astrală, univers energetic invizibil pentru oamenii obisnuiti.
Aceste metode mi le perfectionasem sub asistenta supraeului în sedintele de vindecare ale bolnavului afectat de paralizie, iar rezultatele le văzusem cu ochii mei si eu si cei ce asistau; bolnavul restabilindu-se oarecum, începând să-si miste mâna si piciorul paralizat, desi cu greutate si dureri mari. Ii revenise pofta de mâncare, se mai întărise putin.
Tot atunci supraeul m-a învătat să operez pe corpurile energetice, asa-zisa chirurgie energetică, făcând bolnavului câteva transplanturi energetice. Vă dati seama ce mândru eram de mine că Dumnezeu mă învrednicise cu o asemenea misiune si că îmi dăduse asemenea puteri si cunostinte în domeniul bioenergetic. Tot atunci mi s-a dat un alt nume si era suficient să-l pronunt ca un noian de energie să se reverse asupra mea.
Din când în când mă fulgera un gând de frică cum că ceea ce fac eu nu e bine, că este o nebunie, dar imediat înlăturam acel gând stiind că eu sunt trimisul lui Dumnezeu si că am de îndeplinit misiunea pe care mi-o încredintase, fiind si multe intâmplări care confirmau acest lucru. Ceea ce m-a convins pe deplin că ce fac eu e bine a fost faptul că am reusit să vindec instantaneu o migrenă foarte putemică unei colege de birou. Alt lucru care m-a fâcut să cred că tot ce fac e bine a fost diagnosticarea făcută tot atunci unui coleg care fusese la medic cu o zi înainte si-i spusese acelasi lucru pe care i 1-am spus eu (avea un rinichi căzut si o coastă fisurată). El a recunoscut înmărmurit că asa este.
Până la urmă colegii si-au dat seama că am luat-o razna si au anuntat salvarea pentru a merge la spitalul de psihiatrie. Eu am acceptat aceasta ca pe o misiune de anihilare a entitătilor negative care bântuiau spitalul. Pe drum, supraeul mi-a sugerat să-i pun mâna la ochi soferului ca să le arât celor de fată că nu se întâmplă nimic, pentru că noi suntem acum în lumea astrală unde nu se poate întâmpla nimic rău. Si am fâcut-o. Bine că soferul a oprit repede si nu s-a întâmplat nimic grav. Toti cei din masină s-au uitat stupefiati la mine, dar si-au dat seama că nu e nimic neobisnuit pentru un om care era dus la spitalul de psihiatrie.
Am fost intemat, iar după două zile mama s-a dus la doamna Ana să o roage să mă scoată din starea în care eram. Ea a venit, mi-a ars o palmă si m-a dezengramat o jumătate de oră spunându-mi la sfârsit să nu mai vorbesc cu supraeul si să nu mai primesc nici o revelatie, căci entitătile negative care puteau imita foarte bine vocea supraeului si în genere a oricui, m-au păcălit si m-au adus în starea în care eram. M-a sfâtuit să stau linistit si să mă mai odihnesc, să nu mă mai gândesc absolut de loc la nimic legat de bioenergie si că totul va fi bine. Mi-a zâmbit încurajator si a plecat ( Lipsa aceasta de responsabilitate se manifestă la toti îndrumătorii pseudo-spirituali: G. Bivolaru si D. Bozaru la Yoga, precum si la cei de la Sahadja-Yoga si Elta Universitate n.n.).
Doctorii de la spital, si de altfel din toată lumea, spuneau că nu eram nici primul, nici ultimul care angajându-se în acest fel de practici ajungea la ei la spital. Eu însă nu i-am crezut pe ei, ci pe doamna Ana convins fiind că nu practicile în sine duc spre asa ceva, ci aplicarea lor gresită. Dealtfel convenisem cu doamna Ana ca după o perioadă de relaxare să mă apuc din nou de aceste practici, dar de acum încolo cu experienta si cu lectia căpătată, voi sti să mă feresc de astfel de greseli. Si tot amândoi am tras concluzia că Dumnezeu a vrut să mă încerce în acest fel, ca să-mi arate orgoliile negative care mă stăpâneau.
Când am fost din nou la doamna Ana acasă, rugând-o să mă testeze din punct de vedere bioenergetic, să vadă dacă m-am refăcut si dacă pot să mă apuc iarăsi de qi-qong, mi-a răspuns că pot să încep să lucrez, dar foarte putin, ca să vedem mai întâi reactiile organismului. Am mai întrebat cum voi putea să recunosc dacă este supraeul meu sau nu si ea mi-a răspuns că atunci când supraeul mă va contacta în gând voi sti si voi simti pur si simplu că el este si nu altul. Acestea fiind zise a lucrat asupra mea cu bioenergie cam un sfert de oră după care a cazut într-o transă profundă. Ca să nu o deranjez am rămas alâturi de ea lăsându-mi gândurile la voia întâmplării. Si mi-a venit în minte imaginea mea când eram mic copil, iar la un moment dat, eu, cel de la vârsta de patru ani, s-a întors spre mine, m-a privit si m-a întrebat spunându-mi pe nume: ”Ce mai faci? Sunt eu, supraeul tău! Adevăratul tău supraeu! în sfârsit am reusit să fim fată în fată”. Uimit de cele ce auzisem si vedeam, am exclamat: ”Bine, dar din cauza ta am ajuns la spital!”. ”Nu din cauza mea, mi-a răspuns el, căci de mine nu ai mai ascultat încă de când au început cursurile de vindecare bioenergetică de la clubul CFR”. ”Si de ce nu m-ai tras de urechi, de ce nu m-ai avertizat că ascult de cei râi?”. ”Datorită orgoliilor în care erai blocat nu am mai avut acces la tine si nu ai vrut să mă mai auzi. De acum însă ai să mă recunosti si nu ai să mă mai respingi. Te voi contacta mai târziu. Să stii că mi-a fost dor de tine!”. Zicând acestea, copilul din mintea mea a dispărut si s-a astemut peste mine o liniste cum nu mai fusese în capul meu niciodată!
Nu după mult timp si doamna Ana a iesit din transă si i-am povestit ce s-a întâmplat, la care ea m-a întrebat: ”Si tu ce ai simtit, el e sau nu?”. I-am răspuns că da, e el. ”Atunci el e! a zis ea, întărindu-mi convingerea! Numai să ai grijă ca totdeauna tot ce-ti spune să treci prin filtrul ratiunii, căci oricând spiritele rele pot să se substituie supraeului încercând să ne transmită mesaje si comenzi cu care vor să ne facă rău, sau să ne pună să facem rău. Deci fii foarte atent!”.
Am plecat de la ea bucuros că pot din nou să lucrez si că în sfârsit, de acum înainte, voi sti să vorbesc cu adevăratul meu supraeu. De acum înainte eu urmam să primesc mesajele supraeului sub forma propriilor mele gânduri sau prin imagini ce îmi apăreau în minte; am învătat să recunosc gândurile si imaginile care îmi erau trimise de supraeul meu.
Doanrna Ana recomandă tuturor participantilor la curs să lucreze foarte mult qi-qong si dezengramare pentru a ajunge cu nivelul de vibratie în spectrul indigo. Abia după aceea vor avea siguranta că sunt în stare să lucreze asupra altora pentru vindecare sau să vorbească cu supraeul fără a fi bruiati.
Am discutat personal cu ea despre identificarea mea cu supraeul si despre etapele pe care le-am parcurs în comunicare cu el, iar ea m-a încurajat să merg înainte pentru că acum, spunea ea, procedam corect.
Intr-o zi maestrul din astral Sri Yukeshwar mi-a cerut să fac împreună cu doamna Ana o excursie pe Muntele Ceahlău. Era într-o zi de miercuri. Joi am fost la doamna Ana acasă si i-am raportat ce îmi spusese maestrul si supraeul meu, rugându-o să se consulte cu supraeul ei si să vadă dacă mergem sau nu. Răspunsul a fost afirmativ. I-am spus ce-mi ceruse maestrul să facem: să plecăm în lunea următoare pe Ceahlau, să lucrăm impreună exercitii de dezengramare si energizare, după care să ne reîntoarcem miercuri. Alte amănunte ni le va comunica maestrul atunci când vom ajunge pe Ceahlău. A ramas stabilit să plecăm luni.
Cu o săptămână inainte supraeul mi-a făcut cunoscut că de fapt engramele pe care le scoteam noi prin dezengramare erau niste fiinte vii, având fel de fel de forme si că ele parazitau corpurile noastre energetice hrănindu-se cu energia noastră si influentându-ne negativ. Am fost învătat să le simt si să le anihilez. Metoda era foarte putenică si rezultatele spectaculoase; chiar doamna Ana aprobând-o si mirându-se de eficacitatea ei.
Incepând din această perioadă a început să învete doamna Ana de la mine. Era de fapt uimită si ea la ce nivel de cunoastere aveam eu acces si ce cunostinte îmi fuseseră relevate de supraeu. Intr-una din dezengramări îl văzusem cu ochii mintii chiar pe Satana, stăpânul dracilor, dându-mi târcoale, insă maestrii si supraeul îmi puseseră la îndemână arme de lumină spirituală foarte puternice cu care puteam să-1 alung.
Sâmbâtă, cu două zile înainte de plecare, în cursul unei meditatii mi s-a arătat în chip de om Dumnezeu Tatăl Ceresc si a vorbit cu mine numindu-mă fiul Lui si felicitându-mă pentru marele progres spiritual pe care-1 făcusem, spunându-mi că voi fi cel mai mare vânător de diavoli pe care 1-a cunoscut vreodată omenirea. Am căzut la pământ si nu-mi venea să cred ce văzusem si auzisem.
Duminică dimineata, în cadrul altei meditatii, 1-am vâzut pe Iisus Hristos răstignit pe cruce si atunci supraeul meu si întregul meu suflet mi-au spus că eu sunt cel ce am fost atunci pironit pe cruce. De data aceasta am realizat că asa este, ba chiar am simtit în palme durerea provocată de cuiele cu care mă pironiseră atunci.
In tot timpul excursiei de pe Ceahlău eu am fost conducătorul iar doamna Ana m-a urmat pas cu pas.
Smgurul om care a mai stiut de adevărata mea personalitate în această perioadă a fost viitoarea mea sotie căreia i-am povestit toată excursia si tot ce a decurs din ea. Cred că atunci ar fi fost singurul om în stare să înteleagă si să accepte cât de cât că asa ceva ar fi fost posibil. Ea îsi dădea seama de nefirescul si nebunia acestor lucruri, insă realiza si faptul că dacă m-ar fi contrazis nu a-si fi acceptat nici un argument de-al ei si poate ar fi trebuit să ne despărtim. Faptul că doanma Ana acceptase si aprobase tot ce eu îi povestisem despre mine si despre practicile mele bioenergetice au făcut-o pe de altă parte să accepte că, desi ea nu putea să creadă si să facă asa ceva, altii erau în măsură să facă si să simtă acele lucruri.
Era o nebunie plăcută, plină de romantism, de escapade misionare în numele lui Dumnezeu care de fapt toate erau menite să ne facă să ne cunoastem mai bine si să ne iubim mai mult. Sotia mea a intuit că odată si odată mă voi trezi din această nebunie si că atunci vom rămâne împreună doi oameni simpli si obisnuiti.
Avalansa de revelatii si de trăiri care ne asaltau de mai bine de o lună ne epuizaseră. Erau deja câteva nopti în care dormisem foarte putin sau deloc. In aceste conditii, mergând în vizită la mama mea mi s-a revelat că ea ar vrea să-mi facă mult rău. M-am supărat si am plecat. Pe drum, sotia mi-a atras atentia că nu m-am purtat frumos cu mama. Atunci a apărut primul semn de întrebare. Pentru prima dată mi-am dat seama de nebunia comportamentului meu, fiindcă dacă exista vreun lucru pe lumea asta de care să fiu absolut sigur,era acela că mama mea mă iubeste si îmi doreste doar binele. Dându-mi seama de nebunia acestei revelatii am reusit în decursul unei ore să realizez toată nebunia trăită până atunci. Si dintr-o dată tot esafodajul pe care eu îl construisem de atâta amar de timp s-a prăbusit iar eu efectiv nu mai stiam cine sunt; dacă nu eram de fapt Dumnezeu si nici Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci cine eram? Umblam asa prin casă vorbind de unul singur.
Atunci sotia si-a zis că trebuie să am un diavol în mine si a vrut să-1 descopere si să-1 alunge din mine, si într-adevăr, prin gura mea, din mine, a început să vorbească un diavol. A început să înjure, să tipe că el nu pleacă, că el stă de mult timp în mine si că eu 1-am chemat; a început să ne ameninte, ne-a spus că el este supraeul care m-a condus pe mine atâta timp. O ameninta pe sotie că o să o omoare si voia să sară la ea, dar n-avea putere să-mi folosească cum voia trupul, iar eu mă opuneam. Tot timpul căuta să o scuipe si o înjura groaznic, spunând că o urăste si sa-l lase în pace, să nu-1 mai chinuie.
La un moment dat mi-am recăpătat stăpânirea de sine si din clipa aceea am înteles că tot ce făcusem până atunci era foarte rău.
Cu câteva ore înainte de asta, în timp ce eram acasă la mama, si făceam o repriză de exercitii qi-qong, corpul fiindu-mi miscat de supraeu, deodată am început să execut un dans cu adevărat satanic. Sotia s-a uitat îngrozită la mine, la figurile pe care le făceam, la sunetele pe care le scoteam, la respiratia pe care o aveam atunci, la privirile absolut demonice pe care le aruncam în toate părtile. Mi-a spus că îi e frică de mine si că ar fi bine să mă uit în oglindă să mă văd cum arăt, iar când m-am uitat, m-am speriat si eu de privirea mea.
Ne-am gândit amândoi ce să facem si cum să iesim din această stare. Amândoi eram epuizati de tot ce făcusem timp de o lună si nu stiam unde gresisem. Credeam că este vorba de o greseală a noastră. Diavolul încerca iarăsi să vorbească prin mine si să-mi folosească trupul dar reuseam totusi să nu-1 las să facă nimic. Revelatiile îmi asaltau mintea si nu puteam să mă mai concentrez la nimic. Până la urmă, am decis să nu mai facem absolut nimic din domeniul bioenergetic, să încetăm orice relatie intimă pentru o perioadă de timp, să dormim cât mai mult si să mâncăm multă carne si mâncăruri greu digerabile ca să ne îngreuiem mintea si s-o oprim din avalansa nebună în care se pornise.
Abia a doua zi am reusit să adorm putin, să-mi adun si eu oarecum mintea, căci o simteam ca pe o masină dereglată care nu mai putea fi oprită din mers. După ce m-am trezit, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să scap din situatia în care intrasem. L-am rugat să mă ierte pentru ce făcusem, pentru că eu crezusem că slujesc binelui. L-am rugat să mă aducă pe calea cea bună si să-mi arate cum trebuie cu adevărat să slujesc binelui. Cand mă rugam mă simteam ca. un copil neascultător, care fugind de acasă se rătăcise într-un pustiu foarte mare, de unde nu mai stia cum să iasă.
De atunci am putut dormi din ce în ce mai bine si mai mult iar mintea mea încetul cu încetul, a început să se oprească din necontenita gândire si reflectie si si-a domolit ritmul. Sotia mea, care nu se implicase atât de mult si-a revenit mult mai repede, singura problemă pentru ea fiind marea oboseală pe care o acumulase. Abia după două săptămâni de zile am revenit la un comportament cât de cât normal.
La o lună de zile după aceste evenimente, niste prieteni care si ei practicaseră yoga mai demult, ne-au dat să citim niste cărti ortodoxe: ”Sfântul Serafim de Sarov” si ”Pelerinul roman”, apoi, împreună cu ei am fost la un preot si am abordat câteva subiecte pe această temă. După discutia cu preotul si citirea celor două cărti am realizat că religia ortodoxă este mult mai complexă si mai frumoasă decât orice altă cale de eliberare spirituală. Incetul cu încetul am înteles că este singura cale adevărată.
Ne-am dus la o mânăstire si ne-am spovedit din copilărie, duhovnicul de acolo interzicandu-ne să mai practicam exercitii bioenergetice sub orice formă ar fi fost ele. Ne-a spus că nu suntem singurii care au pătit asa ceva si că multi din cei ce apucă pe aceste căi ajung la spitalul de psihiatrie. Am găsit apoi în Iasi un duhovnic, acesta fiind chiar preotul cu care vorbisem prima dată, dusi de prietenii nostri. I-am povestit si lui ce pătisem, iar el ne-a recomandat să împărtăsim si altora din experientele noastre.
Acum, la aproape un an de la încetarea oricărei activităti pe tărâmul bioenergetic cred că putem formula câteva interpretări, concluzii si recomandari în legătură cu ele:
In primul rând am dori să atragem atentia tuturor celor ce vor să urmeze calea acestor practici, fie pentru dobândirea unor puteri paranormale, fie pentru dobândirea sănătătii trupesti sau sufletesti, fie câstigarea întelepciunii si a eliberării spirituale, că absolut toate provin din sânul unor credinte filosofico-religioase păgâne. Este binecunoscut că popoarele păgâne se închină la idoli si că dumnezeul sau zeii care îi venerează nu sunt altceva decât niste închipuiri cu care satana i-a înselat.
Incă de la crearea lumii de către Dumnezeu, diavolul i-a înselat pe primii oameni, iar acestia, crezând în cele spuse de el si nu în cele spuse de Dumnezeu, au fost izgoniti din Rai. De atunci si până la venirea pe pamânt a Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, care prin jertfa Sa a spălat tot păcatul omenirii si a întemeiat singura credintă adevărată, credinta crestină ortodoxă, oamenii au fost înselati de către diavol să se închine la fel de fel de dumnezei care de fapt nu existau. Fie că acestia se chemau marele spirit universal, sau principiul cosmic universal, sau divinul, sau Baal sau Ra sau fel de fel de zei, de spirite si de forte supranaturale, toti nu au fost altceva decât înselări aduse în mintea omenească de către demoni care au fost apoi adeverite si fundamentate prin intermediul minunilor si faptelor supranaturale făcute cu puterea Satanei.
De la înăltarea la ceruri a Domnului nostru Iisus Hristos si până în ziua de astăzi nenumărate fapte si minuni făcute în numele Său si cu puterea Sa, au dovedit fără putintă de tăgadă că singurul dumnezeu adevărat este
Dumnezeul crestinilor care tin dreapta credintă apostolică ortodoxă.
De aceasta s-au convins multi păgâni, asupra cărora puterea adevăratului Dumnezeu a făcut minuni si a căror idoli au fost sfărâmati de această putere. Niciodată puterea idolilor nu a putut întrece puterea adevăratului Dumnezeu, după cum niciodată puterea Satanei n-a putut depăsi puterea lui Dumnezeu Care 1-a creat. Cu toate acestea diavolii nu au încetat o clipă să încerce înselarea oamenilor prin credinte idolatre sau prin devierea ori ruperea de la dreapta credintă.
Dar se pune întrebarea: De ce se străduie diavolul atât de mult să însele oamenii în această privintă? Răspunsul e simplu: Răsplata celor care cred în idoli si a ereticilor sunt muncile iadului, iar Satana tocmai acest lucru 1-a dorit tuturor oamenilor. Toti oamenii care au trăit înainte de Hristos, după moarte, au fost trimisi în iad. prin jertfa Sa, Fiul lui Dumnezeu, a venit ca să-i scoată de acolo. Unul dintre păcatele care a trimis cei mai multi oameni în iad a fost tocmai această închinare la idoli, iar diavolul se străduie din răsputeri, si în zilele noastre, să cufunde toată omenirea în credintele idolatre.
Toti cei care încearcă să popularizeze la noi în tară si în întreaga lume practicile bioenergetice de provenientă orientală sau cele de magie africană, asiatice, arabe, sud-americane, încearcă să le prezinte desprinse din contextul filosofico-religios din care provin. Ei încearcă să le înfătiseze la început ca pe niste tehnici bioenergetice de vindecare si autovindecare, după care, celor ce se angrenează în practicarea lor, le sunt prezentate ca niste practici al căror scop final este însănătosirea sufletească, căpătarea de puteri paranormale si apoi eliberarea spirituală, subliniindu-se caracterul secret al acestor stiinte oculte. Abia după câtiva ani de practicare adeptului îi este înfătisată adevărata fată a acestor prăctici: puternicul substrat religios si ocult pe care se sprijina, si, că rezultatele apar doar la cei ce încep să se închine la zei.
Ei sunt initiati apoi prin niste ritualuri oculte de către maestrii lor pentru a putea ajunge la realizări deosebite. In această fază totul devine ultrasecret, orice divulgare fiind considerată ca un sacrilegiu si pedepsită ca atare. Ei formează vârful de lance al sistemului filosofico-religios din care provin.
Cei ce vor să se elibereze spiritual, să se mântuiască, pe aceste căi, urmează în realitate niste căi idolatre, iar unirea finală este unirea cu diavolul. Pe tot parcursul acestor practici are loc o îndrăcire treptată a individului până când, ajungând la etapa finală, omul este complet posedat de diavol, ajungând la niste puteri paranormale-supranaturale care impresionează si coplesesc pe oamenii simpli. Pentru ca înselarea să fie completă diavolul îti insuflă o întelepciune si o falsă curătenie sufletească care pot induce în eroare pe orice om neavizat.
Adevărata fată a acestor oameni o cunosc foarte putini, iar câteodată nici ei însisi nu realizează ce se întâmplă în mod real cu ei, însă, după cum spunea Mântuitorul, după roadele lor îi veti cunoaste. Uitati-vă bine la ei, la roadele pe care le aduc, dar nu numai la cele cu care ei se afisează, ci si la cele pe care le ascund.
Cu două săptămâni înainte de a scrie aceste rânduri am fost acasă la doamna Ana si i-am povestit tot ceea ce pătisem, întrebând-o unde crede ea că este greseala. Mai intai i-am cerut să-mi explice unde gresisem când am ajuns prima dată la spital. Ea mi-a spus că atunci m-am grăbit putin si a apărut un dezechilibru între corpurile mele energetice si cel fizic iar personalitătile mele negative din alte vieti au imitat vocea supraeului meu si eu în loc să ascult de vocea lui, am ascultat de o astfel de personalitate, care vrea cu orice pret să stopeze progresul spiritual al individului. Una din metodele pe care le utilizează aceste personalităti este aceea de a te pune să faci niste lucruri care să te dezechilibreze psihic si să ajungi la spital, sau te îndeamnă să faci cine stie ce lucruri rele.
”Dar cu maestrii din astral si cauzal, cum a fost?”, am intrebat-o. ”Pai, toti maestrii în practicile acestea au un maestru în universurile superioare, care îi conduc si îi indrumă, asa că nu e nimic anormal în toate acestea”!
”Dar a doua oară când era să o luăm razna amândoi ce s-a întâmplat?”. ”Păi ce să se întâmple? Iarăsi v-a inselat o asemenea personalitate care s-a substituit supraeului si era să vă ducă să o luati razna. Bine ati făcut ca ati incetat orice activitate pe acest plan. Asa trebuie facut când esti păcălit astfel, iar după ce revii la normal tragi concluziile unde ai gresit si o iei din nou de la capăt”.
”Bine dar de data aceasta am respectat tot ce m-ati invătat dumneavoastră! Eram cu nivelul de vibratii în indigo, m-am identificat cu supraeul, am analizat tot ce-mi spunea si admiteam doar ce mi se părea bun! De altfel, totdeauna am venit la dumneavoastră să mă verificati, iar în excursia făcută pe Ceahlău ati aprobat tot ce vă spusesem si toate erau venite de la supraeul meu. Ori stiti bine că si atunci mă credeam Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că vorbeam cu Dumnezeu Tatăl!” .
”Da, dar eu atunci tocmai de asta am mers cu tine, pentru că am vrut să-ti arăt că nu erai cine te credeai! Atunci s-a întâmplat cu tine acelasi lucru care se întâmplă cu toti atunci când se aprinde în noi lumina cristică, moment in care simtim că în noi este un sâmbure de dumnezeire. Mai tii minte când te-a piscat un tântar si eu ti-am spus că pe sfinti tântarii nu-i piscă? Dar când ai spus că ai ancorat vortexul de forte care va declansa apocalipsa, nu ti-am spus eu că un maestru nu are nevoie să se teamă că ceva creat de el va fugi sau se va pierde? ti-am dat să întelegi, deci, de două ori că nu erai cine te credeai, dar tu nu ai prins mesajul, si după aceea nu ai mai trecut pe la mine si am crezut că ti-ai dat seama de greseala ta!”.
Eu si sotia mea mea ne-am uitat uimiti unul la altul când am auzit această explicatie, căci amândoi stiam că abia cu o zi înainte de plecarea pe Ceahlău căpătasem certitudinea că sunt Iisus Hristos, abia în acea zi am avut revelatia răstignirii pe cruce si tot atunci arătându-mi-se Dumnezeu Tatăl vorbind cu mine. Doamnei Ana, toate aceste lucruri i le spusesem doar în timpul excursiei, deci ea plecase în excursie cu mine fără să stie aceste lucruri!
”Doamnă Ana, dar spuneti-mi cum putem fi siguri că vorbim cu supraeul nostru cel adevărat, căci iată, eu mi-am luat toate măsurile de protectie si totusi m-a înselat!”
”Când vorbesti cu supraeul, niciodată nu poti fi sigur că vorbesti cu el sau cu altcineva. Totdeauna trebuie să treci prin filtrul ratiunii tot ceea ce îti comunică si să iei numai ce consideri că este bun. Vorbirea cu supraeul e ca mersul pe sârmă, în orice clipă poti să cazi. De altfel si eu, cu câtiva ani în urmă, căpătasem o mare încredere în supraeul meu si mă lăsam condusă de el, iar într-o zi acesta mi-a spus că trebuie să mă sinucid pentru ca monada mea din astral să poată progresa spiritual, căci eu prin ceea ce făceam atunci o tineam în loc. L-am ascultat si am fost la un pas de sinucidere, pregătind si punând în ordine tot ce era necesar pentru a pleca din lumea aceasta. Dar în ultima clipă, mi-a trecut prin cap să trec si pe la o biserică. Numai trecerea acestui gând prin mintea mea a fost suficient pentru a amâna punerea în practică a hotărârii de a mă sinucide. M-am dus acolo si am vorbit cu un popă, un mosulică dulce, care mi-a zis că nu stie ce să-mi spună în legătură cu ceea ce practicam eu, dar că Sfânta Treime este iubire, este credintă si este sperantă si nu cumva să-mi pun capăt zilelor. Mi-a mai zis el ceva, nu mai tin minte ce, mi-a făcut si o rugăciune si am plecat. Si cum mergeam spre casă, brusc mi-a venit în cap ce-mi spusese mosulică: că Dumnezeu este sperantă si atunci deodată am realizat că Dumnezeu nu a creat nimic pentru a distruge, deci nici pe mine. Din clipa aceea am renuntat la gândul sinuciderii.
A doua zi a venit mama la mine si mi-a spus că în noaptea ce trecuse i se arătase un înger care-i spusese să nu mai fac nimic din ce făcusem până atunci, arătându-i tot ce făcusem rău si spunându-i să înlătur din casă si din activitătile mele tot ce rezultase din acele practici”.
”I s-a arătat mamei dumneavoastră un inger în vis? am întrebat-o noi uimiti!”
”Nu în vis, ci chiar fizic, real! A trezit-o spunându-i ce avea de spus si a dispărut, după care mama a stat trează până dimineata, ca să nu uite nimic din ce-i spusese si a venit imediat la mine. Atunci eu am înteles că nu făcusem cum trebuie lucrurile, iar de acum încolo trebuia să le fac altfel. Ei, si de atunci am început să vorbesc cu supraeul trecând prin filtrul ratiunii tot ce-mi spunea!”.
Si eu si sotia am rămas uimiti de felul în care interpretase ea cele spuse de înger. ”Dar teoria aceasta a supraeului, de unde ati luat-o, am insistat noi”?
”Toată lumea vorbeste cu supraeul, unii vorbesc telepatic, altii prin scriere automată (procedeu spiritist de comunicare cu spiritele–în cazul de fată cu supraeul), si eu la început luam legătura cu el prin scriere automată, dar după mesajul pe care 1-am primit de la înger am înteles că trebuie să vorbesc cu el în alt mod, si anume, pe cale telepatică”.
Am insistat să aflăm sursa sau teoria care fundamentează practicarea acestei convorbiri cu supraeul dar ea nu a vrut să ne-o dezvăluie.
Si totusi, am insistat eu, dacă în orice clipă poti fi înselat în această convorbire cu supraeul si el te pune să te sinucizi, te duce la nebunie, poti să ajungi la comiterea de crime si multe alte acte iresponsabile, n-ar fi mai bine să renuntăm la orice comunicare cu el? A, nu! mi-a răspuns ea, fiecare trebuie să-si trăiască experienta lui de viată din care trebuie să învete ceva. Dacă unul se sinucide, este treaba lui, este experienta lui din această viată, chiar dacă ea e negativă; dacă unul dă în cap la altul, e la fel; dacă voi era să o luati razna, a fost o experientă pe care trebuia să o trăiti. Acum v-ati dat seama de tot răul si orgoliul care era în voi! Vedeti ce lectie v-a oferit Bunul Dumnezeu? Si-apoi fiecare mai are înainte alte vieti de trăit, asa că nu trebuie să ne facem probleme!
”Deci, dumneavoastră admiteti că se poate întâmpla orice când vorbim cu supraeul!”. ”De ce nu? Experientele de viată sunt nenumărate”!
Sotia a mai încercat să o convingă pe doamna Ana că totusi este periculos să lasi o multime de oameni nesupravegheati, să vorbească cu supraeul, dar ea a argumentat că nu este asa.
Am plecat în acea seară acasă înmărmuriti de cinismul si nebunia de care dădea dovadă cea pe care o crezusem un om care vrea binele semenilor săi: o vindecătoare prin bioenergie.
Peste câteva zile am revenit la doamna Ana, încercând imposibilul, să-i prezint si ei calea credintei crestine ortodoxe ca pe o altenativă, astfel încât, îmi ziceam eu dacă va adera la ea, îsi va da seama mai târziu de nocivitatea practicilor în care se angajase. Erau de fată si doi ucenici de-ai ei. Abia atunci am văzut adevărata ei fată Reactia la ceea ce-i spuneam eu a fost violentă. Nu a acceptat sub nici o formă că ortodoxia ar fi bună de ceva, din contră i-a făcut în toate felurile pe slujitorii Bisericii; pe mine nici nu mai spun, a încercat să mă lovească în piept, să-mi dea palme, a tipat si s-a enervat cumplit, si asta mai ales când le-am povestit ucenicilor ei întâmplarea cu ”mosulică” (preotul care a ajutat-o să nu se sinucidă) si ingerul. Cumplită tulburare i-am produs prin acea încercare de a-i prezenta calea credintei ortodoxe.
Dându-si seama că nu se comportă prea civilizat, a simulat apoi, că în principiu ar fi si aceasta o cale pe care oamenii pot merge.
Am plecat si de această dată înmărmurit de adevărul care se ascunde în spatele cuvintelor ei frumoase, care spunea că toate căile spre mântuire sunt bune. Intr-adevăr, pentru doamna Ana erau bune toate în afară de una singură: credinta crestină ortodoxă si chiar dacă ea sustine cu tarie că este crestină, adevărul este cu totul altul. Ea îsi închipuie că e crestină de un nivel spiritual foarte înalt care depăseste manifestările crestine obisnuite. Din aceste motive ea nu are nevoie de duhovnic si interpretează cum vrea Sfintele Scripturi, scrierile si învătăturile Sfintilor Părinti, ajungând la o totală rupere de Sfânta Biserică, la niste erezii ce depăsesc orice închipuire sfidând orice bun simt. Toate acestea sunt argumentate si sustinute de către ea logic, cu lux de amănunte, cu deplină încredere în justetea celor gândite si afirmate.
Aceasta este de fapt adevărata doamnă Ana si dacă ati sti adevărul si despre alti instructori si vindecători prin practici yoghine, qi-qong etc. cred că v-ati cutremura.
Din experienta trăită de mine în universul acesta al practicilor bioenergetice, am văzut că ele duc la o indrăcire treptată a celui ce le practică si că oricând pot apare tulburări mintale si comportamentale, care se finalizează în cele mai sinistre forme de nebunie. Dar cel mai periculos fapt este că această nebunie este logic argumentată si acceptată, ea venind cu acordul si prin vointa noastră, si desi stii că ceilalti te consideră nebun, pentru ceea ce crezi si faci, tu îti argumentezi si demonstrezi că de fapt tu esti cel sănătos, iar ei sunt nebuni, căci nu cunosc si nu înteleg adevărata realitate.
După părerea noastră puterea de a vindeca prin bioenergie sau sănătatea obtinută prin practici de provenientă orientală sunt de natură satanică si de aceea nu vom apela niciodată la ele, oricât de bolnavi am fi si chiar dacă nu am găsi vindecare prin tehnicile medicale clasice. ”Pentru păcatele mele mi se imbolnăveste trupul si slăbeste sufletul meu”. Vindecare prin puterile diavolului noi nu mai vrem! (Gheorghe V.).

CAPITOLUL IV

Paralele – intre crestinism si budism

Pornim de la ideea centrală, comună budhismului si crestinismului: mântuirea. Amândouă religiile întind omului o mână de ajutor, ca să se mântuiască de sub stăpânirea întunericului si a răului. în scopul acesta crestinismul oferă omului luminile revelatiei divine, comunicările pe care spiritul suveran le-a făcut spiritului uman în curs de mai multe veacuri, prin oameni alesi, a căror serie s-a încheiat cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Budhismul nu poate oferi neamului omenesc o revelatie, o Biblie în felul celei crestine. învătătura lui Budha si a ucenicilor lui, cuprinsă în Trodipika, este plină de elemente fantastice, de povestiri mitologice, cu neputintă de a satisface exigentele unei critici istorice si criteriile unei revelatii adevărate.
Crestinismul e religie descoperită de Dumnezeu, budhismul e opera unui întelept. Crestinul crede într-un Dumnezeu personal. Budhismul nu are în crezul său pe Dumnezeu; nu-L neagă si nu-L afirmă în locul hazardului orb, crestinismul admite providenta divină; budhismul, cauzalitatea oarbă. Crestinismul are un cler si un cult religios, prin care sufletele se purifică si se înaltă spre Dumnezeu; budhismul a înlocuit rugâciunea cu meditatia si cerul cu nirvana. Crestinismul e teocentric; budhismul e antropocentric. După crestinism lumea e creată cu scopul de a ne pregăti pentru viata si fericirea vesnică; pentru budhism lumea e vesnică, un lant nesfârsit de mizerii si dureri de care trebuie să scăpam cât mai degrabă. După crestinism lumea e bună (Fac. 1,31; Ps. 103,25; 1 Tim. 4, 4), pentru că e opera lui Dumnezeu, în care se oglindeste iubirea si puterea Creatorului; iar răul din lume a izvorât din vointa liberă a creaturilor rationale; de asa ceva budhismul nu are cunostintă.
Crestinismul este o antropologie, o învătătură despre facerea omului din trup muritor si suflet nemuritor. Budhismul nu stie nimic nici despre creatia omului, nici despre nemurirea sufletului. Crestinismul are o învătătură despre libertatea si căderea omului, despre originea si transmiterea păcatului, a răului metafizic, moral si fizic. In budhism lipseste ideea de libertate, cădere si păcat. Budha vrea să mântuiască lumea de boală, suferintă, bătrânete si moarte, adică de răul fizic, nu de răul etic, din care se naste cel fizic; el vrea sa scape lumea de existentă, nu de impuritatea păcatului. El urmăreste nimicirea existentei, nu vindecarea naturii căzute, pe când ”Fiul Omului a venit să caute si să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19,10), să-si dea sufletul Său răscumpărare pentru păcătosi (Matei 20,28), să mantuiască poporul de păcate (Matei 1, 21).
In crestinism mântuirea e realizată prin Iisus Hristos si se înfaptuieste prin harul Sfântului Duh, prin rugăcnme, credintă dreaptă si fapte bune. In budhism omul e cu totul singur în lume si singur la mântuire. In crestinism omul e cu Dumnezeu oricând si oriunde ar fi. In budhism tinta vietii e nimicirea existentei; în crestinism tocmai invers: mântuirea sufletului si asigurarea vietii vesnice.
Crestinismul are un asezământ al mântuirii, o organizatie social-comunitară; Biserica. Pentru budhism viata ideală este celibatară, trăită în singuratate, în linistea pădurilor, ca ascet si cersetor. Monahismul crestin e o exceptie care întăreste regula. Cel budhist este o regulă care vrea să generalizeze exceptia. Monahismul crestin aduce folos culturii morale si vietii de obste; cel budhist e steril si constituie o povară pe umerii vietii sociale.
Crestinismul are o învătătură despre nemurirea sufletului (eshatologie) si despre viata vesnică; budhismul nu are. Admite si budhismul lumi si vieti viitoare, dar toate pline de suferinte. Crestinismul e optimist; budhismul e pesimist, subiectiv, arbitrar, vede viata numai prin ochelari negri, ca si când nasterea, copilăria, tineretea, bătrânetea n-ar avea parte de nici o lumină si nici o bucurie, ci numai de întuneric, durere si întristare. Crestinismul ne îndreaptă privirile si actiunile spre viata etemă, spre un cer nou (2 Petru 3,13). Budhismul ne îndreaptă spre nirvana, spre repaosul absolut, spre linistea eternă a noptii nesfârsite. Pentru crestini răul e trecător; pentru budhism, răul e suveran. In crestinism binele e triumfător; în budhism răul nu se stinge decât prin atingerea existentei în odihna eternă din noaptea nirvanei. In crestinism suferinta are un rol educativ si mântuitor, pentru că aurul în foc se lămureste si omul în suferintă se înnobilează. In budhism crucea nu are nici un sens viata e răstignire si răstignire lipsită de bucuria învierii si de fericirea nemuririi. Budhismul e iremediabil pesimist pentru că nu stie nimic despre cauza primară, nici de ro lul lumii si al vietii, nici despre tinta lor finală Crestinismul ne învată să iubim viata, budhismul să o uram. Idealul crestin este desăvârsirea vietii; al budhis mului mortificarea, înfrânarea si suprimarea ei.
Are budhismul o morală demnă de urmat: opreste furtul, omorul… si propagă iubirea nu numai între oameni dar si fată de animale?… Biblia le are mai demult în decalog, si mai complete. Morala evanghelică, desi nu cuprinde norme pentru iubirea animalelor, e neasemănat mai umană, mai ratională si superioară fată de cea budhistă. Morala budhistă, desi se referă si la animale e o morala naturală, rămasă mult în urma moralei crestine. Morala crestină e o morală pozitivă, te obligă să faci binele, nu numai să nu faci răul: Să iubesti dezinteresat pe Dumnezeu si pe aproapele; cea budhistă e negativă, interesată, vagă, poate chiar egoistă, după axioma- Trebuiesc iubite toate fiintele, cum o mamă îsi iubeste copiii”. Budhismul nu urăste; crestinismul iubeste. In budhism iubirea e simpatie si compătimire; în crestinism e virtute activă si lucrare caritativă. Budhismul e cvietist si static; crestinismul e factor dinamic, etic progresist cultural. Budhismul e steril pentru viata practică, talant ingropat în pământ; crestinismul e activ, încurajează, mangâie, zideste, înmulteste talantii darurilor naturale. Crestinismul nu are spitale pentru animale, dar are ii schimb spitale si azile pentru oameni (si pentru animale, veterinari). După etica si filosofia budhistă munca e o povară nedemnă de un ascet pentru care se recomandă cersetoria. In crestinism munca e o virtute morală si o datorie profesională, sfântă si obligatorie pentru toti oamenii: ”Cine nu lucrează nici să nu mănânce” (11 Tes.3,10).
Budhismul nu are nici o întelegere pentru viata familială. Conceptia budhistă despre familie e nenaturală, iar despre femeie este mai aproape de conceptia primitivilor, decat cea a civilizatilor. Budha a tolerat poligamia si in acsi timp a recomandat ferirea de femeie, ”ca de un sarpe veninos”. Textele budhiste spun că femeile sunt ”crude si rele”, ”nesătioase ca ciorile” si ”nestatornice ca nisipul”. ”Desfrânarea se tine de femeie ca murdăria…” dacă budhismul propagă o astfel de conceptie despre muncă si femeie, nu e de mirare că a fost definit ”religia lenei” (Hellsald), ”religia cimitirelor” (Sf. Diamandi), asemenea unui sistem planetar din care lipseste soarele Dumnezeirii, o ”sinucidere vie”. Crestinismul si în privinta aceasta e antipodul budhismului. Munca si familia crestină sunt modele în omenirea întreagă0.
Mai izbitoare sunt deosebirile dintre Iisus si Budha. Iisus e Unul: întruparea Fiului; Budha e reîncarnarea unui alt Budha, al 24-lea, după 550 de renasteri (spunea el). In unele temple budhiste se adoră si Budha cel viitor. Budha are antecesori si succesori; Iisus nu are. Iisus S-a născut dintr-o fecioară modestă si curată, în sărăcia unui staul de vite. Budha s-a născut dintr-o familie regală, în luxul unui palat împărătesc. In copilărie si tinerete Iisus munceste si vizitează templul; Budha se distrează si petrece. Iisus e întru totul desăvârsit; Budha numai după saturatie si după dezgustul de plăceri cugetă la suferinte si remediile de mantuire. Iisus stie ce vrea de la începutul activitătii Sale publice; Budha numai după câtva ani de ucenicie si de alergări pe la asceti. Iisus lucrează la mântuirea omenirii din cea mai curată milă si din cea mai dezinteresată iubire de oameni; Budha din cel mai mare dezgust de plăceri si din pur egoism. Iisus e demofil; Budha e aristocrat. Iisus luptă cu păcatul; Budha nu-1 cunoaste. Iisus parăseste cerul, mama si toate rudeniile ca să propage Evanghelia si să întemeieze Biserica. Budha părăseste, după cum însusi declară ”domeniul cel larg al plăcerilor si miile de femei frumoase, ca să aflu cunoasterea cea mai înaltă, cea mai perfectă”, si ca să întemeieze o comunitate de călugări. Evanghelia lui Iisus e istorisire naturală, simplă si cuceritoare. Scrierile budhiste sunt fantastice, extraordinare, de necrezut. Iisus anuntă că religia Lui va dura până la sfârsitul veacurilor; Budha pune religiei sale un termen de 500 de ani. Iisus a murit răstignit la 33 de ani; Budha moare intoxicat, pentru că la 80 de ani a mâncat lacom o farfurie de carne de porc afumată si cu orez. Iisus înviază si triumfă; Budha moare înfrânt de dorinta lăcomiei, ironie a sortii fată de un întelept care a predicat mântuirea numai pentru sine însusi!… Toate aceste premize ne duc logic la concluzia că Iisus e Dumnezeu, iar Budha întru toate e numai om. Crestinismul e divin; budhismul e uman. Aderentii si ucenicii lui Iisus muncesc, se roagă, trăiesc în comuniune de iubire si viată cu Dumnezeu; aderentii si ucenicii lui Budha meditează si nu au simt pentru muncă, nici pentru rugăciune. Din astfel de pricini vedem câtă deosebire este între crestinism si budhism numai în privinta mântuirii. Tot asa sunt si deosebiri esentiale între nasterea supranaturală a lui Iisus din Fecioara Maria si povestirile fantastice despre antecedentele zămisliri si nasteri a lui Budha; între nasterea si copilăria lui Iisus, si a lui Budha; între ispitirea lui Iisus, prin pâine, prin slava lumii si preaîncrederea în Dumnezeu, si cea a lui Budha, prin aur si cohorte de femei; între ucenicii lui Iisus si ai lui Budha; între învătăturile, minunile si profetiile lui Iisus, si invătăturile, minunile si prezicerile lui Budha; între transfigurarea lui Iisus si iluminarea lui Budha, între moartea lui Iisus si a lui Budha… Sunt ici-colo comune, dar cu obiecte diferite, ireductibile.
Dacă la toate aceste deosebiri fundamentale, adăugăm si schimbările si adaosurile care s-au făcut budhismului originar: cultul unei mari multimi de zei, ingeri si demoni, idolatria si hagiolatria, tolerarea haremurilor, a poligamiei si poliandriei, credintele politeiste si superstitiile populare, ne încredintăm că religia budhistă fată de cea crestină nu poate avea trecere decât într-o lume primitivă sau decadentă, care se complace în scepticism, indeferentism si pesimism; nicidecum în lumea optimismului crestin: robust, luptător si progresist.
Budhismul are o latură filosofică, serioasă si sinceră, care se rezumă la: ateism, metempsihoză, pesimism, celibat, sărăcie si renuntare (la pofte, plăceri, căsătorie si avere; cu alte cuvinte la moartea civilizatiei si a progresului). Există si al doilea budhism, popular, politeist, superstitios, idolatru. Sub ambele forme, budhismul ”e un spiritualism fără suflet, o virtute fără datorie, o morală fără Dumnezeu” (Barthelemy Saint Hilaire).
Tot ce e bun în budhism avem multiplicat în crestinism; tot ce lipseste în budhism, avem din belsug în crestinism; toate contradictiile budhismului: pretentiile de a propaga o religie fără Dumnezeu, o morală fără libertate, o evolutie fără creatie, o liniste si fericire absolută fără viată vesnică, toate constituie un omagiu pretios, pe care erorile îl aduc adevărului si religiile inferioare unicei si adevăratei religii.
Crestinismul este divin, pentru că întemeietorul lui este divin: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ceilalti întemeietori de religii sunt oameni si numai oameni. Iisus este om desăvârsit si mai mult decât omul: e Fiul lui Dumnezeu, care dispune de aceleasi atribute si puteri ca si Tatăl. Ceea ce nici unul dintre întemeietorii de religii n-a pretins si n-a putut pretinde, Iisus Hristos pretinde ca si Tatăl: cult religios si credintă în autoritatea Sa infailibilă: ”Toti să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl…” (Ioan 5, 23). Crestinismul se întemeiază pe viata, învătătura, faptele, moartea si invierea lui Iisus–singurul întemeietor de religie Care-si dă viata ca mărturie a divinitătii Sale si a operei Sale mântuitoare.
De personalitatea exceptională a lui Iisus Hristos e legată prin urmare superioritatea crestinismului fată de celelalte religii si filosofii: bunătatea crestinismului de bunătatea lui Iisus, perfectiunea crestinismului de perfectiunea lui Iisus, dumnezeirea crestinismului de dumnezeirea Mântuitorului. Noi pe acestea le mărturisim, cu credintă si cu dragoste, până la moarte.
”Incolo fratilor, bucurati-vă, desăvârsiti-vă, mângâiati-vă, uniti-vă în cuget, trăiti în pace si Dumnezeul dragostei si al păcii va fi cu voi” (2 Corinteni 13, 11)

(Extras din ”Religia Iubirii” de Ilarion V. Felea, Arad 1946, Ed. Diecezana).

Patericul de la Optina

I. PREFAŢĂ

Odată cuviosul Nectarie de la Optina l-a întrebat pe scriitorul S.A. Nilus:
– Cunoaşteţi, oare, câte vieţi de obşte au existat de la facerea lumii şi până în zilele noastre? Dar mai bine nu vă chinuiţi căci vă voi răspunde eu însumi. Trei!
– Care sunt acestea?
– Prima – în Rai, a doua – în comunitatea creştină apostolică, iar a treia… s-a oprit…– a treia – la Optina prin marii noştri stareţi.
– Dar în timpul lui Noe? – l-a întrebat Nilus.
– Păi – a râs atunci stareţul – ce fel de viaţă de obşte a fost aceea? O sută de ani Noe i-a chemat pe oameni la el, dar au venit numai vitele. Ce fel de vieţuire în comun este aceasta?
Cuviosul Macarie de la Optina iubea foarte mult florile. Le planta lângă chilia sa şi în timp foarte scurt au apărut o mulţime de imitatori. Înşişi aceşti stareţi, ca şi florile raiului, răspândeau un miros plăcut prin sfinţenia lor.
Dar ce este aceea „sfinţenie“?
Arhiepiscopul Ivan Maximovici a definit sfinţenia prin următoarele cuvinte:
„Sfinţenia nu este pur şi simplu dreptatea pentru care drepţii sunt răsplătiţi cu fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci acea înălţime a dreptăţii, care îi umple pe oameni într-atât de bucuria de Dumnezeu, încât ea trece de la ei şi vine la aceia care intră în contact cu ei. Mare e bucuria lor care provine din contemplarea slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de iubire către oameni, iubire care provine din dragostea de Dumnezeu, ei sunt înţelegători ai nevoilor omeneşti şi rugători, fiind apărători ai lor înaintea lui Dumnezeu.“ Acea sfinţenie, care a atras întreaga Rusie la Schitul Optina este „raiul pe pământ“.
Bătrâneţea fericită este una din cele mai înalte realizări ale vieţii duhovniceşti a Bisericii, este lumina ei, este cununa luptelor duhovniceşti, rodul tăcerii şi al contemplaţiei divine. Ea este organic legată de luptele interioare ale monahilor, având ca ţel realizarea despătimirii.
Bătrânul fericit, prin propria sa experienţă la şcoala ascultării, înfrânării şi rugăciunii din inima smerită, care a deprins, datorită acesteia, mecanismul psiho-spiritual şi care, personal, a atins despătimirea, însuşi devine capabil să îndrume începătorii în „războiul nevăzut“. El trebuie să pătrundă adâncurile sufletului omenesc, să vadă naşterea răului, cauza acestei naşteri, să stabilească diagnosticul precis al bolii şi să arate metoda sigură de vindecare. Stareţul este un doctor sufletesc iscusit. El trebuie să vadă clar structura ucenicului său, caracterul sufletului acestuia şi treapta dezvoltării sale spirituale. El trebuie negreşit să aibă darul chibzuielii şi al „deosebirii duhurilor“, aşa încât tot timpul să lupte cu răul care se poate preface în înger de lumină. Ca unul care a atins despătimirea, stareţul, de obicei, are şi alte daruri duhovniceşti: clarviziunea, facerea de minuni, proorocia. Iată ce i-a spus cuviosul Varsanufie de la Optina fiului său duhovnicesc:
„Stareţii sunt numiţi clarvăzători, ceea ce înseamnă că ei pot vedea viitorul; dar marea bucurie a bătrâneţii este darul chibzuielii. Acesta este cel mai grozav dar dat de Dumnezeu omului. El are, în afară de ochii fizici, ochi spirituali, înaintea cărora se deschide sufletul omenesc. Înainte ca omul să gândească, înainte să apară gândul, ei văd cu ochii duhovniceşti chiar pricina apariţiei acelui gând. De ei nu se poate ascunde nimic. „Tu locuieşti la Petersburg şi gândeşti că eu nu te văd. Atunci când doresc, văd tot ce faci şi ce gândeşti“.
Adevărata relaţie spirituală a fiilor duhovniceşti cu bătrânul învăţător se descoperă prin următoarele semne:

1. Credinţa deplină.
2. Sinceritate în cuvânt şi faptă.
3. Să nu îndeplinească niciodată voia sa, ci întotdeauna să-l întrebe pe stareţ în toate.
4. Să nu contrazică şi să nu se certe.
5. Spovedania completă şi curată a păcatelor şi a secretelor inimii.

Ascultarea sinceră faţă de stareţ, după spusele sfinţilor părinţi este drumul cel mai sigur pentru mântuirea sufletului.
Stăreţia nu este o treaptă ierarhică în Biserică deoarece „Duhul suflă oriunde doreşte“. Stareţ poate fi monahul fără trepte spirituale, cum au fost la început Varnava Ghefsimanski, Zosima Verhovski şi alţii. Stareţ poate fi şi episcopul, de exemplu mitropolitul Filaret Moscoveanul sau preotul – Sfântul Ioan de Kronstadt. În sfârşit, stareţă a fost şi fericita clarvăzătoare Pelaghia Ivanovna, nebuna pentru Hristos din Diveev. Fără sfatul ei nu se făcea nimic în mănăstire.
Stăreţia este slujire proorocească. De la proorocii primelor timpuri ale creştinismului ştim că trebuie să fie evidentă sfinţenia vieţii: «El (proorocul sau stareţul în cazul nostru, n.n.) trebuie să aibă „firea Domnului“. Datorită firii poate fi numit prooroc mincinos sau prooroc adevărat» („Învăţătura celor 12 apostoli“ [Didahia] secolul al II-lea).
Ivan Mihailovici Dontevici în cartea sa „Dobândirea Duhului Sfânt pe drumurile vechii Rusii“ scrie: „În falsa-stareţie voia unui om înrobeşte voia altui om. De el este legat de sentimentul deprimării, tristeţii sau patimile sufleteşti nesănătoase ale ucenicului în stareţul închipuit. Dimpotrivă, adevărata şi îmbelşugata stăreţie, deşi e întemeiată pe deplina ascultare, îl umple pe om de sentimentul bucuriei şi al libertăţii în Dumnezeu, astfel încât el nu îndeplineşte voia omului, ci voia lui Dumnezeu, care lucrează prin stareţ. În acelaşi timp, aşa cum stareţul fericit apare ca îndrumător spre voia lui Dumnezeu, aşa stareţul fals îl acoperă în sine pe Dumnezeu“.
Sfântul Vasile cel Mare spune că cel care caută cu sârguinţă profesor bun, acela negreşit găseşte. Cuviosul Simeon Noul Teolog învaţă: „Cu rugăciuni şi lacrimi înduplecă-L pe Dumnezeu să-ţi arate omul care ar putea să te îndrume bine“. Şi spune mai departe: „Mai bine este ca novicele să devină ucenic, iar nu să trăiască de capul său şi e mai bine să scape de roadele nefolositoare ale voii sale. Totuşi, dacă cineva, după o căutare meticuloasă şi sârguincioasă nu ar găsi îndrumător duhovnicesc, într-o aşa nevoie cuviosul Paisie Velicicovski dă următorul sfat: „Însuşi Dumnezeu şi cuvântările dumnezeieşti ale Preacuvioşilor Părinţi, îndrumători ai vieţii de obşte, care au respectat lucrarea lui Dumnezeu până în zilele noastre, vă sunt profesori şi îndrumători dacă sunteţi atenţi la ei cu frică de Dumnezeu şi cu veneraţie“.
De-a lungul secolelor stăreţia a înflorit, atingând culmea dezvoltării sale, apoi a slăbit, a ajuns la declin, ca mai târziu să renască din nou. A cam fost uitată în Rusia, în timpul cuviosului Paisie Velcicovski (sec. XVIII). Prin luptele sale, prin traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi şi prin exemplu personal, el a readus stăreţia peste ucenicii săi şi, astfel, a început să înflorească în Rusia, în special la schitul Optina. Primii stareţi la Optina – Lev, Macarie, Moisei şi Antonie au fost ucenici apropiaţi ai marelui stareţ Paisie. Această mlădiţă îmbelşugată a înflorit continuu de-a lungul a o sută de ani, trecând de la părinte la fiu, în duhul ascultării autentice. Schitul Optina, sfinţit în cinstea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, se află la sud de Moscova, nu departe de oraşul Kozelsk, în gubernia Kaluga. Istoria veche a mănăstirii nu ne este întru totul clară, dar este cunoscut faptul că e foarte veche. Naşterea obştii începe cu anul 1795, când mitropolitul moscovean Platon, vizitându-şi eparhia, a găsit acolo numai trei monahi foarte bătrâni. Fiind vrăjit de minunatul aşezământ al Optinei, el şi-a propus să clădească o mănăstire cu viaţă de obşte. Cu această intenţie mitropolitul s-a îndreptat către un oarecare arhimandrit Macarie. Părintele Macarie purta corespondenţa în plan duhovnicesc cu stareţul Paisie şi se nevoia în obştea din Pesnos. Pentru acest lucru el l-a ales pe grădinarul său, părintele Avraamie şi împreună cu el s-au îndreptat spre Optina doisprezece monahi ai săi. Multă durere a trebuit să îndure părintele Avraamie din cauza sărăciei mari, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, obştea a început să se consolideze.
Următorul eveniment decisiv în istoria Optinei a fost construirea schitului cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“. De aceasta s-a îngrijit primul arhiereu al eparhiei nou întemeiate din Kaluga, episcopul Filaret, care ulterior a devenit mitropolitul Kievului. Iubind din fragedă tinereţe viaţa monahală duhovnicească – după cum a mărturisit el însuşi – a considerat că trebuie să întemeieze la Optina un schit unde ar putea să trăiască monahi, ducând o viaţă retrasă, în asceză şi rugăciune. Episcopul Filaret a început să caute oameni care s-ar fi potrivit să întemeieze un aşa schit. El a ales doi călugări: pe cuviosul Moisei şi cuviosul Antonie Putilov.
În pustia Roslavl trăia un grup mic de bătrâni sihaştri, fiecare separat, într-o chilie mică. La unul dintre aceşti bătrâni a venit ca ucenic viitorul cuvios Moisei Optineanul. În scurt timp l-a urmat şi fratele său mai mic, Antonie. Stareţii din Roslavl au fost ucenicii marelui Paisie. Cei doi fraţi au învăţat aici meşteşugul rugăciunii necontenite a lui Iisus, săvârşită cu mintea în inimă, după regulile Sfinţilor Părinţi. Începând cu miezul nopţii, în taină săvârşeau zilnic toate slujbele bisericeşti, în afară de Liturghie. În zilele de sărbătoare, pustnicii ieşeau şi slujeau împreună. Iar la praznicele mari venea preotul din cel mai apropiat sat şi îi împărtăşea cu Sfintele Daruri. În timpul în care nu-şi făceau pravila, pustnicii se îndeletniceau cu rucodelia (lucrul mâinilor) – transcrierea operelor sfinţilor părinţi şi grădinăritul, pe un loc unde în afară de ridichi nu creştea nimic. Fraţii Moisei şi Antonie Putilov au devenit aşa buni călugări, încât episcopul Filaret i-a considerat potriviţi pentru construirea schitului. Primind binecuvântarea pustnicească, cuviosul Moisei şi cuviosul Antonie s-au îndreptat spre Optina împreună cu alţi doi călugări roslavliţi. În anul 1821 a început construirea schitului. Pentru înflorirea şi faima sa, Optina îi este datoare cuviosului întemeietor Moisei, care a condus-o treizeci şi şapte de ani, până la sfârşitul vieţii sale. Datorită lui, obştea a fost dusă la ordinea deplină. Au fost ridicate biserici noi, iar cele vechi restaurate; şi au fost construite: chilii pentru fraţi, o curte pietruită, cu turnuri, camere de oaspeţi şi alte clădiri. Au fost cultivate grădini mari şi livezi cu pomi fructiferi, iar proprietăţile agricole au sporit. Dar această ordine exterioară reflecta însă principala realizare a întemeietorului cuvios Moisei – răspândirea lucrării de îndrumare duhovnicească şi, împreună cu aceasta, înflorirea spirituală a schitului Optina. Bunăstarea materială a obştii s-a datorat, în principal, pelerinilor care au fost atraşi de Optina prin duhul ei deosebit, amintind de vremurile ascetismului vechi. Creştinismul modern invocă: „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios!“
Cu toate că numărul adevăraţilor stareţi s-a împuţinat, stareţii dreptcredincioşi de la Optina au continuat să fie îndrumători spirituali. Înainte ca stareţul Ambrozie să moară, ucenicii l-au întrebat: „Ce-o să ne facem fără sfinţia ta, părinte?“. Iar el le-a spus: „Voi aţi văzut cum m-am purtat înaintea voastră; dacă doriţi să mă urmaţi, hrăniţi-vă şi voi cu învăţăturile Domnului şi Domnul vă va da binecuvântarea Sa. Şi noi tot aşa ne-am întristat când au plecat de la noi la Dumnezeu părinţii noştri dar, îndeplinind poruncile Domnului şi învăţăturile stareţilor, am trăit aşa ca şi cum ei ar fi fost cu noi. Faceţi şi voi la fel şi vă veţi mântui!“ Prin urmare, dacă şi noi vom împlini poruncile Domnului şi învăţăturile stareţilor optineni, ei vor fi cu noi în chip nevăzut, călăuzindu-ne pe drumul mântuirii. „Dă-le, Doamne, darul de a se ruga pentru noi!“ Prin rugăciunile fierbinţi ale acestor mesageri aducem şi noi roadele pocăinţei spre mântuirea sufletelor noastre.
Cuvioşilor părinţi de la Optina, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

II. CUVIOSUL STAREŢ PAISIE DIN MOLDOVA

Smerenia inimii îl mântuieşte
fără greutate pe om…
datorită ei se iartă toate păcatele.

A. Viaţa

Publicând în ediţia noastră vieţile stareţilor optineni, găsim de cuviinţă să publicăm şi viaţa marelui stareţ Paisie Velicicovski, iniţiatorul stăreţiei în Rusia, în sec. XVIII–XIX, cu deosebire la schitul Optina.
Monahismul rus până la începutul secolului al XVIII-lea – epoca transformărilor pentru Rusia – de două ori a trecut prin înflorire şi vremuri de decădere. În vechime răspândirea monahismului de către cuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska a servit Rusia Kieveană şi a dat un ţel mulţimii sfinţilor. Pe când sudul Rusiei îndelung suferea din cauza tătarilor şi monahismul apunea, în Rusia Moscovită se instaura perioada de înflorire. Aici a apărut cuviosul Serghie de Radonej, făcătorul de minuni, marele restaurator şi conducător al monahismului.
În rândul ucenicilor săi se căuta cu râvnă ţelul tuturor sfinţilor nevoitori – mântuirea. Atunci monahismul s-a înviorat şi a înflorit în partea de nord-vest a Rusiei. Şi iarăşi, din cauza diverselor nenorociri din viaţa poporului, el s-a stins către începutul sec. al XVIII-lea. Şi din nou a revenit la viaţă cu forţe puternice şi a avut parte de înflorire şi în nordul şi în sudul Rusiei şi chiar în îndepărtata Siberie. Rădăcina multivalentă a acestui monahism de început a crescut cu putere chiar în inima marii Rusii – la schitul Optina. Primul îndrumător al acestei mişcări în viaţa monahală şi restaurator al ei a fost stareţul Paisie Velicicovski.
Marele stareţ Paisie Velicicovski s-a născut în anul 1722 în oraşul Poltava, unde tatăl său, Ioan Velicicovski s-a străduit să construiască catedrala Uspenskaia. Atât tatăl, cât şi mama lui Petru (cum i se spunea în lume cuviosului Paisie), pe nume Irina, erau oameni evlavioşi. Când Petru avea patru ani, tatăl său a murit. Băieţelul împreună cu mama sa au rămas în grija fratelui său mai mare, Ioan, care a şi ocupat locul tatălui. Când băiatul a crescut, mama sa l-a trimis la învăţătură şi Petru a învăţat suficient de repede alfabetul şi să citească din Ceaslov şi Psaltire. Când băiatul a stăpânit ştiinţa de carte, cu deosebită dragoste s-a dedicat lecturii Sfintei Scripturi, a Noului şi Vechiului Testament, vieţilor sfinţilor, învăţăturilor cuviosului Efrem Sirul, avei Dorotei, Sfântului Ioan Gură de Aur şi altor cărţi. Lectura l-a captivat cu totul pe băiat; se retrăgea într-o cameră liberă şi citea şi tot citea. Sub influenţa acestei lecturi i s-a născut pasiunea pentru viaţa monahală. Petru era foarte tăcut, blajin şi timid. Când băiatul a împlinit treisprezece ani, a murit şi fratele său, Ioan. Aflându-se în cea mai mare sărăcie, mama lui s-a hotărât să meargă la Kiev, la mitropolitul Rafael şi să-l roage să-l instaleze pe Petru într-un loc. Colonelul din Poltava, naşul de botez al lui Petru, împreună cu alţi cetăţeni respectabili au adresat o cerere către mitropolit pentru a uşura situaţia lui Petru. Prea Sfinţitul l-a acceptat ca fiu duhovnicesc şi el însuşi l-a examinat pe băiat. Când acesta i-a citit câteva versuri, mitropolitul l-a simpatizat şi mai mult. El i-a dat mamei binecuvântare ca să-l dea pe băiat la Şcoala duhovnicească din Kiev şi l-a instalat într-un loc. Petru Velicicovski a stat acolo patru ani. Învăţa foarte bine, iar timpul liber şi-l petrecea în rugăciune şi în citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi. Printre colegii săi erau câţiva băieţi evlavioşi cu care Petru Velicicovski s-a împrietenit. Tinerii prieteni se retrăgeau adesea şi-şi petreceau noaptea, până-n zori, în discuţii despre modul în care să se lepede de lume. Cu fermitate au hotărât să devină călugări şi să intre în mânăstiri, dar nicidecum în cele bogate pentru că, dacă ar fi trăit printre ceilalţi fraţi în îmbelşugare, ar fi trecut neobservat de pe calea cea strâmtă pe calea cea largă. Petru s-a străduit să fie cât mai blând, chiar şi în gânduri, neavând pe nimeni pizmă, fără să osândească pe cineva, nici să aibă ură faţă de cineva. Ştiinţa de carte şi studiul savant nu l-au mulţumit; sufletul său tânjea după fapte mai mari. Prietenii săi l-au susţinut în hotărârea de a renunţa la studiu şi de a intra în viaţa monahală. Ca urmare, Petru a început să caute înţelepciunea în rugăciunea sporită, rugându-L pe Însuşi Dumnezeu să-i arate drumul. Hotărârea puternică l-a pătruns şi, în taină, a părăsit Kievul şi şcoala duhovnicească pentru ca să pornească pe drumul vieţii monahale. Cu greu a suportat vestea plecării sărmana lui mamă. Ca văduvă îndurerată trăia numai cu nădejdea pentru fiul ei şi iată ce a devenit acest fiu! Îndelung şi cu amar a plâns şi, din cauza supărării, a hotărât să nu mai mănânce şi nici să mai bea până ce nu va muri. Mintea ei a început să slăbească, iar nora sa, soţia fiului mort, Ioan, şi alte persoane i-au aşteptat moartea. Dar dintr-o dată, bătrâna bolnavă şi răpusă de supărare a revenit în simţiri, a cerut acatistul Maicii Domnului şi a citit vreme îndelungată, apoi a chemat duhovnicul şi i-a povestit următoarele lucruri: „Când am început să slăbesc din pricina plânsului şi lipsei de vlagă şi m-am apropiat de moarte, am văzut mulţi diavoli care arătau îngrozitor şi care voiau să mă prindă. Atunci am cerut acatistul şi am început să-l citesc. Citind acatistul neîntrerupt, ziua şi noaptea, dracii tremurau şi nu puteau să mă atingă. Apoi am început să mă bucur şi am văzut cerul deschizându-se şi din el coborând un înger. Îngerul era luminos şi cobora ca un fulger. S-a aşezat lângă mine şi a început să-mi vorbească astfel: «O, neînţeleapto, ce ai făcut? În loc să-L iubeşti pe Dumnezeu cu tot sufletul şi cu toată inima ta, pe Creatorul tău, tu ai iubit mai mult decât pe Creator, creatura sa, pe fiul tău! Şi datorită iubirii tale potrivnice lui Dumnezeu, ţi-ai propus să te omori prin înfometare şi pentru acest lucru să cazi sub osândă veşnică?! Să ştii bine: fiul tău, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, negreşit, va deveni monah. Trebuie ca şi tu să-i urmezi fiului tău pe această cale, să te lepezi de lume şi de toate cele din lume şi să devii călugăriţă. Aceasta este voia lui Dumnezeu! Dacă tu te vei împotrivi voii lui Dumnezeu, iată care e porunca dată mie de Domnul Hristos, Dumnezeul nostru şi Făcătorul a toate: îţi voi trimite demoni, care vor aştepta să te prindă şi să-ţi chinuie sufletul şi trupul. Aşa se va întâmpla şi cu alţi părinţi, care trebuie să înveţe să nu-şi iubească copiii mai mult ca pe Dumnezeu». Când am auzit aceste cuvinte ale îngerului lui Dumnezeu, am exclamat: «Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, atunci nu voi mai fi îndurerată pentru fiul meu de azi înainte». Şi, în acel timp, diavolii au dispărut.
Îngerul Domnului, bucuros, s-a ridicat la cer.“ Părintele duhovnic şi cei apropiaţi, ascultând cu bucurie povestirea Irinei, învăţând multe lucruri de aici şi luând aminte, au plecat la casele lor. În scurt timp, evlavioasa mamă a tânărului călugăr a intrat într-o mănăstire de maici, a fost tunsă în monahism cu numele Iuliana şi după zece ani a adormit în pace. Odată cu părăsirea şcolii din Kiev, pentru viitorul conducător al monahismului rus a început perioada educaţiei monahiceşti, plină de mâhnire şi dezamăgire. Precum am spus deja, monahismul slăbise în duh în acele timpuri. Şi atunci erau însă mănăstiri care duceau o puternică viaţă de obşte, însă tânărului Petru Velicicovski Dumnezeu nu i-a îngăduit să meargă acolo. Dacă el ar fi izbutit să intre într-una din acele mănăstiri, s-ar fi dedicat cu totul, liniştit nevoinţei interioare. Traversând drumul vieţii pregătitoare în mănăstirile ruseşti dezorganizate, el însuşi a depăşit dezordinea şi a văzut ce trebuia făcut pentru refacerea vieţii monahale.
Trecând prin acestea, fără să vrea, a devenit capabil să uşureze drumul pentru ceilalţi. Aşa au fost vieţile celor pe care Dumnezeu i-a ales spre a fi conducătorii oamenilor pe calea mântuirii!
Ieşind din Kiev, Petru Velicicovski a ajuns peste Nipru, în mănăstirea Liubecesk, aproape de oraşul Liubeci. Îndrumătorul obştii, egumenul Nichifor l-a primit cu dragă inimă şi i-a dat o chilie, făcându-l chelar. Egumenul Nichifor îi îndruma pe fraţi cu blândeţe, dragoste, căldură şi smerenie. Dacă unul dintre fraţi greşea în ceva, el îl povăţuia cu înţelepciune, îi dădea canon şi acel frate devenea din nou un bun nevoitor. Nu e de mirare faptul că, datorită unui astfel de îndrumător, fraţii trăiau în pace şi linişte. Însă nu mult s-a mângâiat Petru cu o aşa viaţă de obşte. După trei luni bunul îndrumător a fost schimbat cu altul. Acesta a fost egumenul învăţat Gherman Zagorovski, care a început să ocârmuiască mănăstirea în alt chip – ca un stăpân. Imediat au văzut fraţii în mod clar cu cine au de-a face, mulţi dintre ei, de frică, s-au răspândit pe la alte mănăstiri. Şi Petru Velicicovski a plecat. Ca îndemn pentru acest lucru i-a slujit următoarea întâmplare: odată noul egumen i-a poruncit lui Petru să-i pregătească pentru masă varză, însă nu i-a spus precis cum, iar Petru nu a îndrăznit să întrebe şi l-a rugat pe bucătarul egumenului să aleagă el cele necesare. Au pregătit apoi prânzul egumenului. Bucătarul însă, nu a pregătit ceea ce dorea egumenul. Aşezându-se la masă, egumenul l-a chemat pe Petru şi, pentru că era supărat din cauza neîndeplinirii poruncii sale, l-a lovit pe Petru peste obraz, îmbrâncindu-l în aşa fel încât acesta a căzut peste prag, apoi i-a strigat: „Treci afară, trântorule!“ Iar duhovnicului i s-a adus la cunoştinţă această faptă nesăbuită. Aceste împrejurări au constituit îndemnul pentru plecarea lui Petru din obşte. Însă principala cauză a plecării a fost, desigur, alta. Petru nu a întâlnit aici acea îndrumare de stareţ experimentat, la care atât de mult s-a gândit şi pe care şi-a dorit-o cu ardoare. Rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, într-o noapte, Petru a părăsit această obşte care, în curând, a fost dezorganizată de către îndrumătorul nepriceput. A trecut Niprul şi s-a îndreptat spre Ucraina pentru a căuta o altă mânăstire. Astfel a ajuns la mânăstirea Sfântului Nicolae de pe malul râului Tiasmin. Aici era conducător tot Nichifor, de care Petru a ascultat înainte. Acesta l-a primit bucuros şi i-a dat ca ascultare să slujească la trapeză. Iar când a început postul Adormirii Maicii Domnului, la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, egumenul l-a tuns pe Petru ca rasofor cu numele de Platon; pe atunci avea nouăsprezece ani. Călugărul începător se ostenea cu sârguinţă. Cu mare râvnă îşi îndeplinea ascultarea la trapeză, iar când era nevoie ajuta şi la bucătărie. Pravila sa de rugăciuni nu numai că o îndeplinea cu râvnă, ci se ruga şi în timpul nopţilor. Însă nici în această obşte nu i-a fost dat lui Platon să vieţuiască mult timp. În Ucraina a început prigonirea Ortodoxiei de către uniţii cu Roma. De acest lucru a fost atinsă şi obştea mănăstirii. Pentru că biserica a fost închisă mai mult de două luni, fraţii au început să se împrăştie care încotro. Câţiva au mers în Kiev şi tot acolo a mers şi Platon. În sinea lui exista deja gândul de a merge în Moldova, însă din cauza fricii de prigonitori nu a luat o hotărâre. În Kiev tânărul s-a stabilit la Lavra şi s-a ocupat de tipografie împreună cu ieromonahul Macarie. Aici el a învăţat să graveze icoane pe metal. Tot aici a primit şi vestea despre mama sa de la văduva fratelui său, Ioan. Vestea despre mama sa iubită, care l-a părăsit cu voia lui Dumnezeu, i-a mişcat inima şi l-a liniştit. Apoi s-a dedicat cu totul vieţii de călugăr. În setea de a face fapte, Platon adesea vizita peşterile Lavrei. Cu lacrimi din dragoste şi înduioşare atingea moaştele făcătorilor de minuni din Pecerska, cu ardoare le cerea ajutor şi învăţături pentru lucrarea mântuirii. El ardea de dorinţa de a duce o viaţă pustnicească sub o îndrumare aleasă a unui stareţ, atât în viaţa cât şi în lupta duhovnicească. Pentru că nu a găsit acest lucru în Rusia, tânărul s-a gândit să îl caute aici. În scurt timp s-a întâlnit cu doi călugări experimentaţi. Aceşti călugări se întâlniseră ca să meargă în Moldo-Vlahia. Platon i-a rugat să îl ia şi pe el cu ei şi astfel a părăsit Kievul. Trecând prin Ucraina şi Moldova cei trei au ajuns în Valahia şi au sosit la obştea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Aici Platon a găsit ceea ce căuta: nevoitori înflăcăraţi, după care atât a tânjit sufletul său şi de la care a învăţat foarte mult. Îndrumătorul acestei mânăstiri era ieromonahul Dimitrie, care i-a primit cu dragoste pe cei trei călugări. Schimnicul acestei obşti, ieroschimonahul Mihail, se afla în acel timp în Ucraina cu treburi mănăstireşti. Însă în scurt timp a sosit de la Schitul Poiana Mărului bătrânul schimonah Vasile. Acesta a trăit mult timp în Rusia în Munţii Mosin şi în alte pustiuri. Datorită râvnei sale în ascultarea faţă de Dumnezeu se asemăna foarte mult cu marii nevoitori. Schimonahul Vasile trecuse în Moldo-Vlahia împreună cu ucenicul său, ieromonahul Mihail. El se bucura aici de o mare popularitate, datorită experienţei sale duhovniceşti, cunoştinţelor şi înţelegerii scrierilor Sfinţilor Părinţi. Schimonahul Vasile a petrecut câteva zile în schitul Sfântului Nicolae şi nu puţin a vorbit spre folosul fraţilor. Platon a fost profund mişcat de cuvântările bătrânului înţelept şi, înduioşat, i-a mulţumit lui Dumnezeu din toată inima pentru că l-a învrednicit să vadă un aşa bărbat cucernic. Schimonahul Vasile a îndreptat deosebită atenţie către Platon şi l-a chemat la schitul Poiana Mărului. Însă Platon se temea ca acolo să nu-l hirotonească preot şi de aceea a refuzat să meargă în acel schit. În scurt timp s-a întors din Ucraina şi stareţul Mihail, care a fost întâmpinat cu bucurie de toţi fraţii chiar de pe drum, înainte de a intra în mănăstire. Chilia părintelui Platon se afla nu departe de schit, lângă apă, iar biserica schitului o putea vedea din chilie. Despre râvna cu care îşi lucra mântuirea în acest timp părintele Platon şi despre profunzimea cu care se dedica împlinirii pravilei vieţii călugăreşti ne grăieşte următoarea întâmplare: într-o zi de duminică, părintele Platon nu a auzit chemarea la utrenie şi a pierdut începutul ei. Când s-a trezit şi a mers la biserică, utrenia era în desfăşurare, se citise evanghelia, începuseră rugăciunile. Platon s-a ruşinat pentru că a întârziat, s-a întors şi s-a aşezat sub un copac începând cu durere să îşi plângă abaterea. S-a terminat liturghia şi călugării s-au adunat la trapeză, însă Platon nu era printre ei. Schimnicul Mihail, care îl iubea pe tânăr, a observat absenţa sa, i-a rugat pe călugări să aştepte şi l-a trimis pe ucenicul său, Atanasie, scriitor de cărţi duhovniceşti, să-l caute pe Platon. Cu greu l-a găsit Atanasie pe părintele Platon şi l-a convins să intre în schit unde toţi îl aşteptau. Când părintele Platon a revenit în schit şi i-a văzut pe stareţ şi pe ceilalţi stând la masă, s-a tulburat şi mai mult şi, căzând la pământ, le-a cerut iertare cu lacrimi fierbinţi. Schimnicul, egumenul şi fraţii l-au ridicat de la pământ şi, mângâindu-l, l-au întrebat despre cauza acestei mari dureri. Părintele Platon nu putea să vorbească din cauza lacrimilor. Când părintele Atanasie a lămurit pricina lacrimilor tânărului, toată obştea a răsuflat uşurată şi s-a liniştit. Consolându-l şi luându-l cu ei în trapeză, au început cu toţii să mănânce, însă părintele Platon nu putea să guste nimic şi abia după masă a mâncat puţin. Iar în timp ce el se afla în trapeză, schimnicul discuta cu ucenicii şi îi îndemna la rugăciune ca să dobândească şi ei asemenea dor înfocat după Dumnezeu, precum avea tânărul Platon. După aceasta schimnicul l-a iubit şi mai mult pe tânăr. Iar acesta stătea lângă picioarele lui şi asculta cu mintea şi cu inima cuvântările minunatului schimnic. După un oarecare timp, la schimnicul Mihail a sosit în vizită schimnicul Onufrie din schitul Cârcul, un om al vieţii duhovniceşti. După dorinţa schimnicului Mihail el a discutat cu toţi fraţii despre mântuire şi în timpul discuţiei a făcut referire la schitul său. El a vorbit despre minunăţiile aşezământului şi despre frumuseţea singurătăţii. Cuvintele schimnicului au deşteptat în părintele Platon dorinţa de a vieţui acolo. Schimnicul Mihail cu dragă inimă i-a dat voie ucenicului să plece. Acesta, mulţumindu-i adânc învăţătorului său şi părintelui stareţ, a luat binecuvântarea lor şi s-a îndreptat împreună cu părintele Onufrie către schitul Cârcul.
Trei zile au mers părintele Onufrie şi părintele Platon prin păduri întinse, câmpuri minunate şi munţi înalţi până au ajuns la schit unde, stareţul, ieromonahul Teodosie, l-a primit pe Platon cu multă dragoste. În următoarele zile stareţul i-a dat părintelui Platon o chilie, iar el a început să vieţuiască în singurătate desăvârşită. Acest schit era pustnicesc. Aici, după regula sfântă, fraţii se adunau numai în zilele de duminică şi sărbătoare. Împreună săvârşeau pravila rugăciunilor de dimineaţă, ascultau liturghia dumnezeiască şi tot împreună luau masa. După masă, până la vecernie, îşi petreceau timpul în convorbiri duhovniceşti. Îşi împărtăşeau necazurile şi experienţele, se rugau unul pentru celălalt, iar după vecernie se răspândeau din nou la chiliile lor pentru a vieţui în singurătate şi în linişte deplină. Părintele Platon a trăit aici în chip cuvios. Singur în chilie se dedica rugăciunilor, citirii cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, era atent la sine şi îşi concentra puterile sufleteşti. Îşi simţea neputinţele şi îşi amintea de Înfricoşătoarea Judecată şi de chinurile veşnice pregătite păcătoşilor. Vărsa lacrimi de pocăinţă şi trăia împăcat în sufletul său. În ceasurile de odihnă se ocupa cu lucrul mâinilor, confecţionând linguri de lemn. Schimnicul Onufrie trăia pe vârful muntelui, la un ceas de mers de la schit. Din munte până la chilia pustnicului se deschideau într-o minunată privelişte împrejurimile, dealurile şi văile cu păduri bogate, iar la poalele muntelui curgea un izvor de apă limpede. Schimnicul trăia în rugăciune, lectură, psalmodiere şi lucrul mâinilor. Acelora care veneau la el pentru sfat, schimnicul le era un povăţuitor adevărat. El îi învăţa cu multă răbdare, vorbindu-le despre patimile sufleteşti şi trupeşti, despre lupta neobosită a gândurilor cu diavolii, despre atacurile lor neînţelese de la care nu exista izbăvire decât în Hristos Mântuitorul. Către acest schimnic se îndrepta şi părintele Platon care trăia la schitul Cârcul ca să primească sfaturi şi învăţături. Cu evlavie primea sfaturile schimnicului şi se dedica rugăciunii cu mai multă ardoare, adesea rugându-se întins pe pământ şi cu lacrimi. Trei ani a vieţuit părintele Platon în schiturile moldoveneşti; aici el a vizitat pe toţi călugării îmbunătăţiţi. De la fiecare în parte şi, în acelaşi timp, de la toţi laolaltă, din ordinea vieţii lor de obşte a luat pentru sine multe pilde mântuitoare, împlinind el însuşi toate nevoinţele ascetice. A ajuns la o aşa măsură, încât marii schimnici Vasile, Mihail şi Onufrie l-au numit „schimnicul cel tânăr“. Pe atunci, părintele Platon avea 24 de ani. Întreaga lui fiinţă era plină de dragostea lui Dumnezeu care începuse să licărească în el încă din copilărie prin citirea cărţilor sfinte. În scurt timp, părintele Platon a hotărât să meargă la Muntele Athos, deoarece a auzit că schimnicii au de gând să-l oblige să se hirotonească. El s-a speriat de acest lucru pentru că, din smerenie, se considera nevrednic. Schimnicii Vasile, Mihail şi Onufrie nu au vrut să se despartă de el cu nici un chip şi l-au înduplecat să rămână cu ei. Le era foarte greu să se lipsească de un astfel de nevoitor. În cele din urmă, văzând dorinţa lui puternică şi recunoscând în aceasta voia lui Dumnezeu, cei trei schimnici – învăţători s-au rugat cu râvnă şi i-au dat părintelui Platon binecuvântare pentru drum. Acesta şi-a găsit un tovarăş de drum, pe ieromonahul Trifon şi, după multe şi grele încercări, au ajuns la Sfântul Munte. Platon s-a nevoit la Athos precum făcuse şi în mănăstirile ruseşti. Se afla acum pe piscul nevoinţelor şi putea cunoaşte diferite reguli de vieţuire, ceea ce nu aflase în schiturile moldoveneşti. Însă şi Athosul trecea printr-o perioadă de declin, iar părintele Platon nu a reuşit imediat să atingă tezaurul către care tânjea – scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi. Când Platon şi Trifon au pătruns în Sfântul Munte, înainte de toate au intrat în Lavra cuviosului Atanasie, unde s-au şi odihnit. Apoi au mers către călugării slavi, care vieţuiau în mănăstirea Pantocrator. Aici ieromonahul Trifon a răcit, s-a îmbolnăvit greu şi după patru zile a murit.
Părintele Platon s-a stabilit într-o chilie care se numea Coparis. Vizitându-i pe călugări, şi-a căutat un părinte duhovnic îndrumător, însă nu a găsit şi a trăit în singurătate, ducându-şi viaţa în nevoinţe şi mai mari decât în Valahia. Foarte greu era războiul său cu diavolii şi, în mod deosebit, cu tristeţea sufletului. Ţinea post aspru şi mânca seara hrană uscată cu apă, dar numai în afara sărbătorilor, zilelor de duminică şi sâmbătă. Nevoinţa lui era aşa de mare, încât nu avea nici cămaşă; avea numai sutană, toată numai petice. Uşile chiliei sale niciodată nu se închideau şi nimic nu avea la el în afară de icoane şi cărţi, pe care cu greu le-a găsit şi pe care le-a luat de la călugării bulgari. Pe acestea el le studia şi le citea cu o deosebită atenţie. Cu ele şi-a început reînnoirea vieţii duhovniceşti. Aşa a trăit părintele Platon trei ani şi jumătate. În acel timp a vizitat Sfântul Munte schimnicul Vasile, învăţătorul lui Platon, care l-a şi călugărit şi l-a numit Paisie. Avea atunci 28 de ani. Schimnicul a discutat mult cu Paisie şi i-a explicat învăţătura vechilor asceţi despre cele trei tipuri de viaţă monahală. După ce a stat câtva timp la Athos, părintele Vasile s-a întors la obştea sa din Valahia. La trei luni după plecarea lui a sosit din Valahia la Sfântul Munte tânărul călugăr moldovean, Visarion. El a vizitat părinţii atoniţi şi şi-a căutat un îndrumător, dar nu a găsit. Visarion a ajuns la cuviosul Paisie şi i-a destăinuit acestuia mâhnirea inimii sale. Şi l-a rugat să îl ia la el în ucenicie. Cei doi au discutat mult, iar cuviosul Paisie a refuzat de multe ori.
Trei zile l-a rugat Visarion cu lacrimi. Văzând o asemenea sârguinţă, cuviosul Paisie n-a mai rezistat şi l-a primit la el în tovărăşie, însă nu ca ucenic, ci ca frate. Şi au început să vieţuiască împreună, iar ca învăţători aveau cărţile Sfinţilor Părinţi. Plăcută era această viaţă în comun a lor. Se nevoiau serios spre mântuire, ajutându-se şi înţelegându-se unul pe celălalt. Însă nu mult timp s-au bucurat nevoitorii de liniştea lor deplină. Au petrecut împreună patru ani. Pentru că în Sfântul Munte s-a răspândit vestea despre cei doi nevoitori, la cuviosul Paisie au început să sosească mulţi călugări râvnitori şi să-l roage să-i primească la el în ucenicie. Cuviosul Paisie i-a refuzat patru ani întregi, însă după aceea i-a îngăduit lângă sine.
Rugătorii erau atât de sârguincioşi, încât tot timpul cereau să fie primiţi în ucenicie, iar părintele Visarion, călugăr inimos, a început să insiste pentru ei la cuviosul Paisie. Atunci acesta a primit treptat opt ucenici în tovărăşie şi i-a instalat în două chilii. Curând aceste două chilii au devenit neîncăpătoare şi stareţul a dobândit chilia Sfântului Constantin de lângă biserică. Cu cei opt fraţi moldoveni s-au unit încă patru călugări ruşi. În biserică au început să facă slujbă şi în limba slavă şi în limba română. Având nevoie de preoţi, întreaga obşte a început să îl roage pe stareţ să primească cinul preoţesc. Însă el nu a vrut nici măcar să audă. Fraţii au continuat şi au insistat, spunându-i că el, ca stareţ al lor, trebuie să fie şi duhovnic. I-au explicat şi faptul că, dacă el nu este de acord cu ei, neavând duhovnic priceput, se pot prăpădi şi atunci vina va fi a lui. Călugării mai în vârstă şi mai experimentaţi din Sfântul Munte l-au convins să primească cinul preoţesc pentru folosul fraţilor. Cu lacrimi a acceptat stareţul să le îndeplinească dorinţele şi a fost hirotonit ieromonah şi a devenit duhovnicul fraţilor.
Mare a fost bucuria în grădina lui duhovniceasă! Chilia Sfântului Constantin a devenit neîncăpătoare şi cuviosul Paisie a cumpărat pentru mănăstirea Pantocrator vechea chilie a Sfântului Prooroc Ilie şi a refăcut schitul Sfântului Ilie. Călugării au construit aici biserică, trapeză, brutărie, arhondaric şi şaisprezece chilii. Stareţul şi-a propus ca obştea să nu se mărească şi să nu aibă mai mult de cincizeci de oameni, de aceea a construit doar şaisprezece chilii, una la câte trei. Spre slava lui Dumnezeu, călugării s-au adunat cu bucurie în noul lor aşezământ. Viaţa lor curgea armonios, însă greutăţile stareţului s-au înmulţit şi mai mult. Mulţi dintre fraţii de la Sfântul Munte şi chiar nou veniţi, văzând o asemenea viaţă cuvioasă în obştea lui Paisie, cu insistenţă l-au rugat pe stareţ să-i primească şi pe ei în aşezământul său. Stareţul a fost nevoit să-i primească. Chilii pentru aceşti ucenici nu existau, însă ei şi-au făcut chiliuţe în zidul de piatră de sub primele chilii, pentru câte doi sau trei. Se nevoiau împreună. Stareţul, ziua făcea linguri, iar noaptea, pentru că nu dormea mai mult de trei ore, traducea cărţile Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba slavă şi corecta textele ruseşti vechi. De la unul dintre fraţii săi, Macarie, el a învăţat nu numai limba neogreacă vorbită, ci şi limba greacă veche a cărţilor. În afară de obştea schitului, mulţi călugări ai altor mănăstiri de la muntele Athos erau fiii duhovniceşti ai cuviosului. Chiar şi Prea Fericitul Patriarh Serafim, care trăia în mănăstirea Pantocrator, adesea îl vizita pe stareţ pentru sfaturi duhovniceşti, venind când pe jos, când pe măgăruş. Nu o dată Patriarhul şi cei mai bătrâni călugări din mănăstirea Pantocrator l-au invitat pe stareţ să slujească dumnezeiasca Liturghie şi când acesta slujea erau mişcaţi duhovniceşte. Stareţul slujea întotdeauna cu adâncă smerenie, evlavie şi lacrimi. Slujirea lui atât de mult îi înduioşa pe toţi încât o parte din călugări, datorită abundenţei de sentimente şi lacrimi, nu puteau să stea până la sfârşitul slujbei şi ieşeau din biserică mai devreme ca să se liniştească. Plângeau aproape toţi; plângea stareţul şi patriarhul din preaplinul inimii rostea: „Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!“. Pe Sfântul Munte s-a răspândit mult faima stareţului Paisie; ea atrăgea dragostea multora pentru el, dar şi invidia unora. În acel timp se afla la sfântul munte un monah moldovean de vârstă înaintată, Atanasie. El îl invidia pe cuviosul Paisie şi a început să-l clevetească, însă nu a reuşit să-l învinuiască de erezie şi a hulit rugăciunea minţii (a lui Iisus), pe care o răspândea stareţul. El i-a adus învinuiri şi, plin de răutate, nu a mai rezistat şi i-a scris stareţului o scrisoare. În această scrisoare, care începea pe un ton cuvios de sfat prietenesc, el şi-a revărsat toată răutatea.
Cuviosul Paisie, primind scrisoarea, a citit-o duhovnicului său. Apoi, împreună cu el, a mers la stareţii nevoitori atoniţi, care au văzut acesta scrisoare şi s-au mâhnit din cauza conţinutului ei. Datorită îndemnului tuturor stareţilor, cuviosul Paisie i-a scris lui Atanasie moldoveanul un răspuns în paisprezece capitole, unde a dezminţit toate învinuirile. După ce a primit acest răspuns şi l-a citit Atanasie şi-a dat seama de greşeala sa şi a regretat adânc fapta lui şi l-a rugat pe Paisie să-l ierte. Acesta l-a primit pe Atanasie cu dragoste şi bucurie şi mai târziu, după o discuţie duhovnicească cu stareţul, Atanasie s-a înapoiat împăcat. Obştea cuviosului s-a înmulţit tot mai mult şi aşezământul a devenit neîncăpător. După sfatul călugărilor atoniţi, Paisie a mutat jumătate din fraţi în mănăstirea părăsită a lui Simon Petru, însă turcii l-au forţat să plece de acolo. Ei au luat de la el şapte sute de lei ca plată pentru această mănăstire şi au mai vrut să ia, de aceea stareţul a trăit aici numai trei luni. Acest eveniment a constituit îndemnul care i-a determinat pe cuviosul Paisie şi ucenicii săi să părăsească Sfântul Munte şi să meargă în Moldo-Vlahia. Aflând despre această intenţie a stareţului, călugării atoniţi l-au rugat adânc să nu îi părăsească. Însă când au văzut greutăţile pe care le-a îndurat obştea lui Paisie, nu au putut să nu fie de acord cu argumentele stareţului şi, luându-şi rămas bun cu lacrimi în ochi, s-au despărţit în pace de el şi de ucenicii lui. Greu i-a fost şi stareţului să părăsească Sfântul Munte Athos, mai ales pe prietenul său, fericitul patriarh Serafim. Sfinţitul părinte, cu lacrimi, i-a dat prietenului său binecuvântare şi cu adâncă tristeţe s-a înapoiat la chilia sa.
Multe îl legau pe părintele Paisie de Athos – nu numai ataşamentul faţă de locuri, dar şi prietenia duhovnicească pe care o purta multor cuvioşi, plus acele nevoinţe pe care le-a început. Odată cu primirea părintelui Visarion, pentru cuviosul Paisie a început perioada slujirii monahale adevărate şi avea intenţia de a reînnoi totul. Această perioadă, de la venirea părintelui Visarion şi până la plecarea din Athos, a fost, de fapt, perioada alcătuirii primei obşti de călugări. Iar perioada vieţuirii în Moldo-Vlahia a fost cea în care stareţul vedea cu proprii săi ochi deschizându-se în toată splendoarea ei experienţa lui duhovnicească. Şi mai vedea cum lumina lavrei de la Neamţ a început să strălucească în toată Rusia.
Faptul că stareţul s-a mutat în Moldova şi nu în Rusia se explică uşor. Cuviosul Paisie iubea profund Rusia şi deseori se semna „născut în Poltava“, dar ca să treacă în Rusia ar fi însemnat pentru el să piardă tot ce a dobândit. Pe atunci, vremurile în Rusia erau sumbre (conflictul între Ecaterina I şi Ecaterina a II-a). Despre cum s-au reflectat în mănăstiri ne vorbesc prin vieţile lor primii ocârmuitori ai Sarovului, Ioan şi Efrem. Domnia Ecaterinei a II-a a fost marcată de distrugerea unor mănăstirilor de către stat, dăunând astfel multor mănăstiri adevărate. Moldova, însă, era liberă din punct de vedere al presiunii statului privind ruinarea şi închiderea mănăstirilor. Iar acele nenorociri prin care a trecut aici cuviosul Paisie nici nu se puteau compara cu cele care l-ar fi întâmpinat în Rusia. De aceea el, fiind înţelept, a ales un loc în afara Rusiei. Minunat a fost faptul că nici mitropoliţii Platon şi Gavriil, nici alţi ierarhi din acea perioadă, care îi arătau stareţului dragoste, nu l-au chemat în Rusia. Aşadar călugării au umplut două corăbii şi au plecat. Numărul fraţilor în obştea lui Paisie crescuse în ultimul timp până la şaizeci şi patru. Într-o corabie a intrat stareţul Paisie împreună cu ucenicii ruşi, iar în cealaltă s-au aşezat călugării moldoveni împreună cu părintele Visarion. Monahii au navigat cu bine în călătoria lor de la Sfântul Munte la Ţarigrad şi de la Ţarigrad la Galaţi, unde au ieşit pe uscat. În Valahia au trăit pentru o vreme în schitul Vărzăreşti.
La Iaşi stareţul a primit binecuvântare de la mitropolitul Gavriil şi a fost primit cu dragoste de către voievodul Grigorie Calimachi. Mitropolitul le-a dat stareţului şi ucenicilor săi mănăstirea Dragomirna cu biserica având ca hram Pogorârea Sfântului Duh, iar voievodul cărturar a scutit mănăstirea şi proprietăţile ei de dările către domnie.
Mitropolitul i-a scris episcopului Rădăuţilor, în administrarea căruia se afla obştea şi l-a rugat să cerceteze cât mai des obştea cuviosului Paisie cu dragoste şi cu stima cuvenită. Văzând o aşa primire, cuviosul Paisie i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru căile Sale de nepătruns şi pentru că i-a umplut sufletul de pace, aplecându-Se cu iubire şi milostivire asupra lui, păcătosului. Când stareţul şi-a instalat obştea, a venit în vizită de la Poiana Mărului ieromonahul Alexie. Acest lucru l-a umplut de încântare pe stareţ. Părintele Alexie fusese prieten cu Paisie încă de la şcoala din Kiev şi ucenicul aceluiaşi stareţ Vasile. După dorinţa cuviosului Paisie, părintele Alexie l-a îmbrăcat pe acesta în schimă, lăsându-i acelaşi nume. După Paşti, Alexie, fiind însoţit de stareţ şi de toţi fraţii, s-a întors în obştea sa, unde a devenit stareţ (după Vasile şi Teodosie). Acolo stareţul Paisie a început să organizeze obştea. A instaurat şi aici o puternică viaţă de obşte, dând el însuşi exemplu celorlalţi fraţi. Trapeza obştii, încălţămintea şi veşmintele date de stareţ, ascultarea la muncile comune, tăcerea, rugăciunea lui Iisus rostită în chilii, citirea scrierilor asceţilor şi mărturisirea zilnică a gândurilor – iată care erau fundamentele pe care s-a dezvoltat şi a curs viaţa obştii părintelui Paisie.
Stareţul era foarte atent la tot şi mai mult decât orice se îngrijea de liniştea obştii; de aceea, celor care se certau, până nu se împăcau, nu le îngăduia nici chiar să păşească peste pragul bisericii şi nici să citească rugăciuni. La ascultări în afara obştii stareţul îi numea numai pe aceia care nu dădeau frâu liber ispitei. Într-un asemenea concurs de împrejurări, în care, datorită câştigului exterior era inevitabilă încălcarea unui vot monahal, stareţul sacrifica câştigul tocmai pentru ca să fie respectate poruncile. Pe fraţii bolnavi cuviosul îi încredinţa în mod deosebit în grija fratelui Gonorie – un om care cunoştea medicina şi care era luminat la minte şi milos. Lui i se acorda o aşa mare încredere, încât putea să ia din chilia stareţului atâţia bani câţi erau necesari pentru treburi. Părintele Gonorie a trăit la cuviosul Paisie doar un singur an.
Stareţul, în tot timpul care îi rămânea în afara rugăciunilor şi ascultării în obşte făcea traduceri din scrierile greceşti ale sfinţilor asceţi din vechime, cu ajutorul părintelui Macarie, al părintelui Ilarion şi al altor câţiva călugări. Începând încă din postul Crăciunului şi până în săptămâna lui Lazăr, în afara zilelor de duminică şi sărbători, stareţul citea în fiecare seară la trapeză învăţături din traducerile făcute de el din operele sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Ioan Scărarul, ale Avvei Dorotei, ale Sfântului Teodor Studitul, ale Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale altora. Într-o zi citirea se făcea în ruseşte, iar în altă zi în româneşte. Când se citea în ruseşte, se făcea şi pavecerniţa tot în ruseşte. Textele pe care le citea stareţul erau însoţite de tâlcuiri. Tuturor fraţilor, care veneau la el pentru sfaturi şi mângâieri în necazuri, stareţul le dădea poveţe de folos cu dragoste. Tot cu dragoste îi lămurea şi pe cei care erau vinovaţi. Cuviosul Paisie era aspru numai cu cei răuvoitori şi chiar şi cu aceia numai până ce apăreau primele semne ale căinţei. Numai pentru că el însuşi era fără patimi, simţea milă pentru fiecare, iar uşile chiliei sale erau deschise de dimineaţă până la ora nouă seara. Viaţa călugărilor curgea în pace. Mulţi dintre ei au atins treapta înaltă a perfecţiunii. Curgerea liniştită a vieţii lor a fost tulburată de o adâncă întristare: moartea prietenului său duhovnicesc, părintele Visarion. Jelind adânc această despărţire, stareţul a stabilit pentru prietenul său o zi anuală de pomenire pentru a-i păstra amintirea în mijlocul obştii. După războiul ruso-turc, când o parte din teritoriul Moldovei a fost cedată Austriei, stareţul, din cauza uneltirilor provocate de catolici a fost nevoit să părăsească Dragomirna. A primit de la ocârmuitorul Mănăstirii Secu invitaţia de a se stabili în obştea acestuia. Domnitorul moldovean Grigore Ghica şi mitropolitul i-au permis cu dragă inimă stareţului şi obştii sale să se stabilească la Secu. În acea vreme numărul tuturor ucenicilor stareţului ajunsese la trei sute cincizeci. Părintele Paisie, după ce s-a rugat cu lacrimi în biserică, a părăsit mănăstirea care îi era atât de dragă şi a plecat la Secu. Mănăstirea Secu se afla într-un defileu îngust, cu un izvor care din cauza ploii adesea se revărsa cu putere. Calea de acces în mănăstire nu era prea uşoară, însă aşezământul era foarte potrivit pentru fraţi. Cu toate acestea, în scurt timp s-a adeverit că Secu este neîncăpătoare pentru o asemenea obşte şi stareţul s-a hotărât să-l roage pe prinţul Constantin Morzzi să-i dea o altă mănăstire. Prinţul a fost bucuros să-l poată servi pe respectabilul stareţ şi i-a trimis un om învăţat care să-l ajute pe stareţ să se stabilească la mănăstirea Neamţ. Obştea de la Neamţ, aflând despre intenţia prinţului a mers la stareţ şi l-a rugat să nu o deranjeze. Stareţul însuşi se cam temea să se mute acolo, deoarece n-ar fi vrut să încalce rânduiala vieţii de obşte realizate de el oarecum diferită de viaţa obştii monahale din mănăstirea Neamţ. I-a scris prinţului o scrisoare în care l-a rugat să-şi schimbe hotărârea de a-l trimite la Neamţ. Această scrisoare a trimis-o prin duhovnicul călugărilor moldoveni din obştea sa, Irinarh, care cunoştea limba greacă. Împreună cu acesta a mai trimis un alt frate. Mesagerii i-au dus prinţului scrisoarea şi i-au tâlcuit-o literal. Însă prinţul a întărit în continuare prima sa dispoziţie; i-a scris stareţului o nouă scrisoare, pe care a întărit-o cu semnătura sa şi cu ştampila şi la care a adăugat următoarele cuvinte: „Să faci ascultare şi să mergi la Neamţ fără să te împotriveşti“.
După ce a primit răspunsul prinţului, stareţul, din cauza tânguirii s-a îmbolnăvit. Fraţii mai în vârstă s-au adunat în jurul său şi prin voinţă comună s-a hotărât ca voia prinţului să fie îndeplinită. La obştea Neamţului s-a trimis o scrisoare princiară, iar în seara prohodului Adormirii Maicii Domnului, în anul 1779, părintele Paisie a ajuns la Neamţ, care se afla la două ore de drum de mănăstirea Secu. La Secu el a lăsat o parte din fraţi sub îndrumarea duhovnicului Ilarion. Stareţul era destul de bătrân şi vlăguit şi a mers într-o teleguţă uşoară, iar fraţii pe lângă el, înconjurându-l. În biserică, cuviosul Paisie a fost întâmpinat cu cântarea „Cuvine-se cu adevărat“, şi rugându-se cu lacrimi, s-a apropiat de icoana făcătoare de minuni a Preacuratei, rugând-o pe Maica Domnului să-l păzească şi să-l ajute. În ziua Adormirii Maicii Domnului, după liturghie, stareţul i-a primit la el pe începătorii vechii obşti de la Neamţ şi i-a liniştit cu făgăduinţa că îi va respecta până la moarte. El primea tot ceea ce i se oferea în mănăstire, însă nu avea nevoie de multe lucruri. Schimnicii, de obicei, erau împăcaţi în sine şi au trăit în mănăstire amintindu-şi până la moarte de părintele Paisie. După ce primeau marea schimă, îşi încheiau viaţa în chip cuvios. O parte din obştea Neamţului a plecat din mănăstire, însă cea mai mare parte a rămas şi în scurt timp s-a unit desăvârşit cu noii veniţi. Stareţul a descris totul prinţului, care îi era foarte apropiat şi care a promis mănăstirii ajutorul său permanent. Prin mijloacele materiale acordate de prinţ, cuviosul Paisie a organizat întreaga mănăstire şi a construit special un corp de chilii pentru călugării din alte mănăstiri, care vizitau temporar mănăstirea Neamţ.
Faţă de cei bolnavi stareţul avea o grijă deosebită. Părintele Gonorie a administrat spitalul, în care a acordat o atenţie deosebită curăţeniei mediului şi mai ales bolnavilor. Datorită acestui spital cu chilii pentru bolnavi, încet, încet s-a construit şi un arhondaric unde poposeau călugări străini şi mireni, handicapaţi fizic şi psihic, iar câţiva dintre ei au şi murit aici. Iar celor săraci le dădeau pentru drum hrană, încălţăminte şi îmbrăcăminte. Numărul fraţilor de la Neamţ a crescut până la patru sute în timp ce la Secu erau în jur de o sută. Stareţul singur administra mănăstirile din jur şi schiturile care s-au înfiinţat pe lângă acestea. La Secu el mergea o dată pe an pentru nouă zile. Aici slujea în biserică la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul şi cu cei care îi cereau sfatul vorbea în duhul dragostei. Chiar şi celor bolnavi le trimitea cuvinte de folos prin ucenicul său, părintele Dositei, care era pentru ei un duhovnic sârguincios şi mângâietor. Cuviosul Paisie a trimis câţiva fraţi de la Neamţ la Secu, iar de la Secu a adus câţiva la Neamţ. Această legătură strânsă şi ocârmuire desăvârşită a stareţului privind întreaga obşte nu au putut fi întrerupte. Însăşi personalitatea stareţului îi influenţa puternic pe toţi şi prin prezenţa lui îi îndemna la fapte. El era plin de darurile binecuvântate ale Sfântului Duh: înţelepciunea şi ştiinţa, povăţuirea şi întărirea, ocârmuirea şi evlavia. Astfel era împodobit duhul stareţului lui Dumnezeu. Fiind plin de o mare dragoste pentru cei apropiaţi, era cât se poate de liniştit şi paşnic, blând, îndelung răbdător şi curat ca un copil.
Felul smerit al părintelui Paisie răspândea înţelepciune adevărată şi chiar faţa stareţului strălucea de slava cerească. Privirii sale curate i se descopereau taine. El a văzut dinainte moartea voievodului binefăcător Grigore Ghica. Adesea a văzut în vis o sabie agăţată de un fir de păr deasupra capului voievodului; în scurt timp acesta a fost torturat şi omorât de sultanul turc.
Pe doi călugări nepăsători stareţul i-a rugat cu lacrimi să-şi îndrepte vieţile, însă aceştia nu l-au ascultat. Iată că, nu după mult timp, unul s-a înecat, iar celălalt a murit pe drum. Datorită rugăciunilor sale fierbinţi, în acel timp, s-au săvârşit multe minuni la icoana Maicii Domnului. Întreaga viaţă a stareţului a fost închinată slujirii monahale. Încă de la intrarea în mănăstire şi până când l-a primit în obştea sa pe părintele Visarion, stareţul a mers pe un drum plin de experienţe în viaţa monahală; iar în timpul care a urmat şi până la sfârşitul vieţii sale a slujit monahismului ca un stareţ priceput. Marele său merit a constat în faptul că, prin propriul exemplu şi prin exemplul obştii sale a reinstaurat acele principii vechi de viaţă monahală, pe baza cărora monahismul a înflorit, însă datorită ignoranţei decăzuseră din ce în ce mai mult. Aceste principii sunt: rugăciunea lui Iisus şi întreg canonul de rugăciuni, învăţăturile duhovniceşti ale părinţilor asceţi, viaţa de obşte, îndrumarea de către stareţ a începătorilor, mărturisirea gândurilor. Pe aceste temelii a şi fost organizată obştea părintelui Paisie care avea câteva sute de oameni. Prin exemplul său personal şi ocârmuind de-a lungul multor ani această obşte, stareţul a ştiut să educe mulţimea călugărilor care şi-au însuşit profund duhul lui, iar după moartea lui au devenit restauratorii monahismului în întreaga Rusie.
Pomenind aceste fapte, nicidecum nu se epuizează marele merit al stareţului. El a săvârşit şi o altă faptă vrednică de pomenire: a alcătuit literatura operelor asceţilor în limba rusă, ceea ce constituie adevăratul izvor al trăirii monahale ruse. E adevărat că şi până la Paisie au fost traduse câteva opere mistice ale vechilor părinţi, dar aceste traduceri se găseau rar; apăreau ocazional şi, mai ales, erau neglijate în viaţa practică. Părintele Paisie a dedicat multă muncă, putere, sănătate, timp şi cheltuială acestor traduceri. De asemenea a învăţat limba greacă veche. Cât a trăit la Sfântul Munte a fost ocupat în mod special cu strângerea de manuscrise, iar în Moldova a început să traducă şi să aplice în viaţă învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Din traducerile stareţului s-au alcătuit cărţi de căpătâi pentru fiecare călugăr: „Dobroliubovi“ („Filocalia“), „Scara“ şi „Învăţăturile cuviosului Isaac Sirul“. Prin traducerile sale şi prin punerea în practică a învăţăturilor asceţilor, stareţul a reînnoit monahismul rus. Până la sfârşitul vieţii a tradus cărţile Sfinţilor Părinţi şi a călăuzit personal viaţa monahilor. Când ajungea la capătul puterilor, lucra stând pe pat, fiind înconjurat cu totul de cărţi, iar în timpul nopţii scria şi tot scria la lumina lumânării, fără să observe că, încetul cu încetul, se iveau zorile. Cu câteva zile înainte de moarte a recitit totul şi a corectat traducerile. Deşi era îndrumătorul monahilor, cuviosul Paisie, atunci când putea, slujea şi mirenilor. Hramul bisericii Lavrei Neamţului era Înălţarea Domnului. La acest praznic se organizau pelerinaje nu numai din Moldova şi Valahia, ci şi de pe tărâmul rusesc. Iar stareţul îi primea pe toţi credincioşii cu bunăvoinţă şi amabilitate; le mulţumea pentru osteneala depusă ca să viziteze mănăstirea şi fiecăruia îi slujea cu ospitalitate şi bucurie sufletească. În acele patru zile uşile chiliei sale erau deschise şi ziua şi noaptea.
Faima stareţului printre oamenii de rând a atras la mănăstire sute de credincioşi. Însă cu această reputaţie de sfânt, Paisie nu numai că nu se îngâmfa, ci, dimpotrivă, se smerea.
În timpul vieţii, stareţul s-a bucurat de o mare popularitate în Rusia Ortodoxă, atât printre categoriile cele mai înalte ale societăţii, cât şi în mijlocul oamenilor de rând. Mitropolitul Gavriil din Petersburg se afla în corespondenţă cu el şi a publicat „Dobrotoliubovi“. Arhiepiscopul Ambrozie Ecaterinoslavski, ocârmuitorul mitropoliei valahe, când a fost cu prinţul Potemkin la Iaşi, a poposit special patru zile la Lavra Neamţ, unde şi-a petrecut timpul în convorbiri cu stareţul, pe care l-a învrednicit cu rangul de arhimandrit spre slujirea mănăstirii sale (în anul 1790).
După ce şi-a îndeplinit marea sa misiune şi a ajuns la adânci bătrâneţi, stareţul s-a apropiat de sfârşitul său, însă înainte a zăcut bolnav patru zile. În ziua de duminică şi-a adunat puterile şi a mers la Dumnezeiasca Liturghie, unde s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. Devotaţii săi ucenici, Gonorie şi Martirie, l-au îngrijit şi, înainte de a muri, stareţul i-a chemat la sine pe duhovnicii obştii: pe rusul Sofronie şi pe moldoveanul Silvestru; le-a dat ultima binecuvântare şi, primind încă o dată Sfintele lui Hristos Taine, a adormit în pace în ziua de 15 noiembrie a anului 1794. Fiind jelit pretutindeni, stareţul Paisie a fost înmormântat în mănăstirea Neamţului, iar mormântul lui a devenit sfânt loc de pelerinaj pentru toţi creştinii ortodocşi.

