PARINTELE IOANICHIE BALAN
ARHIMANDRITUL ANDRONIC POPOVICI – Manastirea Noul Neamt (1820-1893)
Era fiul preotului Ioan Popovici din comuna Lungani-Iasi. Fiind chemat de Hristos, a intrat in obstea Manastirii Neamt, dupa cum singur marturiseste, la varsta de numai 11 ani (1831). Timp de 5 ani de zile, tanarul Andrei a invatat carte in manastire, deprinzand bine tipicul, muzica psaltica, legatoria de carti, trecand prin toate ascultarile manastiresti.
In anul 1836 este tuns in monahism. Dupa inca 15 ani de ascultare este hirotonit preot si numit eclesiarh al bisericii si duhovnic al obstii, caci ieromonahul Andronic era foarte bland, tacut, ravnitor la biserica, ascultator in toate si iubitor de osteneala. Pentru aceea era cinstit de sobor ca un calugar smerit, cuvios si duhovnic iscusit.
In arhiva Manastirii Neamt, pe anul 1855, scrie urmatoarele despre acest duhovnic:
„Andronic duhovnic, de 36 ani; de 25 de ani in manastire; de 17 ani calugarit in Neamt, eclesiarh al manastirii, la legatorie si a mai fost la arhondaricul maicilor; la mitocul Ocea 10 ani, la vacarie, la talpalarie, la prescurarie, la chelaria de vin, bucatar, ucenic la batranii Serafim, Nichifor si Narcis; la Secu, 13 ani si 6 luni, cantaret, eclesiarh si tipicar”.
Acest mare duhovnic avea scoala ascultarii si a smereniei, care formeaza temelia vietii duhovnicesti. Facea tot ce i se poruncea si niciodata nu cartea, ci cu bucurie isi taia voia sa. De mai multe ori a fost trimis cu unchiul sau, monahul Lavrentie, sa transporte carti tiparite in manastire, peste munti, la fratii romani transilvaneni, ca si in Moldova la biserici si schituri.
In anul 1861 este numit egumen la Schitul Sihastria, apoi la Manastirea Secu. Aici a facut cateva innoiri si a format mai multi ucenici. A scris inca si Istoria Manastirilor Neamtul si Secul in doua tomuri, la sfarsitul careia face aceasta insemnare: „Parintilor sfinti si frati, cu smerita metanie … rog dragostea voastra, primiti si mica aceasta adunare de flori a rodului mintii si inimii mele … Cel mai nevrednic si mai pacatos Andronic ieroschimonah si duhovnic din sfintele monastiri Neamtul si Secul …”.
Dupa doi ani (1863), ieroschimonahul Andronic impreuna cu ieroschimonahul Teofan Cristea se duc la metocul lavrei din Tighina, numit Chitcani, unde intemeiaza o vestita manastire, anume „Noul Neamt”. Aceasta fiica a Manastirii Neamt a devenit in putina vreme asa de mare si organizata, incat ajungea din urma pe mama ei. In aceasta manastire a fost staret cativa ani si arhimandritul Andronic, fondatorul ei, fiind foarte iubit si cautat de calugari si de credinciosi.
Dupa 62 de ani de slujire pana la jertfa a Bisericii lui Hristos, lasand in urma sute de fii duhovnicesti si cateva manastiri si schituri innoite de el, marele duhovnic si arhimandrit Andronic Popovici a adormit cu pace in anul 1893 si a fost inmormantat la Manastirea Noul Neamt, fondata de el.
EPISCOPUL MELCHISEDEC STEFANESCU – Episcopia Romanului (1823-1892)
Venerabilul episcop Melchisedec al Romanului a fost unul din cei mai luminati ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Romane din a doua jumatate a secolului XIX. Originar din comuna Garcina, judetul Neamt, tanarul Mihail – dupa numele de botez – era cel dintai nascut din cei unsprezece copii ai preotului Petrache si ai prezbiterei Anastasia Stefanescu. Tatal sau a fost un bun preot si un adevarat slujitor al Bisericii lui Hristos. El a pastorit parohia Garcina timp de 50 de ani. Iar mama sa „a fost model virtutilor femeii de tara, cu deosebire, a sotiei preotului de tara”. Dand copiilor lor o educatie crestineasca aleasa, cinci dintre ei au imbratisat viata calugareasca.
Cel dintai chemat de Hristos a fost Mihail. Intre anii 1834-1838 urmeaza Seminarul de la Socola-Iasi. Dupa ce sta patru ani de zile ca invatator de sat, reia cursurile, si in anul 1843 este numit profesor de retorica, pastorala, istorie si geografie, la seminar dovedindu-se un talentat dascal si catehet. In acelasi an primeste tunderea monahala cu numele de Melchisedec, iar in anul urmator este hirotonit ierodiacon.
Fiind daruit de Dumnezeu cu multa intelepciune si cu o viata duhovniceasca exemplara, intre anii 1848- 1851, ierodiaconul Melchisedec isi continua studiile la Academia Teologica de la Kiev, infiintata de mitropolitul Petru Movila. Apoi este hirotonit ieromonah si numit profesor de patristica, drept canonic, liturgica si teologie comparata la Socola, unde functioneaza pana in anul 1856. Pe drept cuvant, arhimandritul Melchisedec Stefanescu a fost un eminent profesor ai Seminarului de la Socola, un devotat slujitor al Bisericii lui Hristos si un neegalat pedagog si parinte duhovnicesc al viitorilor candidati de preotie. Numerosi elevi formati de dansul au ajuns buni preoti, egumeni, profesori si ierarhi alesi in Moldova.
Arhimandritul Melchisedec, prin personalitatea si cultura sa, ridica Seminarul la Socola – cel dintai seminar teologic din tara noastra (1803) si prima scoala gimnaziala din Principate cu predarea in limba romana la nivelul unei adevarate academii teologice romanesti. Aici au crescut si s-au format mii de slujitori ai sfintelor altare.
In anul 1856, arhimandritul Melchisedec este numit rector al Seminarului de la Husi, reusind in cativa ani sa-l reorganizeze in intregime, pe masura celui de la Iasi, cu local propriu, cu profesori buni si la un nivel duhovnicesc satisfacator. Aici s-au format peste o mie de preoti buni pentru Biserica lui Hristos, pregatiti cu parinteasca grija de acest mare pedagog.
Intre anii 1857-1859, arhimandritul Melchisedec a staruit cu timp si fara timp la unirea Principatelor Romane, folosind cu multa intelepciune, atat catedra, cat si amvonul. El lua ca temelie a unirii romanilor cuvintele Mantuitorului, Care zice: Precum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia intru Noi una sa fie (Ioan 17, 21). El dovedea prin cuvant si fapta ca unirea fratilor romani, de acelasi neam si limba, de aceeasi credinta si traire crestina, este o datorie evanghelica sfanta, dupa modelul unitatii treimice si a sfintilor din ceruri. Unitatea romanilor, spunea el, va duce nu numai la intarirea nationala si la risipirea vrajbei dintre frati, dar in aceeasi masura si la intarirea Ortodoxiei romanesti, pentru a putea rezista prozelitismului religios strain, care cauta sa dezbine Neamul si Biserica noastra apostolica. La sfarsitul anului 1862, Arhimandritul Melchisedec este hirotonit arhie- reu si numit locotenent de episcop la Husi. In ianuarie, 1865, este numit episcop al Dunarii de Jos, eparhie pe care o pastoreste cu aleasa grija duhovniceasca timp de cincisprezece ani. Cea dintai preocupare a sa, ca episcop, a fost sa zideasca biserici prin sate si sa numeasca preoti luminati si cu frica de Dumnezeu in toate parohiile din eparhie. Episcopul Melchisedec facea regulat vizite canonice pe la sate si orase, sfintea noi lacasuri, invata pe credinciosi sa pastreze cu sfintenie dreapta credinta si sa duca o viata crestineasca, plina de dragoste si de fapte bune. O deosebita grija purta noul episcop pentru vaduve, pentru orfani si pentru taranii saraci, pe care ii miluia dupa putere si ii mangaia cu cuvinte parintesti. Fiind profund cunoscator al Sfintei Scripturi si al invataturii Sfintilor Parinti si fiind inzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei vorbiri, episcopul Melchisedec s-a dovedit in eparhia sa un neobosit predicator si apostol al lui Hristos. Acelasi lucru il cerea si de la preoti: viata morala exemplara, slujba religioasa dupa randuiala si predicarea neobosita a cuvantului lui Dumnezeu.
In primavara anului 1879, episcopul Melchisedec este chemat sa pastoreasca Eparhia Romanului, pe care o conduce cu aceeasi demnitate si intelepciune duhovniceasca timp de peste treisprezece ani. Ca mare organizator al treburilor bisericesti si luminat pedagog, episcopul Melchisedec da o mare amploare Seminarului de la Roman. El voia ca preotii sa fie cat mai luminati la minte si cu viata aleasa, pentru a fi credinciosilor, atat apostoli si parinti duhovnicesti, cat si invatatori de carte. Pe elevii saraci si silitori la carte, episcopul ii intretinea personal la seminar, iar pe altii ii primea ca bursieri. Multi din ucenicii sai care au facut seminarul la Roman au ajuns renumiti preoti, misionari, profesori si episcopi. De asemenea, cu binecuvantarea sa, se construiesc numeroase biserici noi prin sate, pe care le sfinteste personal, se innoiesc unele manastiri si schituri ca: Bogdana, Sihastru si Magura din judetul Bacau; sau Buluc, Tarnita, Lepsa si altele din judetul Vrancea. Ajuta personal la ridicarea unor scoli pentru luminarea poporului, iar la Spitalul din Roman, pe langa obisnuitele vizite duhovnicesti, acorda subventii pentru ajutorarea bolnavilor saraci. Fiind unul din cei mai invatati ierarhi ai timpului sau si un profund teolog, episcopul Melchisedec a avut un rol duhovnicesc important in viata Bisericii romanesti. Astfel, el a contribuit mult la unirea celor doua biserici locale din Moldova si Tara Romaneasca, ajungand ca in anul 1865 sa se intruneasca la Bucuresti, pentru prima data, un Sinod general al Bisericii Ortodoxe Romane. De asemenea, a contribuit personal la intocmirea unor regulamente pentru disciplina monahala si bisericeasca, pentru invatamantul teologic, pentru alegerea arhiereilor, pentru revizuirea si editarea cartilor bisericesti, ca si pentru apararea credintei ortodoxe pe pamantul tarii noastre, singura si adevarata credinta apostolica. O contributie importanta a avut episcopul Melchisedec si la intocmirea Legii Organice din 1872, prin care s-a constituit Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Tot la staruinta sa si in urma memoriului compus de el catre Patriarhia Ecumenica din Constantinopol, s-a sfintit pentru prima data in tara noastra Sfantul si Marele Mir, in anul 1882. Aceeasi deosebita contributie a avut marele ierarh si la dobandirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane. Ca urmare a Actului Sinodal intocmit de el cu multa intelepciune, in primavara anului 1885 se recunoaste autocefalia Bisericii noastre. Episcopul Melchisedec a scris, de asemenea, numeroase carti cu continut teologic, pastoral, apologetic si istoric. Dintre acestea amintim: Liturgica, Tipicul, Dogmatica, Introducerea in stiintele teologice, Introducerea in sfintele carti ale Vechiului si Noului Asezamant (2 tomuri) (1860); Teologia pastorala, Cronica Husilor si a Episcopiei (1869); Cronica Romanului si a Episcopiei, 2 vol. (1874-1875); Papismul si starea actu
la a Bisericii Ortodoxe din Romania (1883); Biserica Ortodoxa in lupta cu protestantismul (1890); Despre icoanele miraculoase de la Athos de provenienta romaneasca (1883); Notite istorice si arheologice de pe la 48 de manastiri si biserici antice din Moldova (1885); Viata si scrierile lui Grigore Tamblac (1883); Viata mitropolitului Antim Ivireanul (1886) si altele.
Dupa o viata plina de osteneli si ispite, de bucurii duhovnicesti si nu putine incercari pentru cinstea Bisericii Ortodoxe si folosul credinciosilor, la 16 mai, 1892, episcopul Melchisedec si-a dat duhul in mainile marelui Arhiereu Iisus Hristos. Din donatia lasata de el, s-au construit in anii urmatori, dupa dorinta sa, o gradinita de copii si o scoala de cantareti bisericesti, alaturi de Episcopie, in care se primeau numai copii orfani, cu intretinere gratuita.
IEROSCHIMONAHUL NIFON IONESCU, Adevaratul ctitor al Schitului romanesc Prodromul – Muntele Athos (1807-1901)
Cuviosul Nifon ieroschimonahul este cel dintai si adevaratul ctitor al schitului romanesc Prodromul din Athos. S-a nascut in judetul Vaslui din parinti saraci si foarte credinciosi. Auzind de vestitul staret al Manastirii Horaita, arhimandritul Irinarh Roseti, in anul 1826 a intrat in obstea lui si s-a facut calugar de dansul, sub numele de Natanail. In anul 1840 a plecat la Muntele Athos impreuna cu monahul Nectarie din aceeasi manastire. Mai intai s-au nevoit in Manastirea Cutlumus. Apoi au cumparat o chilie la schitul Sfanta Ana. Aici parintele Natanail se face schimonah, sub numele de Nifon.
Adunandu-si calugari multi in jurul sau, din care o parte erau din Manastirea Horaita, schimonahul Nifon, ajutat de prietenul sau iubit Nectarie, a cumparat o chilie mai incapatoare langa mare, la locul numit Chirasa, pe mosia Manastirii Lavra, unde se muta cu ucenicii sai.
In anul 1850 parintii Nifon si Nectarie vin in Moldova, sunt hirotoniti preoti si cer ajutorul mitropolitului Sofronie Miciescu si domnitorului Grigore Ghica de la Iasi, pentru zidirea unui schit romanesc in Athos. In urma ajutorului primit de 3500 de galbeni si a interventiei catre Manastirea Lavra, conducerea acesteia recunoaste chilia Vigla Ianicopoli, drept schit romanesc. Aici mai fusesera egumeni cuviosul Iustin duhovnicul si Patapie ucenicul lui, intre anii 1810-1825, dar chiliile zidite de dansii ajunsesera in ruina.
In anul 1852 ieroschimonahii Nifon si Nectarie au pus temelia bisericii schitului Prodromul, cu hramul Botezul Domnului. Opt ani mai tarziu, in 1860 biserica era deja pictata. In acelasi an arhiereul Isaia Vicoi (ajuns episcop la Roman intre anii 1868-1878), insotit de cativa clerici si doua sute de pelerini din tara, sfinteste noua biserica si numeste pe ieroschimonahul Nifon Ionescu staret al schitului Prodromul. Inmultindu-se calugarii romani in schit, parintii Nifon si Nectarie au adunat noi ajutoare din tara si au zidit doua corpuri de chilii cu cite doua etaje pe laturile de nord-vest si est.
Pe langa grija de organizare, cuviosul Nifon, fondatorul schitului Prodromul, s-a ingrijit si de intarirea vietii duhovnicesti din obstea sa. Mai intai a adunat in jurul sau pe cei mai buni calugari romani ce se nevoiau pe atunci in Sfantul Munte, in frunte cu vestitul protopsalt Nectarie schimonahul. Apoi a randuit la biserica Liturghia zilnica si pravila ca la marile manastiri atonite. De asemenea, ascultarile, masa si intretinerea erau intrutotul de obste.
Spovedania obstii, care numara pana la 100 de parinti si frati, se facea regulat in fiecare saptamana, iar Sfanta impartasanie pentru batrani si schimonahi se facea saptamana. Iar pentru ceilalti la doua saptamani. Pentru bolnavi, staretul a zidit bolnita si a randuit calugari ingrijitori, iar pentru cei tineri si cu talent a format scoala de muzica psaltica, vestita in tot Muntele Athos, sub conducerea marelui dascal si protopsalt roman schimonahul Nectarie Cretu. Astfel, sub staretia ieroschimonahului Nifon Ionescu, schitul Prodromul isi traia cea mai linistita epoca de armonie si inflorire duhovniceasca din toata istoria sa.
In anul 1870, insa, parintele Nifon se retrage din staretie si revine in tara. Aici intemeiaza schitul Bucium de la Iasi, ca metoc al Prodromului. Dupa cativa ani se reintoarce in Sfantul Munte si se retrage la liniste cu ucenicul sau intr-o pestera de langa mare, la 20 de minute departare de schitul intemeiat de el. Alaturi avea si un mic paraclis cu hramul Nasterea Maicii Domnului, unde savarsea pravila zilnica si Liturghia in sarbatori.
Acolo, in pestera, intre munte si mare s-a nevoit Cuviosul Nifon in post si rugaciune inca 20 de ani, slavind pe Dumnezeu ziua si noaptea. Iar in anul 1901 si-a dat sufletul in mainile Domnului, in varsta de 94 de ani. Pestera lui se cheama pana astazi „Pestera Parintelui Nifon”, iar trupul sau a fost ingropat de ucenici alaturi, intr-un loc tainuit, dupa dorinta sa.
Doamne, numara in ceata sfintilor pe Cuviosul Nifon pustnicul!
IEROSCHIMONAHUL NECTARIE – al doilea ctitor al Schitului Prodromul Muntele Athos (1800 – circa 1900)
Cuviosul Nectarie a fost cel mai de aproape ucenic si colaborator al staretului Nifon Ionescu, la fondarea schitului Prodrom din Athos. Era de loc din comuna Bursucani-Barlad. Auzind de Manastirea Horaita si de marele staret Irinarh Roseti, a venit aici si s-a facut calugar de din-sul, prin anul 1830. Apoi, cu binecuvantarea lui, in anul 1840, a plecat la Sfantul Munte impreuna cu povatuitorul sau, monahul Natanail. Acolo impreuna s-au nevoit, impreuna au rabdat lipsurile impreuna au cumparat chilia Vigla Ianicopoli de sub varful Atonului, impreuna s-au facut schimonahi, impreuna au adunat ajutoare din tara si au fondat schitul romanesc Prodromul. Ieroschimonahul Nifon, fiind staret, se ingrijea mai mult de cele duhovnicesti ale obstii, iar parintele Nectarie, fiind econom al schitului, se ingrijea mai mult de cele ale Martei. Aduna bani din tara, aducea materiale pentru zidirea bisericii si a chiliilor, transporta alimente cu corabia si odihnea pe toti. In anul 1852 cuviosul Nectarie a adus in Athos trei frati ai sai dupa trup si i-a facut schimonahi. Iar dupa anul 1870, cand staretul Nifon se retrage din Prodrom la liniste, se retrage si ieroschimonahul Nectarie langa fratii sai, la schitul Sfanta Ana. Acolo s-a nevoit peste doua zeci de ani in post si rugaciune parintele Nectarie, al doilea ctitor al schitului romanesc din Athos. Apoi, bineplacand lui Dumnezeu, a adormit cu pace, spre sfarsitul secolului trecut.
MOSUL GHEORGHE LAZAR – Manastirea Varatec (1846-1916)
Viata
Credinciosul Gheorghe Lazar este modelul adevaratului pelerin roman. Prin trairea sa cu totul aleasa, el formeaza un exemplu unic in viata duhovniceasca a Bisericii noastre din ultima suta de ani.
Mosul Gheorghe Lazar, cum i se spune pana astazi, s-a nascut in comuna Sugag, judetul Alba, in anul 1846. Cand avea varsta de 24 de ani, parintii sai l-au casatorit si l-au lasat mostenitor averii lor. Si a trait in insotire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viata crestineasca aleasa, in munca cinstita, in rugaciune, in post si milostenie. Indeletnicirea lui era cresterea vitelor.
In anul 1884, s-a dus sa se inchine la Mormantul Domnului si a ramas la manastirile din pustiul Iordanului si al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an si jumatate in Muntele Athos si s-a intors in tara. A mai trait cativa ani in familie, si-a pus copiii in randuiala, iar in anul 1890 s-a retras ca pelerin spre manastirile Moldovei.
Dupa ce se inchina la toate sfintele lacasuri, Mosul Gheorghe Lazar se stabileste definitiv in orasul Piatra Neamt si se nevoieste ca un adevarat sihastru in clopotnita lui Stefan cel Mare din mijlocul orasului timp de 26 de ani, pana la obstescul sau sfarsit. Aici se ostenea singur, in post si rugaciune, vara si iarna, fara foc, fara pat, fara doua haine, fara incaltaminte in picioare, traind din darul lui Dumnezeu si din mila oamenilor.
Astfel, bineplacand lui Dumnezeu si cunoscandu-si sfarsitul, s-a savarsit cu pace in chilia lui, la 15 august, 1916, si a fost inmormantat in cimitirul orasului. In vara anului 1934, osemintele sale au fost asezate in gropnita Manastirii Varatec.
Fapte si cuvinte de invatatura
Credinciosul Gheorghe Lazar a fost in viata sa un om al rugaciunii. Cel mai mult citea Psaltirea. Inca de mic o purta cu sine si, pascand vitele parintilor sai pe munte, citea mereu psalmii lui David, pana i-a deprins pe de rost.
Dorind foarte mult sa se inchine la Mormantul Domnului, in primavara anului 1884 si-a pus Evanghelia si Psaltirea in traista, si-a lasat casa in randuiala, a luat toiagul in mana si a plecat la Ierusalim. Pana la Constanta a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neincetat psalmii lui David. Iar cand a ajuns la Sfantul Mormant, s-a rugat cu atata credinta si lacrimi, ca a uimit pe toti. Si a zabovit in Ierusalim 40 de zile.
Spunea mai tarziu ucenicilor sai ca, ravnind sa cunoasca nevointa calugarilor din Tara Sfanta, s-a dus sa se inchine prin toate manastirile din pustiul Iudeii si din Valea Iordanului. Mai intai a ajuns cu mai multi pelerini la un sihastru vestit ce se nevoia in pestera Sfantului Xenofont. Sihastrul tocmai atunci dadea mancare unui leu in gura pesterii. Apoi, slobozind leul in pustie, a strigat pe nume pe Mosul Gheorghe, zicandu-i prin talmaci:
– Frate Gheorghe, vino si nu te teme. Pomenita sa fie credinta ta inaintea lui Hristos si auzita sa-ti fie rugaciunea in urechile Domnului Savaot! Stiu dragostea ta si ravna inimii tale de a-I sluji Lui toata viata. Deci, zaboveste o vreme la manastirile din Palestina in post si rugaciune, iar cand iti va porunci Duhul Sfant, sa vii iarasi la mine.
Cu binecuvantarea acestui sihastru a petrecut Mosul Gheorghe un an de zile prin manastirile Palestinei. In fiecare lavra statea o luna de zile. Ziua ajuta la udatul gradinilor, iar noaptea citea la Psaltire in biserica si zicea rugaciunea lui Iisus. Apoi pleca la alta manastire.
Asa s-a nevoit batranul, in post, in rugaciune si tacere, nestiut de nimeni. Apoi s-a dus iarasi la bunul sau dascal din pustie.
Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a intrebat:
– Frate Gheorghe, cum se simte duhul tau?
– Bine, cu rugaciunile sfintiei tale, parinte.
– Sa stii, frate, ca tu nu esti chemat sa fii calugar, dar vei duce o nevointa mai grea decat a unui calugar. Ca vei trai mergand din loc in loc, in rugaciune, in post si in multa lipsa. Dar, de vei avea neincetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi cu tine si vei birui toate ispitele vrajmasului. Avere pe pamant sa nu-ti aduni; pe calugari si pe preoti sa-i cinstesti, pe mireni sa-i sfatuiesti, pe saraci cat poti sa-i ajuti, in biserici ziua si noaptea sa te rogi, si asa te vei mantui.
– Dar cum voi putea implini toate acestea, ca sunt slab si neputincios?
– Du-te la pustie, unde nu este fata de om, si posteste patruzeci de zile. Iar pentru slabiciunea firii sa iei cu tine putina paine si apa. Insa, fii cu luare- aminte, ca multe ispite si naluciri diavolesti vei patimi. De vei sfarsi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu si vei birui toate cursele vicleanului diavol.
Trecand bunul nevoitor Iordanul, numai cu Evanghelia si Psaltirea in desaga, a postit 40 de zile in pustie, rugandu-se neincetat si intarindu-se din cand in cand cu putina hrana. Dar in aceste zile multe ispite a patimit. Ca uneori il speria vrajmasul cu naluciri de fiare si serpi veninosi, alteori il chinuia cu foamea, cu setea, cu arsita si mai ales cu tantarii si cu tot felul de insecte. El insa, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbavit.
Intr-o zi, vrajmasul i-a aruncat caciula, ca sa-l tulbure de la rugaciune. Atunci el s-a fagaduit Domnului ca sa umble pana la moarte cu capul descoperit. In alta zi i-a aruncat bocancii si nu i-a mai gasit. De atunci, bunul nevoitor a inceput sa umble toata viata descult. Iar in alta zi i s-a aratat vrajmasul in chipul unui om ce ara si i-a zis:
– Mos Gheorghe, vezi brazda aceasta?
– Da, o vad, a raspuns batranul.
– Asa ca este dreapta?
– Da, este dreapta.
– Iata, asa este si credinta ta catre Dumnezeu! adauga vrajmasul, vrand sa-l arunce in pacatul mandriei. Dar Mosul Gheorghe, insemnandu-se cu Sfanta Cruce, a izgonit pe diavolul de la el.
Implinindu-se cele 40 de zile, Mosul Gheorghe s-a dus iarasi la sihastrul din pustie. Iar pustnicul, sarutandu-l, i-a zis:
– Frate Gheorghe, pentru ca ai biruit pe vrajmasul si nu te-ai lasat inselat de cursele lui, iata, ti-a dat Dumnezeu darul rugaciunii celei curate si putere duhovniceasca in nevointa ta. Ca toata viata vei umbla descult si fara acoperamant pe capul tau, dar nici frigul, nici caldura, nici boala nu te vor vatama.
Apoi batranul, facand metanie dascalului sau, s-a intors la Ierusalim, s-a inchinat la Mormantul Domnului, a primit Preacuratele Taine si a plecat spre Muntele Athos. Aici a zabovit inca un an si jumatate, inchinandu-se pe la toate sfintele lacasuri si cercetand pe cuviosii calugari din manastiri si pesteri. Apoi, luand de la toti binecuvantare, s-a intors iarasi in sanul familiei.
Spuneau ucenicii sai ca Mosul Gheorghe n-a stat mult in Sugag. Ci, punandu-si in randuiala casa si copiii, a plecat inchinator pe la manastiri si schituri. Imbracat cu cojoc, descult, cu capul descoperit, cu Psaltirea sub brat si cu toiagul in mana, bunul pelerin mergea pe jos din sat in sat, din manastire in manastire, rostind rugaciunea lui Iisus si psalmii lui David. Ziua calatorea, iar seara poposea prin sate, cat mai aproape de biserici. Dupa ce se odihnea cateva ceasuri, intra in biserica si se ruga acolo, singur, cu rugaciuni de taina, pana dimineata. Apoi pleca mai departe.
Asa s-a nevoit batranul Gheorghe Lazar trei ani de zile, strabatand Transilvania si Muntenia, rugandu-se prin biserici si manastiri, ca un adevarat pelerin al Bisericii noastre Ortodoxe.
In anul 1890, Mosul Gheorghe Lazar a mers sa se inchine si prin manastirile Moldovei, zabovind in fiecare sfant lacas. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica Sfantul Ioan Botezatorul din Piatra Neamt, zidita de Voievodul Stefan cel Mare si Sfant. Si a locuit in clopotnita bisericii timp de 26 de ani in aspra nevointa, ca un adevarat stalpnic si sihastru in mijlocul lumii, fiind iubit de toti si rugandu-se pentru toti.
Nevointa batranului Gheorghe Lazar, dupa marturia ucenicilor sai, arhimandritul Mina Prodan si protosinghelul Damaschin Trofin din Manastirea Neamt, era aceasta:
– Dimineata pleca, cu toiagul in mana si cu Psaltirea sub brat, la unele familii unde era chemat sau pe strada, zicand pe de rost psalmii. Din banii pe care ii primea milostenie, cumpara mai multe paini calde de la brutarie si, la amiaza cand se intorcea, le impartea saracilor si cersetorilor din oras care il asteptau in fata clopotnitei. Unora le dadea paine, altora le dadea bani si tot ce primea de la credinciosi. Apoi urca in turn singur numai cu Psaltirea sub brat. Acolo zabovea in rugaciuni de taina pana catre seara. Dupa asfintitul soarelui manca legume fierte si indata se culca.
La ora 11 noaptea, batranul cobora din turn, se inchidea in biserica si se ruga acolo singur, nestiut de nimeni, pana dimineata. In zorii zilei iesea din biserica si pleca sa cumpere paine pentru saraci.
Psaltirea era cartea de rugaciuni cea mai iubita in viata batranului Gheorghe Lazar. O stia pe de rost din tineretea sa si o rostea regulat in fiecare zi. Pe strada, insa, batranul rostea psalmii in ison, cu glas tare si rar, zicand:
– Acum sa incepem dragutele de rugaciuni ale catismei intai! Dupa ce termina, adauga:
– Acum sa incepem dragutele de rugaciuni ale catismei a doua!
Asa continua pana termina Psaltirea. Apoi impartea milostenie si se urca din nou in turn.
Spuneau ucenicii batranului ca oamenii din oras si din imprejurimi, toti il cunosteau si se foloseau mult de viata lui aleasa. Tineri si batrani, sateni si oraseni, saraci si bogati, cu totii il numeau de obste „Mosu Gheorghe”. Iar cand trecea prin sate sau pe strada, unii ii sarutau Psaltirea pe care o purta permanent sub brat, altii ii dadeau milostenie ca sa se roage pentru ei, copiii se opreau din joaca, vitele pe camp stateau o clipa din pascut, iar cainii niciodata nu latrau dupa el. Multi credinciosi il petreceau, mergand cu evlavie in urma lui si ascultand psalmii pe care ii rostea in auz.
Spuneau aceiasi ucenici ca cea mai inalta rugaciune a batranului era cea de noapte, pe care o facea in biserica. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodata noaptea de la biserica. Intra la ora 11 inainte de miezul noptii si iesea dimineata, intre orele patru-cinci. Oriunde innopta, in orase, prin sate sau pe la manastiri, pastra cu sfintenie aceasta randuiala. Aceasta era rugaciunea de foc a batranului Gheorghe Lazar, pe care o savarsea in taina, nestiut de oameni.
Ucenicul sau, Protosinghelul Damaschin Trofin din Manastirea Neamt, spunea urmatoarele:
– Fiind eu de loc din Piatra Neamt, Mosul Gheorghe venea adesea in casa noastra. Intr-o zi, pe cand aveam 15 ani, a zis batranul catre tata:
– Draguta, lasa copilul deseara sa se roage cu mine la biserica!
– Il las, Mos Gheorghe. Si am plecat impreuna spre biserica Sfantul Ioan Domnesc.
Noaptea, la ora 11, a deschis biserica si ne-am incuiat inauntru. Pe mine m-a trimis la strana sa citesc incet din Ceaslov, iar el a ramas in pronaos. Si a stat acolo nemiscat, descult pe piatra, cu mainile in sus la rugaciune, doua ceasuri. Eu ma uitam pe furis la el, sa vad cum se roaga, dar nu intelegeam ce zice. Apoi a zis cateva catisme din Psaltire. Apoi a lasat Psaltirea si zicea catre fiecare sfant din calendar aceasta scurta rugaciune:
– Sfinte preacuvioase parinte (numele), roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii!
Pe urma a inceput sa pomeneasca pe de rost pe toti oamenii care i-au dat milostenie in ziua trecuta, fara a uita vreun nume. Pentru fiecare facea o inchinaciune si zicea aceasta rugaciune:
– Preasfanta Treime, miluieste pe cutare care m-a miluit pe mine pacatosul! Apoi si-a pus cojocul, Psaltirea si toiagul in strana si a inceput sa faca metanii cu rugaciunea lui Iisus, mai mult de un ceas. Iar cand a observat ca se lumineaza de ziua, s-a apropiat de mine si mi-a zis:
– De acum, hai sa mergem, draguta!
Pe langa rugaciune si milostenie, Mosul Gheorghe Lazar avea si o mare nevointa trupeasca, prin care intrecea pe toti. Vara si iarna umbla descult si descoperit, oricat de cald sau de ger ar fi fost. Iarna ieseau aburi de pe crestetul sau, iar zapada si gheata i se topeau sub talpi, incat toti se minunau de aceasta si slaveau pe Dumnezeu. Spuneau parintii care l-au cunoscut si batranii orasului ca Mosul Gheorghe nu a fost niciodata bolnav, caci darul Domnului era cu dansul.
Pe cand traia inca in Transilvania, s-a dus iarna descult peste Carpati, la Schitul Pestera Ialomicioarei. Acolo, vazand ca biserica nu are soba, a zis egumenului:
– Cum stati in biserica fara foc?
– Nu avem bani sa cumparam o soba, a raspuns. Atunci Mosul Gheorghe a cumparat o soba de teracota din Sinaia si a dus-o la schit.
Trecand odata printr-un sat in timp de iarna si vazandu-l oamenii descult, i-au zis:
– Mos Gheorghe, vrei sa-ti cumparam noi niste opinci?
– Lasa draguta, a raspuns batranul, ca picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!
Uneori obisnuia acest minunat batran sa mearga spre inchinare pe la sfintele manastiri, ca era cunoscut parintilor si toti il primeau cu dragoste. Si statea pana la o saptamana in fiecare lacas, pazind neschimbata buna lui randuiala si zabovind in vorbiri duhovnicesti cu parintii calugari. Manastirile cele mai iubite Mosului Gheorghe erau: Bistrita, Neamt, Sihastria, Sihla, Agapia, Varatec si Nechit.
Vestea nevointei sale ajunsese departe, dincolo de hotarele Moldovei. De aceea veneau multi sa-i ceara cuvant de folos. Unii veneau sa se roage pentru ei. Altii ii cereau milostenie. Iar batranul, fiind bland la chip, dulce la grai, intelept la cuvant si smerit la inima, pe toti ii mangaia si ii zidea sufleteste.
Veneau inca la Mosul Gheorghe tineri din Transilvania si Moldova, care doreau sa slujeasca lui Hristos. Iar el, avand darul inaintevederii, pe unii ii trimitea la manastirile din Moldova sau la Sfantul Munte, iar pe altii ii intorcea la caminele lor. Cei mai multi ucenici avea la Manastirea Neamt, iar dintre maici, la Agapia si Varatec. Insa, toti ucenicii lui au ajuns calugari desavarsiti.
Odata l-a intrebat un tanar din Zarnesti:
– Mos Gheorghe, vreau sa ma fac calugar. La ce manastire sa ma duc?
– Asculta, draguta. Daca vrei sa te mantuiesti, du-te acolo unde sunt mai multe ispite!
Altadata l-a intrebat ucenicul sau, Dumitru Trofin, din Piatra Neamt:
– Mos Gheorghe, m-am hotarat sa ma duc la Sfantul Munte. Ce sfat imi dai?
– Draguta, nu te duce la Sfantul Munte. Poti fi si aici calugar bun. Du-te la Schitul Sihastria. Acolo este un egumen ales si are mare nevoie de frati. Deci, ascultandu-l, ucenicul a ajuns duhovnic iscusit.
Alti doi ucenici ai batranului, anume Ioan si Constantin Pavaluca, mocani vestiti din comuna Bretcu-Covasna, l-au intrebat:
– Mos Gheorghe, vrem sa ne facem amandoi calugari. Donam manastirii si averea noastra formata din 500 de oi. La care manastire sa mergem?
– Draguta, mergeti la Manastirea Neamt. Acolo este mantuirea voastra!
Uneori batranul se retragea la Manastirea Sihastria, al carei egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, ii era cel dintai ucenic. Noaptea se ruga dupa obicei in biserica, iar ziua se ruga si citea Psaltirea la un loc tainuit pe Muntele Taciunele.
Odata s-a urcat Mos Gheorghe la Schitul Sihla cu mai multi parinti din Sihastria. Batranul mergea inainte, rostind in taina rugaciunea lui Iisus. Apoi, deodata s-a impiedicat si era gata sa cada jos. Atunci s-a intors catre parinti si le-a zis:
– Vedeti ce mi s-a intamplat? Numai putin am parasit rugaciunea si indata m-a parasit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorat cu mintea jos, m-am si impiedicat sa cad, caci, mintea trebuie sa fie intotdeauna inaltata la Dumnezeu.
Acest minunat batran dobandise de la Dumnezeu darul preasfintei rugaciuni a lui Iisus, pe care o zicea in taina cu mintea si cu inima. Dar despre aceasta minunata lucrare nu vorbea niciodata cu nimeni. Numai pe fiica sa cea mai mare, Ana, o invatase rugaciunea lui Iisus, inca pe cand traia in familie. Despre aceasta spunea copila:
– Repetam mereu rugaciunea „Doamne Iisuse”, asa cum ma sfatuise tata, dar nu puteam s-o zic cu atentie. Mintea mea se raspandea mereu, desi ma rugam toata ziua. Mi se parea ca atentia mea este in fata, iar nu in inima. Pentru aceasta eram tare intristata si ma rugam lui Dumnezeu sa-mi dea darul rugaciunii.
Odata, trecand pe langa o troita de la rascrucea unui drum, m-am inchinat inaintea ei cu multa credinta. In clipa aceea am simtit ca o putere a intrat in inima mea. De atunci, mintea mi se pogoara in inima si ma rog totdeauna cu nespusa bucurie si caldura.
Spuneau ucenicii Mosului Gheorghe ca odata, pe cand se rugau dupa obicei in biserica, i s-a aratat vrajmasul in fata si l-a intrebat cu manie:
– Ce faci aici?
– Ma rog lui Dumnezeu! a raspuns batranul cu indrazneala.
– Bine faci! a zis vrajmasul, si a disparut.
Altadata zicea batranul ucenicilor sai:
– intr-o Duminica, pe cand veneam de la biserica, am vazut la carciuma satului multi oameni la baut, iar printre ei multime de diavoli, cum n-am mai vazut in alta parte.
Se spunea despre dansul ca daca ii dadea cineva milostenie mai mult de un leu, nu voia sa primeasca, ci cu blandete ii zicea:
– Draguta, da-i la saraci, ca asa ne porunceste Dumnezeu!
Odata a venit o femeie saraca la el si i-a spus, plangand:
– Mos Gheorghe, sunt femeie vaduva, am cinci copii la scoala si n-am nici un ban.
– De cat ai nevoie? o intreba batranul.
– Imi trebuie o suta de lei.
Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni in ziua aceea.
Alta data mos Gheorghe s-a urcat in tren la Pascani sa mearga la Roman, dar nu avea bilet. Controlorul i-a spus:
– Mosule, daca n-ai bilet, la prima statie te dai jos din tren!
Batranul rostea in taina Psaltirea pe care o stia din tinerete pe de rost. Iar oamenii din tren rugau pe controlor sa-l lase, ca este om cu viata sfanta.
Insa, la prima statie, l-a coborat din tren, iar batranul a plecat pe jos pe langa calea ferata, zicand:
– Draguta, ramaneti aici cu Dumnezeu si cu maicuta Domnului!
Dupa putin timp, mecanicii au vazut ca trenul nu mai porneste, si nu stiau de ce!
Atunci oamenii au inteles ca din cauza batranului, care a fost dat jos, nu mai porneste trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos dupa el, l-a urcat in tren si a pornit locomotiva.
Mosul Gheorghe avea la Manastirea Neamt trei monahi, ucenici ai lui din Transilvania, cu numele Veniamin, Pamvo si cu Damaschin.
Odata batranul a venit la ei sa-i vada. Iar ei, fiind tulburati, i-au spus:
– Mos Gheorghe, noi plecam din manastirea asta, ca ne-am smintit!
– Dar de ce, draguta?
– Nu mai este mantuire aici!
Atunci batranul, desi era foarte bland, a strigat tare de trei ori:
– Nu fa tu! Nu fa tu! Nu fa tu!… Ca fiecare va raspunde pentru ale sale pacate.
Spuneau batranii din Piatra Neamt ca iarna, oricat de ger ar fi fost, Mosul Gheorghe mergea incet pe strada, prin viscol si troiene, zicand Psaltirea pe de rost. Iar cand trecea pe langa brutarii, intra inauntru si punea cate un picior pe vatra cu jaratic pana ii cadea gheata dintre degete. Apoi pleca, rugandu-se mai departe.
Uneori il intrebau ucenicii:
– Cand o sa mori, Mos Gheorgtie?
– Draguta, stii cand? Cand s-or tulbura popoarele si la moartea mea va fi sarbatoare mare si vor suna toate clopotele din tara!
In ziua de 15 august, 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe cand clopotarul bisericii Sfantul Domnesc din Piatra Neamt se urca in turn sa sune clopotele de mobilizare generala, Mosul Gheorghe Lazar zacea jos in chilie, cu Psaltirea langa el. In clipa aceea venerabilul pelerin isi dadea duhul in mainile lui Hristos Dumnezeu!
Petrecut de mii de credinciosi, a fost ingropat in cimitirul orasului, imbracat in cojocul sau, cu Psaltirea si toiagul alaturi.
Iar stramutarea osemintelor sale de la Piatra Neamt la Manastirea Varatec a fost asa:
In anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul sau, fiind staret la Manastirea Rasca-Suceava, a voit sa duca osemintele Mosului Gheorghe Lazar la Rasca. Deci, asezandu-le intr-un sicriu, le-a pus in caruta si a pornit spre Targu Neamt. La drumul spre Varatec, insa, caii s-au oprit si n-au voit nicidecum sa mearga mai departe. Zadarnic incerca parintele Damaschin sa-i porneasca din loc. Apoi fara veste, caii au pornit in galop spre Varatec si nu s-au oprit decat in fata manastirii.
Intelegand staretul ca aceasta este voia fericitului batran Gheorghe Lazar, i-a facut prohodul in biserica, impreuna cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a asezat in gropnita, sub altar, unde se afla pana astazi.
Fericiti sunt, Doamne, cei pe care i-ai primit si i-ai ales!
MONAHUL SILVESTRU AILINCAI – Manastirea Durau-Neamt (+ 1919)
Parintele Silvestru era de loc din satul Buhalnita-Neamt. In tinerete a fost casatorit si a avut copii. Apoi, renuntand la toate, s-a facut calugar in Manastirea Durau. Si era atat de smerit si ascultator, incat toti se foloseau de blandetea si nevointa lui. Nu stia carte, insa se ruga ziua si noaptea, facea metanii, lucra la gradina si era nelipsit de la biserica. Avea inca mare evlavie catre Maica Domnului. La icoana ei se ruga mereu, zicand:
– Maica Domnului, ajuta-mi mie, pacatosului. Maica Domnului, da-mi sfarsitul cel bun! Apoi saruta icoana si se ducea la ascultare cu ochii in lacrimi.
Odata l-a intrebat ucenicul:
– Parinte Silvestru, pentru ce faci atatea metanii?
– Pentru pacatele mele fac metanii, ca tare multe mai am! Fac metanii si pentru cele sapte laude, ca nu stiu carte sa le citesc la chilie. Fac metanii pentru copiii mei si pentru toti oamenii, ca ei n-au vreme sa se roage.
De la o vreme, parintele Silvestru surzise de tot, caci avea peste 90 de ani. Dar la biserica nu lipsea.
Intr-o zi l-au intrebat parintii:
– Cum te scoli noaptea la Utrenie, parinte Silvestru, daca nu auzi clopotul?
– Are Maica Domnului mila de mine, pacatosul. Cand ma culc zic: „Maica Domnului, scoala-ma la sfanta rugaciune!” Iar la miezul noptii, cand toaca de Utrenie, cineva ma atinge putin si indata ma scol.
Uneori zicea catre parinti:
– Oare de ce nu mai vine la mine moartea asta? Se vede ca-s om pacatos si inca nu m-a iertat Dumnezeu! Parintilor, rugati-va pentru mine! adauga batranul lacrimand.
Asa s-a nevoit parintele Silvestru la Manastirea Durau mai mult de 20 de ani. Si il iubeau toti pentru ca era sporit si fara nici o rautate. Deci, precum i-a fost viata, asa i-a si fost sfarsitul.
In toamna anului 1919, pe cand erau cu totii la Utrenie si se canta „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii…”, parintele Silvestru facea metanii dupa obicei la icoana Maicii Domnului. Apoi a ramas in genunchi, cu fruntea la pamant. Parintii credeau ca l-a furat somnul. La sfarsitul slujbei l-au desteptat, zicand:
– Scoala, parinte Silvestru, ca s-a terminat Utrenia! Dar, o, slavita minune! Parintele Silvestru isi daduse duhul inaintea icoanei Preasfintei Fecioare!
Atunci parintii l-au infasurat in mantie, l-au asezat in mijlocul bisericii si a treia zi l-au petrecut pe drumul cel de veci.
SCHIMONAHUL IRINARH SISMAN – Schitul Prodromul-Muntele Athos (1845-1920)
Acest schimonah iubitor de osteneala s-a nascut in comuna Milesti, judetul Dolj, in anul 1845. Ajungand in varsta si reusind sa invete multa carte, caci stia patru limbi straine, la urma s-a ranit cu inima spre dragostea lui Hristos.
Deci, renuntand la toate si ascultand glasul Evangheliei, in anul 1884 s-a dus in Muntele Athos si s-a facut schimonah in Schitul Romanesc Prodromul. Si era foarte osarduitor la nevointa calugareasca, tacut, smerit si rabdator. Avand ca dascal pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul, de la dansul a invatat lucrarea cea de taina a rugaciunii lui Iisus, care este sfarsitul a toata filosofia. Ziua lucra cu mainile la gradina si cu mintea se ruga, iar noaptea mergea la biserica, citea sfintele carti si se linistea in chilie, asteptand cu bucurie venirea Domnului.
In anul 1898, Cuviosul schimonah Irinarh a fost indemnat de Duhul Sfant sa scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, dupa multe izvoare ce se afla in bibliotecile atonite. Deci, luand binecuvantare de la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului numita Prodromita si de la Cuviosul Ghedeon Georgescu, egumenul schitului, indata a inceput lucrul.
Opera sa se numeste Istoria Sfantului Munte si este formata din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Primele 17 tomuri trateaza pe larg istoria celor 20 de manastiri mari, incepand din secolul I pana la inceputul secolului XX. Tomul 18 trateaza despre icoanele facatoare de minuni din Muntele Athos, cu numeroase minuni ale Maicii Domnului, in 150 de capete. Tomul 19 contine planse cu „manastirile Sfantului Munte”, „Crinii Raiului”, „Floarea Darului”, „Sfintii Atonului” etc. Iar tomul 20 trateaza, in prima parte, istoria monahismului romanesc atonit din inceput pana in anul 1916, cu cele peste o suta de chilii locuite de romani in timpul sau si pretioase date statistice. Ultima parte a tomului 20 contine „Istoria Schitului Prodromul”.
Cuviosul Irinarh isi incepe opera sa monumentala in anul 1898 si, dupa multe osteneli si grele ispite de la oameni si de la diavolul, precum singur spune, o termina la 6 septembrie, 1916. Prima pagina o incepe cu aceasta rugaciune: „Doamne, Dumnezeul meu, ajuta-mi in aceasta lucrare, pentru ca sa se proslaveasca numele Tau cel sfant in veci, amin. Ca cu darul Tau toate se ispravesc cu pace, Cel ce esti inceputul si sfarsitul, iar fara darul Tau, nimic nu se ispraveste”.
Marturiseste schimonahul Irinarh ca in anul 1905, pe cand scria minunile Maicii Domnului si ale icoanelor ei din Muntele Athos, deodata a cazut din lucrarea vrajmasului o piatra mare in fereastra lui, i-a spart geamul si lampa si l-a lovit peste mana cu care scria. Dar el, cerand ajutorul Preacuratei Fecioare, a continuat sa scrie mai departe. Uneori nu avea cerneala si hartie, iar alteori, fratii din schit se suparau pe el si carteau ca nu iese la ascultare. Dar batranul pe toate le rabda si cu blandetea sa facea intotdeauna pace.
Lucrarea monografica a invatatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atat din punct de vedere istoric si literar, cat mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogata monografie istorica a monahismului atonit, ce s-a scris dupa anul 1850. Schimonahul Irinarh Sisman ramane primul istoriograf roman atonit si unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodata Muntele Athos. Acest smerit nevoitor era totodata un mare rugator si un talentat caligraf si miniaturist, copiindu-si opera intr-o frumoasa caligrafie, cu alese chenare, ornamente si icoane in miniatura, lucrate de mana lui.
Ultimii ani ai vietii sale, Cuviosul schimonah Irinarh i-a petrecut numai in post, in rugaciune si in cugetarea celor dumnezeiesti. Apoi, simtindu-si aproape sfarsitul, a primit Preacuratele Taine si si-a dat sufletul cu pace in mainile lui Hristos.