B. Învăţăturile

Despre cele zece virtuţi

Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.
A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.
A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă.
A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.
A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.
A şasea virtute – rugăciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască.
A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.
A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna întregul trup.
A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.
A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.
Fără aceste zece virtuţi arătate mai sus este imposibil să te mântuieşti.

Despre rugăciunea neîncetată a lui Iisus

Ce trebuie să facem pentru ca mintea să fie întotdeauna ocupată de Dumnezeu? Dacă nu dobândim următoarele trei virtuţi: iubirea către Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci nici mintea noastră nu va fi pe deplin ocupată cu Dumnezeu, deoarece iubirea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte patima, iar rugăciunea eliberează mintea de gânduri şi alungă toată ura şi trufia: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“.
Dacă cineva deprinde rugăciunea lui Iisus şi ea se uneşte cu inima, atunci va curge ca un izvor în fiecare loc, în orice lucrare, în orice vreme. Când se îndeplineşte cu sârguinţă un lucru urgent sau când gândurile chinuie cu putere mintea sau vine somnul, atunci trebuie să ne rugam cu râvnă şi cu voce tare pentru ca mintea să fie atentă la voce. Când mintea e liniştită şi eliberată de gânduri, atunci e posibil să ne rugăm în tăcere. Din rugăciunea rostită îndelung cu limba se naşte cea a minţii, iar din cea mintală se naşte rugăciunea inimii. Acesta este drumul rugăciunii – mai rapid spre mântuire decât prin intermediul psalmilor, canoanelor şi rugăciunilor obişnuite pentru cei învăţaţi. Ceea ce reprezintă bărbatul desăvârşit faţă de un novice, aceea înseamnă rugăciunea faţă de ştiinţa de carte. Această rugăciune are nevoie de trezvie, înfrânare, depărtare de oameni, lipsa tuturor grijilor şi tulburărilor, din care creşte şi se întăreşte rugăciunea adevărată şi neîncetată.

Cum să deosebim lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea potrivnicului

Întrebare: De ce trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmaşului şi de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci?
Răspuns: Duşmanul are deprinderea de a ascunde adevărul şi de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaştem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intenţiile noastre este bună, de încredere şi evidentă. Nu numai în lucrul nostru bun, ci şi în fărădelegile noastre Dumnezeu îndelung rabdă şi aşteaptă pocăinţa noastră. Dar de ce să cunoaştem lucrarea vrăjmaşului. De obicei vrăjmaşul ne împiedică şi ne îndepărtează de la lucrul bun. Totuşi, dacă în ceva, care pare a fi bun în exterior, mintea noastră se tulbură, alungă frica de Dumnezeu şi distruge liniştea astfel încât inima se îmbolnăveşte fără cauză, mintea care rătăceşte, ştie că aceasta este lucrarea potrivnicului şi atacul lui. Vrăjmaşul este ispititorul şi tulburătorul minţii în toate intenţiile noastre. Nici starea inimii noastre nu trebuie să o credem întru totul, ci chibzuind cu folos, vom vedea dacă există lipsă de bunăvoinţă. Când mintea noastră este legată de vrăjmaş prin gânduri şi tristeţe, atunci trebuie să renunţăm cu desăvârşire la orice gând şi judecată, deoarece noi nu vom cunoaşte adevărul până când mintea nu se va purifica prin rugăciune. Atunci gândurile, ca o apă tulbure se mişcă în minte sau ca un nor hoinăresc, iar sentimentele faţă de toate nu mai pot fi simţite. De aceea, dorind să cunoaştem adevărul, nu ne dedicăm unui timp lung de rugăciune fierbinte şi de lucruri folositoare. În timpul rugăciunii vrăjmaşul nu poate ascunde adevărul, astfel încât el nu mai are putere; aşa poţi verifica adevărata credinţă în ceea ce faci. Slavă Dumnezeului nostru în veci. Amin.

Despre patimi şi vicii dăunătoare şi despre naşterea unora din celelalte

Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.
Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.
Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.
Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.
Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor. Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare. Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală. Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu.
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.

III. CUVIOSUL STAREŢ LEONID (LEV)

Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine,
niciodată nu se vor învrednici
de primirea darurilor.

A. Viaţa

Primul stareţ vrednic de amintire de la Optina este Lev Nagolkin şi s-a născut în oraşul Karacev, gubernia Orlovsca, fiind numit la Sfântul Botez Lev. În lume s-a ocupat cu negustoria, lucrând ca vânzător de cânepă şi ducea cânepă prelucrată spre vânzare în locuri îndepărtate. Odată tânărul a fost atacat de un lup, care i-a vătămat o mare parte dintr-un picior. Fiind neobişnuit de puternic şi curajos, Lev a băgat pumnul în gâtul lupului, iar cu cealaltă mână i-a strivit gura. Astfel lupul neputincios a căzut din căruţă. După această întâmplare Lev a şchiopătat toată viaţa.
Priceputul şi prosperul negustor, în timpul călătoriilor sale, intra în contact cu reprezentanţi ai tuturor claselor sociale. Se familiarizase bine cu obiceiurile şi felul de viaţă al fiecăruia dintre ei. Această experienţă i-a folosit în anii de stăreţie, când soseau la el şi îşi deschideau sufletele cei mai diverşi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi.
Începutul vieţii monahale cuviosul Lev l-a petrecut la Schitul Optina, însă după aceea s-a mutat la schitul Beloberejschi (Mesteacănul Alb), unde în acel timp ocârmuia cunoscutul nevoitor atonit, părintele Vasilie Kişkin.
În scurt timp, Lev a fost tuns în monahism cu numele Leonid. Aici el a încercat să dobândească virtuţile monahale: ascultarea, răbdarea şi tot lucrul folositor. În anul 1804 a devenit succesorul părintelui Vasilie. Până la instituirea sa ca stareţ, cuviosul a petrecut câtva timp în mănăstirea Ciolnsk, unde s-a întâlnit cu ucenicul stareţului Paisie Velicicovschi, părintele Teodor şi a devenit discipolul devotat al acestuia. Schimnicul Teodor l-a învăţat pe cuviosul Leonid înalta lucrare duhovnicească, acest meşteşug al meşteşugurilor, cum se numeşte rugăciunea neîncetată prin intermediul căreia ia naştere curăţirea inimii de patimi. În acest timp, cuviosul a făcut cunoştinţă cu inspectorul seminarului din Orlovsk, egumenul Filaret, viitorul mitropolit al Kievului. Aceasta împrejurare a avut o mare importanţă pentru stareţ şi viaţa lui următoare. După ce schimnicul Leonid a fost numit ocârmuitorul schitului Mesteacănul Alb, părintele Teodor s-a mutat la el în locuinţă. Mai târziu, mulţi alţi nevoitori din multe schituri au locuit câte doi împreună cam 20 ani. Sub îndrumarea părintelui Teodor, cuviosul Leonid a dobândit înalte daruri duhovniceşti. Însă pe părintele Teodor l-a cuprins o boală îndelungată după care i-au construit o chilie singuratică în desişul pădurii, la două verste de mănăstire, unde şi cuviosul Leonid s-a aşezat împreună cu părintele Cleopa. Cu aceşti mari nevoitori s-a unit şi cuviosul David, care a primit numirea de stareţ în anul 1808. Aici, în tăcerea pustiei, el a primit în taină marea schimă şi a fost numit Lev. Imediat după aceasta schimnicii Lev şi Cleopa s-au instalat la mănăstirea Valaam iar în anul 1812 s-a unit cu ei şi schimnicul Teodor.
Timp de şase ani au trăit marii schimnici la schitul Valaam bine încă de la început, cum scrie despre aceasta părintele Teodor: „Cu adevărat se cuvine slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea pe care a arătat-o faţă de noi, nevrednicii. Ne-a aşezat într-un loc liniştit, ferit de oameni, liber şi lipsit de gălăgie“.
Nebunul pentru Hristos, Anton Ivanovici spunea: „S-au târguit bine“. Aceasta însemna că atrăgeau la ei, prin înţelepciune şi smerenie, mulţi fraţi care veneau pentru îndrumare duhovnicească. Alături de ei s-a retras, ca să se mântuiască de adâncă deznădejde, chelarul mănăstirii, părintele Evdochie care, îndeplinind treburile lumeşti, nu putea să se elibereze de unele patimi cum ar fi mânia. Cuvioşii schimnici i-au arătat adevăratul drum către întărirea inimii, iar el a înţeles ştiinţa smereniei părinţilor, a început să se smerească şi să renască, iar ulterior a devenit el însuşi învăţător pentru fraţi. Numele lui Leonid şi al lui Teodor întotdeauna se aflau pe buzele lui. Egumenul mănăstirii, părintele Inochentie, era indignat de faptul că schimnicii i-au luat ucenicul şi s-a îndreptat cu o reclamaţie la Petersburg, către mitropolitul Ambrozie. Astfel, de la Petersburg a sosit o comisie, schimnicii au fost reabilitaţi iar egumenului i s-a făcut o mustrare puternică. Însă cunoscând firea omenească, schimnicii s-au temut să mai rămână la Valaam, mai ales după ce prinţul Goliţin a vizitat mănăstirea şi le-a acordat o atenţie deosebită. Astfel s-au strămutat la mănăstirea Alexandro-Svirsk.
În anul 1820, împăratul Alexandru I a vizitat domeniile din partea de nord. Drumul său trecea aproape de mănăstirea Alexandro-Svirsk.
Trăind acolo, părintele Teodor şi cuviosul Leonid, cu respect i-au propus stareţului să se pregătească să-l întâmpine pe împărat, deşi în itinerarul acestuia nu era pomenită această mănăstire. Părintele stareţ a ascultat sfatul schimnicilor şi în ziua menţionată de ei l-a aşteptat pe suveran la poartă. Între timp, pe drum, împăratul, după obiceiul său, i-a întrebat pe vizitii ce locuri sunt acelea şi care le sunt locuitorii. Apropiindu-se de drumul unde stătea o cruce ca semn al aşezământului monahal, arătând calea către acesta, împăratul a întrebat: „Pentru ce este această cruce?“. Aflând că nu departe se află mănăstirea Svirsk a poruncit să pornească într-acolo. Apoi a început să întrebe ce fel de mănăstire este şi cum sunt călugării. Vizitiul, care fusese de multe ori acolo, i-a răspuns că în ziua de azi a devenit mai bună decât era înainte. „Din ce cauză?“ a întrebat împăratul. „Nu demult au venit acolo schimnicii Teodor şi Lev, acum şi la strană se cântă mai bine şi în toate există o mai mare ordine“. Împăratul, care auzise de la prinţul Goliţin aceste nume, a dorit să facă cunoştinţă cu schimnicii. Printre aceia care îl aşteptau pe ţar şi care simţeau mâhnire, schimnicii au făcut o consfătuire despre cum să se poarte în cazul în care împăratul îi va vizita şi au hotărât ca ei înşişi să tacă pentru ca să nu provoace invidie fraţilor. Ajungând la mănăstire, împăratul s-a minunat de întâmpinare: „Oare m-aţi aşteptat?“. Stareţul a spus că i-a ieşit în întâmpinare după cum a fost sfătuit de schimnici. Îndreptându-se către sfintele moaşte, ţarul a întrebat: „Unde sunt părintele Teodor şi părintele Lev?“. Schimnicii n-au vorbit mult, însă la toate întrebările împăratului au răspuns cumpătat şi scurt. Ţarul a observat acest lucru şi a încetat întrebările, însă a dorit să capete binecuvântare de la părintele Teodor. „Eu sunt un monah necălugărit – a spus schimnicul smerit – sunt un simplu mujic“. Împăratul şi-a luat rămas bun în chip prietenos şi a plecat mai departe la drum. În perioada în care a stat la mănăstirea Alexandro-Svirsk, cuviosul Leonid a ieşit uneori cu treburi în Petersburg şi din povestirile despre călătoriile sale în capitală se poate vedea că şi atunci era un adevărat schimnic clarvăzător, înzestrat cu multe daruri duhovniceşti. El mergea în vizită la o fiică duhovnicească pe care a izbăvit-o de rătăcirea sufletească din urma facerii de farmece. Odată, schimnicul a venit la ea şi i-a cerut să se mute numaidecât în noul ei apartament care îi fusese oferit şi pe care îl refuzase. Şi a izbutit să o convingă. În timpul nopţii a pătruns în vechiul ei apartament fostul servitor cu scopul de a o jefui şi de a o ucide. Ulterior s-a descoperit intenţia lui.
După ce marele schimnic Teodor a murit, cuviosul Leonid nu a plecat imediat la schitul Optina, unde îl chemaseră episcopul Filaret Kalujski şi cuviosul Moisei – stareţul obştii.
La început l-au ţinut în mănăstirea Alexandro-Svirsk, apoi a vieţuit câtva timp la schitul Ploşceansk, unde se afla cuviosul Macarie – viitorul său ajutor din timpul stăreţiei la schitul Optina şi succesorul său neîntârziat.
În sfârşit, a ajuns la schitul Optina în anul 1829 întemeietorul ocârmuirii duhovniceşti renumite – al acelei şcoli duhovniceşti din care a ieşit toată pleiada stareţilor următori. Meritul cuviosului Leonid nu se limitează doar la întemeierea stăreţiei, ci este nemăsurat mai ales pentru faptul că că el a dat acel impuls, care a însufleţit generaţiile următoare de stareţi în decursul a 100 ani, până la sfârşitul vieţii şi înfloririi vestitului schit de la Optina. Marii stareţi Macarie şi Ambrozie au fost ucenicii lui.
Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârşitul zilelor. Era mare de statură, chipeş, iar în tinereţe avea o forţă neobişnuită, pe care a avut-o până la bătrâneţe, fără să aibă graţie şi armonie în mişcări.
Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste şi milă faţă de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice şi năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obişnuit, deoarece el a atins acea înălţime duhovnicească şi se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu. În locul discuţiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului şi îi dădea ca să-şi cunoască şi să-şi simtă nedreptatea şi în acest fel, cu tăişul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Şi ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăinţă celui credincios. Schimnicul ştia prin ce metodă să îşi atingă zelul. Iată un exemplu:
Nu departe de Optina trăia un moşier care se lăuda că, atunci când se uită la stareţul Leonid îl vede pe deplin. Acest moşier era înalt şi gras. Odată a venit la stareţ iar la acesta erau mulţi vizitatori.
Cuviosul avea un obicei: când vroia să îşi formeze o impresie deosebită despre cineva, îşi acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Aşa a procedat când a venit acest moşier şi a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie“. Boierul a început să tremure ca o frunză şi după aceea să plângă şi să se căineze, deoarece era un păcătos şi într-adevăr de 17 ani nu se mai spovedise şi nu se mai împărtăşise cu Sfintele lui Hristos Taine.
Iată o altă întâmplare. La Optina a sosit ajutorul P. şi, văzându-l pe schimnic, a gândit despre el: „De ce se tot spune că el este un om neobişnuit? La fel ca şi ceilalţi, nu se vede nimic neobişnuit în el“. Dintr-o dată stareţul i-a vorbit: „Să-ţi construieşti toate casele. Iată, câte ferestre sunt aici, atâtea case să-ţi construieşti şi tot atâtea pridvoare“. Trebuie să menţionăm că P., pe drum spre Optina, a văzut nişte locuri atât de frumoase încât s-a gândit să îşi construiască acolo casă şi şi-a făcut planul în minte, gândindu-se la câte ferestre o să aibă, iar stareţul l-a demascat. Când P. a început să se spovedească, cuviosul i-a adus aminte păcatul uitat, pe care acesta nu-l considera păcat. Odată a avut loc o întâmplare când a sosit un domn şi i-a comunicat schimnicului că a venit special ca să-l „privească“. Schimnicul s-a ridicat de pe loc şi a început „să se răsucească înaintea lui“. „Iată, poftiţi de mă priviţi“. Domnul s-a plâns de el stareţului, care l-a contrazis, spunându-i că schimnicul e un sfânt şi că răspunsul lui a fost pe măsura cuvintelor cu care i s-a adresat. După aceea domnul s-a întors la cuvios, i-a făcut metanie şi i-a vorbit: „Iertaţi-mă, părinte, pentru că nu am ştiut să vă explic rugămintea mea“. Schimnicul i-a trimis din chilie pe cei care îl vizitau şi a discutat cu oaspetele două ore. După acest lucru domnul a mai stat la Optina o lună, deseori mergând la schimnic, apoi i-a scris stareţului o scrisoare în care i-a explicat că s-a aflat în stare de deznădejde şi că schimnicul l-a reînnoit şi l-a înviat.
Un erou vestit şi renumit în războiul pentru apărarea patriei aflându-se pe drum, în apropiere de schitul Optina, a pătruns în schit şi a mers la schimnicul Leonid. Schimnicul l-a întrebat despre numele său. Generalul a răspuns că se numeşte Culnev şi că a rămas de mic fără tată, apoi a intrat într-o instituţie de învăţământ şi a terminat un curs de ştiinţe şi de atunci se află în slujbă.
– Dar unde se află mama dumneavoastră?
– Cu adevărat nu ştiu dacă se mai află printre cei vii sau nu. De altfel, pentru mine e totuna.
– Cum aşa? Sunteţi un fiu bun.
– Şi ce dacă. Mie nu mi-a lăsat nimic, a vândut toate moşiile, de aceea şi eu am scos-o din viaţa mea.
– Of, generale, generale! Cum ai decăzut! Spui că mama ta nu ţi-a lăsat nimic, dar ea abia a supravieţuit. Şi cum poţi să spui că a vândut tot? Iată că nu te gândeşti că ea nu a putut să îndure lovitura morţii părintelui tău şi soţului ei: de atunci şi până în prezent a stat înaintea lui Dumnezeu ca o lumânare nestinsă şi ca o jertfă curată şi-a închinat viaţa suferinţelor, tuturor relelor şi sărăciei pentru unicul său fiu drag, Nicolae. Iată că de aproape 30 de ani ea a trecut prin asemenea nevoinţe. Oare aceste rugăciuni ale ei pentru fiul Nicolae nu sunt o moştenire? Mulţi generali prin toate mijloacele materiale, luxoase, au avut copii nu mai buni decât nişte ticăloşi, iar Nicolae, fără mijloace materiale a ajuns general.
Pe Culnev l-au mişcat adânc aceste cuvinte simple, dar adevărate ale schimnicului. Îndreptându-se către sfintele icoane a plâns în hohote, apoi generalul, după nenumărate mulţumiri, a cerut adresa mamei sale. Şi, ajungând la ea, s-a târât în genunchi până la pat şi i-a sărutat mâinile şi picioarele… iar bătrâna lui mamă doar că nu a murit de bucurie…
Foarte reprezentativă este povestirea unui monah atonit, părintele Partenie, care l-a vizitat pe schimnicul Leonid. Monahul era îmbrăcat în veşminte lumeşti, cu toate acestea schimnicul l-a numit călugăr atonit şi i-a interzis să se prezinte înaintea lui în genunchi, aşa cum făceau de obicei mirenii. Printre vizitatori era un om care venise „să dobândească învăţături folositoare pentru suflet“. Dar, întrebându-l pe schimnic, a aflat că nu a împlinit poruncile primite mai înainte. El nu se lăsase de fumat, aşa cum îl îndemnase părintele Leonid. Cuviosul a poruncit cu severitate ca să îl alunge pe acest om afară din chilie. După aceea au sosit trei femei înlăcrimate care au adus-o pe o alta ce-şi pierduse minţile şi judecata. Ele l-au rugat să se roage pentru bolnavă. Schimnicul şi-a pus epitrahilul, a aşezat capătul epitrahilului şi mâinile sale pe capul bolnavei şi, citind rugăciuni, i-a închinat de trei ori capul şi, vindecată, a poruncit să fie dusă în arhondaric. Acestea le-a făcut stând jos, deoarece nu putea să stea în picioare, fiind bolnav şi trăindu-şi ultimele zile.
Părintele Partenie l-a vizitat pe schimnic într-o altă zi şi a văzut că bolnava dinainte se însănătoşise complet. Iar domnul care fusese alungat venise să-i ceară iertare. Schimnicul l-a iertat şi i-a reînnoit porunca. Monahul atonit s-a înspăimântat pentru că schimnicul fără să se teamă de ceea ce era rău pentru sine, făcea vindecări. Cuviosul i-a răspuns: „Eu am făcut acestea nu prin puterea mea, ci ele se petrec prin credinţa pelerinilor şi prin darul Sfântului Duh dat mie prin hirotonie; însă eu însumi sunt un om păcătos“.
Minunile săvârşite de schimnic erau nenumărate: mulţimile năpăstuite veneau la el şi îl înconjurau.
„Mi s-a întâmplat odată – scria ieromonahul Leonid (Cavelin, viitorul întemeietor al Lavrei Sf. Treime din Serghiev) – să ies din Kozelsk şi să merg în gubernia Smolensk. Pe drum, prin ţinuturile singuratice, locuitorii aflând că am ieşit din Kozelsk, au venit care mai de care să afle câte ceva despre schimnicul Leonid: «Miluieşte-ne, Doamne, cum să nu îl ştim pe părintele Leonid? Dar el este pentru noi, sărmanii şi neînvăţaţii mai mult decât un părinte».
Odată au venit la schimnic câteva feţe bisericeşti în rândul cărora se afla şi arhiereul din Kaluga, Prea Sfinţitul Nicolae, care făcuse multe neplăceri schitului Optina. Acest episcop avea intenţia hotărâtă de a-l trimite pe schimnicul Leonid în mănăstirea Soloveţ, pentru a-l pedepsi. Episcopul dinainte, Nicanor, viitorul mitropolit de la Petersburg îl respecta pe schimnic. În timpul şederii cuviosului la Kaluga, persoanele apropiate, aflând despre acesta, au îngenuncheat şi i-au făcut metanii. Şeful poliţiei, neştiind cine este, şi-a dat seama că acest lucru e un indiciu pentru o faţă bisericească de cinste şi a făcut un raport corespunzător către episcopul Nicanor. Episcopul l-a chemat la el pe schimnic şi după cum i s-a cerut, schimnicul i-a cântat simbolul credinţei după modelul kievean începând cu notele de jos şi ridicând tonul până la cea mai înaltă notă. După proverbul „cine se aseamănă se adună“, bunul episcop şi-a dat seama de cel pe care îl avea în faţa sa şi a înţeles motivul pentru care schimnicului i se făceau metanii. L-a ţinut pe schimnic lângă el câteva zile, având grijă de el şi l-a ospătat, astfel încât schimnicul, întorcându-se acasă, nu a mâncat două zile. Din păcate, acest bun arhipăstor nu a cârmuit prea mult în Kaluga şi atunci a venit episcopul Nicolae şi l-a mutat pe schimnic. Stăreţia cuviosului Leonid a durat la schitul Optina din anul 1829 şi până în anul sfârşitului său, care a avut loc în 1841, în total 12 ani. Acest interval de timp schimnicul l-a petrecut aproape ca pe o persecuţie neîntreruptă. Când a venit la schitul Optina egumenul Moisei, i-a predat acestuia conducerea duhovnicească a obştei, iar el s-a ocupat în mod deosebit de partea gospodărească şi nimic nu începea fără binecuvântarea schimnicului. La fel se purta faţă de schimnicul Leonid şi fratele egumenului Antonie, care era conducătorul schitului.
Împotriva schimnicului se afla un oarecare părinte Vasian, care se considera cel mai vechi în mănăstire şi nu recunoştea îndrumarea schimnicului. Acest părinte Vasian recunoştea numai foloasele exterioare ale omorârii timpului. Acest călugăr a fost descris de Dostoievski în romanul „Fraţii Karamazov“, sub numele de Ferapont.
De-a lungul primilor 6 ani, prigonirile nu au avut un caracter prea aspru. Însă cu trecerea timpului acestea au suferit o schimbare mult mai periculoasă. Către perioada de început, a fost trimisă scrisoarea unei oarecare Paşa Trunova, sora lui Pavel Trunov, ucenicul schimnicului. Ea povesteşte că odată, în timpul şederii sale la schitul Optina, schimnicul Leonid i-a interzis să vină la el în ziua următoare, deoarece „va fi o judecată“. „Cine va fi judecat?“ a întrebat Paşa. „Eu“, a răspuns schimnicul.
În ziua următoare toată mănăstirea a fost interogată de anchetatori, iar toate declaraţiile au ţintit către cuvios. Acesta a fost doar începutul. În anul 1835 şi mai ales în anul 1836, prigonirile s-au înmulţit. În afară de toate mărturiile mincinoase, episcopul din Kaluga a obţinut prin poliţia secretă din Moscova o declaraţie anonimă cu învinuiri la adresa schimnicului şi a stareţului. Trebuie menţionat că schimnicii schitului manifestau o preferinţă pentru cei care trăiau în mănăstire şi că schitul pricinuia mănăstirii o mare pierdere dacă el ar fi distrus iar vechea obşte ar fi fost ruinată. În cadrul anchetei stareţul a fost chemat la interogatoriu, iar schimnicului Leonid i s-a interzis să mai poarte schimă, astfel încât el a fost închis în chilie şi i s-a interzis cu asprime să primească vizitatori. Pe schimnic l-au mutat din schit în mănăstire, iar acolo l-au plimbat dintr-o chilie în alta. Cuviosul se purta faţă de aceste nenorociri cu deplină seninătate; cu cântarea „Cuvine-se…“, a adus personal în noul locaş icoana din Vladimir a Maicii Domnului, dată ca binecuvântare de cuviosul Paisie Velicikovski schimnicului Teodor. Biograful cuviosului Leonid ne spune că „odată egumenul Moisei, trecând prin mănăstire a văzut o mare mulţime de oameni înaintea chiliei schimnicului, deşi primise poruncă de la arhiereul de la Kaluga să nu lase pe nimeni să intre la el. Părintele egumen a intrat la schimnic în chilie şi i-a spus: «Părinte Leonid, cum se face că primiţi poporul? Doar episcopul v-a interzis să-l primiţi!»“. În loc de răspuns, schimnicul i-a părăsit pe aceia de care se ocupa şi i-a poruncit ucenicului să i-l aducă pe ologul care stătea în acel moment întins la uşa chiliei. Acesta a fost adus şi aşezat înaintea lui. Părintele egumen se uita la el cu nedumerire. „Iată – a început schimnicul să vorbească – priviţi la acest om. Vedeţi cum are părţile corpului paralizate? Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele necurăţate. El a săvârşit când una, când alta şi pentru toate suferă acum – e în iad de viu. Însă trebuie să-l ajutăm. Dumnezeu l-a adus la mine pentru ca să facă pocăinţă sinceră şi pentru ca eu să-l vindec şi să îl ridic. Pot eu oare să nu-l primesc? Ce spuneţi despre acest lucru?“. Ascultându-l pe cuvios şi privind la nenorocitul care stătea întins înaintea lui, părintele egumen s-a cutremurat.
„Însă Prea Sfinţitul – a şoptit el – ameninţă că vă trimite sub blestem“.
Schimnicul a răspuns: „Chiar dacă mă trimiteţi în Siberia, chiar dacă mă puneţi pe rug, chiar dacă mă băgaţi în foc, eu voi fi acelaşi Leonid. Eu la mine nu chem pe nimeni; cine vine la mine, pe acela nu pot să îl dau afară. Mulţi dintre oamenii de rând se prăpădesc din cauza nesocotinţei şi nădăjduiesc într-un ajutor duhovnicesc. Cum aş putea să îi dispreţuiesc pe cei care tânjesc după folosul duhovnicesc?“.
Părintele egumen Moisei nu a putut să-i răspundă nimic la aceasta şi tăcând s-a retras, lăsându-l pe schimnic să trăiască şi să lucreze aşa cum îi arată Însuşi Dumnezeu.
Schimnicul ar mai fi întâmpinat greutăţi dacă nu le-ar fi pus capăt mitropolitul Filaret, mitropolitul Kievului, care l-a protejat pe schimnic pentru că se afla în sinod şi de asemenea, a vizitat schitul Optina unde i-a arătat cuviosului deosebite dovezi de respect în timpul vizitei. La mitropolitul Filaret Moscoveanul a ajuns scrisoarea schimnicului Macarie prin episcopul Ignatie Briancianinov care în tinereţe a fost ucenicul cuviosului Leonid. Mitropolitul Filaret i-a scris episcopului din Kaluga: „Nu există pricină de ivire a ereziei în părintele Leonid“.
Nu cu mult timp înainte de moartea schimnicului au apărut din nou prigoniri şi în mănăstirile de maici asupra fiicelor duhovniceşti ale schimnicilor optineni. Monahiile au fost izgonite. Această prigonire a fost întemeiată pe neadevăr şi ignoranţă. Pe schimnic l-au numit mason, iar cărţile Sfinţilor Părinţi, cum ar fi scrierile Avvei Dorotei pe care el le-a dat monahilor, au fost numite „vrăjitorii“.
Cu toate acestea, înainte de sfârşitul său, monahiile au fost reabilitate, astfel încât schimnicul a murit liniştit. Cele mai bune ucenice ale cuviosului Leonid s-au ocupat în continuare de treburile lor mănăstireşti.
În primele zile ale lunii septembrie din anul 1841, schimnicul a început să slăbească şi a bolit cinci săptămâni. După suferinţe cumplite, Lev s-a mutat la Domnul pe 11 octombrie, în anul 1841. Întristarea obştii a fost nedescrisă şi mare a fost mulţimea de oameni, care l-a dus la groapă pe cel răposat.

B. Minunile

Vindecarea bolnavilor şi îndrăciţilor

Beneficiind de ajutorul părinţilor în toate nevoile, cu care veneau oamenii la el, cuviosul Leonid, în afară de îndrumarea duhovnicească, nu refuza să acorde ajutorul şi în bolile trupeşti, folosind câteva metode încercate în popor. În principal, folosea pentru vindecare aşa numita apă amară, pe care o ţinea la el în timpul zilei, având uneori până la un ciubăr şi jumătate. Obştea nu a încetat să pregătească apa amară şi să o dea bolnavilor nici după sfârşitul schimnicului, însă după ce el a murit, această apă şi-a pierdut acea putere mult tămăduitoare, care ajută la toate bolile, deşi îşi făcea efectul numai în cazul câtorva boli.
Pe mulţi dintre bolnavii care veneau la el, schimnicul îi trimitea la moaştele Sfântului Mitrofan de Voronej şi existau cazuri ale bolnavilor care mergeau sute de verste, se vindecau pe drum şi se întorceau să-i mulţumească tămăduitorului.
Multora, care sufereau din cauza bolilor trupeşti, deseori legate de bolile sufleteşti şi de aceea neînţelese întotdeauna de oamenii obişnuiţi, părintele Leonid le dădea ajutorul binecuvântat, ungându-i cu mir de la candela nestinsă care ardea încet în chilia sa înaintea icoanei „Vladimirskaia“ a Maicii Domnului, care, aşa cum am spus deja, fusese binecuvântarea schimnicului Teodor, ucenicul marelui stareţ Paisie (astăzi această icoană se păstrează la mănăstirea de maici „Novo Diveevo“ (Noua minune). Întrebuinţând această metodă, schimnicul, evident îşi punea toată nădejdea în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, în lucrarea Împărătesei Cereşti şi în rugăciunile părinţilor schitului. Prin credinţa schimnicului şi a celor care veneau la el, această metodă avea o mare putere de tămăduire: astfel mulţi au obţinut vindecare în bolile trupeşti, mângâiere în necazuri şi uşurinţă în luptele sufleteşti. Pentru că schimnicul le ungea pe femeile bolnave în semnul Sfintei Cruci nu numai pe frunte, buze şi obraji, ci uneori pe gât şi pe piept, pentru acestea îndura o mare luptă din cauza ispititorilor. Câţiva dintre ucenicii lui l-au rugat să renunţe la această metodă de vindecare, însă nu au putut nicicum să-l convingă. Desigur, puterea şi însemnătatea ungerii le ştia foarte bine cuviosul Leonid şi le-a întrebuinţat până la îmbolnăvirea sa înainte de moarte, întotdeauna cu folos.
La cuviosul Leonid au fost aduşi mulţi îndrăciţi şi nu puţini erau aceia care nu ştiau dinainte că sunt posedaţi de diavol şi numai la apropierea de schimnic ieşeau la iveală toate tainele lor, începeau să se înfurie.
Cel mai des cu aceştia veneau mireni neînvăţaţi care pentru mântuirea sufletului îi înconjurau cu lanţuri grele de fier, fără să se gândească la eliberarea inimii de patimi. Cuviosul Leonid poruncea să fie scoase lanţurile acelor oameni şi când i se îndeplinea voia, la câţiva dintre ei începeau crizele de nebunie.
Peste toţi aceşti nenorociţi schimnicul îşi punea epitrahilul şi citea deasupra lor o scurtă rugăciune din Trebnic, iar pe lângă aceasta îi ungea cu mir şi le dădea să bea ulei binecuvântat. Au fost foarte multe cazuri neobişnuite în care Mântuitorul Hristos a făcut vindecări minunate. Ceea ce se zicea pe atunci se poate spune şi acum: „Dar acest lucru nu e greu: fiecare poate să ungă cu mir şi să rostească o rugăciune“.
Ca răspuns la o asemenea afirmaţie, merită amintit exemplul fiului iudeului Scheva care a început să vorbească atunci când Sf. Pavel a izgonit duhurile cu numele lui Iisus Hristos: „Pe Iisus Îl ştiu – a răspuns diavolul – şi Pavel mi-e cunoscut, dar voi cine sunteţi?“ (Fapte 19, 15).
Odată a fost adusă la cuviosul Leonid, de şase oameni, o îndrăcită. Aceasta, cum l-a văzut pe schimnic, a căzut înaintea lui şi cu putere a strigat: „Iată cum mă goneşte boşorogul ăsta; eu am fost şi la Kiev şi la Moscova şi la Voronej şi nimeni nu m-a gonit, dar acum trebuie să ies“.
Schimnicul i-a citit o rugăciune şi a uns-o cu untdelemn sfinţit din candela Maicii Domnului. La început, când au adus-o pe femeie la schimnic, aceasta s-a împiedicat zdravăn şi l-a călcat pe picior, astfel încât degetul bolnav al piciorului i s-a învineţit şi după aceea l-a durut mult. După rugăciunile schimnicului, îndrăcita s-a sculat liniştită şi a plecat. Şi sănătoasă fiind, venea în fiecare an la Optina; şi după moartea cuviosului Leonid, cu credinţă aduna pământ de pe mormântul lui pentru alţii care se foloseau de el.
„În scurt timp de la sosirea mea în schitul Optina (în jurul anului 1832) – povestea părintele egumen P. – pe când tovarăşii de chilie ai cuviosului Leonid erau părintele Gherontie, părintele Macarie Gruzinov şi Pavel Tambovţev, am adus la schimnic o ţărancă îndrăcită, care în timpul crizelor de nebunie vorbea în limbi străine. Martor era Pavel Tambovţev pentru că ştia câteva limbi străine. Cuviosul Leonid i-a citit rugăciunea de trei ori, a uns-o cu mir de la candela nestinsă dinaintea icoanei Maicii Domnului şi i-a dat să bea din acel untdelemn sfinţit. A treia oară au adus-o în alt fel, iar când Tambovţev a rugat-o să vorbească în limbi străine aşa cum mai făcuse şi în alte daţi, ea a spus: «E-e-e, părinte! Unde să vorbesc în limbi străine? Şi în ruseşte dacă vorbesc şi de-abia merg. Slavă lui Dumnezeu, că boala dinainte a trecut!»“.

Previziunile schimnicului

Un locuitor din Kozelsk, S.I., care a fost unul dintre cei mai devotaţi ucenici ai cuviosului Leonid, povestea:
„Timp de 30 ani până acum eu m-am ocupat cu fabricarea vaselor de lut. Locuiam împreună cu mama în căsuţa noastră. Nu aveam cai, însă aveam o căruţă de care ne ajutam mult. Puneam în ea vasele de lut, ceream de la cineva un cal şi mergeam la târg. Aşa munceam şi trăiam. În acea vreme stătea la noi în casă un soldat, dar mai târziu a plecat de la noi şi a cam rătăcit. Odată, pândind momentul potrivit, s-a furişat la noi în curte şi a furat roţile de la căruţă.
Eu i-am explicat părintelui Leonid necazul meu şi i-am spus că ştiu hoţul şi că pot să-mi găsesc roţile. «Lasă, Semenuşca, nu alerga după roţile tale – a răspuns părintele. Aşa te-a pedepsit Dumnezeu: să-ţi duci pedeapsa de la Dumnezeu şi atunci te vei izbăvi de la multe. Dar dacă nu vrei să rabzi în această mică încercare, atunci vei fi şi mai mult pedepsit». Eu am urmat sfatul schimnicului şi cum a spus el, aşa am şi făcut. În scurt timp, acel soldat a pătruns iar la noi în curte, a şterpelit din hambar sacul cu făină, l-a pus pe umăr şi vrând să treacă cu el prin grădină s-a întâlnit cu mama. «Unde vrei să duci sacul?». Atunci el a aruncat sacul şi a fugit. Însă imediat a avut loc altă întâmplare. Noi aveam o vacă pe care vroiam să o vindem. Am găsit cumpărător, ne-am târguit şi am luat arvună. Însă cumpărătorul nu a luat vaca de la noi vreo câteva zile. În cele din urmă a luat-o la el. Însă în noaptea care a urmat, hoţul a pătruns în curtea noastră şi a dărâmat şopronul unde stătuse vaca, fără îndoială ca să omoare vaca, însă vaca nu mai era acolo. Astfel încă o dată Dumnezeu, pentru rugăciunile schimnicului ne-a scăpat de nenorocire. După aceasta, peste mulţi ani, ni s-a întâmplat şi un al treilea fapt.
Se încheiase Săptămâna Patimilor şi începuse Sărbătoarea Paştilor. Nu ştiu cum mi-a venit în gând să mut toate lucrurile de trebuinţă din căsuţa mea la sora vecină. Aşa am şi făcut. În prima zi a praznicului am încuiat pe toate părţile casa şi am plecat la utrenie. Întotdeauna mergeam la această utrenie bucuros, însă acum, nu ştiu de ce, aveam ceva neplăcut în suflet. Întorcându-mă de la slujbă, văd că ferestrele casei sunt deschise, iar uşa descuiată. Atunci m-am gândit că a fost nebunul. Şi într-adevăr, el a fost, însă pentru că toate lucrurile fuseseră mutate, a plecat fără să ia aproape nimic. Aşa mi s-a îndeplinit de trei ori prezicerea părintelui Leonid, aceea că dacă voi duce mica pedeapsă de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu mă va mai pedepsi deloc.“
Monahia O. povestea:
„Încă din copilărie nutream marea dorinţă de a trăi în mănăstire şi în anul 1837, când aveam 12 ani, am rugat-o pe mama să mă lase în ucenicie la mănăstirea din Kiev, unde mergeam adesea în călătorie. Ea nu a fost de acord, însă mi-a promis că mă voi instala în schitul Borisovsk când voi împlini 15 ani. Dar nu după mult timp a murit, iar tatăl meu nicidecum nu vroia să mă ducă la mănăstire mai înainte de vârsta de 35 de ani.
Din această cauză m-am mâhnit mult şi, în anul 1840, când am trecut în al 15-lea an, m-am temut foarte mult ca să nu hotărască ceva împotriva dorinţei mele şi de aceea m-am gândit să plec pe ascuns din casa părintească.
Însă singura mea mătuşă, care îmi era foarte apropiată, m-a luat cu ea acasă şi cu ea, mai târziu l-am convins pe tatăl meu să mergem la schitul Optina, la părintele Leonid şi să îi cer sfat. Tatăl meu a fost de acord. Când am ajuns la părintele Leonid, el, care niciodată nu ne văzuse, ne-a chemat pe fiecare după numele său şi a spus că de mult aştepta astfel de oaspeţi. Datorită acestei întâmpinări neaşteptate, noi toţi ne găseam în impas, neştiind ce să răspundem. Apoi am mers unul câte unul în chilia lui şi aici fiecăruia, după structura sufletească, i-a descris prezentul, trecutul şi viitorul. Eu am ajuns la el după toţi ceilalţi. În aşteptarea acelui moment în care trebuia să intru la el, am simţit o mare teamă, însă am ieşit din chilia sa liniştită şi cu sufletul foarte înduioşat. Părintele mi-a dat binecuvântare pentru schitul Borisovsk şi datorită rugăciunilor lui, tatăl meu nu m-a mai împiedicat, însă mie nu mi-a dat nici o sumă de bani. Iar când l-am întrebat pe schimnic despre cum va fi viaţa mea, el a răspuns: «Ea va fi mai bună decât vieţile celor mai buni». Cuvintele părintelui Leonid s-au îndeplinit întru totul.
În anul 1841 tatăl meu m-a dus personal la schitul Borisovsk, în care am trăit până în prezent şi întotdeauna am recunoscut în toate voia lui Dumnezeu, datorită sfintelor rugăciuni ale schimnicului“.
„În anul 1839, o fată de nobil din judeţul Sigrovsk a venit la schimnicul Leonid ca să ceară binecuvântare pentru a intra în mănăstire. El i-a spus: «Mai aşteaptă un an şi atunci vino iar la noi». Fata s-a întors acasă cu mâhnire pentru că trebuia să aştepte mult şi se temea ca în decursul acestui timp să nu întâmpine vreun obstacol. Astfel gândind şi sosind acasă, s-a întristat şi a plâns mult. În întristarea ei a văzut de două ori în vis cum schimnicul i-a dat o bucată de pâine, prima dată fără sare, dar a doua oară cu sare şi i-a vorbit: «Nu te întrista! Eu am spus că vei fi la mănăstire, numai că trebuie ca mai înainte să vii la mine». Când s-a împlinit anul ea a mers la Optina şi cum l-a văzut pe părintele Leonid nu a apucat să-i comunice nimic pentru că el i-a zis: «Ia spune, de ce te-ai întristat şi ai plâns? Doar ţi-am dat bucata de pâine şi tu ai mâncat-o, acum fii liniştită». Atunci fata a primit de la el binecuvântare ca să intre în mănăstire.
O oarecare negustoreasă Tulska, după moartea soţului, a rămas cu o fată domnişoară pe care vroia să o căsătorească şi a mers la părintele Leonid pentru binecuvântare. El i-a poruncit să o aducă pe fată la sine spunându-i că are pentru ea un tânăr minunat. Mama a adus-o pe fată la schimnic însă el i-a dat acesteia binecuvântare să meargă la mănăstirea de maici Belevska, unde în scurt timp s-a stins din viaţă.

C. Învăţăturile

Cuviosul Leonid se deosebea printr-o înţelepciune a practicilor duhovniceşti, fiind un îndrumător al sufletelor celor care alergau la el după ajutor şi un tămăduitor al neputinţelor şi bolilor lor.
Vorbirea de rău şi clevetirea sunt diferite, iar judecata este altceva. Una este ispita spre o faptă ruşinoasă şi alta este cuvântul rău: când judeci, atunci te transformi în judecătorul (osânditorul) aproapelui şi vrei să te aşezi pe tronul unicului Judecător Hristos.
Credinţa se pierde din cauza neîncrederii, evlavia – din cauza îndrăznelii, iar folosul învăţăturii – din cauza curiozităţii.
Curiozitatea se alungă prin „credinţa că Dumnezeu împreună cu tine merge înaintea altora ca să nu te mândreşti; ţine-te sub ascultarea Lui“.
Cel care are puţină credinţă vie, niciodată nu se va îndoi – cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu este greu de făcut.
Ţine-ţi mintea în iad şi ia aminte la pildele oglindite în Sfânta Scriptură. Vrei să ai parte de chinurile veşnice din cauza plăcerii păcatului vremelnic? Înţelege că eşti muritor.
În ce fel se poate încălzi sufletul îngheţat? Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, smerenia inimii faţă de Dumnezeu în toate situaţiile, nu numai în stările exterioare, ci şi în cele interioare. Ceea ce îţi doreşti, Dumnezeul cel Atotputernic îţi va da după inima ta, căci începutul şi izvorul virtuţilor îl constituie hotărârea, dorinţa de a face binele. Străduieşte-te să fii cât mai atent la tine, iar nu să judeci faptele şi atitudinea altora faţă de tine, căci dacă nu vezi în ei iubirea, atunci nici în tine însuţi nu vei avea dragoste. Unde este smerenie acolo este şi simplitate, iar pe acestea Dumnezeu nu le va supune judecăţii. Dumnezeu nu dispreţuieşte rugăciunile, însă uneori nu îndeplineşte dorinţele lor tocmai pentru că intenţia Lui supremă este de a rândui totul mai bine. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu – Atoatevăzătorul – ar îndeplini cu desăvârşire dorinţele noastre? Eu cred, deşi nu aprob, că toţi ar muri şi ar ajunge în pământ.
Îngâmfarea care poate veni în urma virtuţilor este potrivnică lui Dumnezeu. Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine niciodată nu se vor învrednici să primească daruri.

Din scrisorile cuviosului Lev despre îndepărtarea de reaua tovărăşie

Câţi pot spune: „Îndepărtează-te de gălăgie, fereşte-te de oamenii nefolositori“? Foloseşte-ţi voinţa şi râvna în a face ceea ce e plăcut lui Dumnezeu şi în a dobândi darurile veşnice. Totul se schimbă în timp, însă ceea ce e veşnic rămâne pe veci. Nu îngădui gândurilor bune să se împrăştie; toate sunt deşertăciuni dacă nu zidesc sufletul pentru mântuire şi nu îl sfinţesc prin frica de Dumnezeu. Îngerul păzitor îţi apără inima ta cu gânduri paşnice. Vă las ca un rugător nevrednic şi mult păcătos 11 iulie, anul 1839 Obştea cuviosului Tihon

Despre boală şi ascultarea voii lui Dumnezeu

Boala, după cum îmi dau seama, este mai mult din cauza grijilor lumeşti; în acest caz vă rog să nu vă tulburaţi mai mult, să vă supuneţi voii lui Dumnezeu în toate lucrurile şi prin aceasta, după cuvântul Sfântului Apostol (Pavel, nota red.). Dumnezeu vă va fi grabnic ajutător în treburile frăţiilor voastre.
8 decembrie, anul 1839

Despre gândurile rele

Am primit scrisoarea frăţiei voastre; în ea îmi explicaţi că în timpul rugăciunii vă vin gânduri din cauza cărora se tulbură sufletul. În acest caz al împrăştierii gândurilor la rugăciune, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu ne tulburăm, ci să ne smerim şi să le îndepărtăm şi atunci e posibil să ne liniştim. Despre aceasta ne învaţă şi Sfântul Ioan Scărarul când ajunge la treapta a patra: „Străduieşte-te întotdeauna ca gândurile care te năpădesc să le aduni la un loc. Dumnezeu vrea ca tu, în timpul rugăciunii, să nu poţi dobândi alte gânduri. Nu deznădăjdui, fii luptător împotriva gândurilor, însă cu blândeţe. Niciodată însă să nu lupţi împotriva gândurilor care vin de la îngerul păzitor“.

Despre dorinţa de călugărie

Îţi doresc din toată inima să dobândeşti pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Am primit scrisoarea ta şi am observat în chip deosebit că ai dorinţa de a răspunde chemării monahale. Această dorinţă este bună însă, ca să o îndeplineşti trebuie să te rogi lui Dumnezeu şi să nu fii o ramură care se clatină în toate părţile. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască acest al doilea botez, care înseamnă vieţuire în chip îngeresc. Mai înainte ţi-am trimis o scrisoare; nădăjduiesc să o primeşti astăzi. Îţi încredinţez darul lui Dumnezeu şi de-acum încolo voi nădăjdui în mântuirea ta ca un rugător nevrednic şi mult păcătos.

Despre întristări în clevetiri

Voi vă îmbolnăviţi pentru că aţi săvârşit clevetiri şi calomnii la adresa celor mai mari, celor egali şi apropiaţi ai voştri ca nişte oameni nesăbuiţi ce sunteţi; acesta este semnul clar al iubirii de sine.
Chiar dacă sunteţi nevinovaţi, conştiinţa trebuie să vă mustre după cum zice Mântuitorul nostru: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine; bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 10–12).

Despre citirea cărţilor duhovniceşti

Negăsind nimic în mine, nici în faptă, nici în minte ca să vă dau învăţăturile pe care le căutaţi, vă sfătuiesc să recurgeţi la acei cuvioşi care, trăind cu evlavie, au ajuns la îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, primind daruri cum sunt smerita înţelepciune, curăţia, nepătimirea şi au dobândit de la Dumnezeu darul ştiinţei pentru învăţătura şi luminarea multora, predându-ne nouă operele şi cărţile lor. Voi, având minţile formate, citiţi învăţăturile lor nu numai din curiozitate, ci din dorinţa de a le înfăptui după putere. Aveţi posibilitatea să treceţi sub ascultarea şi darul lui Dumnezeu şi să găsiţi drumul adevărat şi drept.
Căutaţi-vă îndrumător duhovnicesc care să poată, după credinţa voastră, să vă dea sfaturi sănătoase şi bune pentru fiecare faptă, cuvânt şi gând.

Despre neliniştea sufletească

Am primit scrisoarea frăţiei voastre pe data de 11 august; prin ea am văzut tulburarea frăţiei voastre şi durerea că v-aţi întors de la noi cu sufletul răvăşit. Vă consideraţi vinovat datorită împotrivirii voastre, însă nici eu nu îndrăznesc să mă consider înţelept şi vrednic să dau tuturor învăţături despre modul de viaţă, dar pacea şi luminarea minţii în acest veac sunt la cei care se duc în cercul „Luminii Mari la Hristos Domnul“. Dar dacă vine cineva cu credinţă şi inimă nefăţarnică învingându-şi raţiunea şi voinţa, pe acela Dumnezeu cel puternic îl va înzestra cu cuvânt de învăţătură. Iar pe cei care vin cu îndoieli şi fără credinţă ca să-l întrebe pe prooroc, acelora Dumnezeu le dă cuvânt împotriva poftei inimii lor.
Totuşi neliniştea aceasta ar trebui să vă arate unde să căutaţi liniştea. Ea v-a obligat să-mi scrieţi mie care sunt mărginit la minte: astfel v-aţi deschis rănile iar „deschizând rănile – după cuvintele părinţilor – nu înseamnă că se înrăutăţesc, ci că se vindecă“. Fie ca Domnul să vindece şi boala sufletească pe care o aveţi ca să recunoaşteţi şi să mărturisiţi adevărul.
Când nu aveţi linişte, să ştiţi că, de fapt, nu aveţi smerenie. Aceasta a arătat-o Domnul prin următoarele cuvinte care ne descoperă unde să căutăm liniştea. El a zis: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Voi vreţi ca în puţin timp să ajungeţi la desăvârşita dragoste a lui Dumnezeu, care este cununa virtuţilor însă negăsindu-o în voi, vă neliniştiţi. În loc de aceasta trebuie să dobândiţi smerenia, să vă consideraţi nevrednici de înălţimea ei şi întotdeauna mintea să coboare în adâncul smereniei.
Aceasta v-ar putea linişti. Dar tulburarea voastră să o socotiţi pedeapsă pentru trândăvie şi încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.

Mângâiere la moartea aproapelui

Cu un sentiment de mâhnire am aflat din scrisoarea onorabilului M. vestea despre sfârşitul soţiei iubite, după voia lui Dumnezeu. Ştiu că pentru frăţia voastră această despărţire e o mare nenorocire şi, judecând după neputinţa firii noastre, nu se poate să nu vă întristaţi gândindu-vă la fiinţa cea mai apropiată inimii şi întrebându-vă unde să căutaţi mângâiere? În sfânta credinţă. Pentru cei care nu cred şi nu nădăjduiesc în viaţa veşnică nu există mângâiere în pierderea celor apropiaţi. Însă noi, deşi suntem păcătoşi, avem nădejde în mila Atotbinefăcătorului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu şi Domn, Iisus Hristos Care Şi-a vărsat pentru noi nepreţuitul Său Sânge şi ne-a dat încă din viaţa aceasta viaţă veşnică. Sfântul Apostol îi mângâie pe cei credincioşi astfel: fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, „ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 13–14).
Soţia frăţiei voastre era o adevărată creştină, care şi-a păstrat credinţa până la sfârşitul vieţii şi cu ea a plecat la Domnul, deşi nu s-a împărtăşit înainte de a muri cu Sfintele Taine. Vă întristaţi mai mult pentru că nu cunoaşteţi judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu! Dacă citiţi în cărţile Sfinţilor Părinţi veţi găsi multe exemple. Nu vă întristaţi şi puneţi-vă toată nădejdea în binefacerile nespuse şi în mila iubitorului de oameni Dumnezeu.

IV. CUVIOSUL STAREŢ MACARIE

Învăţătura Domnului şi însăşi viaţa Lui
înseamnă blândeţe şi smerenie, exact ceea
ce ne-a poruncit să învăţăm de la El.

A. Viaţa

Schimnicul Macarie Ivanov s-a născut pe 20 noiembrie anul 1788 şi provine dintr-o familie de nobili din gubernia Orlovska. Această familie se distingea prin evlavie. Străbunicul Ioan, după moartea soţiei sale, a intrat în monahism. Părinţii, asistentul de colegiu Nicolae Mihailovici Ivanov şi mama sa, Elizabeta Alexeevna l-au numit pe fiul mai mare Mihail, în amintirea sfântului cneaz Tverski, a cărui pomenire se face pe 22 noiembrie. În afară de el au mai avut încă trei fii şi o fiică. Locuiau în împrejurimile Kalugăi, într-un loc extrem de frumos, aproape de mănăstirea Lavrentie, al cărei arhimandrit era Teofan şi care îi îndruma duhovniceşte. „Printre frumuseţile care încântau privirea şi linişteau plăcut inima, având înaintea ochilor paşnica obşte a călugărilor din care zilnic se auzea dangătul clopotelor care chemau călugări la rugăciune, a răsărit viitorul monah ascuns lumii de atunci“ – astfel descrie primele impresii ale băiatului un contemporan. Când Mihail a împlinit cinci ani, s-a stins din viaţă draga lui mamă, care l-a iubit mai mult decât pe ceilalţi copii şi a zis nu o dată despre fiul ei blând şi liniştit: „Inima mea simte că din acest copil va ieşi ceva nemaipomenit“. Odată cu îmbolnăvirea mamei, familia şi-a schimbat domiciliul.
În oraşul Karacev, Mihail a început şi a terminat şcoala generală, iar când a împlinit 14 ani a intrat în slujba nu prea uşoară de contabil, pe care o îndeplinea în chip deosebit, concentrându-şi toată atenţia asupra ei. Cu toate acestea, Mihail a continuat să trăiască în lumea lui. Citea mult şi căuta rezolvări la cele mai arzătoare întrebări ale minţii şi inimii. Iubea muzica şi cânta deosebit la vioară, găsind în ea o mare bucurie. În al 24-lea an al vieţii, după moartea tatălui, s-a retras din slujbă şi s-a instalat la moşia din sat, însă nu s-a ocupat cu succes de agricultură.
Odată ţăranii i-au furat hrişca. Mihail nu i-a osândit pentru că ţinea cont de Sfânta Scriptură. Ca rezultat, ţăranii au căzut în genunchi, pocăindu-se sincer din cauza ruşinii faţă de bunul Mihail, de care înainte râdeau. A avut loc şi o încercare de a-l căsători însă pentru că nu era atrăgător din punct de vedere fizic şi nu avea dorinţă de însurătoare, a fost îndepărtat acest gând. Mergând la iarmarocul din Koren Kursk şi-a cumpărat cărţi cu conţinut duhovnicesc şi s-a cufundat în ele. Din când în când mergea în atelierul de tâmplărie şi acolo muncea până la epuizare, călindu-şi trupul tânăr în ascultare de suflet.
În anul 1810, pe vreme de toamnă, a mers în pelerinaj la schitul Ploşceansk şi a descoperit vocaţia pe care o avea de mult timp şi a hotărât să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. A rămas acolo. Comunicându-le fraţilor că renunţă la moşie, a cerut un singur lucru, numai să se construiască cu 1000 de ruble un paraclis la mormântul părinţilor.
În acel timp, la schitul Ploşceansk se afla ucenicul marelui schimnic Paisie Velicicovski, Atanasie, care era foarte interesat de tânărul rugător. A intrat sub îndrumarea deplină a aceluia şi a primit prima ascultare. Din păcate, nu prea aveau scrieri duhovniceşti care să aducă lumină în acest suflet minunat. La mănăstire, în bibliotecă, descoperă traducerile operelor asceţilor şi vechilor părinţi ai monahismului făcute de cuviosul Paisie.
La schitul Ploşceansk, ascultătorul Mihail a învăţat rânduiala bisericească şi cântarea pe note. Pe 7 martie 1815 a fost tuns în monahism cu numele Macarie, în cinstea cuviosului Macarie cel Mare şi a plecat pe jos, cu un toiag, spre Kiev. Pe drumul de întoarcere s-a oprit la schitul Galinsk, unde a făcut cunoştinţă cu schimnicul – egumen Filaret.
În anul 1824 a mers la Rostov ca să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie Rostovski, după care s-a dus pentru prima dată la schitul Optina. În următorul an a murit îndrumătorul său duhovnicesc. Cuviosul Macarie a fost ales ca duhovnic la mănăstirea de maici din Slovsk. Astfel începe activitatea lui ca îndrumător duhovnicesc. Însă cuviosului îi era foarte greu fără învăţătorul său. Dar iată că a avut loc o întâlnire foarte importantă. În obştea lui a sosit schimnicul Leonid (Lev) împreună cu ucenicii lui şi cuviosul Macarie a dobândit din nou un îndrumător. Acest lucru a fost răspunsul la rugăciunile lui, deoarece singurătatea sufletului este mult mai grea decât cea a trupului.
Deşi schimnicul Leonid îl considera pe cuviosul Macarie colaboratorul său în îndrumarea duhovnicească, totuşi îndeplinindu-i dorinţele şi după smerenia lui s-a hotărât să se poarte cu el ca şi cu un ucenic. Cu toate acestea vieţuirea lor împreună în acel loc s-a încheiat. Cuviosul Leonid a trebuit să plece la Optina. Au continuat să comunice prin corespondenţă, care s-a încheiat cu mutarea schimnicului Macarie la Optina, în schitul Sf. Ioan Înaintemergătorul. Mult timp însă şi-a păstrat dragostea pe care o avea pentru schitul Ploşceansck. Schimnicul Leonid era un om nemaipomenit. Ducea o luptă interioară neîncetată, rostind rugăciunea lui Iisus şi avea darul vederii înainte şi al vindecării. Ca să se ferească de slava deşartă, afişa o oarecare sminteală. Nu suporta lipsa de sinceritate, îngâmfarea şi răceala inimii. Cuviosul Macarie, a fost alături de el permanent, până a murit. Ei doi l-au respectat mult pe marele schimnic Ambrozie, clarvăzătorul şi făcătorul de minuni. Se poate spune că se crease acolo o atmosferă purtătoare de daruri în care Domnul Hristos făcea minuni. Drumul către Optina era bătut de picioarele celor săraci şi de ale celor care sufereau fizic şi spiritual şi care veneau nu la o mănăstire obişnuită, ci pentru darurile ei. Schimnicul Lev adesea vedea unde zace răul şi cu asprime îi dădea de gol pe cei care veneau la el, pentru ca apoi să îi stropească cu dragostea lui caldă astfel încât aceştia să simtă bucurie prin conştiinţa curată. Schimnicul Macarie avea o structură sufletească fragilă. S-a ocupat în continuare cu corespondenţa. După moartea cuviosului Leonid i-a revenit toată răspunderea pentru îndrumarea duhovnicească şi nu i-a fost uşor. Însă bucuria şi pacea lui Dumnezeu niciodată nu l-au părăsit pe acest sfânt nevoitor, care se nevoia şi cu sufletul şi cu trupul.
Prin ungerea cu mir din candela care ardea, schimnicul aducea un mare folos trupurilor bolnave şi astfel vindecările erau nenumărate. Şi, cu deosebire, se făceau des vindecări ale îndrăciţilor.
Cuviosul Macarie era de statură mijlocie. Chipul nu era frumos, avea urme de la vărsat, însă era luminos, privirea era liniştită şi plină de smerenie. Avea o fire extrem de vioaie şi agilă şi o memorie minunată. Reţinea un om după prima spovedanie din viaţa acestuia. Pentru că era puţin cam bâlbâit nu respira uşor când vorbea. Acest lucru l-a indispus tot timpul vieţii. De îmbrăcat, se îmbrăca întotdeauna sărăcăcios.
Iată cum îl descrie pe schimnic unul dintre contemporanii săi: „Chipul nu impresionează prin nimic la prima vedere, deoarece nu este frumos, din punct de vedere al frumuseţii trupeşti; e chiar neregulat prin defectele care s-au format la ochi datorită adâncirii permanent în sine, având o fire mai mult puternică decât blândă, însă prin puterea darurilor, acest chip care oglindeşte sufletul curat, iubitor şi smerit, poartă o frumuseţe oarecum nepământeană, exprimând trăsăturile interioare ale omului, roadele sufletului pe care le pomenesc apostolii. În general, păstra acea îmbinare a simplităţii copilăreşti, a liniştii şi a smereniei şi aceasta îl făcea asccesibil tuturor şi fiecăruia în parte“. („Biografiile cucernicilor părinţi nevoitori“ – M. 1909, septembrie, p. 120).
De când părintele cuvios Macarie a venit în schitul în care l-au numit stareţ, viaţa lui a căpătat un caracter care nu s-a mai schimbat până la moarte. Era plină de griji atât pentru slujirea preoţească, cât şi pentru ordinea exterioară petrecând astfel din zori şi până noaptea târziu. În biserică a stabilit rânduiala cântării kievene, a introdus tipicul, citirea şi cântarea armonioasă a podobiilor.
În jurul bisericii au fost plantate mulţimi de flori şi de o parte şi de alta a aleilor schitului. Spaţiul interior al schitului a fost transformat în livadă de către cuviosul Moisei. Pentru că a continuat cu sârguinţă îndeletnicirile părintelui Macarie, pe timp de iarnă adesea veneau locuitori din sate şi oraşe şi cereau fructe pentru cei bolnavi. Stareţul, deşi era şi preot nu săvârşea slujbe atât din cauza bâlbâielii, cât şi din smerenie adâncă. Cu toate acestea cânta din toată inima şi cu lacrimi. Cu deosebire iubea cântarea „Cămara Ta, Mântuitorule…“.
Iată însă ce a scris un om luminat despre cuviosul Macarie: „Prima mea întâlnire cu schimnicul, împotriva aşteptărilor, nu a avut în ea nimic deosebit. Amintindu-mi de povestirea părintelui R., am crezut că voi întâlni la acest nevoitor o deosebită expresie a feţei la întâmpinare; am văzut însă că era un monah simplu, obişnuit, extrem de modest, care nu prea vorbea şi se cam bâlbâia. Am fost de-a dreptul dezamăgit, însă soţia mea neţinând cont de manierele ei lumeşti, a simţit de prima dată o oarecare teamă nedescrisă, amestecată cu respect şi în următoarele vizite pe care le-a făcut şi-a deschis sufletul înaintea lui. În următoarea toamnă am vizitat din nou schitul Optina. Părintele Macarie era amabil şi deschis cu noi. Ne întreba în amănunt despre traiul nostru, ne vorbea despre Petersburg şi despre ispitele pe care le întâlneşti acolo la tot pasul. Când i-am mărturisit tulburările care m-au urmărit neîncetat datorită atracţiilor capitalei, părintele Macarie a vorbit cu noi aşa cum niciodată nu mai vorbise. Cu nesaţ culegeam fiecare cuvânt al schimnicului. La moartea lui, sfătuindu-ne unul cu altul, aveam să scriem un discurs minunat stareţului lui Dumnezeu, folosind învăţăturile sale date nouă acum. Banalitatea vieţii lumeşti a început să ni se descopere în toată urâţenia ei; pieptul devenise neîncăpător pentru lacrimile acumulate, care începuseră să curgă din ochii mei ca un torent vijelios. Aşa am plâns şi dulci erau aceste lacrimi de adâncă pocăinţă pentru păcate! Părintele Macarie ne-a sfătuit să ne îndreptăm şi, dându-ne binecuvântare, a plecat în alte camere ale arhondaricului spre a-i învăţa şi a-i povăţui pe vizitatori care îl aşteptau să-i îndrume. În toată perioada noastră de pregătire pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, stareţul ne-a vizitat zilnic şi ne-a întărit sufletele“. (S. Nilus, „Odorul de sub obroc“, Serghiev Posad, an 1911).
Stareţul locuia în chilia din partea stângă a porţilor schitului, alcătuită dintr-un hol împărţit în două jumătăţi: una pentru el şi una pentru ucenici. Jumătatea lui se compunea din pridvor şi dormitor, fiind o chilie mică, cu o singură fereastră în partea de sud, cu vedere spre cărarea care ţinea de la porţile schitului până la biserică.
În faţa ferestrei avea o masă. Pe ea, în ordine deplină, erau aşezate scrisori, instrumentul de scris, reviste duhovniceşti noi şi întotdeauna două-trei cărţi ale Sfinţilor Părinţi în mijloc. În faţa mesei avea un fotoliu cu pernă. În colţul de la răsărit avea icoane, imagini cu mănăstiri şi altele. Cea mai importantă era icoana din Vladimir a Maicii Domnului cu candela nestinsă, iar sub ea se afla un colţar de lemn pentru săvârşirea pravilei. Pe el stăteau: Psaltirea, Evanghelia şi alte cărţi. La peretele din partea de apus avea un pat îngust cu Răstignirea la căpătâi, iar mai sus icoana Mântuitorului – Păstorul cel Bun. Pe pereţi mai erau portretele sfinţilor: Tihon Zadonski, Simeon de la schitul Mesteacănul Alb, ieromonahul Filaret de la mănăstirea Novospaski, stareţilor Atanasie, Teodor, Leonid.
În această chilie a trăit stareţul 20 de ani. Totul mărturisea despre sufletul lui, tainele lui spirituale şi lepădarea de grijile pământeşti.
Aici a petrecut dese nopţi de priveghere, făcându-şi pravila, până când începeau să bată clopotele schitului la ora două dimineaţa; adesea îi scula şi pe ucenicii săi din chilie. Şi citeau rugăciunile dimineţii, cei 12 psalmi, primul ceas, canonul Născătoarei de Dumnezeu plus acatistul. Irmosele le cânta el însuşi. La ora şase, se citeau Ceasurile cu tâlcuiri şi stareţul bea una-două ceşti de ceai. Apoi deschidea uşa spre vestibul şi primea vizitatori. Pe femei le primea dincolo de porţile schitului, într-o chilie separată. Era foarte atent la necazurile oamenilor. În mod clar avea darul judecăţii duhovniceşti şi de asemenea avea puterea de a se smeri şi de a iubi, ceea ce făcea cuvântul său să fie autoritar. După discuţiile cu el, oamenii renăşteau. Pridvorul era împodobit cu portretele sfinţilor şi nevoitorilor care mai trăiau încă sau muriseră nu demult.
La ora 11.00 erau chemaţi la trapeză şi stareţul mergea acolo după ce se odihnea, apoi din nou primea vizitatori. La ora două mergea cu cârja într-o mână şi cu metanierul în cealaltă, în arhondaric, unde îl aşteptau uneori sute de oameni, fiecare cu problemele lui duhovniceşti şi lumeşti. Pe toţi îi asculta cu dragoste; unora le dădea explicaţii, pe alţii îi ridica din groaza deznădejdii. Cuviosul Macarie înţelegea şi rezolva problemele actuale ale vieţii societăţii Rusiei. Când i s-a comunicat starea de dezastru, stareţul a plâns în hohote şi s-a rugat în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi s-a întristat adânc după moartea împăratului Nicolae I.
După ce s-a chinuit până aproape de ultima suflare, cuviosul Macarie s-a întors la nevoinţele zilnice şi la spovedirea credincioşilor. La ora nouă sosea timpul pravilei de rugăciuni, o catismă şi canonul îngerului păzitor. Apoi erau chemaţi la masa de seară. Dar şi în aceste momente primea fraţi din schit şi mănăstire dacă cineva dintre ei nu reuşea să-şi îndeplinească ascultarea zilnică din cauza gândurilor necurate. Iar dacă vreunul nu trecea pe la el mult timp, stareţul se neliniştea, el însuşi mergea la chilia aceluia şi la momentul potrivit întotdeauna reinstaura liniştea şi bucuria. El dădea ca ascultare citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, fiecăruia potrivit cu măsura vârstei sale spirituale. Cartea avvei Dorotei stareţul o numea „Alfabetul monahicesc“. Trândăvia nu o putea îndura. De aceea, în schit a pus bazele rucodeliei (lucrul mâinilor): strungăria, legătoria de cărţi şi altele. Fiecare dintre fraţi ştia şi simţea că povara lucrului şi mâhnirii sale e împărţită cu părintele înţelept şi mulţumitor. Cuviosul ştia să mângâie şi să încurajeze în aşa fel încât vinovatul ieşea din chilia lui, nemaiputând de bucurie.
Când se încheia ziua, săvârşeau mica pavecerniţă, rugăciunile înainte de culcare, două capitole din scrierile Sfinţilor Apostoli, o evanghelie apoi, după o scurtă spovedanie, cuviosul Macarie îi binecuvânta pe toţi şi îi slobozea. Fiind deja târziu, stareţul intra în chilia lui unde pâlpâia candela dinaintea icoanei Apărătoarei Doamne. Pe masă se afla un teanc de scrisori cărora trebuia să le răspundă. Trupul îl durea din cauza epuizării, iar inima din cauza sensibilităţilor faţă de suferinţele omeneşti, care se iveau din abundenţă. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar în minte îi răsuna minunata cântare „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte“.
Focurile din chiliile schitului de mult s-au stins. S-a instaurat noaptea pentru rugăciune, stareţul s-a aşezat la masă ca să dea răspunsuri la scrisori.
S-a stins lumânarea. Stareţul s-a aşezat la rugăciune… În el rugăciunea nu înceta niciodată, ori că era înconjurat de mulţime de oameni, ori că era la trapeză sau în vreo discuţie sau în liniştea nopţii. Ea răspândea mirul smeritei sale înţelepciuni.
Cu un an înainte de moarte, stareţul Macarie i-a prezis unei moşierese grav bolnave: „Tu te vei însănătoşi, dar vom muri împreună“. Ea a murit pe 23 august în anul 1860. După trei zile stareţul s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, iar pe 30 august şi-a împărţit lucrurile, dând poveţe şi şi-a luat rămas bun. Poporul s-a adunat în jurul lui. Cu două zile înainte de a muri, după dorinţa lui, l-au dus pe cuvios în antreu şi l-au aşezat pe podea pentru ca vizitatorii să-l poată vedea prin fereastră. Către seară, părintelui bolnav i-a fost foarte rău şi a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine, ceea ce s-a şi întâmplat pe la ora 800, aflându-se în fotoliu. Pe la miezul nopţii stareţul l-a chemat la el pe duhovnic şi după ce a vorbit cu el o jumătate de oră, i-a cerut să-i citească rugăciunea de plecare: „Slavă ţie, Împăratului şi Dumnezeului meu!“ – a exclamat stareţul în timp ce se citea rugăciunea, îndreptându-şi privirea când către icoana Mântuitorului cu cununa de spini de deasupra patului, când spre icoana Vladimirskaia a Maicii Domnului, cinstită de el în mod deosebit.
„Maica Domnului, ajută-mă!“, aşa i se ruga cuviosul pe drumul plecării sale de pe pământ, cerând să fie dezlegat mai repede de trup.
Noaptea aceea a fost foarte grea: prin ridicarea mâinilor şi binecuvântare, stareţul a revărsat darul său peste cei care l-au îngrijit. La ora 600, pe 7 septembrie s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în deplină cunoştinţă şi simţire iar peste o oră, la o nouă cântare a canonului pentru despărţirea sufletului de trup, marele stareţ Macarie, în linişte, a plecat la Domnul spre Cămara Cerească.
Aceasta a fost scurta istorie a străinului de lume şi marelui înţelept Macarie.

B. Minunile

Vindecările bolnavilor şi îndrăciţilor

Celor care sufereau de anumite boli, uneori necunoscute, în afară de sfaturi duhovniceşti, stareţul le dădea mir sfinţit de la candela nestinsă, care ardea în chilie înaintea mult cinstitei icoane din Vladimir a Maicii Domnului, singura martoră a nevoinţelor tăinuite de robul său. Povestirile despre vindecări făcute de stareţ erau nenumărate. O femeie îndrăcită, stând pe drumul care ducea de la mănăstire la schit îl ocăra pe stareţ, spunând printre altele: „Nu moare mai repede acest Macarie? A torturat toată lumea… Of, nenorocita de mine!“.
Fiind adusă la stareţ prin credinţa soţului ei, această femeie, care de câţiva ani suferea de îndrăcire, după întrebuinţarea mirului sfinţitor dat de stareţ, s-a însănătoşit complet. Mai târziu a născut un copil care ţipa puternic şi l-au adus la stareţ. Primind binecuvântarea acestuia, copilul s-a liniştit, iar zilele şi nopţile în care îi îngrozea pe părinţi cu ţipetele lui, cu mila lui Dumnezeu, au încetat. A mai fost un caz la fel de curios. Unul dintre oamenii care făcea parte din cercul învăţaţilor avea neplăceri din cauza crizelor de nebunie. Rudele s-au sfătuit cu cei mai pricepuţi doctori, însă aceia l-au tratat acasă mult timp şi în cele din urmă l-au trimis pe bolnav peste hotare, la băi; nici acolo nu a găsit vindecare. Neînţelegând semnele evidente de îndrăcire (crizele de nebunie erau mai mari în zilele sărbătorilor bisericeşti, iar convulsiile se amplificau la atingerea lucrurilor sfinte: Sfânta Cruce, evanghelia, aghiazma şi bolnavul nu era dus de bunăvoie la spovedanie şi împărtăşanie), rudele se temeau sau nu vroiau să recunoască numele bolii. Unul dintre prietenii bolnavului, văzându-i starea neputincioasă din cauza chinurilor, l-a luat cu el şi l-a dus la mănăstire ca să se sfătuiască în legătură cu această boală neînţeleasă a lui cu stareţul pe care îl cunoştea personal. Ca să îl convingă pe cel bolnav şi să îl aducă la mănăstire a folosit nu ştiu ce şiretlic.
Chiar în momentul sosirii, stabilindu-se în arhondaric, a trimis vorbă către stareţ, fără să-i pomenească nici un cuvânt despre prietenul care a venit cu el şi nici prietenului nu i-a spus despre aceasta. În acest timp, bolnavul începuse să manifeste o puternică nelinişte – semn al unei crize care se apropia – şi a zis: „Vine Macarie! Vine Macarie!“ şi când stareţul a intrat în camera ocupată de el, îndrăcitul s-a aruncat asupra lui cu furie spunând diferite cuvinte urâte; înainte să fie oprit, l-a lovit pe stareţ. Viteazul războinic al lui Hristos, ştiind cine a făcut această mişcare cu mâna nefericitului îndrăcit, a folosit împotriva lui o armă puternică: după porunca lui Hristos, a întors repede şi celălalt obraz, rostind cuvintele Evangheliei: „Cine te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt!“. Fiind ruşinat prin smerenie, diavolul l-a părăsit pe cel suferind. Bolnavul a căzut fără simţire la picioarele smeritului stareţ şi a stat aşa mult timp într-o amorţire completă, apoi s-a sculat sănătos, nemaiamintindu-şi nimic despre această întâmplare, în care cu îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost doar o unealtă.
Câte vindecări sufleteşti se făceau în fiecare zi! Unii plecau mângâiaţi în necazuri, alţii erau treziţi din amorţirea provocată de păcate, alţii erau ridicaţi din groapa deznădejdii. Cele spuse de proorocul: „Dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea“ (Ier. 15, 19) pot fi atribuite şi stareţului. Cuvântul lui smerit era un cuvânt puternic, deoarece îl determina pe cel necredincios să se supună şi să creadă; îl ridica pe cel deznădăjduit şi încetul cu încetul făcea duhovnicesc pe omul trupesc. Deşi nu putea fi numit un bun orator, totuşi învăţăturile toate erau de mare folos. Fără îndoială, este cunoscut faptul că toţi cei care urmau cu credinţă sfaturile stareţului, care avea binecuvântatul dar al deosebirii duhurilor, dobândeau nu numai un folos sufletesc, ci şi un ajutor grabnic în treburile lor lumeşti. Exemplele de felul acesta sunt atât de multe, încât este cu neputinţă să le prezentăm în amănunt.

Clarviziunea stareţului

N.P. Kireevskaia, soţia cunoscutului filosof rus Ivan Kireevski îşi aminteşte: „În luna martie a anului 1846, părintele Macarie a fost la noi în Dolbina, iar Ivan Vasilievici pentru prima dată s-a spovedit la el; în luna octombrie a anului 1846 i-a scris pentru prima dată părintelui la Moscova şi mi-a spus: «I-am scris părintelui şi i-am pus multe întrebări foarte importante pentru mine, fără ca să-ţi spun ţie, temându-mă ca, din dragoste pentru el, să nu îi scrii ceva despre ele; sunt curios să văd când voi primi răspunsul lui. Ştiu că îi va fi greu să-mi răspundă». Nu a trecut mult timp după această discuţie şi de la poştă au sosit câteva scrisori, două dintre ele fiind semnate de mâna stareţului: una pe numele meu, cealaltă pe numele lui Ivan Vasilievici. El nici nu a deschis scrisoarea şi a întrebat: «Ce înseamnă asta? Părintele Macarie niciodată nu mi-a mai scris». Citind scrisoarea s-a schimbat la faţă şi a spus: «Nemaipomenit! Uimitor! În această scrisoare sunt răspunsuri la toate întrebările mele pe care tocmai acum i le-am trimis»“.

Neputrezirea moaştelor stareţului

Este cunoscut faptul că pe stareţul Anatolie Potapov l-au îngropat în rând cu mormântul stareţului Macarie. Când au săpat, acel mormânt al cuviosului Macarie s-a surpat, coşciugul s-a deschis şi trupul fericitului stareţ a ieşit la iveală cu totul neputrezit.

Descoperirea stareţului Macarie faţă de stareţul Ilarion

Nu o dată i-a apărut în vedenii stareţului Ilarion părintele Macarie, însă în ultimul timp ele s-au înmulţit şi acest lucru l-a înduioşat mult pe devotatul ucenic. Stareţul Macarie i-a apărut părintelui Ilarion în vis şi i-a vorbit: „Iată că am venit la tine, Ilarioane“. Şi, ca şi cum s-ar fi grăbit undeva, a adăugat: „Acum, ca şi odinioară, am multe treburi de făcut; voi mai veni la tine, dar deocamdată, iartă-mă!“.
Într-o zi, unul dintre fraţii mai în vârstă ai mănăstirii l-a văzut în vis pe părintele Macarie, mergând în grabă de la mănăstire la schit în compania multor oameni – călugări şi mireni, printre care se afla şi el, cel ce avea vedenia.
Văzându-l pe stareţ, acesta i-a cerut binecuvântare: „Ia repede binecuvântare, pentru că trebuie să merg degrabă la schit să fiu acolo“.
Aceste vedenii îl înduioşau mult pe părintele Ilarion. În următoarele două – trei luni de boală, stareţul a pus înaintea locului pe care stătea un portret mare cu stareţul Macarie, pe care i-l dăduse una din fiicele duhovniceşti, egumena Macaria Bolotnicova.
Noaptea de 6 septembrie a fost una dintre cele mai grele pentru bolnavul Ilarion; la prima oră după miezul nopţii i s-au citit rugăciunile pentru împărtăşanie. Stareţul a cerut portretul părintelui Macarie, care stătea permanent atârnat deasupra patului şi l-a sărutat cu putere. După ascultarea rugăciunilor, stareţul s-a împărtăşit spunând cu lacrimi: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi a întrebat: „De câte ori m-am împărtăşit cu Sfintele Taine?“ (în ultimele luni, nota red.). Şi i-au spus: „De douăzeci de ori“. Din nou stareţul a început să-i mulţumească cu lacrimi lui Dumnezeu. Apoi a spus: „Chiar acum aş putea să mor, dar nu voi muri. Moartea s-a întors înapoi; e clar că trebuie să mă mai nevoiesc – nu sunt pregătit! A vrut părintele să mă ia, dar nu m-a luat; e clar că nu sunt deplin pregătit“. Şi a privit către sfintele icoane şi cu un oftat a rostit: „Tânjeşte şi se sfârşeşte sufletul meu după grădinile lui Dumnezeu. Dar facă-se voia Ta. Rău mi-e mie, blestematului, după păcatele mele. Mai bine să sufăr aici ca să primesc acolo mila lui Dumnezeu“. Nu numai o dată l-a văzut bolnavul pe stareţul său liniştit, părintele Macarie, care l-a înduioşat.

V. CUVIOSUL STAREŢ MOISEI

Dacă te mustri pe tine însuţi,
dacă te învinuieşti şi te osândeşti,
atunci vei fi îndreptat.

A. Viaţa

Cuviosul Moisei, care în lume s-a numit Timotei Ivanovici Putilov, a fost fiul cel mai mare al lui Ivan Grigorievici şi al Annei Ivanovna şi s-a născut pe 15 ianuarie 1782 în oraşul Borisoglebsk, în regiunea Iaroslavsk. Au fost 10 copii la părinţi, iar patru dintre ei au murit în copilărie. Ivan Grigorievici trăia cu evlavie, respectând fără încetare normele Sfintei Biserici, dedicându-se slujirii lui Dumnezeu şi citirii cărţilor sfinte şi fiind un om binevoitor. Soţia sa era o femeie neînvăţată, însă pricepută şi avea în neam câţiva monahi care duceau o viaţă aspră. Putilovii şi-au educat copiii în frica lui Dumnezeu. Au studiat în casa părintească şi nu au mers la şcoală, deoarece tatăl lor se temea de tovărăşiile rele. În sărbători îi ducea la biserică şi după ce se întorceau acasă, le punea întrebări despre slujbă. În Biserică, Putilov, având voce frumoasă, cânta la strană; îi plăcea şi acasă să cânte cu copiii cântări bisericeşti. Deseori Putilov era vizitat de feţe bisericeşti şi de aceea copiii lui încă din copilărie au auzit multe lucruri ziditoare de suflet.
Fata lui Putilov tindea către viaţa de mănăstire însă, după dorinţa tatălui, s-a căsătorit şi nu după mult timp a murit; soţul ei s-a retras atunci la schitul din Sarov. Pe la 19 ani, Timotei, împreună cu fratele său de 14 ani, Iona, au fost duşi de tatăl lor la Moscova să lucreze la concesionarul Karpâşev. Moscova, prin mulţimea de biserici şi lucruri sfinte pe care le avea, se potrivea cu năzuinţele duhovniceşti ale lui Timotei care se dezvoltaseră în el încă de pe când trăia în casa părintească; aici însă era mai uşor să-şi procure cărţi duhovniceşti. Timotei era nedespărţit de cărţi şi în prăvălie punea cartea deoparte numai când sosea vreun cumpărător, apoi din nou se întorcea la ea. Tinerii aveau cunoştinţe printre adevăraţii oameni duhovniceşti. Prin monahia Dositeia (care înainte fusese renumita cneaghină Tarakovna) ei au făcut cunoştinţă cu schimnicii mănăstirii Novospask, Alexandru şi Filaret, care se aflau în legătură spirituală cu Paisie Velicikovschi. Într-o astfel de situaţie, în cei doi fraţi s-a cuibărit definitiv dorinţa de viaţă monahală, mai ales că în Sarov se izolase cumnatul lor. În anul 1804, când Timotei a împlinit 22 ani, s-a înscris împreună cu tatăl său în societatea comercială moscoveană şi, luându-şi paşaport pe trei ani, s-a îndreptat spre Sarov alături de fratele său Iona. Ştiind că tatăl lor nu le-ar da consimţământul, ei i-au scris că au plecat de la patron pentru că nu mai era posibil să trăiască acolo şi că au ca model un stăpân căruia i-au promis să-i slujească. Din Sarov i-au trimis o scrisoare în care i-au explicat deschis tatălui intenţia lor. Ivan Grigorievici s-a înfuriat şi le-a poruncit copiilor să se întoarcă imediat acasă, însă nu i-a văzut timp de doi ani şi jumătate. În această perioadă Putilov s-a îmbolnăvit şi când Timotei a venit să se împace cu el, deşi nu dintr-o dată, s-a hotărât totuşi să-şi primească fiul. După un an, datorită şi insistenţelor îndelungate, l-a primit şi pe Iona. Ivan Grigorievici n-a mai trăit mult după aceea. În oraşul Molog din gubernia Iaroslavsk, în cimitir, la altarul bisericii Tuturor Sfinţilor stă un simplu monument din marmură cu inscripţia numelui lui Ivan Grigorievici Putilov. Pe partea dreaptă e scris că monumentul a fost ridicat de copiii lui Putilov: Moisei, egumenul schitului Optina, Isaia egumenul schitului Sarov, Antonie, egumenul mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki. Sarovul, unde şi-a început Timotei viaţa monahală, se afla în acel timp în deplină înflorire. De treizeci de ani se afla acolo marele schimnic Serafim. Acolo devenise schimonah nebunul pentru Hristos, Mark şi tot acolo trăia, în linişte, restauratorul mănăstirii Varlaam, egumenul Nazarie.
De asemenea, era cunoscut că Isaia ducea o viaţă aspră. Timotei avea o ascultare grea la brutărie, însă după aceea l-a îngrijit pe părintele nevoitor Isaia care se îmbolnăvise; în timpul celor trei ani în care a stat la Sarov, Timotei s-a folosit mult de învăţăturile schimnicilor de acolo. Nu se ştie de ce Timotei nu s-a mai întors la Sarov după împăcarea cu tatăl său, însă fratele lui a rămas acolo şi a devenit următorul egumen al Sarovului. Timotei a intrat în ascultare la mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Svensk, aparţinând eparhiei Orlovska. Într-adevăr, aceasta l-a atras prin faptul că în apropierea ei erau pădurile Roslavl şi Briansk, unde în acel timp se nevoiau mulţi sihastri. În anul 1811, în rândul acestor sihaştri, a intrat şi Timotei Ivanovici. În pădurile Roslavl, Timotei Ivanovici a petrecut 10 ani. El s-a încredinţat îndrumării ieroschimonahului Atanasie. Acest schimnic înţelept, ucenicul cuviosului Paisie Velicicovski, trăia neîncetat în trezvie duhovnicească şi avea darul rugăciunii minţii. Dezinteresul lui pentru tot ce era lumesc nu avea margini. Cu ajutorul acestui schimnic s-a tuns în monahism Timotei Ivanovici, căpătând numele Moisei, în cinstea cuviosului Moisei Murin. Acest nume i-a fost dat prin consimţământul tuturor schimnicilor datorită ospitalităţii pe care cuviosul Moisei o arăta, cu dragoste, străinilor care veneau la pustnici. Cuviosul Moisei Murin îi iubea pe străini şi îi alina. Pustnicii cu care vieţuia în pădure cuviosul Moisei trăiau în trei chilii. Locul însingurării lor se afla în vilele moşierului Bronevski, la 40 de verste de Roslavl, la cinci verste de sătuleţul Iakimovsk, la 7 de satul Lugov şi la 30 de sătucul Mejov, pe malul râului Bogdacevka. Pustnicii săvârşeau toată rânduiala bisericească în fiecare zi la ei în chilii, începând cu ora 1200 noaptea; în zilele de duminică şi sărbători săvârşeau slujbele împreună. De Crăciun, Paşti şi celelalte sărbători mari venea din satul Lugov un preot cu Sfintele Daruri. În vremea din afara rugăciunii, pustnicii se ocupau cu rucodelia. Astfel cuviosul Moisei transcria cărţile sfinte. În grădina de zarzavat pe care o lucrau, pustnicii creşteau numai ridichi. Vara adunau ciuperci, pentru binefăcătorii care le trimiteau pâine coaptă, crupe şi uneori câte o sticlă de ulei. Datorită lipsurilor, se nevoiau cu putere. Toată iarna erau înconjuraţi de lupi. Urşii îi păgubeau uneori pe sihaştri prin faptul că prădau grădina; ei se apropiau, dar nu îi deranjau pe monahi, deoarece în pădure se auzea numai zgomotul ramurilor rupte de ei. S-a întâmplat o dată ca sihaştrii să fie aproape omorâţi de soldaţi. Uneori îi sâcâia poliţia. Însă mai înspăimântătoare decât toate erau joagărele care distrugeau copacii seculari. Odată un copac uriaş a căzut lângă chilie, făcând un zgomot puternic, însă cuviosul Moisei a crezut că va dărâma totul, dar copacul a atins chilia numai cu crengile.
În anul 1812, datorită invaziei francezilor, schimnicii au părăsit pustia iar cuviosul Moisei s-a izolat în Svensk, pe Malurile Albe, apoi s-a întors în pustie.
În anul 1816 a venit la cuviosul Moisei fratele său mai mic Alexandru, ca să-şi ducă viaţa alături de el. După patru ani Alexandru a fost călugărit de ieroschimonahul Atanasie, primind numele Antonie şi a fost încredinţat îndrumării fratelui său, cuviosul Moisei, faţă de care toată viaţa a făcut ascultare adevărată. În anul 1816, împreună cu fratele său, cuviosul Moisei a fost la Kiev, unde cu bucurie a fost primit de către mitropolitul Serapion şi de către întâistătătorul Lavrei, Antonie (viitorul arhiepiscop de Voronej). Pe drum, în câteva mănăstiri, cuviosul Moisei i-a vizitat pe schimnicii Vasilie Kişkin, cuviosul Macarie (viitorul stareţ de la Optina) şi pe părintele Filaret Glinski.
În timpul vieţii de sihastru, cuviosul Moisei s-a întărit şi s-a maturizat. El a dobândit darul privegherii, tăcerea, darul rugăciunii şi umilinţa; aceste calităţi arătau în el chemarea de stareţ. Semnele acelei lupte neîncetate pe care a dus-o cu el însuşi în liniştea însingurării au rămas pe câteva foi răzleţe, din rândul celor pe care cuviosul Moisei şi-a scris uneori gândurile. Iată câteva fragmente: „15 noiembrie anul 1819 – După primirea rugăciunii de dezlegare a păcatelor am hotărât ca în toată vremea ce va urma să mă păzesc de primejdie şi să nu mănânc nicidecum seara şi din cauza aceasta am suferit mult însă cu pricepere am fost învăţat că nu există mijloc mai bun prin care să-mi întăresc sufletul decât acela de a gusta hrană o dată în douăzeci şi patru de ore. Doamne, nu mă lăsa! Vino în ajutorul meu ca să mă înfrânez şi să nu mănânc seara, iar la masa de prânz să nu mă satur şi să mă obişnuiesc doar cu un fel de mâncare“.
„14 decembrie anul 1819 (după împărtăşanie): Făcându-mi pravila, mi-a venit un gând: terminând, cu ajutorul lui Dumnezeu, postul în care mă obişnuisem cu un singur fel de mâncare, să încep să-mi pun pază gurii, în amintirea păcatelor ei şi a nevredniciei cu care a vorbit şi pentru necurăţia şi nedreptatea inimii şi minţii mele. Aceasta mi-am propus-o ca să nu mai vorbesc nimic cu nimeni iar pentru vreo nevoie strictă să explic fraţilor într-o scrisoare prin cuvinte scurte. Doamne, ajută-mă să pun început bun la acestea şi să fac ce mi-am propus ca să mă pregătesc mai bine pentru moarte“.
„15 decembrie – în timpul mesei mi-a străfulgerat mintea o părere referitoare la fraţii care stăteau lângă mine, şi anume ca greşelile lor pe care eu le vedeam şi pe care ei le mărturisiseră la spovedanie să le recunoască şi să se căiască, pentru că sunt ale lor, dar să nu le judece prea aspru pe cele ale fraţilor şi nicidecum să se aprindă de mânie. Fie ca greşelile şi păcatele fraţilor să treacă în contul meu“. Aceste notiţe, referitoare la morală şi învăţătură, sunt câteva din comorile preţioase ale vieţii cuviosului Moisei. Ele ilustrează ceva din tabloul frumuseţii spirituale creat de lupta cruntă şi neîncetată a împlinirii legii Evangheliei.
În pădurile din Roslavl, cuviosul Moisei, prin citire necontenită, a dobândit ştiinţa adâncă a învăţăturilor Sfintei Biserici şi a operelor Sfinţilor Părinţi. Aici a început lucrarea sa de îndrumare duhovnicească faţă de alţi fraţi.
Pentru că avea răbdare să-i asculte primea pe boierii care se îngrijeau de pustnici şi aceşti boieri veneau la el pentru sfaturi.
Când cuviosul Moisei a ajuns la măsura bărbatului învăţător şi matur în viaţa duhovnicească, Dumnezeu a considerat potrivit să-l cheme la o slujire mai înaltă şi să-i încredinţeze o lucrare mai grea şi mai roditoare.
În anul 1820, cuviosul Macarie a călătorit la Moscova, unde trebuia neapărat să petreacă un timp şi a vizitat schitul Optina, fiind recomandat de părintele egumen Prea Sfinţitului Filaret, episcop de Kaluga.
Acest nevoitor cunoscut (care a murit ca mitropolit de Kiev şi ca schimnic) şi arhipăstor înţelept al tuturor sufletelor iubea monahismul încă din tinereţe. Pădurea de pini şi sălbăticia care înconjurau Optina i-au stârnit gândul de a construi la Optina un schit. El auzise despre pustnicii din Roslavsl şi îşi dorea să le încredinţeze lor construirea schitului. Făcând cunoştinţă cu cuviosul Moisei s-a întărit în hotărârea lui. După corespondenţă şi invitaţia făcută cuviosului Moisei, fratelui acestuia, cuviosului Antonie şi încă altor doi monahi, pe 6 iunie anul 1821, au mers la Optina şi s-au instalat în camera de oaspeţi a mănăstirii.
La 170 de stânjeni de mănăstire, unde se afla o chilie singuratică printre pini seculari şi lăstăriş de aluni şi tei a fost ales locul şi s-a stabilit un plan; după aceasta s-a pornit lucrul.
Cu multă greutate, schimnicii nou-veniţi au curăţat locul ales de copacii seculari pe care i-au dezrădăcinat şi i-au tăiat. Au fost ajutaţi şi de câţiva muncitori angajaţi. Din copacii tăiaţi au construit o chilie nu prea mare, au împrejmuit locul cu gard şi au ridicat o biserică cu hramul Sf. Ioan Înaintemergătorul; apoi numărul chiliilor a început să se mărească. În decembrie, cuviosul Moisei a plecat la Moscova pentru ajutor şi s-a întors într-o căruţă atât de încărcată, încât abia putea sta în ea.
La începutul anului 1822 biserica a fost târnosită şi Prea Sfinţitul Filaret imediat după aceea a venit la Optina. Cuviosul Moisei l-a rugat să se hotărască să primească schima. „N-au intrat zilele în sac“ a fost răspunsul. După ce episcopul a plecat, cuviosul Moisei i-a trimis o scrisoare cu aceeaşi rugăminte. Prea Sfinţitul i-a răspuns pomenindu-i de hirotonie şi de faptul că schimnicul o refuzase cu hotărâre. Văzând ce daruri îşi fac loc în cuviosul Moisei, înţeleptul arhipăstor nu a cedat. Discuţia a durat 6 săptămâni. În cele din urmă, episcopul Filaret a spus: „Dacă nu vei fi de acord, mă voi judeca cu tine la înfricoşătoarea Judecată a Domnului“. Numai atunci a cedat cuviosul şi pe 22 decembrie anul 1822, a fost hirotonit ca ieromonah şi pus duhovnic la Optina.
Între timp, cuviosul Moisei a continuat să construiască schitul, a însămânţat şi a plantat copacii care astăzi acoperă atât de frumos locul schitului Optina. Dumnezeu a trimis ajutoare materiale, însă s-au făcut cheltuieli însemnate cu construcţia şi în anul 1825 cuviosul Moisei a mers în multe călătorii la Moscova după ajutoare. Tot acolo a aflat despre alegerea lui ca stareţ. La vârsta de 43 de ani, cuviosul Moisei a primit sub conducerea sa schitul Optina şi timp de 37 de ani a vegheat asupra lui. În această perioadă, prin eforturile stareţului, Optina s-a schimbat complet. Numărul fraţilor a crescut de multe ori. Neţinând cont de faptul că pământurile mănăstirii aproape se dublaseră şi aveau recolte mari, au plantat livezi de pomi fructiferi, au început să crească vite cornute, au construit o bibliotecă, au lărgit catedrala, au înălţat două biserici, au construit trapeză, arhondaric, grajduri pentru cai şi vite, şapte corpuri de chilii, două fabrici, o moară şi renumita grădină optineană; slujba a început să fie săvârşită cu mare evlavie, însă mai important decât toate era faptul că se îmbunătăţise ordinea morală a obştii.
Toate aceste construcţii mari au fost făcute fără bani, atât prin credinţa obştii, cât şi prin ajutorul şi muncile prestate de cei săraci.
„Aveţi bani, părinte?“, l-au întrebat pe stareţ cei apropiaţi, la începutul construcţiei. „Am, am“ şi a arătat vreo 15–20 ruble. „Dar aceştia nu sunt bani; lucrarea costă mii de ruble“. Iar cuviosul Moisei a zâmbit şi a spus: „N-am uitat de Dumnezeu; eu nu am, însă El are“. Şi această credinţă nu a fost compromisă. Foarte des se întâmpla ca muncitorii să ceară răsplată atunci când stareţul avea numai câţiva bani de aramă; el îi ruga să mai aştepte şi peste vreo două zile veneau prin poştă bani. Arhondaricul de piatră, pentru care au spart muntele şi au adus pământ în lac şi grădina de zarzavat au fost construite în anul de criză, când pudul de făină costa 5000 de ruble. Obştea avea puţină pâine, iar mănăstirea era invadată de oamenii înfometaţi din împrejurimi. Chiar în aceste timpuri vitrege, cuviosul Macarie a supravegheat construcţia şi a hrănit poporul. Necazul poporului trecea adânc prin inima lui. Odată, pe când oamenii începuseră să-l convingă să renunţe la construcţie datorită condiţiilor grele, din cauza frământării adânci a devenit tăcut şi, plângând, cu lacrimi amare, a răspuns: „Ei, frate, pentru ce purtăm acest chip îngeresc? De ce Şi-a dat pentru noi sufletul Său Iisus Mântuitorul? Pentru ce ne-a propovăduit El cuvintele dragostei? Pentru ca noi să îndeplinim marele Lui cuvânt faţă de aproapele numai cu gura? Pentru ca acest popor să moară de foame? Doar cere în numele lui Hristos… Dumnezeu încă nu Şi-a retras de la noi mâna Sa binefăcătoare. El nu ne-a dat darurile Lui ca noi să le ascundem sub obroc, ci ca să le întoarcem poporului în aceste vremuri grele“.
În general iubirea de săraci a cuviosului Moisei nu cunoştea margini. Uneori cumpăra la un preţ mai mare decât i se cerea multe lucruri care nu îi trebuiau, numai pentru a-l ajuta pe vânzătorul care ducea lipsă; cumpăra provizii stricate pe care le folosea el însuşi la mâncare, întreţinea cu salariu orfanii, pe unii pentru a îndepărta ciorile, iar alţii pentru prinderea cârtiţelor.
Datorită cuviosului Moisei se făceau multe pelerinaje la Optina. Toţi credincioşii erau întâmpinaţi cu mare grijă. Însuşi arhimandritul vizita arhondaricul şi era bucuros, chiar şi la el în chilie. Avea darul de a vorbi cu fiecare, după puterea acestuia de înţelegere şi potrivit cu nivelul duhovnicesc al fiecăruia.
Când cineva îi cerea vreun lucru din obşte „ca blagoslovie“, cuviosul Moisei îi dădea ce avea mai bun şi mai nou.
La arhondaric nu se cerea plată, însă fiecare după bunăvoinţă punea câte ceva în cutia pentru danii. Un negustor bogat l-a întrebat pe stareţ dacă nu cumva se teme că nu vor plăti toţi, ci vor sta pe gratis? Cuviosul a spus: „dacă nouăzeci şi nouă nu plătesc, Dumnezeu îl aduce pe al 100-lea care plăteşte pentru toţi“.
După aceasta, negustorul a devenit binefăcătorul Optinei. Cuviosul Moisei nu se minuna de donaţiile însemnate. O familie care făcuse multe donaţii la Optina a venit să reclame ceva anume la cel care răspundea de primirea oaspeţilor şi a pomenit de binefacerile sale. Cuviosul a răspuns: „Noi am crezut că aţi făcut binele de dragul lui Dumnezeu şi de la El aşteptaţi răsplată; noi, săraci şi nevrednici cum suntem, prin ce să vă răsplătim?“. Nu prin răceala inimii răspundea la binefacerile adevărate, ci prin rugăciuni fierbinţi. De la pelerinii care veneau la schit, cuviosul Moisei nu avea nevoie de contribuţia bănească; îi plăcea să primească oameni bolnavi, slăbănogi şi orbi care nu puteau nicicum să facă donaţii obştii.
În relaţia cu fraţii, cuviosul se purta cu o înţelepciune nemaipomenită. Având o fire înflăcărată, se transformase în chip desăvârşit şi dobândise o blândeţe uimitoare.
Dacă îl cuprindea mânia se grăbea să iasă, se smerea pe sine cu rugăciunea şi se întorcea liniştit. Deşi nu-i plăcea să-şi manifeste autoritatea, totuşi nu scăpa obştea din mâini şi conducea ferm mănăstirea.
În activităţile speciale, cuviosul Moisei nu se agita nicidecum; părea că totul decurge de la sine, fiind condus în mod nevăzut de o singură voinţă. Când dădea ascultări, nu incomoda prin amănunte neînsemnate; faţă de eşecurile unora se purta complet liniştit şi îi învăluia cu dragoste.
Observând totul, deseori cuviosul Moisei amâna morala pentru mai mult timp şi apoi pomenea despre respectiva greşeală; însă o asemenea morală era făcută cu fermitate. Înainte de a povăţui vreun călugăr, se ruga pentru el şi întotdeauna se uita cu atenţie să vadă dacă cel cu care trebuia să vorbească e liniştit.
Amintindu-şi de cuvântul puternic al Sf. Ioan Gură de Aur: „De îndreptare se îndoieşte numai cel care se află în iad cu diavolii“ – cuviosul Moisei avea încredere nestăvilită în conştiinţa omului.
Economul vroia să-l alunge pe un sobar care îl păcălise de multe ori pe stareţ şi tot de atâtea ori fusese iertat. Sobarul a făgăduit să se îndrepte; nu avea nici cămaşă pe trup, numai caftanul, iar cuviosului Moisei îi era milă de el.
„– Când să se îndrepteze, părinte? – a stăruit economul –, căci e un mare netrebnic!
– Cum ? – a zis cuviosul Moisei. Omul vrea să se îndrepteze şi tu îi spui că e netrebnic! Nu este netrebnic! Pleacă!“.
Cuviosul nu lua măsuri drastice şi nu folosea metode aspre, spunând că trebuie să aştepte până când Dumnezeu va rămâne în inima omului. În general, părintele se adapta la caracterul şi măsura duhovnicească ale fiecăruia. Dobândind în viaţa lui un mare folos din citirea cărţilor duhovniceşti, cuviosului Moisei îi plăcea să-şi procure cât mai multe. Le aducea din Kaluga şi era abonat la reviste duhovniceşti. După ce citea cărţile, le dăruia bibliotecii mănăstirii. Datorită cuviosului Moisei, schitul Optina, în timpul în care a fost condus de stareţul Macarie, a publicat şase cărţi despre vechii nevoitori şi asceţi. Cuviosul Moisei a împărţit în colete întregi aceste cărţi pe gratis, în diferite părţi ale lumii.
Căutând pretutindeni folosul duhovnicesc, spunea: „Lucrarea noastră constă în a însămânţa; Dumnezeu va da cândva şi roadele“. Trimiţând obştea la culesul recoltei, cuviosul Moisei îi sfătuia pe monahi ca ieşind din casă, să citească „Tatăl nostru“ pentru înduioşarea inimii, iar la traversarea râului să-l cheme în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
Astfel pătrundea cuviosul Moisei în toate aspectele vieţii mănăstireşti şi îşi îndeplinea ascultarea. Însă principalul său merit constă în organizarea şi susţinerea stăreţiei la Optina.
Primindu-i cu dragoste la Optina pe schimnicii Leonid şi Macarie, îşi lăsa voia în mâinile lor şi fără sfatul acestora pe nimeni nu călugărea şi se povăţuia cu ei în multe situaţii. Posedând el însuşi darul chibzuielii care ajunsese pe o treaptă înaltă, cuviosul Moisei ştia că ocârmuitorul în viaţa duhovnicească trebuie să fie numai unul şi în toată viaţa s-a abţinut să-i ocârmuiască pe fraţi cu cuvântul; l-a interesat să facă aceasta prin faptele exterioare ale ascultării. El îşi ascundea darurile de ocârmuitor. Şi mulţi oameni, care ascultau cuvântarea lui ziditoare, nu cunoşteau înalta duhovnicie a bărbatului din faţa lor. Odată, în prezenţa cuviosului Macarie, a trebuit să spună un cuvânt de folos. Vorbirea îi era plină de putere, aşa încât se revărsa din gura lui. Toţi cei de faţă au fost uimiţi nu numai de cuvântare, ci şi de chipul în care îşi ascundea atâtea daruri deosebite într-o tăcere neîntreruptă. Pentru cei care veneau la Optina şi se nevoiau spre câştigul duhovnicesc, cuviosul Moisei era un călugăr simplu şi bun, care se îngrijea personal numai de trebuinţele exterioare ale obştii şi tăinuia acea pricepere duhovnicească înaltă pe care a dobândit-o prin viaţa sa de nevoitor. În enumerarea faptelor săvârşite de cuviosul Moisei în timpul în care a fost stareţ, trebuie să spunem că a suportat prigoane grele pe nedrept şi necazuri mari şi a răbdat cu smerenie neîncetată. Foarte grea a fost prigoana împotriva ocârmuirii duhovniceşti însă această prigoană a încetat odată cu instalarea mitropolitului Filaret la Kiev.
Viaţa de chilie a cuviosului Moisei era permanenta lui grijă. Dormea puţin, fără să se dezbrace şi se scula când încă nu era miezul nopţii. La utrenie mergea negreşit şi spunea că dacă la Liturghie se aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, la utrenie noi aducem ca jertfă pacea noastră, şi aşa facem şi la slujba de prânz şi la vecernie.
La slujbă stătea drept, fără să se sprijine şi uneori se cufunda în rugăciune, aşa încât nu mai observa nimic în jur. Uneori şi când mergea era atât de adâncit în sine, încât nu îi vedea şi nu îi auzea pe cei care se apropiau de el, iar lacrimile care îi udau faţa dezvăluiau starea lui sufletească. Rugăciunea pe care o spunea neîncetat îl ajuta; prin ea dobândea blândeţe firea lui înflăcărată. Fiecare minut liber, cuviosul Moisei îl consacra citirii şi când era întrerupt reţinea locul unde a rămas ca, după împlinirea ascultării, să se întoarcă din nou la citit. La trapeză cuviosul mergea întotdeauna şi îşi lua puţină mâncare. Acasă mânca ce era mai simplu şi deseori pentru a se smeri mânca ceva stricat.
Prin neîncetata supraveghere a propriei persoane, cuviosul Moisei a dobândit blândeţea şi tăcerea, iar în momentele de agitaţie se adâncea în rugăciunea dinlăuntru. Odată, la Optina, în arhondaric a izbucnit un incediu foarte puternic. Cuviosul, ştiind că au fost luate toate măsurile, se uita liniştit la focul care fusese stins. Tocmai atunci au venit înaintea lui cu icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului.
Era întotdeauna tăcut, mai ales ascuns, dacă cineva încerca să-l întrebe despre viaţa lui sau despre ceea ce se întâmpla înlăuntrul lui. Totuşi nimic nu se întâmpla fără ca el să ştie. Când cineva i-a vorbit cuviosului Moisei despre meritele sale, el a zâmbit neîncrezător. Odată a vizitat Optina un arhiereu şi, privind schitul, a întrebat cine l-a construit. Cuviosul Moisei i-a dat un răspuns evaziv, spunându-i că schitul a fost construit pe un loc din acea regiune.
– Văd şi eu locul, dar cine anume l-a construit?
– Stareţul cu fraţii.
– Mi s-a spus că frăţia voastră l-aţi construit.
– Eu am participat prin faptul că…
După asemenea răspunsuri, oaspetele nu a cercetat mai mult.
Cuviosul Moisei vorbea încet, chibzuind fiecare cuvânt şi în timp ce îi asculta pe ceilalţi făcea rugăciunea lui Iisus folosind mătăniile. Se îmbrăca în veşminte simple, dar curate. Postul şi binefacerea le acoperea uneori printr-un cuvânt glumeţ. Un târgoveţ l-a rugat pe cuvios să cumpere un butoiaş cu scrumbii care, după cuvintele lui, erau foarte gustoase şi de soi bun, însă se alteraseră din cauza arşiţei. Cuviosul a văzut că scrumbiile nu mai sunt bune şi că nu are unde să le pună. „Mă gândesc unde să le arunc!“ şi a poruncit să i se dea la cină câte o scrumbie cu hrean şi aşa le-a mâncat pe toate. Astfel îşi făcea uneori morală sub forma unei glume.
Cuviosul Moisei a vrut să cumpere pentru mănăstire mere din soiul „Bunul ţăran“. Un ţăran i-a adus mere „Antonovka“ şi când arhimandritul l-a întrebat ce soi sunt a răspuns:
– „Bunul ţăran“, părinte, „Bunul ţăran“!
– Bun e acela, bun, dar oare nu se numea Anton? a întrebat cuviosul.
Nelipirea de cele pământeşti s-a dezvoltat în el încă din tinereţe. Vorbea odată şi zicea: „Când trăiam în Sarov mă uitam la felul de viaţă al cuiva şi la ceea ce are şi îmi spuneam: voi muri de foame, însă niciodată în viaţă nu voi avea nimic. Şi iată că aşa mi-am dus toată viaţa şi aşa voi muri“. După cum spunea ucenicul său era „un mare prigonitor al banilor şi era bogat numai prin sărăcie“, aşa cum el însuşi s-a exprimat.
Când au deschis după moartea cuviosului Moisei cutia unde ţinea bani, au găsit o singură grivnă (monedă de 10 copeici) care se împotmolise între partea de jos a cutiei şi perete.
– Cu siguranţă, părintele nu a observat-o, a spus fratele lui, cuviosul Antonie, căci altfel ar fi cheltuit-o imediat.
În anul 1856, egumenul Isaia a sosit la Optina să-şi revadă fraţii: pe Moisei, pe care nu-l mai văzuse de 38 ani şi pe Antonie (cuviosul Antonie de la Optina a fost numit stareţ la mănăstirea Maloiaroslaveţki, apoi s-a înapoiat la Optina pentru a adormi în pace).
În ziua încoronării împăratului, cei trei fraţi au slujit Liturghia, dând un exemplu bun şi mişcător.
În anul 1860, schitului i s-au dăruit 108 deseatine de pădure de care avea mare nevoie. Deşi obştea avea o datorie de 17000 ruble, cuviosul se împăca cu gândul că a preluat-o cu datorii mari, iar acum există multe resurse şi se gândea că Dumnezeu le va satisface degrabă trebuinţele, până ce cuviosul Moisei să se stingă din viaţă şi aşa s-a şi întâmplat.
Rândurile celor de aceeaşi vârstă cu părintele Moisei se împuţinau din ce în ce mai mult.
În anul 1860 a încetat din viaţă cuviosul Macarie, care era cu 6 ani mai tânăr decât cuviosul Moisei; acesta avea 80 de ani înainte de a muri.
Chiar şi la aceste bătrâneţi adânci, dând exemplu de nevoinţă, cuviosul Moisei refuza să ia ceaiul dimineaţa şi începea să se îngrijească de împlinirea strictă a învăţăturilor.
În acea vreme ajunse până la adâncimea smereniei şi vorbea: „Acum am aflat că într-adevăr sunt mai rău decât toţi“.
Pe 15 mai, în anul 1862, la 81 ani, cuviosul Moisei s-a îmbolnăvit din cauza unui furuncul de pe spinare şi a plecat la Kaluga. Aici a fost părăsit de câţiva dintre fraţi, ceea ce i-a pricinuit o grea mâhnire. În ziua de 26 mai a sosit la biblioteca optineană, construită de el şi tăcând, ca şi cum şi-ar lua rămas bun, o privea.
Cuviosul Moisei era împărtăşit zilnic; suferea mult, însă uneori, învingându-şi durerea, se ridica să se ocupe de treburile mănăstirii. Stând culcat, vorbea cu voce tare despre folosul stăreţiei, binecuvântându-i pe călugării care veneau şi-i cereau blagoslovenie; în timpul bolii se nevoia şi refuza să fie servit.
Pe 6 iunie, cuviosul Moisei a fost îmbrăcat în schimă, păstrându-şi numele. Între timp s-a dus vestea despre boala sa gravă şi au început să vină din toate părţile oameni ca să-şi ia rămas bun de la el, iar cel bolnav le împărţea tuturor iconiţe; numărul acestora ajunsese la 4000. În ziua de 14 iunie, cuviosul Moisei a poruncit să se scoată din cameră toate lucrurile şi să i se aşeze înainte icoana Sfântului Tihon Zadonsk, care a stat în faţa lui până la moartea ce a urmat în ziua de pomenire a Sf. Tihon. Pe 15 iunie s-a văzut că prin mişcarea mâinii, stareţul muribund îi binecuvântează pe cei care nu sunt prezenţi.
În acest timp, după cum s-a aflat dintr-o scrisoare primită ulterior, în Petersburg o persoană devotată a văzut în vis cum cuviosul Moisei binecuvântează pe rând membrii familiei acesteia.
Pe 16 iunie, la ora 1000 dimineaţa, după citirea cuvintelor evangheliei după Matei: „Căci Fiul Omului va să vină întru Slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt. 16, 27), cuviosul Moisei a adormit în pace.
Viaţa stareţului şi restauratorului schitului Optina, a cuviosului Moisei, s-a caracterizat printr-o înaltă smerenie, împletită cu armonia, printr-o ardoare neîncetată a sufletului şi prin nevoinţele zilnice spre împlinirea poruncilor.
Numele acestui stareţ model va fi întotdeauna pecetluit pe paginile istoriei monahismului. De acest nume este legată restaurarea stăreţiei şi, prin urmare, modul de viaţă cu adevărat călugăresc de la schitul Optina, care seamănă cu o stea luminoasă a monahismului rus. Împreună cu numele de neuitat ale stareţilor de la Optina, Lev, Macarie, Ambrozie – cu respect adânc va fi pomenit şi numele cuviosului Moisei, cel smerit şi curat înaintea lui Dumnezeu. El va rămâne pentru totdeauna un model înalt de stareţ de mănăstire. Cuviosul Moisei reprezintă îmbinarea minunată a singurătăţii ascetice în viaţa de chilie cu amabilitatea şi sociabilitatea, a fermităţii cu blândeţea, a belşugului cu sărăcia, a independenţei cu supunerea deplină faţă de învăţăturile duhovniceşti, a energiei cu răbdarea nesecată în multe şi grele încercări. O lumină domoală îi învăluia chipul înduioşător mai sever faţă de sine şi mai îngăduitor faţă de ceilalţi călugări. Nevoitorul, care a purtat poveri, greutăţi şi necazuri pentru schitul Optina s-a grăbit să predea comoara pământească cu mâinile care s-au nevoit pentru Dumnezeu şi cu care a întărit şi a înfrumuseţat renumita obşte. Cuviosul Moisei este îngropat în biserica Kazansk a schitului Optina. În rând cu el a fost aşezat fratele său, egumenul Antonie.
Într-adevăr, cinstită este înaintea lui Dumnezeu moartea cuvioşilor Lui!