MONAHIA MARIA STURZA – Manastirea Agapia (+ 1920)
Aceasta calugarita vrednica de pomenit fusese in tinerete sotia printului Grigorie Mihail Sturza, din satul Miclauseni-Iasi. Desi era din familie de domnitori moldoveni, din copilarie iubea pe Hristos, citea Sfintele Scripturi si impodobea bisericile cu vesminte si broderii cusute cu migala de mainile ei. Raposand sotul ei, Raluca Sturza imparti cea mai mare parte de avere – pamant, bani, carti si odoare – la biserici, la manastiri si la oameni saraci. Apoi, renuntand la toate, imbratisa viata monahala la Manastirea Agapia. Era spre sfarsitul secolului XIX. Dupa cativa ani de rugaciune si smerenie, sora Raluca Sturza se calugari cu numele de Maria. Si era foarte blanda, duioasa si milostiva. Ca pe toate le ajuta, cu toate vorbea duhovniceste si pentru fiecare avea un cuvant bun, o carte, un mic dar lucrat de mainile ei. De aceea o iubea tot soborul si o numea „buna noastra mama”. Cunostea si limbi straine, citea multe carti alese, stia sa brodeze si sa coasa vesminte in fir de aur, scria foarte frumos si facea ornamente si miniaturi in culori naturale de flori, ca nimeni alta. Dar mai presus de toate, cunostea bine Sfanta Evanghelie si se silea sa o implineasca. Stia sa rabde, sa taca, sa se smereasca si mai ales sa se roage. Pentru aceea, toate se foloseau de nevointa si smerenia ei si o cinsteau ca pe o adevarata mama duhovniceasca. Dupa arderea Manastirii Agapia din anul 1903, maica Maria Sturza s-a dovedit cea dintai si cea mai mare donatoare. Adunand ajutoare de la rudele ei si de la alte familii de credinciosi, a incurajat soborul manastirii, a refacut paraclisul cu hramul „Nasterea Maicii Domnului” si a contribuit la innoirea chiliilor din incinta.
Asa a trait si asa s-a jertfit pentru dragostea lui Hristos aceasta floare aleasa din pamantul Moldovei. Deci, ajungand la adanci batraneti, maica Maria Sturza s-a mutat la odihna cea de sus in anul 1920, plansa de tot soborul.
ARHIMANDRITUL VISARION IONESCU – Staret al Manastirii Cernica (1847-1921)
Acest preacuvios arhimandrit a fost un venerabil staret al Manastirii Cernica din secolul XX. Era originar din Targoviste. La varsta de 13 ani (1860) intra in obstea Manastirii Cernica, invrednicindu-se de binecuvantarea si sfaturile Sfantului Ierarh Calinic. Luand asupra sa jugul lui Hristos si sporind mult in ascultare, in blandete si smerenie, s-a invrednicit din tinerete de harul preotiei. Apoi a ajuns duhovnic ales in obstea Cernicai, crescand duhovniceste numerosi frati de manastire si mireni din imprejurimi. In anul 1872, ieromonahul Visarion este numit iconom al manastirii, ascultare pe care o duce cu o rara pricepere, cu blandete si dreptate timp de 25 de ani. In acest timp a innoit mai multe corpuri de chilii, a facut drumuri de acces si a pus buna randuiala in averea manastirii. In vara anului 1896, ieromonahul Visarion Ionescu este ales de sobor staret al Manastirii Cernica. Timp de inca 25 de ani a povatuit Cuviosul si blandul staret Visarion obstea Cernicai, care numara peste 100 de calugari. Prima sa grija a fost sa impodobeasca biserica cu slujbe alese, cu preoti si cantareti din cei mai buni. Tot soborul era dator sa ia parte la slujbele bisericii, afara doar de cei bolnavi si din ascultari. Spovedania se facea pentru frati saptamanal, iar Sfanta Impartasanie, o data pe luna. La ascultarile de obste, arhimandritul Visarion mergea in fruntea tuturor facandu-se fiecaruia pilda de rugaciune, de smerenie si de bucurie duhovniceasca. Pentru intelepciunea si blandetea lui, staretul Visarion era iubit si respectat de toti, atat de calugari, cat si de mireni, caci el cauta folosul sufletesc al celorlalti si abia la urma se ingrijea de sine. Asa s-a nevoit Cuviosul arhimandrit Visarion Ionescu peste 60 de ani in Sfanta Manastire Cernica, arzand ca o faclie curata in vazul tuturor si jertfindu-se pentru slava lui Hristos si mantuirea fiilor sai duhovnicesti. Apoi, simtindu-si aproape obstescul sfarsit, a cerut iertare de la toti si a adormit cu pace, lasand in urma o obste aleasa cu peste 120 de parinti si frati.
ARHIMANDRITUL CALIST GHEORGHIU – Manastirea Neamt (1853-1923)
Acest iscusit duhovnic al Manastirii Neamt era de loc din comuna Motca, judetul Iasi. Cand avea 20 de ani, a imbracat haina monahala in obstea marii lavre, sub povatuirea evlaviosului staret Timotei Ionescu. Dupa mai multi ani de ascultare, se invrednici de darul preotiei, ajungand un bun slujitor al Bisericii lui Hristos.
Intre anii 1890-1895, ieromonahul Calist a vietuit la Manastirea Secu. Apoi, revenind la metanie, este facut arhimandrit si ajunge cel mai renumit duhovnic al Manastirii Neamt. Timp de 30 de ani, parintele Calist s-a jertfit pentru mantuirea altora. La el se spovedeau episcopi, stareti, duhovnici, calugari din obste, sihastri, preoti de mir si un mare numar de credinciosi.Dupa marturia batranilor care il pomenesc si astazi, arhimandritul Calist era un parinte al dragostei. Doua mari fapte bune se vedeau la el: blandetea si milostenia. Primea pe toti cu aceeasi dragoste, ii spovedea dupa pravila, ii imbarbata si ii sfatuia pe calea mantuirii. Nimeni nu pleca de la chilia lui nemangaiat. Apoi, darurile ce le primea de la credinciosi, le impartea imediat la calugari si la saraci. Numele lui era cunoscut in multe sate, dar mai ales in Pipirig, unde se ducea personal si impartea la cei lipsiti haine, alimente si bani.
Dupa o nevointa ca aceasta, in vara anului 1923, arhimandritul Calist Gheorghiu s-a mutat la vesnica odihna, petrecut cu lacrimi de numerosii sai fii duhovnicesti.
PUSTNICUL GHERASIM GREERUS – Muntii Casin-Bacau (+ 1925)
Cuviosul Gherasim Schimonahul a fost unul din marii sihastri ai monahismului nostru din acest secol. De loc era din judetul Botosani. Mai intai s-a nevoit in Schitul Cozancea-Botosani, unde s-a calugarit si a facut multa osteneala duhovniceasca. Apoi, arzand cu duhul pentru fericita liniste, in anul 1899, a plecat impreuna cu staretul sau, ieromonahul Silvestru, de la Cozancea la Schitul Tarnita-Vrancea. Ieromonahul Silvestru a ramas staret in noul schit, iar schimonahul Gherasim si-a ales viata pustniceasca, retragandu-se in padurile seculare din Magura Odobestilor. Acolo se nevoia singur pentru dragostea lui Hristos si nu primea pe nimeni la bordeiul sau. Toata saptamana se ruga pe munte, iar cu mainile sale lucra linguri, cosuri si coveti. Apoi le cobora in Schitul Tarnita si primea in schimb alimente – pesmeti, cartofi si sare.
De la un timp, numele lui s-a facut vestit si au inceput sa-l caute credinciosii la bordei, pentru sfat si rugaciune. Atunci pustnicul Gherasim a parasit Magura Odobestilor si s-a mutat in Muntii Casin, din judetul Bacau. Aici isi continua aceeasi aspra nevointa de rugaciune si isihie, ajungand vestit in toate satele. Vazand ca multi il suparau la bordei, s-a mutat in Muntii Casinului, din jurul Manastirii Bogdana-Targu Ocna.
Pentru viata sa aleasa, Cuviosul Gherasim s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni si al inaintevederii. Odata trecea printr-un sat de munte si, vazand in curtea unui om un bou bolnav, indata a facut cruce asupra lui si s-a vindecat. Altadata s-a aprins padurea si toti credeau ca va arde bordeiul sihastrului. Dar cuviosul, ridicandu-si mainile la rugaciune, indata s-a stins padurea.
Intr-o Duminica a coborat batranul in Manastirea Bogdana si, vazand doi frati, a zis celui dintai:
– Frate Nicolae, fratia ta n-ai sa ramai in manastire!
Iar celuilalt frate i-a zis:
– Frate Costache, ai sa ramai in manastire si ai sa te faci calugar si preot! Aceasta prezicere a batranului s-a implinit intocmai.
Asa s-a nevoit Cuviosul Gherasim pana in anul 1925. Apoi, chemand un duhovnic din Manastirea Bogdana, a primit Preacuratele Taine si, rugandu-se, si-a dat sufletul in mainile Domnului. Parintii l-au ingropat in padure, alaturi de bordei, iar crucea lui se mai vede si astazi.
MONAHIA ELISABETA VLAHUTA – Manastirea Agapia (1850-1925)
Era de loc din satul Plesesti-Barlad. Parintii ei mai intai au casatorit-o cu un judecator. Dupa doi ani, murindu-i sotul, s-a retras la Manastirea Agapia, inchinandu-si restul vietii lui Hristos.
In anul 1880 a primit schima monahala si s-a smerit pe sine in nevointa calugareasca aproape cincizeci de ani. Si era maica Elisabeta foarte ravnitoare la cele duhovnicesti, iubitoare de biserica si primitoare de straini. Cu mainile lucra asemenea Martei, iar cu mintea mereu se ruga impreuna cu Maria. Avea inca in chilia ei cinci fiice duhovnicesti, pe care le-a crescut de mici in dragoste de Dumnezeu, ca o adevarata mama, mereu hranindu-le din cuvintele Sfintilor Parinti. Caci era vestita maica Elisabeta Vlahuta in Manastirea Agapia si toti se foloseau de intelepciunea si de smerenia ei. In anul 1890 au luat jugul lui Hristos si parintii ei trupesti, calugarindu-se la Manastirea Agapia cu numele de Elisabeta si Nectarie. Mai tarziu, s-a calugarit si fratele ei mai mic, cu numele de Mardarie. Si era minunat lucru a vedea o intreaga familie inchinata lui Hristos, unul pe altul indemnandu-se la rugaciune si la fapta buna.
Asa s-a ostenit maica Elisabeta Vlahuta in mijlocul ucenicelor ei, mereu slavind pe Dumnezeu si slujind oamenilor. Apoi parintii ei – monahul Nectarie si monahia Elisabeta – s-au mutat la cele vesnice si s-au ingropat in cimitirul manastirii. Iar in vara anului 1925 s-a savarsit si maica Elisabeta cea iubitoare de multa osteneala si s-a asezat langa mormantul parintilor ei, ca sa se veseleasca impreuna in lumina lui Hristos.
SCHIMONAHIA SUZANA STEFANESCU – Manastirea Razboieni-Neamt (1830-1925)
Era fiica cea mai mica a venerabilului preot Petru Stefanescu din comuna Garcina-Neamt si sora episcopului de Roman, Melchisedec. Dorind sa slujeasca lui Hristos, din frageda copilarie s-a dus la Manastirea Varatec, impreuna cu sora ei, Elena. Acolo a invatat carte la scoala manastirii din chiliile bisericii Sfantul Ioan Botezatorul. Acolo a deprins a canta Domnului ziua si noaptea, a se ruga, a face ascultare si a se jertfi pentru toti.
Dupa primirea schimei monahale, schimonahia Suzana a mai stat un timp in Manastirea Varatec. Apoi a fost numita egumena si maica duhovniceasca la Schitul Almas-Neamt, unde se nevoiau peste 20 de calugarite. In acest schit a facut multe innoiri, reparand biserica si chiliile si formand din ucenicele sale o adevarata familie calugareasca.
In anul 1906, schimonahia Suzana a fost numita stareta la Manastirea Razboieni-Neamt, vestita ctitorie a voievodului Stefan cel Mare (1496). Aici a continuat aceeasi activitate duhovniceasca inca 20 de ani, mentinand firul slujbelor calugaresti si rugandu-se lui Dumnezeu pentru toata lumea si pentru eroii martiri ai Moldovei, care s-au jertfit pe acest pamant pentru apararea crestinatatii si a neamului. Caci, maica Suzana iubea mai mult ca orice biserica si sfanta rugaciune.
Impacata cu sine si cu Dumnezeu, in anul 1925, schimonahia Suzana s-a mutat la vesnica odihna in varsta de 95 de ani, lasand in Manastirea Razboieni o obste de peste 50 de calugarite.
PROTOSINGHELUL GHEDEON GEORGESCU – Egumen al Schitului Prodromul-Athos (1840-1925)
Acest devotat calugar si rugator roman din Muntele Athos era de loc din judetul Prahova. Auzind de numerosii calugari „vlahi” care sihastreau in Athos, in anul 1865, s-a dus la Schitul Prodromul si a intrat sub ascultarea egumenului Nifon Ionescu.
Fiind smerit si ascultator, a primit tunderea monahala si s-a invrednicit de darul preotiei. Si era Cuviosul Ghedeon bland la cuvant, intelept si pasnic. Zilnic slujea la biserica, facea ascultare in tacere si pe nimeni nu judeca. Sfetnicul lui cel mai iubit era marele protopsalt Nectarie Cretu, de la care deprinsese, atat cantarea bisericeasca, cat si lucrarea rugaciunii lui Iisus.
Pentru bunatatea si sfintenia vietii lui, in anul 1891, obstea Schitului Prodromul l-a ales egumen si parinte duhovnicesc. Ca egumen, protosinghelul Ghedeon era un adevarat model de calugar si duhovnic, unul din cei mai cuviosi stareti ai Schitului Prodromul. In toate era smerit, bland si milostiv. Mergea cu toti la gradina, la ascultare, la biserica si la masa. Iar cand ii cerea un frate ceva, o haina, un ban, o camasa, isi dadea si rasa de pe el, numai sa fie toti multumiti. Sub staretia protosinghelului Ghedeon Georgescu, Schitul Prodromul a trait o epoca infloritoare din trecutul sau. Obstea numara 150 de calugari romani si avea scoala de muzica psaltica, renumita in tot Athosul, duhovnici alesi si slujbe bisericesti care cucereau pe toti. Veneau calugari din tot muntele sa-l auda cantand pe schimonahul Nectarie si pe ucenicii lui.
In anul 1900, parintele Ghedeon, s-a retras, atat din egumenie, cat si din incinta schitului, si s-a asezat intr-o chilie mica, pe malul marii. Acolo s-a nevoit in smerenie inca 25 de ani, singur cu Dumnezeu, cu Psaltirea, cu rugaciunea lui Iisus si cu mangaierea Duhului Sfant. Ca, vazand oarecare dezbinare in obste, n-a voit sa renunte la dulceata linistii.
Apoi, simtindu-si aproape sfarsitul, i-a indemnat pe toti la dragoste si unire si s-a mutat cu pace in odihna lui Hristos.
MONAHIA XENIA VELISARIE – Manastirea Agafton (1852-1926)
Maica Xenia Velisarie a fost o floare binecuvantata in obstea Manastirii Agafton. S-a nascut in comuna Ipotesti. Mama ei era sora cu mama poetului Mihai Erminescu si cu maicile Fevronia, Sofia si Olimpiada Iurascu din Agafton. Pe cand copila avea zece ani, a venit schimonahia Fevronia din manastire si a zis mamei sale:
– Sora, tu esti saraca si ai copii multi. Da-ne noua o fata s-o crestem, s-o facem calugarita, ca sa se roage lui Dumnezeu pentru voi si sa fie mostenitoarea noastra in manastire.
– Cu bucurie, maica Fevronie. Iti dau pe asta mai mare!
Asa a ajuns in manastire maica Xenia. Aici a fost crescuta cu multa grija in casa matusilor ei, invatand de mica ascultarea, smerenia, cantarea bisericeasca si sfanta rugaciune. Ajungand in varsta, s-a facut mireasa lui Hristos si lauda pe Dumnezeu ziua si noaptea. Ucenicele ei spun ca maica Xenia era din copilarie o fiica tacuta, retrasa si iubitoare de liniste; se ruga mult, postea mereu si avea darul lacrimilor.
– De ce plangi, maica Xenia? o intrebau ucenicele.
– Plang pentru varul meu ca a avut o viata zbuciumata si a murit de tanar! Venea mereu pe la noi. Ne citea din cartile lui, iar noi ii vorbeam de Dumnezeu si il indemnam sa se roage. De atunci ii fac regulat parastas la biserica.
Asa s-a nevoit maica Xenia 60 de ani in Manastirea Agafton, slavind pe Dumnezeu si rugandu-se pentru oameni. In vara anului 1926 a adormit cu pace si a fost inmormantata in cimitirul manastirii.
MONAHIA EPRAXIA DEMI – Manastirea Agapia (1832-1926)
Aceasta vrednica stareta a Manastirii Agapia era de loc din partile Tighinei. Venind de copila in manastire, a fost crescuta in dragoste de Hristos si ravna pentru cele duhovnicesti. Apoi, primind tunderea monahala, se nevoi zeci de ani in deplina smerenie, in ascultare si rugaciune.
In anul 1904, maica Epraxia este aleasa stareta in Manastirea Agapia, pe care o conduce cu multa blandete si intelepciune timp de patru ani de zile. Prin osardia ei s-au refacut in intregime biserica si incinta, distruse in incendiul din 1903. Din anul 1912, maica Epraxia Demi este aleasa stareta pentru a doua oara si conduce Manastirea Agapia cu o deosebita intelepciune inca 14 ani de zile, innoind viata duhovniceasca si sporind numarul soborului pana la 500 de calugarite. Cel mai mult punea pret pe rugaciune si pe viata morala. Niciodata nu ingaduia maicilor sa primeasca mireni in chilie sau sa umble prin incinta fara rasa si tinuta cuviincioasa. Dar nici in haine scumpe nu le lasa sa se imbrace, ca sa nu sminteasca pe cineva. Odata a vazut o calugarita venind la biserica imbracata in haine scumpe. Deci, chemand-o la sine, i-a zis:
-Spune-mi, maica, pentru care sfant te-ai imbracat asa? Nu stii cat de mare este pacatul smintelii?
Deci, mult nevoindu-se pentru mantuirea tuturor, in anul 1926, maica Epraxia s-a retras din staretie. Apoi, mai traind putin, a adormit cu pace.
PROTOSINGHELUL PORFIRIE BUCURESCU – Manastirea Frasinei-Valcea (1862-1927)
Acest staret ales al Manastirii Frasinei s-a nascut in comuna Domnesti – Arges. Cand era de 12 ani, a trecut prin sat un ieromonah si, vazand mai multi copii, i-a intrebat:
– Care din voi ar vrea sa mearga la manastire?
– Eu vreau sa ma fac calugar! a raspuns unul din copii cu numele Petru. Era viitorul staret Porfirie.
Dupa cateva zile, copilul a fost dus la Manastirea Frasinei si incredintat unui dascal iscusit, ieromonahul Lavrentie. Acesta l-a invatat carte si toata buna randuiala, iar la varsta de 20 de ani l-a tuns in cinul calugaresc cu numele de Porfirie. Si era parintele Porfirie foarte bland la cuvant si smerit cu inima. Deci, vazand staretul ascultarea lui, l-a hirotonit preot si l-a pus eclesiarh.
In anul 1905, staretul Silvestru mutandu-se la cele vesnice, obstea manastirii l-a ales staret pe parintele Porfirie. Si a povatuit Manastirea Frasinei 22 de ani, pastrand cu sfintenie asezamantul lasat aici de Sfantul Calinic. Sub staretul Porfirie, Manastirea Frasinei ajunsese cea mai renumita sihastrie din tara, numarand pana la 60 de parinti si frati. Randuiala acestei sihastrii era aceasta: calugarii luau parte la toate slujbele din biserica. Ascultarea se facea in deplina tacere, unita permanent cu rugaciunea lui Iisus. Masa era de obste. Fiecare servea cu infranare cat ii trebuia. Chiliile, bucataria si biserica nu se incuiau. Parintii se sileau sa citeasca sfintele carti, sa-si faca regulat pravila si canonul de chilie, sa posteasca si sa se roage cat mai mult.
Intr-o zi, staretul Porfirie a vazut pe un frate cu sufletul tulburat si l-a intrebat:
– Frate, ti-ai facut canonul si pravila azi dimineata?
– Nu, parinte staret. N-am avut vreme sa le fac.
– Din cauza aceasta esti tulburat! Lasa ascultarea si du-te la chilie. Dupa ce-ti vei termina pravila si canonul, sa vii din nou la ascultare.
Dupa un ceas, fratele s-a intors de la chilie cu fata vesela si plin de pace.
Un alt frate era nestatornic. Mereu venea si pleca din manastire. Odata l-a intrebat pe staret:
– Oare de ce nu pot sta in manastire?
– Pentru ca nu te-ai spovedit odata cum trebuie! i-a raspuns staretul. Iata, timp de trei zile esti scutit de orice ascultare. Pregateste-te si te spovedeste curat de toate gandurile tale si te vei linisti.
Intr-adevar, dupa spovedanie s-a izbavit de patima nestatorniciei.
De asemenea, staretul Porfirie nu ingaduia calugarilor sa se nevoiasca peste puterile lor sau sa se retraga singuri la pustie. Intr-o zi, un frate i-a cerut voie sa se nevoiasca in padure. Iar staretul i-a zis:
– Frate Ioane, nu-ti dau binecuvantare sa te duci la pustie. Acolo sunt ispite multe. Ramai in obste, aici este locul tau.
Fratele insa a plecat pe ascuns. Dupa cateva luni, terminand mancarea, voia sa se coboare in manastire. Dar, fiind iarna, cum mergea pe marginea unei vai, a alunecat in prapastie si acolo a raposat. Iata unde duce neascultarea!
Staretul Porfirie, ostenindu-se mult pentru mantuirea fiilor sai duhovnicesti, in toamna anului 1927, simtindu-si sfarsitul aproape, i-a binecuvantat pe toti si a raposat cu pace.
ARHIEREUL VALERIAN STEFANESCU – Episcopia Romanului (1825-1928)
Smeritul arhiereu Valerian Stefanescu a fost un venerabil ierarh al Bisericii Ortodoxe Romane din secolul XX. Era unul din fiii preotului Petru Stefanescu si ai prezbiterei Anastasia, din comuna Garcina-Neamt. O casa binecuvantata de Dumnezeu cu multi copii, din care cinci au luat jugul vietii monahale si au ajuns calugari sporiti in fapte bune.
Cel dintai a fost episcopul Melchisedec (1822-1892), mare carturar si vrednic ierarh al Episcopiei Romanului. Al doilea a fost Arhiereul Valerian (1825-1928). Al treilea frate a fost arhimandritul Ieronim (1832-1906), mare eclesiarh la Episcopia Romanului. Iar din surori au fost: monahia Evghenia (1821-1889), eclesiarha mare in Manastirea Varatec si monahia Suzana (1830-1925), stareta in Manastirea Razboieni-Neamt. La batranete insusi preotul Petru Stefanescu s-a facut calugar in Manastirea Bisericani cu numele de Pahomie.
Arhiereul Valerian, numit din botez Vasile, a urmat in tinerete Seminarul de la Socola-Iasi. In anul 1850 a fost hirotonit preot de mir si a functionat ca protopop la Bacau si la Roman timp de 19 ani.
Ramanand vaduv, in anul 1875 imbratiseaza viata monahala, iar in anul 1879 este hirotonit arhiereu vicar pentru Ramnicu-Valcea. Dupa ce conduce un timp Tipografia Cartilor Bisericesti, in anul 1890 se retrage la Episcopia Romanului ca arhiereu vicar, unde ramane pana la sfarsitul vietii.
Acest bland arhiereu a fost un adevarat pastor al turmei lui Hristos si un devotat slujitor al sfantului altar. Cele mai alese fapte bune cu care era incununat au fost acestea: desavarsita smerenie, neagoniseala si o profunda dragoste pentru biserica, pentru sfintele slujbe, pentru oameni.
Permanent purta haine si vesminte din cele mai simple, incat nu se deosebea de ceilalti. Era dulce la cuvant si bland la inima, vorbea cu fiecare si impaca pe toti, iar de la slujbele bisericii era nelipsit ziua si noaptea. De asemenea, tot ce dobandea la sfintiri de biserici, la slujbe si chiar pensia sa impartea cu dragoste la vaduve si la saraci.
Se spunea despre dansul ca dupa primul razboi mondial mergea cu diaconul sau la sfintiri de biserici noi, in locul celor distruse, mai ales in judetele Bacau si Vrancea. Zabovea luni de zile, umbland pe jos din sat in sat, mangaind poporul descurajat, sfintind sfintele altare si cercetand pe preoti. Iar darurile ce i se aduceau, pe toate le impartea la orfani de razboi si se intorcea la episcopie numai cu toiagul in mana.
Se cuvine sa amintim si de grija ce o purta pentru luminarea copiilor mici. Din fondurile sale si ale episcopului Melchisedec, a cumparat alaturi de episcopie o gradina si a zidit in mijloc o scoala cu doua sali pentru educarea copiilor. Aceasta a fost prima gradinita de copii din orasul Roman, intretinuta de cei doi ctitori. O grija deosebita avea arhiereul Valerian si pentru Seminarul din Roman. Zilnic veneau la el elevi pentru sfat si pentru ajutor, iar bunul pastor ii primea pe toti si-i ajuta cu dragoste.
Acest pururea pomenit arhiereu iubea Biserica, ca pe insasi mireasa lui Hristos. In fiecare zi era nelipsit de la Sfanta Liturghie, de la Vecernie si Utrenie. Noaptea se destepta inaintea tuturor, isi lua toiagul si zabovea in fata catedralei, pana venea paracliserul sa descuie usa. Daca trecea ora si slujitorii intarziau, arhiereul Valerian dadea binecuvantare si incepea pe de rost Miezonoptica. Iar dupa ce se descuia biserica, zicea batranul:
– Cititi de la psalmii Utreniei, ca Miezonoptica am zis-o eu la usa bisericii!
Dar misiunea cea mai sfanta pe care o avea arhiereul Valerian era hirotonirea candidatilor de preotie si pregatirea lor pentru pastoratie. Saptamanal hirotonea preoti noi, pe care ii invata randuiala slujbelor timp de 40 de zile. Cu o bunatate si indemanare rar intalnita, blandul arhiereu forma pe slujitorii sfintelor altare, deprinzandu-i mai ales frica de Dumnezeu, dragostea de biserica si mila de oameni.
Asa s-a nevoit si asa a trait venerabilul arhiereu Valerian Stefanescu 103 ani, fiind cinstit de copii, de tineri si batrani, de preoti, de calugari si de mireni, ca un patriarh si parinte al tuturor. El a fost o adevarata binecu- vantare pentru Episcopia Romanului, pentru ierarhia Bisericii Ortodoxe Romane.
In primavara anului 1928, arhiereul Valerian a adormit cu pace, dandu-si sufletul in mainile marelui Arhiereu Iisus Hristos. Trupul i-a fost asezat intr-un mic paraclis din mijlocul gradinii, alaturi de fratele sau, episcopul Melchisedec, langa gradinita de copii fondata de el. Deasupra mormantului sunt scrise aceste cuvinte:
„Sub aceasta piatra odihneste smeritul rob al lui Dumnezeu – Arhiereul Valerian Stefanescu-Craioveanul. Mort in 8 martie, 1928, dupa o viata de peste una suta ani, rodnica in fapte bune.
Vesnica lui pomenire!”
IEROSCHIMONAHUL ILIE VULPE – Mare duhovnic al parintilor atoniti (1851-1928)
Acest cuvios parinte era de loc din judetul Orhei. Parintii sai, Ilie si Melania, i-au dat o crestere cu totul aleasa. In anul 1879 s-a dus la Sfantul Munte si s-a calugarit la Schitul romanesc Lacu. Vazand parintii ravna si intelepciunea lui, in anul 1881 l-au invrednicit de darul preotiei si savarsea cele sfinte cu mare credinta si frica de Dumnezeu. In anul 1894, a cumparat chilia Sfantul Ioan Botezatorul, la locul numit Colciu, pe mosia Manastirii Vatopedu.
Deci, reinnoind chilia, a adunat in jurul sau cinci ucenici alesi, anume: Eftimie, Andrei, Paisie, Gherasim si Ioan Gutu ieromonahul, formand impreuna o vestita familie duhovniceasca. Iar nevointa parintelui Ilie ieroschi- monahul era tacerea si neincetata rugaciune, fiind un vestit lucrator al rugaciunii inimii. Apoi savarsea cu multa evlavie pravila bisericii si Sfanta Liturghie, iar cand slujea, se multumea numai cu Sfanta impartasanie si cu prescura, neprimind mancare decat sambata si Duminica. Cand nu savarsea cele sfinte, primea hrana o data pe zi, afara de miercuri si vineri cand nu manca nimic. Apoi dormea foarte putin si citea zilnic Sfanta Scriptura si cuvintele Sfintilor Parinti.
Pentru smerenia si nevointa lui, s-au odihnit din belsug in inima acestui parinte darul Duhului Sfant si dumnezeiasca dragoste. Cu adevarat, ieroschimonahul Ilie Vulpe era parintele dragostei si al blandetii, vestit in tot Muntele Athos. Caci era foarte primitor, milostiv, fara rautate, ca un copil, si intelept la cuvant.
Timp de peste 30 de ani, parintele Ilie a fost unul din cei mai iscusiti duhovnici ai Muntelui Athos, formand si povatuind pe calea mantuirii sute de fii duhovnicesti, romani, greci, rusi, bulgari si sarbi. Toti il cautau si se foloseau de cuvintele lui. Iar daca vedea pe vreunul rusinandu-se, indata il imbarbata, zicand:
– Indrazneste, fiule, ca si eu sunt pacatos! Astfel castiga multe suflete pe calea mantuirii.
Adeseori sfatuia pe ucenici, zicand:
– Fiilor, sa nu uitam ca suntem in Sfantul Munte, unde ne-a chemat Maica Domnului sa lucram fapta buna. Sa ne rugam neincetat lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii si a intregului neam crestinesc.
Alteori iarasi le zicea:
– Parintilor, sa nu uitam cuvantul din Pateric pe care l-a zis Ava Iosif catre Ava Lot: „Nu te poti face calugar, de nu te vei face ca focul!” Deci sa arda inima noastra pentru dragostea lui Hristos.
Odata a venit la el un calugar pentru spovedanie si i-a zis:
– Parinte, da-mi binecuvantare sa ma fac nebun pentru Hristos! Iar batranul i-a raspuns, zambind:
– Nu-ti ajunge cat esti de nebun? Vrei sa te mai faci?
Deci, rusinandu-se calugarul, i-a pus metanie pana la pamant si i-a zis:
– Iarta-ma, cinstite parinte, ca am gresit! Iar el, sarutandu-l, l-a liberat cu pace.
Asa s-a nevoit Cuviosul ieroschimonah Ilie Vulpe 50 de ani in Sfantul Munte, slavind pe Dumnezeu ziua si noaptea si crescand multi fii duhovnicesti. Apoi, vazandu-si sfarsitul apropiat, i-a binecuvantat pe toti si a adormit cu pace la 8 decembrie, 1928, fiind plans si petrecut la mormant de numerosi calugari atoniti.
IERODIACONUL CRISTOFOR SIHASTRUL – Schitul Sihla (1930)
Intre anii l930-l933 se linistea in padurile din jurul Schitului Sihla un ierodiacon strain de aceste locuri, numit Cristofor. Era cu metania din Manastirea Frasinei. Fiind student la teologie, in fiecare vacanta se retragea la Sihla si se nevoia singur in munte, intr-un mic bordei din padure, la un kilometru departare de schit. Pe atunci se aflau mai multi calugari sihastri in Muntii Sihlei.
Odata treceau cu oile prin aceste paduri neumblate doi frati din Manastirea Sihastria, Vasile si Constantin (Cleopa) Ilie. Unul din ei observa usa unui bordei pustnicesc si batu incet:
– Binecuvinteaza, parinte!
Dar nimeni nu-i raspunse. Atunci observa ca usa era incuiata cu un ratez de care atarna o sfoara. Trase usor de sfoara si usa se deschise. Inauntru, o incapere mica sub o stanca de gresie. Pe jos, cetina de brad si bureti, iar alaturi, un fel de masa cu un ceaslov pe ea si o bucata de hartie pe care scria: „Aici locuieste jivina pamantului, D.C.”. Atunci a zis unul din frati:
– Cati robi ascunsi are Hristos in padurile acestea! Daca am sti cine este, i-am aduce mancare de la stana.
Apoi, inchizand usa, au plecat dupa oi.
Dupa cateva zile, sosi intr-o seara la stana manastirii un parinte strain. Era slab, inalt si purta ceva in spate.
– Fratilor, a zis el, va cunosc de cand ati fost la chilia mea cu oile. V-am vazut din desisul padurii. Eu sunt „jivina pamantului, ierodiaconul Cristofor!”
– Dar ce aveti in aceasta traista cu semnul crucii pe ea? l-au intrebat fratii.
– Este craniul unui sfant pe care l-am aflat in padure. Duceti-ma in manastire, la parintele egumen, sa-i descopar taina aceasta.
Deci, ducandu-l la Protosinghelul Ioanichie Moroi, egumenul Sihastriei, ierodiaconul Cristofor i-a spus urmatoarele:
– In vara aceasta, de ziua Sfantului Ilie, dupa ce am slujit Sfanta Liturghie la Sihla, ma intorceam la bordeiul meu din padure. Pe cale, fiind obosit, am adormit putin intr-o poiana. Deodata, insa, o mana nevazuta m-a intors cu capul in locul unde imi erau picioarele. Socoteam ca este o nalucire diavoleasca. M-am inchinat si am adormit din nou. Apoi, iarasi, aceeasi mana m-a desteptat. In clipa aceea am vazut la inaltimea brazilor un calugar foarte cuvios. Era imbracat in rasa de siac, cu capul descoperit, cu parul alb pe spate, cu barba potrivita, cu fata luminata, purtand metanii de lemn in mana. Deci, mi-a zis cu glas linistit:
– Nu te teme, parinte Cristofor. Sunt un smerit rob al lui Hristos, care m-am nevoit de mult in locul acesta multi ani de zile, nestiut de nimeni, si am adormit aici. Oasele mele, insa, au ramas pana acum neingropate. Deci, scoala-te, zi marturisirea de credinta – Crezul, apoi fa la dreapta o suta de pasi si vei gasi langa o stanca osemintele mele. Sa iei de binecuvantare numai capul meu si sa-l porti cu tine toata viata, oriunde vei merge, ca iti va fi de mare ajutor. Iar oasele mele sa nu indraznesti a le lua, ci sa le ingropi acolo sub pamant!
Dupa ce a disparut acel cuvios din ochii mei, continua ierodiaconul Cristofor, intai m-am rugat sa nu fie nalucire de la vrajmasul. Apoi am simtit o mare bucurie duhovniceasca in inima mea. Apoi am zis crezul si am numarat o suta de pasi la dreapta. Deodata am aflat, sub o stanca scobita, osemintele acelui mare cuvios. Erau galbene ca ceara si binemirositoare. M-am inchinat, am facut trei metanii si m-am aplecat sa implinesc porunca. Gandul insa ma ispitea sa iau toate oasele. Deci, am asternut rasa jos, dar, o minune! Cum ma atingeam de oase, ele se faceau fierbinti in mana mea, incat ma frigeau la degete. Apoi unul cate unul dispareau in pamant. Atunci, cerand iertare sfantului ca am calcat porunca, am luat cu mine numai craniul si am venit la bordei.
Din ziua aceea port cu mine capul cuviosului oriunde merg si cu rugaciunile lui sunt izbavit de orice ispita si primejdie.
– Parinte Cristofor, l-a intrebat egumenul, stii cumva numele acestui cuvios?
– Multa vreme n-am stiut numele lui. Deci, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi sa-mi descopere numele cuviosului. Iar intr-o noapte, pe cand faceam Utrenia in bordei, deodata imi apare inainte acel cuvios minunat si imi zice:
– Parinte Cristofor, nu te necaji ca nu stii cum ma cheama. Ma numesc ieroschimonahul Pavel. Sa ma pomenesti la sfintele rugaciuni! Si indata s-a facut nevazut.
– Da, acesta era duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla, a spus egumenul Sihastriei. El a trait in Schitul Sihastria pe la sfarsitul secolului XVII. Apoi s-a retras la pustie si a raposat acolo.
Deci, a zabovit ierodiaconul Cristofor trei zile in Manastirea Sihastria, slujind zilnic Sfanta Liturghie impreuna cu Protosinghelul Ioanichie Moroi. In aceste zile, capul Cuviosului Pavel Ieroschimonahul a stat tot timpul pe Sfanta Masa, de unde raspandea in biserica o buna mireasma duhovniceasca. Apoi, sarutand parintii acel sfant cap, Ierodiaconul Cristofor l-a pus din nou in traista, ce purta pe ea semnul Sfintei Cruci, si a plecat spre Schitul Sihla. Din ziua aceea nimeni nu l-a mai intalnit pe Ierodiaconul Cristofor. Se crede ca s-a retras in adancul codrilor din Muntii Sihlei si acolo s-a savarsit, slavind pe Dumnezeu.
Zadarnic au incercat parintii din Sihastria sa-i gaseasca macar bordeiul. Nimeni nu l-a mai aflat. Se vorbeste in traditia locului ca intre Schitul Sihla si Rapa lui Coroi din apropiere este un loc tainuit de Dumnezeu pe care nimeni nu-l poate descoperi. Acolo s-au nevoit de-a lungul veacurilor multi sihastri sfinti. Poate acolo sa fi adormit si parintele Cristofor cu craniul Cuviosului Pavel in bratele sale!
RASOFORUL VASILE ILIE – Manastirea Sihastria (1902-1931)
Viata
Acest smerit rasofor a fost un nevoitor neintrecut in obstea Manastirii Sihastria. Nascut intr-o familie binecuvantata cu multi copii, din comuna Sulita-Botosani, de mic a fost chemat sa slujeasca lui Hristos. Parintii lui, Alexandru si Ana Ilie, se ocupau cu cresterea vitelor. Din cei zece copii, cinci si-au ales viata calugareasca.
Rasoforul Vasile Ilie a venit la Manastirea Sihastria in anul 1929, impreuna cu alti doi frati ai sai mai mici, Gheorghe si Constantin. Timp de trei ani, cat a trait, a fost pastor la oile manastirii, fiind pentru toti exemplu de dragoste, de rugaciune si ascultare.
In primavara anului 1931 s-a mutat din viata aceasta la odihna cea neinserata.
Fapte si cuvinte de invatatura
Rasoforul Vasile era din copilarie pastor de oi. Inainte de a veni la Sihastria, s-a nevoit un timp la Schitul Cozancea-Botosani, ca ucenic al Schimonahului Paisie Olaru. Acolo avea aceeasi ascultare. Insa, pentru viata lui aleasa, vrajmasul ii facea multe ispite. intr-o seara, pe cand citea la Psaltire, diavolul s-a aratat in chipul unei pasari, a intrat in foc si cu mare zgomot a risipit jaraticul, incat s-au aprins stana si oile. Alteori speria turma sau intra in caini si ii ucidea. Ca nu putea rabda vrajmasul focul rugaciunii lui. Insa tanarul ostas nu se temea de cursele diavolului si niciodata nu lasa mintea sa i se raspandeasca in vremea rugaciunii.
Cand a venit rasoforul Vasile Ilie la Manastirea Sihastria, cu fratii sai Gheorghe si Constantin, intai au fost pusi de egumen la incercare. Timp de trei zile au fost tinuti la poarta manastirii, in post si rugaciune, pentru a ispiti taria credintei lor. Toata ziua loveau cu batul in trunchiul unui copac si nu vorbeau cu nimeni. Seara venea iconomul si-i intreba:
– Spuneti, fratilor, a zis ceva copacul?
– Nu, raspundeau ei.
– Nu-i este foame copacului?
– Nu! ziceau fratii.
– Iata, asa trebuie sa rabde calugarul in manastire! Apoi iconomul pleca, fara sa le dea de mancare. Asemenea a facut si in seara urmatoare.
A treia zi a venit din nou iconomul, a luat pe cei trei frati si i-a dus in biserica. Dupa ce s-au inchinat, egumenul i-a binecuvantat, i-a spovedit din copilarie, le-a dat mancare la trapeza si a doua zi i-a invrednicit de Trupul si Sangele Domnului. Apoi le-a dat chilii si le-a randuit ascultari deosebite.
Timp de trei ani de zile, rasoforul Vasile Ilie a trait la stana manastirii. Si era asa de bland si plin de dragoste, ca il iubeau toti, pana si oile, cainii si pasarile cerului. Iar nevointa lui era aceasta: in fiecare zi manca o singura data, dupa-amiaza, la ora trei. Stia Psaltirea si cele sapte laude pe de rost, pe care le zicea zilnic mergand dupa oi cu capul descoperit. Noaptea facea cinci sute de metanii si citea Vietile Sfintilor, cugetand mereu la judecatile Domnului.
O alta nevointa a acestui suflet iubitor de Hristos era purtarea de grija pentru pustnicii din padure. Pe atunci se nevoiau in jurul Manastirii Sihastria si al Schitului Sihla peste 30 de pustnici, calugari si maici. Fratele Vasile Ilie era prietenul pustnicilor. Cand intalnea vreunul prin munti si paduri, chiar de nu-l cunostea, ii facea metanie si ii zicea:
– Binecuvinteaza, parinte, si te roaga-pentru mine, pacatosul! Aveti nevoie de ceva mancare de la stana?
Daca pustnicul incuviinta, fratele Vasile ii aducea a doua zi branza, cartofi, legume, sare si faina. Si avea numerosi sihastri pe care ii cunostea si ii cerceta la chiliile lor.
Odata a intrebat pe un sihastru:
– Parinte, ce sa fac ca sa ma mantuiesc?
– Frate, a zis batranul, roaga-te mereu, fa ascultare cu dragoste si sa ai smerenie. De vei pazi aceste trei, cu siguranta te mantuiesti.
In toamna anului 1930, rasoforul Vasile pastea oile impreuna cu fratele sau Constantin, pe obcina Muntilor Sihlei. In ceasul acela au trecut pe acolo un pustnic sfant si minunat, arhiereul Ioan, cu diaconul sau. Dupa ce i-a binecuvantat pe amandoi, episcopul, fiind inaintevazator, a zis catre cel mai tanar:
– Frate Constantin, spune-i fratelui Vasile sa se pregateasca si sa mearga inainte, ca are de facut o cale lunga!
Fratii n-au inteles atunci cuvintele acelui sfant sihastru, insa dupa sase luni, fratele Vasile s-a dus catre Hristos pe calea cea lunga si fara de intoarcere.
In primavara anului 1931, acest smerit ascultator s-a imbolnavit si a fost adus in manastire. Odata, pe cand se ruga in fata bisericii, a avut o vedenie infricosata. De frica a inceput a plange si striga cu glas tare:
– Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma! Iar catre parintii care s-au adunat in jurul lui a zis:
– Inchinati-va, parintilor, inchinati-va ca, iata, Stapana noastra a venit aici! Maica Domnului nostru este de fata, cu Mantuitorul in brate! Iat-o deasupra noastra!
– Frate Vasile, de ce ai strigat asa de tare? l-au intrebat calugarii.
– Parintilor, pe cand ma rugam in fata bisericii, deodata a aparut o ceata de diavoli foarte fiorosi cu toiege de foc in maini, care au inceput a ma bate cumplit si a striga: „In zadar te mai rogi, ca nu te-ai mantuit. Tu esti ai nostru, ca esti pacatos!”
Atunci am inceput a striga cu nadejde catre Maica Domnului. In clipa aceea s-a coborat din cer un nor alb, plin de lumina, pana deasupra bisericii. Iar in nor am vazut pe Maica Domnului cu Mantuitorul in brate, zicand catre mine:
– Nu te teme, ca de acum mai ai trei zile si vii la noi! Apoi Mantuitorul ne-a binecuvantat pe toti si s-a ridicat la cer… Parintilor, mare putere si indrazneala are Maica Domnului inaintea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si foarte mult asculta rugaciunile ei!
La urma i-a zis egumenul:
– Frate Vasile, sa nu te insele vrajmasul. Ia aminte de sine si-ti pazeste mintea, ca multe sunt cursele lui. Apoi a zis catre ceilalti frati:
– Daca dupa trei zile fratele Vasile se va duce dintre noi, intr-adevar, Maica Domnului i s-a aratat. Iar daca nu, atunci a fost inselat de diavolul.
Dupa trei zile, exact la aceeasi ora, rasoforul Vasile Ilie a adormit in pace, cu rugaciunea pe buze.
Cine stie cati pustnici sfinti se rugau in clipa aceea pentru odihna sufletului sau!
MONAHUL GHERASIM ILIE – Manastirea Sihastria (1904-1933)
Viata
Era frate cu rasoforul Vasile Ilie, pe care l-a odraslit aceeasi familie aleasa din comuna Sulita-Botosani. Arzand pentru dragostea lui Hristos, in anul 1926 a intrat in nevointa calugareasca la Schitul Cozancea-Botosani. Acolo a fost doi ani ucenic al unui imbunatatit sihastru – schimonahul Paisie Olaru.
In anul 1929 a venit la Manastirea Sihastria, unde s-a nevoit inca 5 ani in desavarsita ascultare, in rugaciune si in cugetare la cele vesnice. Ascultarea lui, ca si a fratilor sai, a fost pastoritul oilor manastirii.
Dupa o nevointa rar intalnita, monahul Gherasim Ilie – acest fiu al ascultarii si al neadormitei rugaciuni – si-a dat sufletul in mainile Domnului, in vara anului 1933.
Fapte si cuvinte de invatatura
Pe cand era ucenic la Schimonahul Paisie in Schitul Cozancea, l-a trimis batranul la o ascultare. Fratele Gheorghe, insa, umbland dupa sfatul mintii sale, a intrat in chilie si a lasat pe masa aceasta scrisoare: „Iarta-ma, parinte Paisie, eu am plecat in padure pentru cinci zile, sa ma pocaiesc”. Mai tarziu, citind batranul scrisoarea, zise: „Acest lucru este din ispita diavolului si nu-i va fi de folos, ca este fara binecuvantare!”
La miezul noptii batu cineva in usa chiliei!
– Binecuvinteaza, parinte Paisie, si ma iarta pe mine, pacatosul!
– Cine esti? intreba batranul.
– Fratele Gheorghe, pacatosul.
– Cum se poate asta? Fratele Gheorghe este plecat in padure sa se pocaiasca, pentru cinci zile!
– Iarta-ma, parinte, ca am gresit!
– Dumnezeu sa te ierte, frate. Intra in chilie si spune-mi ce ti s-a intamplat.
– De mult voiam sa ma rog singur, cateva zile. Deci, am luat Ceaslovul si m-am ascuns in padure, intr-o groapa. Acolo am inceput a face metanii si a ma ruga cu lacrimi. Pe la miezul noptii aud langa mine un glas infiorator: „Ce faci aici?” Ma intorc si vad un arap urias cu chip infricosat. Era vrajmasul. Atunci, cuprins de frica, am luat ceaslovul si am fugit la chilie.
Din ceasul acela, ucenicul nu mai facea nimic fara binecuvantare.
Dupa primirea schimei monahale, parintele Gherasim si-a inmultit nevointa. Repeta zilnic Psaltirea si cele sapte laude pe care le stia pe de rost, iar noaptea facea sute de metanii cu rugaciunea lui Iisus. Era un suflet foarte nevoitor, tainic si avea mare evlavie catre Maica Domnului. Vorbea putin si avea darul lacrimilor.
Parintele Gherasim purta cu sine intotdeauna icoana Maicii Domnului. O invelea intr-un servet curat, o punea in traista, alaturi de Vietile Sfintilor si pleca cu oile la pascut. In padure, agata icoana in trunchiul unui fag, citea Acatistul Bunei Vestiri si facea metanii.
Odata, pe cand se ruga, a inceput a plange cu voce tare inaintea icoanei Maicii Domnului. Trecand pe acolo, un padurar l-a intrebat:
– Ce ti s-a intamplat, parinte, de plangi asa?
– M-am lovit la un picior.
– Lasa, frate, ca o sa-ti treaca!
– Sa dea Dumnezeu sa-mi treaca!
Acest tanar ostas al lui Hristos avea si o alta nevointa de taina. Totdeauna cugeta la moarte si la ceasul infricosatei judecati. Cand auzea ca vreun parinte este greu bolnav, se ducea langa el, il mangaia, se ruga pentru dansul, ii citea din sfintele carti, apoi incepea sa verse lacrimi.