B. Minunile

Clarviziunea stareţului

Ieromonahul Vassian, care s-a stabilit la schitul Optina după ce a plecat de la mănăstirea Danilov din Moscova, povesteşte că a auzit diferite zvonuri nedrepte şi păreri despre activităţile necanonice ale părintelui arhimandrit Moisei şi crezându-le, a hotărât de câteva ori să vorbească deschis cu părintele arhimandrit despre ceea ce se auzea.
Însă de fiecare dată era întâmpinat cu bucurie şi duioşie, încât toată îndrăzneala şi hotărârea cu care venea se pierdea şi spunea: „Eu, fiind dezarmat, – nu mai puteam să-mi ating scopul pentru care venisem“. Cu toate acestea, însuşi stareţul vorbind despre ceva anume, conducea discuţia spre scopul sosirii mele: „Iată ce se spune despre mine“, începea el şi prin explicaţiile pe care mi le dădea îmi lămurea toate nedumeririle şi cu amabilitate părintească mă lăsa să plec fără să îmi arate că înţelesese foarte bine scopul cu care venisem.

Vindecarea bolii, ca rod al ascultării de stareţ

Nu demult s-a stins din viaţă monahul Porfirie şi a lăsat printre scrisorile din chilie câteva notiţe despre părintele arhimandrit Moisei. „Pentru că deseori mă supăra stomacul, nu puteam să merg întotdeauna la trapeză, deşi mă străduiam foarte mult. Într-o astfel de perioadă a bolii îmi alegeam unul sau două feluri de mâncare şi luam masa în chilie. Părintele arhimandrit m-a întâlnit când îmi duceam mâncarea şi m-a blagoslovit nefăcându-mi nici o observaţie. Odată m-a întrebat: „Ce faci în chilie?“ şi eu i-am explicat. Atunci mi-a spus: „Dacă mergi cu credinţă la trapeză, te poţi vindeca de boală, nu numai de cea trupească, ci şi de cea sufletească“. (Într-adevăr, în acea vreme, eram mult împovărat cu diferite gânduri).
Respectând cuvântul părintelui arhimandrit am început să merg să iau masa la trapeză; de atunci, în decursul a cinci sau şase ani am putut să mănânc zilnic la trapeză fără să mă mai supere stomacul. Ulterior am vrut să mă obişnuiesc şi să cinez la trapeză, însă n-am putut şi la fel ca înainte, a trebuit să-mi iau un fel de mâncare. Dar imediat ce am făcut ascultare am şi căpătat folos“.

Puterea binecuvântării stareţului Moisei

Datorită sărăciei, părintele arhimandrit era nevoit să trimită câţiva dintre fraţi după ajutoare. Îi sfătuia ca la intrarea în orice casă să rostească în gând rugăciunile „Tatăl nostru“, „Cuvine-se“ şi altele pe care le ştiu.
Un călugăr a povestit o întâmplare minunată de-a lui pe când se afla în Tul:
„Am sosit la casa concesionarului de atunci, Molceanov. Când am intrat în antreu, omul care era acolo m-a întrebat:
– De ce aveţi nevoie?
– Iată, fac o chetă pentru mănăstire.
– Aici nu e nimeni, aşa că nu veţi găsi.
Zicând acestea el a ieşit iar eu am stat şi m-am gândit să plec, ca să nu mi se întâmple ceva neplăcut, însă un alt gând mi-a spus: îndeplineşte cuvântul părintelui şi zi „Tatăl nostru“. Şi am început să rostesc în gând această rugăciune. Nici nu am apucat să o termin căci pe uşa laterală a ieşit o doamnă bine îmbrăcată şi m-a întrebat:
– Părinte, ce doriţi?
– Eu strâng ajutoare pentru mănăstire.
– Aşteptaţi puţin şi a ieşit pe aceeaşi uşă. Am auzit-o cum vorbea cu cineva: „A venit un călugăr după ajutor“. „Păi, dă-i ceva“ a răspuns celălalt glas. Apoi a trosnit încuietoarea unui sertar. „Dar aici nu e mărunţiş, numai zece ruble.“ „Dă-i-le lui“. Doamna mi-a adus zece ruble mie, unui necunoscut. Acest lucru pentru mine a însemnat o mare bucurie; dacă aş fi plecat fără să respect cuvântul părintelui n-aş fi căpătat nimic. Aşa de mare era puterea cuvintelor lui“.

Ajutorul de la Sfântul Nicolae

În cazul traversării râurilor şi lacurilor peste care „se întinde un drum subţire“ după cum se exprima părintele Moisei, îi sfătuia pe fraţi să-l cheme în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
Unul dintre acei călugări care strângeau ajutor a povestit că în timpul revărsării apelor, când a traversat râul pe podul inundat, s-a afundat cu tot cu căruţă însă amintindu-şi cuvintele părintelui arhimandrit, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae. Atunci calul lui, care fusese cufundat în apă, dintr-o dată s-a smucit şi a sărit pe pod, trăgând după el şi căruţa şi călăreţul.

Minunea dobândirii banilor prin rugăciunile stareţului

Părintele egumen Antonie a povestit că odată câţiva dintre muncitori au venit să-şi ceară plata. Eu i-am spus părintelui arhimandrit: „Părinte, au venit muncitorii şi vă roagă să-i plătiţi“. „Păi, se cuvine să-i plătim“. „Dar bani nu sunt, părinte“. „Trebuie să împrumutăm de la cineva şi să-i răsplătim pe muncitori“. Eu am plecat de la părintele gândindu-mă: de la cine să împrumut? Şi numai ce am ieşit din cerdacul chiliei lui că am văzut venind în întâmpinarea mea o doamnă cunoscută care apropiindu-se, m-a întrebat despre sănătatea părintelui arhimandrit. Eu am răspuns: „Îi slăbesc puterile; iată că mi-a dat blagoslovenie să-i răsplătesc pe muncitori, dar bani nu sunt şi trebuie să împrumut de la cineva“. Această doamnă şi-a scos pe loc portofelul, a scos din el 50 de ruble şi mi le-a dat zicând: „Părinte egumen, daţi-mi voie să vă ajut. Vă rog să primiţi de la mine aceşti bani fără să mi-i restituiţi“. Astfel, pentru rugăciunile părintelui arhimandrit, Dumnezeu a trimis imediat bani spre a-i plăti pe muncitori.

Clarviziunea stareţului

Iată o întâmplare nemaipomenită. Când stareţul s-a îmbolnăvit şi a început să se întristeze şi să scoată gemete de boală, l-a chemat la el pe ucenicul din chilie şi a spus: „Întreabă ce este cu această femeie? Ce îi trebuie? Pentru ce mă tulbură?“. Ucenicul, nevăzând nici o femeie, s-a gândit că delirează şi i-a spus câteva cuvinte, numai ca să-l liniştească pe părintele bolnav. După aceea a văzut că, într-adevăr, în cerdac stătea o femeie care primise o iconiţă şi nu vroia să plece şi insistent cerea să i se dea o altă iconiţă pentru fiul ei. Aflând acest lucru, ucenicul a luat o iconiţă, a dus-o părintelui arhimandrit pentru blagoslovenie şi i-a dat-o ţărăncii care aştepta.
Apoi i-a spus stareţului că femeia dorea să primească binecuvântarea lui şi acum este mulţumită. Stareţul a răspuns: „Acum sunt şi eu împăcat“.

Cuviosul sfârşit al stareţului Moisei

Pe 14 iunie stareţul, ca şi cum ar fi fost în delir, a început să se îmbrace pentru drum şi spunea că toţi s-au pregătit pentru plecare şi că el nu face nimic şi că mai rămâne acolo doar o zi. A poruncit să i se scoată din chilie toate veşmintele şi lucrurile, cu excepţia unei perne şi a spus că toate acestea nu-i mai trebuie de acum încolo. Apoi a poruncit să se aşeze în faţa lui pe perete icoana Sfântului Tihon Zadonsk, care a şi stat înaintea lui până a murit, în ziua de 16 iunie, a pomenirii Sf. Tihon. Datorită credinţei şi nădejdii lui în milostivirea lui Dumnezeu, în timpul înfricoşătoarei despărţiri a sufletului de trup nu s-a observat în el nici o frică de moarte. Plin de dragoste şi linişte se îngrijora pentru obştea care-i fusese încredinţată. Ieromonahului Isaac, care după moartea părintelui Moisei a fost numit stareţul schitului Optina, muribundul i-a vorbit mult despre iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele ca şi cum ar fi prevăzut că el va fi urmaşul său şi-ar fi dorit să-l pregătească pentru primirea şi purtarea crucii de stareţ. După ceva vreme, răsuflarea muribundului încetinise într-atât încât unul dintre ieromonahii care se aflau acolo a întrebat: „S-a sfârşit?“. Părintele bolnav, nedeschizând ochii, abia auzit a răspuns: „Continuaţi“. Şi preoţii au continuat să citească făcând cu rândul. La ora la care stareţul a răsuflat uşor şi în deplină linişte şi pace i-a predat Domnului sufletul său, chiar în acel timp, unul din ieromonahi citea sfârşitul capitolului 16 din Evanghelia după Matei: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat grăiesc vouă. Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia Sa“ (Matei 16, 27–28).

Scrisoarea stareţului Antonie despre arătările de după moarte ale stareţului Moisei

Cu mare mâhnire în sufletul meu vă voi spune greaua ispită prin care am trecut. Acest lucru nu mi s-a întâmplat în 42 de ani şi să dea Dumnezeu să nu mi se mai întâmple niciodată.
Iată cum a fost: Pe 1 martie, de dimineaţă, tânăra Nadejda, luând apă fierbinte din cazan pentru spălarea rufelor murdare, a alunecat şi a căzut în cazan şi s-a opărit toată în apa clocotită, dar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, a mai trăit două zile fără să-şi piardă cunoştinţa şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. În ziua de duminică, 3 martie, s-a sfârşit în pace. Eu, când am auzit despre o aşa întâmplare îngrozitoare, am plâns cu lacrimi amare şi până în ziua de azi m-am tot gândit la acest lucru şi mă căinez pentru că de 26 de ani sufăr din cauza picioarelor, însă boala mea în comparaţie cu boala dinaintea morţii tinerei Nadejda nu presupune decât să ung şi să frecţionez picioarele. Nadejda, ca o mare muceniţă, a îndurat groaznica ei durere fără urlete şi tânguieli, iar eu trăiesc în belşug, mă hrănesc cu de toate şi nu fac decât să mă întorc de pe o parte pe alta.
Iată o întâmplare minunată: într-o zi, părintele M. a venit de la utrenie în chilia sa şi culcându-se, a adormit şi l-a văzut în vis pe părintele arhimandrit Moisei, care i-a poruncit să alerge imediat la grajdul vitelor unde era nevoie de ajutor grabnic. Părintele M., care s-a trezit brusc, a alergat cu uimire la grajdul vitelor şi acolo a fost întâmpinat cu o veste tristă. Din aceasta puteţi să înţelegeţi că părintele arhimandrit Moisei şi după moartea sa se îngrijea de toate şi de toţi – slavă Domnului!
Vă mai spun că înaintea îngropării tinerei Nadejda, o îngrijitoare de vaci l-a văzut în vis pe părintele arhimandrit în schimă, cu un toiag, intrând în biserică unde era aşezată cea care murise. Primind binecuvântare, ea l-a întrebat: „Unde vă grăbiţi, părinte?“. El a răspuns: „Merg să o conduc pe Nadejda“. Vedeţi, aşadar, cât de îmbucurătoare erau visele cu sfântul părinte.
9 martie, anul 1863

Neputrezirea moaştelor stareţului Moisei

După moartea cuviosului Moisei, i-a venit rândul fratelui său să guste din cupa morţii, egumenului Antonie. Consiliul eparhiei a hotărât ca rămăşiţele pământeşti ale acestuia să fie îngropate în cavou comun cu fratele său şi au deschis mormântul arhimandritului Moisei fără să ia seama la umezeala pământului dinăuntru; capacul mormântului se ridicase numai puţin. Egumenul Mark îl iubise foarte mult pe părintele arhimandrit, iar inima lui ardea de dorinţa de a vedea în neputrezire moaştele marelui său avva şi de a lua ceva din veşmântul cu care acesta a fost îngropat ca să aibă amintire. Zidarii care au făcut cavoul au plecat iar părintele Mark, profitând de acest moment, a intrat în cavou şi cu ajutorul unui foarfece a reuşit să bage mâna pe sub capacul coşciugului şi a pipăit trupul neputrezit, chiar moale şi aproape cald al cuviosului Moisei şi îndată ce a început să taie o bucată din schima mortului, capacul coşciugului s-a închis puternic şi i-a strivit mâna egumenului Mark. Atunci egumenul s-a rugat: „Iartă, sfinte părinte, îndrăzneala iubirii mele; eliberează-mi mâna“.
Şi mult s-a rugat egumenul Mark pentru iertare până când capacul coşciugului s-a ridicat iarăşi singur şi a eliberat mâna care îndrăznise, chiar dacă era din dragoste, să se atingă de moaştele dreptului, fără binecuvântarea Bisericii.
Ca amintire despre această întâmplare, părintele egumen a rămas pe toată viaţa cu degetul arătător de la mâna dreaptă vătămat.

Din scrisorile cuviosului Moisei

Către verişoara sa primară, monahia Maximilla de la Mănăstirea Boznesensk Moscova

Preacinstită între monahii, iubită surioară, Maximilla Ivanovna. Să te bucuri în Domnul!
Am primit la timp scrisoarea ta plăcută mie şi am fost mulţumit în inima mea pentru toate. Să nu te mai sfieşti de acum încolo să-mi scrii şi să nu-ţi mai fie greu: scrie-mi cât mai simplu, numai ce simţi, aşa cum vorbeşti. Nu am nevoie de explicaţii despre simpatia şi iubirea ta pentru mine; ştiu şi fără să-mi spui, de mult timp.
Mie să-mi scrii mai mult decât toate despre tine, în ce neputinţe şi necazuri te afli cu sufletul pentru ca eu să pot să cuget la folosul tău sufletesc, nu la dezmierdări deşarte.
Eu, neputinciosul, nu pot să discut cu tine despre nevoinţe aspre şi virtuţi înalte, ci numai despre neputinţe şi necazuri ale vieţii. Scrisoarea primită azi de la tine m-a mulţumit: este aşa cum trebuie să fie întotdeauna. Îmi scrii cu sinceritate adâncă despre neputinţa ta. Această exprimare îmi e plăcută, deoarece şi Sf. Apostol Pavel a mărturisit înaintea întregii lumi că dacă este puternic, e prin darul lui Hristos, căci el este neputincios: „eu mă laud numai în neputinţele mele, căci blestemat sunt; cel care mă izbăveşte de moartea trupului vede că binele nu locuieşte în trup“.
Ascultă, surioară! Să nu-ţi tremure sufletul la gândul că eşti neputincioasă şi că nu te poţi îndrepta.
Desigur, poţi avea îndreptări mari şi totuşi nu ai; sper că ai unele mici pe care nu le vezi, dar care se pot aduna destul. La vedere nu sunt mari, însă ele pot fi pentru mântuire nu numai mici, ci şi folositoare.
Eu ţi-am arătat parţial acele lucruri care nu îţi sunt străine, dar care îţi folosesc exact în anumite cazuri:
Dacă vei da cuiva ceva anume de pomană, pentru aceea vei fi iertată.
Dacă vei suferi împreună cu cei necăjiţi (ceea ce nu e mare lucru), te vei număra printre mucenici.
Dacă îl vei ierta pe cel ce ţi-a greşit pentru aceasta, nu numai că ţi se vor ierta păcatele, ci vei fi fiica Tatălui ceresc.
Dacă te vei strădui din toată inima spre mântuire, chiar dacă e puţin, te vei mântui. Dacă te vei mustra, învinui şi condamna pentru păcate înaintea lui Dumnezeu prin conştiinţă, pentru aceasta vei fi îndreptată.
Dacă-ţi vei mărturisi păcatele înaintea lui Dumnezeu – pentru aceasta vei avea iertare şi răsplată.
Dacă te vei nevoi pentru păcate sau te vei umili sau vei plânge cu lacrimi sau vei suspina atunci duhul tău nu va mai putea sta ascuns de El: „Nu se poate ascunde de Dumnezeu – spune Sf. Simeon – picătura de lacrimă“. Iar Sf. Ioan Gură de Aur cuvântează: „Dacă vei plânge pentru păcate, atunci El va ţine cont pentru mântuirea ta“.
Priveşte câte lucruri ai făcut deja şi despre care nu ai cunoştinţă. E mai bine pentru tine să te lauzi cu neputinţele, decât să-ţi admiri îndreptările; lasă să le cântărească Dreptul Judecător, iar noi să fim atenţi numai la păcatele noastre şi pentru ele să ne pocăim în toate zilele şi să cerem iertare.

VI. CUVIOSUL STAREŢ ANTONIE

Sârguiţi-vă mai ales spre smerenie,
care de obicei se naşte din ascultare
şi vă copleşeşte.

A. Viaţa

Cuviosul Antonie Putilov s-a născut în anul 1795. El a fost fratele mai mic al egumenului schitului Optina, Moisei. Încă din anii tinereţii, asemenea fraţilor, a năzuit spre monahism. În timpul invaziei francezilor din anul 1812 se afla la Moscova şi a suferit cumplit din cauza lor – abia a scăpat. După multe chinuri s-a alăturat cuviosului Moisei care trăia ca un pustnic în pădurile Raslovl. Aici s-a deprins cu adevărata nevoinţă, cu smerenia, cu ascultarea împreună cu fratele său, a participat cu propriile mâini la construirea schitului din Pustia Optinei. A devenit conducătorul schitului la vârsta de 30 de ani, după numirea fratelui său ca egumen al Optinei.
În obştea schitului Optina nu exista un călugăr atât de smerit precum era tânărul ocârmuitor Antonie, care nu dădea nici cea mai mică dispoziţie fără binecuvântarea schimnicului şi cuviosului său frate, Moisei. Una dintre pomenirile pe care le făcea era: „Pomeneşte, Doamne, pe binefăcătorul şi părintele meu sufletesc, cel mai cinstit între toţi, egumenul ieromonah Moisei“. Obştea schitului era alcătuită în general din schimnici cuvioşi şi se înţelege cu câtă blândeţe şi înţelepciune trebuia să o cârmuiască tânărul stareţ ca să nu aibă cu nimeni vreo neînţelegere. Din cauza numărului mic de fraţi, însuşi stareţul îndeplinea multe ascultări ce se cuveneau fraţilor. Deseori i se întâmpla să rămână fără ucenic în chilie care să se ocupe de bucătărie, de grădinărit, de coacerea pâinii. „Ca cea mai săracă plantă – scria stareţul Antonie în 1832 unei rude – trăiesc singur în chilie: singur mă duc după apă, singur – după lemne… Cu rang de preot acum avem în schit cinci cuvioşi, însă toţi au îmbătrânit şi sunt neputincioşi, de aceea sarcina slujirii o duc eu singur pentru toţi“.
El trăia „făcându-se toate tuturor ca, în orice chip, să mântuiască pe unii“. Acest text, în sens direct, se potriveşte slujirii de stareţ. Cu toate acestea, nici cuviosul Antonie, nici cuviosul Moisei nu au luat asupra lor sarcina ocârmuirii duhovniceşti în rândul fraţilor de mănăstire. Fiind ei înşişi schimnici, purtători ai Sfântului Duh, au înţeles importanţa ocârmuirii duhovniceşti şi au lăsat-o în seama acelor schimnici mari, pe care i-au atras la schitul Optina, acesta fiind cel mai larg domeniu de activitate. Prin urmare, întărirea ocârmuirii duhovniceşti în schitul Optina şi înflorirea acesteia au fost în întregime lucrarea acestor doi fraţi. Iată ce impresie i-a lăsat schitul prin ceea ce însemna el unei persoane care a fost acolo în tinereţe datorită stareţului Antonie: „Ordinea nemaipomenită şi oglindirea unei frumuseţi nepământene în toată obştea schitului, adesea au atras inima mea de copil spre desfătarea sufletească, despre care îmi amintesc şi acum cu veneraţie şi consider că acel timp a fost cea mai bună perioadă din viaţa mea. Simplitatea şi smerenia fraţilor, ordinea strictă de pretutindeni şi curăţenia, abundenţa diferitelor soiuri de flori şi plăcutul lor miros şi, în general, acel sentiment al prezenţei darului, fără să vrei te obligă să uiţi tot ce se află în afara acestei obşti. În biserica schitului mi se întâmpla să stau îndeosebi în timpul Liturghiei. Aici, încă din momentul intrării, mi se întâmpla să mă simt în afara lumii şi a falsităţii ei. Cu ce veneraţie înduioşătoare se săvârşea dumnezeiasca slujbă! Şi această veneraţie se oglindea în toţi participanţii până la o aşa măsură încât se auzea fiecare foşnet, fiecare mişcare în biserică. Cântarea de la strană, la care adesea participa însuşi părintele Antonie, stareţul schitului, era armonioasă, corectă şi minunată. Ceva asemănător nu am mai auzit nicăieri după aceea, deşi foarte des mi s-a întâmplat să ascult cei mai elevaţi cântăreţi în capitală şi pe cei mai cunoscuţi în Europa.
În cântările schitului se auzeau blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu şi veneraţia din rugăciuni, aşa cum în cântările lumeşti se reflectă lumea şi patimile ei, însă acest lucru este atât de banal! Ce să vă mai spun despre acele zile, în care slujbele erau săvârşite de însuşi stareţul schitului, părintele Antonie. În fiecare gest al lui, în fiecare cuvânt şi cântare se vedeau curăţia, blândeţea, veneraţia şi alături de acestea sentimentul luminos al măreţiei.
Ceva asemănător cu acea slujire nu am mai întâlnit nicăieri după aceea, deşi am fost în multe mănăstiri şi biserici“ („Biografia stareţului mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki, a egumenului Antonie“, Moscova, anul 1870, p. 27).
Schimnicul Antonie a fost stareţul schitului timp de 14 ani. Apoi episcopul de Kaluga, Nicolae, fiind pornit împotriva ocârmuirii duhovniceşti şi pricinuindu-i mari necazuri egumenului Moisei, l-a numit pe cuviosul Antonie stareţul mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki. Stareţul Antonie împlinise vârsta de 40 ani.
Ca urmare a nevoinţelor şi greutăţilor cu care se confrunta, pe picioare i s-au deschis nişte răni. Totuşi i-a fost extrem de greu să se despartă de ascultările sale şi de singuraticul schit Optina, unde era înconjurat cu toată dragostea de fratele său care îi era îndrumător în toate. Slujirea ca stareţ în acele condiţii de viaţă străine s-a dovedit a fi pentru el cea mai grea şi mai minunată cruce.
„Odată – scria el – sufletul meu se mâhnise puternic şi după ce am adormit, am văzut în vis chipurile părinţilor duhovniceşti. Unul dintre ei, primul între cuvioşi, m-a binecuvântat şi mi-a spus: «De vreme ce doreşti Raiul, trebuie ca acum să te nevoieşti, să te rogi şi să te tânguieşti!». Şi brusc, sculându-mă, am găsit în mine o anume linişte. Doamne, dă-mi sfârşit bun!“.
Bolnavul stareţ, egumenul Antonie, deseori putea să stea numai culcat şi să dea porunci şi nu era în stare să supravegheze dacă erau îndeplinite cu exactitate dispoziţiile sale. De nenumărate ori s-a rugat să fie mutat pentru a se săvârşi în pace, însă episcopul Nicolae a fost neînduplecat. Suferinţa lui a continuat 14 ani.
Uneori trebuia să meargă la Moscova după ajutoare, folosite la terminarea construcţiilor mănăstirii. La Moscova, cuviosul Antonie se bucura de o atenţie deosebită din partea mitropolitului Filaret, care înţelegea structura spirituală a smeritului nevoitor. El îl iubea şi îl invita să slujească împreună, arătându-i dovezi de căldură părintească şi înduioşându-l în cuvântări. În cele din urmă, mitropolitul a insistat pentru el la arhiereul eparhiei, care a fost de acord să îl mute la schitul Optina. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1853. După ce s-a întors la schitul Optina, stareţul Antonie a mai trăit 12 ani. În decursul acestei perioade a trăit la schitul Optina ca orice călugăr care se afla „pe calea spre cele veşnice“ şi nu s-a amestecat în treburile interne ale mănăstirii sau ale schitului, nici măcar nu alerga să dea sfaturi. Nu făcea decât să îi mângâie în necazuri pe cei care veneau la el.
I s-a întâmplat să apuce sfârşitul fratelui său, al cuviosului Moisei, ceea ce pentru el a însemnat o mare şi grea pierdere. Două luni a stat zăvorât şi s-a rugat neîncetat pentru cel ce murise. Nu putea să vorbească despre fratele său fără lacrimi, deoarece se întâmpla să comunice lucruri din viaţa interioară şi preţuită a celui adormit. Cuviosul Antonie avea mulţi fii duhovniceşti printre mireni, mulţi cunoscându-l din timpul slujirii ca stareţ în mănăstirea Maloiaroslaveţki. După sfârşitul lui s-a reuşit culegerea şi publicarea colecţiei de scrisori către aceste persoane. Au fost alese scrisorile care conţin învăţături generale. Biograful său spunea: „Aceste scrisori se evidenţiază printr-o expresivitate naturală şi un ton plăcut, care sunt ziditoare de suflet şi prin elocvenţă şi putere. Stilul său era cu totul deosebit, propriu numai stareţului Antonie. În scrisori s-au imprimat clar toate trăsăturile spirituale înalte ale stareţului multiubitor. Citindu-le, e ca şi cum ai asculta chiar cuvântarea lui“. Cuviosul Antonie era înzestrat cu darul clarviziunii şi deseori nu aştepta să primească scrisori, ci scria învăţături şi mângâieri celor care aveau nevoie. Schimnicul optinean Macarie l-a numit pe cuviosul Antonie „cel mai bătrân şi mai înţelept şi după rang şi după minte“. Cuviosul Antonie a suferit cumplit din cauza rănilor de la picioare neîncetat, aproape toată viaţa. Ziua morţii lui a fost 7 august, anul 1865. El este îngropat în rând cu fratele său, egumenul Moisei.

B. Minunile

Vedenia ucenicului stareţului Antonie

Există motive întemeiate pentru a afirma că părintele Antonie avea mare îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciune şi se învrednicea de vedenii duhovniceşti şi de alte vizite fericite.
Iată ce ne-a mărturisit călugărul P., din schitul Optina, un fiu duhovnicesc al cuviosului: „Pe 8 noiembrie, anul 1862, de ziua arhistrategului Mihail, înaintea utreniei, am auzit în vis o voce necunoscută, care mi-a vorbit: stareţul tău, părintele Antonie, este un om cu viaţă sfântă şi un mare schimnic al Domnului. După aceea a sunat ceasul deşteptător şi toate cuvintele rostite de acea voce tainică s-au întipărit clar în mintea mea. Gândindu-mă la cele auzite, am plecat la utrenie. Nu am ajuns în partea unde locuia stareţul, însă am trecut pe lângă acel loc şi am văzut că deasupra locului de rugăciune din chilia lui a apărut nu se ştie de unde, un nor alb, luminos, de foc, lung cam de un stânjen, lat de 2 arşini. Încet şi liniştit s-a ridicat de la acoperiş, a mers tot mai sus şi s-a ascuns în văzduh. Această apariţie m-a uluit şi de aceea, venind de la utrenie, m-am hotărât să o tăinuiesc în inima mea. Nu am îndrăznit să comunic această vedenie a stareţului, ci o consider o învăţătură de minte pentru mine, nevrednicul, ca să am credinţă, devotament şi ascultare faţă de stareţul meu. O mai consider mărturie clară a rugăciunii curate, arzătoare şi plăcute lui Dumnezeu“.

Darul spovedaniei

Se întâmpla ca părintele să le pomenească unora din cei care veneau la el despre întâmplări pe care aceştia nu numai că nu i le dezvăluiseră, dar ei înşişi le uitaseră. Sau le poruncea să se roage pentru un anumit păcat, despre care ei nu ştiau că îl au şi nici nu îl înţelegeau cu totul sau nu îl considerau păcat. Însă în timp, prin cercetarea atentă a vieţii, cu uimire descopereau în ei ceea ce le arătase stareţul.

Înştiinţare de sus

O tânără, luându-şi rămas bun de la stareţ, în glumă i-a cerut să se roage să o ajute Dumnezeu să se mărite. „Da, de vreme ce vreţi să vă măritaţi“, i-a spus el. „Vreau“, i-a răspuns tânăra.
După câtva timp, vizitându-l pe stareţ, a fost întâmpinată de acesta cu următoarele cuvinte: „Pentru ce mă tot păcăliţi? Am vrut chiar să vă scriu despre aceasta“. Tânăra uitase despre gluma ei pe care o considera nevinovată în înţeles lumesc şi în discuţia cu părintele duhovnicesc a răspuns nedumerită că nu-şi aminteşte să-l fi păcălit. Atunci stareţul Antonie i-a amintit despre ultima ei dorinţă când şi-a luat rămas bun: „După cuvântul dumneavoastră, de trei ori am înălţat rugăciuni pentru căsătorie şi de trei ori am auzit o voce: «Ei nu îi trebuie acest lucru!». Pentru ce mă mai păcăliţi?“.

Smerenia şi clarviziunea stareţului

Odată, o altă tânără, în timp ce cuviosul Antonie o fixa cu privirea lui scrutătoare şi clarvăzătoare, i-a explicat cu sinceritate că se teme atunci când el se uită aşa la ea. „Vedeţi toate păcatele mele“, a adăugat ea. „Gândiţi aşa pe nedrept, a contrazis-o stareţul. Dacă mă rog pentru ceva şi Dumnezeu îmi descoperă, atunci ştiu acel lucru, dar dacă Dumnezeu nu-mi descoperă, atunci nu ştiu nimic“.

Vederea gândurilor

Călugărul, care se ocupa cu trimiterea scrisorilor cuviosului Antonie relatează astfel: „Într-o seară l-am găsit pe stareţ bandajându-şi picioarele bolnave, pe care un privitor străin n-ar putea să le vadă fără să se cutremure. Compătimindu-l pe stareţ în suferinţele lui, inima s-a încălzit de iubire pentru el; şi m-am gândit aşa: iată, stareţul nu pretinde nimic şi nu ştie că eu îl iubesc din toată inima.
Doar ce am izbutit să gândesc în inima mea astfel, că stareţul mi-a şi vorbit: «Ştiu că P.P. mă iubeşte foarte mult». Şi mă întreabă: «Vorbesc adevărul sau nu?». Eu i-am răspuns: «Sfinţia voastră, părinte, binevoiţi să spuneţi adevărul, că eu vă iubesc cu toată inima şi puterea»“.
„Minunat stareţ!“ – îşi aminteşte ucenica lui. „Cine poate exprima toată dragostea pe care el a avut-o către aproapele? Cum ştia el să aline şi cum se mâhnea când nimeni nu venea la el? Ca şi cum n-ar fi fost în suflet, tot răul se spulbera prin cuvintele lui. Şi cum te grăbeai să ajungi pe pragul chiliei lui, vedeai imediat acel chip luminos. El ştia ce să spună fiecăruia şi prin ce să aline, deoarece avea darul clarviziunii.
Odată am venit la el, fiind tulburată de câteva gânduri şi cu o oarecare tristeţe în suflet, însă nu i-am vorbit stareţului despre acest lucru, deoarece nu eram singură cu el. Stareţul, conducându-ne pe toţi, a pus mâna pe umărul meu şi a spus: „Nu te întrista! Voia Domnului zideşte totul spre mai bine, supune-te Lui!“
Şi totul s-a spulberat, eu am simţit o linişte inexplicabilă în suflet; şi nu îi spusesem ce vreau. În mod evident, stareţul însuşi a ştiut ce am în suflet. Am mai fost odată uimită de clarviziunea lui, când l-am vizitat împreună cu fratele meu şi cu sora mea. Discuţia a început şi a continuat despre lucruri străine, neinteresante pentru mine. Eu încă de la început m-am plâns de fratele meu că vorbeşte despre atâtea fleacuri cu un aşa schimnic şi că îl sâcâie pe părintele bolnav. Însă, văzând că nici părintele nu schimbă discuţia, am cutezat să cârtesc şi împotriva lui. Ce înseamnă asta? am gândit eu. Doar părintele ştie că nu putem să stăm mult aici; mai bine ne-ar spune ceva de folos în locul acestor discuţii. Când am început să ne luăm rămas bun, părintele ne-a binecuvântat pe toţi, iar când eu m-am apropiat şi i-am făcut metanie, mi-a zis: „Să mă iertaţi dacă n-am vorbit ce trebuie“. Eu am fost uimită de aceste cuvinte, însă el a adăugat cu blândeţe. „Veniţi la mine după vecernie“. Cu adevărat multe au fost întâmplările în care s-a dovedit clarviziunea stareţului: uneori vrei să întrebi ceva dar nu ştii cum, iar el ştiind aceasta începe să vorbească direct despre gândurile ascunse.

Despre rugăciunile stareţului Antonie

Unul din fiii duhovniceşti ai părintelui Antonie a povestit următorul lucru: „Când am ieşit la pensie, pentru că nu aveam casă pe moşie, a trebuit să locuiesc în Kaluga, într-un apartament închiriat. Deşi trăiam cu foarte mari restricţii, totuşi având o familie mare, nu ne ajungeau veniturile moşiei pentru întreţinere, nici pensia pe care o primeam, aşa că am făcut datorii şi de aceea era neapărat nevoie să construim o casă la ţară. Pentru aceasta m-am dus la părintele cu rugămintea: „Părinte, binecuvântaţi să construim o casă la ţară“.
„– Bine“, a răspuns el. Dumnezeu să vă binecuvinteze.
„– Vă rog să faceţi şi rugăciuni ca să ne ajute Dumnezeu“.
„– Voi face şi rugăciuni“.
Trebuie să ştiţi că în acea vreme aveam cu totul 400 de ruble de hârtie şi pregătisem o sută de bârne. Cu aceste mijloace modeste am început să construiesc o casă cumsecade. Dar ce să văd? Prin rugăciunile şi binecuvântarea părintelui Antonie, Dumnezeu ne-a trimis pe neaşteptate, în chip minunat cele de trebuinţă încât pe timp de vară casa a fost proiectată, construită şi acoperită. În vara următoare au fost făcute podelele, sobele, ferestrele, uşile şi către toamnă am putut deja să ne mutăm şi să locuim în ea. Făcând un calcul complet, fără construcţia grajdurilor, numai casa, ne-a costat mai mult de 2000 de ruble iar cu acareturile mai mult de 3000 de ruble de argint. Casa s-a dovedit a fi călduroasă, liniştită, spaţioasă şi frumoasă. E clar că Dumnezeu ne-a ajutat pentru rugăciunile şi binecuvântarea părintelui Antonie“.
„În anul 1860, înainte de săptămâna brânzei, eu am răcit şi m-am îmbolnăvit la ţară de o boală grea: pe spinare mi se formase un furuncul uriaş. M-am spovedit şi m-am împărtăşit cu Sfintele Taine.
Din Kaluga a fost adus un doctor, care, examinându-mă, a poruncit să fiu dus imediat la Kaluga. În această călătorie am suferit groaznic din cauza hopurilor straşnice, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns. În această perioadă, vecina noastră s-a dus la Optina ca să postească. Eu am rugat-o să transmită schimnicilor optineni despre boala mea şi să-i roage pe părinţii Moisei, Macarie şi Antonie să facă rugăciuni pentru însănătoşirea mea. Ei au manifestat cu toţii un viu interes pentru mine, iar părintele Antonie a spus direct: „Să ne rugăm, fraţilor, ca Dumnezeu să se milostivească şi el să se însănătoşească“. Şi într-adevăr, Dumnezeu a ascultat rugăciunile lor. Eu aveam 70 de ani şi mă luptam cu o aşa boală grea; doctorii aveau puţine speranţe, mi-au făcut operaţie şi Dumnezeu, pentru rugăciunile cuviosului părinte Antonie şi pentru rugile fierbinţi şi cu lacrimile mele, ale familiei mele, m-am ridicat, dacă se poate spune, chiar am înviat de pe patul de moarte“.
„Ocolind şcoala, odată, într-o noapte, am ieşit din fabrica Zindinov pe drumul mare, în satul Maklaki. Când mergeam pe drum s-a pornit un viscol straşnic şi s-a făcut frig; locurile, fiindu-mi necunoscute, au început să mă deruteze şi m-am rătăcit; nu am mai văzut nici case şi drumul nu-l mai găseam; am ajuns la deznădejde şi am început să îngheţ. În sinea mea mă rugam lui Dumnezeu ca să mă scape de necaz şi să-mi arate drumul, pentru rugăciunile robului său, ale părintelui Antonie. Dintr-o dată au apărut doi oameni. Eu i-am rugat să-mi arate drumul spre satul Maklaki şi le-am promis o recompensă. Unul era birjar, iar celălalt mergea lângă căruţă; eu am mers în linişte cu ei. Unul se tot uita la ceea ce se afla în căruţă. Lângă mine se aflau puşti încărcate şi săbii, chiar am luat o puşcă în mână. Am mers cam un ceas împreună cu cei doi. Apoi ei au cotit cu carul dintr-o dată într-o parte; eu i-am propus vizitiului să coboare şi să conducă în aşa fel încât vântul să bată din partea dreaptă.
Atunci însoţitorii mei m-au abandonat brusc şi au fugit. După aceea am aflat că erau tâlhari. În scurt timp am auzit lătrat de câine şi m-am apropiat de hotarul satului Maklaki şi mulţumind lui Dumnezeu, am ajuns cu bine la han, unde am înnoptat. Acolo am aflat că în sat, înaintea mea, năvăliseră tâlharii şi prădaseră o casă. Dumnezeu, pentru rugăciunile părintelui Antonie, îmi trimisese bandiţi ca să-mi arate drumul. Multe întâmplări asemănătoare au avut loc în viaţa mea: să mă rătăcesc din drum noaptea, să mă rog cu mintea lui Dumnezeu ca, pentru rugăciunile părintelui Antonie să-mi arate drumul şi să-mi apară imediat ajutor: ori un trecător, ori întâlneam un convoi“.
„Odată, din sat am trimis un om în Kaluga după cumpărături şi să aducă scrisori, ziare şi 50 de ruble de argint. Era toamnă. În următoarea zi, seara, omul trebuia să se întoarcă, însă spre seară a început ploaia şi bătea vântul; s-a aşternut întunericul, drumul s-a înrăutăţit, podeţele erau rele; omul nu venea şi eu eram foarte îngrijorat. Trecuseră opt ore, apoi nouă, iar ploaia era tot mai tare; calul era slab, iar omul nu era de toată încrederea; a trecut şi ora 11 noaptea; toată lumea s-a dus la culcare, iar eu am rămas la rugăciune, rugându-L cu lacrimi pe Bunul Dumnezeu, ca pentru rugăciunile părintelui Antonie să-l ajute pe acest om să se întoarcă cu bine. Vă vine să credeţi? Cinstit vă încredinţez că am făcut numai trei metanii şi am auzit că uşa se deschide în cerdac; am luat lumânarea, am ieşit şi – câtă bucurie şi uimire am avut! Omul, ud până la piele, se întorsese cu bine şi adusese totul, fără să strice ceva. Atunci lacrimile de mulţumire mi-au inundat ochii. Asemenea întâmplări au avut loc de multe ori în viaţa mea şi am primit ajutor grabnic pentru rugăciunile părintelui Antonie“.
„Fiica mea, domnişoara E., a fost bolnavă mult timp; a răcit, a început să tuşească şi medicamentele nu o ajutau; a slăbit; abia mai putea merge. Se îmbolnăvise de tuberculoză. Noi l-am rugat pe părintele Antonie să facă rugăciuni pentru ea; el ne-a făgăduit că se va ruga şi de atunci fata a început să se însănătoşească în mod evident. Dumnezeu a înviat-o, ea s-a însănătoşit complet şi acum e sănătoasă“.
„Iată o altă întâmplare. Noi trăiam la ţară foarte liniştiţi, aproape în singurătate, însă deseori ne aflam în lipsuri şi în situaţie grea. Odată m-am întristat foarte mult şi m-a cuprins melancolia şi din cauza neajunsurilor şi din cauza vizitatorilor şi chiar din cauza celor apropiaţi încât începuse să mă chinuie o mare mâhnire. La un moment-dat, am primit pe neaşteptate o scrisoare de la cuviosul părinte Antonie care îmi scria aşa: „Duceţi-vă viaţa astfel şi Dumnezeu vă va linişti!“. Acest lucru m-a mirat foarte tare. Cum se putea ca la o depărtare de 100 de verste părintele să afle despre necazul meu şi de ce m-am întristat?
Simţeam, într-adevăr, tristeţe pentru viaţa mea, iar părintele m-a alinat şi m-a liniştit.
Citind scrisoarea părintelui am dobândit o mare nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Alină-l, Doamne, acolo, în viaţa viitoare, aşa cum m-a alinat şi el pe mine, aici! Şi cât era de ospitalier şi de bucuros! Când soseam la Optina şi mergeam la el, ne servea cu ceai şi uneori ne dădea şi ne ruga să mâncăm, ospătându-ne cu tot ceea ce i se dăruia; el nu mânca, ci îi ospăta pe toţi. Turna în pahare de sticlă miere, ne servea şi spunea: «Mâncaţi! Aceasta e hrană rece; însă e din inimă, cu dragoste fierbinte». Şi într-adevăr, cât de plăcută şi gustoasă era această hrană şi ceaiul era atât de gustos prin binecuvântarea lui.“.

Clarviziunea

„Când trei dintre fiicele mele s-au hotărât să meargă la mănăstire, i-au vorbit despre acest lucru părintelui Antonie şi l-au rugat să îmi ceară consimţământul pentru ele. Când părintele mi-a transmis dorinţa fiicelor mele, m-am cam tulburat. Atunci am zis: «Părinte, cum să rămânem eu şi soţia mea fără ajutor la bătrâneţe?». Iar el a răspuns: «Vă mai rămân încă o fată şi un băiat». Eu m-am împotrivit şi am zis că situaţia noastră este foarte strâmtorată şi că nu pot să le dau mai mult de două sute de ruble de argint pe an pentru ca să se întreţină toate, ceea ce nu este de ajuns. «Cu privire la asta nu vă faceţi griji – a spus el – se îngrijeşte Dumnezeu, numai bunăvoinţă să existe». Şi, într-adevăr, cuvintele lui s-au împlinit. Dumnezeu ne-a ajutat în chip nevăzut şi toate s-au aranjat.
În scurt timp s-a ivit ocazia să le cumpăr o chilie potrivită, spaţioasă, aproape nouă. Când au fost chemate la tunderea în monahism, nu am avut bani pentru confecţionarea veşmintelor monahale şi nici pentru a aduce o contribuţie mănăstirii, deoarece trăiam în condiţii groaznice. De mult timp publicasem anunţuri despre vânzarea întregii moşii şi a unui loc viran nu prea mare de 22 deseatine, însă nu se ivise nici un cumpărător. Datorită rugăciunilor părintelui Antonie, spre marea noastră mirare a venit cineva din gubernia Tul, care se afla la 130 de verste în Kaluga pentru a cumpăra acel mic loc viran.
În ziare publicasem în anunţ aşa: «Adresaţi-vă în Kaluga fiului proprietarului». De data aceasta însă, fiul plecase cu treburi în guberniile Riazansk şi Voronej. Prin urmare, această doamnă, negăsindu-l pe fiul nostru, a plecat înapoi şi vânzarea nu s-a putut face. Însă, prin grija lui Dumnezeu s-a întâmplat în aşa fel încât eu cu soţia am sosit în acel timp în Kaluga, pentru a ne ruga şi a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kalujskaia“ care fusese adusă atunci în Kaluga. Şi lucru minunat: am mers la Kaluga împreună cu această cumpărătoare în aceeaşi zi, iar în ziua următoare ea a venit la noi ca să ne facă propunerea. Eu am invitat-o să îi arăt locul. I-a plăcut foarte mult, chiar şi povârnişul şi poziţia pământului, totul corespundea cu pretenţiile ei. Târgul a fost încheiat; cumpărătoarea mi-a dat aproape cât mi-am dorit.
Astfel am putut să aducem o contribuţie mănăstirii, să le îmbrăcăm pe fete şi să acoperim anumite necesităţi. Cât sunt ele de fericite acum pentru că Domnul le-a scăpat de lume şi că nu le-a abandonat!“.
„Odată, înaintea praznicului Sfintelor Paşti, i-am scris părintelui Antonie: «Cunoaşteţi pe cele două vecine ale mele, A. şi B., bolnave incurabil: prima bolnavă are de doi ani cancer la sân încât se văd oasele. Cealaltă, de asemenea, este grav bolnavă; doctorii nu mai speră în vindecarea ei şi are şapte copii mici. Rugaţi-vă pentru ele lui Dumnezeu». El a răspuns că prima dintre ele se curăţă de păcate prin boala ei, că trebuie să aibă răbdare şi să nu cârtească, iar pe a doua Domnul o va milui de dragul copiilor. Într-adevăr, prima a tot bolit şi a murit având un sfârşit creştinesc minunat, iar a doua, mai presus de aşteptările medicilor, a început să se însănătoşească.
Şi, lucru ciudat, chiar în ziua în care i-am scris părintelui Antonie, ei i-a fost foarte bine şi apoi s-a îndreptat şi a ieşit din spital. În momentul de faţă este bolnavă iarăşi. E clar că aceasta e voia Domnului Dumnezeu şi că aşa trebuie să fie“.
„Prin binecuvântarea şi rugăciunile părintelui Antonie, Dumnezeu m-a călăuzit către o sfântă mănăstire ca să mă pocăiesc. Din multele întâmplări s-a putut vedea că părintele Antonie avea darul clarviziunii. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să mă hotărăsc să-i vorbesc despre ceva anume şi să-i cer sfatul, însă el însuşi, cunoscând gândurile mele, mă prevenea: „Vreţi să faceţi acel lucru sau doar să mă întrebaţi despre el?“ şi îmi expunea direct tot ce gândeam şi îmi dădea sfaturi. Când plecam acasă luându-mi rămas bun, întotdeauna dăruia întregii familii diferite lucruşoare; cuiva o iconiţă, cuiva un sfeşnic, fiecăruia o cărticică, dădea câte ceva fiecăruia ca amintire, apoi ne binecuvânta şi ne conducea. Uneori ieşea din cerdac şi cu picioarele bolnave ne conducea până la portiţă şi ne binecuvânta pe toţi. De multe ori avea lacrimi în ochi, atât de mult ne iubea!
Ultima dată l-am vizitat când era bolnav pe patul de moarte la sfârşitul lunii iulie, iar pe 1 august, după dumnezeiasca Liturghie, ne-am luat rămas bun de la el pentru totdeauna. Ca şi cum n-ar fi fost grav bolnav, ne primea cu mare dragoste şi chiar discuta cu noi mult timp. Stând pe pat, binecuvânta fiecare membru al familiei. Pe cei care nu erau prezenţi şi-i aducea aminte şi îi binecuvânta în lipsa lor, dând fiecăruia câte o iconiţă. În cele din urmă ne despărţeam şi părintele plângea. Era îngerul, binefăcătorul nostru! Să intre în bucuria Domnului său! Unicului Dumnezeu, slavă în veci. Amin“.

Izbăvirea de chinuitoarele ispite ale vrăjmaşului

Considerăm un păcat a pune sub tăcere vreo întâmplare minunată din viaţa cuviosului Antonie, în care evident s-a manifestat puterea rugăciunilor lui. De asemenea, se poate vorbi despre îndrumarea spre mântuirea sufletească a celor apropiaţi în cazul în care oamenii credincioşi erau supuşi atacurilor din partea duşmanilor.
Tânăra şi evlavioasa P. (astăzi călugăriţă în mănăstirea de maici T-skoi) era chinuită de o ispită asemănătoare cu cea a Sf. Muceniţe Iustina. Aceasta era urmărită de un om, care, văzând că toate eforturile lui de a provoca în ea dragoste reciprocă sunt zadarnice, a mers la o vrăjitoare şi cu ajutorul ei a început să o vrăjească. Fiind anunţată din timp printr-o servitoare credincioasă şi începând să simtă în ea acţiunea forţei vrăjmaşe, această tânără, în afară de Dumnezeu nu a putut să caute ajutor nicăieri, deoarece nu avea cunoştinţe printre persoanele cu viaţă duhovnicească. Într-o noapte, servitoarea pomenită mai înainte a avut un vis în care un călugăr de statură înaltă a intrat în camera stăpânei ei şi a îmbrăcat-o în veşminte călugăreşti. În scurt timp după acest vis, rudele apropiate ale tinerei, care niciodată nu primiseră un călugăr în casa lor, pe neaşteptate şi-au exprimat dorinţa de a face cunoştinţă cu cuviosul Antonie şi în aceeaşi zi seara, prin deosebita rânduială a Voii Divine, părintele Antonie, fără să fi fost invitat, a vizitat această familie, deşi nu făcuseră cunoştinţă mai înainte. Această vizită a fost foarte importantă. În timpul ei s-a arătat şi voia lui Dumnezeu cu privire la această familie şi acţiunea diavolilor şi puterea spirituală a părintelui Antonie. Iată ce se ştie cu adevărat despre acest lucru. Cum a intrat în casă stareţul, mulţimea de diavoli pe care părintele Antonie o vedea a năvălit asupra lui cu ocări şi ameninţări, interzicându-i să păşească înăuntru. Însă stareţul nu s-a temut de ameninţările vrăjmaşilor, a chemat în ajutor numele lui Dumnezeu cu smerenie şi Dumnezeu a alungat diavolii. Când părintele a intrat, toţi au observat că o paloare ca de mort i-a acoperit faţa. Servitoarea aceea, văzându-l pe stareţ, a recunoscut că pe el l-a văzut în vis. Tânăra P. de la prima vedere a simţit către părintele Antonie o deplină atracţie sufletească şi încredere şi s-a hotărât să-i descrie în scris istoria întregii sale vieţi. Stareţul a înţeles că singura cale de mântuire pentru această tânără este să se îndepărteze într-o mănăstire, însă despre acest lucru părinţii ei nici nu au vrut să audă. Părintele Antonie a considerat că e inutil să încerce să-i convingă şi de aceea a început numai să se roage pentru izbăvirea tinerei P. de vrăjmaşii care o înconjurau. Prin scrisorile lui o întărea în chinurile provocate de puterea nevăzută a diavolilor, îndreptaţi către ea de vrăjitor. După câtva timp, părintele Antonie a sfătuit toată familia tinerei să meargă la mănăstirea unde trebuia să se săvârşească tunderea în monahism a câtorva persoane. Această propunere a fost acceptată şi prin rugăciunile cuviosului Antonie, ceremonia călugăririi i-a făcut o impresie atât de adâncă mamei tinerei P., încât la ieşirea din biserică, pe neaşteptate, şi-a dat consimţământul pentru ca fiica ei să intre în mănăstire. Tânăra P., cu mare bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu s-a grăbit să se folosească de bunăvoinţa mamei şi a intrat în mănăstirea T-skoi, unde se află şi azi. Cu toate acestea, vrăjitorul se lăuda că şi din mănăstire o poate scoate. Într-adevăr, tânăra călugăriţă a continuat să simtă în ea acţiunea forţei vrăjmaşe, neavând pace nici ziua, nici noaptea. Şi iarăşi a găsit întărire în rugăciunile şi sfaturile părintelui egumen Antonie. Fiind izbăvită complet de chinurile ispitei vrăjmaşului, tânăra nevoitoare a primit prin rugăciunile marelui sfânt contemporan numele celui care e respectat până la marginile Rusiei şi peste hotarele ei, al Mitropolitului Filaret al Moscovei. Odată el i-a apărut în vedenie în vis tinerei P. citind psalmul 16 şi i-a poruncit să zică după el toate stihurile acelui psalm. Apoi i-a dat poruncă să citească zilnic acest psalm. După ce s-a sculat, a simţit că ispita care o chinuise mulţi ani a plecat cu totul de la ea.

C. Învăţăturile

Mulţi pictori Îl înfăţişează în icoane pe Hristos, însă puţini reuşesc să-L picteze cât mai potrivit. Creştinii, în general, sunt însufleţiţi de icoana lui Hristos, iar cel care este blând, cu inimă smerită şi ascultător, acela seamănă mai mult cu Hristos decât toţi.
Nu trebuie să cereţi cu insistenţă egumenului: dacă de prima dată vă spune: „Domnul să vă binecuvânteze!“, atunci cu mulţumire mergeţi în numele Domnului. Iar când auziţi: „De ce?“ supuneţi-vă în duh paşnic şi nu căutaţi voia voastră. Dacă smulgeţi acordul stareţei, atunci negreşit urmează ispita.
Trebuie să vă feriţi să cârtiţi împotriva lui Dumnezeu, şi să vă temeţi de aceasta ca de moarte, căci Domnul Dumnezeu, prin marea lui bunătate, îndelung rabdă toate greşelile noastre. Cârteala noastră nu atrage bunătatea Lui.
Ascultările şi pravilele nu le faceţi fără încuviinţarea părintelui duhovnic. O singură metanie cu sfatul lui vă aduce mai mult folos decât o mie de metanii făcute de capul nostru.
Fariseul se ruga şi postea mai mult decât noi, însă fără smerenie toată truda lui a fost în zadar. De aceea sârguiţi-vă cel mai mult spre smerenie, care de obicei se naşte din ascultare care vă copleşeşte.
În orice necaz şi în boală şi în sărăcie şi în strâmtorare şi în nepricepere şi în toate neplăcerile e mai bine să gândiţi şi să vorbiţi cu sine mai puţin şi prin rugăciune, deşi scurtă, să vă apropiaţi de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru că aşa va fugi duhul tristeţii amare, iar inima se va umple de nădejde în Dumnezeu şi de bucurie.
Blândeţea şi smerenia inimii sunt virtuţi fără de care nu numai Împărăţia Cerească nu o moştenim, dar nici pe pământ nu suntem fericiţi, nici linişte sufletească nu avem.
Să învăţăm să ne mustrăm pentru toate în minte şi să ne judecăm pe noi, nu pe alţii, căci cu cât suntem mai smeriţi, cu atât creştem mai mult; Dumnezeu îi iubeşte pe cei smeriţi şi revarsă pestei ei darul Său.
Ca şi cum nu te-ar fi lovit necazul, ca şi cum nu ţi s-ar fi întâmplat nici o nenorocire, să spui: „Eu rabd acestea pentru Iisus Hristos!“. Numai dacă spui acest lucru îţi va fi mai uşor. Căci numele lui Iisus Hristos e puternic. Datorită Lui, toate necazurile încetează, iar diavolii pier. Se va potoli şi necazul tău; va înceta şi lipsa de curaj când vei chema dulcele Lui nume. Doamne, ajută-mi să văd păcatele mele; Doamne, dă-mi răbdare, mărinimie şi blândeţe!

Rugăciunea cuviosului Antonie

În mâinile marii Tale milostiviri, o, Domnul meu, îmi las sufletul şi trupul bolnăvicios. Tu fii Ajutorul meu şi Apărătorul meu în toată viaţa mea, de acum şi până la sfârşit şi în toate. Atât în bucurie, cât şi în tristeţe, în fericire şi în nefericire, în boală şi în sănătate, în viaţă şi în moarte – în toate să fie cu mine voia Ta cea sfântă, atât în cer cât şi pe pământ. Amin.

VII. CUVIOSUL STAREŢ ILARION

E mai folositor să recunoşti că eşti în
toate vinovat şi ultimul dintre toţi,
decât să alergi către autojustificare
(decât să-ţi găseşti scuze).

A. Viaţa

Cuviosul Ilarion, în lume Rodion Nichitici Ponomarev, s-a născut în noaptea de Paşti din 8 spre 9 aprilie 1805, în Kliuceah. Părinţii erau Nichita Filimonovici şi Eufimia Nichiforovna, stăpâni de iobagi.
Ziua naşterii stareţului a fost socotită cea de 8 aprilie, închinată cinstirii Sf. Apostol Irodion şi aşa a fost numit şi noul născut. Rodion a fost al treilea fiu al Ponomarevilor. După el s-au mai născut încă un fiu şi o fiică, iar aceasta a murit, fiind încă mică. Rodion l-a văzut puţin şi rar pe tatăl său până la vârsta de 15 ani, deoarece acesta era croitor şi, în afară de activitatea din oraş, avea multe comenzi şi din partea moşierilor din împrejurimi, unde trebuia să meargă des. Supravegherea familiei şi a gospodăriei se afla, în special, în mâinile Eufimiei Nichiforovna.
Eufimia Nichiforovna era o femeie respectabilă şi cu frică de Dumnezeu şi pe copiii ei i-a educat într-un astfel de duh. Rodion Nichitici, în copilărie, a fost tăcut, cu o fire blândă. Se juca rar cu cei de vârsta lui, adesea se îndepărta de jocurile şi veseliile lor. Odată a încercat să se balanseze pe scândură, unde se distrau ceilalţi colegi, dar n-a avut succes. Scândura s-a răsturnat şi Rodion s-a lovit; a rămas pentru totdeauna cu cicatrice la degetul mijlociu al mâinii drepte. Asemenea lovituri au dus mai târziu la o sănătate şubredă. Cei mai mari îl tachinau pe Rodion pentru neîndemânarea lui. Văzându-l concentrat şi neînţelegând unde se îndreaptă gândurile tânărului, mulţi dintre cei ai casei îl tratau cu nepăsare şi răceală; el nu a fost răsfăţat, cu duioşie şi atenţie, iar acest lucru l-a făcut să se concentreze cât mai mult în el însuşi. Fără îndoială, Dumnezeu Se hotărâse asupra lui pentru un ţel bun şi înţelept; în acest fel a educat şi a pregătit în el un viitor propovăduitor şi împlinitor al învăţăturilor sfinte.
În anul 1820, Rodion s-a mutat cu familia sa în judeţul Novohoperski, gubernia Voronej, unde a locuit până la vârsta de 20 de ani. A fost un ajutor folositor pentru tatăl său, deoarece s-a deprins treptat cu meseria de croitor. Tatăl nu vroia ca el să înveţe această meserie şi nici mama lui nu dorea acest lucru. Ea i-a prevestit încă de la împlinirea vârstei de 17 ani că va fi călugăr. Tânărul dorea să se ocupe cu meşteşugul tatălui, deoarece încă din copilărie a simţit în el năzuinţa de a intra în mănăstire şi se gândea că acolo, în mănăstire, această ocupaţie îi va prinde bine. În zilele de sărbătoare el mergea împreună cu familia la biserică, la Liturghie. De două ori a mers în pelerinaj la Lavra din Kiev. Conform cu înclinaţia lui Rodion spre însingurare, desfătarea lui preferată în Novohopersk era vânătoarea. Pentru a învăţa mai bine meseria de croitor, Rodion s-a hotărât să plece la Moscova. Plecând din Novohopersk pe 2 decembrie în anul 1824, Rodion a ajuns la Moscova. Despre şederea lui la Moscova stareţul a povestit următorul lucru: „În Moscova nu mi-a fost uşor la început. Sosind fără mijloace de trai, fără bani, m-am străduit mult spre cele de trebuinţă; mi-am căutat o locuinţă, însă nimeni nu m-a primit. În general mi-a fost dat să suport în Moscova multe necazuri, lipsuri şi ispite“.
A căutat câţiva croitori, însă din cauza eforturilor intense şi a diverselor necazuri nu a mai putut să lucreze şi s-a îmbolnăvit: „Sărăcia şi boala de piept m-au scăpat de multe vicii şi m-au ajutat să-mi menţin direcţia cucernică a gândurilor. Însă, în cele din urmă, am observat că gândurile mele, din cauza ispitelor necontenite, au început să slăbească în evlavie şi eu, cunoscând îndeajuns meseria, am hotărât să plec din Moscova acasă“.
După ce a stat trei ani şi jumătate în Moscova, Rodion s-a întors acasă şi apoi s-a mutat cu familia în Saratov în anul 1829. Acolo Ponomarevii şi-au deschis propriul atelier şi o cooperativă de producţie.
În perioada în care a stat la Saratov lui Rodion i s-au făcut două propuneri de căsătorie, însă în planurile lui Dumnezeu era altceva hotărât dinainte. Acele propuneri nu au fost onorate: una, datorită acţiunii deosebite a voii lui Dumnezeu pentru că tânăra a murit pe neaşteptate după o boală scurtă; iar cealaltă, datorită refuzului pe care l-a manifestat însuşi Rodion. Condiţiile de viaţă religioasă din această localitate în care Rodion se mutase, au avut o influenţă însemnată pentru îndreptarea vieţii lui interioare. Oraşul fusese invadat de rascolnicii tuturor sectelor şi erau mulţi de alte credinţe: catolici, luterani, evrei, chiar şi închinători la idoli. Câteva persoane deosebite şi-au îndreptat eforturile împotriva dezbinării. La cercul acestor luptători împotriva dezbinării a aderat şi Rodion Nichitici. El a găsit pentru sine în acest domeniu un câmp larg de activitate, în care a avut necazuri şi amărăciuni.
Printr-o încurcătură, a fost chemat împreună cu tovarăşii lui de luptă la judecată. A fost eliberat numai după ce i s-a dat un canon greu de penitenţă pentru suflet, pe 40 de ani. În acest fel, prin necazurile şi ispitele pe care le-a îndurat, voia lui Dumnezeu l-a educat pe viitorul învăţător şi stareţ. Activitatea misionară a lui Rodion Nichitici a avut, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, rezultate bune. I-a întors la sânul Bisericii mame pe cei mai mulţi care se rătăciseră şi îşi uciseseră sufletele. Între timp, studiul atent al Bibliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi experimentat în viaţă, au deschis treptat sufletul delicat al lui Rodion Nichitici şi a înţeles că deşi în viaţa lumească se ocupa cu lucruri duhovniceşti şi se dedicase credinţei în Hristos, totuşi, exista pe pământ şi o altă viaţă, mai bună şi mai înaltă decât cea pe care a trăit-o el până atunci. Aceasta era viaţa monahală şi dorinţa puternică pentru ea, pe care a recunoscut-o în el încă din copilărie, s-a accentuat şi mai mult. Ca să se apropie mai mult de ce-şi dorea şi să se lămurească la care din mănăstiri să se ducă, Rodion Nichitici a petrecut o parte din anul 1837 şi tot anul 1838 vizitând cea mai mare parte din mănăstiri. A fost în Sarov la mănăstirile Suzdalsk, Rostovsk, Belozersk, Tihvinsk, Ladojsk, Oloneţki, Soloveţki, Moscova, Voronej, Kiev, Poceaev, la schiturile Sofroniev, Glinsk, Plosceansk. Şi, în cele din urmă, sufletul lui a încetat să mai caute, deoarece a găsit în Pustia Kozelsk schitul Optina, care i s-a părut lui a fi desăvârşit. La începutul şederii sale în schit, Rodion Nichitici a trăit alături de chilia marelui om duhovnicesc, fostului egumen al mănăstirii Valaam, părintele Varlaam, care vieţuia acolo „spre a muri în pace“.
Schimnicul Ilarion mai târziu şi-a amintit cu dragoste şi recunoştinţă de egumenul Varlaam şi de influenţa binefăcătoare pe care au avut-o sfaturile acestuia asupra lui şi de exemplele lui de puternică trezvie şi nevoinţă atât de importante mai ales pentru tinerii începători.
Rodion Nichitici a povestit mai târziu: „Dacă se întâmpla să mergi la el şi începeai să-i transmiţi: părinte, am auzit aceasta, am văzut aceasta“, egumenul răspundea: «Ce foloase reies din aceasta? Mai bine nu vezi şi nu auzi nimic; sârguieşte-te numai să-ţi verifici gândurile şi inima». Astfel de observaţii corespunzătoare au însemnat pentru Rodion Nichitici unul dintre mijloacele deprinderii lui cu viaţa monahală. Nevoitorul rugăciunilor şi al tăcerii, stareţul Varlaam a murit în pace pe 26 decembrie, anul 1849. După ce stareţul Antonie a fost mutat la Maloiaroslaveţki (1 decembrie 1839), în locul lui a fost numit duhovnicul obştii, schimnicul Macarie. Rodion Nichitici a fost ales ca ucenic în chilia acestuia şi în această ascultare faţă de stareţul Macarie a trăit timp de 20 de ani, până la fericitul său sfârşit care a avut loc pe 7 septembrie, anul 1860.
Ca şi ceilalţi fraţi, Rodion Nichitici se spovedea cuviosului Macarie şi împreună cu acesta, mergea zilnic la cuviosul Leonid din mănăstire ca să-şi mărturisească gândurile. Lecţiile smereniei, dragostei şi blândeţii, Rodion Nichitici le-a primit de la cuviosul Leonid până când acesta a murit. Pentru că în lume s-a îngrijit de problemele credinţei şi evlaviei, fiind un exemplu şi învăţător pentru mulţi, Rodion Nichitici a început de acum încolo nevoinţa grea a curăţirii inimii de cele mai subtile acţiuni interioare ale iubirii de sine, ale trufiei şi ale celorlalte patimi. Pentru acest lucru a luat asupra lui crucea ascultării, predându-şi pe deplin voinţa şi gândurile în supunerea faţă de părintele duhovnic, învăţătorul său modest. Învăţăturile stareţului Macarie, viaţa şi activitatea lui au pătruns adânc în inima tânărului călugăr şi i-au fost de folos pentru începutul său de ocârmuitor în îndelungata viaţă monahală.
Stareţul Macarie se purta cu începătorii aspru, serios şi îi educa pe fraţi în duhul ascultării necondiţionate. Nu-l lăsa pe nici unul nepedepsit chiar şi când în cea mai neînsemnată întâmplare nu asculta de stareţ.
După cum relatează cuviosul Ilarion, el se străduia să „păstreze pacea între ucenici; se îngrijea să-i înveţe dragostea către aproapele şi să-i deprindă să suporte necazurile cu răbdare“. În afară de ascultările pe care cuviosul Ilarion le ducea ca ucenic în chilia stareţului, privind trebuinţele personale şi liniştea stareţului – mai avea şi alte ascultări, care îi dădeau cuviosului Ilarion ocazia şi posibilitatea de a vedea şi asculta multe lucruri care nu puteau fi auzite şi văzute de alţii. Cu răbdare şi dragoste a dus multe alte ascultări. Din ziua stabilirii sale în schit şi până la primirea funcţiei de ierodiacon, care a avut loc după 12 ani (1839–1852), Ilarion s-a ocupat cu trebuinţele obştii – şi cu gospodăria, a fost şi grădinar, şi pomicultor, a preparat cvas şi a copt pâine, s-a ocupat cu albinăritul. Nu mai socotim celelalte domenii ale gospodăriei în care a avut ascultări temporare sau permanente.
Această realitate exterioară a vieţii de nevoitor a cuviosului Ilarion era evidentă pentru toţi, însă nevoinţele şi realizările vieţii interioare erau ascunse în Dumnezeu. Ele aveau totuşi, un cunoscător experimentat şi atent; erau cercetate cu înţelepciune sfântă de către învăţătorul care a şi mărturisit acest lucru, de fericitul stareţ Macarie. Acesta, în ultimele zile înainte de a muri i-a predat cuviosului Ilarion şi unui alt ucenic al său, schimnicului Ambrozie, continuarea ocârmuirii duhovniceşti, încredinţându-le îndrumarea spirituală a multor fii duhovniceşti de-ai lui. Primind de la stareţul său această ascultare, cuviosul Ilarion a dus-o până în ultimele zile ale vieţii sale – până în 18 septembrie 1873.
Fiind mult timp cel mai apropiat ucenic al cuviosului Macarie, cuviosul Ilarion a devenit stareţul schitului şi duhovnicul obştii după 2 ani şi jumătate de la moartea cuviosului Macarie. S-a străduit ca atât în administrare, cât şi în ocârmuirea duhovnicească să menţină acele rânduieli care au fost stabilite de învăţătorul său drag.
De cinci ori pe an, în toate posturile, îi spovedea pe toţi cei care veneau la el – spovedania nu era generală, ci punea întrebări fiecăruia din cei care i se spovedeau, cerând amănunte despre interesele acestuia până ajungea la cele despre viaţa şi structura interioară. Fiecare, după trebuinţă, primea învăţătură pentru mai departe. Neţinând cont de greutăţi şi de sănătatea şubredă, stareţul stătea în picioare la toate slujbele bisericeşti şi în special, la cele foarte lungi din prima şi a şaptea săptămână a Postului Mare. După ce termina de spovedit obştea, începea cu persoanele de sex feminin. Veneau la el surorile de la grajdul mănăstirii, călugăriţe sau mirence, toate spre a-şi mărturisi păcatele. Adesea spovedania ţinea până la citirea rugăciunii „înainte de culcare“. În zilele de sâmbătă dinaintea sărbătorilor veneau pentru spovedanie ieromonahi şi ierodiaconi, la rând. Îndeosebi după masa de seară călugării mai bătrâni sau cei care aveau vreo trebuinţă deosebită aproape zilnic veneau la stareţ, după rânduiala stabilită, pentru a-şi curăţa conştiinţa prin mărturisirea gândurilor şi pocăinţă. De asemenea veneau pentru a fi primiţi de stareţ sub îndrumarea lui duhovnicească şi să le dea sfaturi potrivite cu structura fiecăruia. În cea mai mare parte, stareţul nu vorbea de la sine, ci arăta cuvinte şi exemple din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinţilor Părinţi sau amintea ceea ce spunea, sfătuia sau poruncea stareţul Macarie în cazuri asemănătoare. Cuvintele de învăţătură ale stareţului Ilarion erau scurte, clare, simple şi aveau putere de convingere, deoarece el însuşi îndeplinea mai întâi ceea ce îi sfătuia pe fraţi şi trecuse prin întâmplări şi experienţe diferite, putând să dea învăţături corespunzătoare fraţilor.
Deşi se ocupa cu fraţii din mănăstire, stareţul nu refuza nici unul din vizitatorii străini, care veneau să vorbească cu el despre problemele lor sufleteşti. De fiecare dată, la el intrarea era liberă şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi, şi pentru bogaţi şi pentru săraci şi pentru apropiaţi şi pentru cei de departe, şi pentru monahi şi pentru mireni. Stareţul îi primea pe toţi şi era cu toţi deopotrivă amabil, şi atent. Pe bărbaţi îi primea în chilia lui de oaspeţi, iar pe femei le primea în aşa-zisa „hibarcă“, o clădire separată, alcătuită din tindă şi o chilie mică, cu o singură fereastră, cu intrare separată din afară, lângă porţile schitului. În colţişorul din tindă, înaintea icoanelor Mântuitorului Hristos şi a Sfântului Apostol Petru stătea o candelă, o cruce, un îndrumar pentru spovedanie şi un epitrahil pentru cei care doreau să se spovedească. Mulţi dintre vizitatori veneau la schit pentru a împărtăşi stareţului Ilarion problemele lor sufleteşti ca unui învăţător experimentat. După salutul obişnuit stareţul, prin întrebări iscusite, îl provoca pe vizitator să explice deschis ţelul vizitei sale şi ca să înţeleagă situaţia sufletească a aceluia. Când considera că e necesar, îi recomanda vizitatorului să se pregătească pentru curăţirea conştiinţei lui prin spovedanie. Pentru acest lucru era nevoie de nu mai puţin de 3 zile ca să-şi cerceteze toată viaţa dinainte, începând cu vârsta de 7 ani, să-şi amintească şi să-şi redescopere mai ales păcatele uitate, pentru care nu a făcut pocăinţă şi în care deseori se ascunde cauza bolii sufleteşti. Dacă vizitatorul, din anumite motive, nu atingea acest scop, stareţul însuşi la spovedanie, prin întrebări iscusite, îşi dădea seama cum stăteau lucrurile şi îl provoca pe vizitator să-şi aducă aminte păcatul pentru care nu s-a căit şi care îi intrase în obişnuinţă datorită neatenţiei. Trezind conştiinţa şi mâhnirea pentru păcate, uneori, stareţul, după măsura şi importanţa lor, îi dădea celui pocăit canon, potrivit cu felul de viaţă, profesia, situaţia, ocupaţia, sănătatea, vârsta vizitatorului. Trebuia ca cel ce se pocăieşte să îndeplinească acel canon cu exactitate şi fără întrerupere.
Canonul (epitimia) consta în rugăciuni, canonul de pocăinţă, citirea catismelor, metanii, fapte de milostenie, iertarea jignirilor şi ocărilor, împăcarea cu cei supăraţi, înapoierea datoriilor sau a celor însuşite pe nedrept, renunţarea la tot ce era necuviincios pentru un creştin, la distracţii şi plăcere, la trecerea zadarnică a timpului şi altele. După spovedanie dădea voie la primirea Sfintelor Taine.
Mulţi dintre aceia care dobândeau la spovedanie un însemnat folos sufletesc, continuau şi după aceea să trăiască după învăţăturile stareţului, izbăvindu-se de bolile sufleteşti. Astfel, prin rugăciunile stareţului, trăiau cu evlavie şi fericire şi îl păstrau ca duhovnic şi învăţător permanent. De asemenea, la stareţ veneau mulţi care sufereau cu nervii sau aveau alte boli sufleteşti şi pe care îi vindeca în chip minunat cu puterea darului care sălăşluia în el.
În afară de legăturile bazate pe discuţii verbale, mulţi oameni se adresau în scris. În acest fel, ultimul deceniu din viaţa lui activă şi multroditoare, cuviosul Ilarion şi l-a petrecut nu în linişte şi odihnă, ci în activităţi neîntrerupte atât externe, cât şi interne.
După moartea stareţului său a rămas principalul ascultător şi împlinitor al sfaturilor acestuia şi al învăţăturilor înţelepte primite de la el. Cuviosul Ilarion a fost şi continuatorul activităţii de constructor a stareţului său. După moartea cuviosului Macarie, a participat activ la reconstruirea bisericii schitului. Ultima încercare la care a fost supus stareţul cu voia lui Dumnezeu spre a ajunge la măsura desăvârşită a vârstei sale duhovniceşti a fost o boală grea, care a ţinut aproape doi ani. Multe greutăţi a îndurat stareţul în această încercare nouă şi dureroasă a forţelor duhovniceşti, sporind şi înmulţind talanţii daţi de Dumnezeu. În timpul bolii, stareţul nu i-a cerut lui Dumnezeu să-l uşureze prin îndepărtarea ispitei, ci să-i dea răbdare Tatăl Ceresc în această încercare. Stareţul i-a primit pe doctori, fiind constrâns numai de dragostea către fiii săi duhovniceşti şi s-a supus dorinţei şi sârguinţei lor.
Având smerenie din belşug, mult păcătosul înaintea Tatălui său Ceresc se considera demn de pedeapsa pomenită de prea înţeleptul Iisus Sirah: „Cel care păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului“ (Sirah, 38, 15). Cei care l-au văzut pe stareţul Ilarion pe patul în care a zăcut înainte de moarte au fost martorii înaltei lui răbdări, blândeţii şi smereniei la care nu mulţi ajung pe pământ. În decursul bolii, stareţul a fost de două ori (13 martie 1872 şi 25 iunie 1873) uns cu Sfântul Mir şi s-a împărtăşit des cu Sfintele lui Hristos Taine.
De pe 17 august, în ultimele 33 de zile din viaţa lui, s-a împărtăşit zilnic cu Sfintele Taine. Ultimele 4 săptămâni stareţul le-a petrecut chinuindu-se zi şi noapte, fără somn. Nu avea nici posibilitatea de a se mişca în vreun fel pe fotoliu, căci i se ridica apa în piept şi nu-i permitea să stea culcat. Până în ultimele zile ale vieţii, stareţul şi-a îndeplinit toate pravilele de rugăciuni stabilite în schit spre a fi făcute de fiecare în chilie. În mod egal s-a îngrijit şi de pravila pentru împărtăşanie. Pe 18 septembrie, ascultând pentru ultima dată rugăciunile de dimineaţă şi primind la prima oră a dimineţii Sfintele Taine, pe la ceasul 6 dimineaţa, stareţul Ilarion şi-a încetat nevoinţa. Se afla în deplină cunoştinţă când i-a venit sfârşitul liniştit, binecuvântat. Cuviosul s-a îndreptat în fotoliu şi după câteva răsuflări uşoare, neprivind nici în dreapta nici în stânga, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu
(„Biografia stareţului schitului Optina, ieroschimonahul Ilarion, anul 1897“).

B. Minunile

Darul vindecării

La cuviosul Ilarion veneau mulţi, care sufereau cu nervii sau aveau boli sufleteşti care, de obicei, se numesc „stricăciuni“. Cuviosul Ilarion era ferm convins că pocăinţa complet sinceră, iertarea tuturor jignirilor şi împăcarea cu cei potrivnici era cel mai bun medicament pentru bolile sufleteşti. Căci cauza unor asemenea boli cel mai des este duşmănia fără împăcare, dezbinarea familiei şi păcatele grele pentru care nu s-a făcut pocăinţă. Aceste cauze diferite ale bolnavilor, stareţul le recunoştea fără greutate prin întrebările iscusite pe care i le punea celui bolnav. Prin diferite căi ştiute numai de el şi prin ajutorul lui Dumnezeu îi vindeca, cu darul Tainei Pocăinţei. Stareţul îi arăta celui bolnav nu cauza închipuită, ci pe cea adevărată a bolii şi îi trezea conştiinţa, îndemnându-l la pocăinţă şi la mâhnire, pentru păcatele sale. Dacă bolnavul îi spunea că cineva anume este cauza bolii lui şi că adesea îl chinuie nervii, stareţul Ilarion îl sfătuia atunci să-şi ceară iertare de la acea persoană dacă mai este în viaţă, iar dacă a murit să se împace cu ea, făcându-i la mormânt o panihidă pentru a se odihni în pace. De asemenea, să o pomenească la proscomidie şi să se roage acasă, făcând pocăinţă şi primind canon şi să pună început bun vieţii. În afară de aceste sfaturi, le mai dădea pentru acasă apă sfinţită, sfântul artos şi untdelemn din candela care ardea la mormintele stareţilor Lev şi Macarie.
Odată, stareţul, contrar obiceiului, a zăbovit mult înainte de a ieşi din hibarca unde spovedise femeile; îl aşteptau mulţi vizitatori, bărbaţi şi femei. Aceştia au mers să afle cu cine se ocupă stareţul acolo şi au aflat că în acel moment se găsea la el o femeie bolnavă sufleteşte, care se spovedea. Stareţul a obligat-o să-şi facă semnul crucii şi să-şi mărturisească păcatele, însă ea s-a împotrivit cu tărie şi nu a vrut să le spună. Ţipa şi îl ocăra pe stareţ cu cuvinte grosolane şi necuviincioase.
Cuviosul Ilarion, fără să acorde atenţie chinului ei, s-a străduit să o aducă în deplină cunoştinţă şi să o determine să se pocăiască pentru acel păcat din cauza căruia suferise puternic. În cele din urmă, după multe eforturi, femeia bolnavă şi-a venit în simţiri, a mărturisit totul, s-a pocăit şi a făgăduit să împlinească tot ce a sfătuit-o stareţul. La plecare, stareţul i-a dat artos sfinţit şi apă sfinţită.
O ţărancă de 40 de ani, din judeţul Odoevsk, vizitând des mănăstirea, a povestit că în decursul a multor ani, a suferit puternic din cauza crizelor care erau însoţite de convulsii, spasme şi ţipete pe diferite voci. În stare de criză, ţipa neîncetat, se chinuia şi manifesta o putere nefirească, încât nu puteau s-o ţină câţiva bărbaţi. Auzind multe lucruri despre cuviosul Ilarion, a plecat către el, după ajutor. Ca întotdeauna, şi în acest caz, stareţul a spovedit-o de toate păcatele, în special de cele pentru care nu se pocăise şi astfel, prin puterea binefăcătoare a tainei pocăinţei, ea a primit prin stareţ vindecare completă. Nu a mai avut crize şi s-a făcut sănătoasă şi s-a liniştit, fiind adânc recunoscătoare pentru ajutorul primit. În anul 1877, încă mai trăia şi o cunoşteau personal mulţi fraţi.

Izbăvirea de la sinucidere

Un anume negustor, vânzător din Nijni, de vârstă mijlocie, neînsurat, suferea de câţiva ani de o boală care nu-i dădea pace. După cum a afirmat el însuşi, avea senzaţia că cineva îi şopteşte în gând să se sinucidă. Când mergea în apropierea apei, vocea îi şoptea: „De ce să trăieşti mai mult pe lume? Îneacă-te!“. Dacă vedea un foc, vocea îl îndemna să se arunce în foc. Dacă vedea un cuţit sau vreun alt instrument ascuţit, vocea îl îndemna să se înjunghie, ca şi cum nu mai avea de ce să rămână în lume. Slăbit, istovit, cu ochii duşi în fundul capului din cauza bolii sufleteşti, el a venit împreună cu mama sa la mănăstire. A mers la stareţ şi când a fost întrebat din ce cauză suferă, a explicat că, după convingerea lui, s-a îmbolnăvit din cauză că în copilărie, pe când avea doar doi ani, mama lui l-a blestemat. Stareţul s-a îngrijit mult timp de el, i-a pus întrebări amănunţite despre ce a considerat că e necesar şi şi-a dat seama că pricina bolii nu este aceea pe care i-o spusese, ci alta. Boala îi fusese trimisă ca pedeapsă pentru părerile greşite pe care le avea cu privire la mama lui. Mama aceluia era o bătrânică bună şi îl iubea foarte mult, dorindu-i tot binele, iar el se gândea că l-a făcut nefericit toată viaţa. Mult timp nu a fost de acord cu părerea stareţului. În cele din urmă, la spovedanie, stareţul, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-a determinat să părăsească părerea greşită despre blestemul mamei lui şi, în schimb, să se smerească înaintea ei şi cu sentimentul căinţei să o roage să-l ierte pentru că a gândit rău despre ea. Împlinind învăţăturile stareţului, s-a învrednicit de primirea Sfintelor Taine şi s-a arătat stareţului înnoit, liniştit şi fericit. Nu mai auzea îndemnurile spre moarte; conştiinţa lui s-a împăcat. Iar sufletul, sfinţit prin tainele pocăinţei şi împărtăşaniei, s-a întors către o viaţă luminoasă. Înapoindu-se în Nijni, şi-a continuat viaţa după învăţăturile stareţului. Un negustor din judeţul Bogorodiţki, gubernia Tulsk, de 35 de ani, rezonabil, suferea de mai mult de doi ani de o boală sufletească: i se părea că toţi îşi bat joc de el şi de activităţile lui şi că anumiţi oameni necunoscuţi îl urmăreau oriunde se ducea şi intenţionau să-i distrugă viaţa. Aceste gânduri nu-i dădeau pace nici ziua, nici noaptea şi de câteva ori i-a venit şi gândul sinuciderii şi a început să provoace teamă în toată familia sa. După convingerea mamei, I. V. a mers la mănăstire. M. i-a explicat stareţului Ilarion situaţia lui. Stareţul s-a îngrijit de el de câteva ori şi a văzut că are un păcat ascuns pe care nu l-a mărturisit duhovnicului deoarece se îndoia că ar putea fi iertat. Cuviosul l-a convins că nu există păcat care să nu fie iertat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu dacă se face pocăinţă pentru el. Negustorul a căpătat prin spovedanie linişte şi primind încuviinţare, s-a învrednicit de împărtăşirea cu Sfintele Taine. După dezlegare, stareţul i-a spus: „Mergi cu Dumnezeu; acum nu te vor mai urmări“. Într-adevăr, aşa a fost. I. V. s-a însănătoşit complet după boala cea grea.

Vindecarea nebuniei

Un negustor din judeţul Novosilsk avea de doi ani boala nebuniei, care nu-i dădea pace nici un minut şi îl ducea până la inconştienţă. I se părea că este urmărit din toate părţile, că vor să-l lege şi să-i distrugă viaţa. De aceea, nu mai era în stare să se ocupe de treburile negustoreşti. A. E., cu privirea rătăcită, fugea de oameni şi pronunţa cuvinte nesăbuite. Cei ai casei se temeau ca într-o criză de nebunie să nu-şi ia viaţa. Soţia lui era neliniştită mai mult decât toţi din cauza acestei boli şi, în cele din urmă, s-a hotărât să-l ducă la schitul Optina. Ajunşi la schit, ea i-a explicat stareţului boala bărbatului şi i-a cerut ajutorul. Stareţul s-a îngrijit mult de el şi, din întrebări a înţeles că principala cauză a bolii era duşmănia şi nesupunerea pe care o avea faţă de tatăl său şi pe care o tăinuia în inima lui. Stareţul l-a convins pe A. E. să lase răutatea şi să ceară iertare tatălui, arătându-i că numai în acest caz poate să primească ajutorul lui Dumnezeu şi să se izbăvească de boală. De prima dată bolnavul a fost încăpăţânat, mult timp se îndreptăţea pe el, iar pe tatăl său îl învinuia, însă în cele din urmă şi-a manifestat acordul de a împlini tot ce l-a îndemnat stareţul. Stareţul l-a spovedit, iar bolnavul, după împărtăşirea cu Sfintele Taine a mai stat la schit încă trei zile, după care a plecat acasă la tatăl său complet sănătos. Acum, în linişte şi pace sufletească, se ocupă în Moscova de treburile lui negustoreşti, mulţumind lui Dumnezeu şi stareţului Ilarion.

Izbăvirea de frica inconştientă

Fiul unui negustor din oraşul Belev, pe nume P. M., care se ocupa cu comerţul pe lângă tatăl său, suferea mult de indispoziţie sufletească. S-a gândit că suferă de frică inconştientă, pentru că adesea lucrurile văzute lui nu i se păreau aşa cum erau ele în realitate. În cele din urmă a început să-i slăbească mintea. Ajungând la schit ca să facă ceea ce l-au sfătuit părinţii, bolnavul s-a dus la stareţul Ilarion. Stareţul l-a spovedit şi l-a ajutat cu sfaturi. Bolnavul a rămas de tot la schit din anul 1870 şi trăieşte în el şi azi ca monah, deşi înainte nu-şi dorea şi nici în gând nu avea vreo atracţie spre viaţa monahală. Bolnavii de nervi sau cu alte boli sufleteşti nu sunt singurii care au primit vindecare de la stareţ prin ajutorul lui Dumnezeu; stareţul a acordat ajutorul său multor oameni care se aflau şi în alte situaţii şi împrejurări ale vieţii, când cei care veneau la stareţ ajungeau să împlinească cu conştiinţa curată învăţăturile primite de la el.

Izbăvirea de necredinţă

Un student la universitatea din Moscova, moşierul, A.P.A. din Tul a ajuns aproape de totala necredinţă în Dumnezeu. Fiind în trecere pe la schit, a avut convorbiri lungi cu stareţul. Fiind pline de sinceră simpatie şi bunătate sufletească, cuvintele stareţului l-au mişcat pe tânăr. El a consimţit şi şi-a recunoscut rătăcirea, a petrecut câteva zile în schit la propunerea stareţului, s-a spovedit, a făcut pocăinţă, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi a plecat la Moscova ca un creştin credincios şi evlavios.

Clarviziunea stareţului Ilarion

Mama unei familii evlavioase (gubernia Tul, judeţul Bogorodiţki), T., care respecta adânc sfaturile stareţului – părintelui ei duhovnic, a venit la schit să-i ceară sfatul cu privire la căsătoria fiicei ei. Aceasta e cerută în căsătorie de trei tineri, iar ele au hotărât ca alegerea să se facă după cum va sfătui stareţul. Trei zile au tot mers la stareţ, dorind să audă ce le va spune. Se părea că stareţul alesese deja unul din cei trei tineri, însă în cele trei zile nu le-a arătat hotărârea lui. La întrebarea lor: „Cum ne blagosloviţi, părinte?“, a răspuns: „Of, fetiţă, fetiţă! Milă îmi e de tine, însă cum să mă port cu tine? Să mai aşteptăm!“. În a patra zi le-a spus: „Uite, fetiţă! Când înoţi, înoţi aşa! Eşti om dacă traversezi apa înot. E clar că lui Dumnezeu aşa îi place“.
Din aceste cuvinte ale cuviosului Ilarion se subînţelegea că prin căsătorie tânăra va avea parte de multe necazuri. La început cuvintele stareţului s-au arătat a fi misterioase, însă, după ce tânăra s-a căsătorit, s-au adeverit. Încă din start i-a fost foarte greu în familia soţului; a îndurat multe necazuri şi supărări, încât sănătatea ei s-a zdruncinat şi a început să slăbească şi sufleteşte. Amintindu-şi cuvintele stareţului, T. s-a întărit cu ele şi a aşteptat să se schimbe împrejurările în altele mai favorabile. Situaţia ei grea a continuat încă trei ani. În cele din urmă, totul s-a schimbat pe neaşteptate: sănătatea ei s-a îndreptat iarăşi şi de atunci şi până azi trăieşte fericită, binecuvântând amintirea stareţului.
Un tânăr dintr-o familie de negustori a rămas văduv după patru ani de căsnicie şi cei apropiaţi au început să peţească o nouă logodnică pentru el. Când fratele lui a plecat la schitul Optina, el l-a rugat să-i ceară stareţului Ilarion binecuvântare pentru a doua căsătorie. Stareţul i-a dat următorul răspuns: „Spune-i fratelui tău să mai aştepte un an, apoi să vină la mine şi mai vedem noi“. Tânărul nu şi-a făcut timp să se ducă personal la stareţ, a tot amânat, şi între timp i-au petit o logodnică. Pentru că nu s-a văzut personal cu stareţul, nu a împlinit sfatul pe care l-a primit şi s-a căsătorit a doua oară. Însă peste trei săptămâni şi jumătate i-a murit şi a doua soţie. După aceea rudele i-au propus să se gândească la a treia căsătorie. Atunci a mers personal la schit să ia de la stareţ binecuvântare. Stareţul l-a primit cu simpatie şi i-a spus: „De ce nu ai ascultat? Iată cum ţi-a fost în căsătorie“. Petrecând câteva zile la schit, tânărul, la spovedanie, şi-a manifestat dorinţa ca în loc de căsătorie să intre în monahism. Stareţul l-a întrebat dacă i-a apărut demult această dorinţă. Acela a răspuns: „De câteva ore“. Stareţul a răspuns: „Trebuie, mai întâi, să fii pus la probă câtva timp“. După ce a încheiat spovedania, zâmbind, a zis: „Hai, vino, vino, te voi îndruma eu“. În scurt timp, tânărul şi-a părăsit familia şi în anul 1865 a intrat în schit unde şi acum trăieşte ca monah.
Nepoata protoiereului catedralei din Belevski, Ivan Vasilievici Glagolev, care se afla în relaţie de prietenie cu schimnicii Leonid şi Macarie, şi era binefăcătorul mănăstirii de maici din Belevsk (Monografia mănăstirii de maici Belevska, anul 1863, p. 97–98) de şase ani trăia în mănăstire ca egumena Paulina, împreună cu nepoata ei, monahia M. Slujea la strană pentru că avea o voce plăcută. La un moment dat, două surori din cele care cântau la strană au plecat din Belev la una din mănăstirile din Moscova, iar mai târziu au tras-o cu ele şi pe Maşa. Însă la Moscova n-a avut pace mult timp, conştiinţa ei nu a fost liniştită şi a ajuns la crize de nervi. Câteva surori din Belev i-au cerut stareţului să se roage pentru ea. Stareţul a spus că Dumnezeu o va îndrepta şi se va întoarce la obştea dinainte cu căinţă. Cuvintele stareţului s-au adeverit: în luna iunie a anului 1871 ea s-a întors la mănăstirea Belevskaia.
Când a venit la stareţ, în hibarcă era multă lume; a plâns la picioarele stareţului, care a primit-o cu dragoste, ca de obicei, şi i-a zis: „Maşa, eşti încă vie? Slavă Domnului! Cu adevărat rugăciunea maicii egumene a ajuns la Dumnezeu!“. Ea i-a spus stareţului: „Milostive părinte! Dacă este şi pentru mine, păcătoasa, milă la Dumnezeu, izbăviţi-mă! Toată nădejdea mea după Dumnezeu este în sfinţia voastră şi în rugăciunile sfinţiei voastre, cărora eu m-am încredinţat demult“.
Stareţul a spus: „Milostiv e Domnul! Nu deznădăjdui, ai credinţă şi nădejde; să aduci numai pocăinţă sinceră pentru tot ce ţi-a împovărat conştiinţa şi cu ajutorul lui Dumnezeu să pui început bun!“. Stareţul voia fără amânare să se ocupe de sora bolnavă însă ea a mai făcut o criză. Surorile care erau cu ea, crezând că nu-şi va veni în fire curând, i-au explicat stareţului că ea are des astfel de crize şi au spus că n-ar fi potrivit ca stareţul să rămână cu ea până în ziua următoare. Însă stareţul, care urmărea criza cu atenţie şi preocupare a hotărât să nu amâne.
El i-a poruncit ucenicului să-i dea apă sfinţită, a binecuvântat-o pe bolnavă şi i-a dat să bea; bolnava a băut şi a devenit mai liniştită, iar în cele din urmă s-a liniştit de tot. Trebuia să fi văzut cu câtă căldură sufletească s-a îngrijit stareţul de ea. Pentru câteva minute, bolnava a dormit într-un somn uşor. Stareţul i-a poruncit unei surori să aibă grijă de ea ca imediat ce-şi revine să se spovedească. Între timp, el a continuat să primească alte vizitatoare care de data aceasta au fost multe. După câtva timp bolnava şi-a revenit. Stareţul părăsindu-le pe celelalte, a întrebat-o: „Cum îţi este acum?“. Ea a răspuns: „Pentru rugăciunile sfinţiei voastre a trecut aproape totul, numai înaintea ochilor văd negru“. „Îţi aminteşti totul? Poţi să te spovedeşti?“, a întrebat stareţul: „Îmi amintesc totul, milostive părinte!“. Şi i-a cerut, dacă se poate, să se spovedească. Stareţul s-a ocupat de ea timp de 2 ore. După spovedanie a mângâiat-o ca pe un copil mic, i-a dat metaniile lui, apă sfinţită şi artos sfinţit. I-a dat, de asemenea, blagoslovenie să bea aghiasmă atunci când apare criza. La plecare a binecuvântat-o şi i-a spus: „Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu: de acum vei fi vie şi dacă s-ar întâmpla să mori, căci milostiv e Domnul, facă-se voia Lui cea sfântă! Să ţii minte că e mai bine să fii ucenica ucenicului, decât să trăieşti bazându-te pe mintea ta şi după voia ta“ şi, îndreptându-se către surorile care o însoţeau, le-a poruncit să nu o părăsească pe cea bolnavă.
După plecarea bolnavei, stareţul a fost foarte mulţumit pentru faptul că a putut să se pocăiască din toată inima şi a zis: „Surorile ei se gândesc că ea nu se află chiar în pericol, însă numai Dumnezeu ştie! Şi cei sănătoşi mor uneori dintr-o dată, dar cea bolnavă, aflându-se într-o situaţie aşa de chinuitoare, cu atât mai mult e fără de apărare. Dar nu avem de unde să ştim ce ni se poate întâmpla în noaptea ce vine sau în ziua următoare. Dacă se poate numai să îl ajutăm pe cel sărman – atunci aşa să fie. În astfel de cazuri nu trebuie să amânăm, ci să ne folosim de fiecare minut, ca să nu pierdem sufletul ce caută mântuirea, fără ajutor“.
Întorcându-se în camera de oaspeţi, cea bolnavă le-a spus surorilor: „Prietenele mele! Cât de uşor îmi e în suflet acum! Demult n-a mai simţit inima mea păcătoasă o aşa linişte mângâietoare în suflet şi asemenea sentimente inexplicabile ca cele pe care le-am simţit când am venit de la părintele stareţ. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“. Apoi a cerut să i se aprindă candela, a băut aghiasmă, a luat metaniile primite de la stareţ şi s-a aşezat pe pat, închinându-se cu semnul Sfintei Cruci. Surorile au lăsat-o şi au plecat să ia masa de seară. După ce au mâncat şi au discutat între ele despre schimbarea înduioşătoare, care a avut loc în acea seară în starea bolnavei, s-au întors la ea, ca să citească împreună rugăciunile „înainte de culcare“. Însă au găsit-o pe Maria dormind somnul de veci. Aflând despre sfârşitul ei, stareţul a spus: „Trebuia să vă aşteptaţi la aceasta, deoarece aseară nu am vrut să o las nespovedită“. Apoi le-a relatat o povestire din Proloage (14 iulie) care spunea că o soră a plecat de la mănăstire în lume (în Soluna) şi după o perioada în care a dus o viaţă păcătoasă a venit la porţile mănăstirii cu intenţia sinceră de a face pocăinţă, însă păşind dincolo de porţi, pe neaşteptate a murit. Despre sfârşitul ei un episcop a avut revelaţia următoare: îngerii îi apărau sufletul spunând: „Ea ne-a slujit nouă atâţia ani“. Diavolii se împotriveau: „Ea şi în mănăstire a trăit în lenevie, cum puteţi să spuneţi că s-a pocăit?“.
Îngerii au zis: „Dumnezeu i-a văzut sufletul când îngenunchea şi i-a primit pocăinţa, căci ea a făcut pocăinţă şi a slujit cu intenţia ca viaţa ei să fie în stăpânirea Domnului Dumnezeu. La înmormântare au venit şi egumena Paulina împreună cu surorile alături de care cânta la strană. Stareţul a dorit să o prohodească el însuşi pe cea răposată, însă, brusc, această intenţie a avut-o şi părintele egumen, astfel că prohodirea a fost săvârşită în biserica cimitirului de părintele egumen, stareţul Ilarion şi părintele vistiernic Flavian care săvârşea, de obicei, Liturghia. Era înduioşător să-l vezi pe stareţ citind cu voce slabă şi emoţionată deasupra răposatei rugăciunea de dezlegare.
Pe 11 iunie, în anul 1871, într-o zi de joi, la ora 7 seara, o tânără bolnavă a fost la schit să se spovedească, iar la ora 1100 a murit, fiind în al 22-lea an al vieţii; în duminica din 13 iunie a avut loc înmormântarea răposatei la cimitirul nou al mănăstirii Tuturor Sfinţilor („Studiul biografic al Egumenei Paulina din mănăstirea Belevska, «Strannic», anul 1880, decembrie“).

Din scrisorile monahiei Mihaela (Bolotnikova) din mănăstirea Belevska

Prezicerea despre rangul de egumenă

Noi, patru surori bune, am intrat în momente diferite la mănăstirea sfântă din Belev. La început, o soră, care până atunci slujise timp de 17 ani în altă mănăstire (ca rasoforă – Serafima, iar apoi ca egumenă – Macaria), s-a mutat de la mănăstirea Velikoluţkaia, la mănăstirea Belevskaia, pentru a fi aproape de părintele Macarie. Altă soră, câţiva ani mai târziu după ea, a ieşit din lume şi a intrat în obşte (schimonahia Ilariona). Noi, celelalte două surori (Mihaela – în lume Alexandra – şi Magdalena) am intrat împreună într-o chilie separată, mai târziu decât primele două, în anul 1858.
După moartea părintelui nostru Macarie, toate patru am intrat prin binecuvântarea lui, sub îndrumarea celui mai apropiat ucenic al său, părintele Ilarion. După ce s-a mutat în Belev de la altă mănăstire (Velikoluţkaia), sora mea, maica Macaria, fiind bolnavă de mult timp, a zăcut o iarnă întreagă. Însă, datorită dorinţei de a-l vedea pe stareţ, cu greutate şi-a adunat puterile, a ajuns la Optina şi i-a vorbit părintelui Ilarion. „Probabil, părinte, că nu mai am mult de trăit!“. Iar părintele i-a răspuns: „Nu, nu vei muri; ci te vom face egumenă“.
După ce s-a întors în Belev, sora mică a aflat că egumena noastră a primit vestea despre moartea neaşteptată a egumenei din Tul şi, în scurt timp, episcopul a numit-o în locul ei pe sora noastră cea bolnavă. Spre mâhnirea ei, episcopul i-a poruncit nou-numitei egumene să fie de Sfintele Paşti deja la Tul. Era Postul Mare, iar ea era dezorientată. Cu acest necaz în suflet a venit la părintele Ilarion şi i-a spus că acum, în starea ei bolnăvicioasă nu poate să meargă pe un drum rău, iar părintele, liniştind-o, a răspuns: „De ce acum? Când va fi cald şi uscat o vom transporta pe Macaria“. Aşa s-a şi întâmplat. Episcopul a amânat sosirea egumenei nou numite până când a venit vremea uscată: ea a ajuns acolo în mai, adeverindu-se astfel prezicerea părintelui. Acolo i-a fost foarte greu. În sfânta ascultare a petrecut 6 ani, ducându-şi crucea. Acum s-a izbăvit de acea ascultare şi îşi petrece zilele de boală în linişte. Însă în timp ce-şi petrecea zilele în linişte, părintele i-a repetat de câteva ori: „Vezi să nu te aleagă din nou ca egumenă!“. Noi am crezut că glumeşte, însă, spre surprinderea noastră, cuvintele părintelui s-au împlinit. Când începuse să-i slăbească sănătatea mai mult şi împlinise 70 de ani, pe neaşteptate a primit o scrisoare în care o persoană importantă dintr-o mănăstire (nu cea din Tul) a propus-o pentru locul de egumenă. Era rugată să comunice dacă e de acord sau nu cu propunerea, încredinţând-o că nu va avea nici un fel de griji, iar toate acţiunile necesare hotărârii ei le îndeplinea această persoană. Sora mea, însă, a refuzat propunerea.
De acum voi vorbi despre mine. Când am primit împreună cu sora mea, la mănăstirea Belevskaia, chilia noastră, părintele, vorbind în parabole, ne-a dat de înţeles că acea chilie e şubredă, ceea ce mai târziu s-a adeverit.
Însă noi, la început, nu am înţeles aluziile şi obţinând mijloace materiale, i-am cerut părintelui binecuvântare să o aranjăm în interior, iar în exterior să o acoperim cu cherestea şi să-i punem acoperiş de tablă. Părintele nu a consimţit la aceasta, însă ne-a dat binecuvântarea să locuim în ea, aşa cum este.
La repetata noastră dorinţă, în special la nerăbdarea mea, părintele, fără tragere de inimă, a căzut de acord cu privire la lucrările menţionate. În acelaşi timp ne-a dat pedeapsă severă, să nu întreprindem şi să nu facem nicidecum ceva mai mult în afară de acele reparaţii. Această fermitate în voia mea şi în ascultarea faţă de stareţ mi-a provocat pentru toată viaţa mea păcătoasă mustrări de conştiinţă.
Această reparaţie ne-a costat în jur de 300 de ruble. Când sora noastră a plecat la Tul ca egumenă, noi, cu binecuvântarea stareţului şi a maicii noastre egumene am mers după ea. Chilia noastră am vândut-o la preţul care ni s-a oferit, astfel încât faţă de cât a costat reparaţia am ieşit în pierdere.
În acest timp am avut mai multe mijloace materiale, însă în afară de ele aveam nădejde în cele viitoare. Când mijloacele materiale au început să se împuţineze, am sărăcit şi lipsurile se făceau cât mai simţite. Şi iată cum m-au pierdut nepăsarea şi încetineala cu care împlineam voia stareţului. Părintele Ilarion ne binecuvântase pe mine şi pe sora mea ca, în cazul morţii, una să-i cedeze celeilalte bunurile sale şi mi-a zis ca sora mea să-mi cedeze bunurile ei. Însă eu, din nepăsare, nu i-am amintit surorii mele şi am tot amânat, gândindu-mă că mai e destul timp când, deodată, pe neaşteptate, sora mea a căzut bolnavă şi a murit.
Astfel, culegând multe din trecut, fără să vrei îţi dai seama de trecerea iremediabilă a timpului preţios de care eu, păcătoasa, din nepăsare, n-am ştiut să mă folosesc.
Când sora mea trăia, ne-am dorit foarte mult să mergem să ne închinăm cuvioşilor lui Dumnezeu, Sfinţilor Tihon şi Mitrofan (din Voronej) însă datorită împrejurărilor nu am putut să facem acest lucru mai înainte şi pentru că nu ne-am luat rămas bun de la stareţ. Mai apoi am avut posibilitatea şi am găsit un vizitiu care cerea ieftin şi, beneficiind de această şansă, am mers la părintele să-i cerem binecuvântare să pornim la drum.
Eram pe deplin încredinţate că nu ne va refuza însă, spre surprinderea noastră, părintele nu ne-a dat binecuvântare pentru drum, spunând: „Aşteptaţi ca să faceţi o călătorie mai ieftină şi mai veselă“. În scurt timp aşa s-a şi întâmplat. Am plecat pe neaşteptate în călătoria care a fost nu numai ieftină, ci aproape lipsită de cheltuieli. Astfel, pentru sfintele rugăciuni ale părintelui, în această călătorie, absolut totul ne-a încântat.
Părintele ne-a blagoslovit ca să ne întoarcem din Zadonsk iarăşi pe la Optina şi ne-a mângâiat foarte mult, în special pe sora mea; a fost neobişnuit de milostiv cu ea, ne-a condus până în pridvor, privind din urma noastră, până când am ieşit din vizorul lui în schit, – vai! pe drumul acela plăcut, pe care niciodată n-am mers la părinţii Macarie şi Ilarion (e scris în anul 1876). Foarte târziu, părintele nostru drag a venit la noi în arhondaric şi, pe neaşteptate, ne-a spus: „Eu am venit ca să-mi iau rămas bun de la voi!“. Când sora mea i-a mulţumit pentru toate mângâierile şi milosteniile pe care părintele i le-a arătat în special ei, el a spus: „Hai, acum pregăteşte-te!“. S-ar putea spune că părintele ne-a explicat, însă noi două am tăcut, probabil sora mea nu a înţeles, iar eu, deşi bănuiam înţelesul cuvintelor lui, din cauza ispitei, m-am temut să cer lămuriri şi să mă conving. Părintele, datorită iubirii sale pământeşti îşi dorea în mod evident să ne explice că sora mea trebuia să se pregătească pentru trecerea în veşnicie şi, aşteptând câtva timp, a întrebat-o din nou: „Magdalena, vei fi de acum sănătoasă?“. Ea a răspuns: „Voi fi, părinte, pentru sfintele rugăciuni ale sfinţiei voastre“. În acea perioadă ea a fost complet sănătoasă, însă după sosirea noastră la mănăstirea din Tul, în scurt timp s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit.
Mulţi dintre noi, copiii părintelui, s-au adunat la ziua lui onomastică; toţi stăteau în jurul lui; cel mai aproape dintre toţi stătea o soră (maica Ilariona), care pe atunci era sănătoasă. Avusese mai demult o boală din cauza căreia i-a cerut părintelui blagoslovenie să poarte bandaj la ureche, iar părintele, cu voce tare, i-a răspuns: „De ce? Pământul acoperă tot!“. Apoi, ca şi cum ar fi vorbit în general, a spus: „Anul viitor, în această zi, nu voi găsi aici pe cineva“ şi privind către acea soră a adăugat: „Iată, s-ar putea spune că pomul deja e tăiat, adus şi făcut coşciug“. Acestea au fost spuse pe 21 octombrie, iar în ziua de 5 septembrie sora a murit şi au înhumat-o exact într-un coşciug gata pregătit.
În a noua zi de la moartea părintelui, în timpul proscomidiei, o femeie m-a întrebat: pentru cine se slujeşte? Când i-am răspuns că se slujeşte pentru stareţul Ilarion, brusc a început să plângă, cu lacrimi amare. Apoi a spus că mulţi ani a fost bolnavă sufleteşte iar „el, binefăcătorul meu, m-a vindecat“.
Au fost multe întâmplări asemănătoare, dar nu pot să mi le amintesc pe toate.
Maica Mihaela (Bolotnikova), († 28 noiembrie, anul 1889, p. 241–246).

Descoperirea către stareţul Ilarion (înştiinţare de sus)

O moşiereasă suferea de o zdruncinare serioasă a vieţii interioare. La Moscova boala ei era considerată foarte primejdioasă, grea şi aproape incurabilă. Astfel încât a fost neglijată complet, iar ea s-a întors de la Moscova într-o grea depresie. La începutul lunii august, în anul 1871 a plecat la Kiev ca să se vindece acolo, la un doctor renumit. Cei apropiaţi şi-au exprimat înaintea stareţului teama cu privire la incurabilitate şi la probabilitatea ca boala ei să se sfârşească rău. Stareţul nu a respins această teamă ci, dimpotrivă, a fost oarecum îngrijorat, el însuşi împărtăşindu-le neliniştea. Apoi a plecat din camera de primire în chilia lui şi a petrecut în singurătate aproape un sfert de oră. După aceea s-a întors din nou în antreu şi a început să vorbească în mod categoric despre faptul că boala ei va trece şi le-a spus ce va trebui să facă moşiereasa după ce se întoarce din Kiev.
Era clar că stareţul, în chilie, prin rugăciune, obţinuse înştiinţare de sus despre faptul că boala ei se va sfârşi cu bine.
Într-adevăr, moşiereasa, după tratamentul din Kiev s-a îndreptat complet.

Prezicerea însănătoşirii

În săptămâna brânzei din anul 1873, când stareţul era bolnav, s-a îmbolnăvit grav monahul Vasilie; în urma reumatismului acut, care s-a dezvoltat puternic, i-a înţepenit toată jumătatea stângă a trupului din creştetul capului până la extremităţile picioarelor; îi înţepenise nasul, îşi pierduse auzul şi posibilitatea de a mişca mâna stângă şi piciorul stâng. Chipul bolnavului era ca o mască: jumătate din dreapta rămăsese în starea obişnuită, iar cea din stânga se urâţise, se zbârcise şi încetase să mai fie vie. Doctorul considera că starea bolnavului se află în mare primejdie. Când boala era deja în maximă dezvoltare, stareţul mi-a spus categoric (fără să-l vadă pe bolnav) că părintele Vasile se va însănătoşi. Şi, într-adevăr, acesta s-a îndreptat şi a fost sănătos încă 80 de ani.

Dezlegarea celei sterpe

Aflându-mă odată la schitul Optina, am văzut o femeie care mi-a povestit cu veneraţie următorul lucru: 17 ani nu a reuşit să aibă copii; împreună cu soţul ei trăiau îndestulaţi, însă sufereau cumplit că nu aveau copii. Astfel că a venit cu necazul ei la părintele Ilarion. El a blagoslovit-o să meargă în Zadonsk şi, se pare, că şi în Voronej şi a adăugat: „Iar anul viitor vei veni încoace cu copilaşul“. După un an, în luna mai, ea a venit la părintele cu fiul.

C. Învăţăturile

Cuviosul Ilarion i-a învăţat pe oameni mult despre suportarea jignirilor fără mânie şi cu blândeţe. I-a învăţat să le primească cu mustrări de conştiinţă, ca fiind trimise de Voia lui Dumnezeu pentru păcatele lor, spre folosul sufletesc.
Să nu te ruşinezi când părintele duhovnic îţi descoperă bubele şi fii pregătit să primeşti de la el mustrarea pentru păcatele tale, ca să eviţi prin ea ruşinea veşnică. Biserica este pentru noi cerul pământesc unde Însuşi Dumnezeu, în chip nevăzut, e prezent şi îi primeşte pe cei care vin. De aceea, în biserică trebuie să stăm cuviincios şi cu mare evlavie. Să iubim Biserica şi să fim râvnitori faţă de ea; ea ne este mângâiere şi bucurie, atât în necazuri, cât şi în împliniri.
Când îi îmbărbăta pe cei aflaţi în necazuri, stareţul adesea spunea: „dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?“ (Rom. 8, 31).
Fiecare lucru să-l începem neapărat chemând în ajutor numele lui Dumnezeu. Deseori a vorbit stareţul despre menţinerea conştiinţei curate, despre observarea atentă a gândurilor, faptelor şi cuvintelor şi despre pocăinţa pentru ele.
I-a învăţat pe cei supuşi să-şi ducă lipsurile şi neputinţele cu bunăvoinţă. „Mustraţi-vă – îi învăţa stareţul – şi nu daţi hrană propriului egoism, gândindu-vă dacă aţi putea să înduraţi ceea ce cereţi de la ceilalţi.
Dacă simţi că te-a cuprins mânia, păstrează tăcerea şi nu spune nimic până când nu ţi se potoleşte inima prin rugăciune neîncetată şi mustrări de conştiinţă. E mai folositor pentru suflet să recunoşti că eşti în toate vinovat şi ultimul dintre toţi, decât să alergi către autojustificarea ce se naşte din mândrie, căci celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
Deseori stareţul amintea cugetarea apostolului: „Dragostea adevărată nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se trufeşte“.

VIII. CUVIOSUL STAREŢ AMBROZIE

A trăi înseamnă să nu fii mâhnit,
să nu judeci pe nimeni,
să nu superi pe nimeni
şi cu toţi să fii respectuos.

A. Viaţa

Stareţul Ambrozie s-a născut pe 23 noiembrie în anul 1812, în satul Bolşaia Lipoviţa din gubernia Tambov şi judeţul cu acelaşi nume. Tatăl său a fost paracliserul Mihail Feodorovici, iar mama Marta Nicolaevna Grenkov. Noul născut a fost numit la botez Alexandru, în cinstea marelui şi bunului credincios, cneazul Alexandru Nevski, în a cărui zi de pomenire s-a născut pruncul. Acest nume l-a purtat şi binecuvântatul ţar Alexandru Pavlovici. În acea perioadă a avut loc retragerea din Rusia a armatei lui Napoleon, care provocase atâtea distrugeri şi nenorociri. Iar Rusia cea mult îndurerată prăznuia în mod deosebit ziua de pomenire a ţarului binecuvântat, Alexandru.
Înainte de naşterea pruncului, la bunicul lui, preotul acelui sat, au venit mulţi oaspeţi. Lăuza a fost dusă în baie, deoarece în casa părintelui Teodor era o mare învălmăşeală, iar în faţa casei se îngrămădise lumea. Mai târziu, stareţul Ambrozie a zis în glumă: „Printre oameni m-am născut şi tot printre oameni trăiesc“.
Mihail Feodorovici a avut opt copii – patru băieţi şi patru fete; Alexandru Mihailovici a fost al şaselea.
În copilărie, Alexandru era foarte sprinten, vesel şi isteţ. Se dedica jocurilor copilăreşti cu toată fiinţa lui şi de aceea nu prea stătea în casă. Uneori mama lui îl ruga să aibă grijă de leagănul vreunuia din copiii ei mai mici. Băiatul alerga la această treabă plictisitoare pentru el, însă numai când mama lui, ocupată cu treburile casnice, nu îl putea supraveghea pe cel mic. Însuşi stareţul a povestit despre câteva năzbâtii din copilăria lui.
Odată s-a căţărat în podul casei după porumbei, însă a căzut şi şi-a julit spatele. Dar nu a îndrăznit să vorbească despre acest lucru nici unuia dintre cei ai casei, pentru că se temea să nu primească vreo pedeapsă pentru zbenguiala lui.
Altădată, neţinând cont de observaţiile mamei, a tot biciuit în curte un cal destul de liniştit care, ieşindu-şi din răbdări, l-a rănit cu copita la cap. E de înţeles că pentru asemenea isprăvi Alexandru nu prea era iubit în familie. Faţă de el nu aveau o deosebită atracţie nici bunicul, nici bunica, nici chiar mama lui care, mai mult decât pe toţi, îi iubea pe fiul mai mare, Nicolae, şi pe cel mai mic, Petru.
Isteţul Saşa a înţeles foarte bine starea lui incomodă în mijlocul familiei sale, care nu-l iubea. Deşi se poate spune că nu ştia care e cauza, totuşi, parţial o cunoştea, însă nu putea şi nu ştia cum să se poarte ca să câştige dragostea celor mari. De aceea, cu timpul, i-a fost necaz pe fratele lui mai mic ce se bucura, în comparaţie cu el, de dragostea deosebită a întregii familii.
„Odată – a comunicat stareţul mult mai târziu, foarte necăjit din cauza aceasta, am hotărât să mă răzbun pe fratele meu. Ştiam că bunicului nu-i place gălăgia şi dacă noi, copiii, făceam gălăgie, atunci, fără să ţină cont de cel cuminte sau de cel vinovat, ne trăgea pe toţi de păr. Eu, ca să-l duc pe fratele meu în mâna grea a bunicului, l-am întărâtat. Acesta a început să ţipe şi bunicul, ieşindu-şi din răbdări, ne-a pedepsit şi pe mine şi pe el. Aşa mi-a trebuit căci pe urmă, în afară de bunic, am primit pedeapsă şi de la mama şi de la bunica“.
Povestind despre năzbâtiile lui, smeritul stareţ se mustra pe sine înaintea ascultărilor: „Mă căiesc în faţa voastră pentru că am făcut şi aceea şi aceea“.
De fapt, el a fost un copil pur şi simplu, vioi ca argintul viu şi nu voia să ştie de frică de cineva, aşa cum se cerea într-o familie strict patriarhală.
După obiceiul acelei vremi, a învăţat să citească Ceaslovul şi Psaltirea cu alfabet slav. În fiecare zi de sărbătoare cânta şi citea la strană împreună cu tatăl său. Niciodată nu a văzut şi nici nu a auzit ceva necuviincios, fiind educat într-un mediu strict bisericesc şi religios.
Când a venit timpul să studieze, tânărul a fost dus la început în şcoala duhovnicească, iar apoi la seminar. Din mediul strict familial a ajuns, în acea perioadă, într-unul şi mai sever – cel şcolar. Vocaţia lui era vădită. Un coleg din seminar şi-a amintit la un moment-dat şi a povestit: „Aici se întâmpla ca pe ultimii bani să-ţi cumperi lumânare, ca să poţi să repeţi, să memorezi lecţiile predate, iar el (Grenkov), deşi învăţa puţin, când intra în clasă începea să-i răspundă învăţătorului exact ca în carte, mai bine decât toţi“. În luna iulie a anului 1826, Alexandru Grenkov a terminat cu succes cursurile evidenţiindu-se şi printr-un bun comportament.
La început, Alexandru Mihailovici a lucrat ca profesor meditator iar apoi a intrat ca învăţător la şcoala duhovnicească din Lipeţk. Însă în scurt timp s-a îmbolnăvit. Speranţe de îndreptare nu prea erau şi a făgăduit ca în cazul însănătoşirii să meargă la mănăstire. Deşi s-a însănătoşit, totuşi lupta lui lăuntrică a continuat mult timp. Alexandru Mihailovici era prin firea lui plin de viaţă, vesel, sufletul comunităţii. Iată cum povesteşte însuşi stareţul despre aceasta perioadă a vieţii lui: „După ce m-am însănătoşit, patru ani întregi am tot regretat că nu m-am hotărât să termin dintr-o dată cu lumea, însă am continuat să-i vizitez ca mai înainte pe cei cunoscuţi şi să nu renunţ la vorbărie… Am ajuns acasă cu sufletul neliniştit şi m-am gândit: acum se va termina pentru totdeauna, voi înceta cu totul să mai spun vrute şi nevrute. Dar uite că iar am mers în vizită şi iar am vorbit fără rost. Şi aşa m-am chinuit patru ani întregi“.
Pentru a-şi vindeca sufletul a început să se îndepărteze şi să stea singur noaptea şi să se roage, însă acest lucru a atras ironiile colegilor.
În vara anului 1839, pe drum, în pelerinaj spre Lavra Sfintei Treimi din Serghiev, Alexandru Mihailovici împreună cu prietenul său, P.S. Pokrovski au mers în Troerukovo la cunoscutul pustnic Ilarion. Sfântul nevoitor i-a primit părinteşte pe cei doi tineri şi i-a dat lui Alexandru Mihailovici un sfat hotărât: „Mergi la Optina, pentru că tu acolo trebuie să fii“. Stareţul Ambrozie a presupus că părintele Ilarion i-a vorbit de Optina pentru că acolo înflorise ocârmuirea duhovnicească. După cum se ştia, cuviosul Serafim, care murise cu şase ani înainte, nu avusese ucenici printre monahii din Sarov şi de aceea în Sarov nu exista un succesor al lui în ocârmuirea duhovnicească.
Pe Pokrovski, părintele Ilarion l-a binecuvântat să trăiască în lume. Mai târziu însă a intrat şi el la Optina. Întorcându-se la Lipeţk, Alexandru Mihailovici a continuat să „se tortureze“ şi nu a putut să se despartă dintr-o dată de lume. Cu toate acestea s-a întâmplat ca într-o seară petrecută cu oaspeţii, când se afla în vervă, să-i facă pe cei prezenţi să râdă până la sleirea puterilor. Toţi erau veseli şi mulţumiţi şi într-o minunată dispoziţie sufletească: s-au răspândit pe la casele lor. Chiar dacă şi mai înainte, în astfel de cazuri simţea regret, acum se părea că în imaginaţia lui Alexandru Mihailovici se prezenta cât mai vie făgăduinţa făcută lui Dumnezeu. Ea i-a amintit de ardoarea sufletului la Lavra Sfintei Treimi şi de îndelungatele rugăciuni de altădată, de suspinele şi lacrimile lui, de hotărârea lui Dumnezeu transmisă prin părintele Ilarion. Alături de toate acestea a simţit lipsa de temei şi şovăiala intenţiilor sale. În timpul dimineţii, hotărârea a fost luată cu fermitate. Alexandru Mihailovici a hotărât să fugă la Optina în secret faţă de toţi, nesolicitând nici măcar aprobarea conducătorului eparhial. El se temea că discuţiile cu părinţii şi cunoscuţii îi vor zdruncina hotărârea şi de aceea a plecat în taină. Aflându-se deja la Optina, Alexandru l-a înştiinţat pe episcopul din Tambov despre intenţia lui de a deveni monah. Din această povestire putem vedea ce trăsături de caracter avea, prin firea lui, cuviosul Ambrozie: o vioiciune extraordinară, spirit de pătrundere, aptitudini excelente în a învăţa foarte uşor, sociabilitate, isteţime. Mai târziu toate aceste calităţi care îi alcătuiau caracterul nu au dispărut ci, după măsura sporirii sale duhovniceşti, s-au transformat, s-au însufleţit, au fost cuprinse de harul lui Dumnezeu, dându-i posibilitatea de a se face „toate tuturor“ ca şi apostolul, spre a-i câştiga pe mulţi. Trăind la Optina, Alexandru Mihailovici a considerat că viaţa de acolo e floarea monahismului, având asemenea stâlpi ca egumenul Moisei, stareţii Lev (Leonid) şi Macarie. Conducătorul schitului, cuviosul Antonie era egal cu el din punct de vedere al înălţimii duhovniceşti (Cuviosul Antonie era fratele cuviosului Moisei, nevoitorul şi clarvăzătorul). În afară de ei, printre fraţi erau puţini nevoitori importanţi: arhimandritul Melchisedec, un schimnic bătrân care fusese învrednicit să vorbească cu Sfântul Tihon Zadonsk, preotul marinar Ghenadie, un nevoitor care fusese de două ori duhovnicul împăratului Alexandru I, ierodiaconul Metodie Înaintevăzătorul, care a stat timp de 20 de ani pe patul de boală; fostul egumen al mănăstirii Valaam, Varlaam care avea darul lacrimilor şi virtutea sărăciei crunte. Despre părintele Varlaam se povestea că odată, după ce tâlharii prădaseră schitul, l-au întrebat: „Dar pe dumneavoastră, părinte, v-au jefuit hoţii?“. „Ce să fure? surcele, oare?“, a zâmbit schimnicul. El fusese penitentul cuviosului Gherman Alianskinsk în anii tinereţii petrecuţi în Valaam. De asemenea, mai trăiau la Optina, ierodiaconul Paladie, cu virtuţile sărăciei şi contemplaţiei, bun cunoscător al rânduielilor bisericeşti, ieroschimonahul Ioan, unul din rascolnici, blând, de o simplitate copilărească, ce dădea sfaturi cu dragoste şi era iubit de toţi, ieromonahul Innochentie – duhovnicul stareţului Macarie, iubitor de tăcere. În general toţi călugării, sub îndrumarea schimnicilor, purtau pecetea virtuţilor; simplitatea, blândeţea şi smerenia erau semnele distinctive ale monahismului de la Optina. Fraţii mai tineri se străduiau în toate să se smerească, nu numai înaintea celor mai mari, ci şi înaintea celor egali şi se temeau să nu-l supere pe celălalt nici măcar cu privirea şi pentru cel mai mic motiv îşi cereau imediat iertare unul altuia. La un nivel duhovnicesc aşa de înalt al vieţii monahale s-a ridicat tânărul Grenkov.
La început el a locuit în arhondaric şi a transcris, pentru cuviosul Lev, cartea despre lupta cu patimile: „Mântuirea păcătoşilor“.
În luna ianuarie a anului 1840 s-a mutat în mănăstire, când încă nu îmbrăcase veşmântul călugăresc (sutana).
În această perioadă a venit o scrisoare de la cancelarie cu autoritate eparhială în cazul dispariţiei lui. Scrisoarea conţinea sfatul arhiereului din Kaluga către stareţul Optinei de a nu-l primi în obşte pe profesorul Grenkov.
În luna aprilie a anului 1840, Alexandru Mihailovici Grenkov a fost în sfârşit îmbrăcat în rasa monahală. El a fost o perioadă ucenicul din chilia stareţului Lev şi cititorul lui (la rugăciuni şi slujbe). A lucrat la brutărie, a făcut drojdie, a copt chifle dar a fost sănătos, deşi muncea mult.
Apoi, în noiembrie 1840, l-au transferat la schit. De acolo tânărul ascultător a continuat să meargă la stareţul Lev, pentru învăţături. În schit a fost ajutor de bucătar un an întreg. Deseori se întâmpla ca în timpul slujbei să meargă la stareţul Macarie; acesta îi dădea binecuvântarea ori pentru mâncare, ori pentru chemarea la trapeză, ori pentru alte probleme. Astfel avea posibilitatea să-i spună stareţului despre starea lui sufletească şi să primească răspunsuri. Scopul era ca omul să biruiască ispita, nu ispita să-l biruiască pe om.
Stareţul Lev l-a iubit în mod deosebit pe tânărul ascultător, numindu-l cu blândeţe Saşa. Însă dintre toate îndemnurile educative, încerca smerenia lui de faţă cu alţii. Se prefăcea că e pornit împotriva lui cu mânie. Cu acest scop îi dăduse porecla „himeră“. Din acest cuvânt se înţelegea că e ca o plantă stearpă, care creşte printre castraveţi. Dar în sinea lui zicea: „Mare va fi acest om“.
La sfârşitul vieţii, stareţul Lev l-a chemat pe schimnicul Macarie şi i-a spus despre Alexandru: „Iată, acest om s-a cuibărit foarte tare la noi, schimnicii. Eu acum sunt foarte slăbit. Aşadar ţi-l predau ţie din cap până-n picioare, stăpâneşte-l cum ştii“. Se pare că aceste cuvinte de sfârşit şi le spuneau marii stareţi când, spre moarte, îşi lăsau celor ce rămâneau ucenicii lor apropiaţi, asemenea veşmântului Sfântului Ilie dat lui Elisei.
După moartea stareţului Lev, fratele Alexandru a devenit ucenicul de chilie al stareţului Macarie (anii 1841–1846). În anul 1842 el a fost tuns în monahism şi numit Ambrozie (a cărui zi de pomenire e pe 7 decembrie). Apoi a fost hirotonit ierodiacon (anul 1843), iar peste doi ani a fost hirotonit ieromonah. În acest scop, cuviosul Ambrozie a plecat la Kaluga. Era un frig puternic. Vlăguit de post, a răcit puternic, fiindu-i afectate organele interne. De atunci schimnicul niciodată nu s-a mai putut îndrepta deplin cu sănătatea.
Odată, când schimnicul Ambrozie încă se mai ţinea pe picioare, a sosit la Optina Prea Sfinţitul Nicolae Kalujski. El i-a spus: „Tu să-l ajuţi pe părintele Macarie în treburile duhovniceşti. El a cam îmbătrânit. Iar această ştiinţă nu e numai de seminar, ci e monahicească“.
Cuviosul Ambrozie avea pe atunci 34 ani. Deseori i se încredinţau ascultările privind vizitatorii, să transmită stareţului întrebările lor şi să le dea apoi răspunsurile stareţului. Aşa a fost până în anul 1846 când, după o nouă revenire a bolii lui, cuviosul a fost nevoit să iasă din personal, fiind considerat inapt pentru ascultări şi a început să se numere printre persoanele întreţinute ale obştii, ca un invalid. De atunci nu a mai putut să săvârşească Liturghia; abia se mişca, se chinuia din cauza transpiraţiei, aşa încât se schimba de îmbrăcăminte şi încălţăminte de câteva ori în 24 de ore. Nu suporta frigul şi curentul. Consuma hrană lichidă. Răzuia prin răzătoare totul şi mânca foarte puţin.
Neţinând cont de boală, cuviosul Ambrozie a rămas ca mai înainte, sub ascultarea deplină a stareţului, dându-i socoteală chiar şi despre cel mai mic lucru.
Acum i-a fost încredinţată sarcina de a traduce şi de a pregăti pentru editat cărţile Sfinţilor Părinţi. De el a fost tradusă în limba rusă „Scara“ Sfântului Ioan, egumenul muntelui Sinai.
Biograful lui a mărturisit: „Se poate spune că aceste preocupări cu cărţile au avut pentru stareţul Ambrozie o mare importanţă educativă, în viaţa lui duhovnicească“.
Unul dintre participanţii la acest lucru, printre altele, scrie: „Cât de generos am fost răsplătiţi pentru micile noastre eforturi! Cine dintre credincioşi n-ar da câţiva ani din viaţă ca să audă ceea ce au auzit urechile noastre: tâlcuirile stareţului Macarie, la unele locuri din scrierile Părinţilor. Dacă cineva ar fi îndrăznit să-l întrebe ceva, atunci, fără îndoială ar fi primit smeritul răspuns: „Eu nu ştiu lucrul acesta, nu este pe măsura mea; s-ar putea ca tu să o atingi, însă eu ştiu numai: Dă-mi, Doamne, să-mi văd păcatele, curăţeşte-mi inima şi atunci voi înţelege!“.
Această perioadă a vieţii cuviosului Ambrozie a fost cea mai prielnică pentru deprinderea artei artelor – rugăciunea minţii. Odată stareţul Macarie l-a întrebat pe ucenicul lui iubit: „Ghici, cine îşi poate obţine mântuirea fără necazuri şi nenorociri?“. Schimnicul Ambrozie i-a atribuit acest fel de a obţine mântuirea îndrumătorului său, stareţului Macarie. Însă în biografia acestui stareţ se spune că „petrecerea lui în rugăciunea minţii, la nivelul vârstei lui duhovniceşti de atunci, era prematură şi doar că nu i-a dăunat“. Principala cauză a fost aceea că, părintele Macarie nu a avut pentru sine un îndrumător permanent în înalta sa lucrare duhovnicească. Cuviosul Ambrozie avea în persoana stareţului Macarie cel mai experimentat învăţător duhovnicesc, care l-a dus la înălţimea vieţii spirituale. De aceea el a putut să înveţe rugăciunea minţii cu adevărat, „fără nevoinţe“, ceea ce însemna să treacă peste uneltirile vrăjmaşului care îl induce pe nevoitor în eroare şi „fără necazuri“, care vin în urma dorinţelor noastre de plăceri false, cu care adesea ne amăgim. Necazurile externe (cum sunt bolile) sunt considerate de către nevoitori folositoare şi mântuitoare de suflet. Încă de la început, toată viaţa de călugăr a cuviosului Ambrozie, sub: îndrumarea schimnicilor înţelepţi, a decurs normal, fără piedici deosebite, îndreptându-se, încet şi sigur, către desăvârşire.
Înalta rugăciune a minţii este un câştig dobândit cu ajutorul lui Dumnezeu. Cununa sau „desăvârşirea mântuirii“, lucrată de om pe pământ, grăiesc cuvintele cuviosului Ioan Scărarul. Acesta a numit rugăciunea ca fiind „şederea şi unirea omului cu Dumnezeu, căci cine se uneşte cu Dumnezeu şi se sălăşluieşte în El, acela, deşi se află încă în trupul său, e mântuit“.
Ceea ce au însemnat cuvintele stareţului Macarie pentru cuviosul Ambrozie se poate vedea şi din faptul că ucenicul Ambrozie, în ultimii ani ai vieţii stareţului său, atinsese aproape înalta treaptă a desăvârşirii vieţii duhovniceşti. Aşa cum, la timpul său, stareţul Lev l-a numit pe cuviosul Macarie sfânt, aşa şi stareţul Macarie credea despre cuviosul Ambrozie.
Însă acest lucru nu l-a lăsat să cadă în iubirea de sine, educând în el un nevoitor sever al sărăciei, smereniei, răbdării şi al altor virtuţi monahale. Când au zis odată despre schimnicul Ambrozie: „Părinte, el este un om bolnav!“, stareţul Macarie a răspuns: „Dar eu ştiu că sunt mai rău decât tine! Însă mustrările şi observaţiile făcute monahului sunt periuţe cu care se curăţă praful păcătos din sufletul lui, iar fără ele monahul rugineşte“.
Încă din timpul vieţii stareţului, cu binecuvântarea lui, câţiva dintre fraţi mergeau la schimnicul Ambrozie pentru a-şi mărturisi gândurile.
Iată cum povesteşte despre acest lucru părintele egumen Mark (cel care mai târziu şi-a încheiat viaţa în pace la Optina). „După câte am putut să observ, părintele Ambrozie trăia în acel timp în tăcere deplină. Megeam la el zilnic să-i mărturisesc gândurile mele şi aproape întotdeauna îl găseam citind cărţile Sfinţilor Părinţi. Dacă nu-l găseam la el în chilie, însemna că se află la stareţul Macarie, pe care îl ajuta în corespondenţa cu fiii duhovniceşti sau lucra la traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi. Uneori îl găseam aşezat pe pat şi înlăcrimat, dar întotdeauna se stăpânea şi abia se mai vedea că a plâns. Mie mi se părea că schimnicul întotdeauna merge înaintea lui Dumnezeu sau se purta ca şi cum simţea întotdeauna prezenţa Domnului, aşa cum arăta cuvintele psalmistului: «Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Ps. 15, 8). De aceea tot ce nu făcea, se străduia să facă de dragul lui Dumnezeu şi spre mulţumirea Domnului. Era întotdeauna însetat după acestea şi se temea să nu-l supere cumva pe Dumnezeu, iar acest lucru i se oglindea şi pe chip. Văzând o asemenea concentrare a schimnicului eu, în prezenţa lui, întotdeauna eram respectuos şi emoţionat! Altfel nici nu se putea să fiu. Stând, ca de obicei, în faţa lui, în genunchi şi primind binecuvântare, se întâmpla, în liniştea deplină, să mă întrebe: „Ce mai spui, frate, drăguţule?“. Uimit de atenţia şi înduioşarea lui, eu spuneam: „Iertaţi-mă, poate că nu am venit la momentul potrivit“. „Nu, spunea schimnicul – spune ce-ţi trebuie, dar pe scurt“. Şi, ascultându-mă cu atenţie, îmi dădea învăţături cu binecuvântări, şi cu dragoste îmi dădea voie să plec. Învăţăturile pe care mi le dădea nu erau din gândirea şi înţelepciunea lui, deşi era înzestrat cu raţiune duhovnicească. Când îi îndruma duhovniceşte pe cei care veneau la el, aflându-se în locul învăţatului, nu le dădea sfaturile lui, ci le arăta negreşit învăţătura vie a Sfinţilor Părinţi“.
Când părintele Mark se tânguia la el de cineva care l-a necăjit, schimnicul spunea pe un ton de jale: „Frate, frate! Eu sunt un om muritor“. Sau: „Eu azi sunt – mâine mor. Ce să fac cu acest frate? Doar nu sunt stareţ. Mai bine să te mustri pe tine, să te smereşti înaintea fratelui şi atunci te vei linişti“. Un asemenea răspuns aducea în sufletul părintelui Mark mustrarea de sine şi cu smerenie făcea metanie schimnicului. Apoi cerea iertare şi pleca liniştit şi mângâiat, „Parcă aveam aripi şi zburam“, mărturiseşte mai târziu părintele Mark.
În afară de monahi, cuviosul Macarie l-a apropiat pe schimnicul Ambrozie şi de fiii săi duhovniceşti din lume. Văzându-l discutând cu ei, stareţul Macarie rostea în glumă: „Priviţi dar, priviţi! Ambrozie îmi ia pâinea“. Astfel stareţul Macarie îl pregătea treptat pe vrednicul său urmaş. Când cuviosul Macarie a murit (7 septembrie, 1860) deşi nu a fost numit direct, totuşi treptat împrejurările s-au potrivit în aşa fel, încât schimnicul Ambrozie i-a luat locul.
După moartea cuviosului Moisei a fost ales stareţ cuviosul Isaachie, care a mers la cuviosul Ambrozie ca la schimnicul lui până la sfârşitul vieţii acestuia. Astfel, la schitul Optina, nu a existat nici un fel de neînţelegere între cei care l-au condus. Schimnicul s-a mutat într-un alt corp al clădirilor, în apropiere de gardul schitului, pe partea dreaptă a clopotniţei. În partea de apus a acestui corp a fost construită o anexă numită „hibarcă“ (pentru primirea femeilor).
Treizeci de ani întregi (până la plecarea în obştea de maici Samordinskaia) a stat „de strajă“ acolo, dedicându-se slujirii aproapelui. Cuviosul fusese deja în taină îmbrăcat în schima mare. Aceasta s-a întâmplat în momentul în care, datorită bolii, viaţa lui se afla în pericol.
Cu el au stat în chilie doi ucenici: părintele Mihail şi părintele Iosif (viitor schimnic). Principalul purtător de scrisori era părintele Clement (Zedergolm), fiul unui om învăţat, maestru al literaturii greceşti.
Pentru a asculta rugăciunile de dimineaţa, se scula la ora 4 dimineaţa, suna din clopoţel, apoi veneau la el ucenicii chiliei şi citeau rugăciunile de dimineaţă, cei 12 psalmi aleşi şi Primul ceas, după care rămânea singur şi făcea rugăciunea minţii. Apoi, după un scurt timp de odihnă, schimnicul asculta ceasurile: al Treilea, al Şaselea, cu Acatistul Mântuitorului sau pe al Maicii Domnului, iar la acatiste asculta stând în picioare.
După rugăciuni şi ceai, începea ziua de lucru cu o pauză mică în timpul prânzului. Cuviosului i se dădea hrană în atâta cantitate, cât i se dă unui copilaş de trei ani. În timpul mesei, ucenicii continuau să-i pună întrebări încredinţate lor de vizitatori, însă, uneori, ca să-şi uşureze cât de cât capul aglomerat, schimnicul poruncea să i se citească una sau două fabule de Krâlov. După puţină odihnă era reluată lucrarea intensă şi tot aşa până în adâncul serii. Neţinând cont de lipsa forţelor şi de starea bolnăvicioasă, cuviosul Ambrozie întotdeauna încheia ziua cu rugăciunile de seară alcătuite din Pavecerniţa Mică, Canonul Îngerului Păzitor şi rugăciunile serii. Ascultând atât expunerile ucenicilor, cât şi faptele celor care veneau la el, care apoi plecau, abia se mai ţinea pe picioare. Schimnicul stătea culcat cu orele aproape fără simţire. După ce făcea pravila, cerea iertare pentru „păcatele făcute cu fapta, cu cuvântul, cu gândul“. Ucenicii primeau binecuvântare şi se îndreptau spre ieşire. Apoi suna ceasul. „Cât este?“ întreba schimnicul cu voce slabă. I se răspundea: „Douăsprezece“. „Am întârziat“, zicea.
După doi ani cuviosul a fost lovit de o nouă boală. Sănătatea lui, şi aşa slabă, a slăbit şi mai mult. De atunci nu a mai putut să meargă la biserica lui Dumnezeu şi a trebuit să se împărtăşească în chilie. În anul 1868 starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit atât de mult, încât nu mai aveau speranţe că se va îndrepta. A fost adusă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kalujskaia“.
După rugăciuni şi privegheri pentru sănătatea schimnicului, ucenicii i-au dat medicamente, însă acea slăbiciune a trupului nu l-a părăsit toată viaţa lui. Nu o dată s-au repetat înrăutăţirile grele ale bolii; stareţul vorbea despre sine: „Uneori mă apasă atât de tare, încât cred că a venit sfârşitul“. E greu să ne închipuim cum putea, fiind pironit pe o cruce plină de suferinţe şi ajuns la capătul puterilor, să primească zilnic mulţimi de oameni şi să răspundă la zeci de scrisori. În el s-au împlinit cuvintele: „Puterea lui Dumnezeu în neputinţe se înfăptuieşte“. N-a fost el oare vasul ales al lui Dumnezeu prin care Domnul Însuşi a vorbit şi a lucrat? A fost un nevoitor uriaş ce nu s-a împlinit prin nici un fel de putere omenească. Aici a fost prezent şi a lucrat harul dumnezeiesc şi de viaţă făcător. Într-adevăr stareţul Ambrozie a fost pe deplin senin şi pătruns de harul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cel care-şi uneşte complet simţămintele sale cu Dumnezeu, învaţă în taină de la El vorbele Lui“. Această relaţie vie cu Dumnezeu este caracterizată şi prin darul proorociei, acea clarviziune neobişnuită pe care o avea cuviosul Ambrozie. La acest dar au fost mii de martori printre fiii lui duhovniceşti. Faţă de el nu se putea ascunde nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Acestea sunt cuvintele despre stareţ ale uneia dintre fiicele duhovniceşti: „Cu câtă bucurie se umplea inima când, trecând prin pădurea întunecată, vedeam la sfârşitul drumului clopotniţa schitului, iar pe partea dreaptă chilia sărăcăcioasă a smeritului nevoitor! Cât de uşor era sufletul când stăteam în acea hibarcă strâmtă şi înăbuşitoare şi cât de luminoasă părea prin penumbra ei plină de taină. Câţi oameni au trecut pe aici! Veneau acoperiţi de lacrimi din cauza nenorocirilor şi plecau cu lacrimi de bucurie. Cei deznădăjduiţi erau mângâiaţi şi îmbărbătaţi, cei necredincioşi şi cu îndoieli deveneau fiii credincioşi ai Bisericii. Aici trăia batiuşka – izvorul atâtor binefaceri şi mângâieri. Numele şi situaţia omului nu aveau nici o importanţă în ochii lui. El avea nevoie doar de sufletul omului, care îi era atât de drag, încât uitând de sine, se străduia din toate puterile să-l mântuiască, să-l aducă pe drumul cel adevărat. De dimineaţă şi până seara, mâhnit din cauza bolii, primea vizitatorii, dându-i fiecăruia sfaturi după nevoie. Ei primeau cuvintele lui cu credinţă căci erau lege pentru toţi. Binecuvântarea lui sau deosebita atenţie erau considerate o mare bucurie, iar cei care se învredniceau de acestea plecau închinându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru mângâierea primită. De dimineaţă până seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el şi le însuşea şi le trăia în fiecare minut al convorbirii. Întotdeauna pătrundea cu mintea esenţa problemei, explicând-o cu o înţelepciune nemaipomenită. Însă în decursul a 10–15 minute din discuţie nu se rezolva numai o problemă: în acest timp cuviosul îl cuprindea în inima lui pe om, întreg, cu toate afecţiunile şi dorinţele lui – cu întreaga lui lume interioară şi exterioară. Din cuvintele şi sfaturile lui se vedea clar că el nu-l iubeşte singur numai pe omul cu care vorbeşte, ci şi toate cele pe care acel om le iubea, viaţa lui şi tot ce îi era drag.
Când propunea rezolvarea, stareţul Ambrozie nu avea în vedere doar un singur lucru. Nu dorea doar ca puterile se refacă. El avea în vedere toate aspectele vieţii omului şi felul în care intra în contact cu alţii. Cât de mare trebuia să fie efortul intelectual pentru a rezolva asemenea probleme?!
Zeci de mireni i-au pus întrebări, apoi monahii şi nu mai spunem de zecile de scrisori primite şi expediate zilnic. Cuvântul stareţului era puternic, având temeiul în apropierea de Dumnezeu, care îi dădea cuvânt pentru toţi.
Aceasta era slujirea de prooroc. Faţă de el nu existau secrete: el vedea tot. Un om necunoscut putea să vină la el şi să tacă, iar el îi ştia şi viaţa şi împrejurările şi motivul pentru care a venit. Cuviosul Ambrozie punea întrebări vizitatorilor săi, însă omul care era atent la felul întrebărilor şi la modul în care le punea, vedea clar că lui totul îi era cunoscut. Însă uneori, datorită caracterului vioi, această ştiinţă era vădită, ceea ce întotdeauna îl tulbura pe stareţ.
Odată a venit la el un tânăr dintre burghezi cu o mână bandajată şi a început să se jelească pentru că nu putea nicicum să o vindece. La stareţ mai erau un călugăr şi câţiva mireni. Acela nici nu a reuşit să termine ce avea de spus: „bolesc, bolesc rău!…“ căci stareţul l-a întrerupt: „Şi vei mai boli! De ce ai insultat-o pe mama ta?“ Însă brusc şi-a ieşit din fire şi a continuat: „Tu crezi că eşti bun? Oare eşti un fiu bun?“. Nu se putea să îl vezi pe stareţul Ambrozie fără un zâmbet plin de simpatie, datorită căruia privirea lui devenea oarecum veselă, caldă, bună şi atentă. Ea spunea că acum el ticluieşte ceva ca să spună cuvânt de folos. Avea atâta însufleţire în toate – în mişcări, în ochii arzători – cu care asculta şi înţelegea bine, astfel încât în acele minute pe deplin trăia cu toţi şi pelerinii îi erau mai apropiaţi decât îşi era el însuşi. Din cauza vioiciunii stareţului, expresia feţei lui se schimba necontenit. Ba se uita cu blândeţe, ba râdea cu toţi, având un râs tineresc plin de entuziasm, ba se bucura pentru toţi dacă erau mulţumiţi, ba înclina capul liniştit dacă îi povesteau ceva trist, ba cădea pe gânduri pentru un minut.
Dacă vroia să spună cuiva cum să procedeze, atunci dădea din cap cu hotărâre, iar când sfătuia la un oarecare lucru, atunci se uita cu atenţie să vadă dacă înţelegea tot, începea să explice modul în care trebuia să facă lucrul respectiv.
Pe tot parcursul convorbirii se uita la toţi pătrunzător, cu ochii lui negri şi expresivi. Creştinii simţeau că aceşti ochi văd complet, cu tot ce e înlăuntru, rău şi bun, şi se bucurau că este astfel şi că nu există secrete faţă de el.
Vocea lui era liniştită, slabă, iar în ultimele luni pe care le-a trăit era un murmur abia auzit. Ca să înţelegeţi cât de cât nevoinţa cuviosului Ambrozie trebuie să vă arăt cât efort depunea ca să vorbească mai mult de 12 ore pe zi căci limba, din cauza oboselii, refuza să mai lucreze, iar vocea devenea un murmur şi cuvintele ieşeau cu greutate, abia se mai auzeau. Nu puteai să stai liniştit când îl vedeai pe stareţ complet epuizat, iar capul îi cădea pe pernă, sau când auzeai că abia vorbeşte şi că încearcă să se ridice ca să chibzuiască în amănunt despre problemele cu care oamenii vin la el.
Truda de zidire a oamenilor îi intrase în sânge. Adesea îi învăţa pe ceilalţi să pornească un anumit lucru, iar când veneau la el să-i ceară blagoslovenie pentru un lucru asemănător alţi oameni, începea cu ardoare să cerceteze cazul şi să le dea lămuriri.
Stareţul îi iubea pe oamenii vioi, ageri şi le dădea binecuvântare, având credinţă că vor reuşi în cele mai îndrăzneţe acţiuni.
Un moşier, cumnatul unui călugăr optinean, vizita des schitul Optina şi pe cuviosul Ambrozie. Odată a venit la el, iar stareţul i s-a adresat cu cuvintele: „Se spune (părintelui îi plăcea foarte mult să folosească expresia „se spune“ pentru a-şi ascunde darul înaintevederii) că pe lângă tine se vinde avantajos o moşie. Cumpără!“. Moşierul a fost uimit. „Se vinde, părinte, şi ar fi bine să cumpăr, însă acest lucru este doar o iluzie: moşia e mare, dar se cer bani gheaţă, e ieftină, însă eu nu am bani“.
„Bani…, – a repetat în tăcere stareţul – vor fi şi bani“. Apoi au trecut la alte discuţii. Când şi-au luat rămas bun, cuviosul Ambrozie a spus: „Auzi, să cumperi moşia aceea“. Moşierul s-a îndreptat spre casă pe caii săi. Undeva locuia unchiul său, un bătrân bogat, dar foarte zgârcit, care îşi evita toate rudele. S-a întâmplat că n-avea unde să poposească şi s-a îndreptat către acel unchi.
Pe parcursul discuţiei, unchiul l-a întrebat: „De ce nu cumperi moşia care se vinde lângă tine? Este o bună achiziţie!“. Iar acesta a răspuns: „Ce mă întrebi, unchiule? De unde să iau atâţia bani?“. „Dar bani se găsesc. Vrei să-ţi dau cu împrumut?“. Nepotul a crezut că glumeşte! Însă unchiul lui nu a glumit. Moşia a fost cumpărată, iar noul stăpân a venit să dea dispoziţii. Nu a mai trecut o săptămână şi moşierul a fost anunţat că au sosit cumpărători pentru pădure. Ei vroiau să cumpere doar o parte din pădurea moşiei, nu în întregime. Au discutat preţul: „Noi nu ne vom târgui cu tine, boierule, ci vom stabili preţul pe loc“ şi i-au zis un preţ ca acela cu care fusese cumpărată toată moşia.
Apoi a sosit la cuviosul părinte bogatul moşier din Orlov şi, printre altele, i-a spus că vrea să construiască un apeduct pentru livezile întinse de meri. Stareţul era pe deplin conştient de necesitatea acestui apeduct şi a început să vorbească cu obişnuitele lui cuvinte în astfel de cazuri: „Se spune că aşa e mai bine decât toate“ şi i-a descris amănunţit apeductul. Moşierul, întorcându-se în sat, a început să citească despre ce înseamnă un apeduct; se pare că stareţul îi expusese ultimele inovaţii în acest domeniu. Moşierul a mers iarăşi la Optina. „Ce este un apeduct?“ l-a întrebat pe cuvios. Şi după un timp au fost atâtea mere încât au început să se strice; moşierul avusese o recoltă bogată.
La stareţ a venit o femeie respectabilă, pe care au considerat necesar să o anunţe imediat. „Mie mi-e tot una – a spus cuviosul – mergeţi şi aduceţi-o“.
Stareţul nu avea bani mărunţi. El ştia că în viaţă totul îşi are preţul şi urmările sale şi de aceea nu exista întrebare la care să nu răspundă cu simpatie şi cu dorinţa de bine.
Odată pe stareţ l-a întrerupt o femeie care fusese angajată de o moşiereasă să aibă grijă de curci, însă curcile nu se ştia de ce au murit şi stăpâna a vrut să o concedieze.
„Batiuşka – i s-a adresat ea cu lacrimi – nu mai am puteri; singură nu mă pot hrăni fără ele. Stăpâna vrea să mă gonească. Ajută-mă, drăguţule părinte“. Cei prezenţi râdeau de ea, însă stareţul a întrebat-o cu amabilitate cum hrănea curcile şi i-a dat un sfat despre cum să le hrănească, a binecuvântat-o şi i-a dat voie să plece.
Celor care au râs de ea le-a făcut observaţii, spunându-le că aceste curci sunt toată viaţa ei. Mai târziu i s-a adus la cunoştinţă că nu au mai murit curcile femeii.
Cu privire la vindecările făcute de el nu există număr şi nici nu se pot enumera. Stareţul tăinuia de fiecare dată aceste tămăduiri. Îi trimitea pe bolnavi în pustie la cuviosul Tihon Kalujski. Până la stareţul Ambrozie în această pustie nu se mai auzise de vindecări. Se crede că părintele Tihon a început să vindece datorită rugăciunilor stareţului. Uneori cuviosul Ambrozie îi trimitea pe bolnavi la Sfântul Mitrofan Voronejski. Se întâmpla ca aceştia să se vindece pe drum spre sfintele moaşte şi se întorceau să-i mulţumească stareţului. Alteori, ca şi cum ar fi făcut în glumă, le lovea capul cu mâna – şi boala trecea. Odată un cititor care citea rugăciuni, suferea de o puternică durere de dinţi. Stareţul l-a lovit brusc. Cei care erau de faţă au izbucnit în râs crezând că cititorul într-adevăr făcuse o greşeală la citit. În realitate boala de dinţi încetase.
Cunoscând această procedură a stareţului, câteva femei exaltate i s-au adresat zicând: „Batiuşka Ambrozie! Bateţi-mă căci mă doare capul“. Oamenii se vindecau nu numai de neputinţe, ci şi de boli incurabile. Iată un astfel de caz. Monahia Agrippina din obştea Şamordinskaia povestea: „În primăvara anului 1882, de Paşti mi s-a îmbolnăvit gâtul, în el s-a format o rană şi nu puteam nici să mănânc nici să beau. Doctorul mi-a spus că am ftizie în gât şi că trebuie să-mi aştept moartea. M-am dus la batiuşka, iar el mi-a zis: „De la fântâna de după schit ia apă în gură şi în fiecare zi să faci gargară de trei ori“. După trei zile însuşi părintele m-a chemat la el. A scos de sub pernă trei ouă şi a mâncat gălbenuşurile, apoi a pus albuşurile unul pe altul. Apoi l-a blagoslovit pe părintele Iosif, ucenicul chiliei, să ducă apă de la fântână. Binecuvântând apa, a poruncit să mă frecţioneze cu ea, după ce se întoarce în chilie, şi să mănânc albuşurile. După ce am intrat în chilie m-a frecţionat cu apa şi mi-a dat albuşurile pe care le-am înghiţit fără vreo durere. După aceea am dormit timp de 24 de ore şi când m-am trezit am simţit că boala mea a trecut şi că m-am însănătoşit complet. Fără zăbavă m-am dus la stareţ. Călugăriţele nu m-au recunoscut, crezând că nu sunt eu, ci sora mea bună. Părintele m-a întâmpinat şi m-a binecuvântat spunându-mi că m-a vindecat Domnul Hristos pentru rugăciunile Sfântului Tihon Kalujski. De atunci nu am mai suferit de gât. Când i-am arătat doctorului că m-am vindecat, el a spus că probabil cu mine s-a întâmplat o minune şi că boala mea nu putea fi vindecată pe cale naturală“.
Ioan Mihailovici Konţevici, în timpul războiului din anul 1915 şi-a petrecut vacanţa de vară la schitul Optina. Timpul petrecut zilnic în schit s-a dovedit a fi instructiv pentru tânărul student, însă stareţii fiind ocupaţi cu vizitatorii care tot veneau la ei cu necazuri, nu i-au prea consacrat timp tânărului străin. Ei i l-au recomandat „spre educaţie“ pe părintele Iosif Polevom, care era destul de experimentat în viaţa spirituală şi care trăise în Optina zeci de ani. În lume fusese director de bancă şi un om foarte cultivat. În decursul celor două luni petrecute de Ivan Mihailovici la Optina, deseori după slujbele bisericeşti părintele Iosif îl invita la el în chilie. În timpul discuţiilor înaintea tânărului student se deschidea universul duhovnicesc. De la părintele Iosif, Ivan Mihailovici a auzit întâmplări din viaţa stareţului Ambrozie care nu sunt pomenite în biografia lui.
Odată stareţul Ambrozie, sprijinindu-se de un bastonaş venea de undeva. Dintr-o dată, în faţa lui, a văzut următoarea privelişte: o căruţă încărcată, care stătea în drum, iar în rând cu ea un cal mort şi în ea plângea un ţăran. Pierderea calului de pe urma căruia ţăranul îşi ducea traiul era o adevărată nenorocire. Apropiindu-se de calul mort, stareţul a început să-l ocolească încet, de trei ori. Apoi, luând nuiaua, a biciuit calul, strigând la el: „Scoală-te, leneşule!“ şi calul, ascultându-l, s-a ridicat pe picioare.
Stareţul învăţa mulţimile prin proverbe populare şi zicători, cu umorul său specific. Punea în cuvinte iscusite şi spirituale o înţelepciune aşa de adâncă, încât era mult mai uşoară asimilarea şi memorarea lor. De exemplu: „Unde e simplu, acolo sunt îngeri o sută, iar unde e complicat acolo nu e nici unul“; „Nu te lăuda, mazăre, că ai boabe mai bune; dacă te umfli, plesneşti“. „De ce este omul rău? Din cauză că uită că deasupra lui este Dumnezeu“. „Cine crede despre sine că are ceva, acela pierde“. „A vorbi bine – e de argint, iar tăcerea înţeleaptă e de aur“.
Uneia, în mod special, care se ruşina să-şi recunoască păcatele, i-a spus: „Isidor din Carp trăia în Colomna, dar cine nu făcea păcate în necazuri?“. Ea s-a acoperit de lacrimi, a căzut la picioarele stareţului şi şi-a recunoscut păcatul. „Pe cei drepţi îi duce în Împărăţia lui Dumnezeu apostolul Petru, iar pe păcătoşii care se pocăiesc – Însăşi Împărăteasa Cerului“.
În ziua Tuturor Sfinţilor, stareţul a zis: „Ei toţi au fost, ca şi noi, oameni, păcătoşi, dar s-au pocăit şi primind mântuirea, nu s-au uitat înapoi ca soţia lui Lot“. Cu privire la observaţia că noi toţi privim înapoi, părintele a explicat: „De aceea suntem bătuţi cu vărgile şi cu biciul de necazuri şi neplăceri, tocmai pentru ca să nu ne uităm înapoi“.
Celor care îi mustră pe alţii cuviosul le-a spus: „S-ar putea ca ei să aibă ceva atât de bun în interior, încât să-i răscumpere pe toţi ceilalţi cu neajunsurile lor şi tu să nu vezi. În tine există multe înclinaţii spre jertfă. Însă Domnul a spus: „Milă voiesc, dar nu jertfă“ (Osea 6,6). Iar tu ai puţin din acea milă… Jertfele tale le vezi şi te lauzi cu ele. Mai bine smereşte-te cu duhul – smerenia înlocuieşte faptele. Rabdă toate nenorocirile şi dă-te lui Dumnezeu“.
Cu asemenea şi multe alte cuvinte învăţa şi izbăvea poporul care venea la el. Stareţului, ca şi altor sfinţi, îi era caracteristic să se arate oamenilor în vis ori aievea şi să le acorde ajutor după măsura trebuinţelor lor. Iată câteva întâmplări. În Şamordino a venit la stareţ omul lui Dumnezeu, cu numele Gavriuşa, de 40 de ani, unul dintre aceia pe care Dumnezeu i-a asemănat cu copiii, spunând că unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 16). El locuia în judeţul Livenski, gubernia Orlovskaia şi era istovit de puteri: îi tremura tot corpul, abia putea să vorbească şi să primească hrană, iar de picioare nu se putea folosi. Stătea culcat şi se ruga lui Dumnezeu. Cei din jur au observat că lui i se descopereau multe. Într-o primăvară i-a apărut stareţul Ambrozie şi el s-a ridicat în picioare şi a zis că vrea să meargă în Şamordino. Însă pentru că picioarele lui erau cu totul slabe iar mersul era neregulat, mama lui a vrut să-l ducă cu trenul, însă el a plecat pe jos. Pe stareţ l-a întâlnit în apropiere de Şarmordino. Acesta venea liniştit de undeva, iar în jurul lui era o mulţime de oameni.
„Batiuşka – a strigat Gavriuşa cu vocea lui neclară – tu m-ai chemat, iar eu am venit“. Atunci cuviosul a ieşit din mulţime, s-a apropiat de el şi a spus: „Să fii sănătos, oaspete drag! Hai, vino aici!“.
Ieromonahul Benedict al schitului a relatat: „Doamna Karbonier era grav bolnavă şi a stat în pat câteva zile fără să se ridice. La un moment dat a văzut că stareţul Ambrozie a intrat în camera ei, s-a apropiat de pat, a luat-o de mână şi i-a vorbit: „Scoală-te, ai bolit destul“. Ea s-a simţit în acel moment atât de puternică, încât a putut să se scoale şi în ziua următoare a mers pe jos din oraşul Kozelska în Şamordino, unde se nevoia pe atunci părintele, ca să-i mulţumească pentru vindecare. Batiuşka a primit-o, însă nu i-a dat binecuvântare ca să destăinuie acest lucru până la sfârşitul vieţii ei“.
O altă povestire: „Ieşind din curtea schitului, mi-am îndreptat atenţia către animaţia deosebită din grupul femeilor. O oarecare femeie, foarte vârstnică, cu faţa bolnavă, stând pe un buştean, povestea că a mers pe jos cu picioarele bolnave din Voronej, nădăjduind că stareţul Ambrozie să o vindece. A trecut pe lângă stupină şi la 7 verste de mănăstire s-a rătăcit; fiind la capătul puterilor, s-a trezit pe nişte poteci acoperite de zăpadă şi înlăcrimată a căzut pe un buştean aruncat, însă a văzut cum se apropie de ea un bătrânel cu rasă şi scufie. El a întrebat-o despre cauza lacrimilor ei şi i-a arătat cu toiagul drumul corect. Ea a plecat în direcţia arătată şi cotind pe după tufişuri a zărit mănăstirea. Toate femeile au zis că acela a fost pădurarul mănăstirii. În acel moment, în cerdac a ieşit ucenicul din chilia părintelui şi a întrebat: «Unde este Avdoţia din Voronej?». Toate tăceau, uitându-se una la alta. Ucenicul a repetat întrebarea mai tare şi a adăugat că părintele o cheamă. «Drăguţele mele! Doar eu însămi sunt Avdoţia din Voronej!», a exclamat povestitoarea cu picioarele bolnave. Toate s-au dat la o parte şi străina, făcându-şi loc până la cerdac, a dispărut dincolo de uşa lui. Ea a ieşit după 15 minute şi când a fost întrebată, plângând în hohote, a răspuns că bătrânelul care i-a arătat drumul prin pădure nu este nimeni altul decât însuşi părintele Ambrozie sau cineva foarte asemănător cu el. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Părintele Ambrozie iarna niciodată nu a ieşit din chilie, iar cineva asemănător cu el în mănăstire nu există. Şi cum a putut el să ştie chiar în momentul sosirii ei în „hibarcă“ cine este ea şi de unde a venit? se întreba în sinea lui martorul“.
Cuviosul Ambrozie, arătându-se aievea de trei ori, a trezit-o cu fermitate pe o ţărancă, spunându-i că în acel moment îl omoară pe soţul ei. Repezindu-se către soţ, într-adevăr, a împiedicat fără frică săvârşirea omorului. Această povestire a devenit cunoscută la schitul Optina datorită ei, care a spus-o personal, când a venit să-i mulţumească stareţului pentru salvare. Iată o altă povestire a monahului orb, părintele Iacov, luată din jurnalul lui S. Nilus, „Pe malul râului lui Dumnezeu“, tipărit în Lavra Sfânta Treime – Serghiev. „Aceasta s-a întâmplat – spune el – cu 25 de ani în urmă. În acea perioadă eu eram numai rasofor şi aveam ascultarea canonarhului. Mi s-a întâmplat odată să mă tulbur puternic cu duhul, dar atât de puternic, încât aproape îmi doream să ies din mănăstire. Cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri, în loc să dezvălui tulburarea mea sufletească stareţului (iar pe atunci noi îl aveam ca stareţ pe marele părinte Ambrozie), eu am tăinuit aceasta în inima mea şi astfel am lăsat-o să crească atât de mult, încât aproape mă hotărâsem în gând să ies din ascultare şi chiar să părăsesc mănăstirea. Zi de zi gândul acesta se întărea şi mai mult în inima mea şi, în cele din urmă, s-a maturizat într-o hotărâre fermă: „voi pleca! Aici nu numai că nu mă preţuiesc, ci chiar mă prigonesc; pentru mine nu e loc aici şi nici mântuirea nu o pot dobândi!“. M-am oprit la această hotărâre iar stareţul, desigur, nu a crezut că nu i-o voi dezvălui.
În astfel de cazuri, asemănătoare cu al meu, se pierde şi credinţa faţă de stareţi – care sunt, chipurile, toţi, nişte oameni păcătoşi ca noi… Şi iată că, sosind în chilie de la Vecernie – se întâmpla vara – cuprins de o tristeţe inexprimabilă m-am aşezat pe pat şi fără să-mi dau seama, am fost furat de somn. Şi am văzut în vis cum intram în catedrala noastră Vvedenskaia, iar catedrala era toată plină de credincioşi şi pe toţi credincioşii îi vedeam cum se îngrămădesc şi se silesc înspre colţul din dreapta al catedralei – acolo unde stă de obicei tot anul Împărăteasa şi va sta până la Înfricoşătoarea Judecată.
– Unde se îndreaptă acest popor?, am întrebat.
– La moaştele Sfântului Tihon Zadonsk, au răspuns.
– Dar oare sfântul se odihneşte la noi? m-am gândit. Doar el e în Zadonsk! Apoi m-am îndreptat şi eu în urma celorlalţi credincioşi spre acel colţ ca să mă închin la moaştele marelui nevoitor al lui Dumnezeu. Când m-am apropiat, am văzut că înaintea mea este o raclă înălţată puţin; capacul sicriului e închis iar poporul i se închină cu mare evlavie. Mi-a venit şi mie rândul. M-am închinat înaintea raclei, făcând metanie la pământ şi imediat ce m-am ridicat, am văzut cum se deschide înaintea mea capacul sicriului şi, într-un nor de sfinţenie, din raclă se ridică însuşi Sfântul Tihon. Cuprins de o spaimă plină de respect, m-am dat înapoi însă, până să fac acest lucru, am văzut că acela nu era Sfântul Tihon, ci însuşi stareţul nostru Ambrozie. Şi nu stătea în picioare, ci şedea, iar picioarele le lăsase în jos, pe pământ, ca şi cum ar fi dorit să-mi iasă în întâmpinare.
– Ce este cu tine? a tunat deasupra mea glasul înfricoşător al stareţului.
– Iertaţi-mă, batiuşka, de dragul lui Dumnezeu – m-am bâlbâit eu, fiind cuprins de o teamă îngrozitoare.
– M-ai supărat cu acest „iertaţi-mă“, a strigat cu mânie stareţul.
E imposibil să vă comunic cum fusese cuprinsă inima mea de groază în acel minut, însă în acea groază m-am trezit. Am sărit imediat de pe pat şi m-am închinat. Chiar în acel moment a început să bată clopotul pentru utrenie şi m-am îndreptat spre biserică, abia venindu-mi în fire din cauza celor văzute şi simţite.
După participarea la utrenie, am venit în chilie şi m-am gândit: ce ar putea să însemne visul ce m-a uimit? Am fost chemaţi la liturghia de dimineaţă, iar mie tot nu-mi ieşise visul din cap. Nici chiar să mă odihnesc nu am putut, în timpul dintre utrenie şi liturghia de dimineaţă. Tot ce se ascundea în mine şi chinuia inima mea de atâta vreme se îndepărtase, ca şi cum nici nu ar fi fost şi numai visul acela singur îmi ocupase toate gândurile.
După liturghia de dimineaţă am mers în schit, la stareţ. Se părea că în acea dimineaţă la el se afla popor mai mult decât se obişnuia. Oricum am ajuns la ucenicul lui de chilie, la părintele Iosif şi i-am spus:
– Am foarte mare nevoie să îl văd pe părinte.
– E puţin probabil, prietene, să ajungi azi la el; vezi şi tu câtă lume e aici! Şi părintele e cam slăbit astăzi! – a răspuns el. Eu am hotărât să aştept toată ziua ca să ajung la batiuşka.
De camera în care stareţul, extenuat de trudă şi boală, primea lumea să o binecuvânteze, mă despărţea un perete solid de credincioşi. Se părea că niciodată nu-mi va veni rândul. Un gând începuse să-mi şoptească: „Pleacă! E totuna dacă nu ajungi!…“. Însă dintr-o dată am auzit vocea părintelui:
– Ivan (ca rasofor mă numeam Ivan), Ivan, vino repede încoace la mine.
Mulţimea s-a dat la o parte şi mi-a făcut drum.
Stareţul era aşezat pe divanul său, fiind cu totul extenuat din cauza slăbiciunilor.
– Închide uşa – a spus el cu un glas abia auzit. Eu am închis uşa şi m-am aşezat în genunchi înaintea stareţului.
– Hai – mi-a zis batiuşka – acum povesteşte-mi ce ai văzut în vis!
Eu am rămas înmărmurit: despre acel vis ştiau numai adâncurile sufletului meu. Prin acele cuvinte, stareţul obosit s-a înviorat imediat: s-a ridicat pe patul său de suferinţă şi plin de forţă şi vesel a început să-şi coboare picioarele de pe divan pe podea, exact aşa cum făcuse în vedenia mea din vis. Eu am fost într-atât de uimit de clarviziunea părintelui şi în special de acel talent cu care mi-a deschis darul harului dumnezeiesc, încât iarăşi am trăit acel sentiment de spaimă cu evlavie, dar de data aceasta aievea. Apoi mi-am lăsat capul pe picioarele stareţului. Şi deasupra capului am auzit glasul lui:
– Ce este cu tine?
– Batiuşka – am şoptit abia auzit – iertaţi-mă, de dragul lui Dumnezeu.
Iarăşi am auzit glasul stareţului:
– M-ai supărat cu acest „iertaţi-mă!“.
Însă nu a mustrare înfricoşătoare, ca cea din vis, a răsunat peste mine glasul părintelui, ci a simpatie minunată cu care era înzestrat numai el, stareţul fericit.
Eu mi-am ridicat de la pământ faţa udată de lacrimi, iar mâna părintelui Ambrozie cu tandreţe părintească s-a lăsat pe capul meu sărman şi vocea lui blândă mi-a vorbit:
– Cum altfel puteam să te conving, nătângule? a încheiat discuţia batiuşka.
Iar visul a rămas fără să îl povestesc: ce era să-i povestesc, când el însuşi ştia povestea?
De atunci şi până la sfârşitul vieţii marelui nostru stareţ nu am mai dat voie gândurilor vrăjmaşului despre plecarea de la Optina“.
„Batiuşka – i s-a adresat părintelui Iacov cel ce i-a ascultat povestirea – dar după părintele Ambrozie, la cine aţi mai alergat cu gândurile şi necazurile sfinţiei voastre?“.
„Unde să meargă acum săracul Iacov? – a răspuns acesta – de la Biserica lui Dumnezeu până la chilie – sunt numai două drumuri cu care m-am obişnuit, fiind orb, şi pe care merg cu bastonul fără să mă împiedic. Iar în marile necazuri Însuşi Dumnezeu nu ne lasă din mila Sa.
Vă spun că în toamna anului trecut, în viaţa mea de călugăr s-a întâmplat ceva care mi-a tulburat cumplit toată pacea mea sufletească. Ziua în care a survenit acel necaz am petrecut-o într-o mâhnire totală, chiar mânie, şi într-o aşa stare sufletească am ajuns la timpul săvârşirii pravilei de chilie. Cam pe la ora 9 seara din ziua pomenită am început să mă tulbur şi să mă neliniştesc şi, după obiceiul meu de 36 de ani am îmbrăcat mantia, am luat în mână metaniile şi am început să mă rog în colţul sfânt, înaintea icoanei. În vremea în care mi s-a întâmplat acest necaz eram aproape orb – puteam să văd numai lumina zilei, obiectele nu le vedeam. Aşa că m-am aşezat la rugăciune pentru a-mi termina pravila. Vroiam să-mi adun gândurile şi să trec în dispoziţia pentru rugăciune, însă am simţit că nu-mi vine nici o rugăciune în minte. Starea mea sufletească era aproximativ ca aceea pe care am avut-o cu 25 de ani în urmă, şi despre care v-am povestit deja. Însă atunci trăia încă părintele Ambrozie, stareţul meu din ziua intrării mele în mănăstire; el avea putere asupra mea, însă acum eu eram sărac şi complet singur din punct de vedere duhovnicesc. Ce să fac? A rămas un singur lucru: să-mi revărs sentimentele de mânie în cuvinte grele de indignare, ceea ce am şi făcut. M-am mustrat în fel şi chip, însă mânia nu m-a părăsit şi iată că mi s-a întâmplat ceva ciudat şi neobişnuit: stăteam în picioare înaintea icoanelor, folosind cu mâna stângă metaniile şi, brusc, am văzut o lumină neobişnuit de orbitoare. Înaintea ochilor mei se deschidea o luncă înflorită, care strălucea puternic în această lumină. Şi am văzut cum merg prin această luncă singur şi inima vibra de trăiri dulci, nemaiîncercate de mine vreodată: pace sufletească, bucurie, linişte desăvârşită şi încântare în faţa frumuseţii şi a acelei lumini şi mai ales în faţa acelei lunci minunate, imposibil de descris. În timp ce mă aflam cu toată inima în stare de încântare, bucurie şi fericire şi contemplam această frumuseţe nepământeană, ochii mei au văzut la capătul luncii un munte incredibil de abrupt şi înalt.
Şi dorea inima mea să urce pe vârful acestui munte, însă nu am dat curs dorinţei mele, spunându-mi în sinea mea că nu prin eforturi omeneşti poate fi învinsă această pantă abruptă şi înfricoşătoare. Numai ce am gândit, că, imediat, în acel moment m-am şi trezit pe vârful muntelui şi am pierdut din vedere acea luncă minunată prin care am mers. Însă din munte mi s-a descoperit o altă privelişte: pe cât puteam să cuprind cu privirea, înaintea mea se deschidea o întindere, care era acoperită cu o dumbravă minunată de o frumuseţe care nu poate fi descrisă de lumea omenească, asemenea luncii văzute mai înainte. În această dumbravă erau împrăştiate biserici de diferite arhitecturi şi dimensiuni, începând de la catedrale spaţioase şi grandioase şi terminând la micile paraclise, chiar la monumente, încununate cu cruci. Toate acestea radiau de strălucirea acelei lumini puternice şi orbitoare prin apariţia căreia se deschisese această privelişte înaintea ochilor mei încântaţi. Fiind uluit de această splendoare, am mers pe munte şi am văzut că înaintea mea se arată, curbându-se, o potecă muntoasă îngustă.
O senzaţie interioară îmi spunea în inima mea: ţie îţi este bine cunoscută această potecă, mergi pe ea cu îndrăzneală şi să nu te rătăceşti! Eu am mers şi deodată, la o cotitură, am văzut că pe o piatră stătea un stareţ plăcut la înfăţişare, necunoscut mie şi era exact ca aceia pictaţi în icoane. Eu m-am apropiat şi am întrebat:
– Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vă întreb, ce este cu această uimitoare dumbravă şi cu aceste biserici?
– Acest loc – mi-a răspuns stareţul – este mănăstirea Împărăţiei Cereşti, pregătită de Dumnezeu celor care Îl iubesc. Când stareţul vorbea cu mine, eu am văzut că dintre toate acele biserici, cel mai aproape se află de mine o biserică de dimensiuni uriaşe, cu totul inundată de strălucirea acelei lumini. L-am întrebat apoi pe stareţ:
– Cui aparţine această biserică, batiuşka?
– Această biserică – mi-a răspuns el – este a stareţului optinean Ambrozie.
În uimirea mea am simţit că îmi cad metaniile din mână şi, dându-le drumul, m-am atins la picioare. Apoi mi-am venit în fire.
Cum stăteam la rugăciunea de la ora 900, în acea stare mi-am revenit din vedenia pe care am avut-o: stăteam în picioare îmbrăcat în mantie înaintea icoanelor, numai ceasul de perete bătea cadenţat ca un pendul. Se auzea chemarea la utrenie: era 1 noaptea.
Vedenia mea durase, astfel, patru ore şi îndepărtase de la mine tot necazul iar eu, cu lacrimi, i-am mulţumit lui Dumnezeu care m-a mângâiat pentru rugăciunile celui vrednic de pomenire, a cărui biserică din mănăstirea Împărăţiei Cereşti se afla, dintre toate celelalte biserici pe care le-am văzut, cel mai aproape de mine“.
De departe nu le era tuturor dat să-l vadă pe stareţul Ambrozie în timpul vieţii lui, înconjurat de aura sfinţeniei sau să înţeleagă toate faptele lui ca fiind săvârşite prin descoperire de sus. Pentru a vedea acestea era nevoie de o anume sensibilitate sufletească.
Iată câteva povestiri ale acelor persoane care s-au învrednicit să-l vadă pe stareţ în starea de luminare a harului.
„Cuviosului nu-i plăcea să se roage la vedere. Ucenicul chiliei, care îi citea pravila, trebuia să stea în picioare în altă cameră. Citeam canonul de rugăciune al Născătoarei de Dumnezeu. Chiar în acele momente, unul dintre ieromonahii schitului s-a hotărât să vină la batiuşka. Ochii părintelui Ambrozie erau îndreptaţi către cer, faţa radia de bucurie şi o strălucire atât de puternică se lăsase pe el, încât acest preot călugăr nu a putut să-l deranjeze“.
Asemenea cazuri, când chipul stareţului se transforma minunat, umplându-se de o bunătate uimitoare şi când radia de lumina harului, aveau loc aproape întotdeauna în orele dimineţii în timpul sau după pravila de rugăciuni. Odată, stareţul a stabilit încă din timpul serii să vină la el doi soţi, care aveau o problemă importantă în acea vreme a dimineţii, când nu începuse încă primirile. Ei au intrat la el în chilie. Stareţul stătea pe pat, îmbrăcat într-un veşmânt monahal alb şi avea căciulă. În mâini avea metaniile. Chipul îi era transfigurat, se luminase într-un mod deosebit şi totul în chilia lui participa la o atmosferă de solemnitate. Cei care veniseră au simţit un tremur şi alături de acesta i-a cuprins o fericire inexplicabilă. Nu au putut să rostească nici un cuvânt şi au stat în picioare mult timp, uitând de ei şi contemplând chipul stareţului. În jur totul era liniştit, iar cuviosul tăcea. Cei doi s-au apropiat pentru binecuvântare. Tăcut, părintele i-a învăluit cu semnul Sfintei Cruci. Au privit apoi încă o dată acest tablou, ca să-l păstreze pentru totdeauna în sufletele lor. Stareţul, tot cu acel chip transfigurat, s-a cufundat mai departe în contemplaţie. Astfel au ieşit cei doi de la el, nespunând nici un cuvânt.
Iată un alt caz. Ca de obicei, a venit la stareţ, la sfârşitul pravilei de dimineaţă, purtătorul lui de scrisori – ieromonahul Benedict al schitului. Stareţul, după ce ascultase pravila, se aşezase pe pat.
Părintele Benedict s-a apropiat pentru binecuvântare şi spre marea lui mirare a văzut faţa stareţului cum strălucea. Însă imediat ce a luat binecuvântare, acea lumină uimitoare a dispărut.
După ce a trecut puţin timp, părintele Benedict s-a dus iarăşi la stareţ, când acesta se afla deja în altă chilie şi se ocupa cu lumea şi în simplitatea lui l-a întrebat: „Sfinţia voastră, batiuşka, aţi avut vreo vedenie?“. Stareţul nu i-a spus nici un cuvânt, ci doar l-a atins uşor cu mâna pe cap: semnul binecuvântării de stareţ.
Iată o povestire a părintelui egumen Mark:
„În timpul şederii stareţului în mănăstirea din Şamordino – scrie el – odată, în Săptămâna Patimilor, eu – pregătindu-mă pentru împărtăşirea cu Tainele Dumnezeieşti – am intrat la el în chilie să mă spovedesc. Spre surprinderea mea am văzut pe chipul lui o deplină concentrare, o atenţie adâncă faţă de ceea ce contempla şi o veneraţie cutremurătoare. Faţa lui era acoperită de îmbujorare radioasă. Văzând acestea m-am întors din chilia lui şi numai după ce a trecut un oarecare timp, am intrat la stareţ“.
Călugăriţele din Şamordino spuneau că deseori le-a fost dat să vadă chipul stareţului luminat de o slavă nepământeană. O fiică duhovnicească devotată a notat următorul lucru:
„Batiuşka vorbea cu cineva în mulţime şi se uita direct la acela. Deodată am văzut că din ochii lui aţintiţi asupra aceluia au ieşit două raze ca de soare. Eu am înlemnit pe loc. Şi aşa a fost tot timpul cât stareţul s-a uitat la acel om. „La ora 10 seara, înainte să plece toată lumea, Batiuşka m-a chemat însă nu numai pe mine, ci şi pe o altă fiică. În timp ce stăteam înaintea lui în genunchi s-a întors către mine şi a spus: „Să dormi şi să te odihneşti, să ai o noapte liniştită“. Eu m-am speriat: „Dragul meu părinte! Îngăduiţi-mă singură, măcar pentru un minut, căci eu nu v-am spus nimic“.
Batiuşka m-a lăsat. În chilia lui ardeau candela şi o mică lumânare de ceară pe măsuţă. Era prea întuneric ca să pot citi de pe foaie şi nu aveam nici timp. I-am spus ce mi-am amintit în grabă, apoi am adăugat: „Batiuşka, ce v-am mai zis? Pentru ce să mă mai pocăiesc, căci am uitat?“. Stareţul m-a mustrat pentru acest lucru. Însă brusc s-a ridicat din patul unde şedea. Făcând doi paşi, a ajuns în mijlocul chiliei lui. Eu, fără să vreau, fiind în genunchi, m-am întors după el. Stareţul a început să stea drept, a ridicat capul şi şi-a îndreptat mâinile în sus, ca şi cum s-ar fi aflat în rugăciune. În acel moment mie mi s-a părut că tălpile picioarelor lui s-au desprins de podea. Mă uitam la capul şi faţa lui care se luminaseră. Îmi amintesc că tavanul chiliei parcă nici nu ar fi existat – el se risipise – iar capul stareţului parcă ieşise în sus. Acest lucru mi s-a părut destul de clar. După un minut batiuşka s-a aplecat asupra mea şi văzându-mă uluită, mi-a făcut semnul crucii şi mi-a spus următoarele cuvinte: „Ţine minte, iată la ce poate duce pocăinţa. Acum pleacă!“. Em am ieşit de la el împleticindu-mă şi toată noaptea am plâns amar pentru nepăsarea şi lipsa mea de judecată. De dimineaţă devreme mi s-au dat cai buni şi am plecat. Cât a trăit stareţul nu am îndrăznit să povestesc acest lucru nimănui. El mi-a interzis o dată pentru totdeauna să vorbesc despre asemenea întâmplări, spunându-mi ameninţător: „Altfel vei pierde ajutorul meu şi harul“.

Întemeierea mănăstirii din Şamordino şi sfârşitul stareţului

Şamordino era aşezat într-un loc încântător – o luncă întinsă pe o bucată de pantă abruptă. O pădure deasă de foioase se modela de-a lungul versantului abrupt. Iar acolo, adânc în jos se arcuia ca o fâşie argintie râul Sirena. Dincolo de el se întindeau păşuni libere, iar mai departe, fugind undeva în sus, o câmpie se contopea cu orizontul, făcând umbre în diferite locuri cu pădurile de conifere şi crângurile îndepărtate.
Conacul din Şamordino se afla la o verstă de satul cu acelaşi nume şi în direcţia marelui drum spre Kaluga. El aparţinea unui moşier nu prea bogat, Kalâghin, care locuia acolo împreună cu soţia sa. În anul 1871, această moşie care avea 200 deseatine de pământ a fost cumpărată de o fiică duhovnicească a stareţului, văduva bogatului moşier Klincearev (care în monahism s-a numit Ambrozia). Şi ea şi soţul ei liniştit îl respectau în mod special pe stareţ şi ascultau de el în toate. Cu binecuvântarea stareţului s-au despărţit unul de altul petrecându-şi fiecare viaţa în mănăstire. Iată cum a devenit această maică Ambrozia proprietară în Şamordino. Cu un an înainte de vinderea moşiei, bătrânul Kalâghin a avut o vedenie: i s-a părut că pe moşia lui se află o biserică între nori. Maica Ambrozia avea două nepoate gemene de la unicul ei fiu. Pierzându-şi prima soţie – mama acestor fetiţe, tânărul Klincearev s-a căsătorit a doua oară, iar fetiţele au locuit cu bunica. Pentru aceste nepoţele a cumpărat maica Ambrozia conacul din Şamordino, unde totul fusese reînnoit şi se construise o casă nouă. Maica Ambrozia venea des în Şamordino de la Optina, unde locuia permanent într-o clădire separată în vecinătatea mănăstirii. Şi stareţul a vizitat moşia şi nu o dată a fost auzit zicând: „Noi vom avea aici o mănăstire“. S-a întâmplat ca stareţul să meargă pe moşie, să privească tot, dintr-o dată să se oprească pe un anumit loc, să poruncească să se măsoare lungimea şi lăţimea şi să ridice un gărduleţ. Ştiind deja, în sufletul lui, că aici se va ridica o mănăstire, stareţul a chibzuit şi a socotit unde vor fi construite acele clădiri. În Şamordino împreună cu micile domnişoare ale lui Klincearev, au ajuns şi câteva foste servitoare ale maicii Ambrozia, ce căutau linişte pentru rugăciune, în aşa fel încât aici viaţa era dusă în genul celei de mănăstire. Bunica, încredinţată că nepoţelele ei vor trăi în lume, s-a străduit să le dea o educaţie în măsura bunelor maniere. Când ele au crescut, bunica l-a rugat pe stareţ să o binecuvânteze pentru a le face rost de o franţuzoaică să le înveţe să vorbească curent franţuzeşte şi să le supravegheze să se îmbrace elegant. Însă stareţul nu i-a dat voie să facă acest lucru iar ea s-a mâhnit mult. Fetiţele au fost supuse cuviosului şi, din fragedă copilărie, s-au distins printr-o adâncă evlavie. Ele se rugau des, iubeau foarte mult slujbele lungi de la Optina şi cunoşteau bine rânduiala, încât făceau singure vecerniile. Se nevoiau, refuzau carnea şi untdelemnul; le acceptau numai când era de părere stareţul Ambrozie. Bunica îşi exprima temerile, că prin acest lucru ele îşi vatămă sănătatea, însă cuviosul i-a răspuns: „Lasă-le să se roage, chiar dacă au sănătatea slabă“. Bătrâna nu a înţeles cuvintele stareţului clarvăzător, care a vorbit unei alte persoane: „Ele nu ştiu nimic despre faptul că aici se pregătesc“.
Dorind să asigure bunăstarea nepoatelor şi datorită sfaturilor insistente ale stareţului, maica Ambrozia a achiziţionat încă trei domenii: Rudnevo, Preobrajenskoe şi Akatovo. Nu a înţeles nimeni pentru ce a cumpărat o aşa mare suprafaţă de pădure, parcă pentru a construi un oraş întreg. Apus pe numele nepoatelor şi capitalul, cu condiţia ca în cazul morţii lor pe moşia din Şamordino să se construiască o mănăstire de maici. Pentru siguranţa împlinirii proiectelor ei pe lângă cele trei domenii amintim şi de capitalul important pus pe numele domnişoarelor lui Klincearev.
Pe 13 martie, anul 1881, maica Ambrozia a murit şi după ea au rămas în mare singurătate nepoatele de 10 ani, care au moştenit aceste moşii. Ele au continuat să locuiască cu doicile lor, cu educatoarea şi cu surorile de mănăstire în Şamordino. Aşa a trecut un an. Surorile însingurate, Vera (Credinţa) şi Luibovi (Iubirea), trăiau o viaţă liniştită, iubindu-se puternic una pe cealaltă şi fără să se despartă vreodată. Ele nu cunoşteau glume copilăreşti, se îmbrăcau simplu, preţuiau viaţa călugărească şi slujirea monahală faţă de Dumnezeu. În ucenicele lui, stareţul a aprins tot mai puternic focul dragosei pentru Dumnezeu. Nu o dată le-au spus ele doicilor: „Noi nu vrem să trăim mai mult de doisprezece ani: ce e bun în această viaţă?“. Între timp, tatăl lor nu a fost de acord cu viaţa în singurătate a surorilor şi le-a dus în Orel, la pension; în vara anului 1883 a fost pregătită pentru ele o vilă. Cu tot sufletul ar fi renunţat la lumea aceea nouă, neobişnuită pentru ele şi ar fi rămas sub aripile stareţului Ambrozie. Mai înainte să fie trimise la acea vilă, surorile au sosit la Optina. Pe 31 mai amândouă s-au îmbolnăvit de difterie. Au fost aşezate în camere diferite, s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Până au prins puteri, i-au scris des părintelui scrisori în care îl rugau să facă rugăciuni şi să le dea binecuvântări.
Pe 4 iunie a murit Vera, iar după ea a urmat Liubovi.
Acum trebuia să fie împlinită dorinţa maicii Ambrozia şi să se întemeieze în Şamordino o mănăstire de maici. Mănăstirea din Şamordino, mai înainte de toate, a satisfăcut dorinţa puternică a milei pentru cei suferinzi, de care întotdeauna a fost cuprins cuviosul Ambrozie. Aici el a trimis mulţi neajutoraţi.
A venit la batiuşka o femeie tânără, care rămăsese văduvă într-o familie străină şi era bolnavă. Soacra o gonise şi îi spusese: „Tu eşti o ghinionistă; chiar dacă te-ai spânzura, n-ai avea păcat“. Stareţul a ascultat-o, şi uitându-se la ea i-a spus: „Pleacă în Şamordino“.
Un bărbat şi-a părăsit soţia grav bolnavă, iar ea a ajuns în timpul verii la stareţ. Stareţul s-a apropiat de ea, a binecuvântat-o şi, glumind, a zis: „Aceste vechituri coboară la noi: duceţi-o în Şamordino“.
Cu copiii fără adăpost s-a creat în Şamordino un orfelinat spaţios. Stând în Şamordino, stareţului îi plăcea să meargă la acel orfelinat. Copiii gingaşi se adunau în jurul lui iar el stătea între ei, pe o laviţă. Ei îi cântau un cântec compus în cinstea lui: „Părinte drag“ sau cântau troparul icoanei „Kazanskaia“, căreia îi era închinată mănăstirea. În timp ce copiii cântau, inima stareţului umplându-se de dragoste se emoţiona, iar lacrimile curgeau ca un pârâu pe obrajii lui palizi şi scofâlciţi.
Numărul surorilor din mănăstirea stareţului depăşea cinci sute. A fost ridicată o biserică uriaşă, cu multe cupole, o trapeză minunată, iar acţiunile binefăcătoare au sporit. Prima stareţă a mănăstirii a fost Sofia Mihailovna Astafieva, născută Bolotova, care şi-a săvârşit viaţa în nevoinţe. Apoi a fost egumena Eufrosinia, bună ascultătoare a stareţului. Ultima stareţă a fost maica Valentina.
Trebuie să spunem câteva cuvinte despre prima egumenă din Şamordino, Sofia, sora stareţului ieromonah de la Optina, a părintelui Daniel (Bolotov).
Maica Sofia a fost ajutorul indispensabil al stareţului la construirea tinerei mănăstiri. A fost „mâna lui dreaptă“. Din păcate, conducerea ei nu a ţinut mult. Înţeleaptă, bine pricepută şi în viaţa duhovnicească şi în treburile administrative, devotată cu tot sufletul stareţului, maica Sofia, sub îndrumarea sinceră a părintelui a pornit pe drumul vieţii monahale şi, primind cea mai grea ascultare în mănăstire, aceea de stareţă, a început să lucreze cu mare râvnă. Se întâmpla ca pe timp rece şi umed de toamnă, o zi întreagă, de dimineaţă şi până seara să meargă singură prin toată mănăstirea, urmărind diferitele treburi mănăstireşti şi în timpul nopţii să se întoarcă în chilia ei, udă toată şi pătrunsă de frig. Aceste griji şi eforturi, împreună cu viaţa aspră în nevoinţe, au biruit în scurt timp sănătatea ei puternică. În afară de acestea, maica Sofia îşi ducea şi propria ei cruce: lepădându-se de lume, ea şi-a jertfit sentimentul de mamă pentru fiică, pe care nu o mai educa acum. Multe lacrimi vărsa ea în liniştea nopţii. Începuse să slăbească încetul cu încetul şi puţin câte puţin să se topească, exact ca o lumânare; în cele din urmă, pe 24 ianuarie, în anul 1888, a adormit somnul de veci al dreptelor, care au dobândit de la Dumnezeu răsplată potrivită cu marea lor râvnă şi cu nevoinţele lor. Stareţul Ambrozie, amintindu-şi despre ea, spunea des cu un sentiment deosebit de înduioşare: „Ah, maică! Ai dobândit milă la Dumnezeu!“.
Ţinând seama de faptul că tot timpul se mărea numărul surorilor în mănăstire, stareţul Ambrozie nu putea singur să fie duhovnicul fiecăreia dintre ele. De aceea el a trimis multe surori la un alt duhovnic, la cuviosul Anatolie Zerţalov, faţă de care se purta cu cea mai atentă dragoste părintească, aşa cum reiese din „Scrisoarea către monahii“.
La începutul activităţii ei, maica Sofia a găsit în Şamordino doar nişte clădiri foarte sărăcăcioase: o casă ţărănească cu bisericuţa de familie şi câteva căsuţe de lemn, unde locuiau surorile – cam asta era tot! Nu erau nici bani, nici proprietăţi, nici provizii. Şi printre altele, obştea mănăstirii se mărea în fiecare zi. Stareţul a trimis la mănăstire nu numai surori bune de muncă, ci şi mulţi bolnavi şi schilozi. În afară de acestea i-au fost aduşi copii care fuseseră lăsaţi în voia soartei. Sărmanii copii, îmbrăcaţi în zdrenţe murdare, adesea cu răni de scrofuloză (tuberculoză a ganglionilor cervicali, nota red.) pe ei au fost trimişi toţi în Şamordino. Obştea tot sporea, mijloacele de trai se micşorau, însă maica Sofia nu a deznădăjduit. Aşa cum magnetul atrage fierul şi personalitatea încântătoare a maicii Sofia a început să atragă la mănăstire cele mai diferite persoane: aristocraţi, negustori, meşteşugari, binefăcătoare, inclusiv din aceia care ocupau locuri importante în societate. Treptat, Şamordino a început să se reabiliteze şi să se îmbogăţească cu clădiri; aici s-a instaurat puternic regulamentul de la schitul Optina.
Însă păcat că (aşa cum s-a zis mai sus), obştea nu s-a desfătat mult timp cu pace şi bucurie duhovniească sub îndrumarea ei.
După sfârşitul maicii Sofia, cuviosul Ambrozie a ales-o ca stareţă pe maica Eufrosinia Rozova. Fiind adânc credincioasă şi devotată stareţului, ea nu a avut calităţile extraordinare de administrator şi de îndrumător duhovnicesc prin care se distingea maica Sofia. Aşadar, cuviosul a luat asupra sa toate grijile cu privire la organizarea mănăstirii, pentru care nu o dată a vizitat personal mănăstirea, unde a şi murit în anul 1891, pe 10 octombrie, că a iernat acolo din cauza bolii.
Stareţul a plecat în Şamordino în vara anului 1890.
Viaţa lui acolo a fost însoţită de multe greutăţi. „Măicuţe şi surori; eu aici la voi sunt pe cruce!“ le spunea el călugăriţelor. Şi într-adevăr, după cum au spus persoanele apropiate, viaţa lui a fost în acea perioadă imposibilă şi grea. Nu avea linişte nici ziua, nici noaptea: şi datorită neajunsurilor aşezământului pe care l-a tot organizat şi aranjat până la sfârşitul vieţii, şi din cauza mulţimii treburilor cu care venea lumea înconjurându-l. Inima lui îi jelea şi pe optinenii, care rămăseseră fără conducătorul lor duhovnicesc. Când venea la el careva dintre ei, batiuşka nu îl lăsa mult să aştepte, ci cu deosebită dragoste îl primea şi îl mângâia. După sărbătoarea Paştilor din anul 1891, stareţa mănăstirii s-a îmbolnăvit greu şi a orbit. Ea a vrut să se retragă, însă stareţul nu i-a dat blagoslovenie: „Să nu renunţi singură, ci, dacă ţi se porunceşte să laşi conducerea, atunci să te retragi!“ Pe deasupra, faţă de toate necazurile, conducerea eparhială a fost indignată de absenţa lui de la Optina.
La adresa stareţului au fost născocite diferite calomnii. La începutul anului 1891 cuviosul ştia deja că îi va veni curând momentul morţii.
Pe 1 ianuarie – povestesc surorile – chiar în prima zi a anului 1891, dimineaţă, după liturghie, stareţul a venit la surori gânditor şi serios: aşezându-se pe pat, pe neaşteptate a început să citească o poezie: „Lebăda pe malurile Meandrului cântă ultimul cântec“.
– Iar noi – a zis în glumă stareţul – am putea să o transformăm aşa: „Lebăda pe malurile Şamondrului cântă ultimul cântec“. Şi ne-a explicat că lebăda cântă numai un singur cântec – acela dinaintea sfârşitului ei.
Atunci nimeni nu a înţeles că el vorbea despre sfârşitul lui care urma să fie în acel an. Presimţindu-şi apropierea morţii, cuviosul s-a străduit cu deosebire şi grabă să organizeze mănăstirea. Astfel au fost construite multe chilii în Şamordino, o fermă bine organizată în Rudnevo, unde stareţul a prezis că va fi o biserică, ceea ce s-a şi făcut după moartea lui. La sfârşitul lunii septembrie el s-a îmbolnăvit de o boală la urechi, însoţită de răceală şi încetul cu încetul a început să se stingă. Între timp, arhiereul nemulţumit s-a hotărât să meargă personal în Şamordino şi să-l ducă în careta sa pe stareţ. Surorile s-au adresat stareţului cu întrebările:
– „Batiuşka! Cum să-l întâmpinăm pe vlădica?
El a răspuns:
– Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina pe noi!
– Ce să cântăm pentru vlădica?
Stareţul a spus:
– Îi vom cânta „Aliluia“.
Şi într-adevăr, arhiereul l-a găsit deja în coşciug şi a intrat în biserică la cântarea „Aliluia“. Procesiunea de doliu la mormântul stareţului a fost asistată de o mulţime care avea mai mult de 1000 de oameni. A plouat, însă lumânările nu s-au stins. Pe drumul din Şamordino la schitul Optina, s-au oprit în fiecare sat şi au făcut slujba litiei.
În ziua următoare s-a săvârşit prohodul prin slujire arhierească şi s-au rostit la rând ecteniile. Moartea stareţului a fost întristare pentru întreaga Rusie, însă pentru Optina şi Şamordino şi pentru toţi fiii duhovniceşti ea a fost o durere nemăsurată.
Mănăstirea din Şamordino cu catedrala zveltă, cu mulţimea ei de nevoitoare, cu orfelinatul copiilor şi cu adăposturile pentru schilozi a rămas fără tutorele ei şi fără mijloace materiale. Iată însă ce am aflat din discuţiile cu monahia Alexandra Gurko de la Şamordino. Negustorul de ceai Perlov cu familia s-a aflat printre fiii duhovniceşti ai stareţului. Lui i-a apărut în vis Maica Domnului şi i-a poruncit să ia sub ocrotirea sa mănăstirea din Şamordino. Perlov a răspuns că el duce povara negustoriei cu ceai, însă Maica Domnului i-a promis că va lua asupra ei această negustorie. După această vedenie Perlov nu şi-a cruţat nici puterile nici mijloacele materiale pentru a ajuta mănăstirea din Şamordino. Acolo se scurgea capitalul lui.
La schitul Optina a început să se bea ceaiul lui Perlov şi de către vizitatorii credincioşi ai schitului.
Cei care au scris aceste rânduri s-au adresat părintelui Ioan Grigore Klociko, care a înmormântat-o la Paris pe doamna Perlova, cu dorinţa de a le scrie tot ce ştie despre ea. Răspunsul a fost acesta: „Scrisoare din 5 septembrie anul 1956: Cu privire la bătrâna Perlova (care se călugărise în taină), care a murit din cauza unei anghine pectorale fulgerătoare, ştiu din ce mi-au povestit copiii că ea a vorbit timp de o jumătate de oră cu o bucurie neobişnuită pe chip cu stareţii optineni cărora li se adresa pe nume. Copiii credeau că ea delirează şi fiecare s-a străduit cu blândeţe să o liniştească, însă ea, uitându-se la ei cu o privire complet senină a spus: „Voi nu înţelegeţi cât de bine e acolo“. Şi din nou şi-a îndreptat privirea spre acea depărtare misterioasă şi a continuat discuţia înflăcărată.
Eu am văzut mulţi oameni bătrâni răposaţi, însă o aşa faţă luminoasă ca aceea pe care a avut-o această răposată, nu-mi amintesc să mai fi văzut: ea strălucea exact ca porţelanul iluminat“.