– De ce plangi, parinte Gherasim? il intreba bolnavul.
– Plang pentru ca mi se apropie ceasul mortii, iar eu inca nu m-am pregatit!
Monahul Gherasim se ducea uneori noaptea in cimitir si acolo se ruga si plangea singur. Iar in chilie isi facuse, in loc de pat, un sicriu in care se odihnea cateva ceasuri.
Intr-o zi i-a zis un parinte:
– Cate sicrie de acestea o sa putrezeasca pana vei muri sfintia ta!
– Eu cred in bunul Dumnezeu – a raspuns el – ca acesta imi va fi mie casa de veci!
Dupa putina vreme cuvantul lui s-a implinit.
In primavara anului 1933, egumenul manastirii a cumparat cateva hectare de teren langa Targu Neamt, pentru nevoile obstii. Auzind de aceasta, monahul Gherasim a oftat adanc si a zis catre toti:
– Parintilor, de acum s-a dus linistea si pacea duhovniceasca a calugarilor din manastirea noastra!
Un an mai tarziu cu totii ziceau:
– Cata dreptate a avut parintele Gherasim.
Odata s-a imbolnavit parintele Gherasim si i-a zis egumenul:
– Sa-ti aducem un doctor, sa te faci sanatos? Iar el i-a raspuns cu lacrimi:
– Iertati-ma, parintilor, eu m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi dea necaz si boala, numai sa ma mantuiesc. Deci, daca Dumnezeu a facut mila cu mine, eu sa ma impotrivesc? Lasati-ma in mana si in voia lui Dumnezeu, ca boala este spre mantuirea mea.
Fiind bolnav, parintele Gherasim nu mai putea sluji la biserica. Dar de la Sfanta Liturghie nu lipsea. Statea, fie in strana, fie jos, rezemat de o perna.
– Parinte Gherasim, ii spuneau ceilalti, de ce nu stai la chilie pana te faci mai bine?
– Parintilor, iertati-ma pe mine, pacatosul, am venit sa mai ascult o Sfanta Liturghie. Poate aceasta este ultima din viata mea. Ca nici o slujba nu-i mai de nevoie pentru mantuirea noastra decat dumnezeiasca Liturghie.
Intr-o zi a murit un calugar batran. Atunci parintele Gherasim a zis catre toti cu lacrimi:
– Sa stiti, parintilor, ca, dupa parintele Vasile, mie imi vine randul sa plec din viata aceasta.
– Intr-adevar, in ziua de 14 septembrie, 1933, mult rabdatorul Gherasim Ilie si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, culcat in sicriul pe care singur si-l facuse. Sub capatai i s-a gasit aceasta scrisoare, adresata fratelui sau mai mic, care avea sa fie arhimandritul Cleopa de mai tarziu:
„Iubitul meu frate Constantin,
Sa stii ca pe fratia ta te va tine Dumnezeu mai mult in aceasta viata. Deci, te rog sa nu ma uiti pe mine, pacatosul, la sfintele rugaciuni. Caci si eu, cu multe lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu pentru tine si pentru toti fratii, sa va aduca Domnul pe calea mantuirii!”
IEROSCHIMONAHUL VARLAAM VANTU – Muntele Athos (1833-1934)
Acest parinte a fost un ales nevoitor atonit si un duhovnic renumit. Era fecior de tarani credinciosi, de loc din comuna Buimaceni-Botosani. Dorind sa-si inchine viata lui Hristos, a plecat de tanar in Sfantul Munte si s-a calugarit acolo, la o chilie romaneasca. Dupa mai multi ani de nevointa, parintele Varlaam se intoarce in tara si ramane la Schitul Cozancea-Botosani. Aici este hirotonit si numit egumen in anul 1899.
Timp de 12 ani a condus ieroschimonahul Varlaam Schitul Cozancea. Ca duhovnic iscusit ce era, a crescut multi ucenici in frica de Dumnezeu, deprinzandu-i ascultarea, rugaciunea si milostenia. Sub conducerea lui, Schitul Cozancea a trait o epoca infloritoare.
In anul 1912, batranul egumen se intoarce din nou in Athos, sa-si dea acolo obstescul sfarsit. Spun parintii romani atoniti ca tocmai atunci se nevoia un ieroschimonah moldovean, anume Nicolae, la chilia Sfantul Nicolae din Iufta, pe terenul Manastirii Pantocrator. Parintele Nicolae era tare batran si nu avea ucenici. El incepuse zidirea unei biserici in cinstea marelui ierarh, dar nu avea cu ce s-o termine. Intristat de aceasta, a pus icoana Sfantului Nicolae intr-un copac si se ruga, zicand:
Sfinte Nicolae, eu sunt batran si nu mai pot. Iata, biserica ta ramane neterminata. Tu faci minuni si pe mare si pe uscat. Tu ai dat trei pungi cu galbeni la cele trei fete, da-mi si mie ajutor ca sa termin biserica ta!
Pe cand se ruga batranul cu lacrimi, a sosit si parintele Varlaam in Athos. Deci, ramanand acolo, a terminat biserica Sfantul Nicolae si a adunat cativa ucenici buni. In anul 1934, ieroschimonahul Varlaam s-a savarsit din viata cu sufletul impacat si a fost ingropat langa biserica, alaturi de parintele sau duhovnicesc.
MONAHUL ILARION IONICA – Manastirea Sihastria (+ 1934)
Viata
Parintele Ilarion Ionica a fost un calugar foarte iubitor de Dumnezeu, inchinat din copilarie Maicii Domnului. Era de loc din comuna Racova- Bacau. In tinerete a fost casatorit si a avut copii. Apoi, trecand printr-o grea incercare, a lasat totul si a venit la Manastirea Sihastria. Egumenul Ioanichie Moroi l-a calugarit si l-a randuit iconom si povatuitor peste frati. Dupa douazeci de ani de desavarsita ascultare si smerenie, s-a mutat catre Domnul in varsta de 80 de ani.
Fapte si cuvinte de invatatura
Parintele Ilarion a fost in lume plutas pe raul Bistrita. intr-o noapte de iarna, pe cand se intorcea acasa de la lucru, l-au atacat lupii pe cale. Dupa doua ore de lupta, nu se mai putea apara de ei. Deci, cazand in genunchi, s-a rugat, zicand:
– Maica Domnului, daca ma scapi de aici cu viata, las toate si ma fac calugar.
In clipa aceea s-au auzit glasuri de oameni si o sanie cu clopotei. Lupii au fugit, iar el, fiind salvat, a fost dus in familie. Dupa cateva luni de zile s-a dus la Manastirea Sihastria sa slujeasca lui Hristos.
Trecand un an de zile, diavolul i-a facut o grea ispita. Il cuprinsese o mare intristare si voia sa plece la alta manastire. intr-o noapte, mergand la biserica, se ruga in urma si plangea. Apoi a vazut ca din icoana Maicii Domnu- lui a iesit o femeie cuviincios imbracata, care, apropiindu-se de el, l-a intrebat:
– De ce plangi si esti tulburat, frate Ioane?
– Mi-i urat aici si as vrea sa plec din manastirea aceasta!
– De ce ti-i urat in casa mea? Fii linistit si fa toate cu dragoste, ca de acum nu-ti va mai fi urat niciodata! Apoi acea femeie minunata s-a intors iarasi spre icoana si s-a facut nevazuta. Era Maica Domnului.
Din ceasul acela, fratele Ioan s-a izbavit de aceasta ispita. Mai tarziu, calugarindu-se, a ajuns un monah desavarsit.
Timp de 20 de ani, parintele Ilarion a fost iconomul Manastirii Sihastria. Dimineata mergea la chilia fiecaruia si zicea:
– Haideti, dragii tatei, veniti la ascultare! Apoi pleca inainte cu rugaciunea pe buze si lucra cu fratii toata ziua, facandu-se pilda tuturor de smerenie, de blandete si de nemuritoare dragoste. Seara, cand se intorcea la chilie, batranul facea metanie tuturor, zicand:
– Iertati-ma, parintilor, ca poate v-am suparat cu ceva! Apoi se ducea la chilie si citea acatistul si paraclisul Maicii Domnului.
In primavara anului l933, parintele Ilarion s-a dus in padure dupa lemne si si-a rupt un picior. Mai tarziu, cangrenandu-se rana, batranul se ruga cu lacrimi, zicand:
– Maica Domnului, nu ma lasa, ca greu ma doare piciorul!
Noaptea, pe cand se ruga, a intrat in chilia lui o femeie cuviincioasa, in chipul unei doctorite din Targu Neamt si l-a intrebat:
– De ce plangi, parinte Ilarion?
– Doamna doctorita, mi-am rupt piciorul si ma doare cumplit. Simt ca voi muri si plang ca nu m-am pocait.
Apoi doamna aceea s-a uitat la piciorul lui, l-a atins cu mana si i-a zis:
– Nu mai plange, parinte Ilarion. De acum te vindeci la picior si vei mai trai inca un an de zile. Dupa aceea te vei odihni.
Apoi a iesit doctorita si batranul a adormit. Era Maica Domnului. Dimineata s-a sculat sanatos, a venit la biserica si a spus tuturor minunea Maicii Domnului.
Deci, mai traind exact un an, in aceeasi zi, la Duminica izgonirii lui Adam din Rai, si-a dat sufletul in bratele Maicii Domnului si a fost petrecut de toti la cimitirul manastirii.
MONAHIA MATRONA DOMNARU – Manastirea Horezu (1852-1935)
Era fiica unui mocan din partile Sibiului. Tatal sau s-a facut mai tarziu calugar in Muntele Athos, cu numele de Nicodim, iar copila a fost crescuta la Manastirea Saracinesti-Valcea de la varsta de 5 ani.
In anul 1868 a fost calugarita si trimisa de ascultare la Manastirea Horezu. Acolo si-a continuat nevointa maica Matrona, in rugaciune si smerenie, pana in anul 1922, cand a fost aleasa stareta. Ea a povatuit obstea manastirii timp de patru ani de zile, facandu-se tuturor exemplu de bunatate duhovniceasca.
In anul 1926 s-a imbolnavit greu. Deci, rugandu-se cu lacrimi Maicii Domnului, a fost vindecata in chip minunat si a mai trait inca noua ani. Spuneau maicile ca era nelipsita ziua si noaptea de la biserica. Cu chipul senin, cu rugaciunea pe buze si cu toiagul in mana, mergea cea dintai la slujba si se intorcea cea mai de pe urma.
In vara anului 1935, simtindu-si aproape sfarsitul, si-a chemat ucenicele si le-a spus:
– Maica Olimpiada si maica Gherasima, peste trei zile eu plec din aceasta lume. Ma cheama Domnul si Maica Domnului. Va rog sa traiti in iubire, in smerenie si in ascultare. Niciodata sa nu lipsiti de la biserica. Sa nu adunati avere pe pamant, nici bani, nici haine, ca acestea ne despart de dragostea lui Hristos. Ramaneti in manastire pana la moarte, oricate ispite veti avea. Iar eu ma voi ruga lui Dumnezeu pentru manastire si pentru sfintiile voastre.
A doua zi s-a desteptat de dimineata, s-a imbracat in hainele de calugarie si a zis ucenicei:
– Citeste-mi acatistul Bunei-Vestiri. La sfarsit, maica Matrona a rostit aceste cuvinte de lauda in cinstea Maicii Domnului:
– Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara! In clipa aceea si-a dat duhul.
CUVIOSUL GHELASIE MALOVICEANU – Manastirea Cernica (1858-1936)
Cuviosul ieroschimonah Ghelasie a fost cel mai mare duhovnic si sihastru al Manastirii Cernica din secolul nostru. S-a nascut in comuna Malovat- Mehedinti si a imbratisat viata calugareasca in obstea Sfantului Ierarh Calinic, la anul 1888. Dupa doi ani a primit schima monahala, iar dupa alti cinci ani de ascultare s-a invrednicit de darul preotiei. Parintele Ghelasie a slujit Sfanta Liturghie cu multa credinta si cu lacrimi timp de 20 de ani.
Urmand nevointa calugarilor isihasti, si-a ales sa petreaca restul vietii in chilie, pana la moarte. Timp de inca 20 de ani, acest mare iubitor de liniste s-a rugat ziua si noaptea in chilie si in inima sa, nestiut de nimeni. Aici primea Preacuratele Taine si hrana cea de toate zilele, aici se ostenea cu postul, aici cugeta la Dumnezeu cu lacrimi, aici se impartasea din bucuria Duhului Sfant si tot aici spovedea obstea monahilor si pe credinciosi. Pentru multa sa osteneala s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul cuvantului si al mangaierii, ajungand cel mai iscusit duhovnic al Manastirii Cernica. Aproape toti monahii, elevii seminarului, ca si numerosi credinciosi din Capitala il aveau pe Cuviosul Ghelasie de parinte duhovnicesc. Singur Mantuitorul stie cate inimi zdrobite a mangaiat, cate constiinte apasate a usurat, cate lacrimi si dureri a alinat. Parintele Ghelasie nu era aspru la canon, daca omul inceta a mai face pacatul.
In primavara anului 1936, o fiica duhovniceasca a cerut binecuvantare sa mearga la Mormantul Domnului.
– Te binecuvintez – a zis batranul – sa mergi la Ierusalim si sa te rogi si pentru mine! Sa stii ca acolo te vei calugari, dar cand te vei intoarce in tara, pe mine nu ma vei mai afla in viata.
Intr-adevar, la 7 mai, 1936, Cuviosul Ghelasie – marele duhovnic al Manastirii Cernica – a adormit cu pace, fiind plans de soborul parintilor si de numerosii sai fii duhovnicesti.
Doamne, odihneste cu sfintii pe parintele Ghelasie!
MONAHUL MINA DIACONESCU – Manastirea Turnu (1856-1936)
Acest cuvios calugar era din comuna Berislavesti-Valcea. In tinerete a fost casatorit si a avut copii. Apoi, randuindu-i la casele lor, s-a calugarit in Manastirea Turnu. Aici, fiind luminat de Dumnezeu, a deprins bine tipicul si cantarea bisericeasca, ajungand cantaret vestit in Manastirea Turnu.
Timp de 25 de ani, parintele Mina a impodobit Biserica Domnului si sfintele slujbe cu cantarile si cu dragostea sa. Caci era nelipsit ziua si noaptea de la strana si implinea cu sfintenie datoriile calugaresti. In timpul liber facea ascultare la moara manastirii in tacere si rugaciune. Obisnuia inca parintele Mina sa dea de mancare la pasarile cerului. Zilnic scotea pe cerdacul chiliei resturi de paine si boabe de la moara si se adunau in jurul lui tot felul de pasari din padure. Unele mancau chiar din mainile lui. Parintele Mina era foarte iubit de oameni si de pasari pentru bunatatea lui.
In anul 1936, la praznicul Floriilor, a intrat batranul in trapeza si, ingenunchind in fata staretului, a zis cu lacrimi:
– Parintilor, iertati-ma de tot ce v-am gresit ca eu de acum ma duc. Ma cheama Dumnezeu!
– Ba nu, parinte Mina, ai sa mai traiesti sa canti axionul Sfintei Invieri!
– Nu, parinte staret, ma cheama Dumnezeu. Nu mai pot ramane! Iertati-ma pe mine, pacatosul, si nu ma uitati la Sfanta Liturghie.
Deci, plecand la chilie, dupa o zi, parintele Mina a adormit in pace cu rugaciunea pe buze. Apoi, timp de cateva saptamani, pasarile din padure se adunau pe cerdacul chiliei si ciripeau cu tristete. De aici zburau in stol la mormantul batranului si iarasi ciripeau. Apoi se odihneau pe bratele crucii si se intorceau in padure.
MONAHIA MELITINA BEU – Manastirea Varatec (1860-1938)
Maica Melitina s-a nascut in comuna Saliste, judetul Sibiu. In tinerete a fost casatorita si a avut 7 copii. Dintre acestia, doi baieti si doua fete au imbratisat viata monahala.
Cea dintai a plecat din casa parinteasca fiica cea mai mare, Parascheva. Intrand in obstea Manastirii Varatec, s-a calugarit in anul 1902, cu numele de Pangratia. A doua fiica, Ana, a venit la Varatec in anul 1915 si s-a calugarit cu numele de Lavrentia.
Intre anii 1915-1918 au intrat in obstea Manastirii Neamt si cei doi fii – Nicolae si Ioan. Primul a primit numele de Nectarie, iar al doilea de Ioasaf. Mai tarziu, ambii frati s-au invrednicit de treapta preotiei, ajungand buni slujitori ai altarului si vestiti cantareti.
In anul 1918 a luat jugul lui Hristos si buna mama a celor patru calugari frati, anume Maria Beu, calugarindu-se alaturi de fiicele sale in Manastirea Varatec, cu numele de Melitina. Si s-a smerit maica Melitina douazeci de ani in Manastirea Varatec, intrecand pe multe calugarite cu rabdarea, cu blandetea si cu ravna spre cele duhovnicesti. Vorbea mereu cu Dumnezeu si facea ascultare in tacere. Iar de la biserica nu lipsea niciodata. Venea cea dintai la rugaciune si facea metanii in pridvor pana se deschidea usa bisericii.
In primavara anului 1938, maica Melitina Beu – aceasta venerabila mama si calugarita – s-a savarsit cu pace, dandu-si sufletul in mainile Domnului. Maica Pangratia a ajuns si ea o buna calugarita si neintrecuta cantareata in obstea Manastirii Varatec. La fel si sora ei, Lavrentia. Apoi s-au stramutat si ele din viata aceasta – cea dintai in anul 1953 si a doua in anul 1967 – si s-au asezat langa mormantul mamei lor, Melitina.
In anul 1969 s-a mutat la Hristos Protosinghelul Nectarie Beu, in Manastirea Bistrita-Neamt. Iar in anul 1974 s-a savarsit si Ieromonahul Ioasaf, ultimul fiu, ca pustnic in padurile din jurul Salistei. Asa a trait si s-a jertfit pentru Hristos maica Melitina cu fiii ei, Nectarie si Ioasaf, si fiicele ei, Pangratia si Lavrentia.
Dumnezeu sa-i numere in ceata cuviosilor parinti!
MONAHIA DOMNICA DUMITRESCU – Manastirea Namaesti- Muscel (1858-1938)
Maica Domnica Dumitrescu este pomenita de ucenice ca o vrednica stareta a Manastirii Namaesti. Era de loc din Targoviste si a intrat de mica in nevointa calugareasca.
Timp de 30 de ani a fost ucenica la batrana stareta, monahia Glafira Antoniu, dand dovada de multa ascultare si blandete. In anul 1907, raposand stareta, a fost aleasa in locul ei maica Domnica Dumitrescu. Ea a condus Manastirea Namaesti 31 de ani, ostenindu-se ziua si noaptea pentru folosul de obste si mantuirea fiicelor sale duhovnicesti. Maica Domnica s-a nevoit mult si pentru refacerea bisericii si a chiliilor arse in timpul primului razboi mondial. Apoi a adunat mai multe ucenice pe care le-a crescut si le-a invatat frica Domnului, caci era plina de intelepciune. In anul 1938, stareta Domnica a adormit cu pace, in varsta de 80 de ani.
Daca vreuna dintre ele patimea vreo ispita, indata ii zicea:
– Soro, cand faci vreun pacat, ocaraste-te pe tine, iar nu pe altul, ca sa ai mai multa liniste.
Alta data zicea:
– Prin pacat se indeparteaza harul lui Dumnezeu. Iar glumele, desi nu indeparteaza harul, nu te lasa sa sporesti duhovniceste.
Daca se intampla vreo neintelegere intre ucenicele ei, le sfatuia pe fiecare, zicand:
– Sileste-te, maica, din toate puterile sufletului sa gasesti vina in inima ta, ca sa nu urasti pe nimeni, niciodata. Ca pe cel ce uraste, Evanghelia il pune in rand cu ucigasii de oameni. Fereste-ne, Doamne, de aceasta osanda!
MONAHUL ILARION RADU – Catedrala mitropolitana- Iasi (1871-1938)
Parintele Ilarion Radu a ajuns renumit in toata Moldova pentru marea sa milostenie. Era de loc din comuna Dobreni-Neamt, iar cu metania din Manastirea Neamt. Aici a invatat sa se roage, sa iubeasca pe oameni si sa slujeasca cu credinta Biserica lui Hristos.
In anul 1901 a primit ascultarea de paracliser la Catedrala mitropolitana din Iasi. Era cea mai sfanta ascultare pentru parintele Ilarion. El nu stia sa cante, nu invatase multa carte. Dar stia sa impodobeasca Biserica Domnului ca pe o mireasa. Stia sa aprinda candelele, sa puna flori la sfintele icoane, sa stea de straja langa moastele Cuvioasei Parascheva, sa mentina ordinea si curatenia in catedrala. Stia mai bine ca toti sa toace si sa sune clopotele, chemand lumea la biserica. Treizeci si cinci de ani a implinit parintele Ilarion aceasta ascultare cu desavarsita dragoste, incat era cunoscut tuturor.
A doua mare fapta buna a acestui parinte era milostenia. Fiind foarte iubitor de saraci, de calatori si de copii orfani, parintele Ilarion si-a pus sufletul, chilia, painea zilnica si salariul spre folosul si mangaierea oamenilor. Sfintia sa ii socotea pe toti copiii lui Hristos si frati ai sai. Timp de 35 de ani, acest smerit calugar a fost gazda si parinte sufletesc al multor elevi si studenti saraci din Iasi. Zi de zi si an de an, parintele Ilarion odihnea gratuit in chilia sa pana la 10-20 de elevi si studenti, care nu aveau bani pentru gazda. Ii ospata cu mare dragoste, le facea patul, ii sfatuia cele de folos, le dadea bani pentru carti, ii destepta dimineata, ii punea la rugaciune si ii trimitea la scoala. Sute de elevi si studenti au invatat carte si au ajuns medici, profesori si ingineri, cu ajutorul milostivului parinte Ilarion. Pentru aceasta era cel mai iubit si cautat dintre parintii catedralei.
In anul 1936, parintele Ilarion Radu, tatal saracilor si al elevilor orfani, se retrage la bolnita Manastirii Neamt. Dupa doi ani se muta in odihna lui Hristos, pentru a-si primi plata ostenelilor sale. Drept recunostinta, profesorii si intelectualii, intretinuti de dansul la scoala, i-au pus o placa comemorativa in peretele chiliei, care se pastreaza pana astazi.
MONAHUL STEFAN SIHASTRUL – Manastirea Sfantul Sava-Betleem (+ 1939)
Parintele Stefan era din Dobrogea. In tinerete s-a nevoit la Manastirea Cocos, iar in anul 1920 s-a dus la Mormantul Domnului si a ramas la Manastirea Sfantul Sava.
Acolo s-a ostenit mult si a petrecut sub ascultare 20 de ani, pana s-a mutat din viata aceasta. Ani de zile a fost portar, apoi bucatar, apoi iconom. Toata ziua lucra in tacere, cu rugaciunea lui Iisus in inima si in mintea sa. Spuneau parintii care l-au cunoscut ca sase ani de zile n-a iesit niciodata in afara de zidurile manastirii. La batranete, cand il cuprindea dorul de tara, se urca la turnul manastirii, cale de 1 km, unde poposeau pelerinii. Dupa ce vorbea cu inchinatorii romani, ii saruta pe frunte, se intorcea la chilie si isi continua rugaciunea.
In vara anului 1939, parintele Stefan, imbolnavindu-se, a primit Preacuratele Taine, apoi si-a dat sufletul in mainile Domnului.
PUSTNICII PARTENIE SI GHERASIM – Manastirea Sihastria (+ 1940)
Acesti sihastri erau cu metania din Manastirea Neamt, iar cu locul nasterii, ieromonahul Partenie era din judetul Iasi si monahul Gherasim din judetul Botosani.
La inceputul acestui secol, ieromonahul Partenie impreuna cu ucenicul sau s-au retras la liniste in padurile din jurul Manastirii Sihastria. Acolo si-au facut doua chilii si un mic paraclis intr-o poiana care se numeste pana astazi „Poiana lui Partenie”. Padurile si culmile din jurul Manastirilor Agapia, Secu, Sihastria si Sihla au fost renumite in ultimele patru secole pentru viata pustniceasca. Sute de pustnici vestiti s-au nevoit in aceasta vatra isihasta. Osemintele unora dintre ei si urmele chiliilor se mai intalnesc in padurile din partea locului si astazi. Iar numele lor au ramas in memoria urmasilor, ca toponime legate de poieni, de obcine si de paraie.
In aceasta mica poiana, care le poarta numele, s-au ostenit 30 de ani parintii Partenie si Gherasim, rugandu-se lui Dumnezeu ziua si noaptea pentru ei si pentru lume. Ei iubeau mai ales postul, metaniile, privegherea de noapte si Psaltirea, pe care o citeau necontenit. In sarbatori savarseau dumnezeiasca Liturghie si se impartaseau cu Trupul si Sangele Domnului, impreuna cu alti sihastri din imprejurimi. Hrana si-o agoniseau din aceeasi poiana pe care o cultivau cu cartofi si legume si adunau bureti din padure. Iar painea o primeau din Manastirea Sihastria.
Intr-o zi a venit un frate din Manastirea Sihastria la chilia parintelui Partenie, sa-i ceara cuvant de folos. Iar batranul l-a intrebat:
– Frate, stii Psaltirea pe de rost?- Nu, a raspuns fratele.
Atunci pentru ce stai in manastire, daca nu citesti mereu psalmii lui David?
In ziua aceea a invatat fratele toata Psaltirea pe de rost si nu manca pana n-o termina de rostit in fiecare zi. In anul 1932, Cuviosii parinti Partenie si Gherasim s-au dus sa se inchine la Mormantul Domnului si au ramas acolo, la una din manastiri. Deci, bineplacand lui Dumnezeu, dupa cativa ani s-au savarsit la Manastirea Sfantul Sava, mutandu-se la cerestile lacasuri.
ARHIMANDRITUL GRIGORIE GEORGESCU – Manastirea Cheia-Prahova (1861-1940)
Vrednicul de pomenire arhimandritul Grigorie Georgescu a fost cel mai ales staret al Manastirii Cheia, dupa anul 1900. Fiu de parinti credinciosi, de loc din comuna Sacele-Brasov, la varsta de 18 ani trece Carpatii si se stabileste in Manastirea Ciolanu-Buzau. In anul 1882 se duce la Sfantul Munte pentru a se desavarsi in nevointa duhovniceasca. In anul 1886 primeste tunderea monahala in Schitul Romanesc Prodromul, unde ramane sub ascultare opt ani de zile. Impodobit cu multe fapte bune, in anul 1890, monahul Grigorie se intoarce de la Athos si se stabileste definitiv la Manastirea Cheia. Aici s-a invrednicit de harul preotiei, ajungand un bun duhovnic si slujitor al Sfantului Altar. Intre anii 1894-1909, ieromonahul Grigorie a slujit ca preot si duhovnic, atat la Manastirea Cheia, cat si la manastirea de maici Suzana, savarsind cele sfinte si crescand multi fii duhovnicesti. In anul 1909, parintele Grigorie a fost ales staret al Manastirii Cheia, pe care a condus-o cu multa demnitate si intelepciune timp de 25 de ani. Slujea cu evlavie cele sfinte, predica frumos, mangaia oamenii, imbarbata pe calugari, ajuta copiii saraci la scoala, mentinea o deplina ordine si disciplina in manastire. A ajutat, de asemenea, la constructia unor biserici noi prin sate, precum si la inaltarea unei scoli primare in comuna Izvoarele-Prahova.
Numele parintelui Grigorie era renumit pe Valea Teleajenului. Un duhovnic model pentru mireni si calugari. Veneau la el credinciosi din Tara Barsei, din partile Brasovului, din tinutul Prahovei si de pe Valea Buzaului si il gaseau pe parintele plin de dragoste si aprins ca o candela. Asa a luminat batranul, ca o faclie intre oameni, o jumatate de secol. In anul 1934 se retrage din staretie, iar in anul 1940 se muta la odihna cea de veci, in lumina lui Hristos.
CUVIOSUL IOIL MONAHUL – Schitul Pestera Ialomicioarei (+ 1940)
Parintele Ioil a fost un calugar al rugaciunii si al ascultarii. Era de loc din comuna Avrig-Sibiu. Spre sfarsitul secolului XIX a venit sa slujeasca lui Hristos in Schitul Pestera Ialomicioarei.
Cea mai aleasa nevointa a parintelui Ioil era rugaciunea intarita prin post. Toata viata manca o data pe zi, legume si verdeturi fierte. Iar daca vrajmasul il ispitea sa manance inainte de vreme, el se ocara pe sine, zicand:
– Mai rabda, ticalosule, daca vrei sa mi te faci calugar, ca nu este acum vremea mancarii, ci a rugaciunii!
Ziua facea ascultare in schit, zicand in taina rugaciunea lui Iisus, iar noaptea priveghea, citind la Psaltire si facand metanii. Apoi, indata ce se culca, vrajmasul il supara cu tot felul de naluciri. Uneori ii batea in usa, zicand:
– Parinte Ioil, iesi afara ca te cheama staretul! Alteori intra in chilie in chip de femeie si-i zicea:
– Parinte Ioil, am venit sa te vad. Ma cunosti?
Iar bunul nevoitor, intelegand cursele vicleanului diavol, il alunga cu aceasta rugaciune:
– Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui… Apoi adauga:
– Piei, satano, din chilia mea, loveasca-te Sfanta Cruce! Si asa se izbavea.
Batranul a fost un timp iconom la Schitul Pestera si era tuturor pilda de bunatate, de smerenie si de ascultare. Pentru viata lui aleasa a primit de la Dumnezeu darul inainte-vederii. Ca vedea pe fiecare de ce patima era stapanit. Cand se apropia cineva de el, il sfatuia, zicand:
– Frate, lasa-te de pacatul cutare, ca am vazut pe diavolul cum te stapanea!
stfel, multi ascultau de sfatul batranului si se pocaiau.
Asa s-a nevoit parintele Ioil in Schitul Pestera, mai bine de 40 de ani. Apoi s-a mutat la Domnul, fiind gasit in chilie cu Psaltirea langa el.
IEROMONAHUL IGNATIE RADULESCU – Manastirea Sfantul Sava-Betleem (+ 1940)
Acest parinte iubitor de Hristos era de loc din judetul Prahova, iar cu metania din Manastirea Sinaia. Aici a stat sub ascultare peste 20 de ani, petrecand in placere de Dumnezeu si invrednicindu-se de darul preotiei. Apoi, dorind sa se inchine la Mormantul Domnului, in anul 1925 a plecat la Sfintele Locuri si a ramas in Manastirea Sfantul Sava din pustiul Iudeii. Acolo se nevoiau inca doi calugari romani, rabdand impreuna lipsa, arsita si strainatatea. Mai tarziu, afland in apropiere o pestera, parintele Ignatie s-a retras la pustie, savarsind sapte ani deplini in aspra osteneala pustniceasca. Iar nevo- inta, lacrimile si ispitele de la diavoli pe care le-a rabdat acolo, singur Dumnezeu le stie. Deci, intorcandu-se din nou in lavra, s-a imbolnavit si a zacut cinci ani in chilie, fiind ingrijit de ierodiaconul Veniamin Trifan, fost vietuitor in Schitul Buluc din judetul Vrancea. Spuneau parintii ca uneori iesea batranul in usa chiliei si privea spre turnul din afara, unde poposeau pelerinii, dorind sa vada vreun roman din tara. Dar pentru dragostea lui Hristos rabda barbateste, atat boala, cat si strainatatea.
Intr-o zi a chemat la sine pe ucenicul sau si i-a zis:
Parinte Veniamin, sa fii binecuvantat de Dumnezeu si de mine! Domnul sa-ti rasplateasca dragostea cu care m-ai ingrijit!
Apoi s-a luminat si s-a veselit la fata si indata si-a dat duhul.
MONAHUL IOV BURLACU – Manastirea Neamt (1874-1941)
Viata
Cuviosul Iov monahul a fost unul din cei mai duhovnicesti calugari din obstea Manastirii Neamt: mare nevoitor, vestit farmacist si cunoscator de plante medicinale si un mare iubitor de saraci.
S-a nascut in comuna Boroaia-Suceava. In anul 1906, luandu-si crucea, a urmat lui Hristos, facandu-se calugar in Manastirea Neamt. Aici s-a nevoit timp de 35 de ani, avand aceeasi ascultare de farmacist al manastirii si ingrijitor al parintilor batrani si bolnavi de la bolnita.
In toamna anului 1941, Cuviosul Iov monahul a adormit cu pace si a fost inmormantat in cimitirul manastirii.
Fapte si cuvinte de invatatura
Parintele Iov intrecea pe toti ceilalti calugari din manastire cu aceste trei fapte bune: cu postul, cu neincetata rugaciune si cu trezvia mintii. Permanent avea privirea in jos si cugeta la moarte. Mintea lui era plina de intreaga intelepciune, fata senina si inima mereu deschisa pentru toti.
Spunea ucenicul lui ca niciodata n-a vazut pe parintele Iov razand sau vorbind cuvinte de prisos. Vorbirea lui era foarte scurta si cuvintele patrundeau ca niste sageti in inima fiecaruia. Manca o data pe zi seara si dormea cateva ore pe noapte pe o banca, avand sub cap un bolovan de piatra invelit cu ziar.
Uneori zicea batranul:
– Fratilor, fiecare sa fie gata de drum, ca nimeni nu este vesnic pe pamant. Si daca nu vom avea ce arata lui Hristos, cum vom sta in fata Lui?
Alteori iarasi zicea parintele Iov:
– Cum se inseala omul de dulcetile vietii acesteia! Ba, ajunge atat de lipit de materie, incat refuza bucuriile vietii vesnice. De aceea, un astfel de om face totul ca sa nu mai moara. Iar cand vine moartea, il afla nepregatit si deznadajduit. Cel nepregatit moare de moarte grea. Iar cel pregatit asteapta cu bucurie ceasul mortii la care a cugetat toata viata. Sfarsitul lui este plin de pace si nadejde, caci se duce la Hristos.
Parintele Iov era un mare cunoscator al plantelor medicinale si un renumit farmacist. Singur aduna plantele, vara, din poieni si paduri, le conser- va si facea din ele siropuri si alifii, pe care apoi le distribuia gratuit la calugarii si mirenii bolnavi. Timp de 30 de ani a fost farmacist si infirmier la bolnita Manastirii Neamt. Numele lui era cunoscut peste tot. Caci veneau la el calugari si mireni bolnavi din toate manastirile si satele din imprejurimi, iar parintele Iov ii primea cu dragoste, ii consulta si le dadea medicamente preparate de el si multi se vindecau.
Acest parinte iubitor de Dumnezeu ingrijea cu mare dragoste pe calugarii suferinzi de la bolnita. Acolo isi avea chilia si farmacia. Acolo zabovea ziua si noaptea langa capataiul bolnavilor, mangaind si legand ranile, primenind paturile sau impartind mancarea adusa de la trapeza. Pentru aceasta toti il iubeau pe parintele Iov si il numeau „parintele nostru”. Aceasta ascultare a dus-o cu bucurie pana la sfarsitul vietii.
Spunea ucenicul lui ca parintele Iov era, mai ales noaptea, nelipsit de la biserica. Tot timpul statea in picioare in urma tuturor, cu privirea in jos si cu rugaciunea pe buze. Apoi se intorcea la chilie si citea acatistul si paraclisul Maicii Domnului, catre care avea mare evlavie.
Bunul nevoitor era, de asemenea, foarte milostiv cu cei saraci. Zilnic veneau la el copii orfani, bolnavi, oameni saraci din satul Pipirig si-i cereau milostenie. Iar parintele Iov ii ospata pe toti cu mancare de la bolnita. Apoi le dadea cate un ban, iar celor bolnavi le impartea medicamente si ii trimitea cu pace la casele lor.
Spunea ucenicul sau ca pe fiecare il aseza la masa cu dragoste si il intreba:
– Cum vrei sa fie ciorba, mai calda sau mai rece? Iar pe altul il intreba:
– Vrei ceai amar pentru stomac sau o baie calda la picioare?
Cum dorea fiecare, asa il servea, cu o dragoste rar intalnita, caci parintele Iov era intarit si umbrit de darul Duhului Sfant.
Odata l-a intrebat un parinte daca monahul este dator sa dea milostenie la saraci. Iar batranul a raspuns:
– Daca ai, trebuie sa dai! Numai daca nu ai nimic, nu esti dator sa dai milostenie.
– Dar calugarii nu sunt scutiti de milostenie? Eu cred ca numai mirenii sunt datori sa o faca.
– Da, a raspuns batranul, calugarii adevarati sunt scutiti de milostenie, Dar esti calugar? Calugarii nu trebuie sa aiba nimic, sa fie lipsiti de orice materie, sa poarte o singura haina, si aceea veche. Insa, daca ai si nu dai milostenie, poti sa scapi de mustrarea oamenilor, dar de mustrarea lui Dumnezeu nu poti scapa.
Intr-o zi, parintele Iov a cumparat o icoana frumoasa cu suma de 700 de lei. Mai tarziu, un credincios l-a intrebat:
– Nu-mi vinzi mie icoana aceasta? Tare este frumoasa!
– O vand.
– Cat sa-ti dau pe dansa, parinte?
– Trei sute de lei.
Auzind aceasta, ucenicul l-a intrebat:
– De ce ai vandut icoana cu jumatate de pret?
– Daca o dadeam cu cat am cumparat-o, nu mai aveam pomana. Iar daca o dadeam fara bani, ma biruia gandul mandriei. In felul acesta am facut si milostenie, si am scapat si de mandrie.
Un parinte i-a dat batranului o haina groasa de iarna, ca era sarac. Iar parintele Iov, vazand un om lipsit care avea 7 copii, i-a dat lui haina. Intr-o zi l-a intrebat cel ce-i daduse haina:
– Unde este haina pe care ti-am dat-o, parinte Iov? Nu cumva ti-a furat-o cineva?
– Iarta-ma, parinte, a raspuns batranul, a venit la mine un om cu multi copii si i-am dat-o lui, ca eu am de toate, slava Domnului!
ARHIMANDRITUL ANTIPA DINESCU – Schitul Prodromul-Athos (1859-1942)
Acest venerabil duhovnic si arhimandrit a fost cel mai vrednic staret al Schitului Prodromul, dupa anul 1900. S-a nascut in judetul Prahova, din parinti iubitori de Dumnezeu. Fiind chemat de Duhul Sfant la viata calugareasca, in anul 1880 s-a dus la Schitul Romanesc Prodromul din Muntele Athos. Acolo s-a calugarit si a invatat ascultarea, smerenia si cantarea bisericeasca de la cei mai buni calugari romani, printre care se distingea Schimonahul Nectarie protopsaltul.
In anul 1890 s-a invrednicit de darul preotiei, savarsind cele sfinte cu deosebita evlavie. Apoi a fost numit superior al Schitului Darvari din Bucuresti, metocul Schitului Prodromul, dovedindu-se un duhovnic iscusit. In anul 1900 a fost ales de toti staret al Schitului Prodromul, pe care l-a condus cu o rara blandete si intelepciune timp de 14 ani. Era duhovnic ales, preot iubitor de cele sfinte, calugar cu bun chip, staret si parinte cu multi fii sufletesti. Iata darurile staretului Antipa Dinescu. Sub egumenia lui, Schitul Prodromul a trait o epoca de inflorire, avand o obste de peste 100 de calugari.
In anul 1914, Cuviosul Arhimandrit Antipa vine in tara cu cativa ucenici si ajunge staret al Manastirii Caldarusani, pe care o povatuieste cu o rara pricepere 20 de ani. Pe langa buna chivernisire a manastirii, parintele Antipa devine mare duhovnic al calugarilor si al mirenilor, cautat si pretuit de toti. Retragandu-se din nou in Athos, s-a nevoit 8 ani impreuna cu ucenicul sau, intr-o chilie pe malul marii, ajungand duhovnic vestit in tot muntele. Savarsindu-si calatoria, in anul 1942 si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost ingropat acolo, langa mare.
ARHIDIACONUL VARLAAM ARGHIRESCU – Mitropolia Moldovei si Sucevei (1863-1942)
Viata
Parintele Varlaam Arghirescu a fost un calugar renumit in manastirile Moldovei si un devotat slujitor al Bisericii lui Hristos.
Era de loc din comuna Hangu, judetul Neamt. La varsta de 18 ani a intrat in Manastirea Neamt. Dupa cativa ani de ucenicie a fost facut calugar si apoi hirotonit diacon de staretul Timotei. In anul 1892 a fost trimis ca slujitor la Catedrala Mitropoliei din Iasi. Aici a facut desavarsita ascultare timp de 50 de ani. In vara anului 1942 a adormit cu pace si a fost inmormantat la Manastirea Cetatuia.
Fapte si cuvinte de invatatura
Arhimandritul Varlaam slujea in biserica Manastirii Neamt cu mare evlavie si canta ingereste de frumos. Auzindu-l odata cantand si stiind petrecerea lui, mitropolitul Iosif Naniescu l-a luat la catedrala din Iasi, unde a ramas pana la sfarsitul vietii.
Spuneau batranii ca parintele Varlaam iubea asa mult biserica, precum iubea pe Hristos. Toata ziua zabovea in catedrala, aseza vesmintele, potrivea candelele, matura pe jos, statea de veghe langa moastele Cuvioasei Parascheva. Iar cand slujea, misca toate inimile si scotea multe lacrimi prin frumusetea cantarii. De aceea il cunostea tot orasul si fiecare se folosea de ne vointa lui.
Acest vrednic slujitor al Bisericii lui Hristos a fost cincizeci de ani paracliser si vesmantar la catedrala. Spuneau parintii despre el ca se incuia singur in biserica si niciodata nu iesea afara pana nu se termina slujba si curatenia. Apoi facea trei metanii la moastele Cuvioasei Parascheva si venea la chilie.
Spuneau ucenicii lui ca parintele Varlaam nu ingaduia nimanui sa vorbeasca in biserica. Daca auzea pe cineva vorbind, se oprea sa mai citeasca sau sa cante la strana. Apoi iarasi continua. Cand intra el in biserica, ceilalti isi ziceau:
– Taceti, ca vine parintele Varlaam!
Spuneau iarasi despre dansul ca nu ingaduia sa se citeasca repede la strana. Daca vreun cantaret citea neclar si in graba, batranul il oprea si incepea el sa citeasca rar si sa cante din nou, zicand: Graiurile mele asculta-le, Doamne, intelege strigarea mea (Ps. 5,1).
O alta fapta a parintelui Varlaam era milostenia. Urmand exemplul marelui mitropolit Iosif, el impartea totul la saraci, la vaduve si la elevi. Salariul nu-i ajungea niciodata. De aceea mereu se imprumuta. Cea mai mare milostenie o facea insa cu elevii si studentii saraci din Iasi. Zilnic veneau la batranul, ca la un adevarat parinte duhovnicesc, si-i cereau bani pentru taxa, pentru carti, pentru gazda. Iar parintele ii mangaia cu cuvantul si-i intreba:
– De cat ai nevoie?
– De o suta de lei.
– Iata banii. Da-mi chitanta.
– Parinte Varlaam, cand sa ti-i dau inapoi?
– Lasa, cand am nevoie, ti-i cer eu. Bine ca am chitanta! Insa batranul nu mai cerea niciodata banii inapoi.
Spuneau ucenicii lui ca in ziua cand lua salariul, se adunau la chilia lui numerosi elevi si copii saraci. Caci se anuntau unii pe altii, zicand:
– Haideti la Mitropolie, ca astazi parintele Varlaam isi ia salariul!
Nu putini dintre ei au ajuns oameni invatati, cu banii dati de parintele Varlaam.
Odata a venit la el o femeie de la tara, plangand:
– Parinte, sunt o vaduva cu 7 copii. Zilele acestea mi-a murit vaca cu lapte si n-am cu ce cumpara alta.
– Lasa, mama, nu mai plange. Cat costa o vaca cu lapte?
– Costa o mie de lei.
– Iata, ai de la mine doua mii de lei pentru doua vaci. Multumeste Cuvioasei Parascheva si nu spune la nimeni.
Asa intelegea parintele Varlaam sa implineasca Evanghelia lui Hristos.
Intr-o zi, un om din Dorohoi i-a zis:
– Parinte Varlaam, imprumuta-mi o mie de lei sa-mi cumpar ceva din Iasi. Cum ajung acasa, iti trimit imediat banii.
– Bine, frate, poftiti o mie de lei.
Dupa cinci ani, s-a dus ucenicul la Dorohoi si i-a spus batranul, zambind:
– Frate, daca te intalnesti cu cutare om, intreaba-l, a mai ajuns acasa de cinci ani de zile?
Spuneau ucenicii arhidiaconului Varlaam ca timp de 50 de ani, cat a slujit la Mitropolie, nu a lipsit nici o data de la biserica, iarna nu facea foc in chilie si nici nu a fost vreodata bolnav, caci darul lui Dumnezeu era cu dansul.
In vara anului 1942, parintele Varlaam a fost gasit dimineata adormit in Domnul, culcat pe masa, cu cheile catedralei sub capatai. Nu s-a gasit in chilia lui nici un fel de avere, decat o lada plina cu mii de chitante adunate de la elevi si studenti pe care ii ajutase timp de o jumatate de veac.
Aceasta era cea mai mare avere a parintelui Varlaam!
MONAHUL IOANICHIE STURZU – Manastirea Secu (1880-1943)
Parintele Ioanichie Sturzu a fost vestit alinator al suferintelor omenesti cu ajutorul plantelor medicinale. S-a nascut in comuna Pipirig si a fost in tinerete pastor de oi. Apoi, iubind viata calugareasca, a luat jugul lui Hristos in Manastirea Secu si era in toate foarte ascultator, bland la cuvant si milostiv.
Milostenia catre aproapele o savarsea parintele Ioanichie, atat ca arhondar, prin primirea credinciosilor la arhondaric (camere de oaspeti), cat mai ales prin ingrijirea bolnavilor de reumatism cu propriile sale maini. Fiind un bun cunoscator al plantelor medicinale, parintele Ioanichie le aduna din vreme, le prepara si astepta sa le foloseasca. Nu departe de chilia lui avea o casa cu patru incaperi, un fel de bolnita cu paturi si cazi pentru baie. Aici primea gratuit oameni din sate, bolnavi de reumatism, pe care ii tinea pana se simteau mai bine.
Iar tratamentul il facea astfel: mai intai cerea bolnavilor sa se marturiseasca de pacatele lor; apoi ii pomenea la biserica si la Sfantul Maslu; le pregatea zilnic bai calde din plante, pe care le prepara cu mainile sale. La amiaza aducea bolnavilor mancare de la trapeza si asa continua bunul nevoitor timp de 15-20 de zile. Marturiseau batranii care l-au cunoscut pe parintele Ioanichie, ca bolnavii care se tratau la el se intorceau mai sanatosi la casele lor, iar unii dintre ei se vindecau definitiv cu rugaciunea si cu tratamentul sau. Pentru o nevointa ca aceasta, numele si milostenia parintelui Ioanichie erau cunoscute peste tot.
Aceasta a fost osteneala sa timp de 25 de ani. Apoi, imbolnavindu-se si el ca un muritor, in anul 1943 s-a mutat la cele vesnice, unde nu este durere nici intristare, nici suspin.
MONAHIA EPIHARIA MOISESCU – Manastirea Bistrita-Valcea (1870-1943)
Aceasta calugarita iubitoare de Hristos este renumita in monahismul nostru mai ales pentru faptele sale de binefacere. Era de loc din Sacele- Brasov. Din tinerete a intrat in Manastirea Suzana unde a primit tunderea monahala. In anul 1900 a fost numita educatoare la Leaganul de Copii „Sfanta Ecaterina” din Bucuresti. Aici activeaza zece ani, crescand in frica de Dumnezeu mii de copii orfani. Intre anii 1910-1916 a fost conducatoarea unui orfelinat de fete din Bucuresti, fiind ajutata de alte doua calugarite.
Apoi orfelinatul s-a stramutat definitiv la Manastirea Bistrita-Valcea, unde a functionat neintrerupt timp de 40 de ani. Pe langa orfelinat, s-au infiintat aici o gradinita de copii, o scoala elementara de patru clase, un seminar monahal de calugarite si mai tarziu un liceu de fete orfane, cu ateliere de tot felul. Toate aceste scoli din cadrul Manastirii Bistrita au format asa numita „Asociatia Acoperamantul Maicii Domnului”, organizatie monahala filantropica unica in monahismul romanesc.
Sufletul acestui asezamant a fost venerabila calugarita Epiharia, direc- toarea asociatiei, ajutata de maicile Olga si Teodosia Gologanu. Timp de noua ani de zile, maica Epiharia impreuna cu ucenicele ei au crescut si au educat nenumarati copii fara parinti, invatandu-i carte, o meserie si picurandu-le in suflet credinta in Dumnezeu si dragostea de oameni, ca niste adevarate mame duhovnicesti. Astfel, monahismul nostru isi recapata din nou rolul spiritual din trecut.
In anul 1925, maica Epiharia a fost numita stareta la Manastirea Horezu, lasand in locul sau pe ucenica ei cea mai apropiata – monahia Olga Gologanu. Dupa opt ani de buna organizare a Manastirii Horezu, maica Epiharia Moisescu se reintoarce la Bistrita in mijlocul sutelor de orfani. Apoi, cerandu-si de la toti iertare, si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost inmormantata la Schitul Papusa din apropiere.
PROTOSINGHELUL IOSIF CRACIUN – Manastirea Neamt (1864-1944)
Acest cuvios parinte a fost un mare sihastru, duhovnic si exorcist din obstea Manastirii Neamt.
S-a nascut in comuna Garcina, judetul Neamt. In tinerete a fost casatorit. Apoi, murindu-i sotia in anul 1911, cu sfatul vestitului pelerin Gheorghe Lazar al carui ucenic era, a luat jugul vietii calugaresti in obstea Manastirii Neamt. Dupa doi ani de rugaciune si ascultare a primit schima monahala si s-a nevoit cativa ani in Schitul Vovidenia din apropiere. Apoi, cu binecuvantarea staretului, schimonahul Iosif Craciun s-a retras la liniste in padurile seculare de langa Schitul Icoana, unde s-a nevoit aproape zece ani in pustie, singur cu Dumnezeu, rabdand tot felul de ispite de la diavoli, de la trup si de la oameni.
Cea mai mare nevointa a lui era postul indelungat, unit cu privegherea de noapte si citirea Psaltirii. Cu aceste trei arme izgonea de la sine toate ispitele trupesti si diavolesti, ajungand cunoscut in tot tinutul Neamt. Pentru rabdarea si smerenia lui, parintele Iosif s-a invrednicit de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor rele din oameni. De aceea alergau la chilia lui tot felul de epileptici si oameni bolnavi, lipsiti de mangaiere. Iar batranul ii primea pe toti cu dragoste si se ruga pentru sanatatea lor pana se vindecau.
Iata cum se ruga parintele Iosif pentru bolnavi:
Mai intai trimitea bolnavul in manastire sa-si marturiseasca pacatele si sa-i faca preotii Sfantul Maslu. Apoi se intorcea bolnavul la chilia lui din padure, unde era pus la post si rugaciune trei zile si trei nopti. Impreuna cu el posteau toate rudele bolnavului si insusi sihastrul Iosif si citeau la Psaltire ziua si noaptea. A treia zi, cei mai multi bolnavi se vindecau. Cei care nu se vindecau repetau aceeasi nevointa pana se izbaveau de diavolul, ca nu poate rabda vrajmasul rugaciunea si postul celor smeriti.
Pentru niste vindecari ca acestea si pentru sfaturile sale pline de intelepciune, parintele Iosif ajunsese vestit in tot centrul Moldovei, cu numele de „Pustnicul de la Icoana”.
In anul 1926, schimonahul Iosif a fost chemat in obste si dupa doi ani a fost hirotonit diacon si preot. Astfel, pustnicul Iosif a devenit cel mai cautat duhovnic si exorcist al Manastirii Neamt, intre 1928-1944. Zilnic veneau credinciosii la chilia lui: tarani si oraseni, sanatosi si bolnavi, tineri si batrani, calugari si mireni, cersetori si avuti. Toti cautau pe parintele Iosif. Desi era aspru la canon, ei doreau sa se marturiseasca la el, sa se faca sanatosi, sa-i ceara un sfat.
Pentru primirea si ingrijirea bolnavilor, parintele Iosif avea o casa data de manastire, afara de incinta. Era o adevarata bolnita. Acolo primea batranul pe toti, iar el statea in mijlocul lor ziua si noaptea, cu crucea in mana si cu epitrahirul pe piept. Astfel, multi din cei bolnavi se vindecau, iar ceilalti se intorceau usurati de pacate si mangaiati la casele lor. Mijloacele de vindecare pentru toti erau aceleasi: cat mai multa rugaciune, Spovedania, Sfantul Maslu, moliftele Sfantului Vasile, Sfanta Impartasanie si, neaparat, trei zile de post. O alta nevointa a marelui duhovnic Iosif a fost lucrarea cea de taina a rugaciunii lui Iisus, prin care vorbea neincetat cu Hristos, precum si milostenia la cei lipsiti.
Aceasta a fost petrecerea Cuviosului Iosif Craciun, duhovnicul Manastirii Neamt. Apoi, chemandu-l Dumnezeu, in primavara anului 1944 s-a mutat la cerestile lacasuri, fiind pomenit pana astazi de numerosii sai fii duhovnicesti.
PROTOSINGHELUL IOANICHIE MOROI – Manastirea Sihastria (1859-1944)
Viata
Acest cuvios parinte a fost in secolul nostru cel mai vestit staret al Manastirii Sihastria. Nascut in orasul Zarnesti-Brasov, mai intai s-a casatorit si a avut doi copii. Apoi, dorind sa urmeze lui Hristos, a intrat in nevointa calugareasca impreuna cu sotia si copiii sai. Intre anii 1890-1900 s-a nevoit la un schit romanesc din Muntele Athos. Apoi s-a reintors in tara si a petrecut la Manastirea Neamt timp de noua ani.
In anul 1909 a fost numit egumen al Manastirii Sihastria, ascultare pe care o duce cu demnitate timp de 35 de ani. Dupa ce reorganizeaza in intregi- me viata monahala din aceasta sihastrie si aduna in jurul sau peste 40 de ucenici, Protosinghelul Ioanichie Moroi se muta la cele vesnice in toamna anului 1944.
Fapte si cuvinte de invatatura
Dorind sa-si ia asupra-si jugul nevointei calugaresti, tanarul Ioan Moroi a cerut sfatul marelui pelerin Gheorghe Lazar, al carui ucenic era. Iar acesta i-a spus:
– Stai un an de zile sub ascultare la Schitul Pestera Ialomicioarei si citeste cate o Psaltire in fiecare zi. De vei rabda ispitele vrajmasului si nu te va amagi, atunci poti sa te faci calugar.
Deci, a petrecut in schit cateva luni de zile, ziua facand ascultare, iar noaptea priveghind si citind la Psaltire. intr-o noapte, pe cand se ruga in coliba sa din marginea padurii, a venit un calugar strain si i-a zis:
– Ce faci aici, frate Ioane, si de ce te chinuiesti asa?
– Parinte, vreau sa ma fac calugar.
– Rau te-ai inselat. Nu vei putea ramane in manastire. Iata, femeia ta acasa traieste cu alti barbati si-ti risipeste toata averea.
– De unde stii sfintia ta aceasta? l-a intrebat tanarul tulburat.
– Eu am trait 40 de ani in pustiul Iordanului si am primit de la Dumnezeu darul inaintevederii, incat stiu si gandurile omului.
– Deci, ce sa fac, parinte, acum?
– Du-te acasa si fii stapan pe sotie si pe avere.
Apoi calugarul acela s-a apropiat de foc si, sarind in vapaie, s-a facut nevazut. Era diavolul.
Cuprins de ganduri, tanarul Ioan Moroi a plecat spre casa in ceasul acela, patimind multe ispite pe cale. Mai tarziu, vazandu-l batranul Gheorghe Lazar, i-a spus:
– Nu poti duce acum jugul calugariei. Mai ramai un timp in familie.
In anul 1890, tanarul Ioan Moroi s-a dus cu alti pelerini sa se inchine la Mormantul Domnului. Apoi, ajungand la pestera Cuviosului Xenofont, a intalnit un pustnic sfant care i-a spus:
– Frate Ioane, ai venit aici sa cauti oameni sfinti? Niciodata in viata sa nu te iei dupa om, oricat de sfant ti s-ar parea. Ca astazi te folosesti de el, iar maine te poti sminti. Voiesti sa ai calauza in viata? Citeste Sfanta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti si urmeaza pe cat poti cuvintele lor, ca de ei niciodata nu te vei sminti.
Sa stii ca te vei face calugar in Sfantul Munte, dar dupa cativa ani te vei intoarce in tara ta si vei ajunge preot si incepator de frati, iar la sfarsitul vietii vei avea mari ispite. Insa, de vei avea rabdare, cu ajutorul lui Hristos pe toate le vei birui si te vei incununa.
Aceasta prevestire s-a implinit intocmai in viata Protosinghelului Ioanichie Moroi.
In anul 1909, invrednicindu-se de darul preotiei, parintele Ioanichie a fost numit egumen la Schitul Sihastria, care era in paragina. Spuneau ucenicii lui ca 35 de ani a suferit in schit tot felul de ispite, lipsuri, asupriri de la diavoli, amenintari de la oameni, boli si alte nevoi. Insa, pentru credinta si rabdarea lui, cu ajutorul Maicii Domnului, a facut dintr-un schit pustiu cea mai aleasa sihastrie din tara romaneasca.
Spuneau parintii ca din prima zi a introdus in biserica liturghia zilnica si cele sapte laude, dupa randuiala Manastirii Neamt. Insa niciodata nu dadea binecuvantare de inceperea slujbei pana nu erau toti fratii adunati.
Spuneau iarasi despre dansul ca intotdeauna savarsea cele sfinte cu mult post, cu credinta si cu lacrimi. Mai ales in Postul Mare, nu primea hrana decat sambata si Duminica. In celelalte zile se intarea numai cu Preacuratele Taine.
Se mai spunea despre acest staret ca timp de 20 de ani a slujit zilnic Sfanta Liturghie cu aceeasi dragoste pentru Hristos, deoarece era singur preot si duhovnic in schit.
Randuiala Manastirii Sihastria, sub staretul Ioanichie Moroi, era aceasta:
– participarea intregii obsti la Utrenie si Sfanta Liturghie; cel care nu venea la biserica din lenevie era pus a doua zi la post pana seara;
– spovedania generala a calugarilor in fiecare vineri;
– impartasania pentru schimonahi si bolnavi o data pe saptamana, sambata, iar pentru ceilalti la trei saptamani;
– viata era intru totul de obste; nimeni nu avea voie sa aiba ceva personal; imbracamintea, chilia si cele de nevoie se dadeau de manastire;
– masa se servea lunea, miercurea si vinerea o data pe zi, la orele 3 dupa-amiaza, iar in celelalte zile de doua ori, dupa tipicul Sfantului Sava; nimanui nu-i era ingaduit sa manance la chilie, afara de cei bolnavi;
– la ascultare mergeau cu totii, impreuna cu egumenul manastirii, si fiecare era dator sa lucreze in tacere, pentru a putea rosti rugaciunea lui Iisus;
– la chilie calugarii citeau mai ales Psaltirea, Patericul si Vietile Sfintilor, iar cele sapte laude si canonul nu le ramaneau niciodata nefacute.
In anul 1925, dupa indreptarea calendarului, Protosinghelul Ioanichie era in mare indoiala. Nu stia daca este bun sau nu stilul nou. Deci, s-a inchis in chilie si a inceput sa posteasca si sa se roage pana ce Dumnezeu ii va da un semn cum sa tina.
Dupa aproape 20 de zile de post, batranul a fost gasit in chilie foarte slabit. Apoi, intarindu-se cu Preacuratele Taine si cu putina mancare, a doua zi a spus fiilor sai duhovnicesti:
– Multe ispite am patimit in aceste zile de la diavoli. Ca uneori ma amenintau sa ma omoare. Alteori ma bateau cu toiege de foc. Odata am vazut o ceata de diavoli, zicand:
– Hai sa taiem pe batranul acesta, ca vrea sa se faca sfant! Apoi au strigat cu manie asupra mea:
– Cine ti-a spus tie ca astazi se mai fac sfinti?
– Dar voua cine v-a spus ca nu se mai fac? le-am raspuns. In alta zi mi-au spus cu manie:
– Degeaba mai postesti, ca tot in mainile noastre o sa vii! Iar eu le-am zis:
– Eu am nadejde in mila lui Dumnezeu, ca ma voi izbavi de mainile voastre!
Dupa mai multe zile de post, am vazut deasupra mea in vazduh trei sfinti imbracati arhiereste care semanau cu Sfintii Trei Ierarhi. Cel din mijloc mi-a zis cu glas ca de trambita:
– Ioanichie, de ce te indoiesti si nu faci ascultare? Nu stii ca ascultarea este mai mare decat jertfa? Deci, asculta de cei mai mari, ca nu vei raspunde tu de indreptarea calendarului. Apoi, binecuvantandu-ma toti trei deodata, s-au urcat spre cer si nu i-am mai vazut.
Din ziua aceea, batranul nu s-a mai indoit de indreptarea calendarului.
Intr-o vara a secat apa in fantana din cauza secetei. Atunci egumenul a spus in biserica:
– Parintilor, pentru pacatele noastre ne-a luat Dumnezeu apa din fantana. Deci, sa postim si sa ne rugam trei zile si trei nopti, pana ne va da Dumnezeu iarasi apa in fantana. Toate ascultarile din manastire inceteaza.
Intr-adevar, pentru rugaciunile parintilor, a treia zi fantana era pe jumatate cu apa. Din ziua aceea, cu binecuvantarea staretului, n-a mai secat niciodata apa din fantana.
Spuneau ucenicii ca pe cei ce veneau la viata calugareasca ii punea de la inceput la aspra ispitire duhovniceasca, pentru a face din ei calugari buni si devotati lui Hristos. Pe unii ii tinea la poarta trei zile si trei nopti, in post si rugaciune. Pe altii ii punea adeseori la canon si metanii, ca sa-i invete smere- nia. Pe toti ii sfatuia sa nu adune bani, nici sa iasa din manastire si-i indemna sa se roage neincetat cu rugaciunea lui lisus.
Zicea uneori catre ucenicii sai:
– Fratilor, aceste doua lucruri sa le tineti in toata viata voastra: taierea voii si pazirea binecuvantarii. Ca cine calca aceste porunci nu poate fi calugar si niciodata nu-i merge bine. Ca noi suntem fii ai binecuvantarii, iar nu ai blestemului.
Spuneau parintii ca ori de cate ori cineva calca cuvantul staretului patimea multe ispite. Caci el cerea ca toate sa se faca cu binecuvantare.
Odata, doi frati s-au sfatuit sa posteasca si sa se roage intr-un beci, nestiuti de nimeni. Dupa o saptamana au venit la egumen si i-au zis:
– Parinte, va rugam sa ne spovediti, ca maine vrem sa ne impartasim.
– Dar unde ati fost pana acum?
– Am postit si ne-am rugat in beci.
– Cine v-a dat binecuvantare sa faceti aceasta?
– Dar pentru post si rugaciune mai trebuie binecuvantare?
– Eu nu va marturisesc pana nu va caiti de neascultarea voastra, a zis batranul.
A doua zi, fratii s-au imbolnavit amandoi. Atunci staretul a pus obstea la post si rugaciune pentru ei, li s-a facut Sfantul Maslu si s-au vindecat. Asa s-au izbavit cei doi frati de neascultare.
Alta data, un frate din manastire cerea sa fie facut calugar. Dar staretul Ioanichie, cunoscandu-i inima, mereu il amana. Intr-o zi, fratele a zis catre staret:
– Ma duc la Targu Neamt sa cumpar timbre si hartie pentru cererea mea de calugarie.
– Nu te duce acum ca este Postul Mare si nu se cade sa umblam prin lume. Fratele insa a plecat. Dar nu a mers decat un kilometru si i-au iesit inainte sapte duhuri rele in chip de oameni infricosati, care au inceput sa-l bata cu toiege, zicand:
– Hai sa-l prindem pe acesta ca a plecat din manastire fara binecuvantarea staretului! De frica, fratele a fugit in padure. Apoi s-a intors la manastire, strigand:
– Nu ma lasati, sapte fug dupa mine!
Parintii, vazandu-l stapanit de duh necurat, l-au dus la o chilie si au spus staretului. Iar batranul i-a citit moliftele Sfantului Vasile si a zis:
– Dezlegati-l si dati-i drumul.
– Daca fuge iar?
– Nu va temeti. Daca l-a dezlegat Dumnezeu, nu-l mai stapaneste vrajmasul. Asa s-a vindecat fratele.
Din ceasul acela, nimeni nu mai calca binecuvantarea staretului.
Intr-o iarna, un frate a uitat beciul deschis si au inghetat cartofii. A doua zi a intrebat staretul la trapeza:
– Cine a lasat beciul deschis? Il rog sa-si marturiseasca greseala aici, in public. Dar nimeni nu recunostea. Atunci batranul a zis:
– Daca cel vinovat nu spune, o sa-l certe Dumnezeu.
In clipa aceea, unul din frati a cazut la pamant cuprins de duh necurat. Era tocmai cel vinovat. Deci, indata a fost dus in biserica, i s-a facut Sfantul Maslu si s-a vindecat, caci Protosinghelul Ioanichie primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate din oameni.
Odata, batranul a patimit o oarecare ispita din lucrarea vrajmasului. Deci, mustrandu-se pe sine, a doua zi a spus in biserica:
– Parintilor, de acum nu pot sa va mai fiu egumen si parinte duhovnicesc, caci am gresit inaintea Domnului. Cautati alt povatuitor in locul meu.
Iar parintii i-au zis cu lacrimi:
– Parinte staret, nu ne lasa sarmani, ca n-are cine sa ne povatuiasca pe calea mantuirii. Sa ramana pacatul asupra noastra, numai sa nu ne lasi singuri.
– Raman mai departe egumen, a spus batranul, numai daca imi fagaduiti sa impliniti cuvantul meu.
– Facem orice ne vei spune, parinte.
Atunci s-a asezat staretul cu fata in jos pe pragul bisericii si a zis:
– Nu are parte de Hristos cel care nu va calca peste mine! Deci au trecut toti, calcand pe trupul lui. Asa a ramas staretul mai departe la conducerea manastirii, iar parintii si fratii s-au folosit mult de smerenia batranului.
Pentru smerenia si nevointa lui, Protosinghelul Ioanichie a ajuns sihastru si duhovnic renumit in partea locului. La el veneau pentru sfat si spovedanie numerosi pustnici din imprejurimi, calugari, stareti, episcopi si mireni. Desi era foarte canonic si autoritar, totusi pentru fiecare gasea cuvinte de mangaiere si imbarbatare. Cel mai obisnuit canon pentru el era postul indelungat, rugaciunea, indeosebi Psaltirea, si ascultarea desavarsita.
Veneau la batranul si bolnavi pentru Sfantul Maslu, iar dintre ei, unii se intorceau acasa sanatosi.
Uneori venea la batranul cate un frate suparat de ispite, iar el il invata, zicand:
– Nu ai binecuvantare sa pleci nicaieri din manastire, cand esti tulburat. Ca mintea tulburata nu poate niciodata sa judece si sa ia o hotarare dupa voia lui Dumnezeu.
Iar pe fiii sai duhovnicesti ii sfatuia adeseori, zicand:
– Parintilor, sa nu uitati niciodata aceste trei lucruri: sa aveti frica lui Dumnezeu, sa va paziti mintea curata si sa nu uitati pe „Doamne Iisuse!”
Incepand din anul 1941, s-au abatut multe ispite si necazuri asupra Manastirii Sihastria. Mai intai a ars biserica impreuna cu toata incinta. Apoi talharii au jefuit de mai multe ori acest sfant lacas, batand si orbind pe staret. Din aceste pricini, o parte din calugari s-au risipit pe la alte manastiri. Atunci parintele Ioanichie si-a adus aminte de cuvintele marelui batran Gheorghe Lazar, spuse cu 30 de ani mai inainte:
– Nu te fericesc ca ai venit in locul acesta, ca la sfarsitul vietii o sa ai multe ispite.
Spunea batranul ucenicilor sai ca intr-o noapte, pe cand zacea bolnav in pat, a intrat in chilia lui o femeie imbracata cu buna cuviinta si, apropiin- du-se de el, a zis:
– Nu te intrista, parinte Ioanichie. De acum ne vom ingriji noi de acest sfant lacas! Era Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, protectoarea acestui smerit asezamant calugaresc. Intr-adevar, din anul 1942 s-au simtit permanent acoperamantul si binecuvantarea Maicii Domnului peste Manastirea Sihastria.
Odata s-a adunat in chilia staretului toata obstea manastirii, pentru binecuvantare si cuvant de folos. Iar batranul a zis catre toti:
– Parintilor, sa nu va descurajati ca a ars manastirea. Ca pentru pacatele noastre a ars si pentru ca sa se reinnoiasca ctitorii. Sfintiile voastre rabdati toate ispitele si nu parasiti locul acesta sfintit prin rugaciunile si lacrimile inaintasilor nostri. Numai sa tineti cu tarie randuiala acestei manastiri. Ca cine nu tine randuiala locului, il izgoneste locul de aici.
In anul 1909, cand am fost hirotonit preot, s-a apropiat de mine un calugar batran din Manastirea Neamt si mi-a spus: „Sa stii, parinte Ioanichie, ca numai aceia pot sta la Schitul Sihastria, care vor pazi randuiala schimniceasca de acolo. Adica nimeni sa nu aiba ceva al sau, ci toate sa fie de obste; sa nu se savarseasca pacate trupesti si sa nu se manance carne in manastire. De nu va pazi cineva randuiala, nu va putea trai in locul acela. Ca locul acela este legat cu neschimbat legamant de sapte calugari sihastri din Manastirea Neamt, care au intemeiat Sihastria in anul 1655”.
La urma a adaugat staretul si aceste cuvinte:
– Tineti cu tarie la randuielile calugaresti si nu lasati nici intr-o zi nesavarsite dumnezeiasca Liturghie si cele sapte laude. Ca de veti face asa si veti duce viata curata si veti avea dragoste intre voi, sa stiti ca Maica Domnului va ridica din cenusa acest sfant lacas si veti avea pace si mantuire in locul acesta. Iar de nu veti pazi cu sfintenie pravila, postul si datoriile voastre calugaresti, sa stiti ca se va pustii iarasi locul acesta. Ca lui Dumnezeu mai mult ii place un loc pustiu si curat, decat un loc cu calugari multi si dezbinati.
Dupa doi ani de suferinta, staretul Ioanichie a zis intr-o seara catre ucenicul sau, ieromonahul Ioil:
– Marti ma duc la Tata! Marti ma duc la Tata!
Intr-adevar, marti, 5 septembrie, 1944, Protosinghelul Ioanichie Moroi si-a dat sufletul in mainile Domnului, lasand in urma o obste aleasa de 40 de calugari.
Asa s-a nevoit si asa s-a savarsit un mare staret al monahismului romanesc.
SCHIMONAHUL GRIGORIE BICA – Manastirea Ciolanu-Buzau (+ 1945)
Parintele Grigorie Bica a fost un calugar foarte nevoitor din Manastirea Ciolanu. Era de loc din Transilvania. Deci, urmand lui Hristos, s-a facut schimonah in Manastirea Ciolanu si a avut toata viata doua ascultari – eclesiarh la biserica si gradinar. Si atat a sporit in rugaciune, in post si in smerenie, ca toti se foloseau de nevointa lui. La gradina avea doi ucenici pe care ii crestea in frica de Dumnezeu. Uneori le spunea:
– Fratilor, sa lucrati la gradina cu dragoste si fara cartire, ca din truda voastra se hraneste in dar atata lume.
Vara, batranul zabovea la udat gradina pana tarziu, iar cand venea la masa, bucatarul ii spunea:
– Nu mai este mancare, parinte Grigorie. Pentru ce intarzii si nu vii la timp, cand suna masa? Dar batranul nu se supara, ci isi cerea iertare si se intorcea linistit la gradina.
La biserica era nelipsit in fiecare noapte. Venea cel dintai, se aseza in strana si zicea rugaciunea lui Iisus. Odata l-a intrebat un calugar:
– Cum mai poti veni la biserica, parinte Grigorie, ca esti obosit de la gradina? Iar batranul i-a raspuns:
– Biserica este o corabie ce inoata pe mare. Daca lipsesc de la biserica, corabia merge inainte si eu raman departe de Hristos. De aceea vin regulat la biserica.
Altadata a spus unui ucenic:
– Toata viata ma lupt cu trupul – cu calul acesta naravas – si fac tot ce pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa nu ma doboare.
Un frate i-a zis:
– Parinte Grigorie, da-mi un cuvant de folos. Iar batranul i-a raspuns:
– Dintre toate patimile, cel mai mult il lupta pe calugar trandavia si iubirea de sine, din care se nasc celelalte toate. Ca il indeamna vrajmasul sa-si crute trupul, sa manance bine, sa nu vina la biserica, sa nu mai faca metanii si sa doarma mult. Iar daca biruieste calugarul iubirea de sine, usor biruieste toate patimile.
Sfarsitul parintelui Grigorie a fost tot asa de minunat, precum i-a fost si viata. intr-o noapte, pe cand se ruga, i s-a aratat un tanar frumos, calare pe cal, si i-a spus:
– Pregateste-te, ca peste trei zile vin sa te iau. Voi veni cand va lovi in toaca.
– Dar tu cine esti? l-a intrebat.
– Eu sunt Mucenicul Gheorghe, patronul acestei biserici, si am venit sa-ti spun.
Atunci parintele Grigorie si-a cerut iertare de la toti, s-a marturisit, a primit Preacuratele Taine, iar a treia zi dimineata, pe cand toca la biserica, si-a dat duhul in mainile Domnului. Osemintele lui, galbene si binecuvantate, se pastreaza in gropnita manastirii.
PROTOSINGHELUL GHEDEON VERENCIUC – Schitul Sihastria Voronei-Botosani (1891-1945)
Parintele Ghedeon Verenciuc s-a nascut in comuna Oneaga-Botosani. In anul 1914 a primit schima monahala in Schitul Sihastria Voronei. Acest schit a fost, in secolele XVIII-XIX, o renumita sihastrie in partea de nord-est a Moldovei. Aici au trait calugari isihasti cu viata sfanta, care practicau rugaciunea lui Iisus. Unii din ei se nevoiau in „Schitul din poiana Voronei” – actuala manastire cu acelasi nume de astazi. Altii se nevoiau in Schitul Sihastria Voronei, dintre care cel mai renumit a fost Cuviosul Onufrie (secolul XVIII). Cei mai evlaviosi se nevoiau in padurile seculare din imprejurimi. Multi din acesti sihastri au ramas necunoscuti. Spre sfarsitul secolului XIX, numarul calugarilor din Schitul Sihastria Voronei a scazut. Abia se mentinea firul slujbelor. Traditia isihasta din aceasta vestita vatra calugareasca a fost aproape complet intrerupta. Insasi biserica si chiliile ajunsesera in paragina.
Aceasta era starea duhovniceasca a Schitului Sihastria Voronei in anul 1914, cand a venit aici monahul Ghedeon Verenciuc. Parintii, vazand ascultarea, ravna si priceperea lui, dupa cativa ani l-au facut preot. Apoi, mutandu-se egumenul din viata aceasta, in anul 1925 a fost numit egumen al Schitului Sihastria Voronei Protosinghelul Ghedeon. El a condus schitul mai mult de 20 de ani, ridicandu-l la o noua stare de inflorire. A reinnoit biserica, chiliile si viata duhovniceasca si a format peste 20 de ucenici, crescandu-i in frica de Dumnezeu si ravna pentru biserica. Auzindu-se de numele si nevointa lui, multi credinciosi din partea locului alergau la Schitul Sihastria Voronei. Unii veneau sa asculte slujba, caci parintele Ghedeon slujea si canta foarte frumos. Iar altii veneau sa se marturiseasca si sa ceara sfat, caci era vestit duhovnic mare si nevoitor.
Acest egumen vrednic de pomenire era si un priceput dascal de muzica bisericeasca. El aduna in jurul lui pana la 20 de ucenici, tineri de prin sate, pe care ii invata religia si cantarea psaltica. Unii dintre ei au iesit buni cantareti de parohie, iar altii au ramas in manastire, ajungand calugari iscusiti. Atat unii, cat si ceilalti, pomenesc cu dragoste si recunostinta pe bunul lor dascal si parinte duhovnicesc.
Asa s-a nevoit Protosinghelul Ghedeon Verenciuc pana la inceputul anului 1945, slavind pe Hristos, slujind Biserica, mangaind oamenii, invatand pe ucenici si staruind ziua si noaptea in rugaciune si post. Apoi, imbolnavindu-se, si-a dat sufletul in mainile Domnului si a fost ingropat de fiii sai duhovnicesti in cimitirul schitului.
PROTOSINGHELUL VICHENTIE MALAU – Manastirea Secu (1887-1945)
Viata
Acest mare duhovnic, care a stralucit ca un luceafar in manastirile noastre, s-a nascut in anul 1887, in satul Ghidion, comuna Stanita, judetul Neamt.
In anul 1894, cand avea numai 7 ani, parintii sai au intrat in viata mona- hala, impreuna cu cei trei copii. Tatal cu fiul Vasile s-au dus la Manastirea Secu, iar mama cu doua fete s-au dus la Manastirea Varatec. In anul 1895, tatal cu feciorul pleaca la Sfantul Munte. Acolo, in scoala monahismului ortodox, au petrecut in aspra nevointa unsprezece ani, formandu-se duhovniceste langa cei mai buni calugari atoniti. In anul 1906 se reintorc la Manastirea Secu, iar in anul 1912 depun amandoi juramantul calugaresc. Tatal primeste numele de Dometian, iar fiul numele de Vichentie. La fel si mama se calugareste cu numele de Migalusa, iar sora cea mai mare, cu numele de Epraxia. In anul 1915, monahul Vichentie este hirotonit preot si numit eclesiarh si duhovnic in Manastirea Secu. Intre anii 1916-1918 este trimis ca preot sanitar la spitalele de raniti.
Mai tarziu (1927-1928), ajunge staret in manastirea de metanie. Iar intre anii 1928-1940 activeaza ca preot slujitor in Manastirea Agapia, devenind cel mai renumit duhovnic din Moldova.
In anul 1940 este transferat ca preot misionar la Manastirea Vasiova- Banat, unde continua aceeasi activitate apostolica, pana in vara anului 1945, cand se muta la Domnul, plans de multa lume. In februarie, 1953, osemintele sale sunt aduse si depuse in gropnita Manastirii Secu, unde se pastreaza pana astazi.
Fapte si cuvinte de invatatura
Intr-o zi a zis tatal parintelui Vichentie catre sotia sa:
– Ma duc la manastire sa-mi plang pacatele, ca n-am facut nimic pentru sufletul meu.
– Dar de mine nu ti-i mila? a spus femeia. Ma lasi singura cu trei copii? Doar si eu am suflet.
– Atunci mergem amandoi. Eu iau cu mine copilul si tu, fetele.
Din ziua aceea s-au dus cu totii sa slujeasca lui Hristos, ajungand, atat parintii, cat si copiii calugari desavarsiti.
Cand era in Sfantul Munte, a intrebat parintele Vichentie pe duhovnicul sau:
– Spune-mi, parinte, ce sa fac ca sa ma mantuiesc?
– Aceasta sa faci, fiule, daca doresti sa te mantuiesti: sa te rogi neincetat cu lacrimi, rostind rugaciunea lui Iisus; sa mananci o data in fiecare zi, sa priveghezi mereu si sa faci ziua si noaptea inchinaciuni si metanii. Tot ce faci sa fie cu porunca si binecuvantare; Sfanta Liturghie si cele sapte laude sa nu-ti ramana niciodata, iar de pacatele trupesti, de zavistie si de iubirea de argint sa fugi pana la moarte.
Zicea iarasi duhovnicul catre ucenicul sau: –
– Sa stii, fiule, ca nu vei ramane multa vreme in Sfantul Munte. In curand te vei intoarce cu tatal tau in tara. Acolo te vei calugari, vei primi darul preotiei si vei povatui pe multi pe calea mantuirii.
Nu dupa mult timp s-a implinit prevestirea acelui duhovnic. Parintele Vichentie s-a intors in tara si a ajuns mare povatuitor de suflete.
Spunea despre dansul ucenicul sau, Protosinghelul Eftimie Tanase:
– In vara anului 1917 am fost grav ranit pe front. La spital, un preot calugar ingrijea de bolnavi. Era ieromonahul Vichentie Malau. Nu-l cunosteam, inainte de operatie m-am spovedit la el si, plangand, l-am intrebat:
– Preacuvioase parinte, voi mai scapa cu viata din aceasta operatie?
– Asculta mata, frate Ioane, mi-a zis el. Sa ai credinta in Hristos ca te vei face sanatos si in curand vei veni la Manastirea Secu si acolo te vei face calugar si preot.
Aceasta prevestire a parintelui Vichentie s-a implinit intocmai in toamna anului 1918.
Ajungand staret in Manastirea Secu, adesea invata pe calugari, zicand:
– Fratilor, sa facem lucrul Domnului fara lenevire, ca suntem naimiti lucratori in via Lui si fiecare, cum va lucra, asa plata va lua. Nimic sa nu facem din sila, nimic pentru bani, nimic fara binecuvantare sau cu cartire, ca sa nu pierdem plata in ziua judecatii. Ca „cine face ascultare cu dragoste, liturghie savarseste”.
Altadata iarasi zicea fiilor sai duhovnicesti:
– Toate ale calugarului sunt sfinte, caci calugarul este afierosit lui Dumnezeu. De aceea, lucrul sau sa fie facut cu binecuvantare; cuvantul lui, intelept si dres cu sare; rugaciunea lui, curata ca ceara si fierbinte ca focul; chilia lui, simpla ca o pestera, dar sfanta ca o biserica.
Protosinghelul Vichentie oprea pe calugari sa pescuiasca. Odata i-a zis ucenicul sau:
– Parinte staret, da-mi voie sa prind peste din iaz.
– De ce sa omori pestele pentru lacomia ta?
– Dar ucenicii lui Hristos cum prindeau peste din Marea Galileei?
– Dar tu esti ucenicul lui Hristos? i-a raspuns staretul. Si s-a rusinat fratele de cuvintele lui.
Marturiseau ucenicii lui ca parintele Vichentie nu judeca niciodata pe nimeni, orice pacat l-ar fi vazut facand. Ci indata se ruga si plangea pentru el.
Odata a venit la el un calugar si i-a zis:
– Parinte staret, am vazut pe cineva mancand de dulce in zi de post.
– Nu judeca! Nu judeca, frate!, i-a raspuns batranul. Poate i-a luat Dumnezeu mintea, de aceea a mancat!
Intr-o zi a vazut staretul doi frati vorbind la strana si le-a zis:
– Nu vorbiti, fratilor, in biserica! Nici ingerii nu vorbesc aici, iar voi vorbiti?
Se spunea despre dansul ca nu ingaduia calugarilor sa mearga la chiliile altora, sa umble prin manastire fara rost sau sa vina la biserica fara camilafca. Iar daca cineva lipsea de la slujba fara pricina binecuvantata, il punea la canon.
Spun ucenicii lui ca intotdeauna intra cel dintai in biserica si iesea cel mai de pe urma. Cand intra mergea repede, ca si cum l-ar fi asteptat cineva. Iar cand iesea din biserica, mergea incet, avand fata vesela si luminata.
Marturisesc, de asemenea, ucenicii lui ca parintele Vichentie niciodata nu primea slujbe de la oameni, cand savarsea Sfanta Liturghie, nici nu vorbea cu cineva, ca sa poata vorbi numai cu Dumnezeu. Era atat de patruns de frica lui Dumnezeu si de bucurie, ca intotdeauna varsa lacrimi cand slujea.
Cand se apropia miezul noptii, staretul batea regulat in usa ucenicului si-i zicea:
– Scoala, frate Gheorghe, sa mergem la biserica, caci este ora douasprezece. Apoi canta o slava pana se destepta ucenicul si indata plecau la Utrenie.
Spunea iarasi ucenicul ca, in fiecare dimineata, la ora 5 fix, parintele Vichentie suna clopotul de desteptare.
– De ce suni clopotul asa de dimineata, preacuvioase? il intrebau unii.
– Ca sa se scoale parintii si fratii la rugaciune din timp, sa-si faca pravila si canonul calugaresc.
Dupa ce suna clopotul, batea in usa ucenicului, zicand:
– Scoala, frate Gheorghe, la rugaciune! Hai, dragul tatei, sa laudam pe Domnul. Iata, pasarile canta afara si ne fac de ras!
Iar daca ucenicul se ingreuia de somn, ii zicea:
– Du-te la fantana si-mi ada o caldare de apa, ca n-am cu ce ma spala. Dupa ce-si termina pravila, parintele Vichentie canta dupa obicei o slava.
Apoi isi lua rasa si pleca la biserica.
Odata l-a intrebat ucenicul:
– De ce nu dormi noaptea, parinte Vichentie?
– Daca vine Mirele in miezul noptii? Sa ma gaseasca dormind? raspundea batranul. Si se folosea ucenicul de nevointa lui.
Dupa Utrenie, parintele Vichentie se oprea in mijlocul bisericii si intreba:
– Ce sfant avem astazi? Ati citit viata sfantului de astazi? Uite, asa posteau si se rugau sfintii de demult, uite, asa rabdau mucenicii! Iar noi, parintilor, mancam si dormim!
Dupa ce explica viata sfantului zilei, adauga:
– Iata, este ora 2,30. De acum mergeti la chilii, faceti paraclisul Maicii Domnului si va culcati.
Uneori spunea ucenicului sau:
– Frate Gheorghe, sa veniti deseara cu totii la mine!
Seara vorbea cu fratii cuvant de folos din Sfanta Scriptura, din invataturile Sfintilor Parinti si din viata calugarilor alesi, pana la miezul noptii. Ii invata rugaciunea lui Iisus, ii sfatuia cum sa fuga din cursele vrajmasului, ii mangaia duhovniceste, ii deprindea sa picteze si sa cante pe note. La urma canta singur o podobie cu glas lin si duios si cu ochii inlacrimati zicea:
– Fratilor, sa mergem la biserica. Se aude clopotul de Utrenie!
Spunea iarasi ucenicul lui ca, de vedea vreun parinte sau frate trist si abatut, indata il intreba cu blandete:
– De ce esti suparat, mata, frate? Ai nevoie de ceva?
Apoi lasa slujba, chema pe frate la chilia lui si ii dadea un cuvant de mangaiere, o carte buna, bani pentru haine, ceva de mancare sau din darurile aduse de la biserica si il libera cu pace. Insa vin nu dadea nimanui la chilie, ca sa nu-l duca in ispita.
Odata s-a dus ucenicul la adunat fan pe munte. In urma, parintele Vichentie i-a facut curatenie in chilie, a spalat dusumeaua, a scuturat praful, a varuit soba si i-a aprins candela. Seara, cand s-a intors fratele de la ascultare, i-a zis parintele:
– Uite, asa trebuie sa fie chilia unui calugar. Simpla si curata ca o biserica!
Altadata a zis ucenicul catre parintele sau duhovnicesc:
– Preacuvioase, fa-ti si sfintia ta o haina mai buna, ca esti staret si te vede lumea!
– Nu merit! Nu merit alta, frate Gheorghe! De m-as izbavi in aceasta de pacate!
Spunea ucenicul despre staretul sau:
– Parintele Vichentie era foarte nevoitor. De multe ori umbla vara descult sau cu picioarele goale in bocanci. La chilie avea numai o singura haina buna, pe care o lua la biserica. Celelalte haine erau vechi si carpite, dar totdeauna curate.
Spunea inca ucenicul si acestea:
– N-am vazut in chilia parintelui Vichentie nici pat, nici perna, nici invelitoare, nici haine de prisos, decat numai cateva carti, o masa, candela aprinsa, crucea si epitrahirul cu care spovedea. Nu stiu unde si cum dormea, nici cum se ruga in chilie, dar intotdeauna il gaseam treaz si senin la fata.
Protosinghelul Vichentie Malau iubea atat de mult Biserica lui Hristos, incat zabovea inlauntrul ei ziua si noaptea. Singur facea curatenie, spala pe jos, impodobea altarul, stergea icoanele, vopsea stranele, curata pictura si varuia peretii bisericii pe dinafara. Chipul sau era intotdeauna bland si plin de bucurie.
Spunea unul din ucenici ca odata a venit la manastire prefectul cu cativa profesori. Parintele Vichentie, imbracat intr-o haina rea, varuia biserica:
– Unde este staretul manastirii? l-au intrebat ei. Am vrea sa vorbim cu dansul.
– Ma duc sa-l caut – a zis parintele Vichentie. Asteptati putin!
Dar ei, intelegand de la altii ca el este staretul si vazandu-l asa rau imbracat, indata au plecat.
Uneori il intrebau oamenii:
– Parinte staret, cu ce-ati facut atatea reparatii la biserica si la chilii?
– Cu mila lui Dumnezeu si cu ajutorul oamenilor, raspundea parintele. Daca cheltuiam azi o mie de lei, maine veneau in loc doua mii. Daca scoteam azi doua mii din casa, a doua zi gaseam patru mii in loc.
Se spunea despre dansul ca in noaptea de 11 noiembrie priveghea singur pana dimineata in Sfantul Altar, in rugaciune si lacrimi, spre pomenirea Sfintilor Mucenici Mina, Victor si Vichentie. Asemenea facea si in alte nopti de peste an.
Se spunea iarasi ca in ziua intai de Pasti, cand veneau cu totii la trapeza cu icoana Invierii si mesele erau pline de daruri, parintele Vichentie se aseza in capul mesei, gusta de cateva ori, apoi vorbea cuvant de folos timp de doua ceasuri. Vorbirea lui era asa de dulce si vie, incat parintii lasau mancarea si-l ascultau cu lacrimi.
Spunea inca parintele Vichentie celor ce il intrebau, cum ca ouale rosii inchipuiesc lacrimile Maicii Domnului, pe care le-a varsat pe Golgota, cand Fiul ei era rastignit pe cruce.
Cand veneau credinciosii la manastire, bateau la usa parintelui Vichentie si-l intrebau:
– Parinte, am venit la manastire sa facem Sfantul Maslu, sa dam slujbe, sa ne spovedim. La cine sa ne ducem?
– Eu va marturisesc, fratii mei – raspundea batranul cu dragoste. Apoi zabovea cu ei toata noaptea. Le asculta necazurile, ii marturisea, le randuia canon, ii mangaia cu alese cuvinte duhovnicesti si ii odihnea. A doua zi iarasi ii ducea la trapeza, ii servea singur cu mancare, le dadea paine pentru drum, ii petrecea pana la poarta si, binecuvantandu-i, ii libera cu pace.
Odata, un preot a adus pasca in sfantul altar. Atunci batranul i-a zis:
– Parinte, nu stii ca dupa tipic nu-i voie sa se aduca pasca, branza si oua in sfantul altar? Se cadea sa faci 200 de metanii pentru aceasta. Dar nu-mi permit sa dau canon la preoti. De aceea, voi face eu canonul acesta.
Spuneau batranii care l-au cunoscut ca parintele Vichentie invata asa de frumos pe oameni, ca toti care il ascultau plangeau.
– Dragii mei – zicea el -, ati venit de departe, cu desagii in spate, desculti peste dealuri, truditi si flamanzi, ca sa va inchinati la sfintele manastiri! Bine ati venit, fratilor! Dumnezeu sa va numere pasii…
La plecare, iarasi le zicea:
– Sarutati, fratilor, pamantul acesta, ca este loc sfant. Aici au trait atatia cuviosi, pe care numai Dumnezeu ii stie! Iar credinciosii, inchinandu-se, plecau mai departe.
Un frate curand calugarit a intrebat pe parintele Vichentie:
– Preacuvioase, ce sa fac sa ma mantuiesc?
– Asculta, mata, frate, sileste-te sa implinesti tot ce ai fagaduit si cu siguranta te vei mantui.
– Vai, parinte, ma infricosez de juramantul calugaresc!
– Nu te teme, frate! Ai nadejde ca ai primit Duh Sfant. Incepe a lucra cate putin, pana vei deprinde fapta buna. Cauta mai intai sa ai constiinta curata, sa nu te mustre de nimic la apusul soarelui. Apoi, pazeste-ti mintea de ganduri rele, fa cu dragoste orice ascultare si zi mereu „Doamne Iisuse”.
Asa, dragul tatei, asculta mata de mine si nu vei gresi. Asa se lucreaza ogorul sufletului.
Alt fiu duhovnicesc l-a intrebat:
– Parinte Vichentie, ce sa fac sa ma mantuiesc? Iar batranul i-a dat o hartie pe care scria:
– Marturiseste-ti cat mai des pacatele tale; fa-ti canonul si pravila de chilie; zi neincetat rugaciunea lui Iisus; fa ascultare la toate si tuturor; iubeste singuratatea ca sa fii scutit de a auzi, de a vedea, de a pofti si de a critica, pe drept sau pe nedrept; in fata ta, toti sa fie socotiti ca sfinti.
Sileste-te sa faci acestea cu dragoste si vei fi viu. Iar nefacand acestea, pentru ce ai jurat, nesilit fiind? Ce nebunie fara leac este a jura fara a-ti da seama pentru ce juri!
Spuneau ucenicii lui ca parintele Vichentie nu se atingea niciodata de Sfanta Masa, afara de mare nevoie; iar deasupra nu ingaduia sa se puna nimic, afara de cele sfinte. Cand savarsea dumnezeiasca Liturghie, statea departe de jertfelnic si se ruga cu mainile asezate crucis pe piept, iar cand pomenea pomelnicele se aseza in genunchi langa Sfanta Masa si se ruga pentru toti cu lacrimi.
La spovedanie, parintele Vichentie era foarte bland si iscusit, intotdeauna ii dadea indrazneala omului si nadejde in mila lui Dumnezeu.
– Asculta, mata, – spunea batranul – marturiseste, aici, in fata lui Hristos, tot ce ai pe suflet. Nu ascunde nimic, nici nu te rusina de mine, ca si eu sunt om si nu am voie sa ma smintesc de pacatele tale. Asa, dragul tatei, spune tot ce ai gresit si te caieste ca un om, iar Dumnezeu te va ierta prin mine, pacatosul, dupa mare mila Lui. Numai sa parasesti pacatul!
La urma dadea si putin canon – metanii, post si milostenie.
Spunea ucenicul sau ca parintele Vichentie primea foarte greu la spovedanie preoti de mir si duhovnici.
– Asculta, mata, parinte, zicea batranul – du-te la parintele Ambrozie din Manastirea Neamt. El este duhovnicul preotilor.
– De ce nu spovedesti preoti? l-a intrebat ucenicul.
– Ei, frate, cel mai greu este sa marturisesti preoti si duhovnici! Ei au o mare raspundere inaintea lui Hristos.
Intr-o zi a spus batranul catre toti:
– Parintilor, iata, vin de departe mireni la manastire, cu traistele pline de daruri. Iar noi le primim darurile si-i lasam sa plece deserti. Nimic nu le dam inapoi. Caci, cine dintre noi se roaga cu post si cu lacrimi pentru ei? Sau cine le da sfaturi si cuvinte de mangaiere? Cine mai face metanii pentru mireni? Vai de noi, parintilor! Sa stiti ca o sa ne dea Dumnezeu in judecata!
In anul 1927, la hramul Manastirii Secu a venit lume multa. Parintele Vichentie i-a primit pe toti cu dragoste, i-a odihnit si ospatat; iar din darurile aduse a impartit la slujitori, la calugari si la saraci. Vazand aceasta, casierul manastirii i-a zis:
– Parinte staret, dar totul impartiti? Manastirea cu ce mai ramane, ca s-au cheltuit atatia bani cu hramul?
– Lasa, parinte Eftimie. Astazi am praznuit ziua Sfantului Ioan Boteza- torul. La hram, manastirea nu trebuie sa castige, ci sa se roage si sa faca milostenie la toti. Acesta este un hram adevarat!
Spunea ucenicul ca intr-o zi de An Nou s-a adunat obstea la staretie sa ureze parintelui Vichentie sanatate si sa primeasca binecuvantare. Iar batranul le-a zis:
– Parintilor si fratilor, s-ar fi cuvenit sa va servesc cu cate un pahar de vin, dupa obicei, dar nu am. Eu, insa, nu va dau vin, care de multe ori omoara sufletul, ci va dau cuvinte de folos de la Sfintii Parinti, care dau viata. Nu asteptati de la mine cuvinte inalte, ca cele inalte sunt sus. Acolo sa ne ajute Dumnezeu sa ne implinim cu totii.
Dupa ce le-a vorbit din viata si invataturile Sfantului Vasile, a incheiat, zicand:
– Sa nu ne deznadajduim, parintilor, chiar daca gresim, ci sa ne marturisim, sa parasim pacatul si sa avem nadejde. Ca Dumnezeu, ca un Tata bun, mereu ne asteapta cu bratele deschise.