B. Minunile

Despre înaintevederea stareţului, după povestirile monahilor

Momentele clarviziunii stareţului Ambrozie au fost nenumărate, foarte des şi uimitoare. Vom face cunoştinţă cu câteva dintre ele. Cele pomenite mai jos sunt luate din „Biografia celui adormit în Domnul, a stareţului optinean, ieroschimonahului Ambrozie“, în două părţi, anul 1900.
Prea Sfinţitul Episcop Macarie din Kaluga a binevoit să ne comunice despre sine următorul lucru: Pe când era preot de mir şi profesor la institutul din Orlov la domnişoarele nobililor, i s-a întâmplat ca împreună cu părintele rector al seminarului duhovnicesc din Orlov, arhimandritul H., să meargă la schitul Optina la stareţul Ambrozie. După ce a discutat cu oaspeţii, la plecare, stareţul le-a dat amândurora câte o cărticică cu un conţinut unic; anume – despre călugărie. „Eu, ca preot, relata episcopul, m-am gândit atunci la ce îmi va folosi o asemenea carte?“. Şi stareţul, ca şi cum şi-ar fi dat seama, a spus: „A, nu că v-ar trebui, apoi a adăugat: Dar aşa şi va fi“. După o perioadă a rămas văduv şi cum se ştie deja, fostul preot şi profesor a intrat în monahism.
Fostul ieromonah al schitului Optina, Ilarion, a povestit: „Trăind în lume, mergeam în fiecare an la schitul Optina, unde se afla în rândul fraţilor şi fratele meu, ierodiaconul Pafnutie. În fiecare din aceste vizite eu îmi doream mult să merg la batiuşka Ambrozie şi să primesc de la el binecuvântare. Odată stareţul mi-a vorbit: „E timpul să vii la noi“. Eu i-am răspuns: „Mă ţin legăturile, batiuşka, sunt însurat“.
Stareţul a spus: „Încă nu s-a copt!“. Chiar în acel an a murit mama mea, iar peste doi ani am intrat la Optina. Astfel s-a împlinit invitaţia stareţului „e timpul să vii la noi“. Împreună cu mine a intrat şi soţia mea şi a trăit aproape 13 ani la grajdul vitelor mănăstirii. A murit în anul 1882, după ce a primit schima“.
Trăia în schit un cunoscător al rânduielii, ieromonahul Palladie. Odată a slujit în biserica schitului în ziua de duminică Sfânta Liturghie şi se simţea sănătos. Însă chiar în acea zi batiuşka l-a trimis la el pe ucenicul din chilie şi i-a poruncit imediat să fie îmbrăcat în schimă. Părintele Palladie a fost foarte mirat de acest lucru şi i-a spus ucenicului că e sănătos. Batiuşka l-a trimis la el pe ucenicul său şi a doua şi a treia oară cu aceeaşi propunere, însă acela a refuzat să o primească. A venit ziua de luni. De dimineaţă, batiuşka l-a trimis pentru a patra şi ultima oară pe ucenicul său la părintele Palladie din nou cu acea propunere. Însă înainte de a se pregăti pentru primirea schimei, acesta a făcut congestie cerebrală. Deşi îi paralizase limba, rămăsese totuşi conştient. Au izbutit să-l îmbrace în schimă şi să-l împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine. În seara aceleiaşi zile a murit.
După moartea fratelui meu eu, cu binecuvântarea părintelui Ambrozie, m-am dus acasă şi am adus cu mine doi orfani – un nepot de 10 ani şi o nepoată de 7 ani. Pe băiat l-au instalat în atelierul mănăstirii, iar pe fată a dus-o la orfelinatul mănăstirii din Şamordino. După un an şi jumătate am primit vestea că fata s-a îmbolnăvit grav. Am mers la stareţ şi i-am mărturisit mâhnirea mea. Stareţul le-a întrebat despre aceasta pe surorile care veniseră chiar în acea zi din Şamordino, însă ele au spus că fata e mai bine şi că nu există nici un fel de pericol.
Astfel am plecat de la batiuşka. Însă după aceea am aflat de la ceilalţi că în acea zi, după plecarea fraţilor, cam pe la ora 11 seara stareţul s-a dus direct la icoană şi a început să cânte: „Cu sfinţii odihneşte“. Chiar în acele momente nepoata mea murea în orfelinatul din Şamordino.

Alte înaintevederi ale stareţului Ambrozie, povestite de mireni

Doamna Şişkova scrie: „În gubernia Tambov, o rudă a părintelui Ambrozie s-a căsătorit cu preotul mănăstirii de maici Troekurovski, la 20 de verste de moşia noastră. După numirea ca preot a soţului ei în această mănăstire, tânăra a mers la batiuşka să-i ceară blagoslovenie să se stabilească acolo, deoarece până atunci trăise într-o locuinţă incomodă, închiriată. Batiuşka nu i-a dat binecuvântare pentru acest lucru şi i-a zis: „Mai aşteaptă zece ani, iar atunci – ce va da Dumnezeu“. Soţia preotului a aşteptat cu nerăbdare apropierea celui de-al zecelea an. Se plictisise să trăiască în casă străină şi nu o singură dată le-a spus călugăriţelor: „Ceva se va întâmpla în anul acesta, căci doar este al zecelea an, nu cumva să se întâmple ceva cu noi, să nu moară soţul meu“. El fusese bolnav. Dar iată că s-a apropiat sfârşitul celui de-al zecelea an şi, pe neaşteptate, s-a îmbolnăvit soţia preotului; a făcut febră, iar după trei zile a murit. Preotul, văduv fiind, a trebuit să părăsească mănăstirea de maici“.
Din Petersburg au venit la stareţ două surori. Cea mică era gata de măritat, cu o fire veselă; cea mare era liniştită, gânditoare, tăcută. Una i-a cerut binecuvântare pentru căsătorie iar cealaltă pentru mănăstire. Stareţul, celei de măritat, i-a dat metanii, iar celei mari i-a spus: „Ce mănăstire? Tu te vei mărita – însă nu acasă – iată unde va fi“ şi i-a denumit o gubernie, unde ele nu mai fuseseră niciodată. Amândouă s-au întors în capitală. Cea mică a aflat că tânărul ei a trădat-o. Acest lucru a produs în ea o schimbare puternică, deoarece dragostea ei fusese adâncă. Ea a înţeles zădărnicia lucrurilor cu care se ocupa înainte; şi-a îndreptat gândurile către Dumnezeu, şi în scurt timp, a intrat la mănăstire.
Între timp, cea mare a primit o scrisoare dintr-o gubernie îndepărtată de la o mătuşă aproape uitată, o femeie cucernică, ce trăia în vecinătatea unei mănăstiri de maici. Ea a chemat-o ca să se deprindă cu viaţa monahală. Însă s-a întâmplat altceva. Locuind cu mătuşa, nepoata a făcut cunoştinţă cu un bărbat nu prea tânăr, care semăna foarte mult cu ea la caracter şi s-a căsătorit cu el.

Neascultarea faţă de stareţ şi urmările ei

Un ţăran tânăr din ţinutul Tihonova, care este lângă Kaluga (60 de verste de Optina) a hotărât să se însoare, deoarece mama lui bătrână slăbise şi alte femei în casă nu erau. În sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a mers la stareţ, însă acesta l-a sfătuit să aştepte până la Tăierea Împrejur, iar mama lui a fost foarte nemulţumită de sfatul stareţului. La Tăierea Împrejur a venit iar şi batiuşka i-a vorbit: „Mai aşteaptă până la Bobotează şi atunci vom mai vedea“. Bătrâna s-a tulburat foarte mult. S-a dus de la ea şi puţina linişte pe care o avea. La Bobotează tânărul a revenit la stareţ şi i-a mărturisit că nu mai poate să îndure ocările mamei. Însă batiuşka i-a răspuns: „Mă tem că nu mă vei asculta, însă sfatul meu acesta este: nicicum nu trebuie să te însori, mai aşteaptă“. Tânărul a plecat şi s-a însurat, iar peste două luni tinerii căsătoriţi au murit.
Iată o povestire despre un locuitor din oraşul Kozelsk, Kapiton. Acesta avea un singur fiu – un tânăr matur, iscusit şi frumos. Tatăl a hotărât să-l trimită în lume şi l-a dus la stareţ ca să obţină binecuvântare de la el pentru ce şi-a propus. Amândoi stăteau în hol şi lângă ei mai erau câţiva monahi. Kapiton, primind împreună cu fiul său blagoslovenie, i-a explicat părintelui că vrea să-şi trimită băiatul în lume. Stareţul a fost de acord cu această intenţie şi l-a sfătuit să-şi îndrepte fiul spre Kursk. Kapiton a început să-l contrazică pe stareţ şi a zis: „În Kursk nu avem cunoştinţe, dar binecuvântaţi-ne, batiuşka, să meargă la Moscova“. Stareţul a răspuns cu un ton glumeţ: „Moscova loveşte cu piciorul şi izbeşte cu scândurile, mai bine să meargă la Kursk“. Însă Kapiton nu l-a ascultat pe stareţ şi l-a dus pe fiul său la Moscova, unde în scurt timp i-a găsit un post bun. În acea perioadă proprietarul a construit o clădire unde să stea numai tânărul pe care l-a angajat la el. Brusc au început să cadă de sus câteva scânduri, care i-au zdrobit ambele picioare. Numaidecât a fost înştiinţat tatăl lui, printr-o telegramă. Cu lacrimi amare a venit el la stareţ să-i mărturisească necazul, însă pentru această amărăciune nu mai exista ajutor. Pe fiul bolnav l-au adus de la Moscova şi a zăcut mult. Deşi rănile s-au închis, el a rămas pentru toată viaţa olog, nemaifiind apt pentru nici un fel de muncă.

Vindecarea fiului profesoarei, bolnav de febră tifoidă şi izbăvirea minunată de la dezastru

Doamna M. P., profesoară la Moscova, avea pentru stareţ un mare respect. Unicul ei fiu era aproape de moarte din cauza febrei tifoide. Despărţindu-se de el, s-a dus la Optina şi l-a înduplecat pe părintele Ambrozie să se roage pentru fiul ei. „Ne vom ruga împreună“ i-a spus stareţul şi amândoi au început să se roage în genunchi. După câteva zile mama s-a întors la fiul ei, care a întâmpinat-o pe picioare. Chiar în acele momente în care stareţul se ruga pentru el, s-a produs o schimbare şi s-a însănătoşit repede.
Tot această doamnă, împreună cu fiul ei, deja vindecat, au mers în vara anului 1881 la Optina şi au stat acolo mai mult decât şi-au propus. Soţul ei, care se afla în guberniile de sud, s-a îngrijorat cu privire la cei doi şi, în cele din urmă, i-a spus într-o telegramă ziua în care va veni după ei la gară cu caii. M. P. a mers să-şi ia rămas bun de la batiuşka. Părintele Ambrozie, care nu opreşte niciodată pe nimeni fără motiv întemeiat, i-a mărturisit că nu îi dă binecuvântare să plece. Ea a început să-i demonstreze că nu poate să stea mai mult la Optina, iar el i-a răspuns: „Eu nu binecuvântez să pleci astăzi. Mâine e sărbătoare; rămâi până după liturghie şi atunci mai vedem“. Ea s-a întors în arhondaric unde o aştepta fiul ei, care a fost foarte nemulţumit de hotărârea părintelui. Nu mai aveau nici un motiv să rămână, însă mama lui l-a ascultat pe stareţ. În ziua următoare, batiuşka le-a spus: „Acum mergeţi cu Dumnezeu“. În Kursk au aflat că s-a întâmplat un dezastru în Kukuevsk cu trenul care a plecat în ajun şi cu care au vrut şi ei să plece.

Un alt caz de vindecare

Uneori stareţul Ambrozie, fugind de slava lumească, după exemplul înaintaşului său, stareţul Lev, se comporta ca şi cum ar fi fost scrântit. Dacă îi prezicea cuiva ceva vorbea pe un ton glumeţ, aşa cum am menţionat mai sus, încât ascultătorii începeau să râdă; dacă vroia să dea ajutorul în boală cuiva, lovea locul bolnav cu mâna sau uneori cu toiagul şi boala trecea.
De exemplu a venit la stareţ un călugăr cu o cumplită durere de dinţi. Trecând pe lângă el, stareţul l-a lovit cu toată puterea pumnului peste dinţi şi vesel l-a întrebat: „E bine?“. „E bine, batiuşka, a răspuns călugărul în râsul tuturor – dar încă mă doare foarte mult“. Însă, când a ieşit de la stareţ a simţit că durerea a trecut şi nici după aceea nu a mai revenit.

Apariţia în vis şi vindecarea călugăriţei bolnave

O călugăriţă din mănăstirea de maici din Kaşirsk, gubernia Tul, Ilariona Ponomareva, a comunicat despre ea în scris următorul lucru: „Fiind grav bolnavă, cu două zile înainte de Sf. Nicolae (6 decembrie, anul 1888), m-am întristat şi am plâns pentru că în ziua de sărbătoare, din cauza bolii, urma să stau în chilie, fără să am posibilitatea să merg în biserica lui Dumnezeu. Atât de puternice erau durerile, încât la ora 10 seara m-am aşezat în pat şi am adormit. Şi iată ce am văzut în vis: părintele Ambrozie s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit: „Ce te necăjeşte mai înainte de vreme?“. Apoi m-a lovit aşa de tare peste urechea dreaptă, încât mi-a izbucnit sângele din ea. Şi a adăugat: „Pleacă în biserică, nătângo, la praznic!“. Când m-am trezit am văzut că perna pe care am dormit şi capotul în care eram îmbrăcată erau murdare de sânge. Însă chiar în acel moment m-am simţit complet sănătoasă – şi nu mi-au rămas urme după boală.

Apariţia după moarte şi vindecarea

Fragment din scrisoarea nepublicată către Liudmila Osipovna Raevskaia, care a trăit în mănăstirea Şamordino, din 23 februarie, anul 1898:
„Ieri a sosit V. şi a povestit că o doamnă, rudă a lui Z., i-a scris din Moscova că soţul ei e foarte bolnav. Doctorii au refuzat să-l trateze şi el era pe moarte. Într-o noapte, acesta l-a văzut lângă el, pe pat, pe stareţ, care s-a rugat şi i-a vorbit: „Fă rugăciunile Sf. Ambrozie din Mediolan“ şi-a dispărut. Bolnavul i-a spus acest lucru soţiei şi ei au făcut rugăciunile. El s-a împărtăşit şi de atunci a început să se îndrepte. S-a ridicat chiar şi din pat şi nimănui nu i-a vorbit despre această apariţie a stareţului. Când a început să se simtă bine, i-a apărut din nou stareţul! Bolnavul îl cunoştea deja şi stareţul i-a spus: „Acum eşti pe deplin sănătos, de ce te ascunzi şi nu vorbeşti despre vindecarea ta? Trebuie să vorbeşti! Iar stareţul din faţa ta este Ambrozie de la Optina“ şi a dispărut. Când V. mi-a povestit, eu l-am invidiat, însă în suflet am simţit o aşa bucurie, încât nu pot să o descriu. Părintele nostru drag nu m-a lăsat.

C. Învăţăturile

A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţi să fii respectuos.
Pentru mireni, rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine. Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre. Omul e ca un gândac: când e cald ziua şi e soare el zboară, se mândreşte şi bâzâie: „Toate pădurile şi luncile sunt ale mele! Toate luncile sunt ale mele, toate pădurile sunt ale mele!“. Iar când soarele dispare, când vine frigul şi bate vântul, gândacul îşi pierde îndrăzneala, se lipeşte de o frunzuliţă şi zice: „Nu mă împinge jos!“.
Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului.
Dacă cineva este neputincios cu trupul, dar a făcut multe păcate, acela să pornească pe drumul smereniei.
Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frică de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri.
Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi – prin boli şi gânduri.
Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10,16). Şarpele, când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul, care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor evangheliei.
Domnul, în Grădina Ghetsimani, a plâns pentru că ştia că nu mulţi se vor folosi de suferinţele Lui de pe cruce, ci mulţi prin rea voinţă se abat de la mântuire. Dacă cineva nădăjduieşte să ajungă acolo unde e Sfânta Treime, acela să se străduiască să nu piardă din vedere pe Hristos întrupat. Cei care ating despătimirea vor fi acolo unde e Sf. Treime, iar cei care obţin iertarea păcatelor se învrednicesc să locuiască înlăuntrul grădinii raiului şi contemplă chipul lui Hristos.

Din scrisorile cuviosului Ambrozie

„În general ştii, cum ai citit şi tu însuţi în cărţile sfinţilor părinţi, că vrăjmaşul la nimic nu stă împotrivă, aşa cum stă împotriva rugăciunii lui Iisus. De aceea, dacă ai început să faci rugăciunea lui Iisus, nu o lăsa, ci continuă, nădăjduind la mila şi ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi Împărăteasa Cerului au putere să ne ferească de relele şi necazurile pe care le aduc vrăjmaşii sufletului“.
„Făcând rugăciunea cu buzele, nimeni nu intră în necaz, dar făcând rugăciunea minţii şi a inimii fără îndrumare devine primejdios. O astfel de rugăciune are nevoie de îndrumări, de linişte, tăcere şi de încurajare smerită în fiecare întâmplare neplăcută. De aceea sunt lipsiţi de primejdie toţi cei care fac rugăciunea cu gura pentru că suntem săraci în răbdare, smerenie şi blândeţe“.
„Nu au existat exemple în rândul celor care au zis cu gura rugăciunea ca vreunul să fi căzut în cursa vrăjmaşului. Dar cei care au făcut rugăciunea minţii şi a inimii incorect au căzut destul de des în cursa vrăjmaşului.
De aceea, mai înainte de toate, trebuie să se facă cu tărie rugăciunea verbală, apoi cea mintală, cu smerenie şi pe urmă cel căruia i se cuvine şi îi dă Dumnezeu binecuvântare, poate trece la rugăciunea inimii, după sfatul Sfinţilor Părinţi şi urmărind experienţa înaintaşilor“.
„Te plângi că bârfele te împiedică să exersezi rugăciunea lui Iisus. Ce să faci? Ducând viaţă de obşte, nu se poate să scapi pe deplin de vorbe şi griji. De asemenea, mai scrii că rugăciunea verbală nu poţi să o faci întotdeauna cu putere, însă de rugăciunea minţii te temi să te apuci, ca să nu cazi în cursă. Sf. Grigorie Sinaitul în „Iubirea binelui“, în al 7-lea şi ultimul capitol despre cursa vrăjmaşului, scrie aşa: „Noi nu trebuie să ne temem; sau să oftăm, ci să-L chemăm pe Dumnezeu. Dacă unii s-au abătut, scrântindu-se la cap, atunci să ştii că au suferit de îngâmfare şi mândrie. Căci în ascultare, prin rugăminţi şi smerită înţelepciune, cel care îl caută pe Dumnezeu, niciodată nu e lăsat în voia răului de harul lui Hristos, care vrea să-l mântuiască pe tot omul. Dacă totuşi se întâmplă să vină ispita şi aceasta este spre încercare şi încununare şi este însoţită de ajutorul grabnic al lui Dumnezeu, care a îngăduit-o, el ştie cu ce scop. Căci cine trăieşte drept şi se poartă respectuos cu toţi, lepădându-se de plăcerile lumeşti şi de îngâmfare, acela, chiar dacă s-ar ridica împotriva lui ispite nenumărate sau un întreg regiment de diavoli nu poate fi vătămat după cum spun şi Sfinţii Părinţi.
Cei care acţionează având încredere prea mare în sine şi nefăcând ascultare, sunt supuşi relelor“.
„Îmi scrii că faci rugăciunea lui Iisus cu gura şi cu mintea, însă despre rugăciunea inimii nici măcar nu ai idee. Rugăciunii inimii îi trebuie nu povăţuitor. Totuşi cine face de la început corect rugăciunea verbală îşi închide mintea în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)“. Dar apoi începe să facă corect şi rugăciunea minţii cu smerenie, având mintea atentă. În acele momente, şi fără îndrumător, la unii, rugăciunea minţii se transformă singură în rugăciunea inimii“.
„Trei virtuţi se cuvine să le avem negreşit: înfrânarea, tăcerea şi mustrarea de sine, adică smerenia“.

Despre Taina Maslului

„În neputinţele mele, printre picături, ca de obicei, nădăjduiesc să vă răspund la scrisoarea dumneavoastră. Mă rugaţi să fac rugăciuni pentru mama dumneavoastră suferindă şi pentru fiul ei bolnav, care este principalul sprijin al familiei şi împreună cu aceasta să îi alin în necazul lor. Deşi sunt nevrednic şi păcătos, totuşi nu pot să refuz să fac acestea pentru că porunca apostolului spune: vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi“ (Iacov 5, 16). Spre mângâierea lor propun sfatul Sfântului Apostol Iacov, care ne vorbeşte: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 5, 14–15). Nu se ştie de ce în Rusia s-a înrădăcinat concepţia că la Taina Maslului trebuie să alergăm numai atunci când omul nu are speranţe că va mai trăi. Dimpotrivă, în Grecia şi oamenii sănătoşi primesc taina ungerii, după obiceiul de acolo, făcând aceasta deşi nu li se apropie moartea. Cuvintele apostolului zise mai sus ne arată contrariul concepţiei false înrădăcinate în Rusia, deoarece în ele se spune destul de clar: „rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“. Puterea Tainei Maslului constă în faptul că prin ea se iartă în special păcatele uitate datorită neputinţelor omeneşti, iar prin iertarea păcatelor se dăruieşte sănătate trupului şi voia lui Dumnezeu va fi peste acesta. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să vindece mai înainte sufletele noastre şi împreună cu aceasta să ne dăruiască şi sănătatea necesară trupului, după cum va rândui voia Lui cea sfântă“.

Smerenia

„Din scrisorile tale se vede că te-ai dăruit neîncrederii într-atât, încât spui că nimeni nu poate să te convingă. Aceasta nu e bine. Spui că nu trebuie ca cineva să te facă să-ţi schimbi convingerea. Aceasta înseamnă că eşti foarte încrezătoare în neputinţa de a greşi şi convingerilor tale şi a concluziilor pe care le tragi. Dar aceasta este o trăsătură rea, este simptomul mândriei.
Întotdeauna ai cerut ca Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenie. Însă nu Dumnezeu dă acest dar. Dumnezeu este gata să-l ajute pe om să dobândească smerenia şi binele în toate, însă trebuie ca şi omul să se îngrijească de acest lucru. Sfinţii Părinţi spun: „Dai sânge şi primeşti duh“. Aceasta înseamnă: osteneşte-te până la vărsarea sângelui – şi vei dobândi darul duhovnicesc. Tu cauţi şi ceri daruri duhovniceşti, însă îţi pare rău de vărsarea sângelui; ţie îţi place ca nimeni să nu te sâcâie sau să te neliniştească. Dar printr-o viaţă liniştită cum se poate să obţii smerenie? Smerenia constă în faptul că omul se vede pe sine cel mai rău dintre toţi – nu numai dintre oameni, ci şi dintre animalele necuvântătoare şi chiar dintre duhurile rele. Când oamenii se tulbură, iar tu vezi că nu rabzi şi te mânii pe ei, atunci să te consideri, cu siguranţă, cea mai rea. Sau, de exemplu, când îi judeci şi îi bănuieşti pe ceilalţi, din nou să te consideri, vrând-nevrând, cea mai rea. Dacă vei plânge pentru răutatea ta şi te vei mustra pentru nedreptate şi dacă te vei căi sincer înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, atunci vei fi deja pe calea smereniei. Acum ni se pare că e rău ceea ce e dureros, tulburător şi neplăcut. Este adevărat, însă este folositor pentru suflet. Îţi spun, de asemenea, ni se pare că sunt nefolositoare pentru suflet. Dar toate acestea ţi se întâmplă pentru că nu înţelegi viaţa duhovnicească.
Totuşi Dumnezeu a numit drumul spre Împărăţia Cerească o cale îngustă. Dar dacă nu te-ar tulbura nimeni şi ai rămâne în starea de linişte, atunci cum ai putea să-ţi cunoşti răutatea? Cum ai putea să-ţi vezi lipsurile? Nu ai putea nicicum să te vezi rea, ci imediat ai începe să te consideri îndreptăţită şi s-ar putea să ajungi să-ţi pierzi minţile. Au fost multe exemple asemănătoare chiar în ochii noştri. Te întristezi pentru că, după cum ai observat, toţi caută să te umilească. Dacă vor cu tot dinadinsul să te înjosească înseamnă, că vor să te smerească, dar şi tu însăţi să-i ceri lui Dumnezeu smerenie. De ce să te mai superi pe oameni după aceea? Tu te plângi de nedreptatea oamenilor, care te înconjoară cu privire la atitudinea lor faţă de tine. Dacă vrei să reuşeşti să împărăteşti cu Domnul Hristos, atunci uită-te la El şi vezi cum a procedat faţă de duşmanii care L-au înconjurat: Iuda, Ana, Caiafa, cărturarii şi fariseii, toţi cei care I-au pregătit moartea. Se pare că El nu S-a plâns de nimeni, nici de faptul că vrăjmaşii s-au purtat cu nedreptate faţă de El. Însă în toate chinurile cumplite la care a fost supus de duşmanii Lui, El a văzut Voinţa Unică a Tatălui Său Ceresc pe care s-a hotărât să o îndeplinească şi a împlinit-o până la ultima Lui suflare, neţinând cont de faptul că instrumentele cu care a fost împlinită voia Tatălui Său au fost oamenii cei mai nelegiuiţi. El a văzut că acţionează în grabă şi în neştiinţă şi de aceea nu i-a urât, ci S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac“.
Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“. Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem să facem nimic bun, după cum Însuşi Domnul spune: „Fără Mine nu puteţi să faceţi nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat cu protopărinţii Adam şi Eva în Rai“.

Căutarea drumului liniştit în viaţă

Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet. Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: „Cu sfinţii odihneşte“. Vieţuirea omului pe pământ înseamnă mâhnire, muncă, boli, nevoinţe, tristeţe, nedumerire, strâmtorare, pierderea cuiva sau a altuia, necazuri, tulburări, revolta patimilor, lupta cu ele, epuizare sau biruinţă, deznădejde şi altele asemănătoare cu acestea. Nu degeaba a spus proorocul David: „Nu există pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele“. Iar dreptul Iov cerea ajutor: „Să nu fie ispită omului viaţa aceasta“. Noi toţi gândim aşa; nu se poate oare să se aranjeze totul în linişte şi pe linişte. Şi deseori gândim: dacă n-ar exista asemenea neajunsuri şi dacă n-ar fi asemenea împrejurări şi dacă n-ar fi omul potrivnic, atunci poate că ar fi şi pentru mine mai comod şi mai liniştit traiul. Însă uităm că aceste neajunsuri deseori provin dinlăuntrul nostru, ca şi gândurile rele. De unde locuiesc patimile, (de acolo) provin toate neajunsurile noastre, neînţelegerile, neplăcerile şi haosul. Însă dacă toate acestea îi mântuiesc pe cei păcătoşi la Parousie atunci să ne ridicăm să ne pocăim, să ne smerim şi să fim supuşi.

Cum să-L imităm pe Dumnezeu

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, scrie: „Fiţi, dar, următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi (Efes. 5, 10).
Adevăraţii creştini pot să-L imite pe Dumnezeu prin împlinirea în special a următoarelor trei porunci evanghelice:
1. Domnul vorbeşte în Evanghelie: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este (Luca 6, 36), că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5, 45).
Această poruncă, în primul rând, arată că omul trebuie să fie milos faţă de aproapele şi să facă milostenie fără să îi deosebească pe cei vrednici de cei nevrednici. În al doilea rând trebuie ca noi să fim îngăduitori cu aproapele şi să îi iertăm toate defectele, insultele şi supărările.
2. Sf. Apostol Petru scrie: „Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei voastre, ci după Sfântul care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii, că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1, 14–16). Această poruncă arată că omul trebuie să-şi păstreze nevinovăţia şi curăţenia trupească şi sufletească nu numai în ceea ce priveşte patima desfrâului, ci şi cu privire la alte patimi deoarece şi invidia şi ura şi pomenirea răului provoacă necurăţia sufletului.
3. Se spune în Evanghelia după Matei: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48).
Desăvârşirea creştină, după cuvintele Sf. Isaac Sirul, constă în adâncimea smereniei: fariseul, cum a şi mărturisit singur despre el, nu era supus nici unui viciu, ca acela care, ridicându-se, se mustra şi se umilea chinuindu-se. În comparaţie cu vameşul nu numai că a pierdut totul, dar a fost şi pedepsit de Dumnezeu.
Pentru acest motiv, Domnul spune: „Aşa şi voi când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem“ (Luca 17, 10).
Dacă cineva dintre creştini nu ar fi tare şi ferm în împlinirea obligaţiilor lui de creştin, această împlinire şi faptele sufleteşti, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, se aseamănă numai cu mica cristelniţă sau cu focul cel mai mic, iar poruncile lui Dumnezeu se aseamănă cu marea cea mare, după cum spune Sf. Prooroc David: „porunca Ta este fără de sfârşit“ (Ps. 118, 96).
Faţă de această vastitate, vrând nevrând s-au smerit şi cei mai mari sfinţi, numindu-se pământ şi cenuşă şi s-au considerat mai răi decât orice făptură. Sau, aşa cum s-a exprimat cel mai înţelept dintre apostoli, Sfântul Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos. Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi aceasta să gândim“ (Filip. 3, 14–15).

Necazurile nu ne ucid, ci ne mântuiesc dacă le îndurăm cu răbdare şi cu nădejde în Dumnezeu

Am primit scrisoarea ta despre necazuri. Îmi scrii că eşti gata să arunci totul şi să fugi undeva. Ai răbdare, înainte să aştepţi să vină sfârşitul, căci s-ar putea să nu fie aşa cum ai plănuit. În zadar gândeşti că oamenii se prăpădesc din cauza nenorocirilor. Dimpotrivă, vedem în Sfânta Scriptură că necazurile îi apropie pe oameni de mântuire dacă aceştia nu sunt nehotărâţi şi nu deznădăjduiesc, ci se înarmează cu răbdare, smerenie şi credinţă în voia lui Dumnezeu. Tu aşteaptă încă să vezi cum se va sfârşi lucrul. Roagă-te cu sârguinţă Împărătesei Cerului, Sfântului Nicolae, Sfântului Ioan Războinicul şi Sfântului Mucenic Foca. Rugăciunile lor puternice te apără de atacurile agresive.
Rabdă cât trebuie şi ţine minte cuvântul apostolului: „Necazul aduce răbdarea, răbdarea – iscusinţă, iscusinţa – nădejdea, iar nădejdea nu te va face de ruşine“.

Învăţătură prin proverbe

„Aud că ţi-ai dori să primeşti de la mine ceva în stil omenesc, iar textele Sfintei Scripturi le ştii.
Dacă Fiul lui Dumnezeu nu a vorbit nimic de la Sine, ci a împlinit doar poruncile Tatălui, ce poate să-ţi spună de la el un om păcătos şi bolnav cu trupul şi sufletul?
Ai răbdare şi ascultă (pentru dorinţa ta). Isidor de Carp a trăit în Columna, dar cine nu păcătuieşte în necazuri.
Dacă ar fi în stare de beţie şi nu ar simţi gerul, atunci înseamnă că este un stejar matur.
Laptele searbăd, ca omul nătâng, e puţin folositor. Altfel sunt crema de lapte şi smântâna şi în special untul bun făcut din ele, curat şi bine păstrat.
Ce nu bagi în seamă, plăteşti cu buzunarul.
Cine se resemnează, după aceea are satisfacţii.
Fuga lui Adam a fost la început de lumină. Adam a făcut o greşeală şi după aceea a trebuit să rabde mult; aşa se întâmplă cu toţi cei care fac greşeli.
Cuvântul nu e ca vrabia – zboară, dar nu îl prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe cuvintele gândite şi chibzuite. Iată că ţi-am spus o grămadă de cuvinte omeneşti. Nu ştiu dacă vei alege din ele ceva inteligent pentru tine şi util pentru fapte“.

Ispita este folositoare

Ispita e un lucru bun şi foarte folositor. Pe cei care se află în ispită, apostolul îi laudă zicând: Fiind în ispită, cel ce rătăceşte se pierde, iar cel ce suferă se întăreşte. În concluzie, adaugă: de ei nu e vrednică toată lumea.
Dacă ei nu au fugit de ispite în necazuri, pentru folosul lor sufletesc, atunci noi, neputincioşii, nicidecum nu trebuie să renunţăm şi să fugim de ispitele folositoare pentru suflet. Îmi mai scrii că, uneori, din cauza luptei cu gândurile defăimătoare, nu poţi să te uiţi la icoană. Ca gândurile să te chinuie mai puţin, poţi să te uiţi din când în când numai la icoană, însă trebuie să ştii că icoanele sunt doar pentru ochii exteriori şi de aceea stând la rugăciune, trebuie să ne amintim că stăm înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne închipuim icoana în minte în nici un caz.

IX. CUVIOSUL STAREŢ ANATOLIE CEL BĂTRÂN

Trebuie astfel să ne rugăm
ca între suflet şi Dumnezeu
să nu se afle nimic şi nimeni.
Să fie numai Dumnezeu şi sufletul.

A. Viaţa

Când marele stareţ Macarie se afla deja spre amurgul vieţii, Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan Botezătorul – protectorul schitului, l-a adus pe acela pe care l-a ales să fie de la început ajutorul şi apoi succesorul marelui stareţ Ambrozie. Stareţul Anatolie Zerţalov s-a născut pe 6 martie 1824, în satul Bobol, gubernia Kaluga, în familia unui diacon. La sfântul botez a fost numit Alexie, în cinstea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu.
Părinţii lui, evlavioşi, au avut dorinţa sfântă ca fiul lor să devină călugăr şi l-au educat în cunoscuta rigurozitate. La timpul său, Alexie a fost dat la şcoala duhovnicească din Borov, iar când a terminat anii de învăţătură a fost mutat la seminarul din Kaluga. La vârsta de 14 ani s-a îmbolnăvit de friguri şi a pierdut un an de studiu. Sănătatea nu i-a fost niciodată prea puternică. Tendinţa către viaţa monahală s-a dezvoltat devreme în el şi lui Alexie aproape că îi venea să plece la pustnicii din pădurile Roslavl. Când a terminat anii de seminar, viitorului călugăr i s-au propus câteva locuri pentru a fi preot, însă el a refuzat aceste propuneri. Intrând în slujba administraţiei financiare, a locuit acasă. Împreună cu mama sa, căreia îi plăcea să meargă în locuri sfinte şi cu sora lui, Ana, au mers în pelerinaj la cuviosul Serghie şi au trecut prin Hotikovo. În Hotikovo i-a plăcut foarte mult tânărului Alexie şi a convins-o pe sora lui să intre în această mănăstire. În scurt timp însă Alexie s-a îmbolnăvit şi doctorul i-a spus că are tuberculoză. Atunci, bolnav fiind, a făgăduit că, dacă se va însănătoşi, va intra în mănăstire. Părinţii l-au blagoslovit bucuroşi pentru această faptă. La Optina a fost primit cu dragoste de cuviosul Moisei. Pe 17 noiembrie, anul 1862, a fost tuns în monahism cu numele Anatolie, în cinstea Sfântului Anatolie, patriarhul Constantinopolului (a cărui pomenire e în ziua de 3 iulie).
Stareţul Macarie l-a îndrăgit pe noul venit din lumea deşartă şi cu privirea sa de duhovnic priceput a văzut în el o râvnă puternică pentru mântuire. De aceea, cu o deosebită dragoste, a început să-l îndrume pe noul călugăr. Când mama lui Alexie a venit să-l revadă pe cuviosul Anatolie, stareţul Macarie a primit-o cu dragoste pe această femeie evlavioasă şi ea a fost adânc mişcată de cuvintele acestui povăţuitor al călugărilor: „Fii binecuvântată, femeie bună, căci ţi-ai adus fiul pe un drum aşa de bun!“. Stareţul însuşi l-a învăţat pe cuviosul Anatolie rugăciunea lui Iisus şi acesta a plecat departe, în pădure, unde s-a rugat în singurătate. Pentru că stareţul Macarie avea foarte multe treburi, l-a binecuvântat pe cuviosul Anatolie, ca în afară de el, să se adreseze şi cuviosului Ambrozie pentru problemele lui sufleteşti. Stareţul i-a explicat alegerea astfel: „El este mai glumeţ“. Cuviosul Anatolie a fost unul dintre primii ucenici ai părintelui Ambrozie, urmaşul lui Macarie. Astfel, pe căi tainice, au fost atraşi într-o foarte strânsă legătură aceşti doi călugări care, mai târziu, s-au nevoit mult împreună pentru mănăstirea din Şamordino.
Sub îndrumarea înţeleaptă a cuviosului stareţ Macarie şi Ambrozie, tânărul Anatolie, pe drumul neobosit şi vigilent al lucrării duhovniceşti, s-a călăuzit prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor asceţilor, a sporit repede în viaţa duhovnicească şi abia atunci s-a putut întrevedea viitoarea frumuseţe morală.
Comportându-se faţă de cuviosul Anatolie cu deosebită dragoste şi grijă, stareţul Macarie l-a condus pe calea aspră a nevoinţelor monahiceşti şi de aceea i s-a întâmplat de multe ori să îndure necazurile şi greutăţile vieţii pustniceşti. Fiecare soartă are necazurile ei şi aşa este şi în viaţa monahală, iar înţeleptul povăţuitor nu a îndepărtat aceste necazuri de ucenicul râvnitor ci, dimpotrivă, l-a îmbogăţit cu ele. Acest lucru l-a făcut cu binecuvântatul scop de a forma în el o bună structură de monah şi de a-l căli pentru viitor.
În mănăstire, cuviosului Anatolie i-a fost foarte greu în primii ani. Schitul era deosebit de sever în respectarea regulilor vieţii monahale. La această structură severă a vieţii s-a adăugat o altă greutate. Prima ascultare a lui Anatolie a fost la bucătărie unde, datorită muncilor neobişnuit de grele, se întâmpla să doarmă puţin şi direct pe lemnele de foc. Apoi l-au mutat des din chilie în chilie. El era foarte îngrijit şi îi plăcea curăţenia. Acolo unde i se spunea să locuiască, de cum intra, spăla şi curăţa chilia, apoi începea să locuiască. Mergea zilnic să-şi mărturisească gândurile, citea cărţile asceţilor. Şi iarăşi îl mutau în altă chilie. Abia se stabilea acolo că iarăşi era mutat într-o alta nouă; altă curăţenie, altă spălare şi altă plecare. Fără să se împotrivească, îşi lua catrafusele: bucata de pâslă, iconiţele, hârtia şi cerneala – şi mergea unde i se spunea.
Odată a venit la Optina Prea Sfinţitul Ignatie Brianceaninov. El a vrut să vadă şi să vorbească cu acei călugări care cunoşteau bine învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea lui Iisus. Şi i l-au recomandat pe cuviosul Anatolie. Episcopul a discutat mult cu el şi această discuţie i-a plăcut foarte mult. Luându-şi rămas bun de la cuviosul Anatolie, Prea Sfinţitul nu a putut să nu-şi exprime mirarea şi a spus că a fost bucuros că a întâlnit un asemenea călugăr erudit: experimentat în lucrurile duhovniceşti şi cunoscător al ştiinţelor lumeşti.
Întorcându-se după discuţia avută cu episcopul Ignatie (la care a mers numai după două invitaţii şi atunci la porunca stareţilor), cuviosul Anatolie s-a întâlnit cu stareţul Macarie, care venea spre schit înconjurat de călugăriţe şi alte persoane. Stareţul l-a întrebat: „Ce ţi-a spus Prea Sfinţitul?“. Cuviosul Anatolie, în simplitatea lui, i-a redat totul. Atunci cuviosul Macarie, în prezenţa tuturor, a început să-l bată cu toiagul şi să-i spună:
„Ah, netrebnicule, tu prea ţi-ai luat-o în cap, crezând că eşti aşa de bun! Prea Sfinţitul este aristocrat, crescut cu maniere şi ţi-a spus aşa din politeţe, iar tu ţi-ai şi ciulit urechile, gândindu-te că este adevărat“. Cu ruşine a plecat apoi călugărul Anatolie. Iar stareţul Macarie, imediat ce cuviosul Anatolie s-a îndepărtat de el, a spus celor ce erau cu el: Doar nu l-am mustrat! El este un călugăr ascet, isteţ, cultivat şi de aceea este respectat de astfel de oameni. Doar să nu se mândrească“. În acel timp, cuviosul Anatolie era deja ierodiacon.
Când stareţul Macarie a murit, cuviosul Anatolie şi cuviosul Ambrozie s-au apropiat între ei în chip deosebit, deoarece l-au pierdut pe stareţul şi îndrumătorul iubit deopotrivă de amândoi. Stareţul Ambrozie a văzut cum cuviosul Anatolie a început să atingă măsura înaltă a structurii sufleteşti şi că s-a maturizat într-atât încât să-i poată îndruma pe alţii. Treptat a început să-l atragă în lucrarea lui de stareţ (îndrumător duhovnicesc), făcându-l colaboratorul lui, exact aşa cum i se întâmplase lui cu părintele Macarie.
În anul 1870, cuviosul Anatolie a fost hirotonit ieromonah. În anul următor, prin hotărârea Sinodului din 3 august 1871 a fost numit stareţul mănăstirii Spaso-Orlovski, din gubernia Viatsk şi ridicat la rangul de arhimandrit. Însă, de dragul lucrării duhovniceşti şi al ascultării faţă de stareţul Ambrozie, cuviosul Anatolie a refuzat această slujire.
Răposatul stareţ, părintele Macarie, l-a numit uneori pe cuviosul Anatolie „cel mai mare“, pe de o parte referindu-se la statura lui înaltă, iar pe de altă parte, referindu-se la înălţimea structurii sale duhovniceşti. Ţinând cont de această structură, cuviosul Ambrozie l-a implorat să-i vină în ajutor încă de la început, apoi l-a atras în treburile schitului. Imediat după hirotonirea ca ieromonah, cuviosul Anatolie a fost numit econom. Ajutor al cuviosului Ambrozie a devenit prin rugămintea acestuia faţă de Prea Sfinţitul arhiepiscop Grigorie, când se afla într-una din vizitele sale la Optina, iar numirea ca stareţ al schitului a avut loc pe 13 februarie, în anul 1874, după moartea cuviosului Ilarion.
După dorinţa cuviosului Ambrozie, el a fost numit în această slujire cu aprobarea părintelui arhimandrit. Cuviosul Anatolie a primit toate aceste numiri din ascultare faţă de stareţul său şi le-a purtat cu smerenie şi vrednicie. Chiar el însuşi a povestit mai târziu că despre numirea lui ca econom, mulţi nu au ştiut vreme îndelungată. Odată a văzut că fraţii fac ceva neregulamentar. Cuviosul Anatolie le-a făcut observaţie, iar ei în loc de răspuns l-au întrebat: „Dar ce treabă aveţi frăţia voastră?“ şi foarte mult s-au fâstâcit când cineva care se apropia, le-a spus că acela este economul. Fraţii au început să-i ceară iertare şi l-au rugat mult să nu-i spună arhimandritului. Cuviosul Anatolie nu i-a spus părintelui arhimandrit. În general, înainte să-l înştiinţeze pe stareţ cu privire la vreuna din abaterile fraţilor, cerea sfatul cuviosului Ambrozie; nu-i plăcea să se expună, nu avea nevoie de stimă. Şi după ce a fost numit stareţul schitului a continuat să se poarte faţă de stareţul Ambrozie cu respectul dinainte şi de multe ori, la fel ca ceilalţi. Când se afla la stareţ, stătea în genunchi. Odată stareţul Ambrozie discuta cu el, iar el stătea în genunchi; cuviosul a chemat pe cineva anume şi, arătând spre părintele Anatolie, a spus: „Vă recomand: stareţul meu“, dând prin aceasta o edificatoare lecţie de smerenie. În cadrul slujirilor de duhovnic şi stareţ al schitului, cuviosul Anatolie a fost un mare nevoitor, cu spirit de sacrificiu şi într-adevăr un succesor vrednic al înaintaşilor săi. Nimic nu scăpa din vedere şi cu râvnă se îngrijea de câştigul sufletesc al fraţilor şi îi liniştea, organizându-le bine viaţa pe rânduielile severe şi simple ale vieţii schitului.
Când fraţii i se adresau cuviosului Ambrozie privind treburile schitului, acesta întotdeauna îi trimitea la stareţul lui, cum îl numea pe cuviosul Anatolie. Pe fiii săi duhovniceşti, în toate problemele importante, cuviosul Anatolie îi îndruma pentru sfaturi către stareţul Ambrozie, iar stareţul Ambrozie, în asemenea cazuri, întreba întotdeauna: „Dar ce a spus Anatolie?“. Când afla că acesta nu îi sfătuia să facă aşa cum au cerut, nici el nu le dădea binecuvântare.
A venit vremea întemeierii mănăstirii din Şamordino. Cuviosul Ambrozie, din cauza stării de boală, a căzut la pat şi a stat numai în chilia lui. Cu deosebire, a început să nădăjduiască în ajutorul său – cuviosul Anatolie, care i-a devenit colaborator credincios şi devotat. Eforturile lui cuprindeau toate laturile vieţii mănăstirii şi trăitorilor ei. Când în Şamordino a fost construită biserica, stareţul Anatolie însuşi le-a învăţat pe surori rânduiala slujbelor şi Tipicul. După ce biserica a fost sfinţită, el a locuit în mănăstire două săptămâni şi a slujit, învăţându-le pe surori rânduielile slujbelor şi să cânte. Zilnic participa la fiecare slujbă; el însuşi le învăţa pe surori să săvârşească „cincisutita“ (o pravilă de rugăciuni care consta, mai ales, în rugăciunea lui Iisus). Stând în picioare la strana din dreapta, supraveghea săvârşirea acestei pravile. Egumena mănăstirii din Şamordino, maica Sofia, întotdeauna s-a purtat faţă de stareţul Anatolie cu adânc respect. Nu o dată a spus că un bun călugăr nu se deosebeşte prin nimic în comportament de cel mai educat aristocrat. Însă o diferenţă există între ei şi e mare: aristocratul se poartă cu tact din bunăcuviinţă, iar călugărul bun – din credinţă şi dragoste pentru aproapele. Şi, ca model pentru a fi imitat, l-a recomandat pe cuviosul Anatolie.
Pe cuviosul Ambrozie ea îl numea „măreţ“, iar pe cuviosul Anatolie „mare“ şi „apostolul nostru“; cuviosului Ambrozie călugăriţele i se adresau ca unui stareţ, iar cuviosului Anatolie – ca unui părinte care lua parte întotdeauna la toate nevoile lor. De multe ori, când le întâlnea, le întreba: „Dar tu ai de toate?“ Stareţul Ambrozie nu o dată le-a spus trăitoarelor din Şamordino: „Eu vă chem rar la mine să discutăm, pentru că în privinţa voastră sunt liniştit; voi sunteţi cu părintele Anatolie“.
Cuviosul Anatolie avea un caracter neobişnuit de bun şi era foarte milostiv. 21 de ani le-a slujit stareţul fiicelor sale – trăitoarelor tinerei mănăstiri. El, ca nevoitor devotat marelui stareţ, întemeietorul mănăstirii, s-a dedicat cu totul lucrării sfinte de conducere a sufletelor spre mântuire şi pentru acesta şi-a folosit toate puterile.
Văzând neputinţele şi apropierea de moarte a egumenei Sofia, cuviosul Anatolie, ca să le liniştească pe surori, le-a spus că dacă Dumnezeu o cheamă, înseamnă că ea s-a maturizat pentru veşnicie, căci Dumnezeu, când fiul e pregătit pentru soarta fericită, nu zăboveşte nici un minut şi îl ia la El ca şi cum n-ar fi nevoie de el aici. Şi, ca exemplu, l-a arătat pe Sf. Vasile cel Mare pe care Dumnezeu, neţinând cont de nevoia Bisericii, l-a luat de foarte tânăr, având 49 de ani. Prin binecuvântarea cuviosului Ambrozie s-au îndreptat către stareţul Anatolie surori din mănăstirile din întreaga eparhie: Kaluga, Moscova, Smolensk, Tul, Orlov, Kursk şi din alte părţi.
Rugător înflăcărat şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus, cuviosul Anatolie, întotdeauna le-a îndemnat pe surori să facă neîncetat această rugăciune şi, astfel, le-a amintit despre necesitatea de a păzi curăţenia inimii.
Nici smerenia şi nici răbdarea nu se pot atinge fără să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. El considera că rugăciunea lui Iisus este principala cale spre mântuire. Stareţul Anatolie învăţa surorile că în zilele de post în special trebuie să facă această rugăciune cu sârguinţă, iar la liturghie, când se împărtăşesc, să privească în sine, cu nimeni să nu vorbească şi nicăieri să nu-şi îndrepte gândurile. „Mai bine decât toate – scria el – să se întipărească în inima tânără şi fragedă cel mai dulce nume – prin rugăciunea scânteietoare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Atunci va fi culmea bucuriilor, o veselie nesfârşită. Atunci când în inimă Se înrădăcinează Iisus, nu-ţi doreşti nici Roma, nici Ierusalimul. Căci Însuşi Împăratul, împreună cu Maica Sa, cu toţi îngerii şi sfinţii vor veni la tine şi vor locui la tine. „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face la el locaş“, zice Domnul.
Cuviosul Anatolie le-a învăţat pe surori să cinstească zilele împăraţilor ca pe cele mai mari sărbători şi a călăuzit gândul surorilor spre necesitatea de a se ruga zilnic pentru împărat. Când a învăţat-o pe o soră să citească Psaltirea şi ea s-a plâns că îi e greu, stareţul a mângâiat-o, zicându-i: „Ce se face greu, va fi folositor, iar ce se face uşor se va uita uşor“. A poruncit să se citească zilnic cei 12 psalmi, plus încă un psalm care începe cu cuvintele: „Gata e inima mea, Doamne…“. Pentru aceasta dădea următoarele învăţături: „Rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus şi nimeni nu te va mai deranja. Chiar şi când vor fi mulţi oameni de faţă, tu nu îi vei observa. Să nu mergi prin chilii şi să nu discuţi cu nimeni, dacă nu e nevoie. În biserică stai în picioare, ca îngerul, nu discuta şi nu te uita în jur. Biserica este cerul pământesc. Când ieşi din biserică rosteşte «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…» şi nu vorbi cu nimeni, căci altfel te vei asemăna cu vasul care a fost plin şi pe urmă s-a vărsat. Când posteşti, să faci cu deosebire şi cu sârguinţă rugăciunea lui Iisus. Când mergi să te împărtăşeşti, la liturghie, fii atentă la tine, nu vorbi cu nimeni şi nu-ţi îndrepta gândurile niciunde.
Să mergi să te împărtăşeşti cu sufletul liniştit, făcând rugăciunile părintelui tău duhovnic. Despre rugăciune spunea: „Trebuie să te rogi lui Dumnezeu în aşa fel, încât între sufletul ce se roagă şi Dumnezeu să nu se afle nimic şi nimeni. Să fie numai Dumnezeu şi sufletul. Trebuie ca cel ce se roagă să nu simtă nici cerul, nici pământul şi nimic în afară de Dumnezeu, altfel rugăciunea nu va fi desăvârşită. Când te rogi sub impresia unei cântări sau citiri, rugăciunea făcută nu este o rugăciune adevărată. Iată care este adevărata rugăciune. Proorocul Ilie şi-a lăsat capul pe genunchi când s-a rugat şi în câteva minute l-a înduplecat pe Dumnezeu să-Şi schimbe mânia în milă“.
Cuviosul Ambrozie îl numea pe cuviosul Anatolie un mare stareţ şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus. „Lui îi este dată rugăciunea (a minţii şi a inimii) şi harul – spunea el – care se dau unuia dintr-o mie“.
Cuviosul Anatolie, spre amurgul vieţii lui, a dobândit câteva daruri: al povăţuirii duhovniceşti, al vederii în adâncurile sufletului omenesc şi al cunoaşterii viitorului cu care au fost înzestraţi îndrumătorii lui, marii stareţi Macarie şi Ambrozie.
Cuviosul Anatolie nu dădea binecuvântare să se stea jos în biserică în timpul primei catisme (la începutul vecerniei de duminică) şi spunea: „Părintele egumen Antonie a poruncit cu stricteţe să se stea în picioare; el a avut picioarele bolnave, cu răni, însă niciodată nu a stat jos“. De asemenea, a poruncit să nu se iasă din biserică în timpul catismelor, zicând: lupii aleargă şi pot să te prindă. Dacă trebuie să pleci, atunci pleacă mai devreme sau după catisme, însă nu în timpul citirii lor.
Cuviosul era foarte bun şi milostiv, ierta totul, numai în biserică pedepsea sever atunci când se vorbea.
De asemenea, mai spunea: „Când în biserică te neliniştesc gândurile rele, atunci să te ciupeşti mai tare, ca să-ţi aminteşti unde te afli“. Odată o călugăriţă i-a spus cuviosului: „Tare mă tem că îmi vor veni ispite“. Batiuşka i-a spus: „Trăieşte, fără să judeci, priveşte la toţi latura bună, nu te lua după oameni şi Dumnezeu te va păzi. Îţi mai spun că, cine zice rugăciunea lui Iisus, acela nu va avea ispite“.
Se întâmpla ca părintele să înceapă să le înveţe cum să se obişnuiască cu rugăciunea lui Iisus: „La cel ce o rosteşte, Dumnezeu Îşi face cuib în inima lui. Acolo vor fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii şi nu vor pleca“. Pe cei care locuiau în casele mănăstirii, conform ascultărilor, îi sfătuia: „Dacă locuiţi şi dormiţi în casă, să nu vă plângeţi şi să nu mâncaţi pe ascuns. Căci altfel se va deplasa omul ca şarpele: cât nu ai ce mânca, nu vei fi sătul. Să nu trăiţi după poftele voastre în casă. Trăiţi corect şi veţi fi mântuiţi“. Surorilor bolnave, care sufereau încât nu puteau să meargă la slujbe, stareţul le spunea şi le mângâia că pot citi rugăciuni şi mulţumindu-se cu o singură rugăciune spusă în casă, să-şi supravegheze cu atenţie inima: să rămână acasă nu din lene, ci din cauza bolii.
El a sfătuit neîncetat să se facă pocăinţă din toată inima înaintea lui Dumnezeu, iar faţă de părintele duhovnic să nu se ascundă nimic. În parte definea folosul mărturisirii gândurilor ca fiind o dezvoltare a conştiinţei şi o durere pentru păcătoşenie, de unde reiese smerenia atât de necesară pentru lucrarea mântuirii. Când surorile nu îndeplineau sfaturile stareţului sau făceau contrariul, nu aveau pace sufletească şi obţineau pagubă, nu folos. Cu privire la drumul nevoinţelor, stareţul spunea surorilor: „Ţineţi calea de mijloc, nu alergaţi înainte şi nu rămâneţi în urmă“.
O soră, aflându-se odată în necaz, a venit la cuviosul Anatolie şi în amărăciunea ei a zis: „Of, de ce am venit la mănăstire?“. El i-a spus: „Dacă cei din lume ar şti cât e de greu să trăieşti în mănăstire, atunci chiar de i-ar bate cu toiagul, n-ar veni la mănăstire; mai bine le-ar fi să meargă în lume descălţaţi. Dar dacă ar şti ce răsplată au în cer călugării, s-ar lepăda de toate şi ar pleca la mănăstire“.
Lui nu-i plăcea deloc atunci când cel ce se afla în necaz îşi dorea moartea, ci îl mustra şi îl ameninţa: „Vrei ca eu să mă rog să mori?“. Iar acela, desigur, răspundea: „Nu, nu!“ – şi începea să-i ceară iertare. Îşi dădea seama cât de puţin e pregătit pentru moartea pe care şi-a cerut-o aşa de uşor.
Nevoitorul Anatolie era de o gravitate înaltă; când afla despre un anumit necaz, se frământa îndelung, până când avea dureri de cap. Din această cauză, după observaţiile medicilor, i-a apărut boala de inimă, de la care au început şi alte boli. Uneori, auzind despre un anumit eveniment tragic chiar şi din altă ţară, cuviosul îl pomenea mult timp şi îl plângea.
Un vizitator a vorbit astfel despre cuviosul Anatolie: „Acesta este neobişnuit de inteligent, neobişnuit de bun şi este un rus autentic“.
După moartea stareţului Ambrozie, cuviosul Anatolie a început să slăbească rapid. Gânditor şi trist, îşi simţea grea singurătatea spirituală şi se apropia cu repeziciune de apusul vieţii sale.
La sfârşitul anului 1892 a mers la Sankt Petersburg şi în Kronstadt s-a întâlnit cu Sf. Ioan, pe care îl cunoştea de mult timp şi a discutat cu doctori. Împreună cu Sf. Ioan, cuviosul Anatolie a slujit pomenirea stareţului Ambrozie de pe 10 octombrie şi s-a mângâiat în sfaturi cu el. Doctorii i-au găsit inima slăbită şi o uşoară umflătură. Conform cu sfaturile lor, a început să se trateze, însă acest tratament care necesită plimbări, a fost întrerupt repede: picioarele stareţului au început să se umfle, refuzând să mai intre în încălţări şi el nu a mai putut să meargă.
În timpul bolii dinaintea morţii, discutând despre rugăciunea lui Iisus, a arătat care sunt şi celelalte rugăciuni scurte, însă dintre toate a spus că cea mai bună este aceasta; ea e calea principală şi cea mai adevărată spre mântuire. Când dădea lămuriri aducea foarte des exemple din Vieţile Sfinţilor şi din Proloage. Înainte de moarte, nu o dată şi-a concentrat atenţia asupra rugăciunii lui Iisus, dând învăţături despre ea, după care, neputincios fiind, îşi lăsa capul fără putere pe piept şi buzele slăbite şopteau rugăciunea lui Iisus.
Stareţul Anatolie a suportat boala puţin timp. Pe 15 decembrie, în anul 1893, a primit în taină schima mare, lucru despre care au ştiut numai duhovnicul lui, părintele Gherontie şi câteva persoane apropiate. La 3 luni şi jumătate după acest eveniment, în anul 1894, în timpul citirii rugăciunilor de plecare, cuviosul stareţ Anatolie a adormit în pace în al 71-lea an al vieţii lui.
O tristeţe adâncă a cuprins inimile călugăriţelor şi ale călugărilor devotaţi lui. Numai conştiinţa că stareţul a moştenit partea drepţilor şi rugăciunile au uşurat suferinţa acestei grele pierderi, atât de apropiate de cealaltă mare pierdere: moartea cuviosului Ambrozie. Multe dintre surori l-au văzut după aceea pe stareţ în vis: ba în locurile sfinte, ba mângâindu-le, ba spovedindu-le, ba vindecându-le – şi după aceste vise simţeau alinare, bucurie, iar câteva au primit şi uşurare pentru suferinţele lor.
Cuviosul Anatolie se odihneşte printre îndrumătorii lui. În biserica din Kazan, pe dreapta, se odihnesc cuvioşii Moisei, Antonie şi Isaac, iar în faţa lor, un pic la stânga – cuviosul Lev, cuviosul Macarie şi cuviosul Ambrozie.
„Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai sârguincios în zilele neapuse ale Împărăţiei Tale – scria stareţul Anatolie. De ce este această zi neapusă?! Pentru că soarele ei nu este cel al creaţiei, ci este Iisus Hristos. Acest soare răsare o singură dată şi nu apune în vecii vecilor, nici nu păleşte, nici de nori nu este umbrit, nici razele Lui nu pier. Acolo este o lumină nepieritoare, o frumuseţe de nedescris şi veselie veşnică.

B. Minunile

Vindecarea de tuberculoză prin rugăciunile stareţului

Una din surorile din Şamordino povestea:
„Eu, după intrarea în mănăstire, m-am îmbolnăvit. Aveam 15 ani, doctorii mi-au găsit insuficienţă cardiacă şi ftizie şi au spus că voi muri în scurt timp, însă mie nu-mi venea să cred că voi muri.
Batiuşka mi-a spus: «Zi cum poţi, şi stând culcată şi stând ridicată, rugăciunea lui Iisus şi totul va trece». Aşa am şi făcut şi, pentru sfintele lui rugăciuni, m-am însănătoşit.
De arunci au trecut 23 de ani şi încă trăiesc, îmi duc ascultarea după puteri, în chilie fac tot ce trebuie deşi nu am sănătate puternică, însă înainte nici prin chilie nu puteam să merg“.

Darul străvederii

Aşa cum iarba se ofileşte, sub razele soarelui arzător, toată neputinţa şi slăbiciunea trec sub acţiunea postului, a ascultării şi în general a vieţii aspre, iar focul rugăciunii de care este cuprins cel ce moare îi aprinde sufletul şi curăţindu-l, îl întăreşte. Către sfârşitul zilelor sale, cuviosul Anatolie avea acele daruri ale Duhului Sfânt – vederea adâncurilor sufletului omenesc şi cunoaşterea viitorului, cu care au fost înzestraţi îndrumătorii lui – marii stareţi, cuviosul Macarie şi cuviosul Ambrozie. El ştia dinainte despre moartea fiilor săi duhovniceşti apropiaţi, despre bolile şi nenorocirile lor şi îi prevenea în mod delicat pe aceia de care se apropia încercarea. Amintirile fiilor lui duhovniceşti sunt încărcate de descrieri ale unor astfel de întâmplări. Unei călugăriţe şi unui călugăr le-a prezis mult timp că îi aşteaptă ascultarea de stareţă şi stareţ; unei tinere i-a descoperit moartea grabnică, unei călugăriţe – boala picioarelor. Prevenea oamenii cu privire la încercările care se apropiau şi cu privire la eliberarea de necazurile dure.

Rămânând singuri, trebuie să ne întărim cu rugăciunea lui Iisus

„Scrisoarea ta, soră bolnavă, A., am primit-o. Îmi scrii cu mâhnire că stai închisă în chilie, atunci când ceilalţi merg la biserică. Înseamnă că tu, măicuţă, uiţi de dorinţa şi înştiinţarea mea, ca să faci cât de mult poţi cu gura rugăciunea lui Iisus. Şi mai ales să faci asta când rămâi singură. Cu timpul ţi se înrădăcinează în memorie. Dar înseamnă că tu hoinăreşti cu mintea şi acest lucru devine plictisitor. Însă rugăciunea lui Iisus veseleşte inima… Nu te descuraja dacă trăieşti rău, ci smereşte-te, şi Dumnezeu are grijă de tine dacă te smereşti, căci nu ţine cont de faptele mari care nu sunt smerite. Pace ţie şi Domnul să te binecuvânteze“.

E folositor să ne temem de moarte dar nu trebuie să ne descurajăm

„Măicuţă, cuvioasa mea!
Am primit toate scrisorile tale. Faptul că te temi de moarte e foarte corect şi folositor. Dacă cineva are numai puţine păcate, nu poate să nu se teamă de moarte. Însă tu, măicuţă, nu eşti dintre păcătoşii care deznădăjduiesc ci din turma cea bună a celor care se căiesc şi se mustră pe sine şi se mâhnesc din cauza păcatelor. De aceea, nu te descuraja! Eu sunt de o sută de ori mai rău decât tine şi tot strig: Tu, Doamne, ai venit să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi îi chemi la pocăinţă. Aşadar, mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul!“. Aşa să te rogi şi tu! Pace ţie!“.

Hristos cel înviat îi va învia pe toţi

„Hristos a înviat, G! A înviat Hristos şi mortul nu e singur în mormânt. Dacă mortul nu e singur, atunci e posibil ca cei bolnavi să fie? Nu!
Astăzi prăznuim distrugerea morţii şi nimicirea ei şi începutul vieţii veşnice. Dar ce mai fac Saşa, Masa şi celelalte bolnave? Însuşi Dumnezeu a hotărât că apostolii, că s-au purtat omeneşte atunci când au auzit despre boala lui Lazăr pentru să sufere. Iar Adevărul Veşnic a grăit: „Aceasta na e spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Mă bucur pentru voi“.
Slujeşte cu dragoste celor bolnavi. Iisus a spus: «Dacă veţi sluji acestora mici, Mie îmi slujiţi!»“.

Despre rugăciunea lui Iisus

„Pace ţie, soră A.! Vrei să primeşti de la mine un cuvânt: iată că-ţi dau cinci! Dacă vrei să fii recunoscătoare, atunci învaţă cele cinci cuvinte: 1. Doamne, 2. Iisuse, 3. Hristoase, 4. Fiul, 5. lui Dumnezeu. Şi la ele să adaugi: „Miluieşte-mă pe mine, păcătoasa“. Aşa să repeţi mereu. Cu acestea Îl mulţumeşti pe Dumnezeu, mie îmi eşti recunoscătoare, iar pe tine te mântuieşti“.

Mai presus de toate, gândeşte-te la bucuria Raiului şi la chinul viitor

„Iată cum este, măicuţă, să te desparţi cu părere de rău, de cei apropiaţi, încă din timp. Dar ce va fi cu aceia care încep să-L simtă pe Mântuitorul şi Dumnezeul lor în ultimul timp? Căci pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere, Bucuria noastră, Lumina noastră, Viaţa noastră, Mântuirea noastră înconjurată de slava veşnică, de mulţimi nenumărate de îngeri şi sfinţi, intră pe porţile raiului în Ierusalimul ceresc şi privesc chipurile şi frumuseţea celor mântuiţi, apoi merg în prăpastie şi îi acoperă munţii, prin care niciodată nu pătrunde nici cea mai mică rază de lumină, nici cea mai mică vorbă a dulcelui Iisus! Gândeşte-te la acest lucru! Dacă vei medita la acesta mai mult decât orice, nu vei fi aşa de supărată şi schimbătoare. Şi vei fi mai miloasă faţă de surori!“

Duhul Sfânt ne mângâie în necazuri

„Eu nu te-am uitat, fricoaso! Întotdeauna îmi aduc aminte de tine şi te pomenesc! Însă nu te pot mângâia cu puterea mea, căci Mângâietorul nostru este Duhul Sfânt. Adresează-i-te Lui cu toată inima şi El va veni la tine neîntârziat. Numai că nu vine atunci când vrei tu sau când îi spui un termen. Faptul că te tulbură gândurile, cârteala şi frica este rodul obişnuit al vieţii greşite şi slabe.
Dar vine ceasul şi acum este, când morţii (cei cu sufletul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi, ascultându-l, vor învia prin Duhul Sfânt“.

Trebuie să trăim în pace

„… Tu tot te mai cerţi cu Nasta. Aşa s-a întâmplat permanent: două neîndemânatice într-o singură treabă. Iată ce trebuie să faci: într-un moment prielnic vorbeşte cu Nasta ca să începeţi să trăiţi în pace. Şi să ştii că atunci e nevoie să i te supui: „Cinstindu-vă una pe alta, vă faceţi bine vouă“. Căci fără dragoste pentru aproapele e greu să te mântuieşti. Totuşi, trebuie să dobândiţi această virtute căci altfel nu vă veţi mântui“.

Patima desfrânării pe toţi îi luptă. Eforturile noastre vor fi evaluate în ziua Înfricoşatei Judecăţi

„Eu nu te-am uitat, dar am simţit o durere. Tot postul a fost fără odihnă. Patima desfrânării se luptă cu toţi, iar diavolul desfrânării se laudă înaintea tuturor regilor întunericului, că el mai mult decât toţi, a dat iadului pe cei capturaţi. Rabdă şi cere-i lui Dumnezeu ajutor. E bine să vorbeşti cu surorile pentru folos, dar să taci e şi mai bine. Iar să te mustri pe tine şi să te rogi pentru ele – e cel mai bine.
Învaţă să citeşti şi să iubeşti, iar eforturile noastre vor fi evaluate corect în ziua Judecăţii Universale.
Sileşte-te, soră, căci a celor ce se silesc este Împărăţia Cerească. Trebuie să mărturiseşti acele gânduri care te tulbură des. E încă devreme să afli despre rugăciunea minţii. Până atunci, fă-o cu gura: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!“.

Despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos – Dumnezeu

„Vă salut pe tine şi pe toate măicuţele noastre la un loc şi pe surori, cu ocazia venirii unei veri noi şi a participării la marea sărbătoare a Schimbării la Faţă. Mare este această sărbătoare a Schimbării la Faţă. Ea se prăznuieşte de Sfânta Biserică pe tot pământul, în toată lumea. O prăznuieşte fiecare suflet ortodox (în special monahul). Când prin necazuri, răbdare puternică şi smerenie se purifică sufletul de patimi şi în special de mândria diavolească, atunci se învredniceşte de arătarea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu cu sufletul şi El locuieşte în noi: „În armonie e locul Lui“. Iar următoarele cuvinte spun: „şi lăcaşul Lui e în Sion“. Acest lucru e încă departe de voi. Trebuie multă minte şi fapte ca să ajungeţi până acolo. Iar pacea (armonia) puteţi să o găsiţi: la început în sufletele voastre, apoi cu surorile şi apoi cu Dumnezeu. Atunci vom avea parte de arătarea lui Dumnezeu. De aceea străduiţi-vă să găsiţi pacea călăuzitoare. Desigur, singure nu puteţi, dar rugaţi-vă lui Dumnezeu şi vă va da „pacea care e mai presus de orice înţelegere“.

Iubeşte-i pe duşmani!

„Cu adevărat a înviat Hristos!
M., nu te mânia! M., smereşte-te! Ai pur şi simplu toane! Ai certat toate surorile şi te întrebi: se poate ca aceasta să fie de la vrăjmaşul? De ce nu gândeşti tu: nu e posibil să fie din cauza harului? Of, călugăriţo! Le sancţionezi pe sătence şi pe surori după lege şi tu însăţi încalci legea monahicească, crezând că e dinte pentru dinte. Măicuţa mea, cuvioasa mea! Ele nu sunt bune, dar tu eşti bună? Pleosc-trosc, ce mai duşmani, nici nu vreau să-i văd. Dar cu ce eşti tu mai bună decât ei? Aşa cum se ceartă, ştiu şi să se mânieze. Pentru ce ţi se cuvine respect? Pentru faptul că eşti mai în vârstă? Acest lucru e rău pentru tine. Domnul a zis: „Cel ce vrea să fie mai mare, acela să fie sluga tuturor“. Iar tu – ca o cucoană supărată, zici: „Nu vreau să-i văd pe duşmani“.
Smereşte-te! Să nu-ţi pierzi minţile din cauza mândriei şi a mâniei… Prin mila lui Dumnezeu îndură creştineşte şi monahiceşte! Dă surorilor un exemplu bun, iubeşte-i pe duşmani, căci şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi, păcătoşii“.

Patimile smeresc

Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu! Din scrisoarea ta văd plângerea dinainte – aceea că îmbătrâneşti, iar patimile nu se îndepărtează, neţinând cont de cei 25 de ani ai tăi. Îţi pare foarte rău că atâţia ani ai trăit în lume şi nu ţi-ai omorât patimile! Dimpotrivă, îţi spui: ce ar trebui să faci acum, la cei 25 de ani respectabili ai tăi? Cum s-ar putea să te smereşti? Dar iată că acum, scormonind în această grămadă de gunoi rău mirositor al patimilor, nu ridic prea mult din sprâncene. Trebuie să reuşeşti să nu te mândreşti.
Chiar dacă eşti păcătoasă, să fii smerită şi vei fi liniştită. Căci pe cei smeriţi Însuşi Dumnezeu îi ocroteşte.

Despre înalta chemare de a fi mireasa lui Hristos

Îţi trimit salutări, S., pentru intrarea în turma noastră aleasă şi iubită de Dumnezeu, în rândul mireselor lui Hristos. Fii atentă la tine însăţi, trăieşte cu vrednicie faţă de noua chemare, căci această chemare e înaltă. Despre ea apostolul spune: „Voi sunteţi cetăţenii Ierusalimului ceresc, preoţie împărătească, neam sfânt, oameni născuţi din nou“. „Locuinţa voastră este în ceruri“. Dar cum se obţine locuinţa cerească, mai adevărat zis, Împărăţia Cerească? Sfânta Scriptură spune: „Prin multe necazuri ne e dat să intrăm în Împărăţia Cerească“.
De aceea, dacă se înmulţesc necazurile – bucură-te, căci atunci mergi pe drumul adevărat. Iar cine nu fuge de necazuri şi le suportă după puteri, acela va dobândi Împărăţia Veşnică.
La întoarcere, mama ta a fost pe la noi şi s-a bucurat pentru tine că eşti liniştită, chiar veselă. Străduieşte-te, cât poţi, să ai pace sufletească, căci se spune despre omul lui Dumnezeu: „În pace este locul lui“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi locuieşte în acel om care are o inimă împăcată. În general să te consideri mai rea decât toţi, nu căuta nici dragostea, nici cinstea de la nimeni, ci pe acestea să le ai tu însăţi faţă de toţi şi astfel vei dobândi pacea!
Dar dacă începi şi cauţi să te aprecieze ceilalţi, ca să-ţi descopere vrednicia şi câteva virtuţi, atunci pierzi pacea sufletească!
Batiuşka Ambrozie îţi trimite binecuvântare!

Cei care suferă cu Hristos, cu El se vor preaslăvi

Hristos a înviat! Ce te-ai întristat? Ori nu crezi în Dumnezeu, care a venit la noi? Care a murit pentru tine şi care te iubeşte mult? Tu Lui încă nu I-ai arătat nici un fel de dragoste, iar El ţi-a dovedit şi prin cuvânt şi prin faptă şi prin legământ; El Însuşi ne-a învăţat să îndurăm necazurile şi a mers pe drumul suferinţelor şi a murit pentru noi cu moarte de ocară. Şi le-a lăsat celor iubiţi ai Săi următorul testament: „În lume necazuri veţi avea. Însă necazul vostru se va preschimba în bucurie. Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi“. Dar bucuriile ocazionale sunt trecătoare. De aceea, bucură-te că suferi împreună cu Mirele tău, Iisus“.
„Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic şi înviez cu Tine. Ieri m-am răstignit cu Tine, (pentru aceasta) Tu Însuţi mă vei preaslăvi în Împărăţia Ta“. Înţelegi oare ce înseamnă „a preaslăvi“? Înseamnă că iradiez de acea lumină, cu care străluceşte Însuşi Atotţiitorul! Că mă îmbracă cu acel veşmânt împărătesc şi dumnezeiesc în care este El însuşi îmbrăcat atunci când stă de-a dreapta Tatălui Său, pe tronul slavei cereşti.
Şi Însuşi Iisus îi cere Tatălui Său: „Tată! Dacă mi i-ai dat pe aceştia Mie, atunci să fie una cu Noi, precum suntem Eu cu Tine, Tu în Mine şi Eu în Tine şi aceia vor fi una cu Noi“. Amin.

Cum să ne izbăvim de oameni răi

Tu mă întrebi cum se poate să scapi de oamenii răi? Prin felul simplu de a gândi şi a socoti, pentru că ai venit să slujeşti lui Dumnezeu, nu diavolului… Căci Stăpânul Cerului şi al pământului şi al întregului Univers nu e diavolul, ci Dumnezeu, care porunceşte şi îngerilor şi demonilor şi care dă pace sufletelor noastre.
La adaosul tău răspund cu un adaos: „Dacă necazurile tale te smeresc şi îi dau sufletului linişte şi îl îndeamnă la rugăciune, atunci să ştii că sentimentul tău nu e înşelător. De aceea Sfântul Marcu Ascetul spune: „În necazuri este ascunsă mila lui Dumnezeu“.

Trebuie să purtăm crucea ascultării şi să fim îngăduitori cu cei neputincioşi

Cu dragoste vă felicit de Anul Nou şi vă doresc o viaţă nouă, spre mântuire. Se înţelege că toate acestea nu se ating fără efort, ci prin săvârşirea cu vrednicie a ascultării, prin suferinţe mari şi răbdare. Cine n-ar vrea să stea liniştit? Iată că eu, de la 20 de ani, duc greutatea slujirii mele în folosul aproapelui, iar în prezent stau rău cu sănătatea şi sufăr de astm şi de insomnie, însă cine poate lua asupra sa, personal, această ascultare, pe care Domnul Atotbun a lăsat-o spre folosul sufletelor noastre şi al celorlalţi. Deşi nu trebuie să vedem puţinele foloase pe care ni le aducem nouă şi celorlalţi, totuşi Dumnezeu singur rânduieşte totul, dar nu se pierde răsplata Lui pentru bunăvoinţa inimii.
Trebuie, fără îndoială, să spunem că fiecăruia i se dă crucea pentru mântuire şi ea creşte din cauza inimii noastre, dar numai prin această cruce putem să ne mântuim. De aici reiese că dacă noi refuzăm să ne ducem crucea ascultării fără pricină binecuvântată, atunci refuzăm să mergem pe cale cu Hristos, pe calea mântuitoare şi vrem să se alcătuiască pentru noi un alt drum – uşor – către minunăţiile Împărăţiei cereşti. Însă acest lucru nu e posibil: Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu nevoinţa, iar nevoitoarele se vor bucura de ea.
Să-ţi iubeşti aproapele şi să îndeplineşti trebuinţele surorilor şi să le îngădui neputinţele lor este un lucru bun şi mântuitor. Însă dacă egumena se opune acestui lucru, atunci fă binele mai mult în taină şi alină pe cine cu ce poţi, iar în discuţii să vorbeşti puţin – căci mai repede se strică ambele părţi, decât să se folosească…
Nu v-am răspuns mult şi din cauza bolii şi din cauza marii mele lipse de timp. Vă rog din suflet să iertaţi multele mele neputinţe…

Învăţătură despre cum să trăim şi să ne mântuim

Blagosloviţi-mă, sfinţite maici şi surori! Şi în primul rând, cea mai cuvioasă maică a noastră, P. şi toate maicile şi surorile!
Am vrut să vin personal la voi, însă neputinţa m-a biruit… Vremea este umedă iar sănătatea mea o cunoaşteţi; iertaţi-mă!
Vă mulţumesc pentru salutările voastre şi dragostea în Dumnezeu. M-aţi bucurat mult. Îi voi duce vestea bunului nostru părinte şi stareţ.
Înainte de toate, supuneţi-vă celor mai mari, fără să vă împotriviţi, căci aceasta nu este de la Dumnezeu. Cei care se împotrivesc cu putere stau împotriva voinţei lui Dumnezeu, iar unii ca aceştia acceptă păcatul.
E bine dacă cineva poate să meargă neîntrerupt la biserica lui Dumnezeu – în ea e viaţa noastră. Nu renunţaţi la masa comună. „La masa comună se aşează cel iubit – spune Sfântul Isaac Sirul – iar masa de taină este masa iubirii“.
Păziţi tradiţiile părinţilor: nu mergeţi prin chilii, nu primiţi mireni, în special bărbaţi, nu vă faceţi prietenii între voi – noi toţi suntem rude, iar prieteniile deosebite întotdeauna sunt în afara legii.
Iertaţi-mă pe mine, nevrednicul şi păcătosul iar eu, slujitorul vostru, vă iert în numele Domnului Iisus. Nu vă plângeţi că în discuţia cu voi n-am fost faţă către faţă; credeţi-mă că inima mea e cu voi şi va fi cu voi cât veţi păzi învăţăturile fericiţilor noştri părinţi Macarie şi Leonid. Pace vouă şi mântuire!

X. CUVIOSUL STAREŢ ISAACHIE I

Trăiţi după conştiinţă,
cereţi ajutorul Împărătesei Cereşti
şi totul va fi bine.

A. Viaţa

Strămoşii cuviosului Isaachie (în lume Ivan Ivanovici Antimonov) proveneau dintr-un neam distins de negustori de cereale din Kursk şi aveau renumele de cetăţeni respectabili. Familia Antimonovilor a păstrat modelul patriarhal, clasic şi sever de viaţă a vechiului comerţ rusesc.
Ivan Ivanovici s-a născut pe 31 mai, în anul 1810 şi a fost al cincilea copil; a locuit împreună cu ultimul copil din prima căsătorie a tatălui său, Ivan Vasilievici, fetiţa Ana Puzanova. Cucernicul bunic al lui Ivan Ivanovici era deosebit de atras către micul sau nepot şi adesea îl lua cu el la biserica lui Dumnezeu, unde avea obiceiul să meargă în fiecare zi pentru utrenie şi liturghie. Tatăl lui Ivan Ivanovici, educat într-un spirit creştinesc riguros, a moştenit virtuţile părintelui său. Simplitatea şi smerenia lui făceau o impresie plăcută asupra tuturor celor care veneau în contact cu el. S-a păstrat vestea despre călătoria lui la Kiev în anul 1809, la stareţul ieromonah Partenie, care la intrare l-a salutat cu cuvintele: „Fericit pântecele care a născut un călugăr“.
Familia Antimonovilor s-a bucurat de un mare respect în oraş datorită iubirii pentru casa lui Dumnezeu, a stricteţii vieţii creştineşti, a onestităţii ireproşabile, a evlaviei faţă de slujitorii altarului şi faţă de monahism şi datorită milostivirii faţă de săraci. Pentru împărţirea milosteniilor avea chiar o zi aparte stabilită pe săptămână. Ivan Vasilievici era un om simplu, însă cultivat; în educaţia copiilor a respectat vechile obiceiuri şi pretindea de la ei ascultare fără împotrivire şi un aşa respect faţă de autoritatea părintească, încât copiii nu îndrăzneau să se aşeze înaintea lui fără să ceară voie. Cu toate acestea, în acea perioadă el nu a recurs la tradiţionalele măsuri drastice şi niciodată nu a ridicat mâna asupra copiilor, de aceea nu e de mirare că ei, prin teama involuntară faţă de autoritatea părintelui, îl iubeau cu toată inima. Ivan Ivanovici, încă din floarea vârstei, s-a evidenţiat prin modestie, iubea singurătatea şi se străduia să se ferească de jocurile şi şotiile colegilor. Tăcerea, care nu-i dădea voie să rostească vorbe goale, nu l-a împiedicat, totuşi, ca din când în când, să-şi dezvăluie firea veselă. Simplitatea minţii lui limpezi i-a dat lui Ivan Ivanovici posibilitatea de a fi în cele mai apropiate relaţii cu oamenii de rând, cu care a intrat în contact când, ajungând la o vârstă matură, a început să-l ajute pe tatăl lui în negustorie. Asupra muncitorilor, care îi erau subordonaţi avea cea mai plăcută influenţă datorită atitudinii morale, insuflându-le frica de Dumnezeu atunci când, la plată, intra în discuţii cu ei. Aşa i-a dezvăţat de înjurături. Bunătatea inimii şi dreptatea convieţuiau în cel mai bun chip în sufletul lui, manifestându-se în toate împrejurările vieţii mai mult sau mai puţin importante.
Tăria caracterului său s-a manifestat în special în suportarea cu bărbăţie a fiecărei eventuale pierderi negustoreşti. Timp de 19 ani, până la intrarea în mănăstire, s-a pregătit pentru acest important pas într-o nouă viaţă. Păstrând tradiţia, în fiecare zi se aşeza la rugăciune şi făcea o mie de metanii. Însă el se străduia cu migală să-şi ascundă înfrânarea şi faptele de cei ai casei şi reuşea să facă acest lucru. În zilele de dulce ştia să se lipsească de carne, fără să fie observat. Râvna deosebită către biserica lui Dumnezeu, încurajată de bunicul său cucernic, a trezit în el dragostea pentru cântările bisericeşti la care lua parte, stând în picioare la strană. Pentru un mai bun exerciţiu, în zilele de sărbătoare îi aduna pe cântăreţi acasă, făcea cor şi studia notele şi pe câţiva chiar i-a luat cu el mai târziu, în mănăstire. Credinţa puternică în voia lui Dumnezeu s-a aprins în el datorită multor evenimente însemnate din viaţa lui. Odată, într-o zi de sărbătoare, a trebuit, după necesitate, să cântărească din nou marfa şi, pe neaşteptate, s-a răsturnat traversa pe care erau aşezate greutăţile. Pe Ivan Ivanovici îl ameninţa moartea: o cumpănă grea de fier, cu greutatea de 15 puzi, fără să-l atingă, a căzut lângă picioare. De atunci a făgăduit să nu mai lucreze în zilele de sărbătoare. Ascultarea voii tatălui a fost întotdeauna pe primul plan la el. Sufletul său era împărţit în două: pe de o parte dorinţa înnăscută de a lepăda viaţa lumească, cu ispitele ei, iar pe de altă parte credincioşia faţă de părintele său. Pentru acest tânăr a fost o piedică, în primul rând, faptul că tatăl său îi lăsase acum în grijă toate treburile gospodăreşti şi de aceea nu era de acord nicidecum ca fiul lui să intre în mănăstire, oricât l-ar fi rugat acesta. În al doilea rând, schimbarea vieţii i-a produs o nedumerire: cum să facă pentru ca să îi fie de folos această slujire. Aşa s-a frământat până la vârsta de 36 de ani şi a aşteptat un semn deosebit al voii lui Dumnezeu. Ca semn de la Dumnezeu a considerat că este peţitul lui nereuşit. Nu o dată părintele său i-a propus lui Ivan Ivanovici să se căsătorească. A găsit şi logodnice, însă de fiecare dată peţitul lui, din câteva pricini, eşua. După acestea s-a hotărât definitiv să ducă la îndeplinire hotărârea lui scumpă de a merge la mănăstire.
Trebuie să menţionăm că, nu cu mult timp înainte de el, fratele său mai mare, Mihail Ivanovici intrase deja în monahism la renumitul schit Optina, unde erau stareţi şi duhovnici pricepuţi.
Şi iată că acum, Ivan Ivanovici s-a îndreptat către el cu rugămintea de a-l sfătui în privinţa intrării la mănăstire. Fratele său a refuzat categoric să-i împlinească dorinţa, considerând că într-un asemenea lucru important trebuie ca fiecare să îşi hotărască soarta, acţionând liber şi conform cu chemarea lui Dumnezeu. De atunci, de când Mihail Ivanovici s-a stabilit la Optina, Ivan Ivanovici, vizitându-şi fratele, a avut ocazia să facă personal cunoştinţă cu marii stareţi. Mai târziu, el însuşi a povestit ce impresie adâncă a lăsat asupra lui clarviziunea stareţului Lev.
Stareţul, ascultându-l cu dragoste părintească, l-a mângâiat foarte mult cu vorbele lui şi la plecare i-a prezis că, în timp, şi el va intra în monahism. Asemenea simpatie a avut el şi faţă de alţi schimnici optineni, faţă de cuviosul stareţ Moisei şi faţă de duhovnicul obştii, cuviosul Macarie, cu care Ivan Ivanovici se afla chiar în corespondenţă.
Stareţii, la rândul lor, se purtau cu dragoste faţă de Ivan Ivanovici pentru încrederea lui în ei şi pentru modestie.
În anul 1847, când tatăl l-a trimis pe Ivan Ivanovici cu treburi negustoreşti în Ucraina, acesta, îndeplinind însărcinarea ce i-a fost încredinţată, s-a hotărât să fugă definitiv la schitul Optina, astfel că dintr-o dată a rupt legăturile cu părintele său. I-a scris tatălui o scrisoare, prin care i-a comunicat hotărârea lui şi s-a îndreptat spre Optina. Ca un trăsnet l-a izbit pe Ivan Vasilievici vestea despre hotărârea fiului.
Ajungând la Optina, Ivan Ivanovici nu l-a mai găsit pe fratele său în schit. Acesta fusese mutat în acel timp la schitul Tihonov, iar apoi s-a transferat la Lavra Pecerska din Kiev, unde a devenit arhimandritul şi conducătorul Lavrei; tot acolo a şi adormit în Domnul. De asemenea nu l-a mai găsit la Optina nici pe primul lui stareţ, cuviosul Lev, pentru că murise pe 11 octombrie, în anul 1841. Obştea era condusă de cuviosul Moisei.
După sfatul cuviosului Macarie şi cu permisiunea părintelui egumen, Ivan Ivanovici a intrat ca novice în schit. Nu i-a fost greu să-şi supună propria voinţă faţă de stareţ, pe care îl cunoştea, îl respecta şi îl iubea din toată inima, încă de când era în lume. După intrarea în schit, pe tânărul ascultător Ivan l-au pus la început la stupărie şi, după obiceiul mănăstiresc, i-au încredinţat apoi ascultarea de a coace pâine. A împlinit această ascultare cu râvnă aproape un an, apoi a fost câtva timp bucătar. Fiind înzestrat cu o sănătate neobişnuit de puternică şi cu o mare forţă fizică, Ivan Ivanovici niciodată nu s-a dat înapoi de la ascultările comune ale obştii şi împreună cu fraţii aduna fânul cosit, scotea cartofii, tăia varza şi altele. Însă, pentru că părăsise viaţa lumească de dragul lui Dumnezeu şi al mântuirii sufletului său, fără consimţământul şi binecuvântarea tatălui, Ivan Ivanovici nu era pe deplin liniştit. De aceea, după ce a petrecut un an în schit, la sfatul stareţului Macarie şi chiar împreună cu acesta, a plecat la Kursk să-i ceară iertare tatălui său pentru fuga sa. Prin rugăciunile stareţului şi cu sprijinul lui, Dumnezeu l-a ajutat să refacă în pace relaţia dintre el şi tatăl său. Fiind mutat în altă chilie, în interiorul schitului, împreună cu vecinul său, părintele I., faţă de care s-a purtat cu neîncetată dragoste şi prietenie, s-a ocupat de legarea cărţilor şi, în afară de acest lucru, mergea la ascultările comune ale obştii, săvârşind cu sârguinţă muncile exterioare. Ascultătorul novice nu-şi uita nici organizarea lui lăuntrică, mergea neîntrerupt la toate slujbele dumnezeieşti, care se săvârşeau în schit şi făcea acest lucru cu o aşa sârguinţă, încât întotdeauna ajungea primul şi pleca ultimul. În mare parte îşi păstra tăcerea lui caracteristică până la începutul pravilei sau al slujbei, aprinzându-şi sufletul cu rugăciunea zisă de el. Tânărul nevoitor se străduia să se menţină tot timpul în pace cu ceilalţi fraţi, iar pacea, la rândul ei, îi atrăgea la dragostea şi respectul tuturor. Prietenie deosebită nu avea cu nimeni. Făceau excepţii doar vecinul menţionat mai înainte, părintele I., şi egumenul Varlaam, care se afla în acel timp în schit pentru a muri în pace şi care se distingea printr-o viaţă de înalte nevoinţe, săvârşind rugăciunea minţii, a lui Iisus.
Se înţelege că tânărul nevoitor nu a trăit fără ispite în liniştea schitului. El însuşi a povestit că vrăjmaşul viclean i-a ispitit puternic sufletul prin gânduri – să părăsească sfânta mănăstire.
Împreună cu rugăciunea neîncetată, pe tânărul nevoitor l-a ajutat mărturisirea permanentă a gândurilor faţă de stareţ ca să detroneze viclenia vrăjmaşului. Odată s-a luptat cu gândul slavei deşarte despre vocea lui plăcută. S-a grăbit să îl mărturisească stareţului, iar acesta l-a smerit, dându-i exemplul boului, care posedând un glas cu mult mai puternic decât basul, nu se mândreşte cu el. Fiind smerit cu duhul, tânărul nevoitor îşi călea neîncetat trupul, cu îndelungi postiri.
Atmosfera chiliei lui se distingea printr-o simplitate neobişnuită. Nici măcar câteva icoane preţioase nu avea în chilie. Treptat a fost tuns rasofor, apoi călugăr şi mai târziu a fost hirotonit preot, sporind în stricteţea comportamentului său.
Pe 5 octombrie în anul 1854 a fost tuns în monahism şi a primit un nume nou, Isaachie. De atunci a părăsit chiar şi glumele nevinovate pentru care avea înclinaţie datorită isteţimii sale naturale şi cu care îi plăcea înainte să-i înveselească, uneori, pe fraţi. De asemenea se ferea în mod vădit şi de discuţiile inutile.
Smeritul nevoitor, gândindu-se numai la mântuirea sufletului său, se străduia din toate puterile să evite slava acestei lumi. Se îndepărtase chiar şi de primirea preoţiei; numai la insistenţele părintelui său duhovnic, ale stareţului Macarie, împotriva voinţei lui şi cu lacrimi a consimţit la hirotonie.
La început a fost hirotonit ierodiacon, pe 19 iunie, în anul 1855, apoi ieromonah – pe 8 iulie, anul 1858. Devenind preot, cuviosul Isaachie nu şi-a schimbat deloc viaţa sa de nevoitor.
În anul 1866, stareţul Macarie, prevăzând sfârşitul apropiat al conducătorului schitului Optina, al nevoitorului împovărat de ani, cuviosului Moisei şi fiind el însuşi sleit de puterile trupului, s-a dus la Moscova, la mitropolitul Filaret. Fiind primit cu bunăvoinţă de mitropolit, cuviosul Macarie, printre altele, şi-a exprimat dorinţa ca locul conducătorului schitului Optina, după sfârşitul cuviosului Moisei, să-l ocupe ieromonahul Isaachie şi i-a descris cu această ocazie trăsăturile morale. Mitropolitul a împărtăşit pe deplin părerea stareţului Macarie şi de atunci alegerea cuviosului Isaachie ca ocârmuitor a fost un lucru deja hotărât. Când ştirea a ajuns la urechile smeritului cuvios Isaachie, acesta s-a dus imediat la stareţ şi i-a cerut sfatul, străduindu-se să respingă numirea hotărâtă. Însă cuviosul Macarie i-a răspuns: „Dar ce este? Ce s-a întâmplat? Dacă aceasta va fi voia lui Dumnezeu şi te vor alege, să nu dai înapoi. Numai să nu te mândreşti! Acum mergi!“. O asemenea bunăvoinţă faţă de cuviosul Isaachie putea fi observată chiar şi la ocârmuitorul Moisei. La sfârşitul anului 1860, pe 7 septembrie, marele stareţ Macarie, după multe fapte şi nevoinţe, a adormit în Domnul, lăsându-l pe cuviosul Isaachie în grija ucenicului şi urmaşului său, a marelui stareţ Ambrozie.
Trecând doi ani de la moartea stareţului Macarie, în anul 1862, a murit şi cuviosul Moisei, iar cuviosul Isaachie a trebuit să-l înlocuiască la conducerea schitului. Greu i-a fost smeritului nevoitor, care iubea tăcerea şi îşi petrecea mare parte din timp în citirea operelor Sfinţilor Părinţi nevoitori, în care îi plăcea să se cufunde şi să mediteze în singurătate; a trebuit să ia asupra sa greutatea ocârmuirii obştii, împreună cu grijile ei permanente şi lipsa de tăcere.
Plângerile lui amare despre soarta grea au fost explicate într-o scrisoare duhovnicească din partea fratelui său mai mare, părintele arhimandrit Meletie, care era deja în acel timp conducătorul Lavrei Pacerska din Kiev.
Scrisoarea acestuia era plină de sfaturi înţelepte despre conducerea cu vrednicie a mănăstirii, după un asemenea păstor model, care a fost vrednicul de pomenire cuviosul Moisei. Cuviosul Isaachie, în toată viaţa lui, a respectat cu stricteţe poruncile fratelui său, în special, sfatul acestuia de a nu citi scrisorile primite de fraţi şi i-a mulţumit foarte mult pentru simpatia ce i-o purta în inimă.
Pe 8 septembrie, anul 1864, în urma hotărârii Sfântului Sinod, a fost învestit de arhiepiscopul Grigorie cu funcţia de egumen.
Cuviosul Isaachie, ocârmuitorul Optinei, a spus: „Eu am primit obştea, care avea o singură grivnă (monedă de 10 copeici)“. Într-adevăr, după moartea cuviosului Moisei, aşa cum au povestit vechii locuitori, în cutia lui de bani nu au găsit numerar, ci numai o grivnă şi pe aceea au găsit-o pentru că a pierdut-o undeva, într-o crăpătură.
Primele zile de conducere au fost o încercare grea pentru cuviosul Isaachie şi au servit la întărirea credinţei lui în voia lui Dumnezeu, pricind sfinţita obşte.
A plâns mult atunci pentru imposibilitatea întreţinerii obştii; însă dintr-o dată i s-a spulberat tristeţea când a auzit o veste despre plata datoriilor şi despre moştenirea lăsată prin testament de un donator evlavios şi care însuma 15.000 de ruble.
El îi mulţumea lui Dumnezeu, exclamând: „Doamne, eu, nerecunoscătorul, nu am avut nădejde în Tine şi am început să mă tângui, dar iată că Tu ne-ai trimis deja ajutor“. De atunci cuviosul Isaachie nu a mai încetat să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi nu a mai întâmpinat greutăţi materiale căci veniturile mănăstireşti au început să se mărească simţitor şi nu s-au întrerupt aproape tot timpul cât a fost la conducerea schitului. Cauza acestui lucru era marele stareţ al schitului Optina, cuviosul Ambrozie, la care se strângeau mulţimi de vizitatori din toate colţurile Rusiei şi aduceau în schit ofrande după posibilităţi.
Un alt stareţ, conducătorul de odinioară al schitului, cuviosul Ilarion, având mulţi fii duhovniceşti, dintre care câţiva fiind foarte înstăriţi, l-a ajutat mult pe cuviosul Isaachie în întreţinerea materială a schitului.
Înainte de toate cuviosul Isaachie s-a ocupat de construcţia bisericii neterminate, începută de cuviosul Moisei, cu hramul Tuturor Sfinţilor, care era aşezată în noul cimitir. Apoi, la sfârşitul anilor ’60, a construit în catedrala Kazansk un iconostas, iar pe cea veche, Vvedensk a restaurat-o şi a făcut podele noi. Mai târziu a mărit considerabil catedrala Kazansk cu pridvor, construind din nou cafasul pentru cor, iar jos – o pivniţă. Toată pictura de pe pereţii ambelor biserici, ca şi cea de pe rândurile de sus ale ambelor iconostase au fost făcute din nou.
În anul 1874, conform cu testamentul lăsat de conducătorul schitului, cuviosul Ilarion, care a murit în anul 1873, cuviosul Isaachie a pornit la construcţia noului spital. Cu banii donaţi, pe de o parte de însuşi cuviosul Ilarion, pe de altă parte de administratorii lui, a construit în afara pereţilor mănăstirii o clădire mare pentru spital, cu o biserică, în numele Sfântului Ilarion cel Mare. Mai târziu ea a fost pictată în interior.
Spitalul avea o farmacie, dotată cu toate mijloacele medicale necesare, pentru folosinţa generală şi gratuită a fraţilor şi a vizitatorilor mănăstirii. Farmacia se afla sub supravegherea nemijlocită a doctorilor din rândul fraţilor.
Chiar în acel an, după sfatul cuviosului Ambrozie, cuviosul egumen Isaachie şi-a îndreptat atenţia asupra prăvăliei cu cărţi.
La începutul anilor ’80, stareţului Ambrozie i-a venit un gând, ca urmare a evlaviei lui mari faţă de doi sfinţi – Sfântul Ambrozie din Mediolan şi binecredinciosul prinţ Alexandru Nevski. Gândul era să construiască, în cinstea acestor sfinţi, în mănăstire, altare laterale speciale. Mai potrivit pentru acestea nu putea să fie decât corpul care stătea să se prăbuşească. Astfel conducătorul şi stareţul au hotărât de comun acord: stareţul să reconstruiască acel corp dărăpănat la biserică, iar cuviosul Isaachie să facă un calcul al sumelor mănăstirii şi să construiască o încăpere nouă, mai potrivită pentru cancelarie mai ales că încăperea dinainte era neîncăpătoare. În scurt timp, vorbele lui s-au transformat în fapte. Apoi cuviosul Isaacliie a terminat de construit apeductul şi a ridicat clădiri noi – un arhondaric, o brutărie, o bucătărie pentru urgenţele fraţilor, o spălătorie; au fost refăcute franzelăria, chiliile fraţilor din faţa catedralei Kazansk, alte camere de locuit, grajdul pentru vite şi vechile arhondaricuri de o parte şi de alta a porţilor schitului. În schit a fost construit un altar lateral, cu hramul cuviosului Macarie Egipteanul, în memoria răposatului stareţ Macarie.
Mai târziu, în mănăstire, prin colaborarea activă a monahului Irinarh Subbotin de la schitul Optina, a fost adus un clopot mare, cântărind 750 de puzi. Mai presus de toate cele enumerate, cuviosul Isaachie, prin binecuvântarea Prea Sfinţitului Grigorie al II-lea şi cu banii donaţi pentru obşte, s-a îngrijit să-i asigure mijloace materiale, prin achiziţionarea lemnelor de construcţie şi a combustibilului de care schitul Optina avea foarte mare nevoie. În mănăstire era o aşa sărăcie şi lipsă, încât fiecare frate îşi făcea rost pentru el de lemne de foc pentru un an întreg, adunându-le din pădurea unui moşier, care se învecina cu mănăstirea. Pentru a spori proviziile necesare întreţinerii vitelor şi cailor, cuviosul Isaachie a cultivat terenul mlăştinos de-a lungul râului Jizdra. El fusese donat mănăstirii înainte. Mai târziu, această prelucrare a pământului a produs păşuni bogate.
Cuviosul Isaachie a mai cumpărat 50 de deseatine şi a obţinut loturi de păşune pentru moara Bolhovskaia, prin donaţiile unei binefăcătoare a mănăstirii.
Mănăstirea avea mare nevoie de lumânări de ceară pentru treburile bisericeşti. Atunci cuviosului Isaachie i-a venit ideea de a construi în mănăstire o fabrică proprie unde puteau fi făcute lumânările din ceară curată necesare pentru slujbe. Fabrica a început să funcţioneze în anul 1865, primind ceară de cea mai bună calitate din Kursk, prin mijlocirea rudelor cuviosului Isaachie.
Lucrul a mers foarte bine şi a satisfăcut pe deplin necesităţile bisericilor optinene din mănăstire şi schit. Meritul cuviosului Isaachie a fost şi faptul că l-a încurajat cu amabilitate pe părintele vistiernic Flavian să cultive în mănăstire livezi şi grădini. Acest părinte a fost un ajutor activ al cuviosului Isaachie, în toate greutăţile şi grijile privind bunăstarea materială şi aprovizionarea mănăstirii.
Părintele Flavian a fost un truditor neobosit pe ogorul lui Dumnezeu, iar cuviosul l-a preţuit mult, l-a iubit şi l-a respectat până la moartea sa, care a avut loc pe 30 mai, în anul 1890. În legătură cu corespondenţa, principalul ajutor al cuviosului Isaachie a fost purtătorul de scrisori, părintele ieromonah Macarie Strukov, care a devenit mai târziu arhimandritul şi ocârmuitorul mănăstirii Mojaisk Lujeţk.
Până la sfârşitul vieţii, părintele Isaachie s-a purtat faţă de el cu recunoştinţă şi dragoste din inimă, preţuind mult cei 25 de ani de trudă ai lui în mănăstire. Activitatea cuviosului Isaachie în folosul sfintei mănăstiri, aproape că nu s-a deosebit de activitatea înaintaşului său, a cuviosului Moisei. Diferenţa constă doar în faptul că prin cuviosul Isaachie mănăstirea s-a construit în exterior, având mijloace de ajuns, iar cuviosul Moisei, în toată perioada ocârmuirii sale, după propria lui exprimare, a fost „bogat numai în sărăcie“.
Aşa cum a acordat o mare atenţie ordinii exterioare a mănăstirii, tot aşa cuviosul Isaachie a avut o mare grijă şi în privinţa ordinii interioare a obştii trăitorilor ei, care după moartea cuviosului Moisei se afla în stare de înflorire. Totodată, în schit erau concentrate mai ales forţele spirituale şi, ca un soare luminos a strălucit lucrarea ocârmuirii duhovniceşti prin care s-a preaslăvit atât de mult schitul Optina. Aici, în fruntea nevoitorilor duhovniceşti, a stat marele ucenic al fericitului stareţ Macarie – stareţul Ambrozie.
Pentru cuviosul Isaachie, cuviosul Ambrozie a ţinut pe deplin locul îndrumătorului şi părintelui său duhovnic, al liniştitului stareţ Macarie. Pacea şi armonia care domneau în mănăstire mărturiseau despre influenţa binefăcătoare pe care a avut-o ocârmuirea duhovnicească printre fiii ei, înrădăcinând în ei virtuţile iubirii şi ascultării.
Stareţul era însărcinat cu hrănirea spirituală a fraţilor. Cuviosul Isaachie nu a încetat niciodată să-i îndrume spre o viaţă virtuoasă. Cu acest scop, în fiecare moment prielnic, li se adresa cu sfaturi cuviincioase. Aceste sfaturi erau simple, dar nu mai puţin instructive şi eficiente. Era adânc conştient de răspunderea grea a conducătorului înaintea judecăţii lui Dumnezeu pentru fiecare frate care rămânea fără învăţătură de minte. Dacă se observa în cineva slăbirea evlaviei pentru nevoinţele monahale, cuviosul Isaachie îl chema la el, îi amintea datoria călugărului şi scopul cu care fiecare părăseşte viaţa lumească. De asemenea, îi amintea jurămintele depuse la călugărie şi trezea în el râvna pentru nevoinţă. Cuviosul Isaachie a acordat o atenţie deosebită mersului neîntrerupt al fraţilor la biserică. Cât a trăit în schit, pe aceia care ieşeau din biserică fără să aibă nevoie, neaşteptând sfârşitul slujbei, îi asemăna cu Iuda trădătorul.
Aprinzând râvna fraţilor pentru rugăciunea comună, cuviosul Isaachie spunea: „Pentru aceasta Împărăteasa Cerească nu vă lasă şi vă dă mila Ei“. Iar pe deasupra, el era primul care dădea tuturor exemplu bun prin participarea personală şi conştiincioasă la slujbe.
Cuviosul Isaachie supraveghea personal împlinirea neîncetată a rânduielii bisericeşti, săvârşirea cu evlavie a slujbelor, citirea negrăbită şi poziţia fraţilor în biserică. Considera trândăvia mama viciilor, pe cei silitori îi încuraja, iar pe cei leneşi îi ameninţa cu dreapta judecată a lui Dumnezeu. „Dumnezeu pedepseşte lenea“, spunea el, trezindu-le sârguinţa.
Dacă cineva îşi exprima nemulţumirea faţă de ascultarea grea şi neplăcută dată lui şi dacă se plângea de rânduielile mănăstireşti, cuviosul Isaachie, de obicei, răspundea: „Frate! Ia cheile mele şi ocârmuieşte tu, iar eu mă duc să împlinesc ascultarea ta“ – şi astfel îl punea la punct şi îl îndruma pe cel nesupus.
În general cuviosul cerea de la fraţi supunere fără împotrivire faţă de voinţa ocârmuitorului, considerând că ascultarea este cea mai înaltă virtute a călugărului. Dobândind prin deprindere îndelungată smerenia plină de bucurie şi considerând că este necesară pentru mântuire, cuviosul Isaachie nu era binevoitor cu acei fraţi în care observa mândrie sau slavă deşartă şi care aveau dorinţa de a-şi arăta talentele în faţa lui sau în faţa fraţilor. Cuviosul Isaachie pedepsea în mod deosebit obrăznicia şi încăpăţânarea. În plus, dacă un frate nu se îndrepta după observaţia stareţului şi pedeapsa primită, atunci îl trimitea din obşte. Îngrijindu-se de conduita morală a fraţilor, cuviosului Isaachie nu-i plăcea să dea voie cuiva să iasă dintre zidurile mănăstirii, nici chiar în pelerinaj, mai ales pe termen lung. Îndreptându-şi principala atenţie asupra vieţii lăuntrice a călugărului, cuviosul Isaachie pretindea şi îndeplinirea îndatoririlor exterioare. Nu putea să rabde când cineva bea prea mult vin. Pentru că nu-i plăcea ca fraţii să se adreseze liberi mirenilor şi să poarte discuţii zadarnice, le interzicea aspru, mai ales tinerilor ascultători, să meargă fără nevoie în arhondaric sau să primească vizitatorii mireni în chilii. Pentru o mai bună supraveghere a comportamentului fraţilor, cuviosul Isaachie vizita uneori chiliile, pedepsind astfel fiecare abatere. Odată, intrând la un călugăr şi văzând aşternut un pled de postav cenuşiu pe patul lui, a spus: „Aceasta este exagerat, e de ajuns să aşterni ca mai înainte“.
Simplitatea cu care se adresa cuviosul Isaachie fraţilor era uimitoare. În afară de comportamentul de conducător, el îi considera pe toţi egalii săi; nu se stingherea când monahii se aşezau în rând cu el să bea ceai sau să discute.
Dacă în timpul deselor lui plimbări la casele mănăstirii îl întâlnea pe vreunul dintre călugări sosind acolo cu treburi, glumea cu el: „Ce, oare ţi-e ruşine de mine?“ îi spunea călugărului, dacă acesta din respect pentru stareţ vroia să se retragă într-o încăpere separată.
În relaţiile cu fraţii, cuviosul Isaachie s-a distins prin simplitate şi smerenie şi deseori şi-a manifestat grija şi duioşia părintească. În plus, se străduia să nu arate dragoste deosebită faţă de cineva anume, ca să nu provoace invidie în ceilalţi, şi ca fratele cu pricina să nu cadă în mândrie. Preţuind atitudinea atât de înţeleaptă şi iubitoare faţă de ei a stareţului ocârmuitor fraţii, la rândul lor nutreau faţă de el o dragoste sinceră şi îl respectau ca pe un conducător sever şi ca pe un părinte iubitor, numindu-l adesea, în discuţiile lor, „bunicuţul“. Încrezându-se în puterea binefăcătoare a rugăciunilor „bunicuţului“ lor, unii călugări puneau pe seama lui ieşirea lor cu bine din împrejurările grele. Un monah, fiind în pericolul de a muri când a traversat râul în timpul toamnei, pentru că gheaţa nu era tare, a chemat în ajutor rugăciunile „bunicuţului“ său şi a scăpat de primejdie. Mulţi recunoşteau puterea eficientă a cuvintelor lui datorită căreia monahii, când intrau la el, adesea foarte amărâţi, ieşeau pe deplin împăcaţi, uitând toate necazurile lor. Cuviosul Isaachie vorbea: „Ce necazuri avem noi? – Noi nu avem necazuri, ci avem mici supărări. În lume acestea sunt necazurile: soţia, copiii, grija tuturor, dar noi ce avem? Ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu, trebuie doar să-I mulţumim şi să trăim pregătindu-ne pentru toate.“
La intrarea în mănăstire a celui care dorea să rămână în rândul fraţilor, cuviosul Isaachie se purta după obiceiul stabilit de cuviosul Moisei, pe care l-a primit cu binecuvântarea stareţului şi cu acordul ocârmuitorului.
Pe ascultătorii din alte mănăstiri, conform cu sfatul stareţului şi propria convingere, cuviosul Isaachie îi primea numai în cazuri excepţionale. Ştia că cei care veneau din mănăstirile străine, ori nu puteau să se obişnuiască cu rânduielile de la Optina ori, ceea ce era mai rău, începeau să tulbure pacea fraţilor, care pentru stareţ era mai dragă decât toate. Pe oamenii bătrâni şi neputincioşi, dar înstăriţi, îi primea cu condiţia să aducă o contribuţie bănească, fiind convins că monahul trebuie să se hrănească singur ori prin munca mâinilor, ori printr-o cotizaţie din averea personală pentru obşte. Celor care nu aveau averi, dar în care vedea sârguinţă înfocată şi râvnă pentru călugărie, le arăta îngăduinţă. Manifestând sinceră simpatie faţă de fiecare fiu al obştii, aşa cum se purta cu fiii lui duhovniceşti, cuviosul Isaachie nu făcea diferenţe între clasele sociale. Trata cu bunăvoinţă neputinţele fraţilor şi se străduia să se poarte cu fiecare după structura lui sufletească şi chiar după deprinderile lumeşti. În plus, după caz, făcea tuturor observaţii şi mustrări, uneori într-o formă destul de tăioasă. În cazul tunderii în monahism sau al hirotoniei, cuviosul Isaachie se conducea după sfaturile stareţului, fără de care nu începea nici o lucrare importantă în mănăstire. Faţă de cei trimişi la schitul Optina pentru îndreptare, cuviosul se purta cu grijă părintească şi atenţie.
În timpul ocârmuirii sale îndelungate, de aproape 32 de ani, cuviosul Isaachie s-a străduit prin toate mijloacele duhovniceşti să menţină învăţăturile bune, lăsate de stareţii optineni, îngrijindu-se de conduita spirituală a obştii încredinţate lui.
Schitul Optina, vestit prin stareţii şi nevoitorii lui, a atras mulţimi de credincioşi aflaţi în diferite situaţii de viaţă. Stareţul Ambrozie s-a purtat faţă de toţi vizitatorii cu dragoste creştinească: îi mângâia pe cei necăjiţi, îi povăţuia pe cei îndoielnici în credinţă, rezolva nedumeririle vieţii şi în general, se străduia să facă bine fiecărui nevoiaş. Cuviosul Isaachie, la rândul său, s-a îngrijit să-i pună în aplicare mijloace variate pentru slujirea grea şi multfolositoare faţă de oameni. În acest scop, pentru instalarea mai bună a vizitatorilor, el a construit un arhondaric nou, le-a refăcut pe cele vechi, înzestrându-le după posibilităţi.
Ca să le aline pe călugăriţele din diferite mănăstiri, care se aflau sub îndrumarea duhovnicească a stareţului şi care vizitau mănăstirea, cuviosul Isaachie a mai adăugat un corp la cel deja existent şi le-a dat blagoslovenie să locuiască acolo pentru câteva zile fără să plătească. Pentru străinii săraci şi neînstăriţi, cuviosul a construit o clădire separată, special pentru primirea străinilor, unde, conform cu dispoziţia lui, erau hrăniţi în fiecare sâmbătă cam 300 de oameni, împărţindu-se astfel milostenii. În afară de acestea, în fiecare zi, după ce fraţii luau masa, se punea o altă masă pentru vizitatori, fără plată. Pe unii locuitori săraci din Kozelsk cuviosul Isaachie îi aproviziona în fiecare an cu lemne pentru foc sau pentru construirea caselor, astfel că o mare parte din cele construite lângă râu au fost ridicate cu ajutorul părintelui Isaachie. De asemenea, le-a dat binecuvântare să adune pentru foc crengi din pădurea mănăstirii.
Locuitorii oraşului, care au fost ajutaţi şi miluiţi se purtau faţă de el şi obşte cu recunoştinţă, dragoste şi respect. Aici trăiau şi familişti: unii temporar, iar alţii rămâneau definitiv, aducând în mănăstire contribuţia stabilită pentru instalare. Stareţul se purta faţă de ei cu mare consideraţie şi amabilitate, limitându-se la ce era necesar şi din când în când îi vizita, mai ales în marile sărbători – Naşterea lui Hristos şi Paşti.
Faţă de arhipăstorul eparhiei locale, cuviosul Isaachie se purta cu supunere exemplară şi devotament filial. O deosebită evlavie a avut faţă de arhiepiscopul Grigorie al II-lea, al cărui cuvânt îl considera exprimarea voii lui Dumnezeu.
Faţă de gândul stareţului Ambrozie privind construirea mănăstirii de maici în Şamordino, cuviosul Isaachie nu a avut de prima dată o atitudine favorabilă, pentru că se temea că e aproape de schitul Optina. Însă l-a liniştit Prea Sfinţitul Vladimir, care a mers personal să vadă locul propus pentru mănăstire şi nu i s-a părut că e prea apropiat de schit. Atunci cuviosul Isaachie şi-a schimbat cu totul punctul de vedere, fiind numit economul obştii din Şamordino. Înduioşat de încrederea episcopului, când acesta i-a înmânat sarcinile stabilirii rânduielii mănăstireşti, el a început să simtă pentru această obşte un sentiment de căldură.
Cuviosul Isaachie a fost îngăduitor şi grijuliu cu obştea din Şamordino până la sfârşitul vieţii sale. Prea Sfinţitul Vitalie, sub influenţa hulelor şi diverselor bârfe neîntemeiate împotriva cuviosului Ambrozie, s-a hotărât să împiedice orice legătură a mănăstirii Şamordino cu Optina. Atunci cuviosul Isaachie, neţinând cont de nemulţumirea episcopului, a fost primul care a ridicat glasul în apărarea surorilor, explicându-i episcopului că ele nu se pot lipsi de îndrumarea stareţilor. Mănăstirea lor era întemeiată în mod deosebit pe principiile stareţilor de la Optina şi de aceea el a cerut voie să le trimită un duhovnic de la Optina. Acordând atenţie cererii lui şi datorită altor motive, episcopul şi-a schimbat mai târziu dispoziţia.
Dar până atunci cuviosul Isaachie a continuat să trimită în mănăstire călugări pricepuţi în gospodărie pentru a termina câteva lucrări, pentru care îl rugaseră surorile şi despre care lăsase cu limbă de moarte stareţul Ambrozie.
Cuviosul Isaachie se scula la ceasul al 12-lea din noapte şi făcea pravila de rugăciuni în chilie şi apoi mergea la utrenie. La liturghia de dimineaţă mergea permanent, mai ales pentru că nu-i plăcea ca slujba să înceapă fără el. De obicei, în timpul proscomidiei, pomenea toate rudele sale şi pe toţi binefăcătorii obştii. După o scurtă odihnă la prânz, în timpul liturghiei de amiază primea vizitatori sau îndeplinea treburi, iar la prima bătaie a clopotului pentru vecernie se grăbea iarăşi spre biserica lui Dumnezeu. În zilele de duminică şi sărbători mari, cuviosul Isaachie săvârşea slujba dumnezeiască, iar cei ce slujeau împreună cu el observau că în timpul momentelor importante ale Liturghiei se umplea de evlavie, iar vocea lui se întrerupea din cauza înduioşării.
Numai cu un an înainte de moarte, datorită sleirii puterilor trupeşti, a început să se aşeze în timpul rugăciunilor de împărtăşanie şi când se dezbrăca de veşmintele cu care slujea. Pentru că el însuşi făcea slujba dumnezeiască cu evlavie nemaipomenită, nu-i plăcea ca ceilalţi să o săvârşească în grabă şi fără atenţie.
În Postul Mare, neţinând cont de bătrâneţea şi slăbiciunea lui, citea singur întotdeauna canonul Sfântului Andrei Criteanul în prima săptămână, primele evanghelii în Săptămâna Patimilor şi canonul de dimineaţă. În plus, cu înduioşare şi cu vocea fermă cânta luminânda „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită…“. Fără să bage în seamă bătrâneţea adâncă, vocea lui era fermă şi puternică, încât fiecare cuvânt rostit de el în timpul citirii, de exemplu, a rugăciunii din ziua sfântă a Cincizecimii, răsuna limpede în toată biserica, iar ceea ce citea simţea adânc.
La îmbrăcăminte, cuviosul Isaachie nu se deosebea de ceilalţi fraţi. Avea o sutană simplă, în care era îmbrăcat întotdeauna acasă, o rasă subţire şi o mantie pe care o purta când săvârşea sfintele slujbele – acestea erau veşmintele lui obişnuite.
Singur îşi cârpea şosetele. Printre altele, picioarele întotdeauna acoperite, erau extrem de bătătorite şi cu toate acestea, nu le acorda mare atenţie. La mâncare cuviosul Isaachie era foarte cumpătat, fără să-şi permită indulgenţe. Mergea întotdeauna împreună cu fraţii la masa comună.
Ţinea posturile foarte aspru. Păstrându-şi tăcerea sa obişnuită, cuviosul Isaachie nu şi-o curma nici chiar în grupurile de oameni. Odată, în prezenţa arhiereului, la masa de prânz, în Şamordino, tăcea, după obiceiul său, iar episcopul i-a propus să ia parte la discuţie. El a răspuns că participă prin faptul că îi ascultă pe ceilalţi, căci cineva trebuie să împlinească şi această sarcină.
În fiecare sâmbătă, înainte de slujbă, după obicei, se îndrepta în schit pentru spovedanie şi aici, stând în pridvorul stareţului Ambrozie împreună cu alţi vizitatori îşi aştepta cu smerenie rândul, care uneori nu ajungea la el prea curând. După moartea respectabilului stareţ nu şi-a schimbat obiceiul şi, neţinând seama de slăbirea puterilor trupeşti, a continuat să meargă regulat la urmaşul aceluia, la cuviosul Iosif, deşi acesta era din rândul celor călugăriţi de el. Nu cu mult timp înainte de moarte, când puterile au început să-l părăsească complet, l-a invitat pe noul stareţ la el. Fiecare problemă mănăstirească importantă, cuviosul Isaachie o rezolva deseori cu sfatul stareţului, tăindu-şi astfel propria voie.
Printr-o asemenea smerenie adâncă, cuviosul Isaachie dădea exemplu fraţilor. Nelipirea de lucrurile lumeşti a cuviosului s-a văzut în special după sfârşitul său fericit: nu a rămas nimic de la el, deşi la vremea sa fusese un om bogat şi avusese avere considerabilă.
În afară de binefacerea generală a obştii faţă de săraci, cuviosul Isaachie făcea şi din partea lui milostenii bogate, străduindu-se prin toate mijloacele să ascundă fapta lui bună.
Lepădându-se complet de lume şi de tot farmecul ei, cuviosul Isaachie s-a purtat faţă de distincţii şi avansări cu nepăsare totală şi uneori chiar le-a refuzat. La începutul anilor ’70, când i s-a propus rangul de arhimandrit, în smerenia lui l-a refuzat şi de aceea, în locul rangului de arhimandrit a fost numit econom, pe 9 iunie, în anul 1872.
În anul 1885, cuviosul Isaachie a fost propus şi ridicat în rangul de arhimandrit, fără să i se ceară în prealabil acordul. La timpul său a primit şi ordine: al Sfintei Ana, treptele a 3-a şi a 2-a şi al Sfântului Vladimir, treptele a 4-a şi a 3-a. Ultima distincţie i-a fost acordată cu câteva luni înainte de fericitul sfârşit al vieţii. Pe 31 mai, în anul 1890, s-a stins din viaţă neobositul colaborator al cuviosului Isaachie, vistiernicul mănăstirii, ieromonahul Flavian, care l-a ajutat la organizarea mănăstirii aproape tot timpul cât cuviosul a fost ocârmuitor. De atunci, stareţul, împovărat de ani a fost încercat de multe şi diferite necazuri.
S-a gândit să aleagă un urmaş vrednic pentru vistiernicul adormit şi un ajutor activ pentru el şi s-a orientat spre persoana purtătorului său de scrisori, ieromonahul Macarie. Cuviosul Isaachie dorea să-i încredinţeze sarcina de vistiernic, însă obştea a ales pe altcineva, faţă de care nu s-a putut împotrivi nici stareţul Ambrozie. Acesta a fost primul prilej de mâhnire pentru bătrânul ocârmuitor.
Apoi şi-a făcut puternic efectul asupra sa plecarea stareţului Ambrozie la obştea din Şamordino. La aceste necazuri ale cuviosului Isaachie s-au adăugat şi următoarele: după îndepărtarea stareţului de Optina, veniturile schitului au început să se micşoreze, astfel încât cuviosul a început să intre în datorii pentru cele necesare obştii şi către sfârşitul vieţii sale se acumulaseră până la 10.000 de ruble.
În discuţiile cu unii fraţi, cuviosul Isaachie şi-a exprimat părerea aşa: „Douăzeci şi nouă de ani am fost conducător şi necazuri nu am avut, însă acum se pare că Dumnezeu vrea să mă viziteze cu necazuri, pe mine, păcătosul“.
Sănătatea lui a început să se zdruncine puţin. A avut dorinţa de a primi în taină schima mare, ceea ce s-a săvârşit prin duhovnicul obştii, cuviosul Anatolie. Apoi, în scurt timp, la adresa cuviosului Isaachie au urmat defăimări ascunse, cum ar fi aceea că el, în anii bătrâneţii, nu ar mai fi apt să conducă mănăstirea. Fiind indus în eroare de aceste defăimări, Prea Sfinţitul Vitalie a dat dispoziţie să se alcătuiască o adunare din şapte ieromonahi bătrâni, care să împartă cu cuviosul Isaachie sarcina conducerii. Mâhnit de o asemenea neîncredere din partea episcopului, cuviosul a vrut să renunţe complet la ocârmuire şi numai insistenţele nenumărate ale fraţilor l-au reţinut de la această hotărâre. În scurt timp, acea adunare a fost desfiinţată. Ca urmare a celor întâmplate, conducătorul schitului Tihonov, arhimandritul Moisei, a mărturisit şi a recunoscut în comun acord cu întreaga obşte că ocârmuitorul ei, cuviosul Isaachie, a fost întotdeauna şi este un monah cu o purtare exemplară, apt pentru conducerea mănăstirii. Apoi Prea Sfinţitul Vitalie a început să-i arate din nou bunăvoinţă stareţului. Fiind ispitit în necazuri atât de grele, neclintitul nevoitor, cu răbdare şi calm s-a pregătit în ultimii ani pentru trecerea în veşnicie. Numai cu un an înainte de moarte, pe deplin împăcat, şi-a trăit în lume zilele pribegiei pământeşti.
În luna iunie a anului 1894 a început ultima boală – dizenteria. Mângâierea lui au constituit-o rugăciunea şi sfintele icoane pe care i le-au adus în timp din Kozelsk şi din mănăstirea lui. A avut sufletul liniştit şi pe deasupra s-a pregătit pentru plecarea din această viaţă nu fără frica de Dumnezeu, cea care i-a fost tovarăş permanent al vieţii. „E groaznic să mori. Cum voi apărea înaintea feţei lui Dumnezeu şi la Înfricoşătoarea Lui Judecată, de care e imposibil să treci?“, spunea el întotdeauna. Cu o lună înainte de moarte, i-a predat ocârmuirea mănăstirii părintelui vistiernic. Au venit să-şi ia rămas bun de la el atât fraţii, cât şi vizitatorii străini. A dat ultima învăţătură pentru toţi fraţii, în general şi mulţi dintre ei l-au întrebat: „Cum vom trăi, batiuşka, după sfinţia voastră?“ şi a răspuns următorul lucru: „Trăiţi după cum vă dictează conştiinţa şi cereţi ajutor Împărătesei Cereşti şi totul va fi bine“. Mulţi dintre cei care îşi luau rămas bun de la el plângeau.
Pe 20 august, cuviosul Isaachie a făcut congestie cerebrală şi de atunci nu a mai putut vorbi. Spre seara zilei de 22 august răsuflarea lui a devenit mai slabă, iar în ceasul al optulea al serii a adormit cu pace în Domnul, la adânci bătrâneţi, având 85 de ani.