A venit la parintele Vichentie un staret renumit si au vorbit mult impreuna despre mantuirea sufletului. La urma i-a zis batranul:
– Parinte staret, sfintia ta obligi pe calugari sa posteasca cate doua, trei zile, chiar daca unii nu pot. Nu este mai bine sa-i lasi dupa puterea si vointa lor? Eu nu fac asa. Le dau post, dar cu painea pe masa. Cred ca mai mare plata vor avea. Ii invat sa posteasca cu painea dinainte. Ca „pe datatorul de buna voie il iubeste Dumnezeu”.
Spunea ucenicul ca parintele Vichentie mergea uneori la bucatarie si zicea bucatarului:
– Asculta, mata, parinte, fa mancare destula, pentru toata lumea; pune untdelemn cat trebuie si o fierbe bine, sa fie buna, ca sa nu carteasca, nici sa se imbolnaveasca parintii.
Spunea iarasi ucenicul ca batranul venea regulat la masa cu parintii, dar el nu manca. Numai seara gusta putin. Servea la masa, citea cuvant de invatatura si privea cu dragoste cum mananca fiecare. Uneori ii ziceau ceilalti:
– Mananca si sfintia ta, parinte staret.
– Iertati-ma, parintilor, am mancat la staretie cu cineva si nu mai pot manca. Vai, asa m-am saturat!
Se mai spunea despre dansul ca, daca observa la masa pe cineva ca nu mananca, se apropia de el si-i zicea:
– De ce stai mata si nu mananci? Ia, frate, si mananca.
– Iarta-ma, preacuvioase, m-am saturat.
– Asa, frate, sa va infranati cu mancarea dinainte. Cel mai bun post este sa mananci fara sa te saturi. Iar daca postesti de frica staretului, acela este post de sila, iar nu din dragoste.
Spuneau ucenicii lui ca cea mai mare fapta buna a staretului era aceea ca nu judeca niciodata pe nimeni, ci intotdeauna lua aminte de sine. Lucrand intr-o zi cu fratii la gradina si observand pe unii ca rad si vorbesc de rau, a suspinat in sine si-a zis:
– Ei, fratilor, mi-aduc aminte ce zicea Sfantul Pavel: „Niciodata nu am scos cuvant desert din gura mea”. Iar eu, ticalosul, intotdeauna clevetesc, cartesc, vorbesc de rau pe fratele meu si rad, in loc sa plang pentru pacatele mele. Vai mie, fratilor, se apropie ceasul mortii mele si nu stiu ce raspuns voi da inaintea lui Hristos!
Iar fratii, auzind acestea, taceau si se rusinau de vorbele lui.
Spuneau iarasi fiii sai duhovnicesti ca parintele Vichentie priveghea aproape in fiecare noapte. Vara se nevoia in padure si iarna in chilie. De cum se lasa intunericul, isi lua Psaltirea in traista, lumanari si chibrituri, si se furisa in padure. Acolo se ruga singur si facea mii de metanii. Iar in zorii zilei se intorcea la chilie neobservat si suna clopotul de desteptare.
Odata a venit in vizita canonica la manastire mitropolitul Pimen de la Iasi. Dupa ce s-a inchinat in biserica, i-a zis staretul:
– Inalt Preasfintite, spuneti un cuvant de folos la parinti.
– Bine, parinte Vichentie, iata le spun: Preacuviosi parinti, cu randuiala lui Dumnezeu si cu rugaciunile Sfantului Ioan Botezatorul, patronul acestei manastiri, aveti un staret cu viata aleasa, cum nu am in nici o alta manastire din Moldova. Va rog sa-l ascultati in toate si sa-i urmati viata si cred ca cu darul lui Hristos, cu totii va veti mantui!
A zis odata parintele Vichentie catre duhovnicii manastirii:
– Parintilor, mare este taina preotiei si a duhovniciei si vai noua de vom pierde sufletele incredintate de Hristos. Ca pentru fiecare vom da socoteala. Eu cred ca dintr-o mie de duhovnici, putini se vor mantui, cum ne invata si Sfantul Ioan Gura de Aur, ca duhovnicia este cea mai grea misiune pe pamant!
Spunea ucenicul sau ca parintele Vichentie nu primea niciodata bani pentru spovedanie sau pentru orice fel de slujbe. Totul facea gratuit, din credinta si din dragoste, precum porunceste Hristos: In dar ati luat, in dar sa dati (Matei 10, 8). De asemenea, nu primea la chilie bani pentru pomelnice, ci ii trimitea la biserica.
La acest mare parinte veneau zilnic multi saraci sa ceara milostenie. Cum batea cineva in usa, indata deschidea si zicea:
– Vai, a batut Hristos la usa chiliei mele si nu am ce sa-i dau milostenie! Si indata lua ce gasea in cale si impartea. Ori un prosop din cui, ori o pereche de ciorapi, ori ceva bani, ori o bucata de paine. Iar daca nu avea nimic la indemana, spunea saracului:
– Asteapta mata putin afara! Iar el intra in chilie, se dezbraca de camasa sau isi scotea bocancii si ii dadea saracului, zicand:
– Primeste, frate, macar atat, ca n-am altceva pe ziua de astazi! La urma adauga:
– Vino sa mananci la trapeza. Nu cumva sa pleci flamand! Si il servea cu mainile sale. Apoi il petrecea pana la iesire.
Se spunea despre el ca niciodata nu purta haine noi, ci numai haine vechi, dar intotdeauna curate. Nu avea uneori nici camasa de schimb, pentru ca totul dadea milostenie. De aceea purta permanent la gat un fular negru, lung pana la brau, ca sa nu-l vada cineva ca nu are camasa pe el.
Cand parintele Vichentie mergea la Targu Neamt sa faca cumparaturi pentru manastire, se adunau in jurul lui toti saracii de pe ulite, copii orfani, vaduve, schiopi, orbi, cersetori. Iar sfintia sa le dadea milostenie cea mai mare parte din bani. Din banii ramasi facea cumparaturi si se intorcea inapoi.
Spuneau ucenicii lui ca in vara anului 1928, cand a fost numit duhov- nic la Manastirea Agapia, a trecut muntele numai cu traista in spate, in care avea Sfanta Evanghelie, crucea, molitfelnicul, epitrahirul si un rand de schim- buri. Aceasta era toata averea lui.
Spuneau iarasi ca parintele Vichentie era chemat uneori la praznic in manastire, iar el venea cu dragoste. Dupa ce binecuvanta, gusta din mancare de trei ori, iar paharul cu vin numai il atingea de buzele sale, apoi zicea:
– Bogdaproste! Ce bine am mancat! Dumnezeu sa ierte pe raposatul!
– Mai stati, parinte, si mancati cu noi. Nu va sculati flamand de la masa, staruiau maicile.
– Am mancat. Iertati-ma. Ma duc, ca ma asteapta Hristos la chilie! Si indata pleca.
Odata a venit un credincios la batranul si i-a zis:
– Parinte, cutare om mi-a facut multe necazuri. Nu mai pot rabda. Spune-mi ce sa fac?
– Asculta, mata, dragul meu. Nu te tulbura pe fratele in zadar, ca nu el, ci diavolul este de vina. Deci, nu rupe legatura dragostei care este mai scumpa decat orice pe lume.
Altadata au venit cativa calugari la el si i-au zis:
– Parinte Vichentie, spune-ne un cuvant de folos.
– Parintilor, – zise batranul – de nimic nu ne va intreba Hristos la judecata, decat numai atat: Pentru ce nu ne-am pocait? Pentru ce nu ne-am plans pacatele? Pentru ce am ramas cu candelele stinse? Deci, siliti-va, dragii mei, siliti-va la pocainta. Ca, iata, vine noaptea, cand nimeni nu mai poate lucra nimic. Vine moartea fara veste si ne gaseste in pacate. Sa fim gata, parintilor, sa fim gata de drum!
A venit odata o calugarita la parintele Vichentie si l-a intrebat:
– Preacuvioase, a venit o ruda la noi. Avem voie s-o gazduim in chilie?
– Maica, asculta mata. Nici un ceas sa nu gazduiesti pe mireni in chilie, ci numai la arhondaric. Ca chilia calugarului este biserica, este camara de taina si loc de nevointa. Iar vorbirea cu mireni alunga plansul calugarului, stinge candela rugaciunii si departeaza pe Hristos din inima lui.
Daca observa vreun mirean ca face sminteala in manastire, indata ii zicea:
– Asculta, mata, frate. Mata trebuie sa pleci din manastire mai inainte de apusul soarelui, ca aici este foc. Aici este loc sfant, unde sute de suflete se roaga lui Hristos. Aici rugaciunile si metaniile nu mai inceteaza, nici candelele maicilor nu se sting. De aceea se cuvine sa intri cu sfiala, sa mergi incet, sa ai privirea in jos, sa nu tii pe nimeni de vorba si sa te rogi, ca manastirea este loc sfant.
Intr-o zi l-au intrebat cativa credinciosi:
– Parinte Vichentie, oare este pacat a manca de dulce in zile de post?
– Ascultati, fratilor. Tot ce dezmiarda trupul este pacat. Cand Biserica ne opreste sa mancam de dulce, suntem datori sa postim. Eu nu va pot dezlega sa mancati. Iar cand Biserica dezleaga la toate, eu nu va pot lega sa nu mancati. Deci sa facem asa cum ne invata Biserica.
Spuneau ucenicii lui ca Protosinghelul Vichentie manca foarte putin, numai cat sa-si mentina viata. Tot ce capata de mancare impartea la cei din jurul lui, iar daca ii mai ramanea ceva, catre seara se ducea la maicile sarace si le zicea:
– Maica, m-a trimis Hristos la sfintia ta cu ceva de mancare. Te rog s-o primesti in numele Domnului!
Catre maicile mai indestulate din manastire zicea batranul uneori:
– Auziti ce spune Hristos: Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. Deci, mare osanda vom lua de nu vom face milostenie. Calugarul trebuie sa manance un singur fel de mancare si acela cu multa infranare. La fel si haine sa aiba numai doua, una de lucru si alta de biserica, si acelea sa fie simple.
Cand venea vreun sarac la el si nu avea ce sa-i dea, se ducea la maici si le zicea cu glas rugator:
– Maica, a venit Hristos la mine si nu am ce sa-i dau milostenie! Te rog, imprumuta-mi 100 de lei si, cand voi avea, ti-i voi da inapoi.
Iar maicile, vazand dragostea lui pentru saraci, ii raspundeau:
– Poftiti, parinte, 100 de lei si nu ni-i mai da inapoi, ca vrem si noi sa miluim pe Hristos.
Asa silea bunul pastor si pe altii sa faca milostenie.
Altadata a venit un calugar sa-i ceara cuvant de folos, iar batranul i-a zis:
– Asculta, mata, parinte. Ai primit ceva astazi? Astazi sa imparti la toti. Nimic sa nu tii pentru a doua zi. Nici bani, nici paine, nici doua haine. Ca are grija Hristos sa te hraneasca si maine.
Intr-o iarna i-a cusut monahia Migalusa – mama sa – un rand de haine noi calugaresti, din lana tigaie. Dar, inainte de a le imbraca, a venit la cuviosul un om sarac cu sotia sa ceara milostenie. Aveau acasa 10 copii si duceau lipsa de toate. Deci, le-a zis parintele:
– Poftiti hainele acestea de siac. Sunt preotesti, dar puteti sa le prefaceti in haine pentru copii. Iarna tin foarte cald si sunt noi. Tot stateau la mine degeaba. Noi avem de toate.
– Bogdaproste, parinte, au spus oamenii si au plecat. Deci, auzind, mama lui a zis, suspinand:
– Cum a dat parintele de pomana hainele acelea noi, asa de bune? Cu ce o sa se imbrace in iarna asta?
– Lasa, maica Migalusa, nu mai plange, au mangaiat-o celelalte. Are Dumnezeu grija de parintele Vichentie!
Spunea maica Laurentia, ucenica lui:
– Odata m-am dus la parintele Vichentie pentru marturisire si l-am gasit spalandu-si rufele. Era imbracat cu dulama, fara camasa pe el.
– Iarta-ma, maica, ca ma vezi asa. Imi spal camasile si nu am altele de schimb.
– Da-mi binecuvantare, parinte, sa le spal eu.
– Ei, maica, dar popa ce sa faca?
Zicea iarasi ucenica lui:
– Parintele Vichentie locuia in casa preotilor, alaturi de ucenicul sau, Protosinghelul Eftimie. Si venea la el multa lume pentru spovedanie si sfat. Dar, pentru ca sa nu mahneasca pe ucenicul sau ca este trecut cu vederea, zicea credinciosilor:
– Fratilor, mergeti o parte si la parintele de alaturi. Este un duhovnic foarte bun si iscusit.
Spunea maica Laurentia despre acest mare duhovnic ca, cu mult mestesug, reusea sa traga la spovedanie pe maicile care se temeau de canon aspru. Cum vedea vreuna descurajata, chema la sine o sora si-i zicea:
– Ia, mata, untdelemnul si faina aceasta si le du la maica cutare, din partea mea, ca este lipsita.
– Pentru ce faci aceasta, parinte Vichentie, – intreba maica Laurentia – doar are cu ce trai?
– Ca sa-i ridic moralul si sa-i dau indrazneala duhovniceasca.
Dupa o zi sau doua, cand o intalnea in biserica, o chema la sine si-i zicea:
– Maica, sfintia ta esti o calugarita buna. Ai venit la manastire de atatia ani, ai crescut ucenice, ai facut ascultare, la biserica vii regulat, la strana canti frumos. Nu trebuie sa te descurajezi. Aceasta este lucrarea vrajmasului. Ai nadejde in mila lui Dumnezeu si vina pe la popa. O sa-ti citesc o rugaciune, o sa te spovedesc si vei vedea pe urma ce multumita te vei simti.
Asa castiga parintele Vichentie sufletele tuturor.
Acest preacuvios parinte avea si darul mai inainte-vederii. Cand venea cate un frate tanar la manastire, el simtea cu duhul daca va fi sau nu calugar bun. Pe unii din frati ii chema la sine si le zicea:
– Dumnezeu si Maica Domnului sa va binecuvinteze, fratilor, sa ajungeti calugari buni si preoti ai Bisericii lui Hristos. Iar pe altii, chemandu-i, le spunea:
– Fratilor, n-o sa puteti sta in manastire. Aici este greu. Poftiti bani de drum si va duceti acasa. Ascultati de parinti, invatati o meserie si aveti frica lui Dumnezeu. Si toti urmau sfatul lui.
Spunea maica Laurentia ca a venit o copila la bunica ei, calugarita in Manastirea Agapia, ca s-o vada. A doua zi, batrana s-a dus la parintele Vichentie si i-a zis:
.
– Binecuvinteaza, preacuvioase parinte, pe nepoata mea ca se intoarce acasa.
– Dumnezeu si Maica Domnului sa te binecuvinteze, sora, sa ramai la manastire si calugarita sa te faci!
Din ceasul acela, copila a ramas la Agapia si a ajuns calugarita buna.
La parintele Vichentie veneau multi bolnavi pentru rugaciune. Unii din ei se vindecau. Batranul ii primea pe toti cu dragoste, ii marturisea si le facea Sfantul Maslu. El insa simtea cu duhul daca bolnavul se va vindeca sau nu. De aceea nu voia sa schimbe hotararea lui Dumnezeu. La plecare, mangaia pe cel suferind si-i dadea a intelege ce va urma.
– Cat sa va dam, parinte, pentru Sfantul Maslu? intreba bolnavul. – Ei, lasa, daca te vindeci, ne tocmim noi! Si nu lua niciodata bani de la nimeni.
Odata s-a imbolnavit parintele Vichentie si nu avea unde sa se culce, ca nu avea pat in chilie. Atunci maica Laurentia i-a adus un pat cu perna si asternuturi si a zacut batranul cateva zile pe el. Dupa ce s-a ridicat din boala a zis catre maici:
– Va multumesc pentru pat, pentru perna, pentru toate. Luati-le de acum, ca popa s-a facut sanatos. De ce sa doarma altul pe dusumea din cauza mea?
– Ba nu, preacuvioase, vi l-am daruit de tot. Tineti-l in chilie.
– Daca-l tin in chilie, iar ma intoarce boala!
Dupa cateva zile a intalnit un sarac si i-a dat patul cu tot ce era pe el. De atunci parintele n-a mai fost bolnav niciodata cat a stat la Manastirea Agapia.
Spunea odata batranul catre Protosinghelul Eftimie, ucenicul sau:
– Asta noapte, dupa ce am facut cateva ate de metanii, m-am asezat putin pe scaun sa ma odihnesc. Dupa cateva minute am simtit ca cineva mi-a smuls cu manie metaniile din mana si le-a aruncat. Cand am deschis ochii, am vazut in chilie o ceata de diavoli negri, care saltau si jucau. Dar indata ce am inceput sa strig catre Hristos cu lacrimi, diavolii s-au facut nevazuti.
Zicea iarasi parintele Vichentie catre ucenicul sau:
– Bine este calugarului sa fie strain toata viata. Daca nu, sa se instraineze macar la batranete, ca sa moara strain, iar nu intre ai sai. Ca asa a fagaduit lui Hristos.
Obisnuia parintele sa vorbeasca catre fiecare cuvant de folos. Cum isi aducea aminte de vreun cuvant ziditor de suflet, indata il spunea la cea dintai calugarita pe care o intalnea.
– Maica Evsevie, auzi mata? Mi-am adus aminte de un cuvant. Sa ti-l spun acum, poate nu te mai intalnesti cu el.
La urma incheia, zicand:
– Acesta este, poate, ultimul meu cuvant, ultima binecuvantare. Cine stie daca mai ajungem pana maine!
Intr-o zi l-a intrebat unul din ucenici:
– Cum va simtiti la Manastirea Agapia, parinte Vichentie?
– Slava lui Dumnezeu pentru toate! Stiti ce ma tine aici? Liturghia zilnica si Sfanta Impartasanie! Altfel m-ar inconjura ispitele din toate partile.
Si s-a folosit mult ucenicul de cuvintele batranului.
Zicea parintele Vichentie:
– Cine cauta a se indulci de frumuseti trupesti este vinovat ca si curvarul, si, pana nu pune hotar, nu se poate impartasi. Ba si anafura o ia spre pacat. Vai, si ce multi mai sunt din cei care cred ca a pofti nu este nimic! Dar Hristos spune hotarat: Daca ai poftit, iata ai si curvit in inima ta (Matei 5, 28).
Zicea iarasi:
– Cea mai sigura cursa a diavolului pentru om este amanarea. „Ai vreme sa te inchini, – zice el – sa postesti mai pe urma, deseara, maine!” Si tot te amana pana mori. Iata, asa se pierde omul singur, cu voia lui, nepocait. A cui este vina?
Alteori spunea ucenicilor:
– Fratilor, in zadar va spovediti, daca nu puneti hotar greselilor.
Zicea batranul catre fiii sai duhovnicesti:
– O, ce nebunie fara leac este a jura in fata altarului lui Hristos si in fata a toata lumea, ca vei trai toata viata ta numai in ascultare desavarsita, in rabdare, in infranare de bauturi si de orice pofte si indulciri trupesti. Si vai! In urma juramantului din aceeasi zi, incepi a cauta sa refuzi supunerea, sa calci in picioare juramantul sfant si sa te intorci cu indrazneala la cele dintai. Nu uita, insa, ca juramantul acesta in ziua judecatii iti va fi cel mai cumplit paras. Tine seama ca nu numai pentru tine vei raspunde, ci si pentru toti acei ce s-au smintit de tine, precum insusi Hristos zice: Vai de cel prin care vine sminteala (Matei 18, 7).
Zicea parintele Vichentie si acestea:
– Pe Mantuitorul Hristos nimeni nu L-a vazut niciodata razand, dar plangand L-au vazut toti adeseori. Nu pentru El plangea, ci pentru lumea ratacita in pustietatile pacatelor, unde locuiesc vrajmasii omenirii, stand la panda neadormiti si cautand ca fiarele salbatice sa rupa si sa inghita pe toti cei rataciti in acele pustietati.
Pentru cei ce vorbesc in biserica, spunea:
– Vorbirea, glumele si rasul in biserica sunt pacate contra Sfantului Duh, adica contra puterii dumnezeiesti, caci prin acestea se dispretuieste sfintenia bisericii si se da prilej de sminteala publicului. Ba, ceva mai mult, aceste uraciuni au devenit astazi un obicei nedespartit de biserica si de credinciosii sai.
Vai, ce dureros lucru este cand singuri noi dispretuim ce avem mai sfant – Biserica – pe care o avem mostenire de la Hristos! Despre aceasta Insusi Domnul spune: Casa mea, casa de rugaciune se va chema pentru toate neamurile, iar voi ati facut-o pestera de talhari (Matei 21, 13).
Iar despre post asa invata pe ucenici:
– Fara post – adica infranare de la mancare, de la bautura si de la ganduri si fapte rele – nimeni dintre muritori nu poate fi in stare sa traiasca viata monahala singuratica, in curatenie trupeasca absoluta si cu deplina pace a constiintei. Un trup hranit si odihnit invinge neaparat duhul, intuneca constiinta si cade victima a multe feluri de pacate.
Alteori iarasi invata zicand:
– Fratilor, vorbirea si glumele in biserica se aseamana cu ras la mormant!
Iarasi zicea parintele Vichentie:
– Este adevarat ca Mantuitorul a dat Sfintilor Sai Apostoli puterea de a lega si dezlega pacatele – si prin ei arhiereilor si preotilor -, dar cu conditia ca acestea sa fie ispasite prin post, rugaciune, canon, lacrimi si hotar.
Ei bine, astazi multi cauta duhovnici dintre cei mai lesne iertatori si inca ii roaga sa nu le dea canon mult. Ba inca ar mai cere gratiere definitiv. Unii nu uita sa ceara imediat si voie de impartasanie, indiferent de greutatea pacatelor. Aceasta, ca sa-i creada lumea vrednici. O, ce nebunie fara leac! Canoanele sunt facute de Apostoli si de alti sfinti si trebuie aplicate tuturor, dupa om, dupa timp si imprejurari. Insusi Hristos S-a ostenit, a postit, S-a rugat si a plans pentru noi.
O, oameni impietriti si orbi, Sfanta Impartasanie este foc ce arde pe cei nevrednici!
Iar pentru cei cu totul impietriti la spovedanie, zicea:
– Vai si iar vai celor plini de pacate care cauta duhovnici lesne iertatori si le fura binecuvantarea si cu obraznicie indraznesc a se impartasi, stiindu-se singuri ca sunt nevrednici. Acelora mai bine le-ar fi fost sa se fi nascut morti, caci, hotarat, iertare nu mai pot avea si partea lor va fi in veci cu Iuda.
Alteori invata marele duhovnic:
– Inainte de a merge la spovedanie, cerceteaza-ti constiinta mult timp si vezi ca sunt greseli mici, care de multe ori pot deveni mai vatamatoare ca cele mari. Apoi scrie pe hartie tot ce ai gresit si cauta un duhovnic iscusit, iar nu lesne iertator. Ca nici un duhovnic intelept nu poate nesocoti canoanele Sfintilor Parinti. Caci, Hristos si Sfintii Sai, ieri, azi si in veci, aceiasi sunt! Deci, marturisindu-te, cere singur canonul cuvenit si fa-l indata, ca nu-ti stii ceasul mortii. Daca iti da voie duhovnicul sa te impartasesti, inca nu te grabi, ca foc este si arde. Ci, cerceteaza-ti mult constiinta si apoi cu mare frica, impartaseste-te.
Zicea iarasi parintele Vichentie:
– Spovedania deasa slabeste puterea diavolilor.
Zicea si acestea:
– Cei ce se supun pacatelor si patimilor trupesti, aceia, acolo, nicidecum nu vor avea iertare.
Odata, vazand batranul unele surori cartind in manastire, le-a zis:
– Faceti ascultare, maicilor, fara cartire, ca lui Dumnezeu. Aceasta este calugaria. Daca nu, rade diavolul de voi si va castiga el.
Altadata, vazand o calugarita vorbind de rau pe stareta, i-a zis:
– Tu cine esti, care judeci pe slujitoarea lui Dumnezeu? Ea, Domnului sta sau cade. Si va sta, ca puternic este Dumnezeu sa o sprijineasca. Se cade insa si slujitoarei Domnului – staretei – a fi impodobita cu toate virtutile evanghelice, zidite pe temelia smereniei, judecand cu nepartinire si cu indelunga rabdare, „ca sa ia plata chemarii de sus”.
Zicea parintele Vichentie catre o calugarita din Agapia Veche care voia sa aduca pe oameni cu sila la pocainta:
– Maica Evsevie, pentru ce nu te tii de invatatura Sfintei Evanghelii, care spune asa: Nimeni nu poate veni la Mine de nu-l va trage pe el Tatal (Ioan 6, 44)? Deci, pe fiecare om, daca nu-l trage si nu-l misca Duhul Sfant, el ramane impietrit ca Faraon, caruia Dumnezeu anume i-a impietrit inima ca sa faca minuni prin el, sa se proslaveasca prin impietrirea lui. Asa face Dumnezeu cu fiecare om. Nu-l cheama cand vrei tu, ci cand vrea El. Degeaba te framanti, caci gandurile lui Dumnezeu nu sunt ca ale noastre.
Zicea iarasi catre aceeasi calugarita:
– Ai jurat rabdare? Rabda! Nu cauta ce fac altii, ca Dumnezeu voieste sa cauti de sineti. Ce vrei? Sa mantuiesti cu forta pe om? Ai uitat ce i-au facut calugarii Sfantului Simeon Noul Teolog? Cum l-au dat afara din manastire? Rabda, deci, si nu te pune impotriva lui Dumnezeu.
Altadata iarasi i-a zis batranul:
– Cautand la ceea ce fac altii, gresesti. Nu te rataci, vrand sa indreptezi pe altii. Ci vezi de tine, ca pentru tine ai jurat. Are Dumnezeu grija de fiecare.
Zicea iarasi aceleiasi calugarite:
– Nicaieri nu vei putea sta, nici vei avea pace sa te mantuiesti, de nu vei tacea ca mortul si nu vei rabda pana la sange. Ca, de te ocupi sa mantuiesti pe altii, te uiti pe tine.
Zicea iarasi parintele Vichentie:
– De cate ori parasti pe fratele tau, de atatea ori calci Evanghelia care iti arata pe Domnul rastignit.
Zicea catre aceeasi calugarita:
– Daca toata viata sfintiei tale nu te vei hotari ca pe toti si pe toate sa-i crezi sfinti si sfinte, nu te poti mantui si degeaba mai stai in calugarie. Eu cred din inima ca toti sunt sfinti si sfinte si ca Dumnezeu ii mantuieste si ii sfinteste asa cum eu nu pot pricepe, nici sfintia ta!
Zicea parintele Vichentie si acestea:
– Va incredintez ca cel ce uraste, chiar motivat, pe aproapele sau, se face atat de vinovat, incat merita a fi tras la cea mai inalta instanta de judecata. Iar cel ce defaima si ponegreste pe aproapele, se aseamana cu ucigasii de oameni care se condamna la cea mai grea pedeapsa.
Zicea iarasi:
– Nu exista sub soare un lucru mai dureros, decat un crestin care stie a citi, dar nu are in casa sa Biblia, si nu citeste in ea zilnic, ca sa ia dar si putere.
Inainte de plecarea sa in Banat, au venit la batranul doi ucenici – ieromonahul Climent si monahul Cleopa – si cu multe lacrimi i-au zis:
– Preacuvioase parinte, in curand vei pleca de la noi si nu ne vom mai vedea in viata aceasta. Spune-ne ultimul cuvant de folos.
Iar parintele Vichentie, punandu-si mana pe grumazul parintelui Cleopa si cu cealalta lovind usor in masa, a zis:
– Asculta, mata, parinte Cleopa, asculta ce-ti spune popa. Iata ultimul meu cuvant: rabdare, rabdare, rabdare! Si cand ti se va parea matale ca ai gatit-o, ia-o din nou de la capat: rabdare, rabdare, rabdare!
– Dar pana cand, parinte Vichentie?
– Pana la usa mormantului! Apoi, dragii mei, vom merge noi acolo in gradina raiului. Si acolo canta pasari asa de minunat! Si sunt copaci cu flori si fructe de aur! Si pajisti care vesnic infloresc. Si sunt izvoare cu ape limpezi! Acolo vom vedea cetele sfintilor. Acolo vom auzi cantarile ingerilor. Acolo vom petrece in veci cu Domnul. Deci, fratii mei, acolo in rai sa ne intalnim!
Marturisesc ucenicii sai ca, in timp ce parintele Vichentie savarsea la Manastirea Agapia ultima Liturghie, s-a vazut de catre toti un porumbel deasupra Sfintei Mese. Apoi a zburat afara.
– In ce parte a zburat porumbelul? intreba parintele la sfarsitul slujbei.
– A zburat catre apus – i-au raspuns maicile. – Deci, catre apus trebuie sa plec si eu!
La 26 martie, 1940, parintele Vichentie impreuna cu ucenicul sau, ieromonahul Eftimie Tanase, au plecat ca misionari in Banat. In sunetul clopotelor, obstea Manastirii Agapia i-a petrecut plangand pana devale. Apoi, batranul, intorcandu-se spre ele, a zis:
– Maicilor, de-ajuns! Va multumesc pentru atata dragoste. Intoarceti-va la manastire si nu uitati fagaduintele calugaresti de care vom da seama inaintea lui Hristos. Iertati-ma! Apoi, facand metanie unii altora, le-a binecuvantat si au plecat.
Spuneau iarasi ucenicii sai ca in Manastirea Vasiova, Protosinghelul Vichentie Malau se nevoia mai mult ca in Moldova. Toata ziua era in biserica si la chilie inconjurat de sute, uneori mii de oameni. Pe unii ii spovedea, pe altii ii mangaia, pe toti ii sfatuia si pentru toti se ruga.
Apoi, odata cu seara, se retragea in padure, la un loc tainuit, unde avea o cruce mare. Acolo se ruga cu lacrimi si facea mii de metanii pana in zorii zilei, cand se intorcea la chilie.
In vara anului 1945, marele duhovnic, Protosinghelul Vichentie Malau, dupa o scurta suferinta, si-a dat sufletul in bratele Mantuitorului si a fost petrecut la mormant de peste zece mii de credinciosi. Toti l-au plans si l-au acoperit cu tarana cu propriile lor maini.
Pana astazi vin tarani din Banat – ortodocsi si catolici – in pelerinaj, la Manastirea Vasiova. Pun lumanari si flori pe mormantul lui, se roaga, plang, fac metanii, apoi ii saruta crucea si se intorc la casele lor.
Dupa sapte ani de zile, osemintele acestui preacuvios parinte, pline de buna mireasma, au fost stramutate la Manastirea Secu. Iar mainile sale, cu care a savarsit cele sfinte si a miluit pe cei saraci, au fost gasite intregi si nevatamate, ca semn ca Hristos l-a numarat in ceata cuviosilor parinti, pentru sfintenia vietii si desavarsita lui milostenie.
Maica Eufrosina, suflet drept si sfant,
Toate scrisorile le-am primit si va rog mult, nu va suparati, caci eu nu raspund nimanui pana nu sunt impins si indemnat de Duhul Domnului, caci in mine traieste Hristos, nu eu. El porunceste si eu, sluga, execut. Asa sa traiti viata in duh si adevar si, daca Duhul Domnului va indeamna sa scrieti mai des, scrieti ca ma bucura. La ceea ce m-ati intrebat, o sa va raspund eu in plic inchis.
Suflet curat si drept,
Am primit si va multumesc mult pentru ceea ce aveti in gand si suflet, insa, toate se fac cu voia lui Dumnezeu. Omului de lut nu-i ramane decat sa fie supus hotararii dumnezeiesti. Asa fiind, sa multumim lui Dumnezeu si sa-L laudam cat vom fi vii pe pamant, oriunde ne vom afla stand si purtati de Duhul Sfant, in chipul cum omul niciodata n-are sa priceapa.
Va pomenesc cu credinta si va trimit binecuvantarea Domnului, amin. Fiti sanatoase. Mai scrieti.
Suflet drept si credincios,
Va multumesc, matale si la toate surorile din casa, cinci la numar. Tot ce trebuie am facut si fac mereu rugaciuni si cereri, dupa cum m-ati rugat prin scrisoare. Deci, luati aminte de sineva numai, traiti numai inlauntrul vostru si nu in afara, si smerenia cu supunerea sa va fie hrana zilnica. Ramaneti cu Dumnezeu traind. Amin.
Cuvant despre Sfanta Rugaciune
Mantuitorul S-a intrupat ca sa ne fie noua spre model de viata trupeasca si sufleteasca pe pamant si pregatitoare pentru viata de dincolo de mormant.
Iubite, adanceste-ti cugetarea la Marta care primeste pe Domnul si la Maria care cade la picioarele Sale.
Amandoua surorile au mare osardie in lucru, insa sunt cu totul deosebite lucrarile lor. Ca Marta slujea, gatind hrana pamanteasca, trupeasca, Domnului; iar Maria, sezand langa picioarele Lui, asculta cuvintele Lui. Una odihnea pe Cel vazut, iar cealalta slujea Celui nevazut, ca era cu adevarat si om si Dumnezeu, Cel de fata. Acelasi Stapan, osardia amanduror femeilor a primit-o. Dar Marta, de osteneala obosita, cerea mijlocitor pe Domnul catre Maria, sa o ajute: „zi-i ei ca sculandu-se sa slujeasca Tie cu mine”.
Iar Domnul ii raspunde: „Marto, Marto, te grijesti si spre multe te silesti, iar Maria partea cea buna si-a ales-o, care nu se va lua de la dansa”. Ca n-am venit pe lume ca sa stam pe asternuturi moi si pantecele sa-l hranim, ci am venit ca pe voi sa va hranesc cu cuvantul adevarului si cu vederea tainelor.
Pe una dar n-a oprit-o de la cele ce lucra, iar pe cealalta a laudat-o ca si-a ales partea cea buna. Amandoua femeile lucrau cu osardie, insa partea sufleteasca era mai de valoare, caci era o privire tainica.
Tu, suflete, alege ce voiesti. De voiesti, slujeste in numele lui Hristos, ca Marta cele pamantesti. Domnul iti da voie, ca zice: „Intrucat ati facut unuia din acesti frati ai Mei prea mici, Mie ati facut”. Ca ori de primesti straini, ori odihnesti saraci, ori de te pleci catre cei ce se afla in dureri, in nevoi, in primejdie, ori de slujesti bolnavi, toate asupra Sa le primeste Hristos.
Iar de vrei sa ravnesti Mariei care a lasat slujba trupului si si-a adancit inima spre cele sufletesti, apoi curat sa savarsesti lucrul. Paraseste trupul, lasa lucrarea de pamant si facerea de bucate si celelalte (in timpul rugaciunii) si sezi langa picioarele Domnului si asculta cuvintele Lui. Caci, invataturile Domnului intaresc nevoile trupului.
Deci, ai luat, iubite, pildele si dovada. Alege ce vrei. Sau slujitor fii saracilor, sau indragitor dogmelor lui Hristos. Iar de poti pe ambele, plata vei lua.
Domnul pretuieste mai mult partea Mariei. De voiesti sa iubesti cu adevarat pe Hristos, trebuie sa uiti de insuti trupul tau. Si rugandu-te, vezi sa nu ceri in loc de altele, altele. Nu bani, nu slava omeneasca. Cauta Imparatia lui Dumnezeu mai intai si toate celelalte se vor adauga tie.
Iar ale rugaciunii doua sunt chipurile: unul al slavosloviei, cu smerenia mintii, iar al doilea, al cererii. Rugandu-te, nu veni indata spre cerere, caci iti parasti voirea ta, dovedesti ca te rogi silit. Incepand dar rugaciunea, paraseste-te pe sineti si ale tale nevoi. Lasa pamantul si te inalta spre ceruri. Si cand te rogi, nu rataci mintea incoace si colo, ci recunoaste-ti micimea si slabiciunea ta si ingustimea ta de pricepere. „Ca Tu ne-ai zidit pe noi, si nu noi. Tu esti Dumnezeul nostru”. Zi ca tu esti un om pacatos. Desi nu te simti, totusi trebuie sa zici aceasta: „Vezi, nimenea nu este fara de pacat, fara numai Dumnezeu”. Pentru aceasta zice Apostolul: „Nimic nu stiu in mine rau”. Dar aceasta nu-mi da dreptul sa ma cred drept. Caci Proorocul David zice: Greselile cine le va pricepe? Si iarasi Apostolul zice: Cand toate le vei face, zi: Slugi netrebnice suntem, caci cele ce am fost datori de facut am facut. Si iarasi socoteste-te ca trebuie cu smerenie multa sa-l crezi pe altul a fi mai de cinste decat tine. Caci nu stii pe care-l iubeste Dumnezeu mai mult. Domnul te-a zidit si se ingrijeste de a ta mantuire si stie pentru fiecare daca ii este de folos, ori sa fie sanatos, ori bolnav, ori bogat, ori sarac. Ci, tu cere Imparatia lui Dumnezeu, caci restul vine de la sine. Si cand ceri ceva, staruie mult si nu te descuraja. Ca cine din voi are prieten si va merge la miezul noptii la el si ii va zice: prietene, da-mi imprumut trei paini, ca mi-a venit un prieten din departare si nu am ce sa-i pun dinainte. Si acela va raspunde: nu-mi face osteneala caci e tarziu, m-am culcat cu copiii si-i noapte, nu pot sa-ti dau. Si daca pentru prietenie nu-i va da lui, apoi macar pentru staruinta ii va da lui. Pilda ne da Domnul ca sa fim tari in credinta si staruitori.
Sa nu zici ca pacatos sunt si nu ma aude Dumnezeu. Indrazneste, dupa rugaciune, macar oricat timp lung ar trece, nu dispera, ci asteapta, ca Dumnezeu iti va da cererea si sa ceri mereu, lucrand binele. Caci, de slabeste rugaciunea si peste tinereti se toarna bautura, s-a pierdut curatia si s-a prefacut omul. Ca, daca omul se da prada poftelor, Dumnezeu nu-i ajuta.
De stai cu nepasare la rugaciune, fugi de indata de acel loc, ca nu cumva sa primesti urgia si pedeapsa lui Dumnezeu, in loc de plata. Ca zice Domnul: Tot cel ce va cere va lua, cel ce cauta va afla si celui ce bate i se va deschide (Matei 7, 7). Caci, ce altceva voiesti sa capeti decat mantuirea ta?
Invata-te a rabda. Vezi pe Avraam cum l-au chemat din pamantul asirienilor si i-a fagaduit Palestinei: Tie-ti voi da pamantul acesta si semintiei tale …pe care o voi inmulti ca stelele cerului (Fac. 15, 18). Si el n-a cartit ca ajunsese batran si nu i se implinise fagaduinta de fiu si de inmultirea semintiei sale. Ci a ramas mereu tare in credinta sa. Ca nevasta imbatranea, iar cu credinta intinerea. Dumnezeu toate le face si le preface precum voieste. Cand in Avraam murea firea de batranete, a inviat fagaduinta lui Dumnezeu. Urmeaza credintei lui Avraam. Dar noi un an ne rugam si apoi ne departam. Doi ani postim, apoi incetam. Deci sa nu slabim, caci Cel ce S-a fagaduit lui Avraam si noua s-a fagaduit. Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi (Matei 9, 28). El deci ne fagaduieste mila. Pentru tine a venit pe pamant si tu nu-L crezi pe El pe cuvant?
Noi ne sfiim sa ridicam jugul Lui si prin usa cea stramta sa intram. Preferam marea pacatelor. Tu, cand ai cerut, nu ai avut credinta, sau n-ai cerut ceea ce era de folos sufletului tau sau n-ai staruit. Ca scris este: Ca intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre si Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui (Matei 24, 13).
Vei zice insa: stie Dumnezeu inima celor ce se roaga. Ca n-are Dumnezeu nevoie de cererea noastra. Ca bun fiind, ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti… Dar Imparatia lui Dumnezeu fara fapte si staruinta nu o vei lua. Caci trebuie mai intai sa doresti cele ce vrei sa iei si sa ceri cu credinta, cu rabdare si cu osteneala. Ca tot lucrul castigat cu osteneala il pastrezi cu atentie, sa nu-l pierzi, ca stii cat de mult ai ostenit pentru el. Solomon ce a folosit daca a luat darul in dar, fara osteneala? L-a pierdut! Deci, nu te imputina cand nu iei degraba cererea ta. Ca daca cel ce a luat talantul si l-a ingropat intreg, s-a osandit numai pentru ca nu l-a negutatorit, apoi cel ce l-a pierdut nu se va osandi?
Dumnezeu face tot ce stie ca ne este de folos. Numai noi sa cerem cu staruinta. Vezi pilda cu vaduva si judecatorul cel nedrept, care pentru staruinta ei l-a imblanzit? Asa si noi sa staruim mereu. Amin.
Manastirea Agapia – 1938 Protosinghel VICHENTIE MALAU
CUVIOSUL VITALIE MONAHUL – Sfantul Munte Athos (1891-1945)
Acest cuvios parinte a fost un mare si tainuit sihastru roman din Muntele Athos. Era de loc din judetul Botosani, iar cu metania din Manastirea Neamt. Fiind chemat de Hristos la viata duhovniceasca, monahul Vitalie a luat din tinerete jugul nevointei calugaresti, intrecand pe multi cu postul, cu rugaciunea cea de taina, cu lacrimile si cu privegherea.
Ravnind nevointei celei mai inalte, in anul 1938 s-a dus la Sfantul Munte si acolo, facandu-si un mic bordei, sihastrea singur in padurile din jurul Manastirii Caracalu, ctitorita de Petru Rares. Dar osteneala parintelui Vitalie era cu totul ascunsa in Hristos. Nimeni nu stia unde anume se salasluieste, cum se roaga si la ce masura duhovniceasca a ajuns. Nu-l vedea nimeni, uneori luni de zile. Numai vara lucra la Manastirea Caracalu, de unde isi primea putina hrana pentru intretinere. Apoi iar se retragea la mult dorita liniste.
Spun parintii atoniti, care l-au cunoscut, ca parintele Vitalie era intotdeauna senin si luminat la chip, ca pazea cu desavarsire tacerea, ca nu vorbea niciodata despre cineva, ca se socotea pe sine cel mai pacatos om de pe pamant si ca era mare lucrator al rugaciunii lui Iisus.
Uneori, cuprins de lacrimi si de bucuria Duhului Sfant, zicea aceste cuvinte:
„Slava Tie, slava Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ca m-ai chemat pe mine nevrednicul la viata monahala si m-ai adus aici, in gradina Maicii Tale, sa ma pot ruga in liniste pentru toata lumea!”
Acest parinte iubitor de Dumnezeu, cunoscandu-si mai dinainte ceasul sfarsitului sau, a spus parintilor:
– Peste trei zile, la praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, ma duc la Dumnezeu! Apoi s-a marturisit, a primit Preacuratele Taine si la 14 septembrie, 1945, s-a odihnit cu pace, dandu-si sufletul in mainile Domnului. Parintii l-au inmormantat in cimitirul Manastirii Caracalu.
Doamne, odihneste cu sfintii pe parintele nostru Vitalie!
MONAHUL GALACTION ILIE – Manastirea Sihastria (1882-1946)
Viata
Acest calugar imbunatatit s-a nascut in comuna Pipirig-Neamt, din parinti saraci. In tinerete a fost cioban la oile satului. Apoi, dorind sa urmeze lui Hristos, in anul 1918 a intrat in nevointa calugareasca la Manastirea Sihastria, in anul 1925 a primit tunderea monahala de la staretul Ioanichie.
Aici a avut aceeasi ascultare binecuvantata. Timp de 25 de ani a pastorit oile manastirii. In toamna anului 1946 s-a mutat la cele vesnice cu sufletul impodobit de multe fapte bune.
Fapte si cuvinte de invatatura
Spunea ucenicul sau ca parintele Galaction nu manca niciodata pana nu-si facea obisnuitul canon calugaresc. Cand il chemau fratii la masa, batranul raspundea:
– Iertati-ma, fratilor, eu nu mi-am facut pe astazi datoria catre Dumnezeu. Deci, cum sa mananc daca nu mi-am facut datoria?
Apoi parintele se retragea in padure isi termina rugaciunile si metaniile si asa statea la masa.
Spunea iarasi ucenicul sau ca batranul nu manca miercurea si vinerea pana seara, dupa ce rasareau stelele. Atunci, parintele isi facea semnul crucii, cerea iertare de la toti, lua anafura si apoi manca linistit. Odata l-a intrebat ucenicul:
– Parinte Galaction, ziua este mare si sfintia ta esti slab si batran. Nu ar fi bine sa dezlegi cu masa mai devreme?
– Frate Costache, asculta ce mi-a spus parintele Atanasie din Manastirea Neamt. Odata, un sfant a vazut ducand un mort la groapa, iar inaintea si in urma sicriului mergeau doi ingeri frumosi. Atunci sfantul i-a intrebat: „Cine sunteti voi?” Iar ingerii au raspuns: „Eu ma numesc Miercurea si eu Vinerea! Am venit aici cu porunca Domnului sa ajutam acest suflet, care in toata viata a postit miercurea si vinerea in cinstea patimilor lui Hristos”.
De cand mi-a spus parintele Atanasie istoria aceasta, n-am mai mancat nimic in aceste zile, ca sa-mi ajute si mie Sfanta Miercuri si Sfanta Vineri in ceasul mortii.
Acest smerit parinte, daca vedea pe cineva trecand pe langa stana, indata zicea ucenicului sau:
– Du-te, frate Costache, si cheama pe omul acela sa stea la masa cu noi. Ca aici la oi este izvor si daca nu dai deloc din el, izvorul seaca. Iar daca dai cate ceva, Dumnezeu tine oile sanatoase si nu se cunoaste de unde dai, ca este binecuvantarea Domnului peste noi.
Mai spuneau ucenicii lui ca n-au vazut niciodata pe parintele Galaction sa manance singur sau pe ascuns. Daca primea ceva de mancare din manastire, nu gusta nimic pana nu venea la stana. Aici ii chema pe toti si impartea egal la fiecare.
– De ce nu mananci niciodata singur, parinte Galaction? il intrebau fratii. Iar el le raspundea:
– Mare primejdie este pentru calugar sa manance pe ascuns! Apoi, cu inima plina de pace, adauga:
– Ei, fratilor, dragostea si cu fratia mult intrece bogatia!
Parintele Galaction era cel mai sarac calugar din manastire. Avea un singur rand de haine, un cojoc si cateva schimburi. Odata l-a intrebat ucenicul:
– De ce nu-ti faci si sfintia ta niste haine bune, cum au ceilalti parinti? Iar batranul i-a zis:
– Frate Costache, eu m-am spovedit la un pustnic pe care l-am intalnit umbland cu oile prin munte. Acela mi-a spus: „Parinte Galaction, sa ai atata avere cat sa o poti duce o data in spate, cand te muti dintr-un loc in altul”. Apoi mi-a adaugat: „Sa nu-ti ramana niciodata canonul de metanii, sa zici neincetat rugaciunea lui Iisus si sa te impaci cu toti mai inainte de asfintitul soarelui. De vei pazi toate acestea, Dumnezeu iti va face parte de mantuire”.
Altadata a intalnit batranul in padure un pustnic sfant si l-a intrebat:
– Spune-mi, parinte, cand va fi sfarsitul lumii? Iar cuviosul sihastru, suspinand, i-a raspuns:
– Stii cand va fi sfarsitul lumii? Cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin!, adica va lipsi dragostea intre oameni. Apoi, sarutandu-se unul pe altul, s-au despartit.
Seara, obisnuia parintele Galaction sa puna pe frati la citit, din Pateric si din Sfanta Scriptura, ca foarte mult dorea sa asculte cuvantul Domnului.
Odata a zis ucenicului sau:
– Frate Costache, te rog mai citeste in Sfanta Scriptura despre rabdarea lui Iov.
Cat timp fratele citea, parintele Galaction lacrima. Apoi a adaugat:
– Iata, acesta a fost un om mare pe lume, ca n-a cartit inaintea lui Dumnezeu cand i-a luat atatea oi, atatea vite si copii. Dar eu, pacatosul, cat sunt de slab in credinta, ca daca se imbolnaveste sau piere vreo oaie, nici nu pot manca in ziua aceea.
– De ce nu mananci atunci, parinte? il intreba ucenicul.
– Apoi, mai am curaj sa mananc, cand vad ca Dumnezeu pedepseste turma pentru pacatele mele?