B. Minunile

Izbăvirea minunată de la pieire

Credinţa părintelui Isaachie în voia lui Dumnezeu s-a întărit nu o singură dată prin mila şi ajutorul lui Dumnezeu, care l-au mângâiat în timpul ocârmuirii. Cuviosul Isaachie a povestit despre sine următorul lucru:
Odată a mers la moara mănăstirii, lângă oraşul Bolhov. Era vreme de iarnă. A înnoptat în oraşul Belev şi apoi, după obicei, s-a urcat în trăsură şi caii au pornit mai departe. Nu se ştie de ce, au ţâşnit dintr-o dată şi au luat-o la goană. Vizitiul a reuşit să sară de pe capră şi privind în urmă troica ce se îndepărta cu putere a văzut-o cum sărea pe drum cu stareţul care şedea în ea. Părintele Isaachie a simţit nenorocirea care l-a lovit, însă nu a avut posibilitatea să se elibereze din cupeul închis pe toate părţile şi de aceea s-a îndreptat în gând cu rugăciune fierbinte spre mila Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Şi caii s-au oprit imediat. Părintele Isaachie a ieşit din cupeu, s-a apropiat de ei şi a început să-i mângâie. Se pare că troica s-a oprit la marginea unei râpe adânci. Un singur minut dacă ar mai fi trecut şi stareţul cu troica şi caii n-ar mai fi fost nicăieri. Vizitiul, alergând în urma trăsurii, a strigat: „Batiuşka, sunteţi întreg?“. „După cum vezi“ – a răspuns părintele Isaachie. „Iar eu am crezut – a continuat acela că n-o să găsesc nici măcar un oscior al sfinţiei voastre“. Prin rugăciunile sfântului lui Hristos, Nicolae, părintele Isaachie a rămas viu şi nu a simţit nici măcar o durere de la izbiturile din cupeu. Abia mai târziu, după un oarecare timp, a început să simtă durere în trup şi a bolit ceva vreme. Din acea perioadă, părintele Isaachie a avut evlavie deosebită către grabnicul apărător în nenorociri, Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni.

Arătarea stareţului Isaachie către episcopul Alexandru

La înmormântarea părintelui Isaachie a venit episcopul de Kaluga, Alexandru. Pe 23 august el a participat la priveghiul liniştit, iar în ziua următoare, pe 24 august, după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, a săvârşit şi slujba înmormântării. Trebuie să menţionăm că în noaptea de 23 spre 24, când episcopul Alexandru s-a aşezat în pat şi a aţipit, brusc înaintea lui a apărut părintele Isaachie, îmbrăcat în schimă şi cu o voce puternică l-a întrebat: „De ce ai venit aici?“.
Episcopul Alexandru s-a sculat din pat şi a mers în sală; acolo s-a aşezat pe sutană, însă a fost deranjat din nou de vedenia părintelui Isaachie. Toata noaptea şi-a petrecut-o fără somn. Această apariţie l-a tulburat cumplit pe episcopul Alexandru, încât nu a putut să rabde şi să nu povestească despre această apariţie ciudată prinţesei O., în auzul tuturor, în ziua următoare, pe 24 august, la prânz.
După plecarea din schitul Optina el, a răcit, s-a îmbolnăvit serios şi pe 8 octombrie în anul 1895 a murit.

XI. CUVIOSUL STAREŢ IOSIF

Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el
şi îndură toate câte se află…, şi întotdeauna
mustră-te pe tine însuţi – şi te vei mântui.

A. Viaţa

Stareţul Iosif, în lume Ivan Litovkin, s-a născut pe 2 noiembrie în anul 1837 şi a murit pe 9 mai în anul 1911. Acesta a fost cel mai apropiat ucenic al marelui stareţ Ambrozie. A fost cel mai apropiat nu numai în exterior, ci şi cu sufletul, prin puterea ascultării, devotamentului şi dragostei. El a fost cu adevărat „fiul cel iubit“ al stareţului Ambrozie. Acest fiu al ascultării s-a educat între pereţii „hibarcăi“ smerite şi sărăcăcioase a cuviosului Ambrozie, pline de învăţăturile marilor stareţi Lev şi Macarie şi de rugăciunile continuatorului lor, stareţul Ambrozie. Aici, în această chilie strâmtă, care devenise pentru el şcoala evlaviei, a făcut cunoştinţă cu cea mai înaltă dintre ştiinţe – monahismul şi, la timpul său, a devenit el însuşi îndrumătorul monahilor. Şi cât de simplu şi modest, chiar neobservat pentru mulţi era acest lucru – monahismul! Trăsăturile distinctive ale caracterului cuviosului Iosif erau modestia neobişnuită, delicateţea, îngăduinţa, iar cu timpul aceste calităţi au pătruns adânc în toată fiinţa lui şi s-au transformat în virtuţi mari – smerenie, dragoste şi blândeţe îngerească. Mersul îi era smerit, ochii plecaţi, răspunsul scurt, cu metanie, şi întotdeauna zâmbetul amabil, de o modestie constantă.
Pe timpul când era ucenicul de chilie al stareţului Ambrozie toţi se purtau, oarecum inconştient, cu un deosebit respect faţă de el; simţeau în el ceva special. Ivan s-a născut în gubernia Harkovsk. Părinţii lui erau oameni simpli, dar evlavioşi. Le plăcea foarte mult să citească cărţi duhovniceşti şi să meargă la biserica lui Dumnezeu. Mama îşi lua copiii cu ea la biserică, iar acasă îi punea să se roage. Micul Ivan cânta la strană. El a crescut ca un copil vesel, vioi şi prietenos. În sufletul său delicat simţea o tristeţe străină, însă din timiditate nu putea să-şi exprime sentimentul acesta. Ivan avea 8 ani. Odată, jucându-se în curte, s-a schimbat brusc la faţă, a ridicat capul şi mâinile în sus şi a căzut fără simţire. Când şi-a venit în fire, cei ai casei l-au întrebat ce i s-a întâmplat. El a răspuns că a văzut-o în văzduh pe Împărăteasa Cerească, lângă care era soarele. Învăţătorul lui Vania spunea că din el va ieşi ceva neobişnuit. Tatăl lui vroia ca cineva dintre copiii săi să meargă la mănăstire.
Prima care a plecat a fost sora mai mare, Alexandra – monahia Leonida. Vania avea 4 ani când i-a murit tatăl. Pe mama sa a pierdut-o când avea 11 ani – ea a murit de holeră! El a rămas complet orfan şi a fost trimis la fratele mai mare, Semen. Însă Semen avea patima beţiei şi în scurt timp, cheltuind toată averea părintească, a trebuit să meargă să lucreze la oameni străini. Pe fratele său Ivan, de asemenea, l-a stabilit într-un loc. Multe locuri a trebuit să schimbe tânărul Ivan. A fost încercat şi de frig şi de foame, uneori de bătăi şi diferite primejdii. Deşi trăia într-un mediu corupt şi brutal, nimic rău nu s-a lipit de el. Rugăciunea a fost tovarăşa lui statornică în viaţa nenorocită pe care o ducea, iar biserica – unicul loc unde căpăta mângâierea.
În cele din urmă i s-a întâmplat să nimerească într-un loc mai bun, la negustorul Rafailov, care l-a îndrăgit pe Ivan pentru firea lui blândă şi chiar a vrut să i-o dea în căsătorie pe fiica lui, însă dragostea lumească era departe de Ivan. Sufletul lui curat trăgea spre mănăstire. Lectura preferată de el în copilărie fusese citirea vieţilor sfinţilor. Intenţiona să meargă în pelerinaj la Kiev pentru închinare. Când negustorul i-a propus să se însoare cu fiica lui, Ivan l-a rugat să-i dea voie să se roage, rămânând ca el să se pună la dispoziţia voii lui Dumnezeu. Bunul său stăpân, văzând năzuinţa fierbinte a tânărului pentru Dumnezeu, nu a îndrăznit să-l reţină. Astfel Ivan a plecat la Kiev. Pe drum, ajungând în sfinţii munţi, în schitul de maici Borisovsk, a găsit-o pe sora lui, care era călugăriţă. Această obşte se deosebea printr-un regulament sever. Aici schimonahia Alipia l-a sfătuit să nu meargă în Kiev, ci la Optina, la stareţi. Ivan a ascultat sfatul ei şi a plecat la Optina. Ajungând la stareţul Ambrozie, i-a povestit acestuia toată viaţa lui şi i-a cerut binecuvântare pentru călătoria spre Kiev, însă cuviosul l-a sfătuit să rămână la Optina. Ivan a fost încredinţat că în cuvintele stareţului se ascunde arătarea voii lui Dumnezeu şi a rămas acolo. Acest lucru s-a întâmplat pe 1 martie, în anul 1861. Prima lui ascultare în Optina a fost la bucătărie. Însă în scurt timp i s-a propus să se mute la stareţul Ambrozie, care preţuia calităţile lui bune: ascultarea fără împotrivire, modestia şi tăcerea. În „hibarca“ stareţului Ambrozie a petrecut exact 50 de ani. La început, apropierea de stareţ, pe de o parte, l-a înduioşat, iar pe de altă parte, forfoteala permanentă şi primirea vizitatorilor îl tulburau şi îl incomodau. Şi iarăşi începea să viseze la Kiev şi la Athos. Odată, cuviosul Ambrozie l-a surprins în asemenea cugetări. Citindu-i gândurile, i-a spus: „Frate Ivan, la noi e mai bine decât la Athos, rămâi cu noi“. Aceste cuvinte l-au mirat într-atât pe tânărul ascultător, încât a înţeles că gândurile lui erau numai o ispită. De atunci a devenit cel mai devotat şi iubit ucenic al cuviosului Ambrozie. Nu numai voia stareţului, ci fiecare cuvânt al acestuia, pentru el era lege. Ucenicul mai bătrân al cuviosului Ambrozie era un om sever şi ursuz, care nu îi arăta novicelui cum şi ce trebuie să facă, iar când acesta greşea, îl mustra. Iată că această şcoală a răbdării l-a făcut pe stareţul Iosif atât de blând şi de smerit. Ea a prelucrat în el mustrarea de sine. Iar dreptatea îl supără de obicei pe om, însă când acesta, prin atenţia la propria conştiinţă, începe să găsească vina în el, atunci, înainte de toate, se judecă pe sine şi primeşte osânda aproapelui ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele sale şi nu se supără, ci îi mulţumeşte chiar aproapelui.
Starea liniştită constantă a cuviosului Iosif avea influenţă în toate. El se afla în pace cu toţi şi ştia să-i smerească pe toţi prin propria lui smerenie, blândeţe şi îngăduinţă. În anul 1872 a fost tuns în monahism, cu numele Iosif. De atunci starea lui sufletească atât de serioasă a devenit mai concentrată şi mai adâncă. El a păstrat deplina ascultare faţă de stareţul său şi nu făcea nimic fără blagoslovenia lui. După cinci ani a fost hirotonit ierodiacon. Viaţa nu i s-a schimbat după acest eveniment, ci dimpotrivă, i s-au mai adăugat munci şi griji. Dormea în pridvorul stareţului Ambrozie. Această încăpere se elibera uneori de vizitatori noaptea târziu, astfel că părintele Iosif nu avea timp să se odihnească. Deseori stareţul Ambrozie, după învăţătura Sf. Ioan Scărarul, încerca răbdarea şi smerenia ucenicului său, dându-i ocazia să-şi arate cumpătarea de monah. În anul 1884 a fost sărbătorită deschiderea mănăstirii de maici din Şamordino, care se afla mai departe de Optina. La liturghie, cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. Încă din prima zi şi-a început slujirea de preot cu tărie, claritate, evlavie şi fără grabă. În zilele slujirii devenea oarecum bucuros. Din cauza bolii, stareţul Ambrozie nu mergea la biserică. Cuviosul Iosif a început atunci să-i slujească în chilie miezonoptica. A devenit ucenicul mai mare al chiliei şi a primit o chilie împreună cu celălalt ucenic. Ca ucenic mai mare considera că principala lui obligaţie este să se îngrijească de liniştea stareţului Ambrozie. De aceea, deseori ieşea în pridvor şi cu atenţie îi asculta pe vizitatori. Apoi transmitea cu exactitate răspunsul stareţului şi nimic nu adăuga de la el. Prin aceasta a dobândit respectul şi dragostea tuturor oaspeţilor. Pridvorul stareţului uneori era ocupat până la ceasul 11 din noapte. Văzând istovirea stareţului, curiosul Iosif începea delicat să întoarcă ceasul în camera lui, amintind astfel că e timpul să se termine vizitele. Neţinând cont de lipsa mare de timp, cuviosul Iosif găsea vreme pentru citirea operelor Sfinţilor Părinţi, în special pentru „Filocalie“. Era un om căruia îi plăcea lucrarea lăuntrică adâncă şi făcea rugăciunea lui Iisus. Cuviosul Ambrozie l-a pregătit treptat pentru slujirea de stareţ, învăţându-l prin cuvânt şi exemplu personal. Stareţul Ambrozie îl iubea şi avea încredere în el, numindu-l mâna lui dreaptă şi niciodată nu s-a despărţit de el în decursul a 30 de ani. După moartea cuviosului Ambrozie, stareţul Iosif a rămas tot aşa de smerit cum a fost. Niciodată nu şi-a acordat nici un fel de importanţă şi spunea: „Ce însemn eu fără batiuşka? O nulitate şi nimic mai mult“.
Stareţul Iosif avea sănătatea slabă şi totuşi era foarte cumpătat la mâncare. Niciodată şi prin nimic nu s-a înălţat pe sine. Îşi făcea treburile în linişte şi cu modestie. A fost un ajutor adevărat al stareţului Ambrozie, însă se purta ca şi cum n-ar fi fost ridicat aşa de sus.
Comportamentul lui era neprefăcut şi simplu din punct de vedere spiritual. Dragostea lui pentru stareţul Ambrozie era atât de adâncă, încât era gata să-şi dea viaţa pentru el. Nu l-a contrazis pe stareţ nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu gândul.
În ultimii ani ai vieţii, la cuviosul Ambrozie au început să vină atât de mulţi vizitatori, încât nu putea să-i primească pe toţi. Şi pe mulţi îi trimitea la stareţul Iosif.
În anul 1888 cuviosul Iosif s-a îmbolnăvit puternic şi s-a pregătit de moarte. Deja începuseră să-i citească rugăciunea de plecare. Stareţul Ambrozie s-a întristat foarte mult pentru ucenicul său iubit şi desigur, s-a rugat fierbinte pentru el. În cele din urmă, cuviosul Iosif s-a îndreptat. După însănătoşire a început să-l ajute pe stareţul Ambrozie, spovedind credincioşii.
Chiar în acel an, în timpul verii, cuviosul Ambrozie i-a dat binecuvântare să meargă în Kiev, unde năzuise atât de mult să meargă cu 30 de ani în urmă. În călătoria sa a mers şi la mănăstirea unde trăia sora lui, monahia Leonida. Bucuria ei nu a avut margini când şi-a văzut „frăţiorul“.
După doi ani, stareţul Ambrozie s-a mutat complet în mănăstirea Şamordino, iar cuviosului Iosif i-a poruncit să rămână la Optina. Acesta s-a văzut deodată singur, fără stareţ, însă fiind supus voii lui Dumnezeu şi a stareţului, s-a împăcat cu noua lui poziţie. După încă un an, în 1891, stareţul Ambrozie s-a îmbolnăvit grav şi în scurt timp a murit. Toţi cei care se aflau aproape de cuviosul Ambrozie au suportat cu greu această moarte, însă mai greu decât toţi a suportat-o stareţul Iosif. Cu toate acestea, el nu s-a pierdut cu firea şi nu s-a descurajat, ci chiar i-a alinat pe ceilalţi. După moartea stareţului Ambrozie, ocârmuirea duhovnicească a mănăstirii Şamordino i-a revenit cuviosului Iosif. Însă imediat după moartea conducătorului schitului, Anatolie, stareţul Iosif a luat şi această sarcină şi a devenit ocârmuitorul întregii obşti din schitul Optina.
Şi astfel „hibarca“ stareţului Ambrozie, care a fost martora atâtor rugăciuni şi nevoinţe, nu a fost părăsită. Fiii duhovniceşti ai cuviosului Ambrozie au văzut în stareţul Iosif pe succesorul lui.
Rânduiala zilei cuviosului Iosif a fost stabilită definitiv. De dimineaţă primea vizitatorii. După masă se odihnea puţin, iar apoi primea din nou credincioşii.
Cu sine era întotdeauna sever şi niciodată nu îşi permitea nici un fel de indulgenţă. Se considera egal cu toţi. Răspunsurile lui scurte şi învăţăturile concise erau mai eficiente decât cele mai lungi discuţii. În afară de influenţa pe care o avea cuvântul său plin de har asupra stării sufleteşti a omului, stareţul Iosif avea şi darul neîndoielnic al vindecării de boli trupeşti şi sufleteşti. Cazurile în care s-a manifestat clar darul clarviziunii lui sunt aşa de multe, încât este imposibil să le redăm pe toate. Iată un exemplu:
În cartea lui S. Nilus: „Pe malul râului dumnezeiesc“, tipărită în Lavra Sf. Treimi-Serghiev în anul 1916, e scrisă următoarea întâmplare:
„Pe 25 septembrie, în întreaga Rusie este ziua cuviosului Serghie de Radonej, Făcătorul de minuni. Este ziua numelui meu. Ieri seară, la noi în casă, s-a slujit vecernia şi a fost extrem de mişcător. Pe toată ziua de astăzi inima a prăznuit cu o bucurie sărbătoarească deosebită. Am mers la stareţ. Stareţul Iosif m-a uimit printr-o surpriză pe care niciodată nu am avut-o şi nu am aşteptat-o de la el. Ne-a primit în camera lui. Era slăbit, însă foarte liniştit şi stătea pe divanul lui, fiind îmbrăcat în sutana călduroasă de culoare cenuşie, făcută dintr-un postav foarte moale şi pufos. Peste sutană era încins cu un şnur subţire, împletit din câteva şnururi – albe şi roşii. Noi am stat în faţa stareţului, în genunchi, ca să primim binecuvântare.
Batiuşka ne-a binecuvântat şi, brusc, cu o mişcare năvalnică, şi-a scos şnurul şi a rostit cuvintele: „Iată – e pentru tine!“ – mi l-a pus pe ceafă şi cu blândeţe mi-a legat pe piept un nod, extraordinar de frumos şi artistic. Ce ar putea să însemne aceasta?“.
Autorul cărţii a fost nedumerit şi s-a tot întrebat ce înseamnă acest gest al stareţului? Explicaţia a venit mult mai târziu. Legătura simbolică a cordonului a însemnat închiderea în temniţă a lui Nilus peste aproape 20 de ani. În Faptele Apostolilor, proorocul Agav şi-a legat mâinile şi picioarele cu brâul apostolului Pavel şi a zis: „Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim, şi-l vor da în mâinile neamurilor“ (Fapte 21,11).
Învăţându-i pe ceilalţi cu răbdare, smerenie şi bunătate, stareţul Iosif însuşi era primul care le dădea exemplu în împlinirea tuturor acestor virtuţi. Fiecare necaz îl suporta cu o aşa linişte şi calm încât străinii nici nu bănuiau prin ce încercări trecea el. El îi îndemna pe fiii lui duhovniceşti la săvârşirea rugăciunii lui Iisus, arătându-le că, în tot timpul acestei rugăciuni, e necesar să ne purtăm cu smerenie în toate: în privire, în mers, în îmbrăcăminte. La rugăciunea lui Iisus se ajunge tot prin rugăciune.
Cuviosul Iosif a petrecut în funcţia de conducător al schitului şi de stareţ al obştii timp de 12 ani. În ultimii cinci ani a început să slăbească şi uneori nu primea pe nimeni, timp de două zile. Din anul 1905 au început cu deosebire suferinţele, însă cu duhul era tot aşa de vioi şi senin. La sfârşit a trebuit să renunţe la sarcinile de ocârmuitor al schitului. La mănăstirea din Şamordino a murit înţeleaptă şi capabila stareţă. Dintr-o dată s-au amplificat treburile, problemele şi grijile din obşte. Stareţul Iosif stătea culcat şi deja nu se mai putea ridica. Luându-şi rămas bun de la obştea optineană şi de la surorile din Şamordino şi Beley, s-a stins din viaţă pe 9 mai, în anul 1911.
În biografia stareţului Iosif, retipărită în mănăstirea Sf. Treime din Iordanville, în anul 1962, este prezentată povestirea prot. Pavel Levaşev, care s-a învrednicit să-l vadă pe cuviosul Iosif luminat de o lumină harică, ce însoţea gradul înalt al săvârşirii rugăciunii inimii, aşa cum scriu sfinţii părinţi în „Iubirea binelui“. Iată textul exact al povestirii părintelui Pavel:
„În anul 1907, am vizitat pentru prima dată schitul Optina, oarecum întâmplător, căci nu mă pregătisem pentru aceasta. Mai înainte auzisem câte ceva despre stareţi, însă nu-i văzusem niciodată. Când am ajuns la mănăstire, mai înainte de toate m-am aşezat să dorm, deoarece în tren am petrecut o noapte fără somn.
Clopotul, care chema la vecernie, m-a trezit. Credincioşii s-au dus în biserică la slujbă, iar eu m-am grăbit spre schit ca să am posibilitatea să vorbesc, pentru că erau mai puţini vizitatori. M-am interesat de drumul spre schit şi acolo, de chilia stareţului Iosif. În cele din urmă am ajuns în pridvorul hibarcăi. Pridvorul era o cămăruţă cu mobilier extrem de modest. Pereţii erau împodobiţi cu portretele diferiţilor nevoitori cucernici şi cu cugetările sfinţilor părinţi.
Când eu am ajuns acolo, era un singur vizitator – un funcţionar din Petersburg. În scurt timp a venit ucenicul de chilie al stareţului şi l-a invitat pe acel funcţionar la batiuşka, iar mie mi-a spus: „Acest domn aşteaptă de mult timp“. Funcţionarul a stat 3 minute şi s-a întors; eu am văzut că în jos de la capul lui cădeau nişte raze de o lumină neobişnuită, iar el emoţionat, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că în acea zi de dimineaţă au scos din schit icoana făcătoare de minuni „Kalujskaia“ a Maicii Domnului, iar batiuşka a ieşit din hibarcă şi s-a rugat. Atunci, împreună cu ceilalţi, funcţionarul a văzut raze de lumină, care se răspândeau în toate părţile de la părintele care se ruga. După câteva minute m-au chemat şi pe mine la stareţ. Am intrat în chilia lui săracă şi semiîntunecată, cu mobilier sărăcăcios, numai din lemn. În acele momente l-am văzut pe stareţ istovit de nevoinţele neîntrerupte şi post, abia ridicându-se din locşorul lui. Pe atunci era bolnav. Ne-am salutat; după o clipă am văzut o lumină neobişnuită în jurul capului său şi de asemenea, o mare rază de lumină, care cădea pe el de sus, ca şi cum tavanul chiliei se desfăcuse. Raza de lumină venea din cer şi era exact aşa ca lumina din jurul capului său; chipul stareţului devenise plin de har şi el zâmbea. Nu am aşteptat nimic de la stareţ şi pentru că am fost atât de uimit, am uitat complet toate întrebările care se îngrămădeau în capul meu şi la care doream atât de mult să obţin răspuns iscusit din viaţa duhovnicească a stareţului. Cu adânca lui smerenie creştinească şi prin blândeţe – acestea erau calităţile specifice stareţului – el stătea şi aştepta răbdător ca eu să vorbesc. Eu, însă, uimit, nu puteam să mă desprind de vedenia complet neînţeleasă pentru mine. În cele din urmă abia am putut să-mi dau seama că vreau să mă spovedesc la el şi am început să-i vorbesc: „Batiuşka! Eu sunt un mare păcătos“. Nici nu am izbutit să-i spun acest lucru, căci într-o clipă faţa lui a devenit serioasă, iar lumina, care se revărsa peste el şi îi învăluia capul, a dispărut. Înaintea mea stătea din nou obişnuitul stareţ pe care l-am văzut în momentul în care am intrat în chilie. Am petrecut aşa puţin timp. Căci lumina a strălucit iarăşi în jurul capului său şi iarăşi a apărut acea rază de lumină, însă acum era de câteva ori mai strălucitoare şi mai puternică. Din cauza bolii nu a putut să mă spovedească. I-am cerut sfatul cu privire la începutul meu în funcţia de curator şi l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine. Nu puteam să mă desprind de vedenia aceea atât de minunată şi de zece ori mi-am luat rămas bun de la batiuşka şi am tot privit chipul plin de har şi luminat de un zâmbet îngeresc. Şi l-am lăsat aşa în acea lumină nepământeană. După aceea am mai mers timp de trei ani la schitul Optina şi am fost de multe ori la batiuşka Iosif, însă niciodată nu l-am mai văzut aşa ca atunci. Lumina pe care am văzut-o asupra stareţului nu se aseamănă cu nici una dintre luminile pământeşti, cum ar fi cea solară, fosforescentă, electrică, lunară şi altele; lumină ca cea a cuviosului nu am văzut în realitate. Eu mi-am explicat această vedenie prin faptul că stareţul se afla într-o stare puternică de rugăciune şi harul lui Dumnezeu a ieşit din vasul Lui ales în chip văzut. Însă nu am putut să-mi explic de ce m-am învrednicit să văd o asemenea arătare, ştiindu-mi păcatele, căci nu mă pot lăuda decât cu neputinţele mele. Poate că Dumnezeu m-a chemat pe mine, păcătosul, pe drumul pocăinţei şi al îndreptării, arătându-mi în faţă ce har pot dobândi aleşii Lui în această viaţă pământească a plângerii şi necazului. Povestirea mea este adevărată şi pentru că eu, după această vedenie, am simţit o bucurie nespusă şi o înflăcărare religioasă puternică, deşi înainte de a intra la stareţ nu avusesem asemenea sentimente. Au trecut deja patru ani de atunci, însă şi acum, prin simpla amintire a acelor momente, trec prin înduioşare şi încântare“.
Povestirea mea „Iudeilor le va fi îndemn, iar elinilor sminteală“; necredincioşilor, care şovăie şi se îndoiesc de credinţă le va fi plăsmuire, fantezie sau în cel mai bun caz, halucinaţie. În vremea noastră, în care domneşte neîncrederea, necredinţa şi destrămarea religioasă, asemenea povestiri provoacă numai un zâmbet iar uneori chiar şi supărare.
Ce să facem? Să tăcem noi, slujitorii adevărului – nu se va întâmpla! Vrednicul de pomenire stareţul Iosif e o adevărată lumânare care arde şi face lumină, iar lumânarea nu stă sub obroc, ci în sfeşnic pentru a-i lumina pe toţi cei care se află în adevărata biserică a lui Hristos. Îi rog pe toţi credincioşii creştini să se roage pentru el, ca şi el să se roage pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Toate cele spuse mai sus le-am redat ca pe un adevăr curat: nu este aici nici o urmă de exagerare sau ficţiune, căci mărturisesc în numele lui Dumnezeu şi din conştiinţa mea de iereu“.
Părintele Pavel a vizitat cu adevărat atunci schitul Optina, „oarecum întâmplător“ – scrie una dintre contemporanele acelor evenimente. El a ajuns acolo pentru că a mers în vizită la mătuşa mea, care în acea perioadă locuia cu soţul ei permanent în mănăstire. Pe părintele Pavel mi-l amintesc încă din copilărie, când venea să facă sfeştanie în casa mătuşii mele, Elena Alexandrovna Ozerova, soţia lui S. A. Nilus. Pe atunci ea era tutorele şcolii de fete felceri – Rojdestvensk – unde părintele Pavel era paroh al bisericii. La ea a şi mers în vizită pentru un timp părintele Pavel, când mătuşa mea locuia la schitul Optina. Părintele Pavel era un preot minunat, însă ca şi majoritatea clerului mirean din Rusia, era împotriva monahismului. Dar iată ce zguduitură l-a aşteptat odată cu sosirea la schitul Optina. A devenit, de atunci, ascultătorul stareţilor optineni. În anul 1916 a trebuit să îmi petrec iarna la Petersburg şi acolo am mers la părintele Pavel să mă spovedesc. Înaintea mea s-a înfăţişat un om neobişnuit de serios şi atent, care se temea să rostească cuvinte de prisos. Era un călugăr sobru, deşi fără călugărie. Participa des la privegherile care se săvârşeau noaptea la Karsov la biserica de pe cavoul părintelui Ioan de Kronştadt. Acolo, în locul primitor de străini, slujea în fiecare săptămână acatiste.În momentul pomenirii numelui Maicii Domnului începeau să urle duhurile rele care se aflau în cei îndrăciţi, pentru că aceia veneau acolo în speranţa vindecării. Ţipetele erau foarte ascuţite, neasemănătoare la glas cu cele omeneşti. Erau nedescris de puternice şi reci, îngheţând sufletul de groază. Eu abia am putut să mă ţin pe picioare din cauza ţipetelor îngrozitoare pe care le scoteau cei posedaţi. Sufletul meu tremura ca o pasăre care aude glasul cruntului ei duşman. În perioada descrisă, părintele Pavel era parohul bisericii, ales prin acordul general. După revoluţie s-a mutat la Moscova şi a slujit în mănăstirea Novo-Devicie şi mai departe nu mai ştiu.

B. Minunile

Izbăvirea casei de incendiu prin rugăciunea micului Ivan, viitorului stareţ Iosif

În sat s-a produs un mare incendiu. Familia micului Ivan Litovkin se mutase nu cu mult timp înainte într-o casă nouă, abia construită. Copilul a văzut spaima celor din casă şi singur a înţeles primejdia. Neştiind la cine să se îndrepte pentru ajutor, şi-a întins mâinile către biserica din apropierea casei lor şi care avea hramul Acoperământului Prealuminoasei Născătoare de Dumnezeu şi a început să strige: „Împărăteasă Cerească! Lasă-ne căsuţa noastră, că e nou-nouţă!“. Rugăciunea copilului a fost ascultată; totul în jur a ars, însă casa Litovkinilor a rămas întreagă.

Vindecarea surorii bolnave

O călugăriţă a redat despre ea următorul lucru: „Încă din timpul vieţii cuviosului am avut suferinţe mari. Îmi era inexprimabil de greu, iar printre cei din jur nu era nici un om care să mă înţeleagă. În cele din urmă am ajuns până acolo, încât m-am îmbolnăvit de piept şi îmi ieşea sânge din gât, iar ascultarea mea o îndeplineam cu mare greutate, ascunzându-mi slăbiciunea faţă de toţi. Între timp a venit vremea cositului fânului şi a trebuit să merg în rând cu ceilalţi, deşi îmi simţeam cumplita slăbiciune. M-am pierdut de tot cu firea şi în timpul serii am rugat-o fierbinte pe Împărăteasa Cerească să mă ajute ea. Am adormit şi am văzut că mă aflu în hibarcă, lângă icoana Maicii Domnului „Vrednică eşti“. Am aşteptat, însă batiuşka nu m-a primit. În cele din urmă a ieşit liniştită maica egumenă faţă de care eram apropiată şi i-am vorbit: „Măicuţă, oamenii îl roagă pe batiuşka pentru cei apropiaţi ai lor; sfinţia voastră, de ce nu l-aţi rugat pentru mine?“.
„– Ba l-am rugat pe batiuşka pentru tine“, a răspuns ea. Numai ce a spus aceasta şi pe uşă a ieşit însuşi batiuşka, în halatul albicios şi a spus de trei ori: Hristos a înviat! Iar eu am început să zic în somn „Vrednică eşti…“ şi, ajungând la sfârşitul rugăciunii, m-am aruncat la picioarele cuviosului şi i-am povestit suferinţele mele şi cum mă doare pieptul. Atunci batiuşka a făcut un nod jos la sutana lui şi a apăsat cu el locul bolnav pe pieptul meu, spunându-mi să-mi amintesc că „Dumnezeu e milostiv“, apoi m-a mângâiat, şi eu m-am sculat complet sănătoasă.

Minunea clarviziunii stareţului

O moşiereasă bogată din Kozlovsk, după ce a citit cu însufleţire biografia stareţului Ambrozie, le-a propus celor două fiice ale sale, ca imediat ce termină institutul, să plece la schitul Optina. Fata mai mică a consimţit cu dragă inimă, însă cea mare nu a vrut, pentru că aşteptau ca la ei pe moşie să sosească un mare grup de oaspeţi şi tineret şi urma să-şi petreacă timpul în mod plăcut. Mama ei a încercat să o convingă, însă ea a rugat-o să o lase acasă cu guvernanta. Moşiereasa împreună cu fata cea mică au plecat la Optina, unde le-a plăcut atât de mult amândurora, încât s-au hotărât să stea mai mult. Călugărul de la arhondaric le-a sfătuit să meargă la părintele arhimandrit şi apoi să vadă camerele libere. Ajungând la stareţ pentru binecuvântare, ele i-au spus acestuia că le place acolo atât de mult, încât s-au hotărât să rămână pentru mai mult timp. Însă batiuşka le-a răspuns în mod serios şi categoric: „Nu, trebuie să mergeţi mai repede acasă“. Acest răspuns le-a mirat foarte tare şi le-a nedumerit, neînţelegând de ce batiuşka se poartă cu ele aşa de neprietenos şi chiar le goneşte.
În zilele următoare ele iarăşi au mers în hibarcă. Stareţul, ieşind să dea blagoslovenie, le-a văzut şi le-a spus aspru: „Cum, mai sunteţi aici? Plecaţi mai repede – şi întorcându-se rapid s-a dus la el şi urcând deja pe scări a vorbit – numai că mi-e teamă să nu găsiţi un mormânt“.
Mulţi dintre cei care se aflau în hibarcă au auzit aceste cuvinte, care au produs asupra tuturor o impresie puternică. În cele din urmă, moşiereasa s-a îngrijorat şi, neţinând cont de rugăciunile călugărului de la arhondaric, şi-a strâns imediat lucrurile şi a plecat.
Apropiindu-se de casa lor, au fost uimite văzând o mare mulţime de oameni în cerdac şi în scurt timp, dincolo de uşă, au văzut un coşciug. Fata mai mare, refuzând să meargă la Optina, s-a plimbat pe creastă, a căzut de pe cal şi s-a lovit mortal.
Sora rasoforă M. a spus despre ea: „Eu am intrat în mănăstire din dorinţă sinceră, însă eram foarte săracă. Mi-era total imposibil să trăiesc. M-am gândit şi le-am vorbit călugăriţelor: „Voi pleca în lume, mă voi angaja într-un loc, voi agonisi bani şi atunci voi reveni şi voi îmbrăca din nou veşmântul călugăresc“. Am trăit în mănăstire aproape un an, am studiat viaţa de mănăstire şi am văzut că fără mijloace materiale nu se poate trăi, însă am părăsit această hotărâre cât am fost la batiuşka. Când am sosit la părintele, am intrat la el trei persoane, iar el a vorbit: „Iată că au venit la mine două călugăriţe şi o mireancă. Această mireancă trăieşte de mult în mănăstire, iar surorile îi spun: «Călugăreşte-te!» dar nu vrea. Ea spune: „Voi pleca în lume, voi agonisi bani şi atunci mă voi călugări“.

Minunea de după moarte

În a doua zi după moartea stareţului Iosif, la mormântul lui s-a vindecat complet o îndrăcită. Ea a suferit mult timp de o boală neînţeleasă şi până nu s-a vindecat nimic nu a ajutat-o şi nimeni nu a putut să-i spună din ce cauză este bolnavă. În acea vreme, când s-a sfârşit stareţul Iosif, i s-a întâmplat să ajungă la Optina şi în biserică s-a aşezat lângă mâna lui moartă şi a început imediat să ţipe. După aceea n-a putut nicicum să se apropie liniştită de mormântul stareţului şi de fiecare dată se opunea şi ţipa: „Mă tem, mă tem de el!“. În cele din urmă, ţăranii care o însoţeau au hotărât să o ducă forţat la mormânt; bolnava s-a opus, a ţipat cu furie, însă toţi aceia au înclinat-o şi au aşezat-o pe mormânt. Atunci ea s-a liniştit dintr-o dată şi, după ce a stat culcată câtva timp, s-a ridicat complet sănătoasă. Stând la Optina un timp destul de îndelungat, a postit şi s-a însănătoşit, iar crizele de boală nu au mai revenit.

Răspândirea harului din ochii stareţului

O credincioasă foarte devotată stareţului, fiind pe deplin liberă, s-a mutat în apropierea schitului Optina ca să fie mai aproape de batiuşka Iosif. O perioadă de timp s-a luptat puternic cu un gând ce o tulbura şi îi spunea că ea îl nelinişteşte cumplit pe stareţ şi că nu are de ce să trăiască acolo. Cu aceste gânduri a intrat în schit, hotărându-se în sufletul ei să meargă la hibarcă pentru ultima oară. Stareţul a primit-o să-i dea binecuvântare şi când ea a vrut să-i spună de ce a venit, a fost uimită de privirea stareţului: din ochii lui curgea potop de raze de lumină harică.

Vindecarea unei femei de patima beţiei

Una dintre contemporanele stareţului a povestit: „Eu am primit o scrisoare de la o cunoştinţă din Sevastopol, care mi-a spus că s-a luptat puternic cu patima beţiei. Mergând la Optina, i-a explicat părintelui despre ea, însă el nu a crezut. Atunci eu i-am scris o scrisoare părintelui. Batiuşka mi-a spus: „Dacă ea bea, atunci trebuie să facă canonul Mântuitorului, al Macii Domnului şi al mucenicului Bonifatie“. I-a dat o iconiţă şi cu credinţă a adăugat: „Nu va mai suferi de această boală“. Într-adevăr, într-un timp scurt ea a încetat să mai bea şi a trimis o scrisoare de mulţumire.
În acea noapte în care a murit stareţul, o maică din mănăstirea Belevska, trăind în sărăcia ei fără ajutorul stareţului şi fiind foarte mâhnită la gândul cum va trăi de acum încolo, l-a văzut pe stareţ în vis. Batiuşka a venit la ea bucuros, luminos, şi i-a vorbit: „Nu te întrista. Iată că batiuşka Ambrozie îţi trimite pentru nevoi 25 de ruble“. După ce s-a sculat a aflat că batiuşka Iosif a murit în acea noapte şi s-a gândit că acum nu numai batiuşka Ambrozie, ci şi batiuşka Iosif nu va mai putea să-i dea niciodată nimic şi nici nu avea de unde să primească mai mult. Însă ce mare i-a fost mirarea când, după câteva zile, a primit o donaţie de 25 de ruble. În scurt timp, acea binefăcătoare i-a mai trimis 25 de ruble, deoarece şi-a amintit că părintele Iosif a rugat-o cândva să o ajute pe această maică săracă.

C. Învăţăturile

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate câte există, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea.
Ce se dobândeşte cu trudă, acela e şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui ce întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare, nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
Dacă cele trebuincioase sunt imperfecte, înseamnă că sunt şi folositoare; căci cu răul se pune la încercare binele.
Conştiinţa omului e asemenea unui ceas deşteptător. Dacă ceasul a sunat şi te scoli imediat, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, atunci înseamnă că îl vei auzi întotdeauna. Dar dacă nu te scoli imediat câteva zile la rând, spunându-ţi: „Mai stau puţin!“, atunci la urma urmelor nu vei mai reuşi să te trezeşti când sună. Ce e uşor pentru trup, acela e nefolositor pentru suflet, iar ce e folositor pentru suflet, acela e greu pentru trup. Rugăciunea însăşi ne învaţă. Răbdarea este mama mângâierilor. Mântuirea înseamnă a răbda cu mulţumire.
Sunt mulţi cei care plâng, însă nu pentru ce trebuie, sunt mulţi care se mâhnesc, însă nu pentru păcate; sunt mulţi care par smeriţi, însă nu sunt cu adevărat. Exemplul Domnului Iisus Hristos ne arată cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să suportăm greşelile oamenilor.

XII. CUVIOSUL STAREŢ VARSANUFIE

Împlinirea legii lui Dumnezeu nu se poate învăţa
fără trudă, iar truda aceasta înseamnă
rugăciune, post şi trezvie.

A. Viaţa

În acelaşi timp cu cuviosul Iosif şi cuviosul Anatolie şi după moartea lor s-a nevoit în schitul Optina stareţul Varsanufie, ulterior schiarhimandrit. Stareţul Varsanufie, în lume Pavel Ivanovici Plihankov, de viţă nobilă, s-a născut pe 5 iulie în anul 1845. După terminarea şcolii în corpul de cadeţi din Poloţk, a intrat în serviciul militar şi a avansat până la gradul de colonel al armatei căzăceşti din Orenburg, având funcţia de conducător al secţiei de mobilizare şi mare aghiotant al districtului militar din Razansk. Însă îndrumarea duhovnicească pe care i-au dat-o părinţii încă din copilărie a căpătat trecere peste celelalte interese şi el a hotărât să se dedice lui Dumnezeu. Mai târziu, cuviosul Varsanufie a povestit despre el: „În fiecare zi mergeam la liturghia de dimineaţă. Aşa m-a învăţat mama mea vitregă şi acum îi sunt foarte recunoscător! Când stăteam în sat şi aveam numai cinci ani, ea mă trezea în fiecare zi la ora 6 dimineaţa. Eu nu prea vroiam să mă scol, însă ea trăgea pătura de pe mine şi mă obliga să mă ridic; şi trebuia să mergem, oricum ar fi fost vremea, o verstă şi jumătate până la liturghie. Îi mulţumesc pentru o asemenea educaţie! A avut o perseverenţă continuă şi a educat în mine dragostea pentru biserică, pentru că ea însăşi se ruga întotdeauna cu sârguinţă“.
Când stareţul era încă ofiţer, a reuşit să participe la Liturghia pe care o săvârşea sfântul părinte Ioan Kronştadt. Pavel Ivanovici a mers în altar. În acel moment, Sf. Ioan aducea Sfintele Daruri din proscomidier în altar. După ce a aşezat potirul, Sf. Ioan repede s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna şi fără să spună nimic, a plecat iarăşi în proscomidiar. Toţi cei prezenţi au văzut acest lucru şi au spus după aceea că într-adevăr, el va fi preot. Însă Pavel Ivanovici nici nu se gândea pe atunci la aceasta.
Şi iată că, odată, îmbolnăvindu-se grav de pneumonie şi simţindu-şi moartea aproape, i-a poruncit ordonanţei să citească cu voce tare Evanghelia, iar el a aţipit… În acele momente i s-a întâmplat să aibă o vedenie minunată: a văzut cerurile deschise şi o lumină puternică şi s-a cutremurat, fiind cu totul cuprins de o mare frică. Toată viaţa i s-a derulat înaintea lui fulgerător. A fost pătruns adânc de conştiinţa pocăinţei pentru întreaga sa viaţă şi a auzit o voce de sus, care i-a poruncit să meargă la schitul Optina. În sufletul lui s-a produs o transformare, i s-a deschis vederea duhovnicească şi a înţeles cuvintele Evangheliei, în toată profunzimea lor. Datorită chemării stareţului Nectarie, „din strălucitul războinic, într-o noapte, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, a devenit un mare stareţ“. În lume a purtat numele Pavel şi această minune care i s-a întâmplat aminteşte de convertirea miraculoasă a protectorului său ceresc – apostolul Pavel. Pavel Ivanovici s-a născut în ziua aflării moaştelor cuviosului Serghie de Radonej şi l-a considerat pe acesta protectorul său. Spre uimirea tuturor, colonelul bolnav a început să se însănătoşească şi a plecat la schitul Optina. În acea vreme, stareţ la Optina era cuviosul Ambrozie, care i-a poruncit să-şi termine toate treburile în trei luni, spunându-i că, dacă nu va sosi la timp, va muri. Apoi au început diferite piedici. Colonelul Plihankov a mers la Petersburg pentru a-şi pregăti retragerea, însă i s-a propus o funcţie şi mai bună şi i-au refuzat retragerea. Colegii râdeau de el, plata banilor încetinea, nu putea să-şi plătească datoriile faţă de toţi cei care trebuia, a căutat bani cu împrumut şi n-a găsit. Dar i-a venit în ajutor stareţul Varnava de la schitul Ghetsimani: i-a arătat unde poate găsi bani. Şi s-a grăbit să îndeplinească porunca lui Dumnezeu.
Oamenii, împotrivindu-se plecării lui, i-au găsit chiar şi logodnică… Numai mama lui vitregă s-a bucurat şi i-a dat binecuvântare pentru viaţa de călugăr. Cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit toate obstacolele şi a ajuns la Optina în ultima zi a termenului de 3 luni pe care l-a avut. Stareţul Ambrozie era aşezat în coşciug, iar el s-a lipit de coşciugul acestuia.
În luna decembrie a anului 1891, Pavel Ivanovici a fost primit în rândul fraţilor schitului Înaintemergătorului. Succesorul stareţului Ambrozie, cuviosul Anatolie Zerţalov i-a dat ascultarea de a fi ucenicul de chilie al stareţului Nectarie. Lângă stareţul Nectarie, cuviosul Varsanufie a trecut în decursul a 10 ani prin toate treptele monahale, până la cea de ieromonah şi i-a studiat pe Sfinţii Părinţi teoretic şi practic. Timp de 3 ani, în fiecare seară, a mers la stareţul Anatolie pentru convorbiri lungi, apoi la stareţul Iosif.
În anul 1903 Înalt Prea Sfinţitul Antonie, mitropolitul Sankt-Petersburgului, l-a chemat pentru o demnitate mai înaltă, însă cuviosul Varsanufie, din smerenie şi dragoste pentru viaţa singuratică, a refuzat propunerea şi a rămas la Optina unde, în anul 1907 a fost numit conducătorul schitului, cu ridicarea în rangul de egumen şi i s-a dăruit cârja. Lui i s-a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a obştii şi a tuturor vizitatorilor, cu care a stabilit apoi o relaţie spirituală neîntreruptă, al cărei rod a fost corespondenţa zilnică, ajungând până la nu mai puţin de patru mii de scrisori pe an.
Asprimea vieţii, erudiţia în cuvântul dumnezeiesc şi bunul simţ rar întâlnit, au atras într-un timp foarte scurt atenţia multora faţă de el. De la moartea Sfântului Ioan de Kronştadt şi a stareţului Varnava Ghetsimanski, afluxul pelerinilor la Optina s-a mărit considerabil. Printre ei se aflau multe persoane din înaltele clase sociale şi, de asemenea, tineret studios din ambele genuri de învăţământ superior. Frământaţi de diferite sentimente şi derutaţi din cauza îndoielilor, alergau către ajutorul şi îndrumarea stareţului Varsanufie şi, datorită acţiunii harului dumnezeiesc, găseau la el medicamentul potrivit.
Cuviosul Varsanufie avea un caracter oarecum asemănător cu caracterul marilor stareţi optineni Lev şi Anatolie. Dreptatea incoruptibilă, simplitatea şi sinceritatea lui erau de neîndurat pentru toţi păcătoşii mândri, egoişti şi fără scrupule. El nu putea niciodată să se prefacă şi nici să dea dovadă de făţărnicie.
Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât au fost ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta deschis. El vedea sufletul omului, iar acest lucru îi oferea posibilitatea să-i îndrepte pe cei lacomi, să-i îndrume de pe calea minciunii pe cea a adevărului, să vindece bolile trupeşti şi sufleteşti, să alunge demonii.
Stareţul, îmbrăcat în sutană cu epitrahil, înainte de spovedanie purta discuţii, în timpul cărora vedea sufletele celor prezenţi cu ajutorul diferitelor întâmplări din viaţă, le arăta păcatele uitate sau pe cele de care se îndoiau.
Nu se uita la nimeni, ca să nu tulbure pe cineva şi ca oamenii să înţeleagă bine. O tânără a spus odată: „Dar acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!“.
După molitva de obşte, stareţul îl spovedea pe fiecare în parte. Nu se grăbea să pună întrebări, asculta şi dădea poveţe. Astfel a avut o atitudine total egală, atât faţă de cei mari, cât şi faţă de ultimul dintre fraţi. Purtându-se cu foarte mare atenţie şi dragoste, trata sufletele, căci cunoştea în amănunţime structura sufletească a fiecăruia.
Dându-le binecuvântare celor ce posteau, îi sfătuia ca după pavecerniţă, când se citeau canoanele, să nu mănânce nimic până la împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cazuri excepţionale hotăra să se bea un ceai. „Uneori, în ziua împărtăşaniei, se crează o stare greoaie, însă nu trebuie să-i acordăm atenţie şi nu trebuie să deznădăjduim, căci în ziua aceasta diavolul special îl întărâtă pe om şi lucrează asupra lui ca o hipnoză. Hipnoza este rea, nu este o putere bună.
Datorită acestei înşelăciuni diavolul ne tulbură şi pe noi, preoţii, când săvârşim Liturghia“ – spunea stareţul. De asemenea, îi sfătuia pe oameni să nu doarmă în ziua în care se împărtăşeau.
Cuviosul Varsanufie spunea: „Nu trebuie să ieşi din Biserică până la sfârşitul liturghiei, căci altfel nu primeşti harul lui Dumnezeu. Mai bine să soseşti către sfârşitul liturghiei şi să rămâi, decât să ieşi înainte de sfârşit. Iată că la noi în biserică se citesc cei şase psalmi şi oamenii, adesea, ies în aceste momente din biserică. Ei nu înţeleg şi nu simt că cei şase psalmi sunt o simfonie duhovnicească, viaţa duhovnicească ce cuprinde tot sufletul şi îi oferă cea mai înaltă desfătare“.
În tot timpul şederii la Optina, stareţul nu s-a îndepărtat de obşte şi a ieşit din schit numai cu ascultare. Ultima lui ieşire a fost în anul 1910, la gara Astapovo, pentru că a fost chemat să-şi ia rămas bun de la contele muribund Lev Tolstoi. Însă lui, aşa cum se ştie, nu i-au permis cei din jurul contelui să-l vadă, spre părerea de rău a tuturor credincioşilor şi a însuşi cuviosului Varsanufie, care a spus cu tristeţe: „Nu m-au lăsat să merg la Tolstoi. Doctoriile vracilor, ale rudelor, nimic nu l-a ajutat… Lanţul de fier l-a ferecat pe răposatul Tolstoi; deşi s-a numit şi Lev, tot nu poate să se rupă, nici să iasă din el…“.
Fără să ţină cont de marile daruri duhovniceşti ale cuviosului Varsanufie şi de aptitudinile sale administrative, s-au găsit oameni nemulţumiţi de activitatea lui. În general, aceştia erau călugări noi, veniţi în obşte din rândurile revoluţionarilor decăzuţi spiritual. Ei nu înţelegeau nici esenţa nevoinţelor călugăreşti, nici ideea ocârmuirii duhovniceşti. Ei vroiau să producă schimbări în mănăstire, să închidă schitul şi pentru aceasta doreau să ocupe funcţii de conducere. Acest lucru a evoluat până la o răzvrătire deschisă. Din păcate, prin reclamaţii şi vorbe de cleveteală şi defăimare, ei l-au indus în eroare pe episcopul Serafim Ciceagov. Datorită dispoziţiei acestuia, stareţul Varsanufie a fost îndepărtat din schitul Optina şi numit egumen al mănăstirii Golutvinsk, una dintre cele mai sărace mănăstiri din Rusia. Acest lucru s-a produs în luna aprilie a anului 1912.
Stareţul Varsanufie a găsit mănăstirea Golutvinsk în paragină, atât pe latură exterioară, cât şi pe cea interioară. Însă, în ciuda bătrâneţii sale, a bolii şi a încercărilor grele din ultimele zile, nu s-a descurajat. Cu energia lui specifică, s-a apucat de treburile conducerii, îngrijindu-se de bunăstarea exterioară şi interioară a mănăstirii. Eforturile lui au fost covârşitor de mari şi însoţite de necazuri puternice, în principal, datorită contactului cu fraţii nedisciplinaţi. În timpul cel mai scurt, mănăstirea a început să se înnoiască şi să înflorească. Printre altele, în timp ce poporul credincios ortodox venea de pretutindeni la stareţ pentru a dobândi vindecarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, suferinţa l-a săpat pe însuşi cuviosul Varsanufie. El a biruit-o oarecum tot anul 1912, însă de la începutul anului 1913 a început să slăbească rapid. Trecuseră 365 de zile de la ieşirea din schitul Optina şi această perioadă trebuia să coincidă cu sfârşitul cuviosului, după proorocia fericitei Parascheva din Sarov. Batiuşka s-a chinuit puternic şi, uneori, chiar a plâns. În afară de sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, faţă de care avea dragoste, el i-a chemat în ajutor şi pe stareţii optineni, spunând: „Batiuşka Lev, batiuşka Macarie, batiuşka Ambrozie, batiuşka Ilarion, batiuşka Anatolie, batiuşka Iosif, ajutaţi-mă prin sfintele voastre rugăciuni!“.
Pe 1 aprilie, în anul 1913, la ora şapte şi şapte minute dimineaţă şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit atât de mult şi de dragul Căruia toată viaţa lui s-a răstignit până în ultimele clipe. În acelaşi timp, trupul stareţului era îmbrăcat în schima pe care o primise în anul 1910 în taină şi în care a vrut să fie aşezat în coşciug, lăsând aceasta cu limbă de moarte.
Spre marea alinare a fiilor săi duhovniceşti, Sfântul Sinod a hotărât să fie îngropat la schitul Optina, unde i-au şi mutat trupul. Aici, în apropiere de mormintele marilor stareţi optineni, în faţa mormântului ieroschimonahului Pimen şi în rând cu marele stareţ Anatolie cel Mare, iubitul său părinte, duhovnic şi îndrumător, şi-a găsit locul de veci cuviosul Varsanufie. S-a stins marele stareţ şi şi-a găsit odihna în iubitul său schit de la Optina.
Episcopul Trifon, care îl cunoştea pe stareţ încă din vremuri îndepărtate, când era doar frate de mănăstire şi care îl respecta adânc, a zis următorul lucru: „Tu ai ştiut numai să iubeşti, numai să faci bine şi ce mare de răutăţi şi defăimări s-a revărsat peste tine! Toate le-ai primit cu supunere, asemenea lui Iov, care a suferit mult. Eu sunt martor că nici un cuvânt de osândă nu mi-a fost dat să aud de la tine cu privire la cineva… Eu, ca păstor, ştiu ce înseamnă în vremurile noastre asemenea stareţi. Învăţăturile lui sunt mai preţioase prin faptul că a unit erudiţia cu înălţimea vieţii monahale“.

B. Minunile

Străvederea stareţului Varsanufie

Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta oarecum deschis. În toată înfăţişarea lui exista ceva asemănător cu marii prooroci sau apostoli, în care se oglindea, ca o lumină clară, slava lui Dumnezeu.
Despre înfăţişarea lui interioară e greu de spus în două cuvinte. Un stareţ adevărat, aşa cum era el, trebuie să fie înzestrat cu darul proorociei. Dumnezeu îi descoperă nemijlocit trecutul, prezentul şi viitorul. Aceasta este clarviziunea. Acest dar – de a vedea sufletul omenesc – îi dă posibilitatea de a-i îndrepta pe cei lacomi, de a-i îndruma de pe drumul greşit pe cel adevărat, de a vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti, de a alunga demonii. Toate acestea l-au caracterizat pe părintele Varsanufie. Un asemenea dar are nevoie de nevoinţă neîntreruptă, de sfinţenia vieţii. Mulţi oameni au văzut stareţi învăluiţi de lumină în timpul rugăciunii lor. L-au văzut şi pe stareţul Varsanufie oarecum strălucind în timpul dumnezeieştii liturghii. O martoră în viaţă ne-a transmis despre acest lucru. Într-adevăr, el a mers pe urmele marilor săi înaintaşi şi «a intrat în rândurile învingătorilor din oastea lui Hristos».
În anul 1903 stareţul scria:
„Demult, în sufletul meu tăinuiam dorinţa
De a rupe toate legăturile cu lumea deşartă,
De a începe o altă viaţă – o viaţă de nevoinţe:
În obştea călugărilor să mă izolez pe veci
Unde aş fi putut şi să plâng şi să mă rog!
Cutreierând prin lumea rebelă şi aspră
Să suport cu smerenie necazurile şi greutăţile ei
Şi să aştept să încep o nouă viaţă duhovnicească
Să aduc roade vrednice de pocăinţă,
Şi să intru cu bărbăţie în rândurile biruitoare
Ale marii armate a lui Hristos“.
Clarviziunea părintelui Varsanufie era excepţională. Spre pomenirea lui, părintele Vasile Şustin a descris multe întâmplări. Maria Vasilievna Şustina, sora protoiereului, ne-a trimis următoarea povestire, care se referă la sora lor decedată: „Părintele Varsanufie i-a recitat surorii mele de 9 ani, Ana, următoarea poezie:
„Pasărea lui Dumnezeu nu cunoaşte
Nici griji, nici greutăţi,
Şi nu-şi construieşte cuib pentru mulţi ani“.
Apoi a continuat: „La stareţul Ambrozie a venit o moşiereasă bogată împreună cu fiica ei frumoasă, ca să îi ceară blagoslovenie pentru căsătoria cu un husar. Stareţul Ambrozie i-a răspuns: „Ea va avea un Mire mult mai minunat şi mai onorabil. Veţi vedea că va veni El Însuşi în noaptea de Paşti“. Şi a venit Paştele. Toţi erau frământaţi, se înfierbântaseră de tot şi ardeau de nerăbdare. Când s-au întors de la biserică, mesele erau încărcate de bucate. Mama tinerei fete stătea pe verandă şi a văzut o imagine minunată. Zorile începuseră să se ivească. La un moment-dat a exclamat: «Iată că vine o troică pe drum – sigur este mirele». Însă troica a trecut în goană pe lângă ei. După ea a apărut o a doua troică, însă şi aceea a trecut pe lângă ei. Fata a ieşit pe verandă şi a spus: «Mie mi-e rău!». Apoi au auzit clopoţeii. Mama ei s-a repezit să dea ordine, însă a auzit strigătul puternic al fiicei: «Iată, Mirele meu minunat!». Ea a alergat înapoi şi ce i-a fost dat să vadă: fata ei ridicase mâinile către cer şi căzuse fără cunoştinţă.“
Această povestire, ca şi versurile despre pasărea lui Dumnezeu care «nu-şi face cuib pentru mulţi ani» au fost proorocii pentru Ana. Când a împlinit 19 ani, ei i-a plăcut un tânăr, apoi un altul mai bun, însă nu i-a fost dat să se bucure de fericire. În timpul războiului civil ea a trebuit ca, împreună cu părinţii, să părăsească ferma din gubernia Poltava şi să se îndrepte spre sud. Pe drum, în apropiere de Krâm, Ana s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. Înainte de moarte s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Iată cum s-a împlinit prezicerea părintelui Varsanufie.
Aceeaşi Maria Vasilievna scrie: „Altădată stareţul a prevenit-o pe o călugăriţă tânără să nu fie încrezătoare în sine. În scurt timp însă, ea singură s-a apucat să citească Psaltirea în biserică pentru cei morţi şi a refuzat participarea altor călugăriţe. La miezul nopţii a simţit că îi este frică, a luat-o la fugă şi şi-a prins îmbrăcămintea cu uşa. De dimineaţă au găsit-o pe duşumea, în delir. Au dus-o la sanatoriu, unde a stat un an şi s-a întors încărunţită“.
Nouă ne sunt cunoscute câteva cazuri de clarviziune a stareţului Varsanufie dovedite în timpul spovedaniei fiilor lui duhovniceşti.
Elena Alexandrovna Nilus ne-a povestit că odată, când a mers împreună cu soţul să se spovedească la stareţ (iar el, în chip excepţional, îi spovedea în acelaşi timp, pentru că ştia că ei nu au secrete unul faţă de celălalt), l-a întrebat pe Serghei Alexandrovici dacă a săvârşit un păcat anume: „Da – a răspuns el – însă eu nu am considerat că e păcat“. Atunci stareţul i-a explicat lui Nilus păcătoşenia faptei lui sau a gândului şi a exclamat: „Şi poliţa aţi rupt-o în bucăţi, Serghei Alexandrovici“.
Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la Nilus în schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?“, a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat: „Cum a putut stareţul să afle acest lucru?“.
O întâmplare asemănătoare a avut loc cu Sofia Mihailovna Lopuhina, născută Osorghina. Ea a povestit că a mers la schitul Optina când era o tinerică de 16 ani. Mulţimea de o mie de oameni din jurul „hibarcăi“ stareţului a uimit-o. (Hibarcă se numea căsuţa de lemn unde locuia stareţul).
Ea s-a suit pe un buştean ca să îl vadă pe stareţ când iese. Nu după mult timp, stareţul a apărut şi, deodată, i-a făcut semn să se apropie. El a condus-o în chilie şi i-a povestit toată viaţa ei, an cu an, enumerând-i toate greşelile, când şi unde le-a săvârşit şi a pomenit personajele după numele lor. Iar apoi i-a spus: „Mâine tu vei veni la mine şi îmi vei repeta tot ce ţi-am spus. Nu am vrut decât să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti“.
Sofia Mihailovna nu a mai fost de atunci la schitul Optina. L-a revăzut pe stareţ când acesta a poposit la Moscova, în drum spre Golutvin. Îmbătrânise mult şi era tras la faţă. Spunea că e limpede că Dumnezeu îl iubeşte, dacă i-a trimis o astfel de încercare. A trecut un an. Ea s-a căsătorit cu Lopuhin. Stareţul a murit. Pe neaşteptate, în apartamentul ei s-a auzit soneria. A intrat un călugăr de statură foarte înaltă şi i-a dat două icoane din partea părintelui care murise; după dispoziţia lui, ele fuseseră aşezate în coşciug şi lăsate cu limbă de moarte pentru ea şi verişoara ei primară, S. F. Samarina. De icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului, Lopuhina nu s-a despărţit niciodată. Excepţii a făcut numai atunci când i-a dat-o soţului care s-a aflat în temniţă.
O a treia întâmplare, tot atât de minunată la spovedanie a avut loc în Golutvin, cu Nicolae Arhipovici Jukovski, astăzi ajuns la adânci bătrâneţi, dar care e sănătos şi trăieşte în Franţa, aşa cum trăieşte şi S.M. Lopuhina, cea care ne-a dat voie deplină să aducem la cunoştinţă povestirea despre relaţia ei cu stareţul (pe care ne-a comunicat-o monahia Taisia).
Părintele egumen Innochentie Pavlov, care şi-a început viaţa monahală la Optina spre sfârşitul anului 1908 ne-a povestit prima lui spovedanie la stareţ. În acea perioadă, conducătorul schitului şi stareţ era părintele Varsanufie. Din Brazilia, părintele care astăzi e mort, ne-a scris: „Acesta a fost un stareţ admirabil care a avut darul clarviziunii ce l-am simţit pe pielea mea atunci când m-a primit în mănăstire şi pentru prima dată m-a spovedit. Eu am amuţit de spaimă pentru că am văzut în faţa mea nu un om, ci un înger în trup, care îmi citeşte gândurile cele mai ascunse, îmi aminteşte faptele pe care le-am uitat, persoanele şi altele. Am fost cuprins de o teamă nefirească. El m-a încurajat şi a spus: „Nu te teme, acest lucru nu pot să-l fac eu, Varsanufie păcătosul, ci Domnul mi-a descoperit despre tine. Cât trăiesc eu să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce simţi acum, dar după moartea mea poţi să vorbeşti“.
În ultimele fragmente ale acestei povestiri, stareţul însuşi descoperă Izvorul harului şi al darului său.
Un contemporan al stareţului relatează: „Cu mine a avut loc o întâmplare. Familia noastră avea abonament în Petersburg la spectacolele de operă de la teatrul Mariinsk. Cu un an înainte de sosirea mea la Optina s-a jucat „Faust“, cu Şaliapin, în ajunul zilei de 6 decembrie, a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. Eu îmi doream foarte mult să ascult această operă cu Şaliapin. Gândindu-mă că nu voi putea să merg la vecernie, m-am hotărât ca în ziua următoare să mă scol mai devreme şi să merg la utrenie. Şi am intrat singur într-un asemenea compromis cu mine însumi. Am fost la operă, iar în dimineaţa zilei următoare, cu întârziere, am participat la utrenie, iar apoi la liturghia de dimineaţă şi m-am gândit: „Am respectat astăzi pomenirea plăcutului lui Dumnezeu Sfântului Nicolae“. Deşi în suflet ceva s-a produs, totuşi am uitat.
Şi iată că, înainte de spovedanie, batiuşka mi-a spus că există cazuri în care nici nu bănuieşti că ai greşit. Cum a fost, de exemplu, faptul că în loc să cinstesc pomenirea marelui cuvios al lui Dumnezeu, care e Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi să merg la vecernie, m-am dus la teatru pentru propria desfătare.
Plăcutul lui Dumnezeu împlineşte ceva nedesăvârşit şi iată, păcatul e săvârşit. Apoi a avut loc o altă întâmplare în mănăstirea din Golutvin. Acolo bărbaţii şi femeile posteau împreună şi batiuşka discuta cu ei într-o singură cameră de primire. S-a întâmplat ca să se afle atunci în post pentru împărtăşanie 15 oameni, bărbaţi şi femei. Şi batiuşka le-a vorbit: o fiică de boier iubea un tânăr, însă el nu i-a împărtăşit dragostea şi i-a făcut alteia curte. Atunci în acea domnişoară a apărut sentimentul geloziei şi s-a hotărât să se răzbune pe tânăr. S-a folosit de faptul că el mergea permament să patineze pe acelaşi patinoar, unde mergea şi ea. Gândul ei era: „Îl distrug ca să nu îi revină rivalei mele“. Şi iată că, atunci când el a prins viteză, rostogolindu-se, ea, în mod dibaci i-a pus piedică, acela a căzut pe spate şi şi-a frânt mâna. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta, căci putea să facă o comoţie cerebrală şi să moară şi ar fi fost un omor premeditat. Iar astfel de întâmplări deseori se uită la spovedanie. În timpul acestei povestiri, eu am simţit că în umerii mei s-au înfipt degetele cuiva. M-am uitat şi am văzut că s-a agăţat de mine o tânără de 18 ani, ruda mea, care devenise palidă ca o pânză. M-am gândit că i s-a făcut pur şi simplu rău din cauza zăpuşelii şi am sprijinit-o. Însă ea mi-a spus apoi: „Acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!…“

„Acum ştii?“

Îi suntem îndatoraţi monahiei Taisia pentru comunicarea povestirilor pe care le-a auzit, în timpul şederii în Rusia, de la monahia Alexandra Gurko din Şamordino, tot o fiică duhovniceasca a stareţului Varsanufie. În lume ea a fost moşiereasă în gubernia Smolensk. Mama Alexandrei a povestit: „Odată, batiuşka Varsanufie a adunat câteva călugăriţe, fiicele lui duhovniceşti şi a purtat cu ele o discuţie despre lupta cu duhurile din văzduh. Pe mine, nu ştiu de ce, m-a aşezat lângă el, chiar a insistat să stau mai aproape de el. În timpul discuţiei, când batiuşka vorbea despre răspunderile pe care le au monahii, am văzut brusc în realitate un diavol care stătea nu prea departe, cu o înfăţişare atât de îngrozitoare, încât am ţipat puternic. Batişka m-a luat de mână şi a spus: „Ce este? Acum ştii?“. Celelalte surori nu au văzut nimic şi nu au înţeles ce s-a întâmplat“.

Strălucirea stareţului în timpul slujirii Liturghiei

O altă povestire a mamei Alexandrei: „Odată am participat la Liturghia slujită de părintele Varsanufie. De această dată mi-a fost dat să văd şi să simt ceva ce nu poate fi descris. Batiuşka era învăluit de o lumină clară. El singur se afla parcă în centrul acestui foc şi emana raze de lumină. Raza care ieşea din el lumina şi chipul diaconului ce slujea împreună cu batiuşka.
După slujbă eu am fost împreună cu alte maici la batiuşka. El avea o înfăţişare foarte obosită. Adresându-se uneia dintre noi, a întrebat: „Poţi să spui «Slavă lui Dumnezeu?»“. Maica a fost încurcată de această întrebare şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu!“. „De parcă aşa se spune «Slavă lui Dumnezeu!»“ a exclamat batiuşka. Atunci eu m-am apropiat de batiuşka şi am spus: „Dar şi eu pot să spun – slavă lui Dumnezeu!“. „Slavă lui Dumnezeu“, „Slavă lui Dumnezeu“, a repetat cu bucurie batiuşka.
Dacă pătrundem în toate aceste mărturii, vedem că aşa trebuie să ardem în inimă când spunem „Slavă lui Dumnezeu!“.

Mărturia stareţului despre sine

Mărturiile stareţului despre sine, menţionate mai jos, ne uimesc nu numai prin înălţimea darurilor lui, ci mai ales prin modestia şi smerenia cu care stareţul a primit aceste daruri.
S. Nilus scrie: „Părintele stareţ Varsanufie mi-a spus că eu nu voi avea niciodată o relaţie apropiată cu părintele Eleodor şi că toată legătura mea cu el s-a limitat de obicei la oficialitatea rece şi aceea numai din întâmplare. În ziua în care el a murit, după ce am luat binecuvântare, nu ştiu de ce, brusc, i-am pus următoarea întrebare: „Dar ce, frate, te-ai şi pregătit pentru drum?“. Întrebarea a fost cu totul neaşteptată şi pentru mine şi pentru el, încât părintele Eleodor chiar s-a tulburat şi nu a ştiut ce să răspundă. Eu luasem cu mine din tavă dropsuri – dulciurile monahilor în sărbători – şi i le-am îngrămădit în mână spunându-i: „Acestea ţi le dau ţie pentru drum!“. Şi gândiţi-vă la ce drum a avut!
Stareţul mi-a povestit, ca şi cum s-ar fi mirat că s-a întâmplat exact aşa cum a spus el. Însă eu nu m-am mirat: trăind aşa de aproape de sfinţenia Optinei, am încetat să mă mai minunez aşa de mult“.
„Aceste morminte sunt ale fiilor mei duhovniceşti. Iată aici este îngropat doctorul docent Z. de la universitatea din Moscova. El a fost matematician şi astronom! A studiat înaltele ştiinţe şi s-a plecat înaintea măreţiei creaturilor şi mai ales, înaintea Creatorului lor. Colegii profesorului şi soţia lui, care era doctor în medicină, râdeau de el. A fost ucenicul renumitului profesor Lebedev. Soţia lui Z., lucrând în clinică, s-a îndrăgostit de un profesor şi a fugit la Paris, împreună cu copiii săi. Z. s-a întristat foarte mult şi, după trecerea câtorva ani, a venit la noi ca să găsească aici alinare pentru necazul lui. Aici, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit grav de pneumonie şi i-a fost foarte greu. Eu am văzut că va muri în curând şi i-am propus să se lepede de lume şi să se tundă în monahism. Deja de foarte multă vreme nu mai avusese nici un fel de informaţie despre familie. Z. s-a gândit şi a fost de acord. După câteva luni a venit la schit o doamnă foarte înflăcărată şi a început să strige: „Daţi-mi-l pe soţul meu!“. La început nu am înţeles ce vrea, însă apoi m-am lămurit că vorbeşte despre Z.
I-am spus că bărbatul ei se află printre îngeri. Cu supărare şi-a manifestat dorinţa de a vedea mormântul soţului ei. Însă eu i-am spus că este interzisă pătrunderea femeilor în schit şi de aceea nu am putut să-i dau voie să meargă într-acolo. Atunci ea, cu mândrie, a început să vorbească despre sine şi despre cunoştinţele ei: „Eu am studiat 12 limbi străine şi am căpătat un renume peste hotare cu lucrările mele“. Ea a crezut că prestigiul ei ştiinţific îi va deschide porţile schitului, însă eu i-am spus că deşi cunoaşte multe limbi, totuşi nu cunoaşte singura limbă importantă – aceea a îngerilor. Ea m-a întrebat ironic: „Unde se poate învăţa această limbă?“. „Ca să o cunoşti – am spus eu – trebuie să citeşti Sfânta Scriptură. Aceasta este limba îngerească“. Ea a declarat că aici nu mai poate face nimic şi că va trebui să plece peste hotare să ţină cursuri la o universitate din Elveţia.
Eu am rugat-o să-mi trimită o scrisoare atunci când viaţa îi va fi grea şi i-am spus că va mai veni încă o dată aici. Ea a izbucnit în râs şi a plecat. După câteva luni mi-a trimis o scrisoare din Elveţia şi mi-a scris că e foarte nefericită. Soţul ei mirean a trădat-o şi a părăsit-o, luându-i cu el şi pe copiii ei. Potrivit cu sfatul meu, ea a început să citească Evanghelia şi a văzut că este foarte interesantă. În scrisoare mi-a pus câteva întrebări. Pentru rezolvarea lor i-am propus să vină la noi. Ea a venit şi a petrecut la noi o vreme destul de îndelungată, apoi a început să vină de câteva ori pe an. Şi a devenit credincioasă şi bună“.
„Mai târziu am văzut-o iarăşi – îşi aminteşte S. Nilus. Devenise foarte modestă şi când batiuşka intra în camera de primire, întotdeauna se apropia de el căzându-i la picioare. Era foarte bogată şi toată averea a dat-o săracilor. Ce transformare s-a produs în ea!“.

Legătura duhovnicească dintre Sfântul Ioan de Kronştadt şi cuviosul Varsanufie

Părintele Ioan de Kronştadt a văzut cu duhul în persoana părintelui Varsanufie un adevărat nevoitor. Din amintirile părintelui Vasile Şustin ne-a fost relatat faptul că părintele Ioan, în altarul catedralei Sfântul Andrei, i-a sărutat mâna tânărului ofiţer – viitorului stareţ şi schimnic.
Din predica arhiepiscopului Teofan de Poltava, ţinută pe 21 august în anul 1929, în Bulgaria, în oraşul Varna, aflăm că Sfântul Ioan i-a apărut în vis lui Pavel Ilie şi l-a trimis ca să se vindece deplin la schitul Optina la stareţul Varsanufie. Prin aceasta l-a cinstit pe cuvios şi a arătat că lui i-a fost dat de către Dumnezeu darul facerii de minuni.
Trecând peste descrierea bolii şi a obsesiei lui Pavel Ilie, aducem la cunoştinţă numai sfârşitul, în care părintele Ioan de Kronştadt îi apare bolnavului ce se afla în stare de inconştienţă lângă mormântul lui.
Sfântul părinte Ioan de Kronştadt s-a apropiat de fratele Pavel şi i-a spus: „Acum ieşi din trup şi cu sufletul urmează-ne pe noi“. Lui Pavel i-a fost foarte greu să îndeplinească această poruncă, însă a îndeplinit-o şi i-a urmat pe sfinţii părinţi. „Ei mi-au arătat la început – a spus Pavel – locurile şi desfătările din Rai, pregătite pentru cei virtuoşi, iar apoi chinurile păcătoşilor. Nu se pot descrie nici slava şi fericirea drepţilor, nici chinurile păcătoşilor. După ce mi-a arătat totul, părintele Ioan de Kronştadt a început să mă înveţe cum să trăiesc, iar pentru a dobândi vindecare definitivă mi-a poruncit să intru din nou în trupul meu şi să merg la schitul Optina, la părintele stareţ Varsanufie“. Cu aceste cuvinte şi-a încheiat fratele Pavel povestirea despre cele văzute în stare de extaz. În luna noiembrie a anului 1911, el a ajuns la părintele Varsanufie, fiind însoţit de un ierodiacon de la Valaam, cu numele Varsanufie.
Stareţului i-a fost anunţată sosirea bolnavului, l-a primit, l-a spovedit şi l-a împărtăşit şi după acestea a dobândit vindecare completă.

Apariţia Sfântului Ioan de Kronştadt în visul stareţului Varsanufie

Vorbind despre legătura spirituală dintre părintele Ioan şi părintele Varsanufie, nu se poate să nu pomenim visul stareţului, pe care el l-a adus la cunoştinţă Elenei Andreevna Voronova, preşedinta comitetului penitenciarului din Sankt-Petersburg, fiica lui duhovnicească apropiată. Acest lucru reiese din jurnalul optinean al lui S. A. Nilus:
„Am mers, împreună cu soţia, pentru binecuvântare la părintele Varsanufie. E. A. Voronova a auzit de la el că în noaptea de miercuri, 17 februarie, spre joi, 18 februarie a avut un vis care i-a lăsat o impresie puternică părintelui nostru.
– Mie nu îmi place – i-a spus el Elenei Andreevna atunci când cineva începe să-mi povestească visele, căci eu însumi nu mă încred în visele mele. Însă uneori există şi unele care pot fi recunoscute ca date de Dumnezeu. Asemenea vise nu se pot uita. Iată ce mi s-a întâmplat în noaptea de 17 februarie spre 18 februarie. Vă daţi seama ce vis a fost dacă îmi amintesc chiar şi datele!… Am văzut în vis că mergeam printr-un loc minunat şi ştiam că scopul călătoriei mele este să obţin binecuvântarea părintelui Ioan de Kronştadt. Şi iată că înaintea ochilor mei a apărut o clădire măreaţă, în genul unei biserici de o frumuseţe nedescrisă şi de un alb orbitor. Şi ştiam că această clădire aparţine părintelui Ioan. Am intrat în ea şi am văzut o sală uriaşă din marmură albă, prin mijlocul căreia se ridica o scară de marmură albă, de o frumuseţe uimitoare, largă şi grandioasă, aşa cum era, de fapt, toată biserica marelui păstor din Kronştadt. Scara începea de la pământ cu un palier, iar treptele ei, alternând cu asemenea paliere, năzuiau ca o lumânare dreaptă, spre înălţimea nesfârşită şi se îndreptau spre cer. Pe palierul cel mai de jos stătea însuşi părintele Ioan, în veşminte albe ca zăpada, care străluceau de o lumină puternică. Eu m-am apropiat de el şi am primit binecuvântarea lui. Părintele Ioan m-a luat de mână şi mi-a vorbit:
– Se cuvine ca eu să urc împreună cu tine pe această scară!
Şi am început să urcăm. Şi dintr-o dată mi-a venit în cap: Cum se poate întâmpla acest lucru? Doar părintele Ioan a murit: cum se poate ca eu să merg împreună cu el, ca şi cum ar fi viu? Datorită acestui gând i-am şi vorbit:
– Batiuşka! Dar sfinţia voastră nu aţi murit?
– Ce tot spui? a exclamat el în loc de răspuns. Părintele Ioan e viu, părintele Ioan e viu!
Şi după aceea m-am trezit. „Cu adevărat aţi avut un vis minunat“, i-a spus Elena Andreevna părintelui Varsanufie – şi o mare bucurie să auziţi chiar din gura părintelui Ioan mărturia adevărului incontestabil al credinţei noastre!“.

Darul alungării demonilor

Fiii duhovniceşti apropiaţi ai stareţului au fost nu o dată martorii manifestării darurilor lui duhovniceşti.
Iată un exemplu: Soţia lui Nilus, venind odată la stareţ pentru binecuvântare, a asistat la izgonirea unui demon dintr-un om care fusese adus la el. De data aceasta a fost nevoie din partea stareţului de multă putere. Demonizatul se afla într-o stare de turbare violentă şi arunca asupra părintelui Varsanufie cele mai rele cuvinte de ocară, numindu-l tot timpul colonel, fiind gata să se năpustească asupra lui. Stareţul i-a explicat apoi lui Nilus că acesta a fost un caz greu şi rar întâlnit, în care a avut de-a face cu diavolul „de miazăzi“. Acesta este unul dintre cei mai crunţi demoni şi se alungă greu. Despre acest diavol se pomeneşte în psalmul 90 în textul slav: „… şi de duhul de miazăzi“. În traducerea rusească, textul e schimbat; „… şi molima, care pustieşte totul în miezul zilei“ (Ps. 90, 6).

Cazuri de vindecare prin rugăciunea stareţului Varsanufie

Înainte de a pleca din Optina înapoi la Petersburg, Elena Andreevna a mers la părintele Varsanufie să-şi ia rămas bun şi să primească binecuvântare pentru drum. Batiuşka a condus-o din chilia lui în pridvor, i-a dat o icoană a Maicii Domnului şi i-a spus:
– Duceţi-i această icoană de la mine, ca binecuvântare, prinţesei Maria Mihailovna şi spuneţi-i că, astăzi, eu, înainte de sosirea frăţiei voastre, ne-am rugat înaintea acestei icoane pentru a i se da sănătate sufletească şi trupească.
– Dar o voi mai găsi eu, oare, printre cei vii? – a obiectat Elena Andreevna.
– Să dea Dumnezeu – a răspuns părintele Varsanufie – ca pentru rugăciunile Împărătesei Cereşti să o găsiţi nu numai vie, ci şi sănătoasă.
Elena Andreevna s-a întors la Petersburg şi prima grijă a fost să meargă la prinţesă. A sunat la uşă. Uşa s-a deschis şi a văzut-o pe prinţesă: ea însăşi deschisese uşa şi era veselă şi viguroasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă.
– Dumneavoastră sunteţi, oare? – a strigat Elena Andreevna, pentru că nu-i venea să creadă ochilor. Cine este acela care v-a înviat?
– După ce dumneavoastră aţi plecat – a spus prinţesa – mie mi-a fost foarte rău şi, dintr-o dată, în a treia zi, în jurul orei 10 dimineaţa, nu ştiu cum, dar m-am simţit mai bine, iar astăzi, precum vedeţi, sunt complet sănătoasă.
– La ce oră spuneţi că s-a întâmplat această minune?
– La ora 1000, în a treia zi.
Acestea au fost ziua şi ora când părintele Varsanufie s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, pe care i-a trimis-o prinţesei ca binecuvântare.
Această prinţesă, Maria Mihailovna Dandukova-Korsakova, femeie cunoscută în tot Petersburgul prin acţiunile ei de binefacere, şi-a închinat toată viaţa slujirii aproapelui aflat în necaz: săracilor, bolnavilor, întemniţaţilor. A avut nefericirea de a se molipsi de ideile sectanţilor, care tăgăduiau credinţa în sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi chiar în Preacurata Născătoare de Dumnezeu. După această minune a fost încredinţată pe deplin de sfinţenia Preacuratei şi a plăcuţilor lui Dumnezeu. Astfel a dobândit vindecare nu numai de suferinţa trupească, ci şi de cea sufletească.
S. A. Nilus a scris:
„Elena Andreevna Voronova a stat la Optina 3–4 zile, a postit şi s-a împărtăşit. La plecare şi-a luat rămas bun de la noi şi a zis:
– Părintele nostru, Varsanufie, mi-a dat blagoslovenie pentru drum ca să merg la schitul Tihonov şi să mă scald acolo în izvorul cuviosului Tihon din Kaluga.
Dacă n-am cunoaşte marea îndrăzneală a credinţei puternice din Elena Andreevna, ne-am îngrozi. Însă Optina, prin duhul său, a reuşit să ne înveţe multe lucruri şi de aceea noi, fără nici un fel de ezitare, ne-am luat rămas bun şi am rugat-o să mă pomenească la cuviosul Tihon. În scurt timp de la plecarea Elenei Andreevna am primit de la ea o scrisoare din Petersburg şi scria:
„Minunat e Dumnezeul nostru şi marea noastră credinţă ortodoxă! Pentru rugăciunile părintelui nostru Varsanufie m-am scăldat în izvorul cuviosului Tihon, care în timpul băii avea 10 grade. Când m-am îmbrăcat, rufele stăteau ca parul din cauza gerului, aşa erau de tari.
Douăsprezece verste de la izvor până la staţia de cale ferată birjarul m-a dus în acea şubă în care m-aţi văzut. Părul meu, ud din cauza băii, se transformase în ţurţuri de gheaţă. Abia m-am dezgheţat în gara încălzită şi în vagon şi nu am avut nici măcar guturai. De la pleurită nu a rămas nici urmă. Însă cu adevărat marea minune a milei lui Dumnezeu şi a cuviosului Tihon a fost faptul că nu numai ochiul bolnav s-a însănătoşit, ci şi celălalt, pierdut demult. Acum văd minunat cu ambii ochi!…“.
„O femeie, care stătea în mijlocul camerei, s-a aruncat a batiuşka cu cuvintele: „Batiuşka, rugaţi-vă! Fiul meu mi-a scos sufletul: am cheltuit pentru el toată averea, însă tot surdo-mut a rămas şi aşa este de 12 ani“. Batiuşka l-a binecuvântat, s-a uitat la el şi a spus: „El a săvârşit un mare păcat şi trebuie să se pocăiască şi să postească şi va auzi şi va vorbi din nou“.
Mama s-a întristat pentru fiul ei: „Cum! Doar este un băiat model; putea el oare să păcătuiască în doisprezece ani?“. Batiuşka s-a adresat tânărului şi l-a întrebat: „Îţi aminteşti ce ai făcut?“. Acela, nedumerit, a clătinat din cap: „Dar el, batiuşka, nu aude“ – a spus mama. „Pe tine nu te aude, dar pe mine mă aude“. Atunci batiuşka s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche iar băiatului i s-au făcut ochii mari pentru că şi-a amintit. După o săptămână tânărul s-a însănătoşit.

Arătarea de după moarte a stareţului faţă de fiul său duhovnicesc muribund, părintele Vasile Şustin

Sora lui a scris despre acest lucru. „E ciudat faptul că pe batiuşka (pe părintele Vasile) de două ori l-au îngropat şi de două ori a murit. Prima dată a murit în Rusia, după al treilea tifos. Avea temperatură mare şi stătea întins fără cunoştinţă. Îl vedea pe doctorul care îi lua pulsul şi pe sora lui. Doctorul a spus: „Va muri“. Sufletul fratelui a zburat în sus, s-a pomenit într-o grădină minunată, unde l-a întâlnit pe părintele Varsanufie de la Optina, care i-a vorbit: „Vrei să fii în această grădină după moarte?“. „Da“. „Atunci întoarce-te, că nu eşti pregătit; după ce te vei chinui mult şi vei îndura totul, te vei întoarce aici“. Fratele a intrat cu teamă în trupul lui. Oamenii veniseră să-l spele, aduseseră coşciugul şi au fost uimiţi, pentru că era viu“.
În a patruzecea zi, Maria Vasilievna l-a văzut în vis pe fratele său care se afla în acea grădină unde îl chemase părintele Varsanufie.
„Mergeam prin grădină singură pe cărare, însă simţeam că părintele Vasile merge în urmă. Cărarea cotea la dreapta, formând un unghi. Fratele meu mi-a luat-o înainte, s-a apropiat de colţul unde creşteau flori neobişnuite, a rupt o floricică ce înflorise, iar cu degetul mi-a arătat altă floare, deschisă pe jumătate. Eu am întins mâna să o rup şi totul a dispărut.

C. Învăţăturile

Învăţându-ne despre cum trebuie să fie un adevărat monah, stareţul Varsanufie spunea că toată baza vieţii monahale trebuie să fie rugăciunea, iar esenţa ei – lupta cu patimile, ascultarea, smerenia şi dragostea.
Primul lucru pe care să-l faceţi să fie semnul crucii; iar primele voastre cuvinte să fie cuvintele rugăciunii lui Iisus. Când este posibil, faceţi rugăciunea lui Iisus pe metanii, iar când sunteţi ocupaţi cu treburi, fără metanii. Când aveţi anumite fantezii, nu vă contraziceţi cu ele, ci aruncaţi în ele cu piatra. Piatra este numele lui Hristos, rugăciunea lui Iisus. Să alungaţi gândurile nu stă în puterea voastră, însă puteţi să nu le primiţi – numele lui Iisus le alungă. Dacă uneori nu sunteţi atenţi la rugăciune şi sunteţi împrăştiaţi, nu trebuie să vă descurajaţi. În timpul rugăciunii, gura noastră se sfinţeşte cu numele Domnului Iisus Hristos. Să aveţi permanent în voi rugăciunea lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Numele lui Iisus distruge toate cursele diavolului, pentru că el nu se poate împotrivi puterii numelui lui Hristos. Toate uneltirile diavolului se transformă în pulbere. De ce se întâmplă aşa şi cum are loc acest lucru, noi nu ştim. Ştim numai că într-adevăr se întâmplă acest lucru. Unii oameni credeau că mă aflu într-o vrajă atunci când trăiam atent şi făceam rugăciunea lui Iisus… Acum se gândesc aşa: „Ori că te rogi, ori că nu te rogi – e tot una, pentru că nu vei dobândi rugăciunea. Au trecut acele vremuri“. Acesta este, desigur, un gând insuflat de diavol. Rugăciunea lui Iisus este necesară pentru a intra în împărăţia Cerurilor.
Dacă trăieşti rău, atunci nimeni nu te tulbură, iar când începi să trăieşti bine, dintr-o dată apar necazurile şi ispitele.
Proorocul David a spus: „Sărăceşte cel cuvios“. De ce a sărăcit el? Pentru că a pierdut adevărul şi a vorbit în deşert, pentru că nu a vorbit cele folositoare pentru suflet, ci a spus vorbele goale şi a vorbit despre deşertăciuni. Proorocul David a mai spus: „Smereşte-mă şi mântuieşte-mă, Doamne“. Pentru mântuire e de ajuns smerenia singură. Şi iarăşi spune în alt psalm: „Vezi-mi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele“. Proorocul David a vorbit aşa, pentru că adevărata smerenie niciodată nu există fără osteneală… Drumul smereniei şi răbdarea umilinţelor sunt grele. Mulţi s-au apucat de acest drum, s-au hotărât să meargă pe el şi nu au rezistat. „Cine nu se uneşte cu Domnul Iisus aici, niciodată nu se va uni cu El“ – spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Operele Sfântului Ignatie Brianceaninov sunt de neînlocuit. Ele sunt, dacă se poate spune aşa – abecedarul, silabele. Operele Sfântului Teofan Zăvorâtul sunt fondul gramatical, pentru că ele sunt mai adânci. Ca să reuşim să le citim, întâmpinăm câteva greutăţi.
Există păcate de moarte şi păcate care nu sunt aşa de grave. Păcatul de moarte este acela pentru care omul nu se căieşte. Se numeşte de moarte, pentru că din cauza lui sufletul moare şi după moartea trupească merge în iad.
Femeia nu poate să trăiască fără credinţă. După o necredinţă vremelnică, ea se întoarce iarăşi la Dumnezeu.
În relaţia ucenicului cu stareţul, principalul lucru este credinţa ucenicului. Dacă acesta îl întreabă pe stareţ cu credinţă, atunci Dumnezeu, pentru credinţa celui ce a întrebat, îi descoperă ucenicului voia Sa.
Dacă cei care îşi doresc să intre în mănăstire ar şti ce necazuri îi aşteaptă, nimeni n-ar merge la mănăstire. Dumnezeu ascunde aceste necazuri. Dar dacă oamenii ar şti ce fericire îi aşteaptă pe călugări, toată lumea ar alerga la mănăstire. Esenţa vieţii noastre de mănăstire – lupta cu patimile…
Smerenia şi dragostea sunt cele mai înalte virtuţi. Ele trebuie să fie trăsăturile caracteristice ale monahului… Să nu credeţi că e posibil ca dintr-o dată să zburăm la cer. Nu. Trebuie să îndurăm fiecare necaz, umilinţă şi întărâtare din lăuntrul nostru, de la diavol şi din afară – de la fraţii nesocotiţi. De la început trebuie să trecem peste toată ispita.
Trebuie să ducem luptă cu patimile, să dobândim o părere smerită despre sine şi apoi… Uneori veţi simţi chiar dezgust şi ură faţă de viaţa monahală… Toate acestea trebuie să le înduraţi…
Călugării moderni se străduiesc în toate să-şi îndeplinească propria voie. Avva Dorotei spune: „Eu nu cunosc pentru călugăr altă cădere decât respectarea voii sale…“. Monahismul s-a abătut de la drumul lui. Înseamnă că diavolului nu îi place monahismul zilelor noastre, dacă se răzvrăteşte atât împotriva lui. Datorită monahismului se menţine lumea toată. Când nu va mai fi monahism, atunci va veni Înfricoşătoarea Judecată…
În învăţăturile lui, cuviosul Varsanufie adesea avertizează cu privire la acele primejdii, care îl aşteaptă pe monahul ce se află pe drumul mântuirii.
Fiecare om trebuie să îndure o vreme ispite şi lupte – starea gravă a bolii. Cu privire la aceste chinuri se vorbeşte şi în psalmi: „Cuprins sunt de boală, de când m-am născut“. Fiecare om, născându-se cu duhul într-o nouă viaţă, e încercat de boală, până când iese la lărgime. Aceste „boli“ constau în lupta cu patimile. Patimile se vor ridica împotriva voastră şi vrăjmaşul nu vă va lăsa. Aici e nevoie de răbdare. Trebuie să vă suportaţi pe voi şi să nu depuneţi armele, ştiind că lupta este inevitabilă.
Necazurile neîncetate, trimise de Dumnezeu omului reprezintă semnul grijii deosebite a lui Dumnezeu faţă de noi. Scopul necazurilor e diferit. Ele sunt trimise ori pentru curmarea răului, ori pentru învăţătura de minte, ori pentru marea slavă din viaţa viitoare, ori ca pedeapsă pentru păcatele făcute înainte. Toţi să-şi ducă crucea.
Fiecare lucru bun ori este precedat, ori este urmat de ispită. În timpul îngrămădirii necazurilor trebuie să spunem în sinea noastră: „Cu adevărat merit toate aceste necazuri. Înseamnă că toate îmi sunt necesare ca să mă curăţ de patimi, dar mai ales de trufie“. Nu e suficient să îndurăm jignirile, ci trebuie să ne străduim să nu ne înfuriem pe cel care a adus jignirea. Necazuri vom avea întotdeauna, însă starea lăuntrică a omului va fi alta. Chiar dacă vor fi necazuri, cel care a dobândit rugăciunea lăuntrică le va suporta uşor, căci cu el va fi Hristos, Care va umple de o bucurie nespusă inima nevoitorului şi această bucurie a lui Dumnezeu nu o poate birui nici un fel de necaz. Când vă neliniştesc gândurile de teama necazurilor apropiate, nu trebuie să intraţi în vorbă cu ele, ci să spuneţi pur şi simplu: „Să se facă voia lui Dumnezeu!“. Acest lucru vă va linişti foarte mult.

Din discuţiile cuviosului Varsanufie cu fiii duhovniceşti

„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi“. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.
Dar s-ar putea ca cineva dintre voi, la urmă, să se învrednicească de chipul îngeresc. Eu nu vă chem în mănăstire, puteţi să vă mântuiţi şi în lume, numai să nu-L uitaţi pe Dumnezeu. În mănăstire oamenii intră pentru a atinge treapta înaltei desăvârşiri.
E adevărat că aici sunt ispite mai mari, dar vine şi ajutor mare de la Dumnezeu. Un sfânt a dorit să afle cum îi ajută Dumnezeu pe călugări şi a avut o vedenie: a văzut un călugăr, înconjurat de o mulţime mare de îngeri cu sfeşnice care ardeau.
Se spune că în lume sunt mai puţine ispite, dar să ne închipuim un om, după care aleargă un criminal. Să presupunem că a scăpat de el, însă acela i-a arătat pumnul şi i-a spus: „Vezi, numai să-mi cazi în mână“. Dar să presupunem că un om merge şi asupra lui se năpusteşte o mulţime de duşmani. Nu are unde să fugă. Însă dintr-o dată, de unde nici nu te aştepţi, apare un regiment de soldaţi şi vine în apărarea lui, iar duşmanii, cu feţele însângerate, se împrăştie în toate părţile. Nu-i adevărat că ultimul se află în afara pericolului mai mult decât primul?
E greu să te mântuieşti când trăieşti într-o societate coruptă.
În Sfânta Scriptură se spune: Cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel nevinovat, nevinovat vei fi şi cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici“ (Ps. 17, 28–29).
Patimile păcătoase acţionează în chip dăunător şi asupra sufletului şi asupra trupului. Aflându-mă deja în mănăstire şi citindu-i pe Sfinţii Părinţi, am aflat pentru prima dată că patimile sunt molipsitoare, asemenea bolilor contagioase şi aşa cum ultimele se transmit la ceilalţi, aşa fac şi primele. Când Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei, a mers la Sinodul Ecumenic, în drum a poposit la un han. Călugărul care îl însoţea pe Sfântul Spiridon, intrând la el, a spus: „Părinte, nu pot să înţeleg de ce calul nostru nu mănâncă“. Sfântul a răspuns: „Pentru că animalul simte duhoarea insuportabilă ce iese din varză, fiind provocată de faptul că patronul nostru este molipsit de patima zgârceniei“.
Omul care nu e sfinţit de Duhul Sfânt, nu observă acest lucru, însă sfinţii au darul dumnezeiesc de a constata patimile. De la lucrurile omului pătimaş ceilalţi se pot molipsi de patima lui. Şi natura înconjurătoare ne oferă multe învăţăminte. Toţi cunosc planta floarea-soarelui. Ea întotdeauna îşi îndreaptă inflorescenţa către soare, tinde către el şi din această cauză a căpătat această denumire. Dar se întâmplă şi ca floarea-soarelui să stea întoarsă faţă de soare, iar oamenii pricepuţi în acest domeniu spun: „A început să se strice, în ea au apărut viermii; trebuie să o tăiem“. Sufletul, însetat de dreptatea lui Dumnezeu, asemenea florii-soarelui, se îndreaptă şi tinde către Dumnezeu-Izvorul luminii. Însă dacă încetează să Îl caute atunci un asemenea suflet va muri. E necesar ca în această viaţă să-L simţim pe Hristos; cine nu Îl vede aici, acela niciodată nu îl va vedea nici acolo, în viaţa viitoare.
Dar cum să Îl vedem pe Hristos? Calea spre el poate fi neîncetata rugăciune a lui Iisus care e capabilă să-L sădească pe Hristos în sufletele noastre. Adevăratul semn al morţii sufleteşti este îndepărtarea de slujbele bisericeşti. Omul care şi-a pierdut interesul pentru Dumnezeu mai înainte de toate începe să evite mersul la biserică, la început tinde să vină la slujbe mai târziu, iar apoi încetează de tot să mai intre în biserica lui Dumnezeu. Sunt multe căi spre mântuire. Pe unii, Dumnezeu îi mântuieşte în mănăstire, iar pe alţii în lume. Sfântul Nicolae din Mira Lichiei a plecat în pustiu ca să trăiască în post şi rugăciune, iar Dumnezeu i-a poruncit să meargă în lume: „Nu acesta este ogorul pe care Îmi vei aduce rodul“, a spus Mântuitorul.
Sfintele Taisia, Maria Egipteanca, Evdochia, de asemenea, nu au trăit în mănăstiri. Oamenii se pot mântui pretutindeni, numai să nu-L părăsească pe Mântuitorul. Agăţaţi-vă de mantia lui Hristos şi Hristos nu vă va lăsa.
Da, sunt măreţe zilele noastre. În lume oamenii se bucură în aceste zile, însă nu din punct de vedere spiritual: unul se bucură că a câştigat bani; altul – că a câştigat ranguri şi distincţii, al treilea – din alte motive. Câţiva se bucură că a trecut postul şi e dezlegare la toate – aceasta este, oarecum, o bucurie întemeiată, dar numai în hrană nu se poate găsi adevărata fericire. Însă în sfintele mănăstiri există bucuria pentru Iisus înviat. Nu renunţaţi să vizitaţi mănăstirile, mai ales în sărbători, căci acolo se ascunde viaţa duhovnicească, ce încălzeşte sufletul omului.
Îmi aduc aminte de o întâmplare. Într-o familie bogată a fost petrecută o seară festivă. În cadrul ei, o tânără talentată a interpretat nemaipomenit de bine o frumoasă operă de Mozart. Toţi au fost încântaţi, iar lacheul, care stătea la uşă şi oferea ţigări, ocupându-se, în general, cu servirea oaspeţilor, a spus pentru el: „Ce este această muzică plictisitoare pe care o ascultă domnii pe lângă dacă ar fi cântat la balalaică?“.
El a avut dreptate în aprecierea lui, căci muzica serioasă era pentru el complet neînţeleasă. Ca să înţelegi opera, arta pământeană, trebuie să ai simţ artistic. Canonul de Paşti, facerea Sfântului Ioan Damaschin este aşa de minunat alcătuit, încât înalţă sufletul şi îl umple de bucurie duhovnicească în măsura în care o primeşte fiecare. Însă apare întrebarea: unde este cheia pentru deschiderea bucuriilor duhovniceşti? La ea există un singur răspuns: în rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune are o mare putere. Ea are diferite trepte: prima este rostirea simplă a cuvintelor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Pe treptele cele mai înalte are o aşa putere, încât poate să mute şi munţii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa – nu e greu pentru nimeni, iar folosul e foarte mare. Aceasta este arma cea mai puternică pentru lupta cu patimile.
Perioada bucuriei noastre de astăzi este Paştele. „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. Cine sunt aceia care se află în mormânturi? Sunt toţi oamenii păcătoşi, care au murit de timpuriu pentru Dumnezeu, însă au înviat spre o viaţă nouă prin învierea Mântuitorului Hristos.
Cei care Îl caută pe Hristos, Îl vor găsi aşa cum spune cuvântul evanghelic: „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla“; „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt“.
Şi luaţi seama că aici Dumnezeu vorbeşte nu numai despre locaşurile cereşti, ci şi despre cele pământeşti şi nu numai despre cele interioare, ci şi despre cele exterioare.
Pe fiecare suflet, Dumnezeu îl aşează într-un loc şi îl înconjoară cu lumină, astfel încât să corespundă cel mai bine cu izbânzile sale. Acesta este locaşul exterior. Sufletul îl umple de linişte, pace şi bucurie – acesta fiind locaşul interior, pe care Dumnezeu îl pregăteşte celor ce-L iubesc şi-L caută.
Cât de bine e în Rai! Dostoievski, cel care a fost aici şi a stat în acest fotoliu, i-a spus părintelui Macarie că înainte nu credea în nimic. „Ce v-a determinat să vă întoarceţi la credinţă?“ l-a întrebat batiuşka Macarie. „Am văzut Raiul. Ah, cât e de bine acolo, câtă lumină şi câtă bucurie! Şi locuitorii lui sunt atât de minunaţi, atât de plini de dragoste. M-au întâmpinat cu o blândeţe neobişnuită. Nu am putut uita ceea ce am trăit acolo şi de atunci m-am întors la Dumnezeu!“.
Astăzi creştinii nu mai sunt torturaţi în arene, nu mai sunt arşi pe rug, bisericile sunt deschise, în ele se săvârşeşte slujba dumnezeiască, însă are loc un fenomen trist – mulţi oameni, chiar şi fără chinuri renunţă la Hristos. Lumea îi prigoneşte pe robii lui Hristos prin ironie şi dispreţ, iar ei nu le pot îndura. „Dar ai început să mergi cam des la biserică!“ observă cei din jur ironic. Şi creştinul tace. „Desigur, din această cauză nu mai ieşi în zi de sărbătoare, dar se pare că aproape în fiecare zi nu ieşi şi ai început să ţii posturile“. Şi din nou tace. Altcineva spune: „Tot citeşti cărţi sfinte, dar ai citit oare Nietzsche? Ia să citeşti numai şi vei vedea ce spune“ şi aşa îl copleşeşte pe cel nepriceput cu numele dumnezeilor săi (ei au doar dumnezeii lor). „Dacă eşti religios, trebuie să priveşti problema din toate părţile, dar nu te teme să asculţi o părere opusă“.
Nu trebuie să-i ascultaţi. Nu citiţi cărţile care sunt fără Dumnezeu, rămâneţi credincioşi lui Hristos. Dacă sunteţi întrebaţi despre credinţă, răspundeţi cu îndrăzneală. „Se pare că mergi des la biserică!“. „Da, pentru că acolo îmi găsesc mulţumirea“. „Nu vrei, cumva, să ajungi printre sfinţi?“. „Fiecare vrea acest lucru, dar nu depinde de noi, ci de Dumnezeu“. Astfel să îl respingeţi pe vrăjmaş.
Trebuie să înţelegeţi că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi de toţi are grijă, dar dacă vorbim omeneşte, nu se poate da un milion săracului pentru că se prăpădeşte şi îi păgubeşte şi pe alţii, dar o sută de ruble poate să îl pună pe picioare. Dumnezeu ştie mai bine ce îi este de folos fiecăruia.
Nu se poate învăţa îndeplinirea legii lui Dumnezeu fără efort, iar acest efort e întreit – rugăciune, post şi trezvie.
Stareţul Macarie se afla pe înalta treaptă a darului puterii cuvântului şi vorbirea lui exercita o foarte mare influenţă asupra sufletului ascultătorului. Ieşind de la stareţ, Gogol a spus: „Da, mi-au spus adevărul, acesta este singurul dintre toţi oamenii cunoscuţi de mine până acum, care are puterea de a te conduce spre izvoarele cu apă vie“. Gogol, după ce a recunoscut, a spus: „Am intrat la stareţ unul şi am ieşit altul“. Şi Gogol a murit ca un creştin adevărat. Se ştie că, nu cu mult înainte de moarte, i-a spus prietenului său apropiat: „Ah, cât de mult am pierdut, îngrozitor de mult am pierdut…“. „Ce aţi pierdut? Din ce cauză aţi pierdut?“. „Din cauză că nu am intrat în monahism… Ah, de ce batiuşka Macarie nu m-a luat la el în schit…“.
Mi se întâmplă să aud plângeri cum că trăim vremuri grele în prezent, că acum s-a dat libertate deplină fiecărei învăţături eretice şi fără de Dumnezeu, că Biserica este împresurată din toate părţile de atacurile vrăjmaşilor, care se ridică împotriva ei cu putere şi că o răpun aceste valuri întunecate ale necredinţei şi ereziei.
Eu răspund întotdeauna: „Nu vă neliniştiţi! Nu vă temeţi pentru Biserică! Ea nu va muri: porţile iadului nu o vor birui până la Înfricoşătoarea Judecată. Nu pentru ea trebuie să vă temeţi, ci pentru voi înşivă şi e adevărat că vremurile noastre sunt foarte grele. De ce? Din cauză că acum e foarte uşor să te dezlipeşti de Hristos, iar atunci vine moartea“.

Testamentul cuviosului Varsanufie

Lăsând, în sfârşit, toate grijile acestei lumi, care asupresc şi chinuie sufletul meu, voi spune, pe scurt, ultimul meu cuvânt şi voi da ultimele mele poveţe fiilor mei duhovniceşti, care mi-au fost dragi. Şi, în primul rând, cu smerenie vă rog: iertaţi-mi toate greşelile vrute şi nevrute, pe care le-am făcut faţă de voi şi, la rândul meu, vă iert pe toţi pentru toate necazurile şi supărările provocate prin intrigile vrăjmaşului mântuirii noastre. Credeţi-mă, sfinţiţi părinţi şi fraţi, că toate faptele şi dorinţele mele au năzuit către un singur lucru – să păstrez sfintele învăţături şi poveţe ale părinţilor nevoitori din vechime şi ale marilor noştri stareţi, în toată frumuseţea lor minunată şi dumnezeiască. Să le feresc de diferitele influenţe vătămătoare ale acestui veac, căci începutul lor este mândria satanică, iar sfârşitul – focul nestins şi chinul nesfârşit!
S-ar putea ca eu să fi îndeplinit rău acest lucru. Mă căiesc pentru aceasta şi cad înaintea bunătăţii lui Dumnezeu, cerându-i milostivire. Iar pe voi, toţi cei care mă iubiţi în Domnul, vă iert şi mă rog să îndepliniţi vorbele mele smerite. Nu vă distrugeţi sufletele, ci aprindeţi-le cu rugăciunea şi citirea sârguincioasă a operelor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi, având răbdare şi curăţind inima de patimi.

XIII. CUVIOSUL STAREŢ ANATOLIE CEL TÂNĂR

Încrede-te în voia lui Dumnezeu
şi Dumnezeu nu te va face de ruşine,
Încrede-te nu prin cuvinte, ci prin fapte!

A. Viaţa

În anii tinereţii, cuviosul Anatolie, în lume Alexandru Potapov, şi-a dorit să devină monah şi să intre în mănăstire, însă mama lui nu a vrut acest lucru şi el, asemenea cuviosului Serghie Radonej, a intrat în mănăstire numai după moartea ei. Mulţi ani a petrecut în schit, fiind ucenic la chilia marelui stareţ Ambrozie. După moartea acestuia, fiind deja ierodiacon, a ocârmuit duhovniceşte schitul şi, în scurt timp, a devenit stareţul recunoscut de toţi al schitului Optina. El şi-a însuşit duhul ascetismului optinean – al privegherii intense şi grele a sufletului, în intimitatea chiliei sale, din „crăpătura în stâncă, unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise“, după cum s-a exprimat cuviosul Isaac Sirul. Avea o atitudine simplă şi sinceră faţă de toate cele văzute în exterior – faţă de fraţi, vizitatori, natură, faţă de lumea lui Dumnezeu. Rânduiala vieţii de obşte, cu slujbele ei, cu stareţii, cu activitatea cultural-spirituală bogată a educat în el un mare ascet, săvârşitor al rugăciunii lui Iisus. Îşi petrecea nopţile în rugăciune neîntreruptă şi era un luptător iscusit în războiul cu vrăjmaşul. A fost un militant social excelent, care a educat mii de suflete ruseşti în duhul adevăratei evlavii creştineşti. L-a preţuit mult pe Sfântul Tihon din Zadonsk şi dăruia oamenilor cu mare preţuire cartea acestuia: „Despre creştinismul adevărat“. După ce a trecut aproape jumătate de veac, un fiu duhovnicesc al stareţului a pomenit cu înfiorare: „În anul 1921, dându-mi binecuvântare pentru preoţie, stareţul Anatolie mi-a spus: „Ia «Creştinismul adevărat» al lui Tihon din Zadonsk şi trăieşte după învăţăturile lui“.
Învăţând fundamentele duhovniciei monahale de la marele Ambrozie, stareţul Anatolie a condus cu putere viaţa monahală interioară. Mărturisirea gândurilor înseamnă arma cea mai puternică ce se află în mâinile duhovnicului şi stareţului. Celui ce a scris aceste fragmente nu o dată i s-a întâmplat să se afle la schitul Optina, când stareţul Anatolie primea de la monahi mărturisirea gândurilor. Aceste scene produceau o puternică impresie. Cu atenţie şi evlavie veneau monahii unul după altul la stareţ. Se aşezau în genunchi, luau binecuvântare şi schimbau cu el câteva fraze scurte. Unii erau reţinuţi puţin, alţii plecau repede. Se simţea că stareţul lucrează cu dragoste părintească şi cu putere. Uneori folosea metode exterioare. De exemplu, îl lovea peste frunte pe monahul care stătea aplecat în faţa lui şi cu adevărat alunga obsedantele gânduri, care îl urmăreau pe acesta. Toţi plecau de la el împăcaţi, liniştiţi, mângâiaţi. Acest lucru se întâmpla de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Într-adevăr, „traiul“ la Optina nu era trist şi toţi monahii erau blânzi şi înduioşaţi, bucuroşi sau adânc concentraţi. Trebuie să vedeţi cu ochii voştri rezultatul mărturisirii gândurilor ca să înţelegeţi importanţa ei. Starea de bucurie sfântă care învăluia toată existenţa celui ce se spovedea la stareţ, o descrie un călugăr bătrân în următoarele cuvinte: „Eu mă umplusem de o bucurie nespusă, pentru că îmi simţeam mintea curăţită de toate ticăloşiile. Dobândisem o asemenea curăţie, încât e imposibil să descriu. Mărturiseşte despre aceasta însuşi adevărul, iar eu m-am întărit puternic în credinţa în Dumnezeu şi în iubire… Eram despătimit şi uşurat, învăluit de iluminarea lui Dumnezeu şi gata să fac poruncile Lui“ (Patericul Palestinian, ediţia a II-a, p. 95–96).
Pentru mireni cuviosul ieşea, de obicei, în tindă şi îl binecuvânta pe fiecare cu semnul crucii scurt şi repede, lovindu-l uşor la început, de câteva ori, pe frunte, cu degetele, ca şi cum ar fi înrădăcinat şi ar fi întipărit semnul crucii. De statură mică, neobişnuit de vioi şi rapid în mişcări, înconjurându-i pe toţi cu privirea, răspundea la întrebările puse, iar apoi îi primea pe unii separat la el în chilie pentru discuţii. Dragostea şi blândeţea cu care se adresa, atrăgeau întotdeauna la stareţ mulţimi de oameni. Îmi amintesc că, în vremea bolii sale, cuviosul Anatolie, fără să iasă din chilie, doar se apropia de fereastră şi, dincolo de geam, binecuvânta poporul, care se aduna afară, lângă fereastră. Când îl vedea, toată mulţimea se apleca la pământ.
Avea hernie şi adesea se aşeza pe o laviţă mică iar oamenii se înclinau, trecând la rând. Stareţul îi atingea pe frunte: „ţoc, ţoc, ţoc“ şi îi binecuvânta. În acelaşi timp, în curte, iarăşi se aduna popor, care aştepta să ia binecuvântare. Ucenicii lui de chilie spuneau: „Batiuşka, spuneţi oamenilor să plece“. Iar el se ridica la ferestruica chiliei şi îi binecuvânta. Poporul tăcea şi cu evlavie, politicos se împrăştia. Iar în inimi oamenii aveau linişte şi pace.
În anul 1903 – îşi aminteşte arhimandritul Ambrozie Konovalov – eu a trebuit să merg şi să răspund la chemarea de luptă pentru patrie din Petersburg în ţinutul Belev Tulsk.
Am plecat împreună cu colegul meu, Iliuşa Kartoşkin, care era de aceeaşi vârstă cu mine. Era un tânăr bun, însă nu cunoştea viaţa duhovnicească, cu atât mai puţin pe cea monahală. I-am spus: „Iliuşa, vrei să mergi cu mine în pustiul Optinei, să vezi mănăstirea, călugării şi pe marii stareţi?“. El a răspuns: „Da. Sunt gata să merg pentru că nu ştiu nimic nici despre monahism, nici despre stareţi“.
Ajungând în oraşul Kozelsk, din gubernia Kaluga, la cinci verste de Optina, am plecat pe jos printr-o luncă minunată, acoperită de verdeaţă. Ea se întindea înaintea ochilor noştri ca un covor împodobit cu diferite flori. Iar la poalele muntelui, peste râul Jizdra se vedea Optina – această mare pustie, „Tebaida“ noastră, „Pustiul Iordanului“… Am ajuns la Jizdra. Acolo ne aştepta un vaporaş, pregătit să ne treacă peste râu. El lucra pentru călugării smeriţi ai Optinei. Şi iată că am păşit pe pământul sfintei mănăstiri, unde totul era pătruns de truda şi nevoinţele pustnicilor optineni, de lacrimile lor şi de rugăciunea neîntreruptă…
După ce am coborât din vapor, am mers pe drumul spre arhondaricul cu şase corpuri. Toate erau ocupate, însă noi aveam o scrisoare de recomandare de la baroana O. P. Mengden, care îi admira pe stareţi şi ne-au dat o cameră modestă, rezervată pentru orice eventualitate. Am întrebat cum putem să mergem în schit la stareţul Anatolie. Pe atunci el era ierodiacon, însă mergeau oamenii la el pentru sfaturi şi învăţături. Am plecat spre stareţ prin livada mănăstirii, am trecut pe lângă grădina mănăstirii şi am intrat în pădurea minunată de pini a mănăstirii cu copaci groşi, care pot fi îmbrăţişaţi de 2–3 oameni. Apoi am mers pe cărarea ce ducea direct în schit. Şi, în sfârşit, am ajuns. Am văzut clopotniţa schitului. La dreapta era hibarca, acea casă unde au locuit marii stareţi optineni. Tot în partea dreaptă se afla şi căsuţa conducătorului schitului. Am ajuns la porţi. Am bătut şi a ieşit un călugăr: „Ce treabă aveţi?“. Noi am răspuns că am venit să-i dăm stareţului Anatolie o scrisoare de la O.P. Mengden.
Stareţul ne-a primit cu dragoste. În timpul discuţiei cu el ni s-a dezvăluit darul clarviziunii lui. Pe toată viaţa mi-a rămas amintirea despre această discuţie…
După aceea, în fiecare an, am vizitat Optina şi pe stareţii schitului şi amintirile acestor vizite până în momentul de faţă m-au întărit şi m-au menţinut pe mine, păcătosul, în credinţă şi evlavie“. Această impresie îmbucurătoare a viitorului misionar canadian, arhimandritul Ambrozie Konovalov se aseamănă cu prospeţimea florilor de câmp, cu soarele, cu tinereţea şi cu bucuria de viaţă. De asemenea şi înfăţişarea duhovnicească a marelui nevoitor optinean, a stareţului Anatolie numit „cel tânăr“ spre deosebire de conducătorul schitului Anatolie „cel bătrân“ Zerţalov.
Prot. Serghei Cetverikov, în cartea sa despre schitul Optina, scrie despre stareţul Anatolie: „În anul 1905 mi s-a întâmplat să mă aflu în chilia lui mică şi strâmtă din adâncul schitului. În rând cu el, într-o altă chilie, locuia părintele Nectarie. Noi eram trei oameni aşezaţi lângă samovarul părintelui Anatolie. Cu statura lui mică, cu vorbirea extrem de repezită, înflăcărat, cu multă dragoste, părintele Anatolie a lăsat atunci asupra mea o impresie nemaiîntâlnită.
După trecerea a şase ani l-am văzut din nou pe părintele Anatolie, care era deja ieromonah. Nu mai trăia în schit, ci în mănăstire, lângă biserica cu icoana „Vladimirskaia“ a Maicii Domnului şi se bucura de un mare renume, ca un stareţ recunoscut de toţi.
În jurul lui se creea o atmosferă duhovnicească deosebită de dragoste şi evlavie, care îi înconjoară, de obicei, pe adevăraţii stareţi şi în care nu există nici făţărnicie, nici nervozitate. Părintele Anatolie, atât prin înfăţişarea lui exterioară, cât şi prin stilul său, când ieşea la oameni în sutana neagră, prin adresarea smerită, bucuroasă şi drăgăstoasă faţă de ei, amintea de cuviosul Serafim de Sarov. Atrăgea atenţia asupra sa prin maniera deosebită, pioasă, de a binecuvânta pentru că ţinea un oarecare timp mâna cu care binecuvânta lângă fruntea celui binecuvântat. În el se simţeau clar duhul şi puterea primilor stareţi optineni. Renumele lui creştea cu fiecare an şi numărul vizitatorilor se înmulţea“.
„Lângă chilia părintelui Anatolie se îmbulzeau oamenii – descrie prinţul N. D. Jevahov, care a vizitat schitul Optina în ajunul revoluţiei, în legătură cu numirea lui ca adjunct al procurorului Sfântului Sinod – şi erau acolo mai mult ţărani, care sosiseră din satele din împrejurimi şi din guberniile învecinate. Îi aduseseră cu ei pe copiii lor bolnavi şi schilozi şi se plângeau că au cheltuit fără folos mulţi bani la doctori… O singură nădejde mai aveau, la batiuşka Anatolie, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea copiilor nevinovaţi.
Cu durere în inimă i-am privit pe acei copii nevinovaţi cu adevărat şi nefericiţi din cauza bolilor netratate, cocoşaţi, schilozi, orbi… Toţi erau jertfele neatenţiei părinteşti, toţi crescuseră fără supraveghere din partea celor mai mari şi însemnau o mustrare vie pentru întunecimea şi ignoranţa sătenilor. La o oarecare distanţă de ei stătea un alt grup de ţărani, optsprezece oameni, cu lumânări aprinse în mâini. Ei aşteptau să înceapă slujba şi erau îmbrăcaţi ca de sărbătoare.
Eu am fost întrucâtva uimit, văzând înaintea mea oameni tineri şi sănătoşi şi am căutat printre ei un bolnav. Însă nu era nici unul bolnav: toţi păreau sănătoşi. Abia mai târziu am aflat că la Optina au venit şi oameni complet sănătoşi fizic, însă bolnavi spiritual, cuprinşi de necaz, griji ale vieţii, suferind de patima beţiei… Privind această masă de oameni credincioşi, am văzut în ea, în acelaşi timp o îmbinare între incultură, simplitate şi cea mai adâncă înţelepciune. Aceşti oameni, înapoiaţi cultural, ştiau unde este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor: se duceau în mănăstire, ca într-o clinică duhovnicească şi niciodată credinţa lor nu îi făcea de ruşine. Întotdeauna se întorceau renăscuţi, înnoiţi şi întăriţi prin rugăciunea şi discuţiile cu stareţii.
Dintr-o dată, mulţimea a început să se agite; toţi oamenii s-au adunat la uşa chiliei. Pe prag se arătase părintele Anatolie. Un stareţ micuţ, cu un chip uimitor de tânăr, cu ochii copilăreşti clari şi curaţi, părintele Anatolie le era extrem de simpatic. Eu îl ştiam de mult timp pe batiuşka şi îl iubeam. El era întruchiparea iubirii şi se deosebea printr-o smerenie şi blândeţe uimitoare iar discuţiile cu el îl reînnoiau cu adevărat pe om. Se părea că nu există problemă pe care părintele Anatolie să nu o rezolve; nu exista situaţie din care acest stareţ al lui Dumnezeu să nu-i scoată cu mâna lui pricepută pe cei ce s-au rătăcit în labirintul vieţii şi pe cei ce s-au încurcat în plasele satanei. Acesta a fost cu adevărat un stareţ – un mare învăţător al vieţii. Când l-a văzut pe părintele Anatolie, mulţimea s-a aruncat la picioarele lui pentru binecuvântare.
Stareţul, croindu-şi încet drum prin mulţimea de oameni, s-a îndreptat spre ţăranii care aşteptau slujba şi a început să săvârşească Taina Sfântului Maslu.

***

În ultimii ani, stareţul a locuit nu departe de biserică, în grădina mănăstirii. Mult popor mergea la el. Cuviosul Nectarie, care locuia în schit, vedea oamenii de departe şi îi întreba: „La cine aţi venit?“ şi chiar el însuşi îi conducea la stareţul Anatolie. Panica în popor, provocată de ateismul revoluţionar, i-a determinat pe credincioşi să meargă la stareţ pentru ajutor duhovnicesc. A sosit şirul suferinţelor şi la stareţul Anatolie. Cei din armata roşie i-au ras barba, l-au chinuit şi şi-au bătut joc de el. El suferea mult, însă atunci, când era posibil îşi primea fiii duhovniceşti. În seara zilei de 29 iulie a anului 1922 a sosit o comisie, care l-a interogat îndelung şi a fost nevoită să-l aresteze pe stareţ. Însă el, fără să se împotrivească, a cerut cu modestie o amânare de 24 de ore ca să se pregătească. Ucenicului de chilie, părintelui cocoşat Varnava, i-au spus cu mânie să-l pregătească pe stareţ pentru plecare, astfel încât să-l ducă în ziua următoare şi s-au retras. S-a instaurat liniştea şi cuviosul a început să se pregătească pentru drum. În ziua următoare, de dimineaţă a revenit comisia. Au ieşit din maşină şi l-au întrebat pe ucenicul chiliei, părintele Varnava: „E gata stareţul?“. „Da, e gata“ – a răspuns ucenicul. Au deschis uşa şi l-au văzut pe cuviosul, care adormise în pace. Mare le-a fost uimirea când înaintea ochilor lor s-a înfăţişat un asemenea tablou: în centrul chiliei, în coşciug, era aşezat stareţul mort „care se pregătise“. Nu a îngăduit Dumnezeu ca să fie dezonorat robul său credincios şi în acea noapte l-a primit pe robul său pregătit. Acest lucru s-a întâmplat pe 30 iulie în anul 1922, în ziua strămutării din Soloveţk a moaştelor cuviosului Gherman, Făcătorul de minuni.
Fiica duhovnicească a cuviosului Anatolie, E.G.R., a mărturisit: „În anul 1922, înainte de postul Adormirii Maicii Domnului, am primit de la batiuşka Anatolie o scrisoare care se încheia aşa: «Ar fi bine ca să vii să te odihneşti în mănăstirea noastră». Nu m-am pregătit imediat de plecare pentru că nu am înţeles de ce batiuşka m-a sfătuit să vin, dar când am ajuns la Optina a fost prea târziu: ziua următoare a fost a noua zi de la moartea dragului părinte. A fost foarte trist să simt că l-am pierdut pe omul apropiat, pe care nimeni nu îl poate înlocui. În a noua zi au venit diferite persoane şi discutând cu ele am aflat că nu am fost singura care a întârziat; au fost şi alţii care au întârziat şi pe care batiuşka îi chemase fie prin scrisori, fie apărându-le în vis. Însă au fost şi oameni care l-au mai găsit pe batiuşka în viaţă“.
Despre înmormântarea stareţului Anatolie nu avem mărturii, însă ştim că a fost aşezat în rând cu mormântul stareţului Macarie. În încheiere aducem câteva mărturii de la o altă fiică duhovnicească a stareţului Anatolie, maica Maria, care i-a scris maicii Matrona, tot o fiică duhovnicească a cuviosului.
„Cât aş vrea să se întoarcă măcar pentru o lună acea perioadă fericită petrecută la Optina, patria mea spirituală dragă şi de neuitat. Fiind deja mare, mergeam în vizită acolo timp de două luni şi jumătate şi mă simţeam liniştită şi fericită, ca un copilaş sub ocrotirea tandră şi drăgăstoasă a părintelui stareţ care ţinea locul, în acelaşi timp şi mamei şi fratelui şi prietenului şi doicii cu o diferenţă, aceea că în el, în părintele stareţ, totul era pătruns şi învăluit de o iubire nepământeană.
Îţi aminteşti, draga mea, îţi aminteşti biserica Vladimirskaia şi în ea o mulţime de pelerini de 70–80 de oameni. Cine nu a fost mângâiat de cuvântul lui, de zâmbetul părintesc, de privirea lui, de acordarea sfintei binecuvântări cu râvnă, de înfăţişarea lui smerită? Cine?…
Imediat ce batiuşka ieşea, feţele tuturor se luminau şi nu mai ţineau cont de stările apăsătoare. Cel ce venea se umplea de bucurie. Şi după ce batiuşka pleca, acea lumină se păstra în toţi. Făcându-şi semnul crucii, cu suspine din inimă, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pelerinii plecau pe un drum adesea foarte lung şi soseau la el, uneori numai pentru a primi binecuvântare şi ceva învăţături spuse în trecere. Şaisprezece ani am trăit sub îndrumarea neuitatului părinte Anatolie. Şaisprezece ani de bucurie duhovnicească neîntreruptă. Slavă lui Dumnezeu, celui ce ne-a dat să simţim pacea şi bucuria nepământeană încă de aici, de pe pământ şi să vedem un înger ceresc. În această viaţă grea şi plină de necazuri, amintirile vii, deseori chiar şi pentru un minut, ne oferă linişte; şi pentru aceasta se cuvine mulţumire Creatorului.

B. Minunile săvârşite de stareţ prin rugăciune

Să ascultăm povestirea unui ţăran, care era un vizitiu localnic: „Am mers spre batiuşka întotdeauna pe partea dreaptă a acestui drum. În momentele grele, el îmi era la fel ca îngerul păzitor; cum spunea, aşa şi făcea. Niciodată nu voi uita următoarea întâmplare. Am plecat de la tatăl meu. Toţi banii pe care îi aveam în buzunar erau cincizeci de ruble. Soţia, copiii şi eu însumi nu ştiam unde să ne punem capul (nu aveam adăpost). Am mers la economul mănăstirii din acele locuri şi am cerut adăpost pentru o perioadă. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate acelei mănăstiri căci ne-a ajutat. M-am gândit să iau de la ei o părticică de pădure şi să-mi construiesc ceva.
Am mers la econom, însă nu era acolo. Ce i s-o fi întâmplat, numai Dumnezeu ştie, căci eu nu pot să-mi dau seama. Eu am făcut şi aşa şi aşa, şi nimic nu a ieşit. Aşa stând lucrurile, m-am dus acasă şi i-am spus soţiei: «Acum nu mai avem decât o singură plăcere gratuită – să te întinzi şi să mori». M-am întristat puternic şi primul lucru pe care noi, ca ţăranii, l-am fi făcut ar fi fost să cheltuim banii, apoi aş fi lăsat-o pe nevastă cu copiii în sat şi eu m-aş fi dus la Moscova să muncesc. Dar nu degeaba se spune că dimineaţa e mai înţeleaptă decât seara. Dis de dimineaţă m-am sculat şi primul gând pe care l-am avut în cap a fost „mergi la stareţul Anatolie şi numai la el“. Nu aveam nimic e făcut; m-am sculat, m-am îmbrăcat şi m-am dus“.
Am sosit, aşadar, ca acum şi am văzut o mulţime de oameni. Mă gândeam cum să răzbesc aici ca să pot discuta cu părintele; măcar pentru blagoslovenie să mă apropii. Numai ce am gândit şi văd cum se deschide uşa chiliei şi iese stareţul Anatolie. Toţi s-au grăbit la el pentru binecuvântare. Am răzbit şi eu. El, stareţul, avea următorul obicei: când te învrednicea cu sfânta binecuvântare, te lovea încet pe frunte de două ori şi îţi dădea binecuvântarea respectuos şi uneori în acel moment era posibil să-i spui câteva cuvinţele. Aşa am hotărât să fac. El m-a binecuvântat, iar eu, în acelaşi timp, i-am spus: „Mă prăpădesc, batiuşka, o să mor cu totul“.
„– Cum aşa?“. „Iată că aşa“. Şi i-am spus despre casă. M-am tânguit şi i-am spus că m-am hotărât să cheltuiesc banii. Ar fi bine să ştiţi că dacă vreţi să primiţi un răspuns corect de la stareţ, trebuie să-i spuneţi totul pe rând.
Stareţul s-a oprit ca şi cum s-ar fi gândit, iar apoi a vorbit: „Nu te descuraja, peste trei săptămâni vei intra în casa ta“. M-a binecuvântat încă o dată şi, dacă mă credeţi, am ieşit de la el cam sprinten. Devenisem alt om cu desăvârşire. Revenisem la viaţă. De unde şi cum putea să se întâmple ca peste trei săptămâni eu să intru în casa mea? Nici nu am stat pe gânduri, ci am ştiut că acest lucru se va întâmpla negreşit, pentru că aşa a spus stareţul Anatolie. V-aţi fi gândit că în seara acelei zile m-a angajat un locuitor din Şamordino? Mergeam prin sat şi brusc m-a strigat o voce: „Ascultă, spune acolo în satul tău dacă nu vrea cineva să cumpere de la mine o casă din bârne… E bună casa, o dau pentru un sfert şi banii în rate“.Display click tags
Înţelegeţi ce minune a fost aceea?
Desigur, am luat casa pentru mine, iar în ziua următoare am mers iarăşi la părintele econom; de data aceasta el a fost mai uşor de convins şi a fost de acord. Şi peste trei săptămâni împreună cu soţia am mers să-i mulţumim stareţului Anatolie şi am plecat din propria noastră casă… Iată cum era el, stareţul Anatolie!…
Multe povestiri asemănătoare se aud în jurul sfintei chilii a acestui nevoitor.

Hrănirea duhovnicească

Unul dintre vizitatorii lui îşi aminteşte: „Stareţul mi-a dăruit o cupă de lemn lucrată de monahii optineni şi pe ea se afla o inscripţie importantă: «Domnul Dumnezeu îţi întinde mâna Lui, dă-I-o şi tu pe a ta“. Apoi mi-a dat cărticelele: «Câteva trăsături ale vieţii vrednicului de pomenire arhimandritul Macarie Gluharev, întemeietorul Misiunii Duhovniceşti din Altai», «Învăţătură despre faptele bune, necesare pentru mântuire», «Nu judeca, ci taci – efortul e puţin, iar foloasele sunt multe», «Cum trăieşte şi lucrează Împăratul Nicolae Alexandrovici», «Rugăciunile către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale cuviosului Nil Sorski».
Când m-am uitat apoi prin toate aceste cărţi, mi s-au părut, într-adevăr, extrem de folositoare şi necesare, fără îndoială, pentru mine. Având o groază de treburi în cadrul transcrierii, pregătirii prelegerilor şi discuţiilor cu caracter special şi datorită vizitelor aproape neîntrerupte ale oamenilor, care se interesau de schimbarea mea şi de celelalte probleme ale mele, mie întotdeauna mi-a fost fost greu să repartizez timpul de lucru şi munca mea şi nicăieri nu am putut găsi povăţuire directă pentru aceasta. Cât de mare mi-a fost satisfacţia când în cartea „Cum trăieşte şi lucrează Împăratul“ am văzut procedeul împărţirii în egală măsură a muncii, privind ordinea însemnărilor la începutul zilei. Brusc am devenit organizat şi am scăpat de greutăţile extrem de neplăcute.

Clarviziunea stareţului Anatolie

Maica Matrona Zaiţeva, tunsă în monahism cu numele Nicolaia, ce se află astăzi în Italia, ne-a comunicat următorul lucru:
„La opt ani eu am rămas orfană. La paisprezece ani am intrat în mănăstire cu binecuvântarea stareţului clarvăzător Atanasie. Mănăstirea era săracă, iar eu eram şi mai săracă. Aşa am trăit cinci ani. Am mers la schitul Optina pentru blagoslovenie să schimb mănăstirea. În acea perioadă, părintele Iosif era încă în viaţă. Eu l-am întrebat unde şi cum e mai bine, iar batiuşka Iosif stătea pe divan, îmbrăcat în anteriul alb, ca un înger, şi se uita la crucea metanierului lui. A spus că nu se dă binecuvântare pentru a schimba mănăstirea şi că trebuie să continui să trăiesc în acelaşi loc. Eu m-am liniştit pentru că am primit blagoslovenie şi de la părintele Anatolie.
În anul 1909 am sosit la Optina şi de bucurie i-am spus părintelui Anatolie: «Vedeţi, batiuşka, am venit din nou». Iar batiuşka a răspuns: «E bine că ai venit la noi, căci peste patru ani vei pleca în Italia». Eu nu i-am răspuns nimic şi m-am hotărât să păstrez aceste cuvinte ca pe o taină. Nu am îndrăznit nici să-l întreb, nici să mă gândesc. Au trecut doi ani. Am plecat din nou. Am mers în Kaluga unde l-am întâlnit pe fericitul Nichituşka şi mi-a spus că voi petrece cumva anume doi ani. Mi-a poruncit să-i spun părintelui Anatolie că l-am întâlnit. Batiuşka s-a mirat şi a spus că Nichituşka e un om mare. Iar eu i-am spus: „Iată că fericitul Nichituşka mi-a zis că voi mai trăi doi ani; probabil voi muri“. Iar batiuşka Anatolie mi-a răspuns: „Nu, nu e vorba de moarte, ci de mutare; peste doi ani va avea loc o schimbare. Uite, arhimandritul nostru Varsanufie a trăit aici unsprezece ani şi apoi l-au dus în Golutvin. Aşa ţi se va întâmpla şi ţie“. Nici atunci nu am îndrăznit să îl întreb căci am înţeles referirea la cei 4 ani, cum a spus mai înainte şi am răbdat şi am aşteptat.
În anul 1913 comitetul a hotărât să pornească să construiască un locaş în Bari. Şi au hotărât să mă ia şi pe mine acolo. În acea perioadă, o familie a fost la schitul Optina, iar batiuşka Anatolie mi-a trimis prin ea o iconiţă şi a zis: „Spuneţi-i că nu a crezut, dar iată, Dumnezeu o binecuvântează să plece“. Batiuşka îmi arătase destinaţia şi locul unde voi trăi, însă eu, desigur, nu înţelesesem.
După ce a trecut un an cu multe greutăţi, i-am scris: „Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vin înapoi. Aici e foarte greu şi eu m-am obişnuit să trăiesc în mănăstire“. Batiuşka mi-a răspuns: „Dumnezeu te binecuvântează, vino înapoi“. Eu m-am bucurat mult şi nu am aşteptat să-mi dea voie societatea palestiniană. Pentru ce să-mi dea voie, m-am gândit, căci nu mă voi mai întoarce în Bari. În acea perioadă se aflau acolo pelerinii noştri din Tul şi împreună cu ei am plecat la Ierusalim, iar apoi acasă. După trei zile eram deja la schitul Optina. Am mers la batiuşka Anatolie. Primul lui cuvânt a fost: „Ce este, ai fost la Ierusalim?“. „Da, batiuşka, cu sfintele rugăciuni ale sfinţiei voastre“. „Vei fi cu noi acum, iar apoi te vei întoarce“. „Înapoi? Nu, batiuşka, nu mă mai duc la Bari. Deja am predat paşaportul, de acum nu voi mai fi în slujba aceea. Am plecat fără să primesc voie“. Batiuşa a răspuns: „Nu-i nimic, totul va fi bine“. Am stat la Optina aproape două săptămâni şi tot timpul batiuşka mi-a spus: „Să ştii că în Bari este casa ta“. Iar eu îi spuneam: „Nu, nu! Nu mă mai duc la Bari!“.
În cele din urmă m-am hotărât şi am zis: „Batiuşka, m-aţi binecuvântat să vin, iar acum trebuie să mă binecuvântaţi să plec înapoi“. Batiuşka a răspuns: „Da, a fost foarte bine că ai venit să ne vezi pe noi şi pe rudele tale. Nu ai de unde să ştii ce va fi“. Şi batiuşka, apropiindu-se de icoana Maicii Domnului, a spus: „Maica Domnului! Ţie ţi-o încredinţez! Îndrum-o tu însăţi!“. După aceste cuvinte nu am îndrăznit să zic nimic, numai am ascultat şi am cerut blagoslovenie să plec. Batiuşka m-a întrebat: „Unde?“. Eu i-am răspuns: „În Tul“. „Nu în Tul, în Bari. Iar acum îţi voi spune ziua în care trebuie să mergi la Moscova, la fiii mei duhovniceşti. Vei merge în trei case, numai să nu te duci în Tul“. Eu, desigur, din nesăbuinţă, m-am dus în prima zi în Tul, iar când am sosit la Moscova mi-au spus: „Cât de rău ne pare că nu aţi venit ieri, căci a fost aici preşedintele dumneavoastră“. Şi au început să mă întrebe ce şi cum. Eu am spus că nu vreau să mă întorc în Bari. Fiii duhovniceşti ai părintelui au început să mă convingă de faptul că s-a construit totul şi se va merge pe stilul vechi. Bine. M-am dus să-mi iau înapoi paşaportul şi am plecat. Batiuşka mi-a spus că acolo prinţul ne va ajuta în toate. „Unde e prinţul, batiuşka? Prinţul e în Petersburg, iar eu merg la Bari“. Şi am sosit acolo în aceeaşi zi cu prinţul, ca şi cum ne-am fi vorbit“.

Povestirea Elenei Karţova
– anul 1916, toamna –

Mi s-a spus că stareţul Anatolie de la Optina vine la Petersburg şi poposeşte la negustorul Usov. Toţi trei – eu, sora şi fratele meu ne-am îndreptat în ziua stabilită către Usov. Negustorul Usov era un binefăcător renumit, un ascultător mirean al stareţilor optineni. Când am intrat în casa lui Usov, am văzut un rând uriaş de oameni, care veniseră să primească binecuvântarea stareţului. Rândul se întindea pe scară, până la apartamentul lui Usov şi pe holurile şi în camerele acestuia. Toţi aşteptau ieşirea stareţului.
Când am pornit spre Usov, fratele şi sora mea au spus că ei au nevoie de la stareţ numai de binecuvântarea lui. Eu le-am spus că îmi doresc foarte mult să vorbesc cu el. Când ne-a ajuns şi nouă rândul, stareţul i-a binecuvântat pe fratele şi sora mea, iar mie mi-a spus: „Tu ai vrut să vorbeşti cu mine? Acum nu pot; vino pe seară“.
Stareţul cunoştea dorinţa mea fierbinte, deşi nu mi-o exprimasem prin cuvinte!

Povestirea lui O.N.T. din Australia

O domnişoară tânără, făcându-i promisiuni logodnicului ei în secret faţă de părinţi, a intrat la cursurile surorilor de caritate, ca să plece în război. Mama ei s-a hotărât să meargă la stareţi şi să facă aşa cum o vor sfătui ei.
În toamna anului 1915 ele au plecat la Optina. O.N.T. a spus: „După ce ne-am odihnit de pe drum, eu m-am dus la chilia părintelui, am intrat şi m-am aşezat în pridvor, iar în suflet m-am gândit: ce bine că am venit la stareţ singură, fără mama. Stareţul, desigur, mă va binecuvânta să merg în război, când îl voi ruga, iar mama, fără să vrea, îmi va da voie. La un moment-dat văd că se deschide uşa chiliei şi în pridvor intră un stareţ micuţ, îmbrăcat în sutană şi cu brâu din piele şi care se îndreaptă direct spre mine spunând: „Tu, vino la mine“. Mie mi se făcuse inima cât un purice la auzul cuvintelor stareţului. Însă am văzut că are un zâmbet neobişnuit de blând, pe care nu-l pot descrie! Trebuie să-l vezi! Am mers după el în chilie. El a închis uşa după noi, s-a uitat la mine şi eu într-o clipă am înţeles că nu pot să-i ascund nimic: el mă vedea în întregime. M-am simţit oarecum transparentă; îl priveam şi tăceam. Iar el a zâmbit tot aşa prietenos şi a spus: „De ce vrei ca mama să nu audă?“. Eu am continuat să tac. „Iată ce îţi spun: mama ta te cunoaşte mai bine, locul tău nu e în război, acolo nu sunt numai soldaţi, sunt şi ofiţeri; acest lucru nu e pentru firea ta. Eu, când eram tânăr, vroiam să fiu călugăr, însă mama nu mi-a dat voie, nu a vrut şi eu am plecat la mănăstire tocmai atunci când a murit ea. Acum tu ce îmi spui: vrei să te măriţi?“. Am tăcut. „Tu acum îl iubeşti pentru frumuseţea lui! Mărită-te cu el atunci când simţi că nu poţi trăi fără el. Eu ştiu o întâmplare: un bărbat a plecat în război şi a fost omorât. În acelaşi timp, soţia lui a murit acasă. Iată cum iese“.
Cu aceste cuvinte stareţul a luat un scaun, s-a aşezat pe el şi a ajuns la raftul de sus unde era o iconiţă de lemn, de un sfert de arşin, pătrată, a Maicii Domnului „Kazanskaia“; eu m-am aşezat în genunchi şi m-a binecuvântat. Apoi a spus: „Când vei ajunge în Petrograd, nu te gândi că nu ai nimic de făcut – vei fi ocupată“. Cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai. În prima zi de la sosire ei i s-a propus să lucreze într-un spital pentru soldaţi şi s-a căsătorit cu aghiotantul corpului de divizie.

Din scrisorile lui I. M. Konţevici

O. a povestit: „În anul 1922, când am fost prima dată cu mama la Optina, stareţul Anatolie era încă în viaţă. Despre tine noi nu aveam nici o veste, iar mama l-a întrebat pe părintele Anatolie cum să se roage pentru tine: pentru sănătate sau pentru liniştea de veci? Batiuşka a întrebat-o pe mama dacă nu cumva i-ai apărut în vis. Mama a răspuns că şi-a văzut fiii în vis, mergând cu caii; la început pe liniştitul Volodia, iar apoi pe tine, însă caii aveau culori diferite. Părintele Anatolie a spus: „Păi, ce mai este? Dumnezeu este milostiv, rugaţi-vă pentru sănătate, Dumnezeu e milostiv!“. Mama a crezut că stareţul doar o mângâie.
După ce l-am vizitat pe părintele Anatolie, am fost la părintele Nectarie. Mama i-a pus stareţului un şir de întrebări despre fetele ei, despre ea, despre mine, iar despre tine nu i-a spus nimic pentru că ştia că nu se poate să-i întrebe pe doi stareţi despre aceeaşi problemă. Eu nu am ştiut acest lucru şi am presupus că mama a uitat să-l întrebe despre tine şi tot timpul o sâcâiam şi îi spuneam: „Dar Vania? Dar Vania?“. Mama continua să nu întrebe.
Atunci batiuşka i-a spus după ce eu o întrebasem: „Dar Vania?“. „El e viu. Rugaţi-vă pentru sănătatea lui. În curând veţi primi o veste despre el. Nu ţi-a fost util să ştii despre el până acum“. După ce ne-am întors acasă, mama s-a grăbit să-i comunice părintelui Nicolae Zagorovski că Vania e viu. Preoteasa Ecaterina Ivanovna, văzând-o pe mama pe fereastră, a ieşit în întâmpinarea ei cu cuvintele: „Aveţi o scrisoare de la Vanecica“.

Din amintirile preotesei Evghenia Gregorievna Râmarenko

Înainte de a fi hirotonit ca preot în anul 1921, părintele Adrian a fost la Optina. Părintele Anatolie i-a spus: „Trebuie să mergi la cursuri“. Şi într-adevăr, arhiepiscopul Partenie Poltavski i-a spus: „Deşi aveţi cultură înaltă, este o situaţie lumească şi de aceea trebuie să susţineţi un examen“.
Părintele Adrian a locuit în Poltava o lună, s-a pregătit pentru examen şi s-a meditat la profesori. Părintele Adrian i-a cerut stareţului binecuvântare să meargă într-un sat, Evloşi, sub Romn, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kazanskaia“. Batiuşka i-a dat pentru mine un ouşor; pe el era desenată pe o parte o biserică, iar pe cealaltă parte – icoana Maicii Domnului. Batiuşka a întrebat: „Ce icoană este aceasta?“. Părintele Adrian a spus: „Smolenskaia, se pare“, iar batiuşka a răspuns: „Nu, e Iverskaia“.
Primul popas al părintelui Adrian a fost în Romn, la biserica în care se afla icoana Maicii Domnului „Iverskaia“ foarte cinstită de toţi, învăluită într-un veşmânt mare şi scump, sub un baldachin.

C. Învăţăturile

„Mândria este diferită. Există mândrie lumească – deşteptăciunea, dar există şi mândrie duhovnicească – iubirea de sine. Aceasta este aşa: oamenii cu adevărat îşi pierd minţile dacă se încred în inteligenţa lor şi dacă aşteaptă totul de la ea. Dar unde ajungem dacă ne luăm după mintea noastră mică şi plină de necurăţie?
Luaţi de la ea ceea ce poate să dea, căci mai mult nu vă trebuie… Învăţătorul nostru e smerenia. Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har şi harul lui Dumnezeu este tot ce ne trebuie… Aici este şi marea ta înţelepciune. Smereşte-te şi spune-ţi: „Deşi sunt un fir de nisip pe pământ, totuşi tind spre Dumnezeu şi să se facă asupra mea voia lui Dumnezeu“. Dacă spui acest lucru nu numai cu mintea, ci şi cu inima şi îndrăzneşti, efectiv, ca un creştin adevărat, să te bizui pe Dumnezeu şi cu hotărâre fermă, smerit, să respecţi voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea, atunci se vor împrăştia norii înaintea ta şi se va ivi soarele, care te va lumina şi te va încălzi. Atunci vei cunoaşte adevărata bucurie a lui Dumnezeu şi totul ţi se va părea clar şi transparent. Vei înceta să te chinui şi în suflet îţi va fi uşor“.
„Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea Însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri… Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu vă va face de ruşine. Lăsaţi-vă nu cu cuvintele, ci cu faptele… De aceea a devenit viaţa grea, pentru că oamenii o încurcă cu deşteptăciunea lor.
În loc să se îndrepte spre ajutorul lui Dumnezeu, au început să se adreseze raţiunii lor şi se încred în ea…
Nu vă temeţi nici de necazuri, nici de suferinţe, nici de toate ispitele: toate acestea înseamnă cercetarea lui Dumnezeu, care este spre folosul vostru…
Înainte de sfârşitul vostru, mulţumiţi-i lui Dumnezeu nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru necazuri şi suferinţe. Cu cât sunt mai multe în viaţa voastră, cu atât veţi muri mai uşor şi sufletul se va ridica la Dumnezeu.

XIV. CUVIOSUL STAREŢ NECTARIE

Prin rugăciune şi cuvântul lui Dumnezeu
se curăţă orice răutate… Fără rugăciune
sufletul este mort fără de har.

A. Viaţa

Ultimul stareţ optinean a fost cuviosul Nectarie Tihonov. El a fost ucenicul egumenului schitului, cuviosului Anatolie Zerţalov şi al stareţului Ambrozie, iar la urmă a fost ucenicul arhimandritului Agapit, un călugăr cu experienţă duhovnicească şi cu vastă cultură. În timpul în care a fost stareţ, la Optina mai erau şi stareţii Varsanufie şi Teodosie, iar mai târziu a fost cuviosul Anatolie Potapov. Cuviosul Nectarie s-a născut în oraşul Elt, în anul 1857 sau 1858 din părinţii Vasile şi Elena Tihonov, care erau săraci. A fost botezat în biserica Cuviosului Serghie din Elt şi a fost numit Nicolae; naşii lui se numeau Nicolae şi Matrona. El întotdeauna s-a rugat pentru ei şi pentru părinţii lui. Tatăl lui era muncitor la moară; a murit atunci când fiul lui a împlinit şapte ani. Băiatul era isteţ şi însetat de cunoştinţe, însă a învăţat numai la şcoala din sat; sărăcia l-a împiedicat să studieze mai departe. Din frageda lui copilărie se cunoaşte numai o singură întâmplare. Odată s-a jucat lângă mama lui, iar alături stătea pisica şi ochii ei străluceau puternic. Băiatul a luat un ac de cusut şi a vrut să străpungă ochii animalului ca să vadă ce străluceşte acolo, însă mama lui l-a lovit peste mână: „Ah, tu! Dacă îi scoţi ochii pisicii, apoi tu însuţi vei rămâne fără ochi!“. După câţiva ani, fiind deja călugăr, stareţul şi-a amintit această întâmplare. A mers la fântâna schitului, unde era aşezat un căuş cu toarta ascuţită. Un alt călugăr, fără să-l observe pe batiuşka, a ridicat căuşul în aşa fel, încât vârful ascuţit a nimerit direct înaintea părintelui şi abia în ultimul moment stareţul a reuşit să respingă vârful ascuţit. „Dacă atunci aş fi scos ochii pisicii, acum aş fi fără ochi – a spus el – evident că a trebuit să se întâmple acest lucru ca să-mi aduc aminte de nevrednicia mea, pentru că totul în viaţă, de la leagăn până la mormânt, se află în evidenţa exigentă a lui Dumnezeu“.
Nicolae avea faţă de mama sa cea mai adâncă apropiere sufletească. Ea era severă cu el, însă, în general, se manifesta cu blândeţe şi ştia să-i înduioşeze inima. La unsprezece ani l-a angajat pe Nicolae la prăvălia negustorului Hamov şi acolo a muncit până la şaptesprezece ani şi a ajuns vânzător. Devenise un tânăr liniştit, iubitor de rugăciune şi de lectură. Avea chipul foarte frumos, cu o roşeaţă gingaşă, aşa cum au domnişoarele; avea bucle blonde, după cum l-au descris călugării optineni mai mari care l-au cunoscut în tinereţea lui. El nu se gândea la viaţa lui de demult. Când a împlinit optsprezece ani, vânzătorul mai în vârstă al lui Hamov s-a gândit să-l însoare cu fiica lui, iar stăpânul a consimţit la acest lucru. Fata era foarte bună şi după inima lui Nicolae. Chiar şi peste zece ani, amintindu-şi de logodnica lui, batiuşka zâmbea emoţionat.
În acea perioadă se afla în Elt o schimnică evlavioasă de aproape o sută de ani – schimnica Teoctista, fiica duhovnicească a Sfântului Tihon Zadonsk. Orăşenii din Elt mergeau la ea pentru sfaturi. Stăpânul lui Nicolae l-a sfătuit să meargă la ea ca să îl binecuvânteze pentru căsătorie. Când tânărul a ajuns, schimnica i-a spus: „Tinere, mergi la Optina, la Ilarion, şi el îţi va spune ce să faci“. I-a făcut semnul sfintei cruci şi i-a dat ceai pentru drum. Nicolae i-a sărutat mâna şi a mers la stăpân, i-a povestit acestuia ce şi cum şi că l-a trimis maica Teoctista la Optina. Stăpânul nu a zis nimic, chiar i-a dat bani pentru drum. Nicolae şi-a luat rămas bun de la logodnică şi a plecat. Niciodată în viaţă nu i-a mai fost dat să o vadă.
Când a ajuns la Optina era vară, iar vara, în jurul Optinei, era o frumuseţe nespusă. Toate luncile erau înflorite, printre lunci curgea Jizdra argintie, deasupra ei erau sălcii şi stejari, iar mai departe, pe acelaşi mal erau livezile mănăstirii şi uriaşa pădure a Optinei. Mănăstirea era înconjurată de un zid alb, în colţuri avea turnuri, iar pe fiecare turn era o giruetă – un înger cu trâmbiţă.
Nicolae a intrat în schit şi a văzut o mulţime de oameni; toţi veniseră la marele stareţ Ambrozie. Şi se gândea: „Câtă frumuseţe e aici, Doamne! Soarele străluceşte aici încă de la ivirea zorilor. Şi câte flori sunt! Parcă e în Rai! Aşa îşi amintea stareţul cu privire la prima lui impresie despre Optina.
Dar nu ştia cum să-l găsească pe Ilarion şi nu ştia nici cine este acest Ilarion. L-a întrebat pe un călugăr şi acela a zâmbit faţă de naivitatea lui şi i-a spus: „Bine, ţi-l voi arăta pe Ilarion, numai că nu ştiu de ce ai nevoie de el“. Şi l-a condus la conducătorul schitului, la cuviosul Ilarion. Nicolae i-a povestit acestuia despre maica Teoctista, i-a cerut lămuriri despre soarta lui, iar cuviosul i-a spus: „Eu însumi nu pot să-ţi spun nimic, dar mergi la batiuşka Ambrozie şi ceea ce îţi va spune el, aceea să faci.“
În acea perioadă, credincioşii veneau la stareţul Ambrozie atât de mulţi, încât aşteptau în pridvorul lui cu săptămânile, însă pe Nicolae stareţul l-a primit de prima dată şi a vorbit cu el două ore. Părintele Nectarie niciodată nu a dezvăluit despre ce a fost acea discuţie, însă după ea Nicolae a rămas în schit pentru totdeauna şi acasă nu s-a mai întors nici măcar pentru o singură zi. Odată a văzut în mâinile unui vizitator cartea „Biografia stareţului Ilarion“ şi a spus: „Eu lui îi sunt complet îndatorat. El m-a primit în schit acum cincizeci de ani. Când am venit, nu aveam unde să-mi plec capul. Eram orfan de ambii părinţi, complet sărac, iar obştea pe atunci era alcătuită toată din fraţi învăţaţi. Iar eu eram ultimul dintre toţi – batiuşka a arătat cu mâna de la podea cam un arşin şi jumătate, ca să explice mediocritatea lui de atunci şi lipsa de importanţă – iar stareţul Ilarion pe atunci cunoştea şi cutreiera şi drumul pământesc şi drumul ceresc. Drumul pământesc era simplu, iar drumul ceresc…“ – şi batiuşka nu a mai terminat de spus. Prima ascultare, care i s-a dat la Optina a fost să aibă grija de florile pe care le iubea atât de mult, iar apoi a fost numit paracliser. În această ascultare adesea întârzia la biserică, şi venea cu ochii roşii, umflaţi de somn. Fraţii se plângeau de el stareţului Ambrozie, iar acesta răspundea, cum îi era în obicei, pe tonul: „Aşteptaţi ca Nicolae să se trezească din somn şi să vă fie tuturor de folos“.
Devenise fiul duhovnicesc al cuviosului Anatolie Zerţalov, egumenul de mai târziu al schitului, iar pentru sfaturi mergea la cuviosul Ambrozie. În „Biografia stareţului Ambrozie, adormit în Domnul“, alcătuită de arhimandritul Agapit, sunt prezentate amintirile cuviosului Nectarie: „Eu am intrat în schit în anul 1876. La un an după aceasta, batiuşka Ambrozie m-a binecuvântat să mă îndrept spre egumenul schitului, ieroschimonahul Anatolie care să-mi devină duhovnic. Aceasta am făcut şi am continuat până la moartea cuviosului Anatolie, în anul 1894. La stareţul Ambrozie mergeam numai în cazuri excepţionale, rar. Datorită acestui lucru, i-am purtat o mare credinţă şi dragoste. Când ajungeam la el se întâmpla ca, după câteva cuvinte spuse de mine, să descopere în întregime adâncul inimii mele, să-mi rezolve toate nelămuririle, să mă împace şi să mă aline. Grija şi dragostea lui faţă de mine, nevrednicul, mă uimeau adesea, căci conştientizam că nu le merit. Când i-am spus despre acest lucru părintelui meu duhovnic, ieromonahul Anatolie mi-a răspuns că pricina o constituie credinţa mea şi dragostea faţă de stareţ. Şi mi-a spus că, dacă el nu se comportă faţă de ceilalţi cu o asemenea dragoste, ca cea pe care o are faţă de mine, acesta se întâmpla din cauza lipsei lor de credinţă şi dragoste faţă de stareţ. Aşa cum se poartă omul faţă de stareţ, aşa şi stareţul se poartă faţă de el“.
Batiuşka Nectarie îşi aminteşte mai departe: „Din păcate, printre fraţi erau câţiva care îl vorbeau de rău pe stareţ. Mi se întâmpla uneori să aud discuţiile necuviincioase şi nesăbuite ale unor astfel de oameni, deşi eu întotdeauna m-am străduit să îl apăr pe stareţ. Îmi amintesc că, după una dintre asemenea discuţii, mi-a apărut în vis părintele meu duhovnic, ieromonahul Anatolie şi cu severitate mi-a spus: „Nimeni nu are dreptul să judece faptele stareţului. Acela care face aceasta este condus doar de nesăbuinţă şi impertinenţă. Stareţul, pentru faptele sale, va da răspuns numai lui Dumnezeu. Noi nu putem pătrunde semnificaţia lor“. Astfel i-au explicat cuviosului Nectarie părinţii şi învăţătorii lui duhovniceşti înalta semnificaţie regulile duhovniceşti ale ocârmuirii de stareţ.
Cuviosul Nectarie a intrat în schit în anul 1876 şi a fost tuns în monahism în anul 1887. Acest lucru a constituit pentru el o mare bucurie. La bătrâneţe şi-a amintit: „Un an întreg după aceea îmi simţeam parcă aripi pe umeri“. Despre tunderea în monahism i-a vorbit unei surori de mănăstire: „Când ai intrat în mănăstire, i-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu şi Dumnezeu a primit şi a notat toate făgăduinţele tale. Şi ai pornit în viaţa monahală. Dar acesta este numai obiceiul mănăstiresc. Dacă vei trăi monahiceşte, atunci vei dobândi totul în viaţa viitoare, iar dacă te vei tunde în monahism, nu vei mai trăi monahiceşte, pentru că în viaţa viitoare acest lucru se va desfiinţa“. Maica A., ascultând această învăţătură, i-a spus părintelui: „Eu trăiesc foarte rău“. Iar el i-a spus: „Când se învaţă un anumit meşteşug, la început întotdeauna se strică, dar apoi începe să se lucreze bine. Tu te necăjeşti că nu iese nimic de la tine. Dar, iată, măicuţă, când Dumnezeu te va învrednici de chipul îngeresc, atunci harul te va întări în toate“. Maica A. l-a contrazis: „Batiuşka, aţi spus doar că nu e nevoie să năzuiesc la tunderea în monahism“. „– Măicuţă, regula duhovnicească e următoarea: nu trebuie nici să o ceri, nici să o refuzi“.
El a aşezat monahismul pe o treaptă foarte înaltă. Călugărului rasofor I. de la Optina (viitorul părinte Gheorghe) i-a spus: „Tu ai trei temeri: prima temere este să nu renunţi la monahism; a doua temere este pentru conducerea schitului; a treia temere este pentru tinereţea ta. Eu te sfătuiesc să păstrezi mai mult decât toate viaţa monahală. Chiar dacă eşti ameninţat cu revolverul, să nu renunţi la monahism“.
Şi cuviosul Ambrozie şi cuviosul Anatolie l-au condus pe părintele Nectarie pe drumul monahicesc cel adevărat şi sever. Astfel povestea cuviosul Nectarie despre modul în care îl hrăneau stareţii: „Sunt câţiva care se plâng de stareţ pentru faptul că el nu respectă regulamentul, că nu îl acceptă, dar ei nu-şi vin în fire să se gândească: dar noi nu suntem, oare, păcătoşi? Se poate ca stareţul, dacă nu mă primeşte, să aştepte pocăinţa mea şi să mă încerce. Iată ce spun eu, păcătosul, despre mine. Mi s-a întâmplat să mă duc la batiuşka Ambrozie, iar acesta să-mi spună: „De ce vii fără motiv? Mai bine stai în chilia ta şi roagă-te!“. Mi-a fost foarte greu, dar nu am cârtit, ci m-am dus la părintele meu duhovnic, la batiuşka Anatolie. Iar acesta m-a întâmpinat tot aşa de sever: „De ce umbli fără motiv? Ai venit să spui vorbe goale?“. Şi aşa am plecat în chilie. Acolo aveam icoana Mântuitorului în toată măreţia Lui. Am căzut înaintea lui şi toată noaptea am plâns: „Doamne, sunt un păcătos mare, dacă nici stareţii nu mă primesc!“.
Odată, stareţul a fost întrebat dacă nu s-a revoltat împotriva îndrumătorilor lui. El a răspuns: „Nu! Nici prin cap nu putea să-mi treacă acest lucru. Numai o dată m-am împotrivit la ceva anume şi m-au trimis la stareţul Ambrozie pentru învăţătură de minte. Iar acesta avea un beţişor. Cum te împotriveai, te şi bătea (nu aşa cum vă bat eu pe voi). Iar eu, desigur, nu vroiam ca să mă bată. Când am văzut că stareţul se duce după băţ, am fugit, iar apoi i-am cerut iertare“.
Despre cuviosul Anatolie Zerţalov, stareţul a povestit: „Eu am fost ultimul, cel mai nevrednic dintre ucenicii şi fiii săi duhovniceşti şi am mers la el timp de douăzeci de ani şi plâng şi acum după el“. Şi, adresându-se unei vizitatoare, a adăugat: „Iată, măicuţă, dacă vrei să devii călugăriţă, aşa să te consideri şi tu, ultima fiică şi cea mai rea ucenică. Întotdeauna trebuie să gândeşti despre tine că te afli la început“.
Cuviosul Nectarie era sever, sincer şi original. Încerca inimile celor ce veneau la el, le dădea nu atât mângâiere, cât poveţe pentru calea nevoinţei, îl smerea pe om şi îl punea înaintea greutăţilor duhovniceşti fără să se teamă şi fără să îl compătimească cu puţină milă omenească, deoarece credea în demnitatea şi înţelegerea sufletului şi în marea putere a harului, care îl ajuta pe cel ce căuta adevărul. Trăsăturile caracteristice ale cuviosului Nectarie erau smerenia şi înţelepciunea. Şi lumina lui era ca o sabie strălucitoare ce spinteca sufletul. Se adresa personal fiecărui om, individual, şi îi vorbea într-o manieră deosebită: „Nu se poate să pretindem de la muscă să facă ceea ce face albina. Fiecărui om trebuie să i se dea sfaturi pe măsura lui. Nu se poate să ne purtăm cu toţi la fel“. O călugăriţă a povestit cum a întrebat-o odată stareţul: „Ce mai faci, măicuţă?“. „– Foarte bine, batiuşka!“, a răspuns ea cu naivitate. „Bine!“, a repetat el. Apoi a plecat în chilie şi după câtva timp s-a întors aspru şi mânios. Ea l-a întrebat despre trai, despre casă, despre diferite probleme, ce trebuie să facă aici, dar el tăcea. Apoi a îndrumat-o spre un alt duhovnic şi a spus: „Să nu mai veniţi la mine! Eu renunţ la frăţia voastră!“. Ea a început să plângă, însă el nu se uita. I-au venit gânduri de deznădejde, cum că pe alţii batiuşka îi primeşte, dar de ea nu vrea să se ocupe. Atunci el a luat-o de mână şi a dus-o la icoane: „Spune că vrei în Împărăţia Cerească!“. I-a vorbit aşa de sever, doar că nu a împins-o cu pumnul. Aceasta tăcea. „– Spune, vrei?“. Printre lacrimi ea a zis: „Vreau!“. „– Păi, uite! Mai bine nu mai aştepta. Eu alt drum într-acolo nu ştiu. Dar dacă tu vrei, atunci caută-l singură“, şi iarăşi a plecat. Iar ea se tot chinuia în minte din cauza mâhnirii. Atunci el parcă s-a înduioşat puţin şi i-a dat o carte despre vieţile a doi stareţi din Sarov, unul foarte sever, iar celălalt foarte blând, şi despre modul în care cel sever îi trimitea pe începători mai mult la cel blând, căci ei nu suportau severitatea lui şi cădeau. Tot aşa de sever l-au educat pe cuviosul Nectarie şi stareţii lui. Aşa i-a îndrumat şi el, la rândul lui, pe cei mai apropiaţi ucenici ai săi. El nu întindea niciodată coarda prea tare, iar din când în când acorda câte o clipă de răgaz, pentru ca puterile să nu fie încordate peste măsură. Unei ucenice de-a lui i-a spus: „Te încredinţez că noi vom avea examene, dar după examene vom avea bucurie duhovnicească“. Iar aceasta a obiectat: „Batiuşka, eu sunt deja matură, ce examene voi avea?“. Batiuşka a zâmbit: „Nu, nu! Obligatoriu vom avea examene şi corigenţe!“.
Stareţul acorda ascultării cea mai mare importanţă. „Cea mai înaltă şi prima virtute este ascultarea. Aceasta este principala achiziţie a omului. De dragul ascultării Hristos a venit în lume, iar viaţa omului pe pământ este o ascultare faţă de Dumnezeu. În ascultare e nevoie de înţelegere şi demnitate, altfel s-ar putea să iasă o mare pagubă în viaţă. Fără ascultare omul atrage dezastrul ca pe un incendiu, iar apoi se istoveşte, se răceşte şi înlemneşte şi nu poate să pornească mai departe. Dar în ascultare la început e greu – tot timpul trebuie să fii punct şi virgulă, dar apoi se şterg toate semnele de punctuaţie“.
„Protopărinţilor noştri li s-a dat un legământ şi ei au aşteptat să se împlinească în Cain. Cain a fost primul născut, însă ei au avut preferinţă pentru Abel, deoarece el era blând, smerit şi ascultător, iar Cain, deşi era primul născut, era crud şi brutal şi îşi făcea voia sa. Lui i-a fost necaz că părinţii îl preferau pe Abel şi s-a întunecat la chip. Iar Dumnezeu i-a spus: „Cain, păcatul bate la uşă. Biruieşte-l, căci altfel el te apucă şi te distruge“. Dar el nu a pătruns aceste cuvinte şi nu L-a ascultat pe Dumnezeu. Păcatul bătea la uşa inimii lui, dar el nu a înţeles şi s-a uitat dincolo de uşa casei, dar nu a văzut pe nimeni acolo. Nu s-a gândit la acest lucru şi a plecat, l-a omorât pe fratele său, a refuzat să Îl asculte pe Dumnezeu şi a intrat în ascultarea de păcat. Dar cum s-a mai chinuit apoi! Doamne! Alerga peste tot şi tot timpul s-a temut şi s-a frământat“. Astfel a explicat stareţul, în formă alegorică, înţelegerea şi atenţia în ascultare. El a arătat că nu se poate să primim învăţăturile duhovniceşti textual şi superficial şi să ne limităm la exterior; trebuie să ne uităm nu numai peste pragul casei, dar, în principal, peste pragul inimii noastre. Aducea un anumit text sau exemplu din Sfânta Scriptură şi, de obicei, vorbea şi despre semnificaţia directă, literală şi despre cea alegorică. De exemplu: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“. Pe latura exterioară aceasta înseamnă că se fericeşte bărbatul care evită adunările celor necinstiţi şi care nu ia parte la învăţăturile eretice sau antibisericeşti. Însă bărbat poate fi numită şi mintea, care nu primeşte gândurile ce vin de la vrăjmaş. Nu se poate să oprim gândurile să vină, însă putem să nu intrăm în consfătuire cu ele şi în loc de aceasta să spunem: «Doamne miluieşte!». Iată că se numeşte bărbat şi cel ce procedează astfel“.
Când dădea o anumită ascultare, el o explica cu grijă şi exactitate şi arăta cum poate fi îndeplinită mai bine, o potrivea după puterile omului, însă odată încredinţată, ascultarea trebuia să fie îndeplinită fără nici o întârziere. Odată a trimis-o pe o fiică a sa cu o însărcinare. Ea s-a oprit în hibarcă, vorbind cu cineva anume. Stareţul a ieşit şi a spus: „Două minute au trecut, iar tu eşti tot aici!“.
În anul 1894 cuviosul Nectarie a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1898 a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul din Kaluga. Despre hirotonia lui i-a povestit lui P.R.: „Când fostul nostru episcop binecuvântat Macarie m-a hirotonit, el a văzut cu ochiul lui sfinţit neorânduiala mea sufletească şi în timpul punerii mâinilor peste mine mi-a spus un cuvânt scurt, dar puternic. Atât de puternic a fost acest cuvânt, încât mi l-am amintit până acum – şi au trecut destui ani – şi până la sfârşitul zilelor mele nu îl voi uita. Şi mai mult decât acesta nu mi-a răspuns! În altar m-a chemat la el şi mi-a vorbit: „Nectarie, când vei fi necăjit şi posomorât şi când va veni peste tine ispita grea, tu să te întăreşti numai cu un singur lucru: Doamne, îndură-Te, mântuieşte-l şi miluieşte-l pe robul Tău, Nectarie!“. Aceasta e tot ce mi-a spus vlădica, însă cuvântul lui m-a izbăvit nu o dată, căci a fost spus cu putere“. De la ce fel de nenorocire l-a scăpat acest cuvânt, a rămas nedezvăluit, însă despre câteva ispite a povestit odată stareţul. Una a avut-o în primii ani ai noviciatului său. În tinereţe el a avut o voce minunată, iar auzul muzical i-a rămas şi la bătrâneţe. În primii ani ai vieţii sale la Optina, el cânta în biserica schitului, la strana din dreapta şi a trebuit să cânte: „Tâlharul Înţelept“. Însă în schit era un obicei: o dată pe an, în Postul Mare, venea în schit dirijorul corului mănăstiresc şi alegea cele mai bune voci pentru corul mănăstirii. Pe fratele Nicolae îl îngrozea mutarea din schit în mănăstire şi nu vroia acest lucru. Însă era înduioşător şi măgulitor să cânte „Tâlharul Înţelept“. Şi, în prezenţa dirijorului a început să cânte cumplit de fals – într-atât – încât l-au mutat la strana din stânga şi, desigur, nu s-a mai pus problema transferării lui.
A doua ispită l-a cuprins când era deja ieromonah şi pe jumătate schimnic. După ce a primit schima, a încetat aproape cu totul să mai iasă din chilia lui, fără să mai vorbim despre curtea schitului. Chiar au fost zile când pe ferestrele chiliei lui a lipit cu zahăr hârtie albastră. Lui îi plăcea să repete că, pentru un călugăr, există numai două ieşiri din chilie – la biserică şi la mormânt. În aceşti ani el a studiat şi a citit. A citit nu numai literatură duhovnicească şi pe Sfinţii Părinţi, ci şi literatură ştiinţifică; s-a ocupat cu matematica, istoria, geografia rusă şi universală. Toate acestea le-a studiat pentru ca să-i înţeleagă mai bine pe oamenii care veneau la el, printre care se aflau mulţi învăţaţi.
A învăţat limbile latină şi franceză (chiar a şi vorbit franţuzeşte cu un francez cu care a făcut cunoştinţă şi pe care l-a primit la Ortodoxie în lavra Optinei; deseori spunea şi citate în limba latină). A fost foarte apropiat de Constantin Leontiev; acestuia, când venea la Optina, îi citea operele sale în manuscris. De la pictorul Bolotov, care a intrat în monahism, a studiat pictura. Pictorul Bolotov, care a terminat Academia de Arte din Petersburg, coleg cu Repin şi Vaşneţov, a înfiinţat la Optina un atelier unde se pictau icoane şi unde preda după metodele Academiei. Cuviosul Nectarie şi-a păstrat interesul pentru pictură până la sfârşitul vieţii.
În acea perioadă, pe cuviosul Nectarie l-a cuprins dintr-o dată dorinţa de a călători şi de a vedea ţările îndepărtate. Şi de la Optina s-a cerut un ieromonah pentru a fi trimis în delegaţie cu flota într-o călătorie în jurul lumii şi părintele arhimandrit l-a propus pentru această misiune pe batiuşka Nectarie. Acesta a început să se pregătească cu bucurie. Chiar înainte de plecare s-a dus la stareţul Iosif ca să ia binecuvântare pentru drum, însă acesta nu l-a binecuvântat. Aşadar batiuşka a rămas la Optina.
A treia ispită a fost când batiuşka era deja stareţ. Avea aproape şaptezeci de ani şi îi venea să renunţe la ocârmuirea de stareţ şi să plece ca un străin. „Numai că am înţeles că aceasta e ispită şi m-am învins şi am rămas“ – a povestit el. În aceşti ani de învăţătură şi sporire duhovnicească, stareţul a început să se comporte ca un nebun. Purta bluze colorate peste sutană, amesteca într-un ceaun toate felurile de mâncare ce se dădeau la trapeză – şi acru şi dulce şi sărat; mergea prin schit încălţat cu un pâslar într-un picior şi cu un papuc în celălalt. Îi scotea din fire pe călugări nu numai în acea perioadă, ci şi în perioada ocârmuirii de stareţ prin jucăriile lui. Avea automobile de jucărie, vaporaşe, trenuleţe şi avioane. Prin jucării el îşi crease o imagine despre tehnica modernă. Mai avea şi cutii muzicale şi chiar el şi-a procurat gramofonul cu discuri duhovniceşti, însă conducerea schitului nu i-a dat voie să-l folosească. Îi era caracteristic acest interes faţă de evoluţia vieţii, în general. Până în ultimul an al vieţii sale s-a ocupat cu literatura modernă, cerea să i se aducă cărţi noi, întreba despre organizarea învăţământului din şcoli şi universităţi, cunoştea tot ce interesa intelectualitatea. Însă toată această ştiinţă îi trebuia pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Povestea că, odată, până la revoluţie, au venit la el seminarişti împreună cu profesorii lor şi l-au rugat să le spună un cuvânt de folos. „Tinerilor, s-a adresat el lor, dacă veţi trăi şi veţi învăţa aşa încât caracterul vostru ştiinţific să nu vă strice moralitatea, iar moralitatea să nu vă strice caracterul ştiinţific, atunci veţi dobândi succes deplin în viaţa voastră“.
O fiică duhovnicească a lui, îndurerată, vorbea prietenei sale în pridvorul părintelui: „Nu ştiu, dar cred că nu e nevoie deloc de cultură; din cauza ei se întâmplă numai rău. Cum se poate împăca aceasta cu Ortodoxia?“. Stareţul a ieşit din chilia lui şi a contrazis-o: „La mine a venit odată un om care nu putea nicidecum să creadă că a fost potopul. Atunci eu i-am povestit că pe munţii cei mai înalţi, în nisip se găsesc scoici şi alte rămăşiţe de pe fundul mării. Şi arătându-i cum mărturiseşte geologia despre potop, a înţeles şi el. Vezi că uneori e necesară ştiinţa?“.
Adesea spunea: „Eu mă plec în faţa ştiinţei“. Despre istorie zicea: „Ea ne arată nouă cum conduce Dumnezeu popoarele şi cum dă lecţii de morală în Univers“. Vorbind despre matematică, îi plăcea să întrebe: „Poate fi oare un triunghi egal cu un cerc?“. Şi deseori aducea un exemplu din Sfinţii Părinţi: „Dumnezeu e centrul cercului, oamenii sunt razele. Datorită apropierii de centru, ei se apropie unul de celălalt“. Despre faptele exterioare spunea: „Exteriorul vă aparţine vouă, iar interiorul aparţine harului lui Dumnezeu. Faceţi fapte exterioare şi când toate acestea vor fi în bună rânduială, atunci se va forma şi interiorul. Nu trebuie să aşteptaţi sau să căutaţi minunea. Noi avem o singură minune: Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta e cea mai mare minune; înaintea ei trebuie să ne înclinăm“. Pentru cele ale vieţii, i-a învăţat pe oameni despre atenţia în gânduri: „Încetaţi să meditaţi, începeţi să gândiţi. A medita înseamnă a te împrăştia cu gândul şi a nu avea orientare practică. Lăsaţi meditaţia, adoptaţi fapta, mult cugetată. A fost „Duma“ care a meditat, dar nu a lăsat ceea ce a trebuit pentru statul rusesc. Napoleon a meditat, iar Kutuzov a gândit. Faptele sunt, uneori, mai înalte decât meditaţiile“.
Despre viaţă spunea: „Viaţa se defineşte prin trei lucruri de referinţă: măsura, timpul şi greutatea. Cea mai bună şi minunată faptă, dacă este mai presus de măsură, nu are sens. Dacă te apleci asupra matematicii, ţi-e dat să simţi măsura. Să ţii minte aceste trei lucruri. Prin ele se defineşte toată viaţa“.
Odată stareţul a spus: „Dumnezeu nu numai că îi îngăduie omului, dar şi cere de la el să sporească în cunoaştere. În creaţia dumnezeiască nu există opriri, totul e în mişcare; nici îngerii nu se află pe un singur rang, ci urcă din treaptă, dobândind revelaţii noi. Chiar dacă omul ar învăţa timp de o sută de ani, tot ar trebui să meargă spre o altă cunoaştere, nouă… Dar tu lucrează. În muncă trec anii fără să observi“. În acest timp chipul lui era neobişnuit de luminos, aşa încât cu greu puteai să îl priveşti.
Altădată spunea: „Unui prooroc i-a apărut Dumnezeu nu în cerc luminos, ci în triunghi. Acest lucru a însemnat că, faţă de adâncul necercetat al lui Dumnezeu, omul nu poate să se apropie şi nu poate nici să-l încerce. Omului îi este îngăduit să încerce cercul lui Dumnezeu dar, dacă îndrăzneşte să pătrundă dincolo de limită, va muri din cauza ascuţişului triunghiului“.
Toate aceste învăţături sunt rodul experienţei duhovniceşti interioare a cuviosului Nectarie. Îndeplinindu-şi slujirea de stareţ, el le împărtăşea oamenilor cunoştinţele sale. Însă trecerea de la singurătatea chiliei la slujirea socială nu i-a fost uşoară.
În anul 1913, la insistenţa părintelui Benedict, egumenul mănăstirii Borovskaia şi exarhul tuturor mănăstirilor din eparhia Kalugăi, obştea de la Optina s-a adunat ca să-şi aleagă stareţ. La început l-au propus pentru slujirea de stareţ pe părintele arhimandrit Agapit, care trăia la Optina în vederea unui sfârşit liniştit. Acesta era un om cu vaste cunoştinţe şi un suflet mare, era autorul celei mai bune biografii a stareţului Ambrozie. El refuzase categoric să fie episcop, ceea ce nu o dată i s-a propus, şi slujirea de stareţ a refuzat-o, de asemenea, cu fermitate. El s-a mântuit chiar dacă a avut numai câţiva ucenici apropiaţi. Unul dintre ei a fost cuviosul Nectarie. Când fraţii au început să-l roage să le arate pe cineva vrednic, el l-a numit pe cuviosul Nectarie. Acesta, din smerenie, nu a fost prezent la adunarea fraţilor. Când l-au ales, au trimis după el pe părintele Averchie. Acesta a ajuns la el şi i-a spus: „Batiuşka, sunteţi rugat să veniţi la adunare“. Iar cuviosul Nectarie a refuzat: „Acolo vor alege ei şi fără mine pe cine trebuie“. „– Părintele arhimandrit m-a trimis după sfinţia voastră şi vă roagă să veniţi!“ a spus părintele Averchie. Atunci batiuşka a îmbrăcat brusc rasa, şi aşa cum era – cu un picior în pantof şi cu celălalt în pâslar, a mers la adunare. „Batiuşka, v-au ales duhovnic al obştii noastre şi stareţ“ – l-au întâmpinat fraţii. Părintele arhimandrit i-a spus: „Părinte Nectarie, primeşte ascultarea“. Şi atunci batiuşka a acceptat. Părintele Benedict a susţinut această alegere, însă, când cuviosul Nectarie a devenit stareţ şi s-a mutat în hibarca stareţului Ambrozie, s-a hotărât să-l încerce. Venind la mănăstire, el a trimis pe cineva să-i spună cuviosului Nectarie că are nevoie de el. Dar cuviosul Nectarie nu s-a dus: „Eu trăiesc în schit de atâţia ani şi nu am ieşit nicăieri, nu sunt în stare să merg“. Atunci părintele Benedict a trimis a doua oară şi a poruncit să i se spună: „Exarhul mănăstirilor a cerut să vii la el“. Şi batiuşka a plecat imediat la mănăstire şi a căzut la picioarele părintelui Benedict, iar acesta a zâmbit şi a spus: „Eu sunt demnitar şi nu pot să cad la picioarele tale, dar îţi voi face metanie până la pământ“. Apoi au început să discute prieteneşte.
Cuviosul Nectarie întotdeauna a spus despre sine: „Ce fel de stareţ sunt eu? Cum pot să fiu succesorul stareţilor înaintaşi? Eu sunt slab şi neputincios. Ei aveau har ca pâinile întregi, iar eu am o bucăţică“.
Îşi aducea aminte de stareţul Ambrozie: „Acesta a fost un om ceresc şi un înger pământesc, iar eu abia sprijin numai cinstea slujirii de stareţ“. Şi, cu un umor fin, spunea: „Eu sunt o furnică şi mă târăsc pe pământ şi văd toate hârtoapele şi gropile, iar fraţii sunt foarte înalţi – se ridică până la nori. O, leneşule, du-te la furnică şi ia aminte la viaţa ei!“ – acest lucru nu l-a spus un scriitor lumesc, iar în biserică se citeşte. Aţi auzit paremiile? Dar cine suntem noi, aceştia – batiuşka Anatolie şi eu? Numai nişte furnici. Şi voi aţi venit la noi. Vă apropiaţi doar de prima treaptă a scării, fără să urcaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi dincolo de uşă şi fără nici un efort nu e posibil să intraţi pe ea, dacă nu va fi milă de la Dumnezeu. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l cereţi este: „Uşile milostivirii, deschide-le mie, Dumnezeule!“. Totul se obţine prin rugăciune! Adam în Rai a primit porunca: „Lucrează şi hrăneşte-te“ – şi această poruncă s-a referit la rugăciune. Iar Adam a contemplat doar frumuseţea. El nu i-a mulţumit lui Dumnezeu“.
Stareţul însuşi se ruga cu credinţă şi simplitate de copil; uneori îşi întindea mâinile către icoane.
O fiică duhovnicească a lui a povestit că ea a stat îndelung la el şi a discutat. Apoi a plecat. Dar înainte să plece, a întors capul şi a văzut că stareţul s-a dus iute în colţul icoanelor şi a întins mâinile către ele. Ea a ieşit neobservată. Spovedania la el a fost lucrul cel mai minunat şi mai cutremurător care i s-a întâmplat în viaţa ei. Ea întotdeauna a ştiut că şi fără cuvintele ei, el cunoaşte nu numai ceea ce vrea să-i spună, dar şi ceea ce încă nu i-a ajuns la cunoştinţă. El era foarte sever la spovedanie, arăta semnificaţia duhovnicească şi a gândurilor, nu numai a faptelor. Uneori era blând. Alteori crea situaţii dificile. Odată i-a dat unei creştine să citească mărturisirea de pe carte. Cea care se spovedea s-a oprit într-un loc. „Ce este?“. „– Mă întreb dacă am păcătuit astfel sau nu“. „– Păi, gândeşte-te! Dacă s-ar putea să ştergi asta din carte…“ şi a zâmbit.
Foarte bine a povestit despre spovedania la stareţ o femeie, care nu se spovedise din tinereţe, se îndepărtase de Biserică fără să-şi dea seama dacă mai crede sau nu, iar la stareţ a ajuns numai pentru că l-a însoţit pe bărbatul ei, bolnav. Stareţul a produs asupra ei o puternică impresie şi când i-a propus să se spovedească, ea a fost de acord: „Eu am intrat – a povestit ea – iar el m-a condus la icoane: «Stai aici şi roagă-te!»“. A lăsat-o şi s-a dus la el în chilie. Ea a stat şi s-a uitat la icoane. Dar nu prea îi plăceau, căci nu erau artistice şi chiar şi candela i se părea că e lipsită de orice valoare. În încăpere era linişte. Dincolo de perete era cuviosul. A foşnit ceva. Dintr-o dată începe să o năpădească tristeţea şi înduioşarea şi, fără să-şi dea seama, a început să plângă. Lacrimile i-au umplut ochii şi nu mai vedea icoanele şi candela, ci numai un nor călduros înaintea ochilor, în care i se părea că simte prezenţa lui Dumnezeu. Când a intrat cuviosul, ea era toată în lacrimi: „Zi – «Tatăl Nostru!»“. Oarecum încurcându-se, l-a zis: „Zi – «Simbolul Credinţei!»“. „– Nu mi-l amintesc!“. Însuşi stareţul a început să-l zică şi după câteva părţi a întrebat: „Crezi, oare, că este aşa?“. La primele două părţi a răspuns: „Cred“. Când a ajuns la a treia parte, ea a spus că nu înţelege nimic acolo şi că nu simte nimic pentru Născătoarea de Dumnezeu. Batiuşka a mustrat-o şi i-a poruncit să se roage Împărătesei Cereşti ca ea însăşi să o înveţe şi să o ajute să înţeleagă Simbolul Credinţei. Şi la majoritatea celorlalte părţi din Simbolul Credinţei femeia a spus că nu le înţelege şi că niciodată nu s-a gândit la aceste lucruri, însă a plâns cu amar şi tot timpul a simţit că nu-i poate ascunde nimic stareţului şi ar fi nesăbuit să ascundă ceva. Şi iată că acum i se prefigura Înfricoşătoarea Judecată, iar cuviosul a întrebat-o despre păcatele personale, ca pe un copil, astfel încât ea a început să-i răspundă zâmbind printre lacrimi, iar apoi a dezlegat-o de păcatele din copilărie până în acel moment.
Odată o ucenică a lui a plecat pentru un timp şi s-a îndepărtat de el, însă, în tăcere îi ducea dorul foarte mult. Prietena ei i-a spus stareţului: „Ea e foarte singură acum“. „– Se împărtăşeşte?“ – a întrebat stareţul. „Da“. „– Atunci nu e singură“. Despre învingerea fricii neîntemeiate spunea „Tu aşează-ţi mâinile în formă de cruce şi zi de trei ori «Născătoare de Dumnezeu» şi va trece totul“. Şi într-adevăr, trecea.
Cuviosul avea o mare lărgime duhovnicească. Odată, într-o seară de toamnă, i-a lăsat pe fiii lui duhovniceşti să plece din schit şi le-a zis: „Noaptea e întunecată numai pentru cel necredincios. Pentru cel credincios totul este luminat“. Mai spunea: „Nu te teme! Din cel mai rău lucru poate să iasă cel mai minunat lucru. Ştii câtă mocirlă e pe pământ, dar se pare că, dacă îţi murdăreşti rău picioarele, iar apoi cauţi, poţi să găseşti briliante şi astfel poţi să-ţi împodobeşti gâtul“.
Cuviosul Nectarie era sever, exigent, uneori ironic cu persoanele duhovniceşti şi cu intelectualii şi neobişnuit de bun şi amabil cu oamenii simpli.

***

Un ţăran bătrân a povestit: „Fiul meu s-a pierdut fără veste în război. Am mers la batiuşka. El m-a binecuvântat, iar eu l-am întrebat: «Mai este viu fiul meu? Cum ne spui să ne rugăm pentru el? Noi deja vrem să ne rugăm pentru odihna sufletului său». Iar el mi-a spus direct: „«Nu, fiul tău e viu, fă canonul Sfântului Nicolae, Făcătorului de Minuni. Şi tot timpul să te rogi pentru sănătatea fiului tău“. Şi m-am bucurat, m-am închinat şi i-am pus o rublă lângă lumânare. Iar el, de asemenea, mi s-a închinat atât de smerit ca răspuns“.
Cuviosul dădea bani cu atâta naivitate! Odată o fiică duhovnicească avea nevoie de bani. Ea i-a cerut stareţului. El i-a adus zâmbind un pachet mototolit: „Iată, numără aceste bulendre“.
El spunea că milostenia trebuie să se facă cu chibzuinţă, căci altfel îi poate dăuna omului. Ucenicul lui de chilie a povestit că stareţul întotdeauna a vrut să cunoască în amănunţime nevoia omului, pentru că nu-i plăcea să dea fără rost, iar dacă dădea, dădea cu generozitate lucruri întregi, chiar o vacă sau un cal.
Cuviosul Nectarie era deosebit de atent cu vizitatorii mai păcătoşi sau cu fiii lui duhovniceşti care nu îl ascultau. Acelaşi ucenic al chiliei a spus că stareţul „i-a lăsat pe cei nouăzeci şi nouă de drepţi şi l-a luat pe cel singur rătăcit şi l-a mântuit“.
În perioada în care omul era neascultător şi revoltat, el se purta blând şi părinteşte, îl chema nu după nume, ci îi spunea „copilul meu“ sau „mieluşelul meu“. Şi tulburarea înceta, pentru că şi sufletul cel mai răzvrătit şi mai îndărătnic simţea sinceritatea acestei mari iubiri, despre care stareţul a spus odată: „Copilul meu! Noi iubim cu acea iubire care nu se schimbă niciodată. Iubirea voastră este o iubire de o zi, a noastră şi astăzi şi peste o mie de ani, tot aşa va fi“.
Odată o fiică duhovnicească l-a întrebat pe stareţ dacă, într-adevăr, trebuie ca el să ia asupra sa suferinţele şi păcatele celor care vin la el, pentru a-i vindeca şi a-i alina. El i-a răspuns: „Tu ai înţeles singură, de aceea îţi spun – altfel nu se poate să se vindece. Şi uneori simţi că parcă s-a pus pe tine un munte de piatră, că atât de multe păcate şi dureri ţi-a adus, încât nu le poţi duce. Atunci spre neputinţele tale vine harul şi acest munte de piatră se risipeşte, ca un munte de frunze uscate şi poţi să o iei de la început“.
Mulţi l-au considerat pe cuviosul Nectarie clarvăzător, fiecare mişcare a lui era interpretată simbolic. Uneori acest lucru îl incomoda foarte tare. Odată a povestit următoarele: „Eu am uneori presimţiri şi mi se dezvăluie anumite lucruri despre om, iar alteori nu. Iată cât de uimitoare a fost această întâmplare. O femeie a venit la mine şi s-a plâns de fiul ei, un băiat de nouă ani, că nu-i chip s-o scoată la capăt cu el. Iar eu i-am spus: „Aveţi răbdare până va împlini doisprezece ani“. I-am spus aceasta fără să am nici un fel de presimţire, pur şi simplu pentru că ştiu din ştiinţă că la vârsta de doisprezece ani deseori, la om, survin schimbări. Femeia a plecat şi eu am uitat de ea. După trei ani această mamă a venit şi a început să plângă: „Fiul meu a murit, abia împlinise doisprezece ani“. Oamenii, într-adevăr, au spus că batiuşka a prezis, dar acest lucru a fost simpla judecată a mea din punct de vedere ştiinţific. Apoi mă verificam de fiecare dată – dacă simţeam ceva anume sau nu. Nu, atunci nu am presimţit nimic“.
Uneori cuviosul vorbea aşa, direct: „Ţie îţi este ascuns, dar eu ştiu“.
În el exista o simplitate omenească minunată, o clarviziune inteligentă, un umor fin. Chiar şi la adânci bătrâneţi ştia să râdă copilăreşte, în hohote.
Iubea foarte mult animalele şi păsările. Avea un pisoi care îl asculta în mod neobişnuit şi îi plăcea să spună: „Stareţul Gherasim a fost un stareţ mare, de aceea avea un leu. Eu sunt mic – eu am un pisoi şi a povestit o poveste fermecată, cu un pisoi care a salvat corabia lui Noe, când necuratul a intrat în şoarece şi a încercat să ronţăie fundul corabiei. În ultimul moment, pisoiul a prins şoarecele dăunător şi pentru acest lucru acum toate pisicile vor ajunge în Rai. Această glumă veselă era specifică cuviosului. Ca şi cum ar fi îndeplinit cuvântul cuviosului Antonie cel Mare, acela că nu se poate să întinzi coarda arcului la nesfârşit, stareţul Nectarie alterna învăţăturile sale şi cerinţele cu această glumă uşoară, cu relatarea anecdotelor sau povestirilor istorice.
Întotdeauna povestea cu amănunte, vioi, cu toate detaliile ca şi cum el însuşi ar fi fost participant sau martor ocular al evenimentului, chiar dacă era un eveniment din istoria sfântă. Inepuizabile erau povestirile lui din viaţa Optinei, despre slăviţii stareţi şi înţelepţii arhimandriţi şi conducători ai schitului şi despre sfânta necesitate de a împlini până la sfârşit testamentele stareţilor.
După vârstă, cuviosul a fost unul dintre cei mai bătrâni vieţuitori ai Optinei, parcă era o cronică vie a schitului.
Starea de trezvie duhovnicească era dezvoltată în el până la cea mai înaltă treaptă – nu exista nici un fel de extaz, nici un fel de joacă a sentimentelor, nici un fel de sentimentalism în iubirea lui creştinească faţă de oameni. Era un ascet profund, care îi binecuvânta cu dragoste pe fiii duhovniceşti să se căsătorească.
Le spunea artiştilor care veneau la el: „Iubiţi pajiştile pământeşti, dar nu le uitaţi pe cele cereşti“.
Efortul omenesc îl aşeza pe o treaptă înaltă. Când o fiică duhovnicească a lui s-a întristat, gândindu-se cum va trăi ea după moartea lui, fără îndrumarea lui, el a spus: „Lucrează! În muncă nu observi cum trec anii“.
Despre caracterul şi cuvântările lui a scris răposatul său ucenic, părintele A.: „Cuvântarea lui batiuşka! Înaintea lui păleau cele mai strălucitoare lecţii ale celor mai buni profesori, cele mai minunate predici! Avea o uimitoare expresivitate şi originalitate a limbii; o neobişnuită amănunţime a povestirii (fiecare pas, fiecare mişcare erau însoţite de explicaţii. Explica amănunţit, în mod special textele din Sfânta Scriptură). „Toată cultura mea vine de la Scriptură“ – spunea despre sine cuviosul. Fiecare cuvânt era privit din toate părţile. Avea uşurinţă în cuvântări şi armonie. Nici un cuvânt nu era spus în zadar, ca şi cum nimic nu avea de la el. Avea continuitate în vorbire. Înţelesul lăuntric pe care îl avea cuvântarea nu putea fi pătruns întotdeauna dintr-o dată. Avea o bogăţie a conţinutului, o mulţime de cugetări adânci. Cu privire la fiecare din ele, puteai să te gândeşti un an. Acest şirag de perle, care nu putea fi văzut, nu avea sfârşit. Era un izvor de apă vie. Toată binecuvântarea era înţeleasă extrem de uşor şi rămânea întipărită în memorie. Deseori adopta tonuri de veselie sfântă, de exemplu, în povestirea despre modul în care omenirea, pentru prima dată în persoana Evei a auzit cuvântul „Dumnezeu“. Cuviosul a spus că Eva a avut la miezul zilei dorinţa de a lua o gustare, aşa cum este specific naturii noastre. Şi iată că merge prin Rai să îşi aleagă rodul pe care să-l culeagă. Pe drum i s-a întâmplat să treacă pe lângă pomul cunoaşterii. A trecut atât de aproape de el, încât a întins mâna, deşi era interzis nu numai să rupă fructele, ci să se apropie de pom. Dar vrăjmaşul s-a folosit de acest lucru. Când spovedea, cuviosul Nectarie era îmbrăcat cu un epitrahil vechi, de catifea roşie, iar crucea de pe el era tocită. Ochii lui erau mici şi deosebiţi. Faţa îi era ca şi cum n-ar fi avut vârstă – când bătrână, severă, parcă milenară, când tânără prin vioiciunea şi expresivitatea gândurilor, când copilăroasă prin curăţenie şi linişte. Cu şase ani înainte de moarte, fără să ţină cont de bătrâneţile adânci, avea un mers uşor, alunecător, ca şi cum abia atingea pământul. Mai târziu a început să se mişte cu greutate, picioarele i s-au umflat ca buştenii şi supurau puroi. Se resimţeau anii mulţi în care a stat la rugăciune. Către sfârşitul vieţii, chipul lui şi-a pierdut licărirea tinerească ce îl caracterizase vreme îndelungată şi s-a întors la el numai în timpul bolii de dinainte de moarte. Dacă în aceşti ultimi ani chipul lui a strălucit, aceasta a fost datorită unei lumini oarecum atemporale. Stareţul a slăbit foarte mult, deseori adormea în timpul discuţiei, însă mai presus de toate se cufunda în rugăciunea adâncă a minţii, ca şi cum ar fi ieşit din lume. Când se întorcea la noi, era plin de o putere sufletească deosebită şi de seninătate. Toată viaţa stareţului din copilărie şi până în ceasul morţii a fost marcată de voia lui Dumnezeu.
Stareţul Nectarie a murit la adânci bătrâneţi, pe 12 mai, în anul 1928, în satul Holmiscea, regiunea Briansk, unde a fost trimis după închiderea Optinei. Înainte de moarte el s-a spovedit şi s-a împărtăşit. La sfârşitul lui a fost prezent un preot – fiul său duhovnicesc, părintele Adrian Râmarenko, viitorul arhiepiscop Andrei Roklandski, care i-a citit rugăciunile de plecare. În momentul morţii şi-a pus epitrahilul peste stareţul muribund. Cuviosul Nectarie a murit sub acest epitrahil. Sfârşitul lui a fost liniştit. Stareţul şi-a presimţit moartea şi şi-a luat rămas bun de la cei apropiaţi deja cu două luni înainte, le-a dat ultima binecuvântare, trimiţându-i la un duhovnic sau altul. L-au înmormântat într-o zi luminoasă de toamnă, i-au cântat cântările de Paşti şi o bucurie tainică şi-a făcut loc în inimile fiilor lui duhovniceşti care plângeau. L-au îngropat în cimitirul local din Holmiscea. În ziua de duminică, 16 iulie, în ziua pomenirii mitropolitului Moscovei, Filip, a avut loc mutarea moaştelor stareţului optinean Nectarie Tihonov din cimitirul modest al satului Holmiscea la schitul Optina. Moaştele stareţului Nectarie au fost aşezate în catedrala Vvedenskaia. Obştea mănăstirii Optina a mers la locul îngropării stareţului în jurul orei şase dimineaţa şi după câtva timp, la o adâncime de jumătate de metru au găsit mormântul schimonahiei Nectaria Kontevici şi mai jos, aproape de partea aceea, celălalt mormânt, în care au considerat că sunt moaştele stareţului Nectarie, când au deschis sicriul, toţi au simţit o bună mireasmă; mantia stareţului părea să fie neputrezită, iar moaştele lui erau de culoarea chihlimbarului. Părinţi cuvioşi, care aţi strălucit în pustia Optinei, rugaţi-vă pentru noi lui Dumnezeu!