In toamna anului 1946, dupa aproape 30 de ani de ascultare, parintele Galaction si-a rupt un picior. Pe cand zacea in pat si isi astepta sfarsitul, a auzit ca a murit un calugar, anume Nazarie. Deci a spus staretului cu lacrimi:
Va rog, parinte staret, sa nu-l ingropati pe parintele Nazarie fara mine. Nu faceti cheltuiala de doua ori. Maine seara, la ora 6, ma voi duce si eu din viata aceasta. A doua zi, la ora prevestita, bunul ostas al lui Hristos si-a dat duhul in mainile Domnului. In ziua aceea implinea 64 de ani.
Asa s-a savarsit acest fiu al ascultarii!
MONAHUL GHERVASIE GASPAR – Manastirea Sihastria (1925-1948)
Era de loc din judetul Iasi. Dupa ce a invatat cateva clase secundare, a urmat scoala de cantareti bisericesti din Manastirea Neamt si a imbratisat viata monahala. Avea suflet curat si canta ingereste.
In toamna anului 1947, fratele Gheorghe Gaspar a venit la Manastirea Sihastria. Toti il iubeau pentru blandetea si smerenia lui. Mai tarziu, imbolnavindu-se, a facut ascultare un an de zile la oile manastirii. Acolo a citit cuvintele Sfintilor Parinti si a inceput a invata rugaciunea lui Iisus. La strana canta asa de frumos, ca scotea lacrimi. Iar cand nu canta, se ruga in taina. Inima sa era cuprinsa de o mare pace duhovniceasca. Iubea linistea si tacerea.
Intr-o zi a zis catre staret:
– Doresc sa ma fac calugar! Vreau sa fiu si eu dincolo numarat in ceata calugarilor! Parintii l-au calugarit. Simteau ca il cheama Dumnezeu. Era suferind.
In biserica statea nemiscat cate patru ore si era asa de patruns de dulceata rugaciunii interioare, incat nu observa cand se termina slujba. Uneori il intrebau fratii:
– Cum te simti in biserica, parinte Ghervasie?
– Ma simt ca in cer! raspundea el. Parintii mi se par ca niste ingeri, iar sfintii de pe icoane plutesc in vazduh!
Astfel, toti s-au folosit de cuvintele si de asezarea lui.
La sfarsitul slujbei parca era rapit. Unul dintre parinti il destepta, zicand:
– Parinte Ghervasie, hai la chilie ca s-a terminat privegherea! Odata a zis catre un frate:
– Imi pare rau ca ma duc din trup si n-am invatat mai bine rugaciunea lui Iisus! In toate necazurile mele numai cu aceasta m-am mangaiat.
La 5 octombrie, 1948, bunul nevoitor a cerut Preacuratele Taine. Parintii l-au dus la biserica si l-au impartasit. Apoi, i-au zis:
– Parinte Ghervasie, canta un axion la Maica Domnului, asa cum cantai odata!
Iar el a cantat cu glas ingeresc, plin de bucurie, axionul „Vrednica esti cu adevarat”. Apoi, sarutand icoana Maicii Domnului si cerandu-si iertare de la toti, s-a dus la chilie. Dupa trei ore si-a dat sufletul in mainile Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
IEROMONAHUL VARNAVA LASCONI – Minastirea Bistrita – Valcea (1884-1953)
Parintele Varnava Lasconi a fost unul dintre marii duhovnici ai minastirilor oltenesti din secolul nostru. Sihastru si ascet neintrecut, calugar foarte imbunatatit, ascultator desavirsit, lucrator de taina al rugaciunii lui Iisus si vrednic slujitor al Bisericii lui Hristos.
S-a nascut in Hateg din parinti saraci si credinciosi. in 1908 a intrat in nevointa calugareasca la Episcopia din Rimnicu-Vilcea. intrecind pe toti cu blindetea, cu rabdarea si cu ascultarea, in anul 1911 a fost calugarit. Timp de 20 de ani a fost gradinarul episcopiei. Ziua lucra si uda gradina, iar noaptea se ruga si se odihnea citeva ore pe un scaunel, dupa obiceiul Sfintului Ierarh Calinic.
Episcopul Vartolomeu, cucerindu-se de viata lui, in anul 1935 l-a facut preot si l-a numit duhovnic la Minastirea Bistrita, ctitorita de Barbu Craiovescu. Aici s-a nevoit inca 18 ani de zile, savirsind cele sfinte si mingiind pe oameni. Apoi s-a retras in padure, la pestera unde au fost ascunse moastele Sfintului Grigorie Decapolitul. Acolo s-a nevoit citiva ani in desavirsita liniste si rugaciune.
Numele lui se facuse cunoscut peste tot in partea locului, caci primise de la Dumnezeu darul izgonirii duhurilor necurate. insusi spunea ca multe ispite a rabdat de la diavoli in pustie. Odata vrajmasul i s-a aratat in chip vazut si, apucindu-l de haina, l-a aruncat in prapastie. Dar mina Domnului 1-a scapat prin minune, ca, agatindu-i-se rasa intr-o creanga, s-a izbavit de moarte. intre anii 1950-1953 parintele Varnava a slujit ca preot si duhovnic la Minastirea Surpatele, fiind un exemplu pentru toti cu faptele si pilda vietii sale, indemnind multe suflete sa urmeze lui Hristos.
In primavara anuluf 1953, cuviosul Varnava, mult nevoitorul, s-a savirsit cu pace si a fost inmormantat la schitul Papusa din apropiere.
MONAHUL EVGHENIE DUMITRESCU – Schitul Brazi – Judetul Vrancea (1880-1954)
Viata
Parintele Evghenie Dumitrescu a fost un desavirsit calugar atonit. Originar din comuna Segarcea-Dolj, in anul 1903 se duce la Muntele Athos si se face calugar in schitul Prodromul. Dupa noua ani de smerita ascultare este trimis in tara la schitul Darvari din Bucuresti. Iar in anul 1917 estre trimis la metocul schitului Prodromul din comuna Tifesti-Vrancea, pe care il conduce cu multa pricepere aproape patruzeci de ani, adunind in jurul lui mai mult de 12 ucenici. In toamna anului 1954 s-a mutat din viata aceasta si a fost inmormintat la schitul Brazi din apropiere.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Cind a ajuns parintele Evghenie superior la metocul schitului Prodromul de la Tifesti era o mare foamete. Multi oameni de prin sate – copii, tineri si batrini – erau amenintati sa moara de foame. Atunci el, gasind destule alimente la metoc, a chemat satenii din Tifesti si le-a impartit gratuit griu, porumb, cartofi si fasole. Asa a scapat de la moarte sute de oameni.
2. Acest mare nevoitor era atit de hlind si intelept in cuvint si in fapta, toti se foloseau de exemplul lui. Numele lui se facuse cunoscut peste tot, incit unii, lasind cele trecatoare „dupa sfatul lui”, ajungeau calugari iscusiti. in acesti ani s-au adunat in jurul sau 12 ucenici, care i-au slujit cu credinta pina la sfirsitul vietii, traind in cea mai deplina armonie si ascultare si neiesind niciodata din cuvintul batrinului. impreuna se rugau impreuna mincau, impreuna lucrau si niciodata nu scoteau cuvint desert din gurile lor. Cu miinile lucrau, iar cu mintea rosteau rugaciunea lui lisus. Apoi, desi lucrau in vie, nu gustau nici o bobita de struguri pina la vremea mesei, cautind sa urmeze intru totul dascalului lor. Iar la masa, numai dupa ce gusta batrinul, incepeau si fratii sa manince.
3. Spuneau ucenicii ca parintele Evghenie nu incuia niciodata chilia, alimentele si vasele cu vin, dar nimeni nu indraznea sa ia ceva fara binecuvintarea lui.
Uneori zicea ucenicilor sai:
– Parintilor, beciul este deschis. Cine vrea poate sa serveasca un pahar de vin. Dar nu uitati ca furtunul de deasupra este un sarpe cu doua capete. De orice capat te atingi, te poate musca.
4. Odata, un frate a intrat noaptea fara de veste in chilia lui si l-a vazut cu miinile in sus, rugindu-se cu lacrimi si zicind:
– Doamne, cauta cu mila spre zidirea Ta si nu ma lepada pe mine de la fata ochilor Tai!
5. Pentru sfintenia vietii lui, uneori il ruga episcopul sa primeasca preotia, iar batrinul se smerea, zicind:
– Preotia este un har al lui Dumnezeu ce se cuvine sfintilor, iar nu celor pacatoti.
6. intr-o zi un om beat l-a defaimat in public pe parintele Evghenie. Iar batrinul nimic nu zicea. Atunci ucenicii I-au intrebat:
– Cum ai putut rabda, parinte, ocara aceasta ? Nu vrei sa-1 reclamam la politie?
– Nu este bine sa-l reclamam, ci sa rabdam ca sintem calugari. Ca nimeni nu mi-a vorbit asa de frumos ca fratele acesta ! Cuvintul de lauda pentru calugar este bucuria diavolilor, iar cuvintul de batjocura este bucuria ingerilor.
7. Spuneau ucenicii ca adeseori un satean lasa oile sa pasca in via mmastirii. Deci i-au zis fratii:
– Da-ne voie, parinte, sa scoatem olie din vie si sa spunem omului sa le pazeasca.
– Nu este bine, fratilor ! a zis batrinul. De ce sa intristam sau sa smintim pe mirean? El nu vede ca oile sint in vie? Lasa sa le scoata el, ca sa nu-1 suparam.
8. Uneori venea la parintele Evanghelie cite un satean nevoias is-i cerea imprumut alimente, vase sau unelte de lucru. Iar batrinul ii zicea cu biindete:
– Du-te, frate, in magazie si-ti ia ce-ti trebuie. Iar cind vei termina treaba, ada lucrul inapoi si-1 pune de unde l-ai luat. El niciodata nu urmarea pe datornici, nici nu le cerea imprumutul inapoi.
9. Cea mai obisnuita ascultare a parintelui Evghenie era munca la bucatarie. in timp ce fratii lucrau la vie, el facea focul, fierbea mincarea, framinta piinea, aducea apa, spala vasele si zicea in taina rugaciunea lui lisiis. La amiaza, cind toate erau gata, zicea:
– Parintilor, poftiti la masa !
Asa s-a nevoit parintele Evghenie aproape 40 de ani, slavind pe Hristos si slujind cu dragoste pe oameni. Apoi si-a dat sufletul in miinile Domnului, fiind ingropat de ucenici linga biserica schitului Brazi.
IEROMONAHUL COZMA POPA – Minastirea Cocos – Tulcea (1868-1954)
Acest parinte iubitor de Hristos s-a nascut dupa trup in comuna Bujor, judetul Galati, iar dupa duh s-a nascut in Minastirea Cocos.
In anul 1920 a intrat in nevointa calugareasca, iar dupa citiva ani s-a invrednicit de darul sfintei preotii. Parintele Cozma era un adevarat calugar, preot si doctor de suflete, fiind blind si iscusit. Cel mai mult iubea rugaciunea, slujba la biserica, postul si neagoniseala. Pentru osardia si smerenia lui dobindise de la Dumnezeu darul rugaciunii lui Iisus, cu care se indeletnicea ziua si noaptea. Iar dintre carti, dupa Sfinta Scriptura, citea cel mai mult vietile si nevointele sfintilor. Timp de 30 de ani a citit zilnic Vietile Sfintilor la trapeza, pentru a mingiia si folosi pe toti. in vara anului 1954 a chemat duhovnicul si i-a spus:
– Peste doua zile, la Vecernie, ma duc la Hristos. Apoi s-a marturisit din copilarie si a primit dumnezeiestile Taine.
– Parinte Cozma, da-ne un cuvint de folos mai inainte de a ne desparti- a zis ucenicul.
– Fratilor, sa aveti mai presus de toate rabdare, fara de care nu este posibila viata calugareasca. Sa fiti osirduitori la biserica si sa nn va ramina pravila si canonul de chilie.
In ultima zi n-a mai vorbit. Tacea si zicea in taina rugaciunea lui Iisus. in stinga tinea sfinta cruce si cu dreapta se insemna mereu. Cind a inceput vecernia, deodata fata parintelui Cozma s-a luminat mult. Apoi a zis:
– S-a savirsit! Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi !
In clipa aceea parintele Cozma si-a dat duhul.
ARHIMANDRITUL SAVA CIMPOCA – Schitul Sfintui loan Botezatorul (1888 -1955)
Viata
Acest parinte iubitor de Dumnezeu a fost un iscusit nevoitor si povatuitor de suflete. S-a nascut in comuna Sadu, judetul Sibiu, din parinti bineeredin-ciosi. Era cel mai mare dintre cei cinci copii. Mai tirziu, atit parintii cit si copiii au imbratisat viata monahala si au ajuns calugari buni. Parintele Sava a luat cel dintii jugul lui Hristos. in anul 1904 a intrat in obstea Minastirii Caldarusani, iar dupa patru ani a primit schima monahala. Mai tirziu i-a urmat tatal, cu al doilea frate, care s-a calugarit sub numele de Elisei. Iar mama cu trei fete s-au calugarit in Minas-tirea Tiganesti. Era un lucru minunat a vedea pe tata cu fiii si pe mama cu fiicele, impreuna ostenindu-se pentru Hristos si unii pe altii indemnindu-se la rugaciune, la smerenie si ascultare. In anul 1914, parintele Sava a fost hirotonit preot la Minastirea Tismana. intre anii 1918-1946 a fost, pe rind, preot si duhovnic in mai multe minastiri, iar in anul 1946 a fost numit egumen la schitul Sfintul Ioan Botezatorul din Alba Iulia. Dupa o aleasa activitate duhovniceasca, in toamna anului 1955, arhimandritul Sava Cimpoca s-a mutat cu pace la cerestile locasuri.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Acest parinte vrednic de pomenire intrecea pe multi calugari cu postul, cu privegherea, cu barbatia si cu rivna pentru implinirea faptelor bune. Cel mai mult se jertfea cu savirsirea Liturghiei zilnice si cu spovedania credinciosilor. Desi era aspru la canon si hotarit in cuvint, totusi multi il cautau si il aveau de parinte duhovnic.
2. Marturisesc ucenicii lui ca parintele Sava primise de la Dumnezeu, pentru viata lui aleasa, darul izgonirii duhurilor necurate. Zilnic veneau la el oameni bolnavi pe care parintele ii facea sanatosi cu postul si cu rugaciunile sale. Din aceasta pricina multe ispite patimea de la diavoli.
3. Odata l-a intrebat un episcop:
– Parinte Sava, de ce te chinuiesti asa de mult cu postul, cu privegherea si cu rugaciunea?
– Prea sfintite, Domnul nostru lisus Hristos a suferit pentru noi toti, iar eu sufar numai pentru pacatele mele !
4. Parintele Sava slujea intotdeauna cele sfinte cu multa evlavie si fara nici o graba. intr-o zi insa, cintaretul cinta repede la strana. Atunci batrinul a zis ucenicului sau:
– Spune-i cintaretului ca eu nu ma grabesc !
5. Intr-o zi nu avea cine face mincare la obste. Atunci parintele Sava, dupa ce termina slujba, a taiat lemne, a pregatit mincarea, ai sunat clopotul si a servit pe toti la masa. La urma a inceput sa spele vasele.
– Lasa, parinte staret, ca spalam noi vasele – au zis ucenicii – Nu. Astazi fac eu tot. Miine, daca veti vrea, veti face sfintiile voastre
Din ziua aceea toti se sileau sa urmeze nevointa staretului.
6. A venit odata la schit sora staretului – maica Vitalia din Minastirea Tiganesti-Ilfov. Dar batrinul n-a primit-o in chilie.
– De ce n-ai primit pe maica in chilie, parinte staret? l-au intrebat ucenicii.
– Dar oamenii stiu ca este sora mea? a raspuns batrinul cu asprime.
7. In alta zi a venit o femeie plingind la schit:
– Parinte, rugati-va pentru sotul meu. Trebuie sa-i faca operatie si nu stiu daca mai scapa.
– Nu mai plinge sora. Sa ne rugam lui Dumnezeu trei zile cu post pentru dinsul.
Dupa trei zile bolnavul s-a facut sanatos si n-a mai fost operat.
8. In timpul razboiului trecut, la spitalul din Ploiesti erau multi bolnavi de tifos exantematic, care mureau neimpartasiti si nu avea cine sa-i ingroape. Atunci parintele Sava a zis catre staretul Minastirii Ghighiu:
– Daca imi dati voie, ma duc sa impartasesc bolnavii. Eu nu ma tem ca ma voi imbolnavi.
Astfel, doi ani de zile, parintele Sava a fost duhovnicul bolnavilor si multe inimi zdrobite a alinat, dar cu darul lui Hristos a fost pazit nevatamat. Apoi stabilindu-se la schitul Sf. Ioan Botezatorul – Alba lulia a facut multa misiune evanghelica intre credinciosi si s-a savir-sit cu pace.
MONAHUL ATANASIE PAVALUCA – Minastirea Neamt (1877-1955)
Viata
Parintele Atanasie Pavaluca a fost unul din cei mai rivnitori ucenici ai marelui pelerin Gheorghe Lazar. Era originar din comuna Bretcu, judetul Covasna, sat de mocani vestiti in Transilvania. in anul 1900, tinarul Ioan a intrat in nevointa calugareasca la Minastirea Neamt, impreuna cu fratele sau Constantin. Dupa un an de zile s-au calugarit impreuna in fata icoanei Maicii Domnului. Ioan a primit numele de Atanasie si Constantin a primit numele de Chiril. Parintele Atanasie s-a nevoit, pascind oile Minastirii Neamt toata viata sa. Iar fratele sau, Chirii, a primit darul preotiei, s-a dus in Muntele Athos si acolo hine s-a nevoit in deplina sihastrie 30 de ani. Apoi .s-a. savirsit cu pace in mijlocul ucenicilor sai. In toamna anului 1955 s-a mutat din viata aceasta si monahul Atamasie Pavaluca si a fost ingropat in cimitirul minastirii.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Fratii Ioan si Constantin Pavaluca, dorind sa slujeasca toata viata lui Hristos, au zis tatalui lor:
– Tata, da-ne partea de mostenire ce ni se cuvine ca noi plecam amindoi la minastire ! Deci, le-au dat parintii drept mostenire 500 de oi albe. in primavara anului 1900, cei doi frati au venit la Minastirea Neamt si s-au daruit lui Dumnezeu, impreuna cu oile si toata averea lor.
2. Parintele Atanasie a pastorit oile Minastirii Neamt aproape 50 de ani, intrecind pe multi calugari cu ascultarea, cu rabdarea si cu rugaciunea. Permanent mergea dupa oi cu capul descoperit si cu psaltirea in desaga, zicind pe de rost psalmii lui David, dupa exemplul batrinului Gheorghe Lazar, dascalul sau. Singura lui avere erau citeva carti, pe care le purta intotdeauna cu dinsul pe munte.
3. Odata l-a intrebat ucenicul:
– Parinte Atanasie, de ce iubesti asa de mult psaltirea?
– Cine nu stie pe de rost psaltirea, acela nu este calugar, a raspuns batrinul.
– Dar de cind o stii pe de rost?
– Cind aveam 20 de ani si umblam cu oile pe munti, am invatat psaltirea pe de rost cu porunca lui Mosul Gheorghe si de atunci o zic necontenit.
4. Alta data iarasi l-a intrebat ucenicul:
– Parinte Atanasie, ti-a ramas vreodata psaltirea necitita?
– Cu mila lui Dumnezeu, de cind m-am facut calugar nu-mi aduc aminte sa fi mincat vreodata, inainte de a-mi fi terminat psaltirea de citit.
– Dar de ce cinti psalmii, parinte Atanasie?
– Apoi nu auzi pe proorocul David, zicind: „Laudati-L pe El in psaltire si in alauta. Toata suflarea sa laude pe Domnul!” (Ps. 150, 3-5)? Deci, cum as putea eu sa tac, cind toata zidirea il lauda pe Domnul?
5. intr-o zi l-a intrebat un frate:
– Parinte Atanasie, unde ai gasit scris sa umble calugarul permanent cu capul descoperit? Si a raspuns batrinul:
– Sa te intreb si eu un cuvint. Unde ai gasit scris ca Hristos a purtat vreodata caciula pe cap? Si indata fratele, cerindu-si iertare, a tacut.
6. Se spunea despre dinsul ca noaptea dormea foarte putin pe un mic scaunel, dupa exemplul dascalului sau. Iar pentru spovedanie isi alegea pe cei mai aspri duhovnici din minastirile Neamt, Secu, Sihastria.
7. Odata l-a vazut ucenicul cu care pastea oile, ca a sarit cu picioarele goale in spini si i-a zis:
– De ce ai sarit cu picioarele in spini, parinte Atanasie?
– Iarta-ma, frate, a raspuns hatrinul. in clipa aceea uitasem de muncile iadului!
8. Zicea ucenicul catre dascalul sau:
– Parinte Atanasie, ce fapta buna trebuie sa fac sa ma mintuiesc?
– Toata viata ta sa ai pe Hristos in minte si te mintuiesti S a raspuns batrinul.
– Dar cum pot avea pe Hristos in minte?
– Prin neincetata rugaciune si prin paza mintii de gindurile rele. Zi mereu rugaciunea lui Iisus, fugi de oameni si nu te invoi cu mintea la nici un lucru rau. De vei face acestea Hristos va fi permanent cu tine.
9. Alt ucenic a zis batrinului:
– Parinte Atanasie, da-mi un sfat pentru folosul sufletului meu.
– Asculta, frate. Adu-ti mereu aminte ce ai fagaduit la calugarie. Ca ceea ce ai jurat cu gura ta, pentru aceea vei da socoteala.
10. A zis iarasi ucenicul sau:
– Parinte Atanasie, cit ai umblat cu oile prin munti, ai intiinit vreun pustnic ?
– Da, am intiinit intr-un birlog, la noi in Covasna, un sihastru sfint. Eram cu fratele meu. Dupa ce i-am facut metanie, ne-a binecuvintat si ne-a prevestit: „Sa stiti ca voi amindoi calugari o sa muriti!”.
11. Parintele Atanasie citea mereu Sfinta Scriptura si cuvintele Sfintilor Parinti. intr-o zi a intrebat pe ucenicul sau:
– Citit-ai pe Sfintul Damaschin?
– Nu, parinte, nici n-am auzit de cartile lui.
– Nu stii nimic ! Acolo, frate, este fundamentul credintei noastre. Deci, scotind din traista Dogmatica Sfintului loan Damaschin, a zis:
– Primeste, frate, cartea aceasta. Aici [se [afla [miezul [credintei ortodoxe.
12. A zis iarasi parintele Atanasie ucenicului sau:
– Citit-ai Pravila Mare?
– N-am citit-o, parinte.
– Nu cunosti legile Bisericii!
– Dar unde as putea-o gasi?
Atunci batrinul a scos din traista Pidalionul si l-a dat ucenicului sa-I citeasca.
13. intr-o zi i-a zis ucenicul:
– Parinte Atanasie, de ce nu-ti faci si sfintia ta o haina mai buna ca iata toate ti s-au rupt. Iar batrinul a raspuns:
– Aceea nu-i calugarie, frate, cu haine bune, cu mincare multa, cu vin si cu odihna. Calugarul trebuie sa fie mai sarac si mai rau imbracat decit orice om.
14. L-a intrebat ucenicul iarasi:
– De ce nu-ti iei o chilie in minastire, parinte Atanasie? Macar pe timp de iarna.
– Ce-i aceea chilie in minastire? Acolo este ca la spital! Iar aici in munte, ma simt ca in gradina raiului !
15. A zis catre batrin unul din frati:
– Ce sa fac, parinte Atanasie, ca tare ma lupta gindurile cele necurate ?
-Lupta, frate, si nu slabi ! Pazeste-ti mintea, ochii si trupul curat. Calugarul, daca a pierdut fecioria, a pierdut tot. Pazeste-ti fecioria, frate ca fecioria este mare dar. Sa tii la ea pina la moarte, ca sa ai indrazneala la sfinta rugaciune. Iar daca o pierzi, te rusinezi cind stai in fata lui Hfistos.
– Dar ce sa fac, parinte, ca sa scap de razboi?
– Nu te descuraja, frate, ca fara razboi nu este cununa, nici mm-tuire. intareste-te cu postul, cu neincetata rugaciune, cu psaltirea si cu deasa spovedanie. Ca aceasta este lupta cea mai mare a calugarului.
16. Uneori zicea batrinul ucenicilor sai:
– Fratilor, nu paziti numai oile. Ci, paziti-va si gindurile sa nu le fure lupii iadului. Faceti-va pravila, spovediti-va regulat si nu uitati de ceasul mortii.
17. Odata l-a intrebat un crestin:
– Parinte Atanasie, cum este mai bine sa tin? Pe stil vechi sau pe stil nou?
– Ce-i acela stil vechi sau nou ? Faptele bune sint totul. Asculta de Biserica si niciodata nu vei gresi!
18. in toamna anului 1955 parintele Atanasie s-a imbolnavit. Deci, fiind adus de la stina la bolnita minastirii, a primit Prea Curatele Taine si s-a savirsit cu pace in adinca smerenie, cu Psaltirea linga el si cu sufletul plin de bucuria Duhului Sfint!
SCHIMONAHUL IONA BALASESCU – Sihastria Capsocalivia – Muntele Athos (1885-1955)
Cuviosul schimonah Iona s-a nascut in comuna Bailesti-Gorj in anul 1885. Dupa ce termina o scoala de meserii, la virsta de 18 ani s-a dus in Sfintul Munte sa slujeasca lui Hristos. Anii de ucenicie i-a petrecut la chilia romaneasca Colciu. Aici a primit tunderea in monahism si a invatat mestesugul nevointei duhovnicesti de la cei mai alesi duhovnici romani.
A mai sihastrit inca trei ani la o alta chilie romaneasca din apropierea Minastirii Pantocrator. Iar in anul 1911 se stabileste definitiv la schitul Sfintului Vasile din Sihastria Capsocalivia, in partea de sud-est a Muntelui Athos. Aici se nevoiau calugarii atoniti cei mai iubitori de liniste si de osteneala. Printre acestia erau nu putini sihastri romani. Ei traiau numai din lucrul miinilor si din mila minastirilor de obste. Hrana o aduceau cu barca din cauza locului foarte stincos si pustiu, iar apa adunau iarna din ploi. Parintele Iona s-a nevoit aici mai mult de 40 de ani, la o mica chilie romaneasca cu hramul Sfintului Macarie. Deci, primind ingerescul chip al schivniciei si adunind in jurul sau patru ucenici, toti cu numele de Macarie, se osteneau impreuna in neadormita rugaciune, in priveghere si in nestiute bucurii ale Duhului Sfint. Mai tirziu, deprinzind bine limba greaca, schimonahul Iona a dorit sa imbogateasca literatura patristica romaneasca cu citeva opere ale Sfintilor Parinti. Una din cele mai importante traduceri ale cuviosului Iona este Hristoitia, pe care reuseste sa o tipareasca la Bucuresti in anul 1937. Desi este singura lui traducere care vede lumina tiparului, folosul duhovnicesc-al acestei carti este foarte mare. Prin jertfa sa, smeritul atonii roman pune la indemina credinciosilor un pretios tratat de morala practica ortodoxa, care calauzeste si astazi multe suflete catre Hristos.
Asa s-a ostenit cuviosul Iona schimonahul in Muntele Athos timp de 52 de ani, in lipsa, in smerenie, in post si in neincetata rugaciune.
PROTOSINGHELUL MIHAIL BADELA – Schitul Pestera Ialomicioarei (1880-1957)
Viata
Cuviosul protosinghel Mihail a fost un staret renumit al schitului Pestera Ialomicioarei. Era de loc din comuna Moeciu-Brasov. in anul 1900 a intrat in nevointa calugareasca la schitul Pestera. Fiind foarte ascultator, blind si iubitor de Dumnezeu, parintii schitului l-au facut calugar. Dupa zece ani l-au hirotonit diacon si preot, ajungind duhovnic iscusit in partea locului.
In anul 1925 ieromonahul Mihai a fost numit egumen si parinte duhovnicesc al schitului Pestera, pe care l-a povatuit cu multa smerenie si blindete 27 de ani. In anul 1952 egumenul Mihail Badila s-a retras la liniste, iar dupa cinci ani s-a mutat cu pace la odihna cea de sus.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Cea mai aleasa fapta buna a parintelui Mihail era rivna lui pentru rugaciune, pentru slujba bisericii. Timp de peste 50 de ani a fost nelipsit de la toate slujbele bisericesti de zi si de noapte. Ori citea, ori cinta la strana, ori slujea cele sfinte, ori se r,uga in taina cu rugaciunea lui Iisus.
2. Opuneau ucenicii batrinului ca pentru bunatatea si evlavia lui, dobindise de la Dumnezeu darul rugaciunii si al intelepciunii duhovnicesti. Pentru aceea ajunsese duhovnic renumit si multi calugari, sihastri si mireni il cautau si isi deschideau inima sub epitrahilul lui.
3. Intr-o noapte de iarna, dupa utrenie, staretul a plecat de la schit peste munte, la Minastirea Sinaia. Pe cale i-au iesit citiva lupi inainte. Batrinul insa nu s-a infricosat. Ci, facindu-si semnul crucii, a zis:
– Doamne, faca-se voia Ta! Apoi, intorcindu-se catre lupi, a adaugat:
– Daca aveti porunca de la Dumnezeu sa ma mincati, iata-ma sint inaintea voastra. Iar daca nu aveti porunca sa ma mincati, atunci duceti-va in drumul vostru.
In clipa aceea, lupii si-au plecat capetele in jos si au disparut in padure.
4. In alta iarna, mergind spre Sinaia, pe virful muntelui l-a cuprins o furtuna cu viscol cumplit. Atunci parintele Mihail, stiind ca numai Dumnezeu il poate scapa de la moarte, a cazut in genunchi si, inaltindu-si miinile spre cer, s-a rugat cu lacrimi, zicind:
– Doamne, faca-se voia Ta!
In ceasul acela s-a izbavit de moarte in chip minunat caci s-a vazut mergind pe soseaua ce duce spre orasul Busteni. Deci, dind slava lui Dumnezeu, a doua zi s-a intors cu pace la schit.
5. Spuneau ucenicii staretului Mihail si acest lucru cu totul minunat: Era in vara anului 1938. intr-o noapte, pe cind batrinul atipise in, chilie, deodata auzi un glas poruncitor, care se repeta de doua ori:
– Du-te si ia pe pustnicul din poiana Obirsie !
Pina la ziua batrinul s-a rugat. Apoi, luind pe duhovnicul sau, ieromonahul Antonie, au urcat muntele spre poiana Obirsie. Nimeni nu stia sa se nevoiasca vreun pustnic in partea aceea. Si, iata, in poiana au aflat un mic bordei pustnicesc si in fata iui un calugar care statea pe un trunchi de bustean.
– Binecuvinteaza, parinte ! a zis staretul.
In clipa aceea, insa, au observat ca sihastrul acela necunoscut sl sfint se mutase din viata aceasta. Atunci parintii l-au coborit de pe munte si l-au ingropat in schit, alaturi de biserica. Citi pustnici sfinti s-au nevoit nestiuti de oameni in adincul Muntilor Carpati!
6. In primavara anului 1950, noaptea, pe cind parintele Mihail se ruga in chilie, deodata s-a prabusit un bolovan mare de stinca peste chilia lui. Dar, la porunca lui Dumnezeu, bolovanul s-a oprit in pod, deasupra capului sau. Astfel, bunul nevoitor a fost izbavit si de data aoeasta de cursele vrajmasului.
7. Spre sfirsitul anului 1957 staretul Mihail a zis catre ucenicul sau:
– Parinte Pimen, cit mai este pina la Sfintul Mucenic Ignatie?
– Mai sint trei saptamini.
– Sa stii ca in ziua Sfintului Ignatie ma duc din viata aceasta !
In seara aceea batrinul statea pe marginea patului si citea din Sfinta Scriptura. Apoi a zis ucenicului:
– Du-te la chilie si te odihneste, ca esti obosit.
Dupa un ceas, ucenicul l-a gasit adormit in Domnul, cu Biblia pe brate.
Asa s-a savirsit cuviosul staret Mihail!
SCHIMONAHUL GHERASIM CIRJA – Manastirea Neamt (1877-1957)
Viata
Parintele Gherasim Cirja a fost o floare de mult pret in obstea Minastirii Neamt. S-a nascut in comuna Agapia – judetul Neamt si a primit din copilarie o crestere aleasa. In anul 1907 a intrat in nevointa calugareasca la Minastirea Neamt. Dar socotindu-se nevrednic de treapta preotiei, a fost toata viata paraclisier si vesmintar, slujind Biserica lui Hristos cu desavirsita credinta si dragoste. La inceputul anului 1957, schimonahul Gherasim s-a stramutat la cerestile locasuri, in virsta de 80 ani.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Acest mare nevoitor al zilelor noastre a intrecut pe multi parinti din Minastirea Neamt cu aceste trei fapte bune: ascultarea desavirsita, rugaciunea si dumnezeiasca dragoste. Pentru bunatatea si blindetea lui, toti calugarii il cinsteau si se foloseau de pilda vietii lui.
2. Cincizeci de ani a facut parintele Gherasim aceeasi ascultare de paraclisier si vesmintar, cu multa dragoste pentru casa Domnului, nelipsind niciodata de la slujbele bisericii. Era candela mereu aprinsa in obstea Minastirii Neamt.
3. Spun batrinii care l-au cunoscut ca parintele Gherasim stia sa impodobeasca biserica, mai ales spre sarbatori, ca pe o adevarata mireasa a lui Hristos. Punea perdele noi la icoana Maicii Domnului, scotea vesminte luminate, asternea covoare de lina, potrivea candelele, aprindea luminari de ceara si folosea tamiie de la Sfintul Mormint, pastrata anume pentru marile sarbatori.
4. Parintele Gherasim avea mare evlavie catre icoana Maicii Domnului, inaintea careia ii citea zilnic acatistul si paraclisul. El nu ingaduia nimanui sa vorbeasca in biserica. Daca auzea pe cineva vorbind, indata zicea cu glas rugator:
– Va rog, nu vorbiti in biserica. Este pacat! Ne vede Maica Domnului ! Apoi adauga: Iertati-ma pe mine pacatosul !
Astfel, toti se zideau sufleteste de cuvintele lui si cind treceau pe linga el, isi ziceau unii altora:
– Sa tacem, ca ne aude parintele Gherasim !
5. Spun ucenicii lui ca acest smerit nevoitor avea permanent mintea la cele dumnezeiesti, iar pe limba sa purta intotdeauna numele prea dulce al lui Hristos. Nimeni nu l-a vazut vreodata rizind sau vorbind cuvinte de prisos. In biserica nu se aseza niciodata in strana, oricit de obosit ar fi fost, iar cind se termina slujba, mergea la chilie cu fata senina si cu rugaciunea in inima.
6. Spun iarasi ucenicii lui ca chilia parintelui Gherasim era un adevarat altar de biserica. Aceleasi icoane frumos impodobite, aceeasi candela nestinsa, aceleasi luminari de ceara si mireasma de tamiie. Iar batrinul, ca un sfesnic de veghe, ceasuri in sir citea la psaltire, facea metanii, slavea pe Dumnezeu si se ruga pentru toata lumea.
7. 0 alta nevointa a parintelui Gherasim era permanenta lui grija pentru cei raposati. Timp de aproape o jumatate de secol aducea zilnic la biserica vin si coliva pentru parastas si aprindea candele si luminari la mormintele celor adormiti. Dupa ce facea cite trei inchinaciuni si tamiia fiecare cruce, zicea:
– Dumnezeu sa te odihneasca cu dreptii, parinte !
8. In noaptea Sfintelor Pasti, parintele Gherasim mergea cel dintii la cimitir si aprindea sute de luminari. Apoi cobora in gropnita, aprindea candela, facea trei inchinaciuni si zicea catre cei raposati:
– Hristos a inviat, prea cuviosi parinti!
Spun parintii ca odata i-a raspuns la salut un glas dintre cei adormiti, zicind:
– Adevarat a inviat Domnul, parinte Gherasim !
9. Se spunea despre parintele Gherasim ca aproape zilnic veneau la el saraci, infirmi, copii orfani de prin sate si-i cereau milostenie. Iar batrinul ii punea la masa pe cerdacul chiliei si le impartea tot ce gasea la indemina.
Avea inca si acest obicei. Cind auzea ca se zideste vreo biserica noua, aduna bani de la calugari si de la rude, apoi cumpara icoane, evanghelii, sfinte vase si vesminte si le daruia personal la bisericile noi.
10. Cu putin inainte de obstescul sfirsit i-a zis ucenicul:
– Parinte Gherasim, da-mi sfatul cel mai de pe urma ! Iar batrinul i-a raspuns:
– Pazeste biserica in toata viata, ca si biserica te va pazi ! Iar daca nu pazesti pravila bisericii, vei cadea in mari ispite si primejdii.
11. Ultimele doua saptamini schimonabul Gherasim Cirja a stat numai la chilie, in asteptarea venirii lui Hristos. imbracat cu rasa si mantie, cu crucea si metaniile in mina, astepta pe marginea patului. Nu voia nici sa manince, nici sa se odihneasca. Tot timpul se ruga.
– De ce nu te culci, parinte Gherasim ! il intrebau ucenicii.
– Nu pot dormi. Sint in asteptare !… Nu stiu in care ceas va veni mirele Hristos.
In dimineata zilei de 16 ianuarie 1957, cind implinea 50 de ani de nevointa calugareasca, bunul ostas si-a dat sufletul in miinile lui Hristos si a fost ingropat in cimitirul minastirii.
CUVIOSUL IOAN IACOB HOZEVITUL DE LA NEAMT (1913-1960)
Viata
Cuviosul Ioan Iacob, cu metania din Minastirea Neamt, a fost un sihastru sfint al zilelor noastre care s-a nevoit 24 ele ani in Tara Sflata, atit pe Valea Iordanului, cit si in pustiul Hozeva. Acest fericit purtator de Hristos s-a nascut in satul Crainiceni, comuna Paltinis, Judetul Botosani, la 23 iulie 1913, intr-o familie de tarani credinciosi, anume Maxim. si Ecaterina, fiind singur la parinti. Din botez s-a chemat Ilie, iar in familie i se spunea „Iliuta”. La sase luni dupa nastere mama sa, imbolnavin-liu-se, a decedat, iar copilul a ramas in grija bunicii sale dupa tata, Maria Iacob, care il ingrijeste ca o adevarata mama timp de zece ani.
In anul 1916, cind copilul Ilie avea trei ani, tatal sau a decedat pe front. In anul 1923 a decedat si bunica, lasind pe micul Ilie eu totul orfan si lipsit de mingiierea parintilor si a bunicilor. De acum, copilul este luat in grija unchiului sau, Alecu Iacob, care avea acasa sase copii. intre anii 1926-1932 tinarul Ilie urmeaza gimnaziul M. Kogalniceanu si liceul „Dimitrie Gantemir” din Cozmeni-Cernauti.
In vara anului 1933 a intrat ca vietuitor in obstea Minastirii Neamt. La 8 aprilie 1936 este tuns in monahism, primind numele de loan, iar in. noiembrie acelasi an se duce, cu alti doi calugari din marea lavra, sa se inchine la Mormintul Domnului. Apoi ramine definitiv in Tara Sfinta, unde se nevoieste in obstea Minastirii Sfintul Sava de linga Betleem.
La 14 septembrie 1947 este hirotonit preot in Biserica Sfintului Mormant de catre Mitropolitul Irinarh si apoi numit egumen la Schitul romanesc Sfintul loan Botezatorul de la Iordan. Dupa cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul sau, monahul Ioanichie Piriiala, in pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. Aici se nevoiesc impreuna opt ani de zile, in pestera Sfinta Ana, pe valea piriului Horat.
La 5 august 1960, cind avea 47 de ani, Cuviosul loan Iacob se muta la cerestile locasuri si este inmormantat in pestera in care s-a nevoit. Dupa 20 de ani, la 8 august 1930, s-a aflat intreg in mormint, fiind preamarit de Dumnezeu ca sfint.
La 15 august, acelasi an, moastele sale au fost duse la Minastirea Sfintul Gheorghe Hozevitul din apropiere, cu binecuvantarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, si se pastreaza in biserica alaturi de celelalte sfinte moaste.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Acest cuvios a fost ales de Dumnezeu pentru imparatia cerurilor din pintecele maicii sale, caci din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfint, fiind intru toate blind ca un miel, smerit, tacut, rivnitor pentru cele sfinte si rabdator in ispitele cele dinauntru si din afara. Apoi rugaciunea cu lacrimi, neincetat se lucra in mintea si inima sa. inca si mama sa Ecaterina a fost rinduita de Hristos sa duca viata neintinata pina la nunta si sa nasca pe pamint un singur fiu, caci indata dupa nastere se stramuta la cerestile locasuri.
2. Fericitul Iiie, ramas orfan din pruncie de ambii parinti trupesti, avea tata in cer pe Dumnezeu, iar mama duhovniceasca avea Biserica si pe smerita sa bunica, Maria, vaduva, care 1-a crescut si 1-a ocrotit cu rugaciunea si dragostea ei pina la virsta de zece ani. Spun batrinii din satul sau natal ca bunica isi ducea zilnic nepotelul sa i-1 alapteze mamele tinere din apropiere si statea linga el de veghe ziua si noaptea, pina ce copilul a inceput sa vorbeasca. Iar vara, cind pleca la lucrul cimpului, punea copilul intr-o traista, incit numai capul i se vedea, il aseza in spate, se insemna cu sfinta Cruce si se ducea la munca cu rugaciunea pe buze si cu lacrimile in ochi. Acolo il adapostea la umbra unui copac, pina la apusul soarelui. Apoi il aseza in traista si-1 aducea acasa. Dupa ce il hranea, il culca linga sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugaciuni si metanii pina noaptea tirziu, dupa traditia sfinta strabuna.
3. Fiind luminat la minte, copilul invata bine la scoala si facea mare bucurie bunicii sale. Mai tirziu batrina il invata pe de rost sfintele rugaciuni, il ducea regulat Ia biserica si il punea sa citeasca ia psaltire, caci ea nu stia carte. Alteori ii spunea sa citeasca patimile Domnului, iar ea plingea si facea metanii. Uneori copilul o intreba:
– Mama, de ce plingi asa tare cind citesc patimile Domnului? Iar batrina ii raspundea, suspinind:
– Dragul meu, tu nu stii durerea din casa noastra. Nu sint eu mama ta ! Ea a decedat cind tu aveai numai sase luni, iar tatal tau a murit in razboi, cind erai de trei ani. Eu sint bunica ta, iar bunicul tau s-a dus. la cer de mult. Fiind vaduva, voiam sa ma duc la minastire, dar vazind ca ai ramas orfan de parinti, am renuntat ca sa te cresc pe tine. De aceea pling, ca sint batrina si dupa moartea mea vei ramine singur si orfan pe lume. Dar sa ai credinta in Dumnezeu, sa te rogi Lui mereu, sa fugi de pacat si sa-ti aduci aminte de noi. De vei face asa, te va acoperi Maica Domnului si vei scapa de multe primejdii. Eu nu-ti doresc altceva mai bun in viata decit sa ajungi preot si sa slavesti pe Hristos !
4. La virsta de 20 de ani, terminind liceul si fiind luminat la minte cu darul lui Hristos, prietenii si rudele il indemnau sa urmeze teologia si sa se faca preot. insa constiinta si cugetul inimii sale ii spuneau: „Nu, eu vreau sa ma fac calugar” ! Odata, pe cind lucra la cimp, fiind in indoiala, se ruga lui Dumnezeu sa-i descopere ce sa faca. Apoi a auzit o voce tare de sus: „Minastirea !” Din clipa aceea nu mai avea odihna, caci Duhul Sfint il indemna sa plece cit mai repede la minastire si sa-si inchine viata lui Hristos.
5. In vara anului 1933, intr-o zi de Duminica, pe cind tinerii din sat se adunau cu veselie la nunta, alesul Domnului, Ilie, s-a inchinat cu lacrimi in biserica din Crainiceni, si-a sarutat crucile parintilor din cimitir si, luindu-si ramas bun de la ai sai, a plecat sa se logodeasca cu Hristos in obstea Minastirii Neamt.
6. Vazindu-l episcopul Nicodim, staretul lavrei, l-a intrebat:
– De ce ai venit, frate Ilie, la minastire?
– Parinte staret, doresc sa ma fac calugar, sa-mi pling pacatele mele, sa ma rog pentru parintii care m-au nascut si sa laud neincetat pe Dumnezeu.
– Bun lucru ti-ai ales, frate Ilie. De vei avea smerenie si ascultare si vei iubi rugaciunea, pe toate cele bune le vei savirsi, vei birui cu usurinta ispitele acestei vieti si cu sfintii in cer te vei numara.
– Asa sa-mi ajute Bunul Dumnezeu, prea sfintite parinte staret !
– Numai sa ai rabdare in toate, sa te hranesti din invataturile Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti si sa urmezi viata si sfaturile cuvio-silor duhovnici si nevoitori din obstea Minastirii Neamt. Vino sa te inchini la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului din biserica, ocrotitoarea acestui sfint locas, apoi te incredintez sub ascultarea parintelui Iov, farmacistul minastirii, cel mai duhovnicesc calugar din obstea noastra. Sa-i urmezi dupa putere viata si sfatul, sa nu lipsesti de la slujbele bisericii si sa faci ascultare la biblioteca minastirii.
7. Trei ani a facut ucenicie rasoforul Ilie cuviosului parinte Iov Burlacu, silindu-se sa-i urmeze nevointa aspra, postul, tacerea, smerenia, saracia si neincetata rugaciune. Iar la biblioteca a pus in rinduiala toate cartile, a citit multe din invataturile Sfintilor Parinti si dadea bune sfaturi fratilor tineri, incit se foloseau toti de rivna, de intelepciunea si osteneala lui si era iubit de toti in obstea marii lavre.
8. Vazind staretul si duhovnicii rivna lui pentru Hristos, la 8 aprilie 1936, in Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, cind Domnul a fost vindut pentru noi, rasoforul Ilie Iacob a fost tuns in cinul monahal impreuna cu alti zece frati, primind numele Sfintului Ioan Botezatorul. Amindoi marii prooroci, Ilie si Ioan, incepatori ai vietii pustnicesti din Vechiul si Noul Testament, aveau sa-i fie dascali, parinti si rugatori ai nevointei lui calugaresti. Amindoi il indemnau sa le urmeze viata, postul, rugaciunea si fecioria si ii aminteau de Tara Sfinta si de marii sihastri de pe Valea Iordanului. Sfintul Ilie Tezviteanul ii dadea rivna pentru marturisirea dreptei credinte si il indemna spre urcusul duhovnicesc al Carmelului si Sinaiu-lui. Iar Sfintul Ioan Botezatorul il chema spre minastirile din Tara Sfinta si-1 sfatuia sa indemne pe toti la pocainta si sa mustre cu indrazneala pacatul. Aceasta a facut-o in toata viata sa prin frumoasele sale versuri si cuvinte de invatatura ce ni le-a lasat pina astazi.
9. Fiind ranit de dragostea lui Hristos pentru Mormintul datator de viata din Ierusalim si pentru, viata pustniceasca de acolo, smeritul monah Ioan Iacob s-a impartasit cu dumnezejestile Taine, a sarutat icoana Maicii Domnului din biserica si-a eerutjieftare si binecuvintare de la staret si de la toti si a plecat definitiv spre Tara Sfinta in toamna anului 1936, fiind acoperit in toate de darul Duhului Sfint care ii aprindea inima de dumnezeiescul dor.
10. Primul popas in Tara Sfinta a fost inchinarea pe Golgota si sarutarea Sfintului Mormint. Dupa ce s-a impartasit cu Trupul si Singele lui Hristos, fericitul ostas al lui Hristos a strabatut toata Tara Sfinta si a pasit pe urmele Domnului si ale Sfintilor sai ocrotitori, Ilie Tezviteanul si Ioan Botezatorul. Dupa ce s-a nevoit mai intii singur intr-o pestera din pustiul Iordanului, s-a retras apoi in obstea Minastirii Sfintul Sava de pe Valea Cedrilor, unde se osteneau si alti citiva sihastri romani. in aceasta straveche lavra s-a jertfit Cuviosul Ioan pina in vara anului 1947.
11. Aici a dobindit ostasul lui Hristos, Ioan, darul lacrimilor si al rugaciunii inimii. Aici a rabdat grele lupte si incercari de la diavoli, caci nu-1 puteau suferi duhurile rele sa se roage neincetat si sa laude pe Dumnezeu. Aici a primit tunderea in mare schima si tot aici a biruit el pe vrajmasii cei nevazuti cu postul aspru si indelungat, cu privegherile obositoare de noapte, cu sabia biruitoare a rugaciunii lui Hristos si cu scutul smereniei. Astfel, ajunsese atit de despatimit incit rabda ocara si toate cu bucurie, avea mare mila pentru toata zidirea si nu se temea niciodata de diavoli, de boala si de moarte.