B. Minunile

Proorocia ascunsă sub nebunie

„Când l-au numit stareţ, el a început să se poarte ca un măscărici (ca un nebun), încât au vrut să-l înlocuiască, dar un călugăr cu înaltă viaţă duhovnicească a spus: „Lăsaţi-l, că aşa prooroceşte el“.
Apoi toţi şi-au dat seama că atunci el prefigura câte ceva anume. De exemplu, era îmbrăcat cu un halat pe trupul gol şi în timp ce mergea, îi luceau picioarele goale. În anii 20–22 chiar studenţii, cursantele şi slujbaşii mergeau la slujbă încălţaţi cu pantofii pe picioarele goale, fără albituri sau cu paltonul peste îmbrăcămintea uzată. Aduna diferite lucruri nefolositoare: pietricele, cioburi de sticlă, argile şi altele; a construit un dulăpior foarte mic şi l-a arătat tuturor: „Acesta e muzeul meu“. Într-adevăr, după aceea mult timp, la Optina a fost un muzeu.“

Clarviziunea stareţului ascunsă sub purtarea de nebun

„Către ziua de 8 iunie am început să ne pregătim pentru împărtăşania cu Sfintele lui Hristos Taine – scria S. Nilus. Vrăjmaşul nu dormitează. Astăzi, înainte de spovedanie, nu am vrut să mă ospătez cu mare plăcere şi am iscat motiv de neînţelegere cu părintele egumen, pe care îl respectam adânc şi îl iubeam. Însă nu degeaba au trecut peste mine doi ani de viaţă părtaşă la smerenia nevoitorilor optineni. M-am smerit şi eu, ca şi cum nu era greu pentru iubirea de sine lumească din mine. Această ispită a avut loc după slujba de seară, când eu, împreună cu soţia, trebuia să mergem la spovedanie la părintele nostru duhovnic, părintele Varsanufie. După spovedanie ne-am întors acasă, am intrat în cerdac şi am văzut că pe cerul pictat pe schiţa mea cu vopsele uleioase, cineva a scris cu cărbune, cu litere mari, pe tot cerul, în franţuzeşte „le nuage“ (norul).
Imediat am ghicit că vinovatul acestei „ştrengării“ nu putea fi nimeni altul în afară de prietenul nostru, părintele Nectarie. Acest lucru era atât de asemănător cu înclinaţia lui către o oarecare scrânteală, sub care, pentru mine, deseori se ascundeau lecţii edificatoare ale uneia sau alteia dintre virtuţile creştine. Acesta era el, fără îndoială era cel care prevedea apariţia norilor pe cerul meu duhovnicesc; el, dragul meu batiuşka, căruia îi plăcea uneori, spre surprinderea tuturor să pună în cuvântarea lui, pe neaşteptate, un cuvânt franţuzesc!…
Stăteam pe terasa noastră şi priveam iar el, scumpul nostru, stătea în colţişorul lui şi râdea liniştit, aşteptând să vadă ce va ieşi din gluma lui.
„Ah, batiuşka, batiuşka! – râdeam şi eu odată cu el – ce ştrengar!“.
Iar „ştrengarul“ s-a ridicat, s-a apropiat de schit, a şters cu mâneca sutanei sale inscripţia şi cu un zâmbet a spus: „Vedeţi? Nu a rămas nimic!“. Nici în inima mea nu a rămas nimic din vrajbă.
Fără îndoială, prietenul nostru avea o a doua vedere, cu care vedea ceea ce se ascundea pentru ochii omului obişnuit. Nu degeaba a avut o viaţă evlavioasă în mănăstire timp de patruzeci de ani.“

Schimbarea minunată din sufletul unei femei prin rugăciunile stareţului Nectarie şi prezicerea călugăriei ei

„Am conversat îndelung cu batiuşka. Mi-a spus: „Chiar dacă aţi avea toată lumea în puterea frăţiei voastre, tot nu aţi avea linişte şi v-aţi simţi nefericită. Sufletul vi se chinuie, suferă, iar dumneavoastră vă gândiţi că se poate să-l mulţumiţi cu lucrurile exterioare sau cu uitarea de sine. Nu! Toate acestea nu îl ajută şi nu se va linişti niciodată… Trebuie să părăsiţi totul…“.
După aceea batiuşka a stat mult timp cu capul aplecat pe piept, apoi a vorbit: „Eu văd în jurul dumneavoastră harul lui Dumnezeu: veţi ajunge la mănăstire…“ „Ce tot ziceţi, batiuşka? Eu, la mănăstire? Dar nu mă potrivesc deloc pentru aceasta. Nu sunt în stare să trăiesc acolo“. Eu nu ştiu când va fi aceasta, s-ar putea în curând, dar s-ar putea peste zece ani, însă dumneavoastră sigur veţi fi la mănăstire“.
Această călătorie la Optina m-a întărit şi mai mult. După câteva zile am plecat în Altai şi am intrat la mănăstirea pe care mi-a recomandat-o mitropolitul Macarie. Iată cum s-au împlinit cuvintele rostite de batiuşka Nectarie: „Eu văd în jurul dumneavoastră harul lui Dumnezeu, veţi fi la mănăstire“. Atunci eu m-am mirat şi nu am crezut, dar la două luni după această discuţie, într-adevăr, am îmbrăcat veşmântul călugăresc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu care m-a povăţuit să merg în acest colţişor fericit – schitul Optina“.

Prezicerea datei morţii stareţului Varsanufie

Părintele Nectarie a povestit: „Mare a fost stareţul Varsanufie! Şi extraordinar de smerit şi ascultător a fost batiuşka! Când el era sub ascultare, a trecut pe sub pridvorul meu, iar eu i-am spus în glumă: Ţi-au mai rămas de trăit exact douăzeci de ani. Eu i-am spus în glumă, însă el a ascultat şi exact peste douăzeci de ani, în aceeaşi zi de 1 aprilie, a şi murit. Iată ce om de mare ascultare a fost“.
Înaintea unei asemenea puteri a părintelui Nectarie, fără să vreau, mă treceau fiorii.

Minunea cu ulciorul

Unul din ucenicii lui şi-a amintit: „Batiuşka mi-a spus – mai întâi scutură de praf samovarul, apoi toarnă apă“, căci deseori uitau să toarne apă şi samovarul începea să se încingă. Ca urmare, samovarul se strica şi rămâneau fără ceai. „Iată, apă este acolo, în colţ, în ulciorul de aramă; ia-l şi toarnă“. Eu m-am dus la ulcior, iar acesta era foarte mare, avea două vedre şi era greu. Am încercat să-l mişc, însă nu am putut – nu mai aveam puteri şi atunci m-am hotărât să aduc samovarul la el şi să torn apă. Batiuşka a observat intenţia mea şi mi-a repetat iarăşi: „Ia ulciorul şi toarnă apă în samovar!“. „– Dar, batiuşka, el e foarte greu pentru mine şi nu pot să-l urnesc din loc“. Atunci batiuşka s-a apropiat de ulcior, i-a făcut semnul sfintei cruci şi a spus: „Ia-l“. Eu l-am ridicat şi cu uimire m-am uitat la batiuşka: îl simţeam extrem de uşor, ca şi cum nu avea nici o greutate. Am turnat apă în samovar şi am dus ulciorul înapoi, având o expresie de uimire pe chip. Iar batiuşka m-a întrebat: „Ce spui, e greu ulciorul?“. „– Nu, batiuşka, mă mir că e extrem de uşor“. „Ia aminte că fiecare ascultare care ne pare grea devine foarte uşoară în momentul îndeplinirii ei, pentru că lucrul respectiv se face cu ascultare“. Dar eu am fost complet uimit: cum a desfiinţat el forţa greutăţii cu semnul sfintei cruci!

Clarviziunea stareţului Nectarie

Unul dintre contemporanii stareţului a povestit: „Într-una din vizitele mele la schitul Optina am văzut cum părintele Nectarie citea scrisori sigilate. A ieşit spre mine cu scrisorile primite, care erau în număr de cincizeci şi, fără să le deschidă, a început să le studieze. Unele scrisori le-a pus deoparte zicând: „Aici trebuie să dau răspuns, iar aceste scrisori sunt de recunoştinţă, pot rămâne şi fără răspuns“. Nu le citea, însă le vedea conţinutul. Pe câteva din ele le-a binecuvântat, iar pe câteva le-a şi sărutat, iar două scrisori, oarecum întâmplător, le-a dat soţiei mele şi a spus: „Iată, citeşte-le cu voce tare. Îţi va fi de folos“. Conţinutul unei scrisori l-am uitat, iar cealaltă scrisoare era de la o studentă ce făcea cursuri la Şcoala superioară de fete. L-a rugat pe batiuşka să se roage pentru ea, căci se chinuieşte şi nu poate nicicum să se biruiască pe sine. Ea se îndrăgostise de un preot care a atras-o prin predicile lui înflăcărate şi iată că a renunţat la toate ocupaţiile ei şi alerga la el pentru fiecare fleac, deseori ţine post intenţionat numai pentru ca să se apropie de el. Nu doarme în timpul nopţilor. La această scrisoare batiuşka a spus: „Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe preot şi aţi avut de-a face cu el. Mai târziu va ocupa un post foarte important, despre care nici prin cap nu i-a trecut. Încă nu ştie nimic despre acest lucru, dar va primi această putere din cauză că s-a abătut de la adevăr“.
„Cine este acest preot – mă gândeam eu – atât de bine cunoscut mie?“. Atunci batiuşka a spus că el e studentul acela de la Academia Duhovnicească, cel ce venise cu mine la Optina pentru prima dată şi care o ceruse în căsătorie pe sora mea. Însă Dumnezeu a păstrat-o pe sora mea prin stareţul Varsanufie, căci el a stricat această căsătorie… (acum acest preot s-ar putea, într-adevăr, să fie la o biserică renovată şi să păstorească acolo).
Alegând scrisorile, părintele Nectarie a spus: „Iată, oamenii mă numesc stareţ! Ce mai stareţ sunt eu! Când voi primi în fiecare zi mai mult de o sută de scrisori, ca părintele Varsanufie, atunci pot să mă numească stareţ, care are atâţia fii duhovniceşti…“. După ce a ales scrisorile, batiuşka le-a dus secretarului.
Îmi aduc aminte încă o întâmplare cu părintele Nectarie. Într-una din vizitele noastre la Optina soţia mea a pictat un tablou: vederea din mănăstire spre râu şi un mal situat în jos, în vremea apusului soarelui, cu cerul complet senin şi cu un joc intens de culori. Apoi şi-a aşezat schiţa pe balconul deschis şi a mers împreună cu mine la plimbare prin pădure. Pe drum noi ne-am certat atât de serios, încât ne-am tulburat complet şi nici nu mai vroiam să ne uităm unul la celălalt. Ne-am întors acasă şi, dintr-o dată, ne-a sărit în ochi tabloul: în locul cerului senin erau pictaţi nori de furtună şi fulgere. Noi am fost uimiţi. Ne-am apropiat mai mult şi am început să ne uităm. Vopselele erau proaspete, doar ce fuseseră puse. Am chemat-o pe fata care locuia la noi şi am întrebat-o cine a venit la noi. Ea a răspuns că a venit un oarecare călugăr de statură mică şi a făcut ceva aici pe balcon. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să fie şi, dintre călugării care se potriveau descrierii făcute, am ghicit că a fost părintele Nectarie. A fost el, cel care stăpânea pensula şi care a înfăţişat simbolic starea noastră sufletească, a mea şi a soţiei. Această furtună cu fulgere ne-a produs o aşa impresie, încât am uitat de cearta noastră şi ne-am împăcat, căci doream ca cerul vieţii noastre să se însenineze din nou şi să devină iarăşi în întregime curat şi clar“.

***

Ultima dată când maica Xenia a fost la stareţ, el i-a dat un ghem şi i-a spus: „Ia, deapănă acest ghem, vezi cât e de încurcat“. Ea ştia că din cauza leucemiei slăbise foarte mult şi de aceea pentru ea acest lucru era peste puteri, iar el a zis: „Nu-i nimic, nu-i nimic, iată că viaţa ta se va aranja; îţi va fi greu la început, dar apoi va fi bine“. Aşa a şi fost.

***

Stareţul le-a prezis maicilor Alexia şi Xenia, când erau încă tinere, că vor avea mulţi copii. Le-a spus: „Iată, veţi pleca la Locurile Sfinte şi veţi avea mulţi copii“. Maicile s-au îngrozit, pentru că ele se hotărâseră să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi nu să aibă familii. În anul 1933, când, într-adevăr, se aflau la mănăstirea rusească din Ţara Sfântă, proorocia stareţului a început să se împlinească. La început le-au adus o fetiţă de opt ani, care mai târziu a devenit maica Ioana. Apoi mitropolitul Atanasie i-a spus maicii Alexia să ia şi să educe copii arabi. Ea nu a vrut, pentru că tot timpul picta icoane, însă nu a îndrăznit să nu dea ascultare vlădicii. După maica Ioana, la jumătate de an, le-au adus-o pe verişoara ei primară şi pe alţi copii. În anul 1938, au mai adus o fetiţă de trei ani, care a devenit maica Iuliana. Atunci maica Alexia şi-a amintit de proorocia stareţului Nectarie.
Trebuie să spunem că în mănăstirea Gornenskaia, unde trăiau ele pe atunci, regulamentul era altul faţă de mănăstirile de pe Eleon sau Ghetsimani. Mănăstirea era de sine şi trebuia ca fiecare soră să muncească pentru existenţă. De aceea, fiecare soră avea dreptul să crească şi să educe o începătoare sau chiar mai multe. Iată cum s-a ajuns ca maicile să aibă „mulţi copii“. După ce s-au mutat în Chile, ele au organizat un orfelinat cu numele Sfântului Ioan de Kronstadt şi o şcoală. Acolo au educat optzeci şi nouă de copii.

***

Episcopul Teofan din Kaluga nu credea în sfinţenia stareţului Nectarie. Când a vizitat schitul Optina şi a mers la stareţ, stareţul nu i-a acordat nici un fel de atenţie şi se ocupa cu păpuşile pe care i le dăduseră copiii, ca lucrul lor cel mai de preţ, din dragoste pentru stareţ. Părintele Nectarie a început să înghesuie o păpuşă în temniţă, vorbind în acelaşi timp despre ceva anume; pe alta a bătut-o, iar pe a treia a pedepsit-o. Vlădica Teofan a hotărât că stareţul nu e normal. Când a fost arestat de bolşevici şi băgat la închisoare, a înţeles totul şi a spus: „Păcătos sunt eu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea stareţului; tot ce a spus mi s-a adeverit, iar eu credeam că nu e normal“. Trăind în exil, episcopul a suferit foarte mult din cauza gazdei (locuia la familia Plohin), însă nu a cârtit.

***

Stareţul Nectarie a mai spus: „Rusia nu va fi bogată material, însă va fi bogată spiritual şi la Optina vor mai fi şapte sfeşnice, şapte stâlpi“.

***

Un actor a povestit: „Am ajuns şi eu la stareţ şi iată cum s-a întâmplat:
Poeta rusă N., aflându-se în legătură cu el, mi-a spus odată că în timpul ultimei ei vizite, stareţul a văzut la ea portretul meu în rolul lui Hamlet. Uitându-se la portret, a spus:
– Văd deşteptarea sufletului. Adu-l la mine.
Atunci, mulţumită lui N., am aflat pentru prima dată de existenţa stareţului Nectarie şi, pregătindu-mă, m-am dus la el.
– Să nu vă neliniştiţi în privinţa soţiei dumneavoastră – a spus el dintr-o dată – ea este sănătoasă şi acasă la dumneavoastră totul e bine.
Eu, într-adevăr, începusem să mă frământ puternic, gândindu-mă ce face ea acasă, la Moscova. Iscoadele care mă urmăreau întotdeauna şi peste tot, nu puteau să nu ştie, după părerea mea, de drumul meu la stareţ şi puteau să se ivească în apartamentul meu şi fără să fiu eu acolo. Încă de dimineaţă am observat clarviziunea stareţului şi am ştiut că spune adevărul.
Mi-a fost dat să-l vizitez pe stareţul Nectarie de câteva ori. Întotdeauna era vesel, râdea, glumea şi îi făcea fericiţi pe toţi care intrau la el şi îi conducea chiar şi numai pentru câteva minute.
El lua asupra lui păcatele, greutăţile şi suferinţele celorlalţi – iar acest lucru îl simţeau toţi cei care veneau în contact cu el, aşa cum am simţit şi eu. Când a fost întrebat despre putinţa de a da vindecare celor ce veneau la el, a răspuns: „Când se adună multe greutăţi în cârca mea, atunci vine harul lui Dumnezeu şi exact ca pe frunzele uscate le risipeşte şi iarăşi devine uşor“.
De două sau trei ori, după moartea stareţului, eu l-am văzut în vis şi de fiecare dată mi-a dat sfaturi care m-au scos din greutăţile sufleteşti din care eu n-aş fi putut să ies prin propriile puteri“.

***

Relatăm o întâmplare marcată de clarviziunea părintelui Nectarie, transmisă nouă de către profesorul I.M. Andreev.
În timpul călătoriei spre părintele Nectarie, profesorii Komarovici şi Anicikov s-au certat cu privire la slăvirea numelui, iar unul dintre profesori, fiind împotriva slăvirii numelui, a dat exemplul în care s-a arătat că, atunci când este rostit numele lui Dumnezeu, ne speriem ca de o placă de gramofon.
Când aceşti profesori au ajuns la părintele Nectarie, având dorinţa de a-i pune această întrebare stareţului, cuviosul a anticipat şi, înainte ca ei să reuşească să întrebe, le-a propus să asculte „o povestioară“. Înţelesul acelei povestiri era următorul: într-o casă, în colivie, trăia un papagal. Jupâneasa acestei case era foarte religioasă şi deseori repeta scurta rugăciune: „Doamne miluieşte!“. Papagalul, de asemenea, a învăţat să repete această rugăciune. Odată, când jupâneasa a ieşit din casă şi a uitat să închidă colivia, în cameră a intrat pisica şi s-a repezit la colivie. Papagalul a început să se agite şi a ţipat, imitând vocea jupânesei: „Doamne miluieşte!“. Pisica, pentru că se temea foarte mult de stăpână, când a auzit vocea ei, a fugit de spaimă.
Ambii profesori au fost foarte uimiţi de această povestire a părintelui Nectarie.
Odată, în anul 1927, părintele Nectarie l-a sfătuit pe un fiu duhovnicesc al său să meargă la o cunoştinţă de-a lui, care trăia pe insula Aptekar, în Petrograd, şi i-a spus: „Acolo vă veţi întâlni cu contabilul fabricii de prelucrare a lemnului, care vă va găsi de lucru. Ajungând la cunoscutul stareţului, acest om l-a întâlnit, într-adevăr, pe contabilul acelei fabrici. Au făcut cunoştinţă şi contabilul i-a dat de lucru în fabrica lui.

Din scrisorile maicii Nectaria Kontevici

Eu am cunoscut o familie. Soţia era credincioasă şi o bună creştină, care trăia în rugăciune, iar bărbatul îşi bătea joc de posturi şi era puţin credincios. Ei se aflau într-o situaţie financiară cumplită şi au vândut ultimele lucruri. Femeia mergea cu râvnă la biserică, iar bărbatul o bătea la cap şi spunea că ea împarte totul la popi şi că din această cauză ei vor pieri de foame. Ea, în stare de deznădejde, era foarte aproape de sinucidere şi a vrut să-şi părăsească soţul, pentru că nu mai era în stare să rabde reproşurile lui necontenite. Cu necazul ei s-a îndreptat spre batiuşka. Prin mine, el i-a transmis: „Să facă canonul Sfântului Nicolae şi Dumnezeu o va ajuta“. În aceeaşi zi ea şi-a vândut un oarecare lucru şi a făcut canonul Sfântului Nicolae. După ce au trecut două zile, bărbatul ei a întâlnit un coleg care i-a propus o slujbă. El a acceptat cu bucurie, însă la noi (în U.R.S.S. – pe atunci – nota red.) nu se poate obţine o slujbă dacă nu eşti membru de sindicat, iar membrii de sindicat aşteaptă cu miile la rând. El s-a dus la acela de care depindea instituirea lui în funcţie şi acela i-a spus: „Mă mir, chiar, cum puteţi să vă adresaţi mie, cunoscând regulile şi văzând rândurile de mii de oameni şi nici nu sunteţi membru“.
El s-a dus înapoi la colegul său şi acesta i-a spus: „Eu nu pot să fac nimic fără aprobare“. S-a dus din nou la sindicat şi a spus: „Eu voi pieri dacă nu faceţi măcar o dată în viaţă o faptă bună – viaţa mea este în mâinile dumneavoastră“. Ca rezultat a primit un post: o sută douăzeci de ruble pe lună şi patru ruble şi jumătate ca indemnizaţie zilnică – cu totul era aproape două sute cincizeci de ruble. La Direcţia Căilor Ferate erau angajaţi vechi şi la fel cu cei din alte instituţii primeau treizeci – patruzeci de ruble pe lună. Slujba lui îi cerea să călătorească şi venea acasă o dată pe lună, ca un oaspete drag.
Tu nu poţi să înţelegi toată măreţia acestei minuni, nu-ţi poţi imagina cât de greu este să obţii o slujbă, în general, şi nu ştii că este complet imposibil să nu fii membru de sindicat. În fiecare lună aveau loc reduceri de personal, erau concediaţi din funcţii cu zecile angajaţii care aveau o vechime de zece – cincisprezece ani.
Soţia lui a dobândit totul: pentru că el nu era acasă, ea putea să se roage fără oprelişti, să postească şi în relaţia cu soţul totul mergea strună. El, când pleca, spunea: „Roagă-te pentru mine!“.
Ne rămâne să exclamăm: „Minunat e Dumnezeu întru sfinţii Săi!“.

***

Ca să nu provoace în om păcatul neascultării sau al uitării, sau al trândăviei, batiuşka nu dădea nici un fel de pravilă nimănui. Însă, prin rugăciunile lui, omul însuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se lovea de cărţile care i se potriveau într-un anumit moment sau întâlnea oameni care puteau să îl ajute. Cât de mare era smerenia lui şi dragostea pentru oameni! Cât de minunat e Dumnezeu între sfinţii Săi!

***

Eu am observat că numai dacă îmi exprimam o rugăminte despre ceva anume către batiuşka, în acelaşi timp primeam ajutor de la el. Era evident că, prin mila lui Dumnezeu, sufletul lui auzea toate cererile care i se adresau.
Cu batiuşka s-au întâmplat următoarele: o tânără domnişoară a venit să-i ceară binecuvântare pentru călugărie, iar el a spus: „Nu, tu vei avea logodnic, te vei căsători, vei naşte un fiu şi el va avea zece funţi“. Exact asta s-a şi întâmplat. Peste doi ani ea şi-a adus copilul rotofei, încântător, la batiuşka, pentru binecuvântare.
Lida B. a căutat un an întreg de lucru la câte cineva şi nu a putut găsi, iar în timpul verii a lucrat cu ziua la ferme pentru o jumătate de copeică pe zi: scotea boii, ara, într-un cuvânt – suferea nemaipomenit. A vrut să se angajeze ca bucătăreasă, spălătoreasă şi nu a găsit nicăieri. Eu am îndemnat-o să se roage pentru sănătatea lui batiuşka şi după trei zile a obţinut în sat un post de profesoară. Bucuria ei a fost de nedescris.
Tu m-ai rugat să-ţi scriu ce a spus batiuşka ultima oară. Când am ajuns, Olejoc (fiul ei, viitorul episcop Nectarie, † 1983) era bolnav. Avea temperatura de patruzeci de grade. Eu i-am spus părintelui: Olejoc al meu e bolnav“, iar el a spus, zâmbind: „E bine să bolească de bunăvoie pentru sănătate“. În ziua următoare i-a dat un merişor şi i-a spus: „Iată, îţi dau un medicament“. Iar când ne-a binecuvântat pentru drum, a spus: „Când veţi hrăni caii, daţi-i lui Olejoc să bea apă clocotită şi va fi sănătos“. Aşa am şi făcut, Olejoc a băut apă fiartă, a adormit şi când s-a trezit a zis: „Mămico, sunt sănătos!“.

***

Un băiat s-a plâns părintelui că la şcoală colegii îl jignesc, iar batiuşka a spus, zâmbind: „Tu cheamă-l pe Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruinţă în ajutor şi aşa îi vei învinge pe toţi, numai să dai din picioare“. Exact aşa s-a şi întâmplat. Când s-a trezit la bătăuş, chemându-l pe Gheorghe Purtătorul de biruinţă în ajutor, a dat numai din picioare şi de atunci nimeni nu l-a mai tulburat.
Pe Olejoc l-a binecuvântat să muncească pentru salariu. Şi, în chip minunat, a primit salariu nu numai pentru anul acesta, ci şi pentru anul trecut, în întregime, fără nici o intervenţie, deşi anul trecut îl refuzaseră. Olejoc a fost binecuvântat să înveţe bine şi până acum la toate obiectele la care a avut atestat a obţinut rezultate foarte bune.

***

El pe mine m-a binecuvântat să mă ocup de lecţii şi au venit la mine şase elevi care mi-au cerut să le predau şi toţi erau unul şi unul, isteţi, talentaţi, credincioşi!
Ah, cât e de trist că locuim departe de batiuşka şi că putem atât de rar să mergem să ne binecuvânteze.

***

Mama a doi dintre elevii maicii Nectaria a rugat-o să-l întrebe pe stareţ la ce şcoală să-i dea pe fiii ei. „Nu trebuie să-i dea nicăieri; pentru ei este de ajuns şi ceea ce îi înveţi tu“ – a spus părintele. Maicii Nectaria i-a fost penibil să transmită aceste cuvinte ale stareţului, astfel încât mama acestor copii să nu creadă că ea îi vorbeşte cu scopul de a-i păstra pe elevi pentru ea. Aşa a şi fost: mama lor a ridicat din umeri şi şi-a trimis copiii la şcoală. Acolo ei au intrat într-un anturaj rău, au trăit în dezmăţ, au început să fure îmbrăcămintea şi lucrurile colegilor, iar apoi au ieşit pe stradă să jefuiască şi au intrat în rândul micilor delicvenţi.

***

După şase ani s-a împlinit prezicerea părintelui Nectarie cum că L. nu va intra în serviciul militar. L., cu binecuvântarea părintelui Nectarie, a studiat educaţia fizică şi a devenit instructor în acest domeniu. La comisia de recrutare a produs impresie asupra tuturor prin constituţia lui atletică şi prin sănătatea lui. Seara, L. trebuia să meargă la birou pentru a i se indica postul pentru funcţia sa. Însă acolo i s-a spus să vină în ziua următoare. Şi aşa s-a repetat de câteva ori. L. şi cei apropiaţi s-au neliniştit pentru că nu înţelegeau cauza amânării; se temeau ca nu cumva să fie urmărit din punct de vedere politic. În cele din urmă, s-a comunicat că L. este scutit de obligaţiile serviciului militar general, deoarece era instructor de gimnastică. Se părea că în acel an lipseau instructorii şi i-au scutit numai de la această chemare.

Stareţul Nectarie şi Patriarhul Tihon

Unul din vizitatorii permanenţi ai părintelui Nectarie a povestit: „Patriarhul Tihon nu a fost la batiuşka Nectarie şi nici batiuşka nu a fost la patriarh. Se pare că nici corespondenţă nu a existat între ei. Cu toate acestea, Patriarhul îşi rezolva problemele în conformitate cu părerile stareţului. Acest lucru se întâmpla datorită persoanelor apropiate de patriarh şi care erau în legătură cu batiuşka. Stareţul îşi spunea punctul lui de vedere cu privire la o problemă sau la alta ori vorbea în parabole, povestind o întâmplare oarecare. Aceste discuţii erau transmise patriarhului care întotdeauna proceda după sfatul batiuşkăi“.

Neputrezirea moaştelor stareţului Nectarie

În anul 1935, la Moscova a ajuns vestea că tâlharii au răscolit mormântul stareţului şi au deschis coşciugul, crezând că vor găsi acolo lucruri preţioase. După aceea, admiratorii părintelui, punând totul în ordine, au descoperit că trupul lui era neputrezit (E. G. Râmarenko, „Amintiri despre ieroschimonahul optinean Nectarie“).
Cu doi ani în urmă, întâmplător, a fost săpat mormântul părintelui Nectarie. Îmbrăcămintea şi ciorapii putreziseră de tot, iar trupul era intact. Fie-i ţărâna uşoară, dragului batiuşka! („Schitul Optina şi timpul său“).
În anii treizeci, la şase-şapte ani după înmormântare, huliganii din sat au săpat noaptea mormântul, au smuls capacul coşciugului şi mai întâi s-au repezit la faţa celui răposat. Coşciugul deschis l-au rezemat de un copac. De dimineaţă, copiii care mânau caii ce păşunaseră în timpul nopţii, au văzut coşciugul şi au pornit în goană mare prin sat strigând: „S-a sculat călugărul“. Colectiviştii au alergat la cimitir şi au văzut că stareţul este neputrezit. Avea pielea ca ceara şi mâinile moi. O femeie a dat o năframă albă de mătase. Cu ea au învăluit faţa stareţului, au închis din nou coşciugul şi l-au pus în mormânt cântând „Sfinte Dumnezeule“. Apoi au zis că după câteva zile trupul stareţului a fost scos şi înmormântat undeva în satul Holmiscea (colecţia „Speranţa“, ediţia a patra, anul 1950, p. 125–126).

C. Învăţăturile

Smerenia, iubirea de aproapele şi pocăinţa, cuviosul le considera a fi cele mai importante pe drumul duhovnicesc.
„Situaţia lui Iov este o lege pentru fiecare om. Cât este bogat, cunoscut şi în prosperitate, Dumnezeu nu îi răspunde. Când omul e plin de buboaie şi asuprit de toţi, atunci apare Dumnezeu şi discută El Însuşi cu omul, iar omul doar ascultă şi se tânguie, zicând: „Doamne, miluieşte-mă!“. Numai că măsura umilinţei e diferită.
E esenţial să vă păziţi de judecata aproapelui. Imediat ce vine în cap judecata, să ziceţi cu atenţie: „Doamne, dă-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!“.
Cu duioşie stareţul spunea: „Mie mi-e rău, însă harul mă face să mă simt bine. Numai cu aceasta mă alin: că harul mă face să mă simt bine. Şi cât e de bine! Când mă uit la mine şi văd că mie mi-e rău, însă harul e bun şi fratelui îi e bine. Iar eu cu fratele suntem de o credinţă. Şi „binele“ fratelui trece şi asupra mea în har: nu e binele meu, ci a fratelui“.
Acestea sunt cuvinte uimitoare despre o singură credinţă cu fratele, căci această credinţă unică oarecum creează mediul pentru acţiunea harului.
Stareţul îi prevenea mult pe cei care veneau la el cu privire la abaterea de la Ortodoxie, cu privire la „Biserica vie“ şi cu privire la tendinţele mistice greşite.
Cu privire la „Biserica vie“ s-a exprimat categoric. „Acolo nu e har. Pentru că s-au răzvrătit împotriva Patriarhului Tihon care respecta legea, episcopii şi preoţii din „Biserica vie“ s-au lipsit de har şi au pierdut, conform cu legile canonice, cinul preoţesc. De aceea şi liturghia săvârşită de ei e profanată. Fiilor săi duhovniceşti stareţul le interzicea să intre în bisericile acaparate de slujitorii „Bisericii vii“. Dacă în acele biserici se aflau icoane făcătoare de minuni, de exemplu „Iverscaia“, atunci îi sfătuia să intre în biserică şi să meargă direct la ea şi să nu participe nici cu gândul nici cu sufletul la slujba săvârşită acolo, iar lumânări pentru icoană să nu aducă de acasă sau de la Biserica dreptmăritoare.
Însă spunea: „Dacă slujitorii «Bisericii vii» se pocăiesc, să-i primiţi în comunitatea Bisericii“.
Despre mistică spunea: „Mistica este un curcubeu multicolor. Un capăt al lui se împiedica în mare, celălalt în pământ, iar el este ca un arc. Învăţaţii în mistică spun că noi ajungem în pământ, iar acolo e murdărie, iar lor le rămâne marea – un ţinut măreţ… Ce aţi înţeles? – i-a întrebat el pe ascultători. Imaginea mării în literatura patristică este chipul celui necredincios, rătăcit, îndoielnic“.
Stareţul a combătut în mod deosebit pasiunea pentru spiritism. „Oamenii învăţaţi, adesea sunt atraşi de studiul spiritismului, crezând sincer că pe această cale îşi pot afla mântuirea. Ah, nu! De aici provin bolile!“.
Bâkov, care a fost cândva un spiritist renumit, a descris în cartea sa „Adăposturi liniştite“, vizita lui la stareţul Nectarie şi a prezentat cuvintele stareţului despre spiritism: „O, ce lucru dezastruos este acesta, ce lucru îngrozitor este. Prin acoperirea marii învăţături creştine şi prin draci, slugile lui care apar la şedinţele de spiritism, fără ca omul să observe, el, satana, cu linguşirea satanică a şarpelui străvechi, îl conduce pe om în asemenea gropi şi hăţişuri din care nu mai are nici posibilitate, nici puterea să iasă singur. Nici măcar nu-şi poate da seama că se află în asemenea locuri. Diavolul pune stăpânire pe inima lui prin această faptă blestemată de Dumnezeu. Cucereşte inima şi mintea omului într-atât, încât ceea ce pentru o minte întreagă pare păcat, nelegiuire, aceea pentru omul otrăvit de iadul spiritismului pare ceva normal, firesc. Spiritiştii au o trufie teribilă şi deseori o îndârjire satanică asupra tuturor celor care se contrazic cu ei… Şi, în consecinţă, fără să-l observe pe acela care lucrează fin (satana nicăieri nu acţionează atât de fin ca în spiritism), se îndepărtează omul de Dumnezeu, de Biserică. Şi băgaţi de seamă că, în acelaşi timp, duhul întunericului, prin slugile sale îl trimite cu stăruinţă pe omul rătăcit la biserica lui Dumnezeu să slujească panihide, să facă rugăciuni, să citească acatiste, să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În acelaşi timp îi introduce câte puţin în cap gândul că toate acestea ar putea să le facă şi singur acasă, cu mare sârguinţă şi evlavie… Şi, ca un om care nu mai cugetă, tot mai mult se încurcă în cotiturile complicate şi în labirinturile duhului întunecat, iar Dumnezeu pleacă de la el. Omul pierde binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă el n-ar fi vătămat de satana, ar alerga la Dumnezeu după ajutor şi la sfinţii Lui, la Împărăteasa Cerului şi la Sfânta Biserică Apostolică. Ar alerga la preoţi şi aceia l-ar ajuta prin sfintele lor rugăciuni, însă el se duce cu necazurile sale la acele duhuri, la diavoli şi ei tot mai mult îl trag în tina copleşitoare a păcatului şi a fărădelegii. În cele din urmă, binecuvântarea lui Dumnezeu se depărtează complet de la om, iar familia lui începe să se destrame fără motiv, într-un mod neobişnuit şi cei mai apropiaţi îl părăsesc, persoanele cele mai dragi lui se îndepărtează. Când sufletul omenesc nefericit ajunge la limită, cu ajutorul satanei, rătăcirea de sine ori îi iroseşte mintea şi omul devine nebun în adevăratul sens al cuvântului, ori îl sfârşeşte. Şi deşi spiritiştii spun că, printre ei, cazurile de sinucidere sunt rare, nu este adevărat. Primul care s-a lăsat în voia duhurilor – regele Saul, şi-a pus capăt vieţii prin sinucidere, deoarece nu a respectat cuvântul Domnului şi s-a dus la o vrăjitoare“.
Aceste cuvinte înţelepte ale stareţului Nectarie pot fi adresate multor experienţe de mistică falsă, prin care sufletul rătăcit intră în relaţie vizibilă cu lumea spirituală – de exemplu, teosofia.
Cuviosul a mai spus: „În vremurile din urmă, lumea va fi încercuită cu fier şi hârtie. În zilele lui Noe a fost aşa: se apropia potopul; Noe ştia despre el şi le-a spus oamenilor, însă aceştia nu l-au crezut. El a tocmit muncitori ca să construiască arca şi aceştia, deşi construiau arca, nu credeau; pentru munca lor au primit plata stabilită, însă nu au scăpat. Acele zile sunt prototipul zilelor noastre. Arca e Biserica. Numai aceia care vor fi în ea se vor mântui“.
Stareţul a definit drumul duhovnicesc ca fiind „o frânghie ce se întinde pe treizeci de picioare de la pământ. Urci pe ea – totul e o încântare, însă cazi – ce mai ruşine!“.
Cu un oftat liniştit a spus odată stareţul: „Viaţa socială măsoară ani, secole, milenii, iar cel mai important este faptul că între dimineaţă şi seară există o singură zi. Cea mai tare este piatra, cea mai delicată este apa, însă picătură după picătură fărâmă piatra. Omului i-au fost daţi ochi ca să vadă cu ei drept“.
El a vorbit cu ei despre treptele înalte ale drumului duhovnicesc, despre faptul că „pentru toate e nevoie de silire. Când se pune masa şi vă vine mirosul mâncării gustoase, vreţi să mâncaţi dar, cu toate acestea, lingura nu vă aduce singură mâncarea. Trebuie să vă siliţi, să vă ridicaţi, să mergeţi să luaţi lingura şi abia atunci puteţi să mâncaţi. Nici un lucru nu se face dintr-o dată – peste tot se cere aşteptare şi răbdare“.
„Omului îi e dată viaţa pentru ca ea să-i slujească lui – nu el să-i slujească ei“. Aceasta înseamnă că omul nu trebuie să se facă robul condiţiilor sale, nu trebuie să aducă interiorul lui ca jertfă pentru exterior. Dacă îi slujeşte vieţii, omul îşi pierde măsura, lucrează fără chibzuinţă şi intră într-o nedumerire foarte tristă; nici nu mai ştie pentru ce trăieşte. Aceasta este o nedumerire foarte periculoasă şi se întâmplă deseori. Omul, ca şi calul, cară şi cară şi dintr-o dată vine asupra lui un dezastru“.
Cuviosul Nectarie vorbea mult şi cu dragoste despre rugăciune: „Prin rugăciune şi cuvântul lui Dumnezeu se curăţă toată răutatea. Sufletul nu se poate împăca cu viaţa şi se alină numai prin rugăciune. Fără rugăciune sufletul e mort înaintea harului. Vorbăria e dăunătoare în rugăciune aşa cum a zis apostolul. Importante sunt dragostea şi sârguinţa către Dumnezeu. E mai bine să cinstim o zi cu o rugăciune, iar altă zi cu altă rugăciune, decât pe amândouă zilele cu o singură rugăciune. Ar trebui o rugăciune pe zi şi e de ajuns!“.
Aceasta nu înseamnă că stareţul a limitat săvârşirea rugăciunilor sau pravila zilnică la o singură rugăciune. El a vorbit despre măsura începătorilor, care aveau putere de concentrare numai la o singură rugăciune, iar pe celelalte le citeau fără atenţie. Această îngăduinţă faţă de neputinţe, stareţul a explicat-o prin exemplul următor: Mântuitorul Şi-a ales ucenici dintre oameni simpli, neînvăţaţi. I-a chemat, ei au părăsit totul şi au mers după El. El nu le-a dat nici un fel de pravilă de rugăciuni; le-a dat libertate deplină, înlesnire, ca şi copiilor. Iar Mântuitorul Însuşi, când a terminat propovăduirea, S-a însingurat, într-un loc pustiu, şi S-a rugat. El Şi-a chemat singur ucenicii. Iar la Ioan Botezătorul ucenicii au venit din proprie dorinţă – nu i-a chemat Botezătorul, ci ei au venit la el. Ce fel de pravilă le-a dat a rămas nedescoperit, însă i-a învăţat să se roage. Când ucenicii lui Ioan au venit la Mântuitorul, ei le-au povestit apostolilor cum se rugau, iar aceia şi-au dat seama că ucenicii lui Ioan se rugau, iar Învăţătorul lor bun nici o jumătate de cuvânt nu le-a spus despre rugăciune. Şi aşa de serios L-au asaltat, ca şi cum i-ar fi reproşat că, iată, ucenicii lui Ioan se roagă, iar ei nu. Dar dacă ucenicii lui Ioan nu le-ar fi spus, atunci ei nu s-ar fi gândit la acest lucru (acest ultim lucru l-a observat stareţul, uitându-se la o soră, care îi ceruse pravila de rugăciuni după ce aflase că stareţul hotărâse un asemenea lucru altor ucenici). Iar Mântuitorul le-a dat „Tatăl Nostru“. I-a învăţat aşa, iar altă rugăciune nu le-a dat.
Există oameni care niciodată nu se adresează lui Dumnezeu, nu se roagă şi, dintr-o dată, li se întâmplă următorul lucru: în suflet au melancolie, în cap au răzmeriţă, în inimă au tristeţe şi omul simte că în această situaţie dezastruoasă un alt om nu-l poate ajuta. Îl poate asculta, însă dezastrul acestuia nu-l conştientizează. Şi atunci omul se adresează lui Dumnezeu şi cu un suspin adânc zice: „Doamne, miluieşte-mă!“. Nouă ni se pare că e de ajuns dacă îl rostim în biserică de trei, douăsprezece sau patruzeci de ori. Acest lucru se face pentru cei năpăstuiţi care nu pot să se roage măcar zicând: „Doamne miluieşte!“ şi pentru ei spune acest lucru Biserica. Dumnezeu aude şi la început dă câte puţin har, ca o făclie, apoi tot mai mult şi mai mult şi aşa se obţine vindecarea“.
Unui fiu duhovnicesc cuvios i-a spus: „Eu v-am pregătit lampa, iar de fitil să vă îngrijiţi singuri“.
Despre cei şase psalmi a spus: „Cei şase psalmi nu trebuie citiţi ca o catismă, ci ca rugăciuni. Importanţa celor şase psalmi e foarte mare: ei sunt ca rugăciunea Fiului către Dumnezeu Tatăl“.
Cuviosul a fost întrebat cum să ne rugăm pentru aceia despre care nu ştim dacă mai sunt vii şi a spus: „Nu greşiţi dacă vă rugaţi pentru ei ca pentru vii, deoarece la Dumnezeu toţi sunt vii. Toţi, în afară de eretici şi apostaţi. Aceştia sunt morţi“.
„Iată, vă dau poruncă: când vă pregătiţi pentru Sfânta Împărtăşanie, vorbiţi mai puţin şi rugaţi-vă mai mult“.
O femei i-a spus stareţului: „Batiuşka, mă enervez puternic!“, iar el a răspuns: „Când vine asupra ta supărarea, zi cu tărie numai: Doamne, miluieşte-mă! Caută întărire în rugăciune şi alinare în muncă“.
Bătrânul căruţaş Timotei s-a aşezat în genunchi înaintea batiuşkăi. Datorită credinţei, speranţei şi duioşiei, chipul lui Timotei se transfigurase: „Batiuşka, daţi-mi şi mie învăţătura de stareţ a sfinţiei voastre, pentru că raza caldă a sfinţiei voastre să încălzească sufletul meu rece, ca ea să-l înflăcăreze pe drumul muntos“. Iar după această frază înţeleaptă a spus simplu: „Batiuşka, nu am lacrimi“. Iar stareţul, cu un zâmbet minunat, s-a aplecat spre el: „Nu-i nimic, sufletul tău plânge, iar asemenea lacrimi sunt mult mai preţioase decât cele trupeşti“.

XV. CUVIOSUL NICON DE LA OPTINA

Ca să suportăm mai uşor necazurile,
trebuie să avem credinţă puternică,
dragoste fierbinte către Dumnezeu…

A. Viaţa

„Întreaga viaţă este o taină minunată, cunoscută numai de Dumnezeu. În viaţă nu există conexiuni şi evenimente întâmplătoare; totul este aranjat cu meşteşug. Luaţi însă aminte la evenimentele vieţii dumneavoastră. În toate există un înţeles adânc. Acum ele nu pot fi înţelese de dumneavoastră, dar mai târziu multe vi se vor descoperi“. Aşa îi vorbea stareţul Varsanufie fratelui Nicolae Beliaev – celui mai apropiat ucenic al său şi viitorul urmaş în slujirea de stareţ. Stareţul Nicon, născut şi hrănit duhovniceşte pe ogorul stareţilor optineni, încă din lume a săvârşit fapte după modelul celor săvârşite de Hristos. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu a fost dat afară din mănăstirea cea dragă lui şi şi-a dus crucea slujirii de păstor în surghiun, în temniţă şi în prigoană.
Nicolae Beliaev s-a născut pe 26 septembrie în anul 1888, în familia de negustori Beliaev din Moscova. Părinţii lui se numeau Mitrofan Nicolaevici şi Vera Lavrentievna. El a fost al patrulea copil în familie. Părinţii lui se distingeau prin evlavie; în special mama lui era bisericoasă şi, în acelaşi timp, avea un caracter minunat, cumpătat, liniştit şi sincer. După ce au trecut mulţi ani, stareţul optinean Varsanufie i-a spus lui Nicolae următoarele cuvinte: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că ai o asemenea mamă… E israeliteanul în care, într-adevăr, nu există vicleşug“.
Viaţa lui Nicolae Beliaev din zilele copilăriei lui a fost adânc protejată. În anul naşterii lui a vizitat familia Beliaev marele păstor al Rusiei – Sfântul Ioan de Kronstadt. După ce a făcut rugăciuni, el a binecuvântat-o pe tânăra mamă şi i-a dăruit o fotografie de-a lui, pe care s-a iscălit personal şi a pus data – anul 1888. Lui Nicolae i s-a mai întâmplat un lucru însemnat când avea opt ani. Micuţul Kolea s-a îmbolnăvit de o oarecare boală de gât (posibil difterie). Boala s-a cronicizat. Doctorul le-a dat părinţilor de înţeles că situaţia copilului e fără speranţă. Odată, într-o seară, i s-a făcut atât de rău, încât nu mai era nici o îndoială că boala se va sfârşi cu moartea. Copilul stătea culcat fără cunoştinţă şi nu mai avea suflare. La patul muribundului rămăseseră numai părinţii. Sărmana Vera Lavrentievna nu înceta să-i frecţioneze trupul care se răcea şi, vărsând lacrimi fierbinţi, se ruga cu râvnă Sfântului Nicolae să-i trimită ajutor de sus. Tatăl băiatului încerca să o convingă să îl lase pe cel răposat şi să nu mai chinuiască nici pe ea şi nici pe el. Fără să-l asculte pe soţ, ea continua să-l frecţioneze, vărsând lacrimi şi chemându-l în ajutor pe plăcutul lui Dumnezeu, care da ajutor acolo unde ajutorul omenesc nu mai are nici o putere.
Şi – s-a săvârşit minunea… Copilul a oftat…
Fiind încurajaţi de sclipirea speranţei, au început să-l frecţioneze împreună cu mai multă sârguinţă. Rugăciunea mamei nu a rămas neascultată. Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Nicolae, i-a dăruit copilului viaţa. Dumnezeu, care ştie viaţa fiecărui om din ziua naşterii şi până la moarte şi care a făcut minunea, a dat de înţeles că viaţa pruncului Nicolae e hotărâtă dinainte spre slujirea Lui, a Creatorului şi Dumnezeului nostru. Mai târziu stareţul Varsanufie a accentuat în mod special semnificaţia tainică a acestei întâmplări.
Kolea şi-a petrecut copilăria în atmosfera evlaviei creştine, însoţită de dragoste şi respect. În familia lor erau opt copii: două fete – Liubovi (Iubirea) şi Nadejda (Speranţa) şi şase băieţi – Vladimir, Nicolae, Serghei, Ivan, Mitrofan şi Alexei. Familia era pe deplin înstărită, copiii nu numai că n-au simţit niciodată nevoi materiale, ci se poate spune că trăiau în belşug. Nicolae era iubit de toţi. De la natură fusese înzestrat cu un caracter vesel, însufleţit şi energic. Prin aceste calităţi el se evidenţia în mijlocul fraţilor săi. Bucuria lui de viaţă îi molipsea şi pe ceilalţi. Şi aşa a rămas până la sfârşitul zilelor sale, cu o diferenţă numai, aceea că veselia copilărească inconştientă a fost înlocuită de bucuria liniştită – rodul înaltei trăiri duhovniceşti. Judecând după amintirile fratelui său Ioan, trăsăturile distinctive ale caracterului lui Kolea au fost, încă din copilărie, răbdarea şi o foarte mare cumpătare. După cuvintele mamei, el era nemaipomenit de răbdător, încă din scutece. Odată, când avea doisprezece ani, a căzut şi şi-a zgâriat palma cu un cui mare şi ruginit. Din cauza neprevăzutului, a scos un ţipăt, însă nu au fost suspine, nici lacrimi. Când mama lui, plângând, l-a uns cu iod şi i-a bandajat rana adâncă, iar fraţii se uitau cu groază la această procedură, Kolea nu a scos nici un sunet. Numai buza muşcată şi paliditatea arătau cât îl durea. Aceste trăsături – răbdarea uimitoare şi stăpânirea de sine s-au păstrat în caracterul lui pe toată viaţa.
Primele necazuri în viaţa lui de copil fără griji au fost moartea bunicului, Lavrentie Ivanovici şi apoi a bunicii, Maria Stepanova şi, după ce a trecut câtva timp, a avut loc moartea tatălui, Mitrofan Nicolaevici. Acestea au impresionat adânc sufletul lui Kolea. În aceşti ani de întristare a început în sufletul lui să se producă o ruptură. Gândurile despre moarte, iad, despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe cei păcătoşi, l-au îngrijorat.
Adormea gândindu-se la Dumnezeu, la atotprezenţa şi atotputernicia Lui. Parohul bisericii „Bucuria tuturor celor necăjiţi“, părintele Simeon Liapidevschi a avut o influenţă binefăcătoare asupra lui şi i-a dezvoltat interesul pentru viaţa duhovnicească.
Nicolae a început să meargă la biserică des, chiar în zilele de lucru. Împreună cu fratele său, Ivan, citea în biserică, cânta la strană, ajuta la slujirea din altar. Cei doi fraţi (de la mijlocul anului 1906) au început să meargă permanent la biserică, aproape zilnic. Aceasta devenise necesitatea lor vitală. Pe atunci citeau numai Evanghelia, epistolele apostolilor şi, de asemenea, „Calea spre mântuire“ a episcopului Teofan Zăvorâtul. Adevărul devenise necesitatea lor vitală. Adevărul descoperit de ei uimea gândurile lor şi mult timp au fost vii în inimile lor cuvintele: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor“, „Ia-ţi crucea ta şi vino după Mine…“. Aceste cuvinte au fost scrise cu litere de foc în inimile lor. Amândoi simţeau necesitatea de neînvins de a părăsi viaţa lumească păcătoasă, de a se îndrepta şi de a deveni creştini adevăraţi. De aici, aşa cum urma să se întâmple după legea vieţii duhovniceşti, în ei s-a născut dorinţa de a face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă. Pentru primul lor post în vederea împărtăşaniei, ţinut în mod voit, conştient, au ales Mănăstirea Minunilor. Din dorinţa raţională şi intenţionată de a se purifica de necurăţia păcătoasă şi de a se uni cu Hristos, prima lor spovedanie şi împărtăşanie cu Sfintele Taine a avut loc la sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Această zi a rămas pentru toată viaţa în memoria lor, căci în Mănăstirea Minunilor s-a săvârşit minunea milostivirii lui Dumnezeu asupra lor.
Atunci s-a născut în fraţii Ivan şi Nicolae interesul pentru viaţa monahală. Ivan a găsit în cărţile vechi o listă cu toate mănăstirile ruseşti. A tăiat-o în bucăţi, le-a amestecat şi i-a propus lui Kolea să extragă o singură bucată de hârtie. Rugându-se lui Dumnezeu, au tras la sorţi. Pe bucata de hârtie era tipărit: „Schitul Optina din Rozelsk, regiunea Vvedenskaia“. Până în acest moment ei nu aveau nici cea mai mică bănuială despre existenţa acelei mănăstiri. Profesorul de morală, părintele Petru Saharov, i-a sfătuit să se adreseze episcopului Trifon, care a fost tuns în monahism la schitul Optina. În luna februarie a anului 1907, fraţii au înştiinţat-o pe mama lor despre hotărârea de a intra în mănăstire. Uimirea ei nu a avut margini. Cu lacrimi în ochi ea i-a binecuvântat, făcându-le cruce fiilor care îngenuncheaseră, pentru viaţa monahală. Deşi îi era greu să se despartă de fiii ei iubiţi, totuşi, ea a pus datoria creştinească mai presus de toate.
Episcopul Trifon, dându-le binecuvântarea sa pentru intrarea în mănăstire, le-a dăruit iconiţe cu Maica Domnului „Kazanskaia“.
La schitul Optina, fraţii Beliaev au sosit pe 24 februarie, în anul 1907. „În ziua Aflării Capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul am aflat noi Optina, un adăpost liniştit faţă de furtunile şi răutăţile lumeşti“ – scria mai târziu în jurnalul său fratele Nicolae Beliaev.
Au petrecut tot Postul Mare în mănăstire, împlinind ascultările la grajdul vitelor şi respectând toată rânduiala slujbelor dumnezeieşti. Nicolae îl vizita des pe stareţul Varsanufie, în măsura posibilităţilor. Năzuinţa spre viaţa monahală la ambii fraţi nici nu s-a stins, nici nu s-a rătăcit, ci a crescut şi s-a întărit, fără să ţină cont de faptul că egumenul mănăstirii a refuzat să-i primească în rândul fraţilor. După Paşti ei s-au întors la Moscova şi nu o dată au vizitat schitul Optina. Nu le trecuse dorinţa de a părăsi lumea; episcopul Trifon i-a binecuvântat să meargă încă o dată la Optina şi să-l roage din nou pe părintele arhimandrit Xenofont să-i primească în rândul fraţilor. În cele din urmă, pe 9 decembrie, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucuria Neaşteptată“, stareţul Varsanufie le-a comunicat că vor fi primiţi în rândul fraţilor schitului. Astfel s-a împlinit vechea dorinţă a celor doi fraţi. În acea zi a venit la ei o bucurie neaşteptată. Mai târziu stareţul Varsanufie a spus că în acea zi a venit asupra lor mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile bunicului lor evlavios – Lavrentie Ivanovici, care s-a ostenit mult în biserică, unde cinstea în mod deosebit icoana Maicii Domnului „Bucuria Neaşteptată“.
Pe 10 decembrie, însufleţiţi de bucurie, fraţii au plecat la Moscova să-şi ia rămas bun de la cei apropiaţi şi să alcătuiască documentele necesare. L-au vizitat pe episcopul Trifon, binefăcătorul lor, care s-a rugat pentru ei. Vlădica i-a binecuvântat la plecare cu semnul sfintei cruci şi a spus: „Voi vă veţi înălţa pe cruce, de aceea şi eu vă dau binecuvântare cu crucea. Să vă ajute Dumnezeu!“. La plecare, mama lor i-a binecuvântat, dându-le icoane cu Acoperământul Maicii Domnului, încredinţându-i pe fiii ei cei dragi „Caldei Apărătoare a lumii reci“. După ce şi-au luat rămas bun cu rugăciuni, binecuvântări şi urări de bine, pe 22 decembrie 1907, în ziua pomenirii marii muceniţe Anastasia Uzoresitelniţa, lepădându-se de lume, fraţii au părăsit pentru totdeauna Moscova şi s-au îndreptat spre schitul Optina. Ei au ajuns la mănăstire şi pe 24 decembrie au intrat în schitul „Sfântul Ioan Înaintemergătorul“. Astfel fraţii Beliaev, după ce au părăsit lumea, şi-au adus vieţile ca jertfe lui Dumnezeu. Pentru ca fraţii începători să aibă posibilitatea să cerceteze şi să se obişnuiască cu noul mediu, la început nu au fost numiţi la ascultări. Stareţul Varsanufie discuta des cu ei şi le-a făcut cunoştinţă cu viaţa schitului.
Numindu-l pe Nicolae la ascultările comune, l-a atras în acelaşi timp şi spre lucrul cu corespondenţa. Nicolae transcria liste, scria scrisori importante, ajutându-l pe fratele purtător de scrisori, Chiril Zlenko. Fiind convinşi de aptitudinile lui, în scurt timp l-au însărcinat cu un lucru şi mai serios – alcătuirea unui sumar al conţinutului scrisorilor stareţului Ambrozie. La sfârşitul lunii februarie, în anul 1908, pe Nicolae l-au numit ajutorul bibliotecarului, spre a se ocupa cu mutarea bibliotecii în noul sediu. În acelaşi timp l-au numit să cânte şi să citească la strană.
Nicolae întotdeauna şi-a făcut pravila dată lui de stareţ; niciodată nu-şi impunea să facă un anumit lucru pentru a evita gândurile de înfumurare şi de slavă deşartă, însă nici nu refuza dacă era numit sau rugat. Mai târziu i-a îndemnat şi pe fiii lui duhovniceşti să facă pravila pe care a făcut-o el. În schit i-a fost preţuită imediat citirea corectă şi minunată şi a fost numit să citească alternativ canonul Îngerului Păzitor, Apostolul la Liturghie, catismele şi să citească la trapeză. În cadrul ascultării de la biserică s-a ocupat şi cu fixarea în scris a rânduielii slujbelor bisericeşti care se deosebeau de cele obişnuite, de exemplu: „Purtarea Crucii“, „Slujbele din Săptămâna Patimilor“ şi altele. Pentru râvna cu care îşi îndeplinea ascultarea a primit chiar de la părintele bibliotecar, Ioan Polev, un cadou – cartea „Drumul împărătesc al crucii lui Dumnezeu“.
Cu bucuria de viaţă care exista în el, Nicolae împlinea cu dragă inimă tot ce i se încredinţa. Cu tot atâta bucurie pe chip muncea la trapeză, curăţa zăpada, aducea lemne de foc, încălzea soba, spăla vasele, mătura podeaua. Se ostenea şi în biserică pentru că era ajutorul paracliserului. Muncea în livadă, căra gunoi la grajd pentru îngrăşarea solului, săpa, planta. Deşi fusese răsfăţat şi neobişnuit cu munca fizică, totuşi nu se simţea deloc împovărat. Sufletul lui nu cunoştea nici tristeţea, nici nemulţumirea, nici cârtirea.
„Începătorii întotdeauna se bucură dacă vin în mănăstire cu toată inima, cu sinceritate“, a spus stareţul Varsanufie odată, când Nicolae i-a împărtăşit starea lui sufletească.
În luna octombrie a anului 1908, Nicolae a fost numit purtătorul de scrisori al egumenului schitului, al stareţului Varsanufie. De toate celelalte ascultări, în afară de citirea şi cântarea la strană, a fost scutit. Această ascultare a fost fundamentală pentru continuarea întregii lui vieţi în schit. Aproape tot timpul liber, în afara rugăciunii, Nicolae îl petrecea la stareţ, ajutându-l să menţină corespondenţa personală şi oficială. Stareţul Varsanufie, datorită pătrunderii sale adânci şi experienţei duhovniceşti, a înţeles sufletul lui Nicolae şi a văzut că în acest tânăr se află nu numai un ucenic model şi un călugăr model, ci şi un vrednic împlinitor al poruncilor şi învăţăturilor sale. Deseori îl ruga să rămână după „binecuvântarea comună“ a fraţilor şi stătea îndelung de vorbă cu el. Toată experienţa lui şi toate cunoştinţele a hotărât să i le transmită lui Nicolae pentru că era vrednic să primească şi să păstreze acest dar. El i-a împărtăşit amintirile, i-a încredinţat necazurile şi bucuriile lui, l-a învăţat, l-a îndrumat, l-a pus în gardă. L-a dus tot mai sus şi mai sus pe scara ascensiunii duhovniceşti. Nicolae, la rândul său, s-a dăruit pe deplin voii stareţului. După ce Nicolae a îmbrăcat veşmântul de frate, a primit binecuvântare să citească cartea avvei Dorotei şi alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi, de asemenea şi „Vieţile Sfinţilor“. Cu ocazia primirii acestei binecuvântări, cuviosul Varsanufie i-a spus lui Nicolae: „Să te foloseşti de acest timp în care poţi să citeşti. Va veni vremea când nu vei mai avea posibilitatea să citeşti cărţi. Peste cinci sau şase ani… când va trebui să citeşti cartea vieţii“.
Mai târziu, Nicolae şi-a amintit adesea aceste cuvinte prooroceşti ale stareţului. Liniştită şi netulburată a curs viaţa lui sub îndrumarea stareţului. Îl neliniştea numai gândul la serviciul militar apropiat. Când Nicolae l-a întrebat pe stareţ dacă se poate ruga pentru ca Dumnezeu să-l scape de serviciul militar, stareţul a răspuns că nu se poate acest lucru, pentru că serviciul militar este datoria noastră înaintea statului. Aceasta trebuie să o lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu. „Multe planuri mi-am făcut eu cu privire la tine, însă – cum va voi Dumnezeu. S-ar putea ca, atunci când te vei întoarce din armată, eu să fiu deja aşezat în pământul umed. Atunci vei face cum vei voi, urmaşul meu“.
Pe 3 noiembrie, în anul 1909 – ziua pomenirii Reînnoirii bisericii Marelui Mucenic Gheorghe din Lida, a fost o zi hotărâtoare pentru viaţa lui. A fost scutit de serviciul militar pentru ca i s-a găsit o puternică extindere a venelor la piciorul stâng. Întâmpinându-l pe ucenicul său, stareţul l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi, rugându-se, a spus: „Mare e mila Ta, Doamne! Probabil că episcopul Trifon s-a rugat pentru tine“. Stareţul l-a binecuvântat pe Nicolae să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus – să o săvârşească tot timpul, în afară de slujbele bisericeşti. Iar mai târziu, văzând râvna lui Nicolae, l-a binecuvântat să facă rugăciunea şi în timpul slujbelor dumnezeieşti.
În luna aprilie a anului 1910, evenimente triste au zguduit viaţa liniştită a schitului. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, stareţului Varsanufie i s-a întâmplat să treacă printr-o prigoană nedreaptă şi să fie mutat din schit în mănăstirea Kolomensk din vechiul Golutvin. Pe 2 aprilie în anul 1912, stareţul Varsanufie a părăsit schitul. Părintele Nicolae a rămas în schit. A suportat greu despărţirea de stareţul iubit şi numai rugăciunile şi predarea în voia lui Dumnezeu i-au refăcut puterile. Într-una din ultimele lui discuţii de rămas bun cu Nicolae, stareţul, rugându-se, a rostit cuvinte emoţionante: „Doamne, mântuieşte-l pe robul Tău! Fă din el un călugăr! Învredniceşte-l de Împărăţia Cerească!“.
Altă dată a proorocit: „Doamne, mântuieşte-l pe acest rob al tău, Nicolae! Să-i fii lui ajutor! Acoperă-l când nu va avea nici adăpost, nici acoperiş“.
După plecarea stareţului, părintele Nectarie a fost mutat din schit în mănăstire cu sarcina de a purta scrisorile la cancelarie împreună cu părintele Petru Krutilov (mai târziu ieromonahul Partenie).
Pe 1 aprilie, în anul 1913, a avut loc fericitul sfârşit al stareţului Varsanufie. Înmormântarea stareţului s-a făcut pe 9 aprilie, în ziua de marţi din Săptămâna Patimilor. L-au îngropat în rând cu învăţătorul său, stareţul Anatolie. Părintele Nicolae nu a putut să ajungă la înmormântare; el era în spital, ţintuit la pat de o suferinţă grea. Mare i-a fost mâhnirea sufletului pentru pierderea stareţului.
S-au păstrat puţine mărturii despre viaţa părintelui Nicolae în mănăstire după moartea stareţului Varsanufie. Cu exactitate se cunoaşte numai că el a fost întotdeauna şi în toate „sluga lui Dumnezeu“. Nu numai pentru călugării tineri, ci şi pentru cei bătrâni a fost un înalt exemplu al ascultării necondiţionate, al smereniei nefăţarnice; se afla în bună împăcare cu toţi, avea fermitate şi înţelepciune. Nu se clătina nici înaintea măgulirii, nici înaintea ameninţării. Era serios, atent şi în acelaşi timp bucuros. Încă în acei ani îndepărtaţi atrăgea atenţia asupra sa ca un călugăr excepţional. Temelia aşezată în sufletul părintelui Nicolae de stareţul Varsanufie, avea o structură trainică şi de nădejde.
În decursul întregii sale vieţi la mănăstire – în chilia lui oarecum liniştită, în biserică, la ascultare, pretutindeni şi întotdeauna pe această bază neclintită adăuga pietre tot mai noi şi mai noi şi îşi construia casă sufletească în slava lui Dumnezeu.
În anul 1915, pe 24 mai, în ziua pomenirii cuviosului Simeon (Făcătorul de minuni), părintele Nicolae a fost tuns în monahism. La tunderea în monahism i-a fost dat numele Nicon, în cinstea Sfântului Mucenic Nicon (a cărui pomenire e pe 26 septembrie). Noul călugăr Nicon avea douăzeci şi şapte de ani. După mai puţin de un an, pe 30 aprilie 1916, cuviosul Nicon a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 noiembrie, în anul 1917, în ziua pomenirii Reînnoirii bisericii Marelui Mucenic Gheorghe din Lida, a fost hirotonit ieromonah.
În perioada îngrozitoare a revoluţiei, mănăstirea a avut mari greutăţi financiare, a suferit persecuţii şi asupriri. A fost lipsită de resursele de bază ale mijloacelor pentru existenţă. Însă călugării optineni nu şi-au pierdut cumpătul. Din călugării apţi de muncă rămaşi a fost organizată o „cooperativă agricolă de producţie“. Ea asigura un minimum material pentru nevoile călugărilor. În aceste timpuri grele s-au dezvoltat aptitudinile administrative ale cuviosului Nicon. Tânăr, plin de forţe şi energii, el a muncit cu sârguinţă, având ca ţel înalt al ostenelilor sale preaslăvirea numelui lui Dumnezeu pe pământ. Grija lui se manifesta zilnic şi se gândea în ce măsură e posibil să menţină mănăstirea. „Voi muri, dar nu voi pleca“ – scria el în jurnalul din zilele tinereţii sale. Iar în jur, una după alta, se închideau mănăstirile şi bisericile.
Pe 17 septembrie în anul 1919, cuviosul Nicon a fost arestat şi fără o formulare a acuzaţiei a fost închis în închisoarea din Kozelsk. În scrisoarea către mama sa a scris că l-au arestat numai pentru că este călugăr. După câtva timp l-au eliberat şi el s-a întors în obşte. Călugării optineni rămaşi au hotărât cu fermitate să nu plece din mănăstire. În fiecare zi şi în fiecare ceas îi aşteptau prigoanele, arestul, temniţele, deportările, moartea…
În anul 1923 au închis „cooperativa de producţie agricolă“. Mănăstirea şi clădirile mănăstireşti au fost transformate în muzeu. Tuturor monahilor, cu excepţia celor douăzeci de muncitori din muzeu, li s-a ordonat să părăsească mănăstirea şi să plece unde vor. Cuviosul Isaachie al II-lea, după ce a slujit pentru ultima oară Sfânta Liturghie, l-a binecuvântat pe cuviosul Nicon să slujească la biserica Kazanskaia din Optina şi să primească pelerini. Din acea perioadă, ca şi cum ar fi primit blagoslovenie de sus pentru drumul greu şi nevoinţe mântuitoare, părintele Nicon a luat asupra sa nu numai sarcina de duhovnic, ci şi pe cea de stareţ. Până în momentul când părintele arhimandrit l-a lăsat la Optina şi i-a dat sarcina de a primi credincioşi, el nu a îndrăznit să dea sfaturi celor care i se adresau. Iar când a început să primească norodul, dădea sfaturi, referindu-se întotdeauna la cuvintele stareţilor optineni.
O mare parte a călugăriţelor mănăstirii din Şamordino, care a fost închisă, a fost trimisă în oraşul Kozelsk. Maica Ambrozia, o călugăriţă cu o structură duhovnicească foarte puternică, a primit la ea câteva surori, care doreau să-şi petreacă viaţa monahală sub îndrumarea ei. Astfel s-a alcătuit o mică obşte. În afară de acest lucru, multe dintre monahiile care au venit în Kozelsk şi mirence s-au stabilit la ea. Stareţul Nicon hrănea duhovniceşte această mică obşte.
La începutul anului 1924 au închis ultima biserică de la Optina, însă cuviosul Nicon a rămas la Optina şi a slujit miezonoptica în chilie, atât cât a fost posibil să stea acolo. Ultima miezonoptică a săvârşit-o pe 15 iulie în anul 1924. După miezonoptică a început să rostească cuvântul de învăţătură şi îndrumare şi şi-a adus aminte că peste câteva zile va trebui să părăsească schitul Optina. Mulţi au plâns iar el, adresându-se lor, a spus: „Voi sunteţi nişte ciudăţenii. Doar sunt călugăr. Eu am făcut promisiunea că voi răbda fiecare răutate, dojană, ponegrire şi surghiun. Şi dacă acestea se vor întâmpla, dacă le voi răbda, atunci se cuvine să mă bucur, căci pentru acest lucru s-a săvârşit tunderea în monahism“.
În Kozelsk, cuviosul Nicon a fost trimis la sfârşitul lunii iulie a anului 1924 împreună cu părintele Chiril Zlenko. Datorită invitaţiei eclesiarhului catedralei Uspenskaia, el a alcătuit un cor nu prea mare de călugări pentru slujbele mai solemne, din sărbători. Cuviosul Nicon slujea destul de des, atunci când îl ruga eclesiarhul sau cel de-al doilea preot şi în zilele sfinţilor la care avea o deosebită evlavie. Ca un lucru neaşteptat pentru el, a primit darul cuvântului de folos. Cu permisiunea eclesiarhului, cuviosul Nicon a început să ţină predici. Aceste predici nu străluceau prin elocvenţă, ci erau simple, accesibile şi pe înţelesul tuturor. Tot ce spunea el era luat din cărţi sau experimentat şi trăit de el însuşi. Predicile erau îndestulate de credinţa puternică în Dumnezeu şi de sfintele Lui porunci şi de aceea aveau ecou puternic în sufletele care erau atente la ele. E de remarcat că, asemeni stareţului său, Varsanufie, avea darul rar întâlnit de a pătrunde înţelesul cuvintelor Sfintei Scripturi.
Când cuviosul Nicon s-a mutat în Kozelsk, avea treizeci şi şase de ani. În plină putere fizică, cu mult har şi-a închinat toată viaţa lui slujirii lui Dumnezeu. Numărul fiilor lui duhovniceşti a crescut treptat. Pe mulţi care veneau la el în Holmiscea, stareţul Nectarie îi trimitea la cuviosul Nicon. Şi nu numai stareţul, ci şi cuviosul Isaachie, părintele Dositei şi părintele Meletie îi trimiteau la stareţul Nicon pe cei ce veneau la ei. Iar el, pentru sfânta ascultare, îi primea pe toţi. Pomenea cu fermitate cuvintele apostolului: „Model să vă fie cuvântul adevărat, credinţa, duhul, curăţia“. El a fost un model minunat de păstor, care şi-a pus sufletul pentru oile sale. Nu şi-a cruţat nici puterile, nici sănătatea, a adus ca jertfă dorinţele lor, năzuinţele şi interesul pentru mântuirea sufletelor slabe. Câtă atenţie, câtă grijă şi dragoste părintească avea el în relaţia cu fiecare din cei care veneau la el. Pe mulţi bătrâni, neputincioşi şi bolnavi, care nu aveau posibilitatea să-şi câştige existenţa, îi ajuta material, cu bani, cu produse, împărţind cu ei acele lucruri care i se trimiteau şi i se aduceau. Pe fiii săi duhovniceşti, cuviosul Nicon îi primea zilnic. Acolo unde trăia el, lângă bucătărie, se afla o cămăruţă cu o singură fereastră spre drum. În ea stăteau cei care aşteptau să-i primească.
De obicei, cuviosul Nicon ieşea din camera sa şi el însuşi, după propria apreciere, invita pe cineva anume la el. Îl ruga pe acel oaspete să se aşeze, iar el se aşeza în faţă, lângă icoane.
Stareţul Nicon spovedea uimitor de bine. Ştia să realizeze deschiderea totală a omului care venea la el, punându-i întrebări prin care descoperea înaintea lui Dumnezeu tot sufletul, încât cel care se pocăia uita ruşinea neîntemeiată şi, liber şi uşor, îşi mărturisea păcatele care îi împovăraseră conştiinţa mulţi ani. Acest dar al pătrunderii în suflet este evident că l-a primit de la stareţul Varsanufie, completând tot ce a obţinut prin viaţa sa atentă şi cumpătată. Omul ieşea de la stareţul Nicon ca şi cum s-ar fi născut din nou, spălat şi curăţat de murdăria sufletească. Câtă bucurie simţea conştiinţa uşurată după o asemenea spovedanie.
De la fiii săi duhovniceşti, stareţul Nicon cerea ascultare necondiţionată, sinceritate şi simplitate. El nu îi suferea pe samavolnicii cărora le plăcea să-şi îndeplinească propria voie şi să insiste pe propria părere. Nu suporta făţărnicia, viclenia, perfidia, minciuna. Dimineaţa şi în timpul zilei nu primea pe nimeni, cu excepţia fraţilor săi optineni sau a celor care aveau nevoie urgentă să vorbească cu el. Pe lângă împlinirea întregii pravile monahale, el răspundea la scrisorile fiilor săi duhovniceşti. La acest lucru îl ajuta, parţial, părintele Chiril.
La maica Ambrozia, în obşte, cuviosul Nicon mergea o dată pe săptămână, iar uneori şi mai des, pentru convorbiri duhovniceşti. În obşte se strânseseră în jur de zece surori, fără să se ţină seama de cele care veneau şi trăiau mult timp acolo. Toate surorile erau fiicele duhovniceşti ale stareţului Nicon. Astfel, timp de trei ani, în Kozelsk, cuviosul Nicon a îndeplinit sarcini de păstor. În luna iunie a anului 1927 s-a întâmplat lucrul de care se temeau toţi şi pe care îl aşteptau cu frică. Cuviosul Nicon şi părintele Chiril au fost arestaţi şi duşi în închisoare. În acelaşi timp a fost arestat părintele Agapit (care în lume s-a numit Mihail Taube).
Cu greu se poate descrie mâhnirea fiilor duhovniceşti ai stareţului Nicon. Pierzându-l, au devenit orfani în deplinul înţeles al cuvântului. Aproape jumătate de an, cei care l-au vizitat în Kaluga pe stareţ, la închisoarea unde se făcea ancheta penală, au trăit cu nădejdea că îl vor lăsa în libertate. Prin eforturile comune, i-au adunat şi i-au trimis produse alimentare şi alte lucruri necesare. O mare mângâiere pentru fiii lui duhovniceşti a fost posibilitatea de a-i scrie scrisori sau răvaşe şi de a primi răspuns. Câţiva dintre fiii duhovniceşti stăteau sub fereastra temniţei în speranţa de a vedea chipul părintelui lor drag şi mâna lui care binecuvânta.
În luna ianuarie a anului 1928 „ancheta penală“ s-a încheiat. Cuviosul Nicon a fost condamnat la trei ani în lagărul din Solovka. În ziua plecării, pe 27 ianuarie 1928, la gara din Kaluga s-a adunat o mulţime de fii duhovniceşti şi admiratori ai cuviosului, care l-au condus pe ultimul, îndepărtatul şi necunoscutul drum. În luna martie, convoiul de deţinuţi a ajuns în oraşul Kem. Din cauza ciclonului, care a trecut peste Marea Albă, legătura cu Solovka a fost întreruptă, aşa încât toţi deţinuţii au fost instalaţi în lagărul Kemperpunct. Acolo a petrecut mai mult de doi ani. Din cauza bolii de la picioare (extinderea venelor), l-au scutit de muncile fizice grele şi l-au pus paznic la magazii. Locuia într-o baracă cu părintele Agapit. Cu munca de paznic, cuviosul Nicon era pe deplin mulţumit, deoarece ea îi dădea posibilitatea de a fi singur, de a se ruga şi, uneori, de a citi. Din lagăr scria des. Scrisorile lui erau în mod constant pline de vioiciune şi din ele reieşea că se preda pe sine, întreg, voii lui Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi ţinut cont de tonul vioi, uneori era limpede cât de greu şi chinuitor era pentru el să creeze atmosferă. Fără să vorbească de Optina iubită, de acest rai pierdut, îşi amintea cu părere de rău de camera sa plăcută din Kozelsk, considerând că „pentru păcatele sale nu este vrednic de un trai liniştit“.
Fiii duhovniceşti şi admiratorii lui îi scriau des şi îi trimiteau colete. Datorită acestui lucru, cuviosul Nicon nu a simţit crunta sărăcie, nici din punct de vedere al banilor, nici din punct de vedere al alimentelor. El a împărţit frăţeşte toate bunurile cu părintele Agapit, până când i-au despărţit.
În august 1928, pe părintele Agapit l-au dus în „misiune“, undeva în pădure şi cuviosul Nicon nu l-a mai văzut. În aprilie 1929 pe cuviosul Nicon l-au transferat pe insula Popov, în republica Karelska. Acolo a lucrat ca şi contabil la biroul lagărului. Nu cu mult timp înainte de sfârşitul termenului condamnării, s-a întors în lagăr din pribegia sa, părintele Agapit. Ambii monahi au primit detaşarea în exil independent în oraşul Arhanghelsk. Înainte de expediere, la examenul medical, doctorul i-a descoperit cuviosului Nicon o tuberculoză avansată. După sfatul părintelui Agapit, nu a mai cerut transferul detenţiei din cauza stării de sănătate, ci s-a predat voii lui Dumnezeu. În iunie 1930, părintele Nicon, împreună cu părintele Agapit au ajuns în Arhanghelsk, unde au locuit până în luna august a aceluiaşi an, când pe cuviosul Nicon l-au despărţit de confratele său, de care se apropiase atât de mult în anii de suferinţă.
După îndelungate cercetări pentru a afla o gazdă în oraşul Pineg, cuviosul Nicon a fost trimis în satul Vonga, iar după trecerea a două luni a fost mutat în satul Vospola, la trei kilometri de Pineg. Cu mare greutate şi-a găsit un apartament în casa unei femei vârstnice, care, în afara preţului mare pe care l-a cerut în bani, i-a pus chiriaşului său condiţia de a săvârşi toate muncile fizice grele din casă. Cuviosul Nicon a fost de acord cu toate, nu avea ce să facă. Odată cu sosirea iernii, în anul 1930 a simţit o puternică înrăutăţire a sănătăţii. El nu a acordat importanţă acestui fapt, considerând că are legătură cu răceala. Mergea regulat în Pineg să semneze de prezenţă, mergea la biserică şi la poştă.
Cuviosul Nicon locuia singur şi, deşi trăia printre mireni, viaţa lui era nelumească. În ea s-au adeverit în deplină măsură cuvintele unui sfânt părinte: „Nu în singurătate trupească, ci în bunăstare şi linişte sufletească se va săvârşi viaţa călugărului“. Nu-şi părăsise nici datoria de păstor în viaţa de surghiun şi se afla în corespondenţă cu fiii lui duhovniceşti.
În noul său apartament, cuviosul Nicon s-a convins repede că stăpâna lui este o femeie cu caracter foarte rău şi crud. Se părea că însuşi diavolul se cuibărise în ea şi o determina să-l chinuie, ca să-i încerce răbdarea. Ea i-a interzis chiar să primească vizitatorii care-l vizitau uneori.
Datorită stării sănătăţii, cuviosul Nicon a fost scutit de muncile grele, în principal din cauza piciorului bolnav cu venele extinse. La aceasta s-a adăugat boala de plămâni, care l-a făcut cu totul inapt de muncă. Stăpâna lui ştia acest lucru, însă nu l-a luat în consideraţie. Ea nu-i dădea nici odihnă, nici linişte. Chiar dacă era extenuat din cauza slăbiciunii, făcea totul; căra cu sania apă de la fântână, spărgea, tăia şi căra lemne de foc, dădea zăpada, punea samovarul, făcea surcele şi multe altele. Şi toate le făcea având permanent temperatura ridicată.
În Pineg, cuviosul Nicon l-a întâlnit pe unul dintre optineni – pe părintele Petru, care ştia din spusele altora despre firea aprigă a stăpânei şi nu o dată i-a propus să locuiască împreună cu el. Însă cuviosul a rămas credincios intenţiei sale de a trăi numai după voia lui Dumnezeu, considerând că încercările îi sunt trimise de Însuşi Dumnezeu. A refuzat acele propuneri. El scria des din exil diferiţilor ucenici: „Încrezându-mă în voia lui Dumnezeu, mă tem să îmi conduc viaţa după propria pricepere, deoarece am observat că propria voie îi aduce omului necazuri şi greutăţi. Facă-se voia lui Dumnezeu, cea bună şi desăvârşită!“.
Odată, la începutul Marelui Post, cuviosul Nicon a curăţat zăpada care se aşezase în timpul iernii. Din cauza eforturilor fizice puternice, i s-a pornit o hemoragie la piciorul bolnav. A căzut la pat cu temperatură de patruzeci de grade. A bolit mai mult de trei săptămâni. Nu se ştie cine l-a îngrijit în acest timp. După ce s-a întremat puţin, în a şasea săptămână a Postului Mare, s-a dus în Pineg „să semneze de prezenţă“. Doctorul spitalului de sector, în timpul examinării a confirmat vechiul diagnostic: tuberculoză. Stăpâna lui cea fără omenie a aflat că „argatul“ ei este serios bolnav de tuberculoză şi, în loc să manifeste o cât de puţină iubire de oameni, ea a început să-l alunge din casă, zicând: „Mergi unde vrei. Nu am nevoie de tine bolnav. Eu am nevoie să munceşti, nu să şezi. Mă mai şi molipsesc de la tine, ofticosule!“. Ea a dat buzna în camera lui şi aruncând pe podea salteaua şi îmbrăcămintea, a scos patul. El se simţea atât de rău, încât nu putea să meargă nicăieri. Şi şi-a adus aminte cuvintele de rugăciune neuitate ale stareţului său drag, Varsanufie: „Doamne, mântuieşte-l pe acest rob al Tău, Nicolae! Să-i fii lui ajutător! Apără-l când nu va avea nici adăpost, nici acoperiş!“. Însă, aşa cum se ştie, Dumnezeu nu îngăduie faţă de robii săi credincioşi ispite peste măsură. În scurt timp, pe cuviosul Nicon l-a vizitat părintele Petru. Când a intrat la el, a văzut următorul tablou: „bolnavul stătea pe două scăunele, era îmbrăcat într-o scurtă vătuită, avea căciulă şi pâslari. Cuviosul Nicon, ţinând cont de starea lui disperată, a început să-l întrebe pe părintele Petru despre mutarea la el. Spre bucuria lor reciprocă s-a găsit un apartament şi, în aceeaşi zi, Petru l-a mutat pe cuviosul Nicon în noua şi ultima lui locuinţă.
La mijlocul lunii mai, boala cuviosului Nicon a căpătat o formă dureroasă: temperatură ridicată, febră, frisoane care alternau cu sudoare istovitoare, slăbire groaznică, respiraţie grea şi amorţeală. Nu mai putea în nici un fel să respire; plămânii lui se micşoraseră. În tot acest timp părintele Petru l-a îngrijit, fiind plin de spirit de sacrificiu. În ultimele două luni de boală, cuviosul s-a împărtăşit aproape zilnic cu Sfintele Taine. Predispoziţia spre rugăciune a cuviosului Nicon se transmisese şi la colocatarul lui, iar părintele Petru se simţea atunci în schitul îndepărtat şi de neatins al Optinei, şi nu în exil.
La sfârşitul lunii aprilie una din fiicele duhovniceşti ale cuviosului a avut un vis care a uimit-o prin claritatea lui. Ea l-a descris într-o scrisoare cuviosului Nicon. I-a fost dat să vadă cum stareţul optinean Varsanufie a intrat în apartamentul din Kozelsk şi a început să scoată lucruri din cameră. Când a luat patul ca să îl scoată, ea a spus: „Batiuşka, de ce vreţi să scoateţi patul? Părintele Nicon nu va mai avea unde să doarmă“. La aceasta stareţul a răspuns: „El se pregăteşte să vină la mine şi nu îi mai trebuie patul. Eu îi voi da lui pat“.
Către ultimele zile ale vieţii, suferinţele lui s-au diminuat. Nu mai suferea, pentru că urma să moară. Rămăsese numai slăbiciunea. Şi-a adus aminte de stareţii şi de fraţii optineni, i-a îndemnat la pocăinţă pe fiii lui duhovniceşti, i-a chemat după numele lor şi a făcut semnul crucii în aer ca şi cum ar fi binecuvântat pe cineva anume. L-a văzut chiar pe răposatul stareţ optinean Macarie: „A, cinstite batiuşka, părinte Macarie! Irina, dă un scaun… Stareţul Macarie a venit la noi, iar tu nu vezi“. Sora Irina nu s-a grăbit să împlinească porunca, crezând că părintele Nicon delirează. „Iertaţi-o, batiuşka, ea nu este prea pricepută!“ – a spus încet cuviosul Nicon şi a tăcut.
Până în ultimele zile, cu o voce abia auzită, i-a dictat părintelui Petru răspunsurile la scrisori. Pe 25 iunie, în zi de miercuri, şi-a pierdut vlaga într-atât, încât nu mai putea să vorbească. Văzând situaţia lui grea, părintele Petru s-a grăbit să-l invite pe arhimandritul Nichita, care l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a citit rugăciunile la ieşirea sufletului. În seara aceleiaşi zile a adormit cu pace în Domnul, la vârsta de patruzeci şi trei de ani. În ultimele zile ale vieţii lui s-a rugat îndelung lui Dumnezeu ca să-i dăruiască sfârşit creştinesc.
Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dăruit sfârşitul dreptului, „fără durere, neînfruntat, în pace“. Se părea că nu a murit, ci a adormit somn liniştit, până la învierea cea de obşte. Pe 27 iunie, în ziua de vineri, a avut loc înmormântarea. Stareţul Varsanufie spusese odată următoarele cuvinte: „Toată viaţa noastră este o taină minunată, cunoscută numai de Dumnezeu. Întotdeauna şi în toate există o oarecare legătură a motivelor, însă ţelul acestei legături nu ne este cunoscut nouă. Fiţi atenţi la evenimentele vieţii voastre. Mai târziu multe vi se vor descoperi“.
Într-un astfel de mod chibzuit Domnul Dumnezeu a legat începutul şi sfârşitul drumului duhovnicesc al cuviosului Nicon. Tânărul Nicolae Beliaev a intrat prima dată în schitul lui Ioan Înaintemergătorul din pustia Optinei în ziua praznicului Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 februarie. Şi a murit într-o altă zi de sărbătoare a hramului schitului – Naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
Cuviosul Varsanufie cel Mare, printre cuvântările lui, a spus următoarele cuvinte: „Dumnezeu nu ia sufletul dreptului până când nu îl duce la înalta măsură, la aceea a bărbatului desăvârşit“.
Neţinând cont de vârsta lui relativ tânără, cuviosul Nicon s-a ostenit mult, luptându-se cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai creştinismului şi ai monahismului care erau: lumea, trupul şi diavolul, respingând vitejeşte atacurile lor cu puterea lui Hristos. În acelaşi timp s-a ostenit şi pe ogorul lui Hristos, semănând cu sârguinţă seminţele adevărului, iubirii şi binelui. Sămânţa bună, care era semănată prin cuvânt în sufletul oilor slabe, nu murea. Ea răsărea în chip nevăzut şi tainic, aşa cum încolţeşte grăuntele semănat în pământ.
Îţi purtăm amintire veşnică, preafericite părinte al nostru Nicon, vrednicule de pomenire! Dumnezeu să te fericească şi să-ţi dăruiască odihnă, iar pe noi să ne miluiască, pentru că este bun şi de oameni iubitor.

B. Învăţăturile

Câteva dintre învăţăturile părintelui Nicon s-au păstrat de către fiii lui duhovniceşti, care cinstesc fericita lui memorie…
„… Monahismul se prăbuşeşte nu numai pentru că monahii nu se ocupă cu rugăciunea lui Iisus, ci şi din cauză că nu veghează asupra lor, asupra curăţiei inimii lor…
Trebuie să răbdăm nu numai necazurile care ne lovesc, ci şi pe noi trebuie să ne răbdăm…
Gândurile trecătoare, de care inima nu se lipeşte, trec repede, ca un caleidoscop. Mintea noastră niciodată nu se opreşte, întotdeauna e ocupată. Gândurile rele nu trebuie luate în seamă, deoarece au proprietăţi inalienabile, ele nu sunt de la natura noastră. Una şi aceeaşi minte nu poate şi să Îl slăvească pe Dumnezeu şi să hulească. Unor asemenea gânduri nu trebuie să le dăm atenţie, trebuie să le aruncăm, ca pe un gunoi, ca pe ceva străin. Dacă un anumit gând rău vine insistent în minte şi inima se lipeşte de el, consimte la el, atunci trebuie să ne adunăm toate puterile ca să îl aruncăm, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus şi al spovedaniei la stareţ.
Trebuie să cunoaşteţi care este patima ce vă tulbură mai mult decât toate şi cu ea să vă luptaţi în mod special. Pentru aceasta trebuie să vă cercetaţi zilnic conştiinţa voastră…
Pravila de rugăciuni mai bine să nu fie mare, dar să fie împlinită permanent şi cu atenţie… E mai bine să o împlineşti de cinci sute de ori decât o singură dată. Uniformitatea cuvintelor rostite pentru cei care fac rugăciunea lui Iisus e foarte importantă. Mintea nu se împrăştie, ci e adunată…
Teama de moarte este de la diavoli. Ei inspiră în suflet o asemenea frică, pentru ca să se piardă nădejdea în mila lui Dumnezeu…
„Umpleţi-vă de Duh…“ (din slujba Sfintei Treimi). Ce înseamnă aceasta? Că noi ne-am învrednicit să primim darurile Sfântului Duh prin botez. Dar mulţi ţin minte, oare, acest lucru? Dacă ai primit puţin, trebuie să păstrezi, să îmbunătăţeşti, să înmulţeşti. Pentru acestea trebuie să fii cuprins de râvnă. Cum?

a) Să citeşti Sfânta Scriptură, care este scrisă de Sfântul Duh; din Sfânta Scriptură conduce El. Nici o plăcere lumească nu poate da o asemenea pace şi o aşa bucurie, pe care le dă Sfântul Duh.
b) Să fii atent la tine.
c) Să participi des la Sfintele Taine. Prin ele Sfântul Duh se împărtăşeşte omului.
d) Să mergi des la sfânta biserică, căci aceasta este locul deosebit al prezenţei Sfântului Duh.
e) Rugăciunea, în special rugăciunea „Împărate Ceresc“. Ea trebuie ascultată cu evlavie deosebită, nu numai în biserică, ci trebuie rostită şi în timpul lucrului, cerând ajutorul Sfântului Duh.

Dacă luăm ca model pe sfântul ce a fost apropiat de situaţia noastră, ne putem sprijini pe exemplul lui. Toţi sfinţii au suferit, pentru că ei au mers pe calea Mântuitorului, Care a suferit: a fost prigonit, insultat, defăimat şi răstignit. Şi toţi cei care merg după El suferă negreşit. „În lume necazuri veţi avea“. Şi toţi cei care doresc să trăiască pios, vor fi prigoniţi. „Dacă începi să lucrezi pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispită“.
Ca să suportăm mai uşor suferinţele trebuie să avem credinţă puternică, dragoste fierbinte către Dumnezeu, să nu ne lipim de cele pământeşti şi să ne predăm cu totul voii lui Dumnezeu.
La profanatori trebuie să privim ca la cei bolnavi, de la care cerem să nu tuşească şi să nu scuipe. Dacă nu există posibilitatea de a împlini legământul ascultării şi de a vă supune, trebuie să fiţi gata să faceţi totul conform cu voia lui Dumnezeu. Există două feluri de ascultare: exterioară şi interioară. În ascultarea exterioară e nevoie de supunere deplină, de împlinirea fiecărui lucru fără comentarii. Ascultarea interioară se referă la viaţa duhovnicească lăuntrică şi are nevoie de îndrumarea părintelui duhovnic. Însă sfatul părintelui duhovnic trebuie să corespundă Sfintei Scripturi. Adevărata ascultare, care îi aduce sufletului un mare folos, are loc atunci când împlineşti ceea ce nu se potriveşte cu dorinţa ta şi e împotriva ta. Atunci însuşi Dumnezeu te ia în mâinile Sale…
Dumnezeu i-a creat pe doctori şi medicamentele. Nu se poate să refuzaţi tratamentul. Datorită slăbirii puterilor şi datorită oboselii se poate sta jos în biserică. „Fiule, dă-Mi Mie inima ta“. „Mai bine e să stai jos şi să te gândeşti la Dumnezeu, decât să stai în picioare“ – a spus Prea Sfinţitul Filaret al Moscovei.
Nu trebuie să puneţi voinţă în slujba sentimentelor voastre. Trebuie să vă forţaţi să vă purtaţi prietenos şi cu aceia care nu vă plac.
Nu trebuie să vă încredeţi în semne. Nu există nici un fel de semn. Dumnezeu ne călăuzeşte prin gândul Său, iar eu nu depind de nici o persoană sau zi şi de nimic altceva. Cine are prejudecăţi, aceluia îi e greu în suflet, iar cine depinde de voia lui Dumnezeu, acela, dimpotrivă, are bucurie în suflet.
Rugăciunea lui Iisus înlocuieşte semnul crucii atunci când, dintr-o cauză anume (infirmitate – nota red.), nu se poate face acesta.
În afară de necesităţile stricte, în zilele de sărbătoare nu se poate să se lucreze. Trebuie să preţuim şi să cinstim ziua de sărbătoare. Această zi trebuie să o închinăm lui Dumnezeu: să mergem la biserică, să ne rugăm acasă şi să citim Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi, să facem fapte bune.
Trebuie să-l iubim pe fiecare om, să vedem în el chipul lui Dumnezeu, să nu ne uităm la defectele lui. Nu se poate să-i îndepărtăm de noi cu răceală pe oameni.
Cum este mai bine să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine: rar sau des? E greu de spus. Zaheu L-a primit cu bucurie în casa sa pe Oaspetele cel drag, pe Domnul, şi s-a purtat bine. Iar sutaşul, din smerenie, cunoscându-şi nevrednicia, nu s-a hotărât să-L primească, dar şi acesta s-a purtat bine. Faptele lor, deşi sunt contradictorii, totuşi sunt identice, după iniţiativă. Şi înaintea lui Dumnezeu ei au fost în egală măsură vrednici. Esenţial este să ne pregătim cu vrednicie pentru marea Taină.
Când cuviosul Serafim a fost întrebat de ce în vremurile prezente nu mai există asemenea nevoitori, cum au fost cei dinainte, el a răspuns: „Pentru că nu mai există hotărârea de a face fapte mari. Harul e acelaşi; Hristos va fi acelaşi în veci“.
Prigonirile şi asupririle ne sunt de folos, căci ele întăresc credinţa.
Trebuie ca tot răul, chiar şi patimile care ne chinuiesc, să nu le considerăm a fi de la noi, ci de la vrăjmaş – de la diavol. Acest lucru e foarte important. Numai atunci se poate învinge patima, când nu o vei considera ca fiind a ta…
Dacă vrei să scapi de tristeţe, nu-ţi lipi inima de nimic şi de nimeni. Tristeţea provine din ataşamentul de lucrurile văzute.
Niciodată nu a existat, nu există şi nu va exista un loc fără tristeţe pe pământ. Locul fără tristeţe poate fi numai în inimă, când Domnul e în ea. În necazuri şi ispite Domnul ne ajută. El nu ne scuteşte de ele, ci ne dă puterea de a le îndura uşor, fără chiar să le observăm.
Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Liniştea, cât de binefăcătoare este ea pentru suflet!
Noi, ortodocşii, nu trebuie să sprijinim erezia. Chiar dacă s-ar întâmpla să fim chinuiţi, să nu renunţăm la Ortodoxie!
Nu trebuie să tânjim după adevărul omenesc. Căutaţi numai adevărul lui Dumnezeu. Părintele duhovnic, exact ca un stâlp, arată numai drumul iar tu trebuie să mergi singur. Dacă părintele duhovnic va arăta drumul, iar ucenicul nu va porni singur pe el, acesta, precum stâlpul, nu va pleca nicăieri şi, astfel, ucenicul se va învârti în jurul stâlpului.
Când preotul binecuvântează şi rosteşte doxologia: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ – atunci se săvârşeşte o taină: Sfântul Duh vine asupra omului binecuvântat. Iar dacă omul ar renunţa numai cu gura la Dumnezeu, harul ar pleca de la el, toate concepţiile i s-ar schimba şi el ar deveni complet altul.
Înainte de a-i cere iertare lui Dumnezeu, trebuie să te ierţi pe tine… Aşa se spune în Rugăciunea Domnească.
Tu nu te consideri supărăcios. Însă nu te superi faţă de acele lucruri care nu te interesează. Dacă cineva se atinge de ceva la care ţii mult – te superi…
Tăcerea e folositoare pentru suflet. Când vorbim. Cu greu ne abţinem de la vorbirea deşartă şi de la judecată. Însă tăcerea poate fi ceva rău atunci când cineva e supărat şi de aceea tace.
Întotdeauna să vă amintiţi legea vieţii duhovniceşti: dacă te tulburi din cauza defectului altui om şi îl judeci pe acela, mai târziu te va lovi şi pe tine viaţa şi vei suferi de acelaşi defect. Nu vă lăsaţi inimile în deşertăciunea lumească. În special, în timpul rugăciunii, părăsiţi toate gândurile lumeşti. După rugăciunea de acasă sau de la biserică, pentru ca să păstraţi starea sufletească de duioşie provocată de rugăciune, este necesară tăcerea. Uneori chiar un simplu cuvânt, ce ni se pare neînsemnat, poate distruge şi alunga starea de duioşie din sufletul nostru. Îndreptăţirea de sine închide ochii duhovniceşti şi atunci omul nu mai vede ceea ce există în realitate. Dacă spui despre fratele sau sora ta ceva rău, chiar dacă este adevărat, tu vei purta în sufletul tău o rană ce nu poate fi vindecată. Poţi aduce la cunoştinţă greşelile altuia numai în cazul când în inima ta există o singură intenţie: folosul sufletului celui ce a greşit. Răbdarea este blândeţea neîntreruptă. Mântuirea voastră şi moartea voastră sunt în apropierea voastră. Mântuirea voastră depinde de modul în care vă purtaţi cu aproapele vostru. Nu uitaţi să vedeţi în aproapele vostru chipul lui Dumnezeu. Fiecare lucru, fără să vi se pară neînsemnat, să-l faceţi cu migală, aşa ca înaintea feţei lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că Dumnezeu vede tot.

XVI. CUVIOSUL STAREŢ ISAACHIE AL II-LEA

Părintele Isaachie s-a distins
printr-o linişte adâncă, prin simplitate şi
lacrimi la rugăciune în timpul slujbei dumnezeieşti.

A. Viaţa

Se cunosc puţine despre cuviosul Isaachie. El a fost ultimul conducător al schitului Optina înainte de tragica lui desfiinţare. După închiderea mănăstirii, părintele Isaachie, împreună cu toţi fraţii optineni au trecut prin crudă prigoană. O mare mângâiere pentru el a fost posibilitatea de a fi prezent în biserică şi de a săvârşi în ea dumnezeiasca slujbă. S-a mângâiat şi cu faptul că nu era singur şi că fraţii optineni, deşi erau răspândiţi prin oraş, aveau totuşi posibilitatea să păstreze legătura unul cu celălalt. Mai apropiat decât toţi în duh i-a fost cuviosul Nicon.
Părintele Nicon mergea des la părintele Isaachie în căsuţa lui singuratică. Aducându-şi aminte de Optina cea dragă inimii lor, atât de apropiată ca distanţă, dar care a devenit aşa de inaccesibilă, ei cântau uneori cântările bisericeşti preferate. În acel timp, în Kozelsk rămăseseră puţini călugări optineni. Majoritatea ieromonahilor, stabiliţi în parohii, au fost trimişi în exil. Unii dintre monahi s-au răzleţit şi au plecat acolo unde nimeni nu i-a ştiut. În anul 1927 a fost arestat şi cel mai apropiat prieten al cuviosului Isaachie, stareţul Nicon. În Kozelsk au mai rămas câţiva monahi bătrâni, în frunte cu cuviosul Isaachie, dar erau invalizi: orbi, şchiopi, cocoşaţi. Dintre cei tineri mai era un singur ieromonah, Gherontie, fostul ucenic de chilie al stareţului Varsanufie şi părintele Rafael, fostul frate de mănăstire Rodion Seicenko. În scurt timp, în Kozelsk s-au închis toate bisericile, în afară de una singură. Despre închiderea bisericilor, părintele Nicon a scris fraţilor următoarele cuvinte: „În necazul care vă loveşte, vă va mângâia Dumnezeu. El vede în inimă şi aude rugăciunea când ea încă nici nu s-a terminat…
În anul 1929 un nou val de arestări a avut loc în întreaga ţară. În luna august, în a doua sau a treia zi după sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, au fost arestaţi şi închişi în temniţa din Kozelsk toţi ieromonahii care mai rămăseseră în Kozelsk, în frunte cu cuviosul Isaachie. Nu s-au atins numai de părintele Iosif Polev, care era bătrân şi bolnav († cca. 1932–1933). În acelaşi timp au fost arestaţi aproape toţi preoţii din bisericile din Kozelsk, multe călugăriţe şi, de asemenea, mireni, apropiaţi de biserică. Din Kozelsk cei arestaţi au fost duşi în închisoarea din Sihinici, iar de acolo, în Smolensk. În luna ianuarie a anului 1930, după încheierea „anchetei penale“, toţi cei închişi au fost trimişi în diferite locuri ale ţării, foarte îndepărtate. Cuviosul Isaachie, duhovnicul obştii, părintele Dositei, părintele Pantelimon, fostul vistiernic şi mulţi alţii au fost trimişi în Siberia. Acolo şi-au încheiat drumul lor pământesc. Este cunoscut faptul că părintele Isaachie şi-a sfârşit viaţa sa pământească în timp ce spovedea şi a plecat la Domnul în anul 1936.

SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!