12. Cuviosul Ioan Iacob avea in obstea Sfintului Sava ascultarea de bibliotecar si de infirmier. Noaptea lua parte la biserica, se ruga la chilie si ingrijea marea biblioteca a minastirii, iar ziua era infirmier si ingrijitor de bolnavi la bolnita din incinta. Cerceta pe calugarii si sihastrii bolnavi, le ducea de mincare, spala ranile ranitilor de razboi adusi aici de pe front si alina pe toti cu dragoste, iar cu inima neincetat se ruga si simtea pe Hristos.
13. Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Caminului romanesc din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia in preot si a stat egumen cinci ani la schitul Sfintul Ioan Botezatorul de la Iordan, infiintat de Patriarhia Romana. Aici a adaugat noi osteneli pustnicesti si a suferit nu putine ispite de la diavoli. Iar nevointa lui era aceasta: Ziua nu minca nimic, pina la apusul soarelui si rostea neincetat rugaciunea din inima, iar cu miinile lucra la gradina, la intretinerea schitului si odihnea cu dragoste pelerinii romani si straini care poposeau aici. Noaptea facea slujbele rinduite in biserica, spovedea inchinatorii si se retragea citeva ore la liniste intr-o pestera de pe malul Iordanului, iar dimineata se intorcea la schit cu chipul luminat.
14. Arzind cu inima mai mult pentru Hristos si iubind desavirsit linistea si rugaciunea, fericitul staret Ioan s-a retras, in toamna anului 1952 in pustiul Hozeva, din apropierea Minastirii Sfintul Gheorghe Hozevitul, impreuna cu ucenicul sau, monahul Ioanichie.
Dupa ce s-a nevoit citeva luni in obste, s-a asezat apoi definitiv in Pestera Sfinta Ana, de pe valea piriului Horat, unde se nevoiau si alti sihastri, pentru a trai ultimii ani ai vietii numai in rugaciune si in convorbire cu Hristos. Si s-a nevoit aici peste sapte ani, insa nimeni, nici chiar ucenicul sau Ioanichie nu stia toate nevointele sale, fiind ascunse in Dumnezeu si in taina inimii sale. Caci ucenicul vedea numai ostenelile cele din afara, precum: privegherile de toata noaptea, citirea celor sapte Laude, osirdia la sfintele slujbe pe care le facea in paraclisul din pestera, citirea cartilor sfinte, traducerea din invataturile Sfintilor Parinti si compunerea de versuri religioase pentru pelerinii care il cercetau la pestera. Dar nevointele sale cele din inima, lacrimile de taina, lupta cu gindurile si cu duhurile rele, cugetarile duhovnicesti la cele de sus si caldura Duira-. lui Sfint care ii aprindea inima pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea -si le primea ca o ardere de tot a Cuviosului Ioan Sihastrul, nestiute de nici un muritor.
15. Despre nevointa acestui sfint sihastru, iata ce marturisea ucenicul sau:
– Cit a fost bolnav, niciodata nu a oftat sau a suspinat. Ci rabda toate cu seninatate si bucurie. Apoi tacea mult, nu ridea niciodata, se ruga neincetat cu inima si rabda cu multa tarie bolile si necazurile vietii. finea regim sever si post, primind foarte putina mincare si bautura, cit sa-si tina zilele; iubea mult linistea si singuratatea, tinea cu tarie la dreapta credinta, la Traditie si Sfintele Canoane si avea mintea totdeauna atintita la Iisus Hristos rastignit pe GoJgota. Nimic din cele pamantesti nu cugeta, nici nu voia sa stie. Altfel, trupul sau, mintea si inima erau despa-timite, dematerializate si unite tainic cu Dumnezeu prin rugaciune si prin darul Duhului Sfint.
16. Spunea si acestea parintele Ioanichie, ucenicul sau:
– Cuviosul loan stia mai dinainte data sfirsituiui sau, pe care si-a insemnat-o pe peretele pesterii. indata insa dupa ce s-a savirsit, l-am imbracat cu rasa, i-am asezat schima mare, caci era schivnic din Mina-stirea Sfintul Sava, i-am pus epitrahilul pe piept si l-am culcat pe rogojina. Apoi i-am aprins trei luminari de ceara si candela si am anuntat pe staretul Minastirii Sfintul Gheorghe Hozevitul, Arhimandritul Amfi-lohie, cu care era foarte apropiat. La porunca lui i s-au tras trei zile clopotele minastirii si s-a facut trisaghion la pestera.
17. Pentru inmormintarea Cuviosului loan Iacob si pentru minunea care s-a savirsit atunci, spune ucenicul sau urmatoarele:
– in ziua stabilita pentru inmormantare a venit staretul minastirii, Amfilohie, cu citiva calugari si cu pustnicii care sihastreau in pesterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scara, sus, in pestera si la orele 10, simbata, 7 august, staretul a inceput sjujba prohodului. Deodata insa, pestera s-a umplut de nenumarate pasarele de pustie, carora Cuviosul Ioan le dadea zilnic pesmeti sa manince. Acum insa nu venisera sa primeasca hrana, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Cuviosului loan, ca sa-l jeleasca si sa-l petreaca spre mormint. Despre aceasta, staretul Amfilohie spunea:
– Pasarile ne incomodau in timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins luminarile, ne-au inchis cartile, bateau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se asezau si pe el, pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuia dupa felul ei. Ele nu voiau mincare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care il pierdusera. Dupa savirsirea slujbei, spune staretul, l-am pus in mormint, care exista in pestera si in care mai fusesera ingropati si alti sihastri, iar deasupra am pus un capac de scinduri. Abia atunci au plecat pasarile si s-au imprastiat. Apoi am adus parnmt, jam facut mortar si am lipit cu el scindurile de pe mormint, unde Cuviosul laramas pina in august 1980…
18. Din ziua adormirii sale, mormintul Cuviosului loan lacob a ramas aproape uitat in pestera Sfinta Ana timp de 20 de ani. insusi ucenicul bau, Ioanichie, s-a mutat in lavra Sfintului Gheorghe Hozevitul. Numai iin anumite zile, sau cind veneau pelerini romani, urcau pe scara la pestera (condusi de ucenic, ii aprindeau luminari si candela la mormint, tamiiau, paceau vecernia in pestera, cintau trisaghionul mortilor, cereau ajutorul fmarelui sihastru, ascultau pe scurt viata lui povestita de ucenic, sunau itoaca si coborau din pestera cu ochii in lacrimi si ziceau: „Ce mare a fost fcievointa Cuviosului Ioan Iacob!”
19. In vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocsi, in frunte cu un arhimandrit grec fost sihastru aproape de Cuviosul loan Hozevitul, au urcat in pestera Sfinta Ana, au facut o rugaciune si i-au sarutat mormantul. Apoi a spus acel arhimandrit:
– M-am nevoit aici aproape de pestera aceasta si iubeam foarte mult pe Parintele Ioan Iacob, care imi era duhovnic. Apoi, plecind misionar in America de peste 20 de ani, nu mai stiam nimic despre el. Dar intr-o noapte l-am visat si mi-a spus: „Daca vrei sa ma vezi, vino la pestera Sfintei Ana din pustiul Hozeva si ma vei vedea ” Este o luna de zile de cind l-am visat si de atunci nu mai am odihna. De aceea am venit ca sa vorbesc cu Parintele Ioan, duhovnicul si prietenul meu. Eu insa nu stiam ca s-a mutat la Domnul. Acum sufletul meu nu are pace pina nu ii voi deschide mormintul ca sa-i sarut cinstitul sau trup atit de nevoitor!
20. Staretul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvantarea sa se deschida mormintul Cuviosului Ioan din pestera. insa cum l-au deschis a iesit un miros de buna mireasma care a umplut pestera si inimile tuturor. Iar trupul Cuviosului si hainele erau intregi si nevatamate si raspin-deau o aroma cereasca de sfintenie. Parca era de curind adormit. Atunci, toti pelerinii au ingenunchiat si, cu lacrimi de emotie si evlavie, au strigat:
– Slava Tie, Doamne, pentru aceasta mare minune! Cuviosul Ioan Romanul este sfint.
Apoi au sarutat sfintele lui moaste, le-au tamiiat, au aprins luminari si au cintat troparul: „intru tine, parinte, cu osirdie s-a mintuit cel dupa chip, ca luind crucea ai urmat lui Hristos, si invatind sa nu se uite la trup caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta impreuna cu ingerii se bucura, Prea Cuvioase Parinte Ioane, duhul Tau!”.
Deci, primind o bucatica din hainele Cuviosului de binecuvintare, pelerinii s-au dus cu pace, iar moastele lui au ramas in pestera pina la 15 august.
21. Spunea Parintele loanichie, ucenicul sau, ca in ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, staretul lavrei a urcat un sicriu de lemn in pestera, si impreuna cu alti preoti, a asezat sfintul sau trup in sicriu, fiind cu totul intreg si usor si l-au tamiiat. Iar la 15 august, fiind hramul Minastirii Sfintul Gheorghe Hozevitul, au venit citiva arhierei, preoti si calugari romani si greci si numerosi pelerini ortodocsi. Apoi, in sunetul clopotelor, au coborit din pestera sfintele moaste si le-au dus cu procesiune in biserica marei lavre unde le-au asezat alaturi de alte sfinte moaste. Apoi au facut 40 de Sfinte Liturghii ca Dumnezeu sa descopere sfintenia moastelor sale. Deci, vazind ca trupul sau a ramas si dupa aceea intreg si nealterat, l-au numarat si l-au cinstit cu totii in ceata Sfintilor Parinti.
Mai tirziu, citiva credinciosi iubitori de Hristos i-au facut un sicriu nou din abanos si au asezat in el odorul cel de mult pret, cum se vede.
Din vara anului 1980, pina astazi, vin multi pelerini ortodocsi romani, greci, ciprioti, sirbi si din alte tari sa se inchine si sa ceara binecuvintare si ajutor in lupta acestei vieti de la moastele preamarite-de Dumnezeu ale celui mai nou sfint al Bisericii Ortodoxe, cunoscut sub numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul”, sau „Cuviosul Ioan Iacob de la Neamt (Romanul)”. Multe din scrisorile si versurile duhovnicesti ale acestui Cuvios se citesc cu evlavie astazi de credinciosi, care le indeamna pe calea mintuirii.
Sfinte Prea Cuvioase Parinte Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru lume, pentru neamul din care te-ai nascut, pentru minastiri si credinciosi, xjpentru mantuirea tuturor celor ce cred si cauta pe Domnul!
MONAHUL DAMIAN TIRU – Minastirea Secu – jud. Neamt (1892-1964)
Viata
Monahul Damian Tiru a fost un mare nevoitor, un neintrecut isihast al zilelor noastre. S-a nascut la Tg. Ocna – judetul Bacau, dintr-o familie de tarani credinciosi. Dupa terminarea scolii primare este dat ca ucenic la un atelier de timplarie din localitate. insa, fiind ales de Duhul Sfint, in anul 1915 intra in viata monahala. Mai intii se duce la Minastirea Frasinei, pentru a fi cit mai instrainat de lume. Dupa zece ani de ascultare, aceeasi dorinta de liniste il trimite la Minastirea Turnu. Aici nu sta decit patru ani.
In anul 1930, calauzit de pronia lui Dumnezeu, se reintoarce in Moldova si se stabileste la schitul Tibucani-Neamt. intre timp si sora sa dupa trup intra in viata monahala. in anul 1935 este calugarit sub numele de Damian. Iar in anul 1940 se retrage la Minastirea Secu unde ramine pina la moarte. Aici, parintele Damian Tiru ajunge la o mare sporire duhovniceasca, intrecind pe toti ceilalti din minastire cu ascultarea, cu rugaciunea si cu smerenia.
La 20 ianuarie 1964 se muta din viata aceasta si este inmormintat in cimitirul Minastirii Secu.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Parintele Damian dorea din copilarie sa slujeasca lui Hristos. Spunea ucenicului sau ca pe cind era mic se furisa din casa parinteasca si se incuia singur in biserica satului. Acolo petrecea toata noaptea, rtigin-du-se si citind sfintele carti cu luminarea in mina, iar cind se lumina de ziua se intorcea din nou acasa. Mama lui, nu o data, il batea sa-i spuna unde doarme noaptea. Dar el rabda toate pentru dragostea lui Hristos.
2. Pe cind petrecea in Minastirea Turnu, 1-a intrebat odata staretul::
– Frate Dumitre, cind vrei sa te calugaresti?
– Parinte stareti a zis el, as vrea sa ramin frate pina la moarte. Ca. n-am venit la minastiie sa ma calugaresc cu numele, ci cu faptele. Cind; voi face fapte de calugar atunci voi depune si juramintul.
3. in schitul Tibucani-Neamt parintele Damian s-a nevoit citiva ani, avind ascultarea de timplar. Desi lucra cu multa indeminare, im..primea niciodata sa fie laudat. Daca zicea cineva „lucrul acesta este foarte bun”, se intrista mult in inima sa. Iar daca zicea „lucrul acesta nu este bine facut” atunci se bucura si ii multumea.
4. Mutindu-se la Minastirea Secu pentru mai multa liniste, a zis odata ucenicului sau, singura persoana cu care vorbea:
– Parinte Nicodim, eu n-am venit aici pentru Minastirea Secu, ci pentru Ripa lui Coroi. Acolo, in adincul codrilor as fi vrut sa ma ascund, sa nu vad fata de om, sa vorbesc numai cu Dumnezeu si sa ma hranesc cu ierburile din pustie. Dar pentru ca nu am ajuns la masura aceasta, am ales viata,de obste. insa ma silesc sa fac aici ceea ce trebuia sa fac acolo.
5. Alteori iarasi zicea ucenicului sau:
– Parintele meu, eu mi-as zidi definitiv usa chiliei. Mi-as lasa doar o mica ferestruie, prin care sa vorbesc cu un singur om pina la moarte.
– Cu cine sa vorbesti, parinte Damian?
– Numai cu duhovnicul.
6. A zis iarasi batrinul catre ucenicul sau:
– Multi ani am cautat peste tot un povatuitor duhovnicesc, dar n-am gasit. Atunci am inceput sa citesc Sfinta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Aici am gasit ceea ce cautam. Cu sfintele carti ma mingii toata viata.
7. Zicea iarasi:
– Nu-i destul pentru calugari sa ramina numai la Ceaslov si Ia Psaltire. Trebuie sa citeasca mereu Sfinta Scriptura si invataturile Sfintilor Parinti, ca sa stie cum sa se nevoiasca pentru mintuirea lor.
8. Parintele Damian citea foarte mult noaptea. Pe linga cuvintele Sfintului Isaac Sirul si loan Scararul, citea Vietile Sfintilor si toate cartile de la strana, ca: Mineiele, Triodul, Penticostarul, Octoihul si altele. intr-o seara a spus ucenicului sau:
– Parinte Nicodim, multa dulceata si intelepciune am gustat din citirea sfintelor carti. Acum chiar de as vrea, nu ma mai pot desparti de ele.
9. Alta data a zis ucenicului sau:
– Rugaciunea si citirea sint singura mea mingiiere. Uneori ma apuc seara de citit si cind ma adincesc in citire uit sa mai maninc si sa ma mai culc. Deodata ma intreb: de ce nu mai lumineaza lampa? Cind privesc pe fereastra observ ca rasare soarele.
10. Spunea ucenicul sau ca parintele Damian nu minca niciodata stind pe scaun, ci sezind in picioare. Uneori, cind ii aducea mincare de la trapeza, zicea batrinul:
– Nu mai incetezi cu mincarea asta ?
– Ia, parinte si maninca ! Este calda ! – il indemna ucenicul. Dupa ce gusta putin, in atelierul de timplarie, raspundea:
– Parca ii lipseste ceva la mincarea asta, ca n-are nici un gust. Pune-o colo in dulap. Mai spre seara nu stiu cine o drege acolo, ca tare este buna.
Seara, insa, parintele uita sa mai manince si ucenicul ducea mincarea iaapoi.
11. Chilia parintelui Damian se afla in livada minastirii. Si spun toti ca el niciodata nu iesea prin livada sa vada pomii infloriti sau pasarile cerului, nici 1-a vazut vreodata cineva sa guste macar un mar, caci bucuria Danului JSfint era in inima lui.
12. Odata a fost rinduit batrinul sa ingrijeasca de stupina minastirii. Timp de cinci ani cit a avut aceasta ascultare n-a gustat mierea de albine, atit era de infrinat si stapin pe sine.
13. Spunea ucenicul sau ca in ultimii douazeci de ani n-a voit sa primeasca de la nimeni nici un ban, incit nici nu stia cum arata. Iar daca vreun mirean incerca sa-i plateasca pentru a-i lucra ceva in atelier, batrinul ii raspundea cu asprime:
– Du-te cu acestia din chilia mea.
14. Uneori, vazindu-l ucenicul ostenit de atita ascultare si priveghere, ii zicea:
– Parinte Damian, mai culca-te putin ca esti batrin si slabit de tot.
– Nu mai pot dormi, parinte Nicodim. A fugit somnul de ia mine. Abia daca dorm doua-trei ore pe noapte. Apoi ma scol, imi fac rugaciunea, citesc si incep sa lucrez in atelier. Si atit ma indeletnicesc cu lucrul ca nu stiu cind trece ziua.
15. Spunea iarasi ucenicul sau:
– Nu l-am vazut niciodata pe parintele Damian stind culcat sau odihnindu-se pe scaun. Ci, ori lucra in atelier cu rugaciunea pe buze si in inima, ori citea si scria in chilie. El obisnuia sa faca la toti parintii si fratii cite ceva – o masa, un scaun, un cuier – dar de la nimeni nu primea nimic.
16. In timpul razboiului unii calugari erau ingrijorati. Se gindeau unde si cum sa-si salveze viata. Deci, il intreba ucenicul:
– Parinte Damian, te-ai pregatit? Unde mergem?
– Eu m-am pregatit sa merg pina la marginea pammtului ! Apoi isi continua lucrul in atelier fara nici o grija, incit toti se mirau si se foloseau de credinta si nadejdea pe care o avea in Dumnezeu.
17. Spunea ucenicul sau ca parintele Damian lucra in atelier cite zece-cincisprezece ore pe zi, fara intrerupere. Tot timpul tacea, lucra si zicea rugaciunea lui Iisus. Apoi se retragea in chilie.
18. Odata a venit un calugar din alta minastire sa-1 vada pe acest cuvios monah. Deci, intrind in atelier, i-a zis:
– Parinte Damian, am auzit de sfintia ta si am venit sa te vad. Iar batrinul, slab si firav la trup, s-a invirtit incet imprejur in fata lui, apoi i-a raspuns:
– Iata, m-ai vazut! Si, tacind, s-a apucat iarasi de lucru.
19. Intr-o zi i-a spus staretul minastirii:
– Parinte Damian, toti calugarii mai ies afara din chilii, se recreaza, admira frumusetea naturii, asculta cintecul pasarilor din padure, stau de vorba unii cu altii. Numai sfintia ta nu iesi deloc din chilie. Stai tot timpul cu ochii in jos si fugi de oameni.
– Parinte staret, eu am ogorul meu de prasit. Eu din el traiesc, din el imi platesc datoriile, imi achit hrana si chiria. Ca pentru asta am venit aici sa-mi achit toata datoria. Deci, cum sa ies afara daca nu mi-am terminat ogorul de lucrat !
20. Altadata spunea ucenicului sau:
– Daca esti sanatos si nu te ostenesti, cu siguranta ca esti si pacatos.
21. Zicea ucenicul catre batrin:
– Parinte Damian, ce-ai zice sfintia ta daca ar veni unii din niinas-tire si te-ar sili sa te faci preot?
– Cu vorba asta i-as scoate afara din chilie.
22. Altadata, iarasi l-a intrebat:
– Ce mai faci, parinte Damian? Iar batrinul oprindu-se putin din lucru, i-a raspuns:
– Parinte Nicodim, „intru necaz m-am desfatat” (Ps. 117, 5). Daca avem pace si bucurie cu darul lui Dumnezeu, in orice fel de ispite si necazuri sa indraznim, ca nu ne vom rusina.
23. Altadata, fiind suferind de reumatism, i-a zis ucenicul:
– Parintre Damian, nu voiesti sa faci niste bai, ca tare esti bolnav?
– Ei, parinte Nicodim! Boala vine pentru pacatele mele. Daca vreau sa scap de boala, ramin cu pacatul. Deci, mai bine primesc cu rabdare tot ce-mi da Dumnezeu.
24. Intr-o vara, batrinul a fost tare bolnav patrusprezece zile. in acest timp nici n-a mincat, nici n-a dormit, nici n-a vorbit, nici pe pat nu s-a asezat. Ci statea rezemat de perete si se ruga.
– Cum te mai simti, parinte Damian? l-a intrebat ucenicul.
– Parinte Nicodim, asta noapte am fost ispitit de diavoli!
25. Altadata a spus batrinul ucenicului sau:
– Parinte Nicodim, in noaptea asta, pe cind citeam la psaltire, l-am auzit pe diavol rizind cu hohote in chilia mea. Atunci am inceput sa ma rog cu lacrimi si nu l-am mai auzit.
26. Un calugar i-a cerut intr-o zi cuvint de folos, iar batrinul a zis:
– Cindva faraon dadea evreilor tot mai mult de lucru, ca sa nu-si mai aduca aminte de Dumnezeu si sa se roage. Acum este un faraon nevazut care indeamna pe calugari sa-si inmulteasca averile, grijile si lucrul, ca sa nu mai aiba timp sa se roage lui Dumnezeu ziua si noaptea, asa cum au fagaduit !
27. Odata a venit la batrin un frate din minastire si i-a zis:
– Parinte Damian, s-au inmultit ispitele asupra mea si nu le mai pot rabda. Ce sa fac sa scap de ele?
– Frate, daca fugi de ispite, fugi de mintuire. Ci mai degraba sa ne gindim in vremea ispitelor „ca necazul rabdare lucreaza …” (Rom. 5, 3), dupa cuvintul Sfintului Pavel. Deci, sa ne rugam mai mult si trece ispita. Ca toate sint pentru mintuirea noastra.
28. In alta zi i-a zis un frate:
– Parinte Damian, ce sa fac, ma biruiesc ispitele?
Batrinul l-a mingiiat, zicind:
– Nu lasa rugaciunea, frate. Avem nevoie de rugaciune ca de aer. lYimeni nu poate trai fara ea. Roaga-te cum poti, chiar daca esti tulburat, si indata fuge ispita.
29. Alt frate i-a zis:
– Parinte Damian, ce sa fac, ca mi se raspindeste^mintea la rugaciune si nu simt nici o dulceata?
– Deprinde-te cu rugaciuni scurte, mai ales cu rugaciunea lui Iisus si numaidecit ti se aduna mintea.
30. Odata i-a zis un frate:
– Parinte, sint tulburat. Da-mi un cuvint de folos.
Iar batrinul, intelegind durerea lui, a luat din chilie Patericul
si i-a zis:
– Primeste aceasta carte sfinta si o citeste cu atentie. Vei afla in ea multe medicamente pentru sufletul tau.
31. in alta zi a intilnit batrinul un calugar intristat. Deci, aflind pricina, s-a dus la chilie, a scris pe o foaie de hirtie citeva versete din Sfinta Scriptura si citeva cuvinte de la Sfintii Parinti, apoi intilnindu-l i-a zis:
– Primeste, parinte, aceasta mica reteta duhovniceasca ca iti va fi de mare folos.
32. A zis batrinul catre ucenicul sau:
– Parinte Nicodim, asta-noapte am citit viata cuvioasei Maria Egipteanca si adormind putin, m-am trezit plingind in hohote.
33. A zis iarasi ucenicului sau:
– Gina eram tinar ma suparau gindurile trupesti. Iar intr-o noapte, pe cind ma rugam cu lacrimi, am atipit putin si am auzit un glas: de acum nu vei mai fi luptat de asemenea ginduri. Din ceasul acela, cu darul lui Hristos, am odihna.
34. Ne spunea parintele Nicodim si acestea despre dascalul sau:
– Parintele Damian nu suferea sa auda pe cineva cirtind sau osin-dind pe aproapele. Daca venea un frate la el si incepea a cirti si a osindi, batrinul lasa capul in jos, se oprea din lucru si ofta. Atunci fratele, vazmd aceasta, se rusina de cuvintele sale si-si cerea iertare.
35. Un ieromonah din alta minastire a venit sa cunoasca pe batrin si sa-i ceara cuvint de folos.
– Sfintia ta esti parintele Damian? intreba el. Doream sa te cunosc. Spune-mi, parinte, cum as putea sa invat si eu rugaciunea lui lisus?
Batrinul insa nu i-a dat nici un raspuns. Ci statea cu privirea in jos, rezemat de masa. Atunci preotul strain a iesit scirbit din chilia lui. Mai tirziu il intreba ucenicul:
– De ce nu i-ai dat nici un raspuns parintelui, caci a plecat intristat de la sfintia ta?
– Parinte Nicodim, de cum a intrat la mine si a inceput sa ma laude, am simtit ca duhul lui indeparteaza Duhul lui Dumnezeu de la mine. De aceea am tacut.’
36. Spunea iarasi ucenicul sau ca parintele Damian statea la biserica intotdeauna in picioare, cu rugaciunea lui lisus pe buze si cu privirea in jos. Uneori, mai ales la slavoslovie, lacrima.
37. Se spunea despre dinsul ca in timpul sinaxarului si cind se citea cuvint de folos in biserica, batrinul se apropia de strana.
– Parinte Damian, ai venit sa cinti cu noi? il intrebau ceilalti.
– Iertati-ma, fratilor. N-am venit sa cint, nici sa citesc, ci numai sa aud cuvintul ca foarte mult ma indulcesc de patimirea sfintilor mucenici si cuviosi.
38. Intr-o zi l-a intrebat ucenicul:
– Parinte Damian, stiu ca inainte te impartaseai mai rar. Acum observ ca te impartasesti saptaminal. Cum este mai bine sa ne impartasim?
– Daca parintii din minastire nu s-ar sminti – a raspuns batrinul – m-as impartasi in fiecare zi. insa am ales calea de mijloc, o data pe saptamina. Cind eram mai tinar, eram in lupta si nu indrazneam sa ma unesc cu Hristos mai des. Acum, la batrinete, simt in inima mea o mare pace si bucurie duhovniceasca. De aceea doresc sa ma unesc cit mai des cu Trupul si Singele Domnului.
39. Altadata l-a intrebat ucenicul:
– Ce mai faci, parinte Damian?
– Parinte Nicodim, cuget la moarte. Gindul mortii ma stapineste tot mai mult. insa ma intristez ca nu sint pregatit.
40. Spunea ucenicul sau ca batrinul ajunsese in ultimii ani la o mare nepatimire duhovniceasca. Inima ii era curata ca de copil, fata iradia o bucurie negraita, trupul sau ostenit de nevointa nu mai dorea nimic. Nici odihna, nici mincare, nici haina. Cind i se aducea mincarea, raspundea:
– Parinte, dar n-am mincat? Pina cind trebuie sa maninc? De peste saptezeci de ani mi s-au tocit dintii de atita mincare.
41. Cu putin inainte de obstescul sfirsit l-a intrebat ucenicul:
– Cum te mai simti, parinte Damian?
– Parinte Nicodim, astept sa vina moartea din tineretile mele. Dar nu stiu de ce intirzie atita !
– Ba nu, parinte Damian, eu ma rog lui Dumnezeu sa mai traiesti.
– Ei, parinte, ce mare dar este moartea! Si ce pedeapsa ar fi pentru om daca n-ar muri. Pamintul ar deveni o temnita pentru el.
42. Dupa mutarea sa din viata aceasta, spunea ucenicul despre dascalul sau:
– Daca m-am folosit in viata de cineva, m-am folosit de parintele Damian. Ma intaream sufleteste numai cit il vedeam. Neincetat se ruga, permanent lucra cu miinile, intotdeauna tacea. Cele mai alese fapte bune pe care le-am vazut la el erau acestea: neagonisirea, tacerea, linistea, rugaciunea neincetata, postul, citirea sfintelor carti, privegherea, rabdarea in boala si desavirsita smerenie.
SCHIMONAHIA VALENTINA NEACSU – Pustnica din muntii Sihlei (1886-1964)
Aceasta smerita nevoitoare a lui Hristos a fost ultim’a calugarita care a sihastrit in Muntii Neamtului, in secolul acesta. Era de loc din judetul Vaslui. in tinerete a fost casatorita si a avut doi copii. Apoi, murindu-i sotul in razboi, in anul 1920 si-a luat fiica si s-au dus amindoua in Minastirea Giurgeni-Roman. Acolo au facut ascultare zece ani. Alti cincisprezece ani au facut ascultare in Minastirea Almas-Neamt. Iar in anul 1945, iubind foarte mult linistea, s-au retras impreuna in muntii Sihlei. Aici, gasind un bordei pustnicesc, cu binecuvintarea staretului Cleopa din Minastirea Sihastria, au ramas intr-insul. Si s-au nevoit mama si cu fiica pentru dragostea lui Hristos douazeci de ani, la liniste, smerindu-se una inaintea celeilalte, si rugindu-se ziua si noaptea pentru ele si pentru oameni. Maica Valentina era curata la suflet, blinda la cuvint, luminata la chip si plina de dumnezeiasca dragoste. Toata saptamina o petrecea in pustie, iar in zile de sarbatori isi lua toiagul si fiica si coborau amindoua la schitul Sihla sau in Minastirea Sihastria. Dupa ce primeau Prea Curatele Taine, se intareau cu putina hrana si urcau iarasi la munte.
Asa s-a nevoit schimonahia Valentina pina la sfirsitul anului 1964. Apoi, luind crucea in mina, a zis catre fiica:
– Ma duc la Tata ! Ma duc la Tata ! Si si-a dat duhul in miinile Domnului. Parintii au coborit-o de pe munte pe crengi de brad si au ingropat-o in minastire. Asemenea si fiica ei, schimonahia Emiliana, a raposat in primavara anului 1979, a doua zi dupa Duminica Floriilor, si a fost inmormintata in padure alaturi de bordei.
PROTOSINGHELUL IOSIF RUSU – Minastirea Dintr-un Lemn (1883-1966)
Viata
Protosinghelul Iosif Rusu a fost un iscusit duhovnic al Minastirii Dintr-un Lemn si un calugar cu viata sfinta. S-a nascut in comuna Icusesti, judetul Neamt, din parinti iubitori de Dumnezeu. in anul 1908, tinarul Ioan a intrat ca frate in Minastirea Bogdana-Bacau, iar dupa doi ani a luat jugul lui Hristos, primind tunderea monahala. Pentru viata lui aleasa, in anul 1911 a fost hirotonit diacon si preot de episcopul Romanului, Gherasim Safirin.
In anul 1914 ieromonahul Iosif Rusu s-a dus la Sfintul Munte, unde s-a nevoit mult cu postul si cu rugaciunea opt ani de zile. Apoi, intorcin-du-se in tara, a slujit ca preot paroh zece ani de zile in satul Brincoveanu-Dolj, povatuind pe multi credinciosi la calea mintuirii. intre anii 1933-1940 a fost egumen la Minastirea Calui-Dolj, iar din anul 1940 a fost numit duhovnic la Minastirea Dintr-un Lemn – Vilcea.
Dupa 58 de ani de aleasa nevointa, milostenie si totala jertfire de sine, cuviosul Iosif, „parintele saracilor”, si-a dat obstescul sfirsit la inceputul anului 1966, lasind in urma numerosi fii duhovnicesti. Petrecut de maici si de locuitorii satului Dezrobiti, a fost inmormintat intre stejarii seculari din cimitirul manastirii.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Fiind la parohie in comuna Brincoveni, parintele Iosif era asa de blind si milostiv cu oamenii ca toti il iubeau si-l cautau. Numele lui se facuse cunoscut prin sate si multi bolnavi veneau la el si se vindecau.
2. Parintele Iosif iubea pina la jertfa pe Dumnezeu si pe oameni, biserica si saracii. Iar dintre faptele bune, cel mai mult iubea rugaciunea si milostenia.
3. Pentru acest cuvios parinte biserica era insusi Dumnezeu. De aceea ziua si noaptea zabovea in biserica si savirsea cele sfinte cu bucurie si cu lacrimi. Uneori il intrebau fiii sai duhovnicesti:
– Unde mergi, parinte Iosif?
– Tata, ma duc la Dumnezeu ! raspundea batrinul plin de bunatate. Apoi intra in biserica.
4. Indata ce auzea toaca sau clopotul, parintele Iosif zicea catre ucenica sa:
– Achilino mama, hai la Dumnezeu ! Ne cheama clopotul. Aceasta este calea mintuirii. Aceasta este calea catre imparatia cerurilor. Eu as vrea sa fie biserica cit mai departe, ca sa ma ostenesc mai mult, ca ingerii lui Dumnezeu ne numara pasii spre biserica.
5. Acest minunat duhovnic punea toata nadejdea mintuirii calugarului in ascultare si participare permanenta la slujbele bisericii. De aceea mereu sfatuia pe fiii sai duhovnicesti:
– Veniti, tata, cit mai multi la biserica. Si cel bogat si cel sarac si cel flamind si cel satul, cu totii sa vina la Dumnezeu !
6. Timp de 26 de ani parintele losif a slujit zilnic Sfinta Liturghie la Minastirea Dintr-un Lemn, caci era singur preot si duhovnic. Dupa slujba citea la bolnavi, spovedea obstea, sfatuia si mingiia pe credinciosi, impartea milostenie la saraci, se ruga si iarasi venea la biserica.
Asa s-a nevoit batrinul pina si-a dat duhul.
7. Pentru o petrecere ca aceasta, satana mult il zavistuia si ii facea mereu ispite. Ca uneori ii iesea aievea in fata. Alteori venea in chipul unui ciine negru, il apuca de rasa si il tragea in alta parte sa nu nimereasca usa bisericii. Si cum batrinul era girbov, uneori ajungea la poarta, alteori la grajd, pina il gaseau maicile si il aduceau la biserica. Deci, zicea batrinul:
– Vrajmasul, tata, mi-a facut ispita !
Apoi, cu chip laminat intra in biserica, facea trei metanii la icoana Maicii Domnului si dadea binecuvintare de Utrenie.
8. Odata a zis batrinul catre ucenica sa:
– Cind merg la biserica sau vin la chilie imi iese uneori inainte un ciine negru, ma apuca minios de rasa si nu ma lasa sa merg la slujba. Este diavolul, tata !
– Dar nu te temi „de el, parinte losif?
– De ce sa ma tem? Mintuitorul este cu noi. Atunci indata fac seninul Sfintei Cruci si zic: „Piei din fata mea, satana, sa ma duc la sfinta biserica !” si repede dispare.
9. Ori de cite ori vrajmasul il supara cu vreo ispita, batrinul ii zicea:
– Ei, iar ai venit? Degeaba te-ai ostenit! La losif nu ai nimic !
10. Uneori vrajmasul nu-1 lasa noaptea sa doarma. Cum atipea putin ii batea in usa si-i zicea:
– Parinte losif, hai la biserica!
Atunci batrinul repede se scula, se ducea la usa bisericii, apoi spunea maicilor:
– Nu trageti clopotul de Utrenie?
– Prea cuvioase, mai este o ora pina la miezul noptii!
– Dar n-ati batut voi in usa mea?
– Nu, parinte, nu v-am sculat noi.
– Ei, tot vrajmasul mi-a facut ispita !
11. Marturisesc maicile din minastire ca nimeni din fiii sai duhovnicesti nu stia cum se nevoieste in chilie. Dar oricind bateau la usa lui, il gaseau desteptat la rugaciune. Iar cind il chemau la biserica, batrinul raspundea cu bucurie:
– Gata, tata, vin! Hai la Dumnezeu!
12. Spuneau ucenicii parintelui Iosif ca intr-o iarna a alunecat pe gheata din ispita vrajmasului si s-a lovit. Astfel a stat mai multe zile bolnav la chilie. Iar cind s-a facut putin mai bine a zis catre maici:
– Haideti, copiii tatei, sa mergem la biserica. M-am facut sanatos. Miine slujim Sfinta Liturghie ! Si era bucuros si luminat la fata ca un copil.
13. Avea obicei parintele Iosif ca savirsea slujbele foarte linistit si cu evlavie. Niciodata nu se grabea. Mai ales la proscomidie pomenea cu mare grija pe toti. Iar cind il intreba cineva, batrinul raspundea:
– Tata, trebuie sa pomenesc si sa scot particica pentru fiecare nume, caci am primit banul saracului si al vaduvei si voi da socoteala de aceasta in ziua judecatii!
14. 0 deosebita grija avea parintele Iosif si pentru cei raposati. Timp de 40 de zile savirsea pentru ei Sfinta Liturghie si parastasul. Apoi obisnuia sa faca la trapeza masa pentru toti si dadea multe milostenii la saraci. La aceasta indemna si pe maici, zicind:
– Dati si sfintiile voastre, maicilor, pentru morti. Sa facem o masa impreuna, ca toti au parte de rugaciune si de mila lui Dumnezeu. Caci sintem datori sa-i ajutam pe cei adormiti. Unii sint in iad si asteapta sa-i scoatem cu Sfinta Liturghie si cu milostenia.
15. Acest mare parinte duhovnicesc iubea fara deosebire pe toti oamenii. Iar dintre ei purta o mare grija pentru saraci, pentru copii si vaduve. Pe toti ii ajuta cu rugaciunea si cu milostenia. Zeci de saraci si orfani din satul Dezrobiti, din apropierea minastirii, primeau bani, hrana si imbracaminte din miinile parintelui Iosif. Pentru aceea toti il iubeau si il numeau „parintele saracilor”.
16. Spun maicile ca zilnic veneau copii, vaduve si lipsiti la chilia parintelui Iosif. Iar batrinul le zicea:
– Veniti, tata, veniti la parintele sa va dea ca are de unde. I-a dat Dumnezeu ! Apoi, ii aseza la masa si le impartea tot ce avea, piine, bani si imbracaminte. Iar dupa ce plecau saracii zicea catre maici:
– Acestia sint avocatii mei, tata, care o sa ma apere in fata Iui Hristos !
17. Darurile pe care parintele Iosif le primea de la credinciosi le impartea in trei parti. Partea cea mai mare o dadea minastirii pentru trebuintele obstii. A doua parte o impartea saracilor si vaduvelor din satul Dezrobiti, iar a treia parte o pastra la sine pentru calugarite, pentru copiii orfani si pentru pomenirea mortilor.
18. Odata au ramas in sat trei copii orfani de ambii parinti, pe care nimeni nu-i ajuta. Atunci batrinul i-a chemat la chilia sa si le-a zis:
– Copii, sa veniti la tata in fiecare zi, la amiaza, ca tata are cu. ce va ajuta si hrani. Si s-au deprins copiii si veneau zilnic la parintele Iosif.
Iar el singur le fierbea mincare, le cumpara piine si ii servea la masa. Apoi ii indemna:
– Mincati, tata, ca este de unde. Ne-a dat Dumnezeu din belsug. La urma le impartea bani si haine de imbracat.
Asa a crescut batrinul multi copii orfani din satul Dezrobiti, pina ajungeau sa-si cistige piinea cea de toate zilele.
19. Altadata a auzit batrinul ca este o vaduva in sat, anume Maria, cu sase copii care nu aveau nici casa, nici hrana, nici bani. Pe aceasta a chemat-o parintele Iosif la sine si i-a zis:
– Marie, iata, ti-a trimis Domnul bani pentru o casa noua. Cumpara tot ce trebuie si incepe lucrul. Eu voi plati si mesterii. Dar nu spune la nimeni, tata !
Dupa ce casa a fost gata, batrinul a zis femeii:
– Marie, vina la mine cu copiii.
– Acestia sint copiii mei, parinte.
– Dumnezeu sa va binecuvinteze, tata!
Ori de cite ori venea vaduva aceasta pe la minastire, batrinul spunea ucenicei sale:
– Maica Achilina, sa dai Mariei din toate celea, sa manince ea si copiii ei!
20. Cind nu-i venea nici un sarac, parintele Iosif era mihnit toata ziua. Catre seara zicea ucenicei sale:
– Achilino tata, astazi n-a venit nici un avocat la mine. Vina macar sfintia ta de gusta ceva. Mai cheama si alta maica. Sa am ceva dat si pe ziua de astazi.
21. Obisnuia acest parinte sa faca praznic mare pentru tot soborul minastirii si pentru saracii satului Dezrobiti, de doua ori pe an. De ziua Sfintului Vlasie – 11 februarie – si de ziua Sfintului Antinoghen – 16 iulie. Atunci parintele Iosif cumpara din vreme alimente si imbracaminte pentru maici si saraci. Iar in ziua rinduita, savirsea Sfinta Liturghie cu tot soborul si facea parastas pentru cei raposati. Apoi zicea:
– Veniti, tata, cu toti la trapeza, sa mincam in cinstea Sfintului Vlasie. Nimeni sa nu ramina astazi flamind. Aceasta este ziua mea ! Mi-au ajutat si mie Sfintii Vlasie si Antinoghen, de aceea fac pomenire in cinstea lor.
La urma parintele Iosif impartea la toti pachete cu mincare si imbracaminte pentru maici.
22. Odata, pe cind batrinul mergea la biserica, s-a oprit in prag si oftind usor a zis catre maici:
– Vai, tata, ce o sa facem noi la judecata ? Acolo, toate faptele noastre ne vor iesi inainte ! De aceea avem nevoie de rugaciune, de smerenie, de lacrimi si metanii. Sa te rogi, tata, sa te inchini lui Dumnezeu, sa indemni, sa faci milostenie. Daca nu ai ce da, macar un cuvint bun sa dai saracului, sa nu plece nemiluit, ca Dumnezeu il trimite spre mintui-rea noastra.
23. La spovedanie, parintele Iosif avea multi fii duhovnicesti, caci era blind si intelept la cuvint. Fiecaruia ii dadea sfat si canon pe masura puterii lui. Uneori ii spuneau maicile:
– Parinte Iosif, dati-ne canon mai aspru la spovedanie. Iar batrinul le raspundea:
– Eu va dau canon, dar sa-1 puteti face. Ca daca va dau canon greu si nu-1 puteti face, eu raspund de el. De aceea va dau canon usor, ca munciti destul. Noi sintem calugari, tata, si facem canon toata viata !
24. Veneau la batrinul calugar si oameni cu multe necazuri. Iar el ii mingiia, zicind:
– Lasa, tata, ca sint bune si necazurile. Ai rabdare ca toate trec. Iata, parintele Iosif se roaga pentru mata. Nu te intrista, ca Domnul este cu noi. Astfel, toti se intorceau linistiti la casele lor.
25. Pentru sfintenia vietii sale, parintele Iosif dobindise de la Dumnezeu darul rugaciunii si al vindecarii de boli. Ca veneau la el multi suferinzi din toate partile si cu rugaciunea lui capatau sanatate si-si dobindeau cererea.
intr-o zi, a venit la el o femeie plingind:
– Parinte, mi-a plecat nora si a ramas feciorul cu trei copii.
– Lasa, mama, a zis batrinul, peste trei zile va veni acasa. Si cuvintul lui s-a implinit intocmai.
Altadata i-a zis un tinar:
– Parinte, m-a lasat sotia. Iar batrinul i-a raspuns:
– Ioane, intoarce-te inapoi si ai credinta ca vei gasi sotia acasa, caci Maica Domnului face minuni cu fiecare.
MONAHIA EPRAXIA MALAU – Minastirea Varatec (1890-1967)
Aceasta smerita calugarita, de loc din comuna Stanita-Neamt, era sora marelui duhovnic Vichentie Malau din Minastirea Secu.
Cand avea numai patru ani a venit impreuna cu sora si cu mama ei, sa slujeasca lui Hristos la Minastirea Varatec. Aici a crescut, aici a invatat carte, aici a deprins frica de Dumnezeu de la cele mai alese calugarite. in anul 1912 a primit tunderea monahala. Apoi, timp de 55 de ani a purtat cu desavirsita smerenie crucea lui Hristos, facindu-se tuturor pilda de tacere, de rugaciune, de ascultare si blindete. Iar nevointa maicii Epraxia era aceasta:
Nu iesea niciodata din minastire, nici la alte maici nu se ducea. Iubea cel mai mult biserica, chilia si linistea. La slujba mergea totdeauna, la chilie se ostenea mult cu postul si cu citirea psaltirei, iar in padure se ducea adesea sa guste din dulceata linistii. Permanent tacea, cugeta cele dumnezeiesti si rostea rugaciunea lui Iisus.
in anul 1938 a murit la Minastirea Agapia mama ei, monahia Miga-lusa. Iar in anul 1945 s-a odihnit cu pace in Banat si fratele ei, protosin-ghelul Vichentie. De acum, maica Epraxia a inceput o nevointa si mai mare. S-a unit duhovniceste cu o alta calugarita de acelasi cuget, anume Lavrentia Beu. Deci, petreceau amindoua sub acelasi acoperamint, ca doua suflete intr-un singur trup, impreuna rugindu-se, impreuna bucurin-du-se si una pe alta mingiindu-se. Ca desi traiau in mare lipsa de cele pamantesti, simteau totdeauna dulceata celor ceresti si slaveau neincetat pe Dumnezeu.
In anul 1967, la sfirsitul lunii mai, a zis maica Lavrentia catre sora ei de nevointa:
– Iarta-ma, maica Epraxia, eu ma duc inainte la Hristos !
– Dumnezeu sa te ierte, maica Lavrentia. Dupa sapte zile vin si eu. intr-adevar, la 7 iunie 1967, a adormit in pace si maica Epraxia, mutindu-se impreuna in lumina lui Hristos!
PROTOSINGHELUL DANIIL PRICOP – Minastirea Slatina – Suceava (1878-1968)
Parintele Daniil, duhovnicul Minastirii Slatina, era din comuna Gainesti-Suceava. In anul 1923 a venit sa slujeasca lui Hristos. Un an mai tirziu a fost calugarit si era parintele Daniil cel mai blind si ascultator calugar din Minastirea Slatina. Ca pe toti ii iubea, de toti asculta si nu avea nici un viclesug in inima. Oriunde intra parintele Daniil intra si pacea Duhului Sfint. In anul 1935 a fost hirotonit preot si a ajuns duhovnic vestit in toate satele din imprejurimi. Tineri si batrini, sanatosi si bolnavi, toti intrebau de parintele Daniil si se foloseau de blindetea inimii lui. In vara anului 1944, protosinghelul Daniil Pricop a scapat de la distrugere biserica Minastirii Slatina, zidita de voievodul Alexandru Lapusneanu. Ca fiind singur in minastire si navalind un grup de soldati straini asupra bisericii, drept razbunare au minat-o si voiau s-o arunce in aer. Atunci, bunul nevoitor a cazut in genunchi linga zidul bisericii si se ruga cu lacrimi sa-i imblinzeasca Dumnezeu. Deci, vazind parintele Daniil ca soldatii nu se linistesc, a intins miinile in sus in chipul crucii si a zis:
– Daca voiti sa distrugeti biserica, ucideti-ma si pe mine, ca eu nu ma duc de aici !
In clipa aceea, Dumnezeu a trimis peste ei un duh de frica si indata au fugit din minastire.
In ultimii 24 de ani, parintele Daniil era nelipsit de la biserica. Slujea cele sfinte, spovedea, citea la bolnavi si mingiia pe toti. Odata l-au vazut parintii plingind in pragul bisericii si l-au intrebat:
– De ce plingi, parinte Daniil?
– Mi-i mila de oameni, a zis batrinul si pling ca nu pot face atita bine cita dragoste am.
Altadata a venit la el o femeie din Gainesti cu copilul bolnav. Iar batrinul i-a spus:
– Lasa, mama, nu mai plinge, ca iti vindeca Maica Domnului copilul. Apoi i-a citit de trei ori rugaciuni de vindecare, 1-a impartasit si 1-a liberat cu pace. Dupa trei zile s-a intors femeia si a zis:
– Parinte, s-a vindecat copilul !
– Da slava lui Dumnezeu si multumeste Maicii Domnului.
Fiind plin de mila si dragoste, veneau la batrinul si frati din minastire si-i cereau cuvint de folos. Odata a venit la el un frate invaluit de ispite. Iar batrinul Daniil i-a zis:
– Ai rabdare, frate. Nu pune toate la inima. Asa este viata aceasta cu ispite, cu necazuri si suferinta. Altfel nu ne putem mintui. Fratia ta fa ascultare, nu lipsi de la biserica, spovedeste-te mai des, iarta pe toti si vei avea multa liniste in minastire. Apoi, binecuvintindu-l i-a adaugat:
– Asa, frate, asculta pe batrinul si nu vei gresi!
intr-o vara, un frate a plecat la alta minastire. Zadarnic a incercat parintele Daniil sa-l linisteasca. A doua zi l-au vazut parintii in gradina, stind pe o piatra plingind.
– De ce plingi, parinte Daniil? i-au zis ei. Iar batrimil a raspuns:
– Zice Sfintul Duh: „Cel ce va face din rau bun, ca gura Mea va fi”, iar eu nu am putut sa fac acest lucru cu fratele meu care a plecat din minastire !
In noaptea invierii din anul 1968, parintele Daniil a chemat pe duhovnicul sau si i-a spus:
– Parinte Emilian, ma cheama imparatul sa ma duc la El. impar-taseste-ma cu Prea Curatele Taine si ai grija de sufletul meu. Deci, saru-tindu-se cu toti, a doua zi de Sfintele Pasti si-a dat sufletul in miinile Domnului, fiind in virsta de 90 de ani.
SCHIMONAHUL IUVENALIE BIRSAN – Minastirea Slatina (1890-1968)
Viata
Acest parinte iubitor de nevointa era din comuna Malini, judetul Suceava. In anul 1923, luind jugal lui Hristos, a intrat in Minastirea Slatina. Dupa doi ani s-a calugarit si a ajuns un calugar foarte sporit. in anul 1949 a primit marele si ingerescul chip al schivniciei, iar in anul 1968 s-a savirsit cu pace.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Nevointa parintelui Iuvenalie era aceasta:
Toata ziua zacea si zicea rugaciunea lui Iisus; facea ascultare cu multa dragoste si minca o data pe zi dupa ce termina de citit Psaltirea. Noaptea dormea citeva ore pe o lavita si facea sute de metanii, iar de la biserica era nelipsit.
2. Odata 1-a intrebat staretul:
– Parinte Iuvenalie, de ce te grabesti asa la chilie? Iar batrimil a raspuns:
– Ma asteapta Psaltirea si nu pot s-o las singura !
3. in alta zi, iarasi l-a intrebat:
– De ce esti intristat, parinte Iuvenalie?
– Pentru ca a trecut ziua si n-am terminat Psaltirea de citit, a raspuns el. Dar nu maninc pina n-o citesc.
4. intr-o zi, a vazut batrinul citiva frati stind de vorba pe cerdac. Deci, trecind pe linga ei, a zis cu glas tare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul! Cum au auzit fratii cuvintele acestea, indata s-au rusinat si lasind vorba au plecat la chilii.
5. Altadata, i-au zis fratii:
– Parinte Iuvenalie, da-ne un cuvint de folos.
– Iertati-ma, fratilor, a raspuns batrinul, sint om pacatos. intrebati pe parintii duhovnici.
6. Timp de 40 de ani, parintele Iuvenalie a avut in minastire aceeasi sfinta ascultare de paracliser si clopotar. Si suna clopotele cu asa indemanare ca toate formau o adevarata simfonie, slavind pe Dumnezeu si repetind mereu numele ctitorului fondator: A-le-xan-dru La-pus-nea-nu !
7. Odata l-a intrebat staretul:
– Parinte Iuvenalie, ce zgomot se aude noaptea in chilia sfintiei tale?
– Iarta-ma, parinte staret, cind ma ingreunez de somn, atunci las Psaltirea si ma apuc de pisat griu pentru coliva. Apoi iar citesc la psaltire si fac metanii.
8. in alta zi l-au intrebat fratii:
– Parinte Iuvenalie, de ce fugi asa de noi ? Iar batrinul le-a raspuns:
– Dar nu stiti ca schivnicul nu are voie sa vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi? Apoi indata a intrat in chilie.
9. Pentru multa lui osteneala, parintele Iuvenalie ajunsese un calugar sporit si plin de dragoste pentru Dumnezeu si oameni. Diavolul insa il zavistuia si ii facea multe ispite ca sa-1 tulbure la rugaciune.
intr-o zi, l-au intrebat parintii:
– Cu cine vorbeai asta noapte, parinte Iuvenalie? Iar batrinul a raspuns:
– Ei, ma sfadeam cu vrajmasii, ca mereu ma viziteaza ! Uneor imi stinge candela, alteori imi inchide Psaltirea, imi rastoarna scaunul, imi varsa oala cu apa sau imi ascunde metaniile ca sa ma indeparteze de la rugaciune.
10. in vara anului 1968, pe cind parintele Iuvenalie citea la psaltire, deodata s-a luminat la fata si si-a dat sufletul in miinile lui Dumnezeu ! Unii parinti au vazut o lumina cereasca la fereastra chiliei lui si intrind inauntru, l-au gasit adormit in genunchi ca capul sprijinit pe psaltire
Asa s-a nevoit si asa s-a mutat la cele vesnice schimonahul Iuvenalie, clopotarul Minastirii Slatina!
MONAHIA AGAFIA ILIE – Minastirea Agapia Veche (1876-1968)
Maica Agafia Ilie era din comuna Sulita-Botosani. Deci, mai intii s-a casatorit si a avut zece copii. Dintre acestia cinci copii au intrat in nevointa calugareasca si cinci au ramas acasa. Apoi, dupa nestiute judecati ale lui Dumnezeu, unul cite unul i-au murit noua copii. La urma i-a murit si sotul. Raminind singura, aceasta venerabila mama a intrat in nevointa calugareasca la Minastirea Agapia Veche, in anul 1946. Dupa un an a primit tunderea monahala si s-a lipit cu inima de obstea maicilor ca de copiii ei. Ziua si noaptea era nelipsita de la biserica, ajuta la bucatarie, aduna lemne din padure si se ruga singura cu multe lacrimi.
Dupa o nevointa de peste 20 de ani in viata minastireasca, maica Agafia – aceasta smerita calugarita cu inima de mama – si-a dat sufletul in miinile lui Dumnezeu la 15 septembrie 1968.
SCHIMONAHIA MELANIA MINCU – Schitul romanesc „Sfintul Ioan Botezatorul” de la Iordan (1893-1969)
Aceasta floare aleasa a monahismului nostru era de loc din comuna Chiajna, judetul Prahova. Cind avea 12 ani a venit la Minastirea Tiganesti si a stat opt ani de zile sub ascultarea unei calugarite batrine.
in anul 1913 a primit schima monahala. Apoi s-a smerit in minastire inca 35 de ani, fiind foarte iubitoare de biserica si rivnind pentru fericita liniste. In anii 1925-1935 s-a invrednicit sa se inchine de doua ori la Mormintul Domnului, iar in anul 1947 a fost trimisa ca vietuitoare la schitul romanesc „Sfintul Ioan Botezatorul” de pe malul riului Iordan.
Timp de 22 de ani s-a nevoit schimonahia Melania cu inca doua suflete in pustiul Iordanului, rabdind barbateste lipsa, arsita soarelui si strainatatea. Cautind sa urmeze Cuvioasei Maria Egipteanca si mai ales Sfintului Ioan Botezatorul, maica Melania se hranea numai cu pesmeti si legume. Toata ziua tacea, cara apa din Iordan, uda gradina, lucra la facerea chiliilor si zicea rugaciunea lui Iisus. Seara facea Vecernia in biserica si dormea citeva ore. Apoi se destepta, facea Utrenia, citea la psaltire si statea de veghe pina catre ziua. La toate aceste osteneli era insotita de maica Natalia, ucenica ei, cu metania din aceeasi minastire, iar duhovnicul lor era Cuviosul Ioan lacob, egumenul minastirii.
In primavara anului 1969, maica Melania Mincu s-a imbolnavit si s-a mutat la odihna cea de veci. Iar trupul ei a fost ingropat acolo, alaturi de biserica.
IEROMONAHUL DAMIAN STOG – Schitul „Sfintul Ioan Botezatorul” – Iordan (1914-1970)
Parintele Damian era de loc din judetul Soroca. Fiind chemat de Hristos, in anul 1937 s-a facut calugar in Minastirea Noul Neamt. Intre anii 1940-1943 s-a nevoit in Minastirea Caldarusani, intrecind pe multi cu ascultarea si cu smerenia.
Odata, la slujba invierii Domnului, a intrebat episcopul:
– Pe cine propuneti sa-l facem preot? Iar parintii au raspuns:
– Dar este altul mai bun ca parintele Damian?
Deci a fost hirotonit diacon si preot la Minastirea Antim. Si a facut aici desavirsita ascultare 20 de ani ca paracliser, preot slujitor si duhovnic renumit. Era cunoscut tuturor parintele Damian, pentru dragostea cu care primea si odihnea pe frati. In acesti ani a crescut multi fii duhovnicesti, invatindu-i pe toti smerenia si blindetea lui Hristos. In primavara anului 1970, ieromonahul Damian a fost trimis ca preot si egumen la schitul romanesc „Sfintul Ioan Botezatorul”, de pe malul Iordanului. Deci, plecind cu mare bucurie in Tara Sfinta, se nevoia acolo aproape de Mormintul Domnului. Iar in vara aceluiasi an l-a chemat Dumnezeu la vesnica odihna si a fost ingropat la biserica lui Zaheu din orasul Ierihon.
PROTOSINGHELUL EFTIMIE TANASE – Minastirea Agapia Veche (1884-1970)
Parintele Eftimie a fost cel dintii ucenic al protosinghelului Vichentie Maiau si renumit duhovnic al Minastirii Agapia. S-a nascut in comuna Valea Seaca-Bacau. in tinerete a fost casatorit si a avut doi copii. Apoi, plecind la razboi, a fost grav ranit, dar parintele sau duhovnicesc i-a prevestit, zicirtd:
– Ai credinta, frate Ioane, ca te vei face sanatos, vei veni la minas-tire si preot te vei face !
In anul 1918, parintele Eftimie s-a calugarit in Minastirea Secu, iar sotia sa, in schitul de maici Buciumeni -Tecuci. In anul 1923 s-a invrednicit de taina preotiei. Si a slujit cele sfinte cu multa credinta si dragoste aproape 50 de ani, silindu-se in toate sa urmeze marelui sau dascal – protosinghelul Vichentie Malau.
Intre anii 1923-1940, protosinghelul Eftimie a fost duhovnic la Minastirea Agapia, cistigind multe suflete pentru imparatia lui Dumnezeu. Ca era foarte rivnitor la slujbele bisericii si la citirea sfintelor carti, din care nu putin hranea pe cei ce veneau la dinsul. Iar noaptea se nevoia in taina cu privegherea, cu metaniile si cu citirea psaltirei.
Intre anii 1940-1945 a fost preot misionar in Banat. Apoi, intorcindu-se in Moldova s-a stabilit definitiv ca duhovnic la Minastirea Agapia Veche. Timp de 25 de ani a fost un sfesnic aprins in aceasta sihastrie, luminind si mingiind pe toti, slujind cele sfinte si slavind pe Hristos.
Spre sfirsitul anului 1970, parintele Eftimie a spus ucenicei sale:
– Peste doua zile ma duc din viata aceasta. Apoi cerind crucea, a adaugat: Iata, vad doua cete de ingeri, una in vesminte albe si alta in vesminte intunecate, luptindu-se pentru sunetul meu. Nu vor sa ma lase sa intru in camara ! …
Deci, imbracindu-se in hainele sale de calugarie si dind tuturor bine-cuvintarea cea mai de pe urma, a adormit cu pace, incredintindu-si sufletul in miinile Domnului!
MONAHUL PAISIE NICHITENCU – Minastirea Sihastria (1892-1970)
Acest cuvios calugar a fost un mare lucrator al rugaciunii lui lisus din zilele noastre. Era de loc din nordul Bucovinei. In anul 1933 a intrat in nevointa calugareasca, iar dupa un an a primit tunderea monahala la un schit aproape de Cernauti. Si era plin de dragoste parintele Paisie, ascultator si fara nici o rautate, asemenea unui copil. Toata viata sa, aproape o jumatate de secol, a facut in minastire cea mai grea ascultare, aceea de bucatar. Permanent tacea, cu miinile lucra, iar cu mintea si cu inima se ruga neincetat. Dobindise inca de la Dumnezeu darul sfintelor lacrimi si cu acelea se mingiia ziua si noaptea la chilie, la biserica si la ascultare. Era asa de blind si luminat la fata, ca numai vederea chipului sau te linistea si te cucerea.
Acest smerit ostas al lui Hristos nu s-a dus niciodata din minastire sa-si vada rudele si casa parinteasca. In anul 1950, insa, l-a invoit staretul sa mearga pentru citeva zile in satul natal. Cum astepta trenul in gara Suceava, a venit un frate din minastire si i-a spus:
– Parintele staret te cheama inapoi ca nu are pe nimeni la bucatarie !
Atunci, parintele Paisie, acest mare fiu al ascultarii, taindu-si voia, si-a insemnat fata cu semnul crucii, s-a intors la minastire si n-a cerut niciodata sa mai mearga undeva.
Dupa 28 ani de muceniceasca ascultare la Dragomirna, in anul 1960 a fost transferat la Minastirea Sihastria. Aici a continuat aceeasi nevointa si ascultare inca sase ani de zile. Toti se foloseau de trairea lui si doreau macar chipul fetei sa i-1 vada. Batrinul insa vorbea foarte putin. Cite zece ore statea in bucatarie, curata cartofi, taia legume, facea focul si se ruga in taina cu rugaciunea lui Iisus, iar din ochii lui mereu picurau lacrimi. Ca sa nu fie observat purta in sin un prosop alb, cu care isi stergea adesea fata si nu privea niciodata in ochii cuiva. Numai daca il intilnea cineva in curte si-i cerea binecuvintare, batrinul ii facea inchinaciune pina la pamint, ii cuprindea rnina in palmele sale, il privea nevinovat in fata cu ochii umezi de lacrimi, apoi ii zicea:
– Binecuvinteaza-ma, parinte!
La biserica, batrinul statea nemiscat in picioare pina se termina slujba, iar la chilie citea mai ales Psaltirea si paraclisul Maicii Domnului.
Ultimii ani i-a petrecut parintele Paisie numai in rugaciune. isi marturisea saptaminal gindurile si primea de doua ori pe luna Prea Curatele Taine.
La sfirsitul anului 1970, cuviosul Paisie s-a savirsit cu pace, avind numele lui Hristos in inima si pe buzele sale. El este considerat cel mai renumit lucrator al rugaciunii inimii din a doua jumatate a secolului nostru.
MONAHUL GUDIIL AVACARITEI – Minastirea Neamt (1892-1971)
Acest parinte vrednic de pomenire, cu nume de arhanghel, a fost toata viata portarul Minastirii Neamt. Era din comuna Vinatori-Neamt. In anul 1925 a intrat in nevointa calugareasca si a sporit mult in ascultare si smerenie, incit toti se foloseau de viata lui. Ascultarea parintelui Gudiil era aceasta: ziua taia lemne la bucatarie, facea curatenie in curte si hranea animalele, iar noaptea statea de straja la poarta minastirii. Si a implinit cu sfintenie aceasta ascultare, fara cirtire si fara impotrivire. Se ducea oriunde era trimis, asculta ca un copil de fiecare si facea toate cu bucurie si binecuvintare. Pentru aceea il iubeau toti parintii si se foloseau de smerenia lui. Aproape o jumatate de secol a stat de veghe parintele Gudiil in poarta Minastirii Neamt, ca o candela nestinsa. Seara inchidea portile grele de stejar, ducea inchinatorii la arhondaric si suna clopotul de odihna. La miezul noptii suna clopotul de Utrenie si chema parintii la rugaciune. Iar in zorii zilei iarasi deschidea portile Minastirii, tragea clopotul de desteptare si mergea la biserica. Parintele Gudiil era inca foarte milostiv si primitor de straini. Seara aduna inchinatori si saraci la el, ii hranea cu mincare de la trapeza si ii odihnea. Iar el atipea pe o lavita afara linga poarta. Dimineata ii destepta si ii libera cu pace. Daca il intreba cineva cum il cheama, batrinul raspundea – Gudiil monahul si portarul! Spre sfirsitul anului 1971 a zis smeritul ascultator catre unul din clerici:
– Parinte Ioane, in curind ma duc din viata aceasta. Te rog sa vorbesti ceva la ingroparea mea.
– Despre ce sa vorbesc, parinte Gudiil?
– Eu toata viata am facut ascultare si am fost intotdeauna multumit.
– Dupa doua zile, parintele Gudiil si-a dat sufletul in miinile Domnului. Asa s-a savirsit un mare calugar al Minastirii Neamt!
ARHIMANDRITUL NICODIM SACHELARIE – Minastirea Frasinei (1902-1973)
Viata
Parintele Nicodim Sachelarie a fost un vestit pedagog si duhovnic de seminar al zilelor noastre. S-a nascut la 8 septembrie 1902 in satul Maldaresti, comuna Dealul Morii, judetul Bacau, din parinti agricultori. Ramas de mic fara mama a fost crescut de rude. Fiind foarte iubitor de Dumnezeu, in toamna anului 1921 a intrat in obstea Minastirii Cernica. Dupa citeva luni s-a stabilit la Minastirea Frasinei. Acolo a primit schima monahala si s-a format duhovniceste linga cei mai iscusiti calugari.
Intre anii 1922-1930 a urmat seminarul din Rimnicu-Vilcea. Apoi a continuat Facultatea de teologie din Bucuresti, ajungand un eminent teolog. Din anul 1930 a fost neintrerupt pedagog, profesor si director la mai multe seminarii, ca: Cernica, Rimnicu-Vilcea, Minastirea Neamt Craiova si Curtea de Arges, crescind in frica de Dumnezeu mii de slujitori ai Bisericii lui Hristos si scriind mai multe carti teologice de morala si drept canonic.
Intre anii 1960 – 1973 s-a retras ca pensionar in satul natal. Aici a construit din temelie o biserica noua si a fost cel mai iubit sfetnic si paruite al credinciosilor sai. La 24 noiembrie 1973 arhimandritul Nicodim Sachelarie si-a dat sufletul in miinile Domnului si a fost ingropat alaturi de biserica ctitorita de el.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Spun ucenicii sai ca parintele Nicodim era un calugar foarte nevoitor in viata, crescut si format in Minastirea Frasinei, cea mai vestita sihastrie romaneasca. Era inca un mare teolog al Bisericii noastre, care traia Evanghelia lui Hristos. Iar ca duhovnic si dascal de teologie, era unul din cei mai apreciati pedagogi de seminar.
2. Spun iarasi ucenicii sai ca arhimandritul Nicodim Sachelarie era un parinte duhovnicesc cu multa intelegere si dreapta socoteala, unind cu pricepere blindetea cu mustrarea. Nici nu ierta tot, nici nu pedepsea pe masura greselilor. Purta intotdeauna haine simple, vorbea ca un parinte cu fiecare, minca la un loc cu elevii, se ruga impreuna cu ei si era un exemplu pentru toti. De aceea il iubeau, atit elevii, cit si profesorii si se foloseau de smerenia si intelepciunea lui.
3. Spun inca ucenicii sai ca parintele Nicodim era un nevoitor smerit si ascuns. Se ruga mult, mai ales noaptea, citea si postea mereu. Ca profesor si pedagog era foarte practic, cu multa logica si legat de realitatile vietii. Vorbea convingator, pe intelesul tuturor, dar ca un profund teolog; De obicei, preda dogmatica, morala si dreptul canonic.
4. Acest renumit dascal si duhovnic de seminar punea mare accent pe rugaciune si pe trairea morala, care duc la mantuire si stau Ia temelia adevaratei preotii crestine.
5. Parintele Nicodim considera spovedania si sfatul personal ca un mijloc deosebit de important pentru formarea duhovniceasca a viitorului preot. De aceea spovedea adeseori pe elevi, le dadea sfaturi, le citea cuvinte de la Sfintii Parinti si le rinduia sa citeasca cele mai bune carti, atit teologice, cit si de cultura generala.
6. Duhovnicul, zicea parintele Nicodim, trebuie sa stie bine functiile puterilor sufletesti, incit dupa un contact suficient cu penitentul, sa poata cunoaste care ii sint lipsurile care il imping la pacat. Pe unul il impinge la pacat trupul, pe altul simtul afectiv, iar pe altul lipsa patrunderii intelectuale sau unele obstacole care apar in viata sa.
7. Iar despre duhovnicii neiscusiti, spunea:
– Ei insisi nu sint in stare, uneori, sa se inteleaga pe sine. Dar sa mai cunoasca pe altii ! Insuficienta cunoasterii si trairii Sfintei Evanghelii, asociindu-se cu o credinta sentimentala, sovaielnica, da nastere la o convingere nedeplina si astfel vointa lor nu mai poate sa realizeze o personalitate religioasa care sa poata corespunde cu inalta demnitate de ispravnic al Tainelor lui Dumnezeu.
8. Zicea iarasi:
– Apa nu se poate ridica singura mai presus de nivelul izvorului san-omul nu poate da ceea ce nu are, iar un duhovnic nu poate sa povatuiasca pe inalta scara a vietii crestine pe altcineva, daca nu s-a urcat el insusi mai intii pe treptele perfectiunii duhovnicesti.
9. Apoi adauga si aceste cuvinte:
– in virtutea asistentei harice, un duhovnic, oricit de inferior ar fi el, este cu mult mai in masura sa povatuiasca pe cineva la calea mintuirii decit un credincios cu adevarat evlavios, dar lipsit de harul Sfintului Duh, care vindeca pe cele neputincioase si intareste pe cele slabe.
10. Zicea si acestea:
– Cu cit cineva se induhovniceste mai mult, cu atit trebuie sa se lupte si mai mult, caci binele jpe care il cistiga nu este din lumea aceasta. Pentru aceasta este dusmanit.
11. Tinind seama de punctul diferit de plecare al fiecaruia si de greutatea urcusului duhovnicesc, precum si de sublima tinta finala la care este menit omul, calauzirea duhovniceasca este cea mai grea sarcina pusa pe umerii slabului om !
12. Parintele Nicodim impartea pe credinciosi in trei categorii. Credinciosi care fac voia lui Dumnezeu din iubire. Dintre acestia sint foarte putini. Credinciosi care implinesc poruncile din frica de Dumnezeu si credinciosi care le implinesc din constringere, siliti de necazurile vietii. Acestia formeaza majoritatea fiilor Bisericii.
13. Spunea parintele Nicodim si aceste cuvinte:
– Duhovnicul care se recruteaza din prima si din a doua categorie de credinciosi este in stare sa se inteleaga atit pe sine, cit si pe altii, calauzind cu folos pe toti care ii cere ajutorul. Cel din ultima categorie abia se conduce pe sine, dar sa mai conduca si pe altii i Totusi, prin harul preotiei, ajuta la mintuirea oamenilor.
14. Zicea iarasi:
– Preotul ce nu este sincer in constiinta lui, dar este moral din motive sociale, acela isi face slujba de ochii lumii, folosindu-se Dumnezeu de el ca de Valaam vrajitorul. Dar la infricosata judecata se va osindi, potrivit cu faptele sale.
15. Spunea inca parintele Nicodim: :
– Duhovnicul este dator sa primeasca pe toti la spovedanie, fara nici o alegere, numai sa fie ortodocsi. Ceea ce este spitalul pentru boala trupeasca, acelasi lucru este taina spovedaniei pentru boala sufleteasca. Boala trupeasca este o lipsa a sanatatii. Pacatul, boala sufleteasca, este o lipsa a sfinteniei, caci sfint este tot cel ce are nadejdea mintuirii.
16. Spunea iarasi ca cel mai cinstit canon material la spovedanie este milostenia catre cei saraci. Iar cel mai usor canon si mai de valoare este sfatnta rugaciune. Duhovnicul trebuie sa-i oblige pe fiii sai sufletesti sa se roage macar cit de putin.
17. in anul 1960, parintele Nicodim s-a retras in satul natal, si-a facut o chilie aproape de biserica si s-a nevoit acolo singur, ca un adevarat sihastru, 14 ani de zile. Intre anii 1966-1973 a construit.; cu ajutorul credinciosilor, o biserica noua in cinstea Nascatoarei de Dumnezeu si mult a mingiiat pe toti cu cuvintele si faptele sale. Ziua lucra la biserica si vorbea cu oamenii, iar noaptea se ruga in chilie si scria cuvinte de invatatura si zidire crestineasca. Cartile scrise de el in satul Maldarasti sint Pravila bisericeasca (o editie noua – 600 pagini) si Comentarii la Sfintele Evanghelii.
18. In primavara anului 1970, parintele Nicodim s-a imbolnavit. Deci, dorind sa termine biserica din sat, s-a rugat lui Dumnezeu asemenea imparatului Ezechia, zicind:
– Doamne, Doamne, Tu stii ca mi-a fost draga viata pe care Tu mi-ai dat-o, dar niciodata n-am pretuit-o in lungimea sau scurtimea ei, decit in cadrul voii Tale proniatorii. Tu faci toate cite voiesti in cer si pe pamint. Dar intrucit marea Ta bunatate a chemat la colaborare vointa libera a fiintelor rationale, intre care este si nevrednica mea viata, fii, Doamne, milostiv si imi prelungeste viata ca sa pot duce la sfirsit lucrul bisericii Tale, spre slava Ta si spre implinirea misiunii mele. Rogu-ma Tie, da-mi atitea zile cite sint necesare pentru depunerea banilor adunati in zidurile bisericii Tale. Apoi, faca-se voia Ta ! Pina acum, Tu m-ai ajutat si eu m-am luptat. Si de acum incolo ma incredintez aceluiasi ajutor providential si ma ofer cu toata smerenia ca sa ma lupt spre a implini cu inima curata toata poruncile dragostei Tale. Amin.
A doua zi, parintele Nicodim s-a sculat sanatos, a mai trait inca trei ani si a terminat biserica de lucru.
19. Spunea batririul si aceste cuvinte, intr-una din insemnarile sale:
– Inca din copilarie m-am rugat Domnului nostru Iisus Hristos sa-mi dea mintea de la batrinete ca sa pot face inceputuri bune si pe temelia lor sa-mi urzesc viata dupa legile vointei Tatalui ceresc. Si Domnul m-a ascultat. Daca m-as naste a doua oara, as face tot ceea ce am facut pina acum. Caci in aceasta lume care vesnic se schimba, nimic nu este mai maret decit a sluji lui Dumnezeu intru stapinire de sine, intru sfinta daruire, avind credinta statornica in pronia cea de sus.
20. Spre sfirsitul anului 1973, cihd constructia bisericii din Maldarasti era terminata, parintele Nicodim s-a imbolnavit. Ucenicii voiau sa-l duca la spital, iar el le-a zis:
– Lasati, fratilor. Ajunge! Atit a fost de la Dumnezeu!
Apoi, lasind testament de inmormintare, a primit Prea Curatele Taine si la 24 noiembrie, in ziua plecarii sale la minastire, si-a dat duhul in manile Domnului cu aceasta rugaciune pe buzele sale: Slava lui Dumnezeu pentru toate !
PROTOSINGHELUL ANTIM GAINA – Minastirea Secu (1894-1974)
Viata
Parintele Antim a fost un calugar cu adinca traire duhovniceasca si unul din cei mai alesi ucenici ai marelui duhovnic Vichentie Malau. S-a nascut in comuna Prisacani – Iasi si a imbratisat din tinerete viata calugareasca, impreuna cu tatal si cu bunicul sau. In anul 1920 a primit schima monahala in Minastirea Secu, iar dupa un an s-a invrednicit de treapta preotiei. Intre anii 1921-1928 a fost preot si duhovnic in minastirea de metanie. Apoi, timp de trei ani, a fost preot paroh in satul Plotun – Pipirig. Iar intre anii 1934-1956 a fost duhovnic la Minastirea Agapia.
Retragindu-se din nou la metanie, in anul 1974 s-a savirsit cu pace in adinca smerenie si lepadare de sine.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Spun ucenicii lui ca parintele Antim dorea mult sa se nevoiasea in Muntele Athos. Deci a zis duhovnicului sau:
– Parinte Vichentie, ma duc la Sfintul Munte.
– Nu-ti dau binecuvintare, a raspuns batrinul, ca nu vei putea trai acolo. Apoi mult rugindu-se l-a lasat zicind:
– Bine, du-te. Dar sa stii ca nu vei sta mult in Athos, iar la intoarcere va trece trenul peste sfintia ta.
Dupa citeva luni de zile, parintele Antim s-a intors in tara. Iar la Turnu-Severin, cind traversa linia ferata, l-a ajuns un tren si culcindu-se intre linii a scapat cu viata, prin rugaciunile parintelui sau.
2. In anul 1928, parintele Antim a fost trimis preot misionar in comuna Pipirig pentru indreptarea credinciosilor stilisti care refuzau sa asculte de Biserica. La inceput parintele nu primea. Apoi, cu sfatul duhovnicului sau, a primit ascultarea si in citiva ani a innoit desavirsit viata duhovniceasca in satul Plotun. Ca vazind oamenii blindetea si sfintenia vietii lui, s-au intors in sinul Bisericii lui Hristos. in sat a introdus o atmosfera crestineasca de armonie si unire, rar intilnita in alta parte. Apoi, pe multi i-a deprins cu postul, cu milostenia si cu lucrarea cea de taina a rugaciunii lui Iisus. Si astazi mai sint batrini care traiesc aceasta viata de rugaciune si bucurie de taina.
3. La Minastirea Agapia a fost, de asemenea, preot patruns de frica lui Dumnezeu si un duhovnic mult cautat. Mereu se socotea nevrednic de taina Preotiei si se cutremura de dumnezeiasca Liturghie. Cind slujea la biserica, petrecea numai in post si rugaciuni si nu statea de vorba cu nimeni.
4. Ca duhovnic, parintele Antim primea la spovedanie numai pe cei care doreau cu adevarat sa se mintuiasca. Era foarte atent la ginduri si cerea fiilor sai duhovnicesti sa iubeasca mai ales tacerea, ascultarea si rugaciunea lui Iisus. Pentru aceasta, ucenicii sai erau putini la rarniar, dar cu asezarea cea din afara si cu lucrarea cea dinlauntru erau mai sporiti ca ceilalti.
5. Spun ucenicii lui ca parintele Antim indeparta de la sine pe cei care zaboveau in aceleasi pacate si care nu-si implineau canonul de la spovedanie.
Unul din fiii sai duhovnicesti vorbea mult. Batrinul i-a dat canon sa vorbeasca putin si sa se roage. Vazind ca nu-l asculta, la a treia spovedanie i-a zis:
– Frate, acum vorbesti mai mult ca inainte ! De aceea nu te mai primesc Ia marturisire.
6. Se mai spunea despre dinsul ca daca ii cerea cineva cuvint de folos se gindea mult si cu greu raspundea. Uneori amina raspunsul pentru a doua zi si intarea cuvintul sau cu texte din Sfinta Scriptura si de la Sfintii Parinti.
7. Acest parinte era foarte lepadat de sine si de orice fel de materii. El nu primea nici un dar de la credinciosi in chilia sa. Nici, bani, nici min-care, nici imbracaminte. Tot ce i se aducea, dadea la obste si la saraci. Uneori alerga pe cale dupa saraci si le impartea tot ce gasea de prisos in chilie.
8. Spun parintii ca batrinul nu primea pe nimeni in chilie, afara de staret si de ucenic. Nici el nu voia sa intre in chilia altuia. Ci batea la usa si astepta afara. Iar cuvintul sau era intotdeauna intelept, scurt si foarte blind.
9. La biserica, parintele Antim statea in urma si niciodata nu se seaza in strana. Tinea permanent privirea in jos si rostea rugaciunea lui Iisus in tacere si liniste adinca. Iar in Sfintul Altar intra numai cind slujea si statea permanent cu fata spre sfintul jertfelnic.
10. Parintele Antim era un profund lucrator al rugaciunii lui Iisus. El purta in suflet bucurii de taina, straine celor multi. De aceea nu-l ispiteau cu nimic cele din afara. Nici florile, nici cintarile, nici hainele, nici mincarea, nici odihna, nici laudele oamenilor. Caci inima lui era ranita de dragostea lui Hristos.
11. Acest smerit parinte nu privea niciodata pe om in fata, nici nu osindea pe cineva, nici nu ingaduia cuiva sa vorbeasca de rau pe aproapele. Numai cind isi mustra ucenicii ii privea o clipa in fata, apoi ii libera.
12. Spun ucenicii lui ca batrinul nu intra in chilie cind era tulburat sau cind avea cineva suparare asupra lui. Caci sufletul sau nu avea odihna si nu se putea ruga. Ci, mai intii inconjura chilia de citeva ori, apoi isi cerea iertare de la cel pe care il suparase. Iar dupa ce intra in chilie se pedepsea pe sine cu post si rugaciune trei zile pina isi linistea constiinta.
13. Mai spun ucenicii lui ca parintele Antim era foarte nevoitor. Minca numai legume, o data pe zi, cu multa infrinare. Iar vin, brinza si lapte gusta de citeva ori pe an. Purta haine vechi si saracacioase, nu facea foc in chilie si nu avea nici o avere, decit un cojoc si trei carti: Ceaslovul, Psaltirea si Patericul.
14. O alta nevointa a parintelui Antim era privegherea de toata noaptea. Spun parintii ca batrinul nu dormea niciodata pe pat. Dupa ce-si termina rugaciunea de seara, facea sute de metanii, apoi atipea un ceas, doua, in genunchi sub icoane. Cind se destepta, isi continua rugaciunea de miezul noptii si iar atipea un ceas sub icoane.
15. Odata, a ramas peste noapte in Tg. Neamt la un fiu duhovnicesc al sau pe care il iubea foarte mult. Deci dupa ce i-a mingiiat pe toti cu alese cuvinte de la Sfintii Parinti, gazda i-a pi egatit patul si l-a lasat singur in camera. A doua zi dimineata patul era cu totul neatins. Parintele Antim priveghease toata noaptea inaintea sfintelor icoane.
16. Spun iarasi calugarii ca noaptea chilia parintelui Antim era permanent luminata si la orice ora il gaseai la rugaciune. Uneori, cind se ingreuia de somn, iesea afara, inconjura chilia de citeva ori si iar intra inauntru.
17. In ultimii zece ani, batrinul nu mai slujea Sfinta Liturghie, dar nu lipsea niciodata de la biserica. Odata 1-a intrebat unul din ucenici:
– Parinte Antim, da-mi ultimul sfat inainte de a ne desparti. Iar batrinul i-a raspuns:
– Sa nu pierzi niciodata slujba bisericii!
18. Ajungind la virsta de 80 de ani si imbolnavindu-se, parintele Antim si-a dat obstescul sfirsit la 29 august, cind se praznuia hramul minastirii, chiar in timpul Sfintei Liturghii. Alaturi a lasat o foaie cu marturisirea sa, cerind de la toti iertare si rugaciune.
Doamne, odihneste cu dreptii pe parintele Antim!
PROTOSINGHELUL CALISTRAT BOBU – Minastirea Vasiova – Banat (1900-1975)
Protosinghelul Calistrat a fost un vestit preot misionar in Banat. Era de loc din Burdujeni-Suceava, iar cu metania din Minastirea Sihastria, in anul 1925 a luat jugul lui Hristos, iar in anul 1931 s-a invrednicit de darul sfintei preotii. Si a savirsit cele sfinte in Minastirea Sihastria cu multa osirdie si frica de Dumnezeu timp de 12 ani.
In anul 1942 este trimis preot misionar in Banat. Aici a infiintat o noua asezare calugareasca – minastirea de maici Timiseni (1945) si a innoit viata duhovniceasca in minastirile Saraca, Partos si Vasiova.
Timp de 33 de ani, parintele Calistrat a fost o faclie mereu aprinsa pentru calugarii si credinciosii din Banat. Un adevarat pastor, duhovnic si parinte pentru toti. Cel mai mult iubea biserica si rugaciunea. Ziua si noaptea zabovea in fata Sfintului Altar. Savirsea dumnezeiasca Liturghie cu bucurie si cutremur, spovedea si mingiia pe oameni, marturisea si apara dreapta credinta si se ruga pentru toti.
Pentru smerenia si blindetea inimii lui a primit de la Dumnezeu darul vindecarii si al izgonirii duhurilor necurate dintre oameni. Ca nu putini din cei care alergau la el primeau sanatate si mingiiere. Pentru aceea credinciosii din partea locului il cinsteau ca pe un adevarat parinte duhovnicesc al Banatului.
In primavara anului 1975, protosinghelul Calistrat s-a savirsit cu pace in ziua Sfintelor Pasti si a fost ingropat alaturi de biserica Minastirii Vasiova.
ARHIMANDRITUL DOMETIE MANOLACHE – Manastirea Ramet- Alba (1924-1975)
Viata
Cuviosul arhimandrit Dometie a fost un iscusit duhovnic al Minastirii Rimet si un preot misionar de mare pret al monahismului romanesc. S-a nascut in comuna Balanesti, judetul Buzau. Dorind sa slujeasca toata viata Biserica lui Hristos, a urmat Seminarul teologic din Buzau. Intre anii 1945-1949 a urmat teologia si s-a facut calugar la Minastirea Prislop-Hateg. Apoi primind preotia, a fost staret si preot misionar timp de zece ani in citeva sate si minastiri din Ardeal, ca: Prislop si Afteea-Hateg, Piatra Fintinelor – Nasaud, Dragomiresti-Maramures si Ciolanu-Buzau.
In anul 1959 s-a stabilit ca duhovnic la Minastirea Rimet si preot misionar in satele mocanilor din Muntii Apuseni. Dupa 26 de ani de totala daruire si slujire a monahismului si Bisericii, arhimandritul Dometie s-a mutat la odihna cea de veci, in vara anului 1975.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Acest neobosit calugar si preot al Bisericii lui Hristos a trait o aleasa viata duhovniceasca, a vestit Evanghelia celor care n-o intelegeau si s-a jertfit cu trup si suflet pentru mintuirea altora. Timp de 20 de ani a marturisit si a aparat cu mult zel credinta ortodoxa in Transilvania lovita de secte, ca un adevarat apostol al zilelor noastre.
2. Spun ucenicii sai ca s-a nevoit mult in satele in care a slujit, pentru a aduce m staulul Bisericii lui Hristos pe crestinii dezbinati, invatindu-i ca toti sintem una in Hristos si ca avem o credinta, un botez si o patrie – imparatia lui Dumnezeu.
Astfel a intors la Biserica mama pe multi fii rataciti.
3. Parintele Dometie marturisea ortodoxia nu numai cu cuvintul, ci si cu fapta. Ca era un adevarat ucenic al lui Hristos. La cuvintele sale parintesti adauga multa milostenie, rugaciuni cu lacrimi de zi si de noapte, bunatate, rabdare, adinca smerenie si totala dragoste. Prin acestea toate covirsea inimile credinciosilor, cistiga pe cei slabi in credinta, rusina pe hulitori si semana peste tot bucurie, unitate si nadejde de mintuire.
4. Cuviosul Dometie era si un neostenit slujitor al Sfintului Altar. Permanent zabovea in biserica, savirsea cele sfinte cu mare credinta, predica cu timp si fara timp, mustra si mingiia pe toti, nu lipsea niciodata de la Sfinta Liturghie si iesea de la slujba iluminat la fata.
5. Spun iarasi ucenicii sai ca parintele Dometie era un duhovnic foarte cautat si un iscusit povatuitor de suflete. Avea peste tot fii duhovnicesti care il ascultau si traiau dupa sfaturile lui. Mai ales in posturi si sarbatori veneau la minastire, se spovedeau, primeau Sfintele Taine, cereau binecuvintare si se intorceau mingiiati la casele lor.
6. Cit timp a fost parintele Dometie preot misionar si staret in Transilvania a innoit viata duhovniceasca in fiecare lacas, bine chivernisind casa lui Dumnezeu. In orice minastire in care slujea lasa in urma biserici frumos impodobite, slujbe dupa rinduiala, chilii noi, numerosi fii duhovnicesti si multa dragoste si armonie.
7. Ceea ce a incununat sufletul parintelui Dometie a fost activitatea sa duhovniceasca dusa pina la jertfa de sine in Minastirea Rimet din Muntii Apuseni. El este un mare ctitor al acestui locas strabun. In cele doua decenii de nevointa si rabdare, de smerenie si daruire, de bucurii si lacrimi la Rimet, parintele Dometie a lasat monahismului romanesc o obste cu 40 de calugarite bine organizata, intemeiata pe ascultare si dragoste.
8. Spun fiii sai duhovnicesti ca parintele Dometie era sufletul Minastirii Rimet. Zilnic savirsea Sfinta Liturghie la care lua parte toata obstea. Zilnic era inconjurat de calugari si mireni, de sanatosi si de bolnavi, de tot felul de oameni care doreau sa-l vada si sa-i vorbeasca. Iar el cu mare dragoste se jertfea pentru fiecare, mingiind, odihnind si hranind pe toti. Apoi impartea tuturor cu bunavointa ultima bucata de piine, ultimul loc de dormit, ultima camasa de chilie. Iar parintele, cu cugetul impacat, atipea citeva ceasuri in biserica sau afara pe coridoare.
9. Parintele Dometie invata lumea si pe calugarite cu multa autoritate duhovniceasca, dar in acelasi timp cu blindete si intelepciune. Odata zicea catre maici:
– Nu este lucru mare a face scoala si a spune multe cuvinte. Dumnezeu cere de la noi fapte bune si inima curata.
10. Altadata iarasi spunea catre calugarite:
– Maicilor, sa rupem legatura cu placerile pacatoase si sa ne vedem de sfinta noastra calugarie. Ca „cine pune mina pe coarnele plugului si se uita inapoi nu este vrednic de Mine” -zice Mintuitorul (Luca 9, 62). Sa se contopeasca inima noastra cu inima lui Iisus Hristos. Sa ardem pentru dragostea de Dumnezeu cum arde o luminare in sfesnic. Apoi incheia cu aceste cuvinte: „Rivna Casei Tale, Doamne, ma va mistui”(loan 2, 17) si indata incepea a lacrima.
11. Zicea odata catre ucenicii sai:
– Nimic in viata calugarului nu este mai de cinste si mai odihnitor, decit sa stie a face orice ascultare, fara cea mai naica cirtire. Apoi incheia:
– Sa ma credeti ca sint fericit!
12. Altadata, iarasi zicea:
– Daca as putea sa-mi revad tot scrisul meu l-as rezuma la o singura fraza: Crede, nadajduieste, smereste-te si iubeste pe Iisus Hristos ! In puterea acestor cuvinte sta toata taina mintuirii si fericirii noastre.
13. Pe calugaritele din minastire asa le invata:
– Maicilor si surorilor, viata noastra trebuie sa fie o continua rugaciune. Sint nemultumit de sfintiile voastre ca nu slujiti si nu cintati lui Dumnezeu cu mai multa rivna. Ca noi trebuie sa ardem pentru dragostea Lui. Nu sintem pentru rugaciuni lungi si cu mintea imprastiata. Ci sa facem rugaciuni scurte. Dar in acele momente fiinta noastra, mintea, inima si vointa, sa fie unite cu Dumnezeu prin dragoste.
14. Iarasi le zicea:
– Cine crede ca vine la minastire ca sa traiasca naai comod si fara griji, acela greseste, nestiind scripturile vietii calugaresti, nici taina cea mare ce ancoreaza viata la cer.
15. Apoi adauga:
– Nimbul de lumina in care se prezinta tot cadrul vietii calugaresti este dumnezeiesc si fericit sint cei ce ramin in acest cadru pina la sfirsit, fara nici un compromis. Fericiti sint de trei ori ca s-au facut vrednici de cununa cea nevestejita a slavei si n-au trait degeaba pe pamint. Ei sint ca pomii rasaditi la marginea apelor. Pentru aceia se va odihni cu adevarat Duhul lui Dumnezeu si intreaga Sfinta Treime isi va face locas in sufletele lor.
16. Zicea iarasi parintele Dometie:
– Numai a unora ca acestora le este viata fericita, care din pruncia calugareasca s-au intraripat cu dumnezeiescul dar al curatiei totale trupesti si sufletesti. Pentru ei nimic nu este greu, si nimic necurat. Ca zice Sfintul Pavel ca pentru cei curati toate sint curate si sfinte. Pentru ei nimic nu este greu, caci toate le pot in Iisus Hristos care este vesnic cu ei;
Domnul ne vrea sa fim intregi ai Lui. intregi la minte si intregi la trup.
17. Dupa o nevointa si o daruire totala ca aceasta, parintele Dometie a fost: chemat la odihna cea de veci. Deci, savirsind dumnezeiasca Liturghie si dind tuturor invatatura cea mai de pe urma, pe cind aducea alimente in spate peste munte insotit de obste, s-a asezat jos cu ochii catre cer si si-a dat sufletul in miinile lui Hristos. Era Duminica, 6 iulie 1975.
Asa a trait si asa s-a jertfit parintele Dometie, duhovnicul motilor din Muntii Apuseni!
EPISCOPUL CHESARIE PAUNESCU – al Dunarii de jos (1888-1975)
Viata
Evlaviosul episcop Chesarie Paunescu pare a pastorit Episcopia Constantei si Dunarii de Jos timp de 29 ani, a fost una dintre cele mai luminoase figuri de ierarhi romani din a doua jumatate a secolului nostru.
Fiu de parinti credinciosi, Toma, invatator, si Iordana – din satul Dobrotesti, comuna Amarastii de Sus, judetul Dolj, a fost ales si chemat de mic sa slujeasca Biserica lui Hristos. Dupa ce urmeaza seminariile Sfintul Nicolae – Rimnicu Vilcea si Central din Bucuresti si apoi Facultatea de Teologie, devine licentiat in anul 1911 si isi inchina viata cu totul lui Dumnezeu. Calauzit de Duhul Sfint, renunta la cele trecatoare si intra in cinul monahal in anul 1914, fiind tuns in monahism la Episcopia Husilor, pe seama Manastirii Dobrovat. Apoi devine arhimandrit de scaun si venerabil slujitor al catedralei episcopale din Husi, pina in vara anului 1929. Marturisesc cei care l-au cunoscut precum si ucenicii sai, ca arhimandritul Chesarie era un calugar foarte distins, corect, smerit, iubitor de rugaciune si nelipsit de la slujbele bisericii. Respecta cu sfintenie porunca ascultarii, programul slujbelor si rinduiala pravilei de chilie, ca si sfaturile duhovnicului sau, el insusi fiind un duhovnic iscusit. Slujea cu multa evlavie cele sfinte si avea darul duhovniciei, ineit multi veneau la el sa-si marturiseasca pacatele. In anul 1929, arhimandritul Ghesarie este numit director al Seminarului Monahal de la Cernica, apoi si staret al acestei Manastiri. Timp de peste zece ani a crescut si a format sute de seminaristi, monahi din toate minastirile tarii, dintre care unii au ajuns apoi ierarhi distinsi, stareti, duhovnici si slujitori buni la centrele eparhiale si prin minastiri. in anul 1942 este numit director al Seminarului Central din Bucuresti. Aici, ca si la Cernica, formeaza numerosi tineri, viitori preoti si slujitori ai Bisericii lui Hristos, facindu-si intru toate datoria de preot, profesor, si pedagog duhovnicesc. La inceputul anului 1944, arhimandritul Chesarie Paunescu a fost ales de Sfintul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane si hirotonit episcop al Constantei si apoi al Dunarii de Jos, ascultare pe care o duce cu mare demnitate si daruire pentru Biserica lui Hristos. Peste un sfert de veac a pastorit hunul pastor turma cea cuvintatoare, a hirotonit sute de preoti, a restaurat si innoit zeci de biserici, a facut vizite canonice prin orase si parohii de tara si a mingiiat multe suflete zdrobite, care au incununat crestetul si sufletul venerabilului episcop Chesarie, au fost acestea: multa evlavie si corectitudine la savirsirea sfintelor slujbe bisericesti, milostenie deosebita fata de saraci, de tarani, de elevii lipsiti, de toti cei in nevoi si suferinte. Multa grija duhovniceasca pentru rugaciunea individuala, pentru calugari si preoti lipsiti, pentru bisericile sarace, pentru oricine ii batea in usa si ii cerea ajutor material sau moral.
Ultimii doi ani ai vietii sale, episcopul Chesarie i-a trait la Centrul eparhial de la Galati ca un adevarat sihastru, in totala retragere, in tacere si smerenie, in rugaciune, post, milostenie si asteptare cu nadejde a mutarii sale la cele vesnice. Incarcat de zile si impodobit cu multe fapte bune, la 30 octombrie 1975, evlaviosul episcop Chesarie Paunescu si-a dat sufletul cu pace in miinile marelui Aihiereu lisus Hristos, fiind inmormintat alaturi de catedrala.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Episcopul Chesarie al Dunarii de Jos a fost ales de Dumnezeu din pruncie sa ia jugul cel bun al lui Hristos si sa implineasca inalta misiune de arhiereu si pastor de suflete. Ga iconom al harului Sfintului Duh si intiistatator al acestei sfinte eparhii, blindul episcop se caracteriza indeosebi printr-o viata duhovniceasca exemplara, prin modestie si de’sa-virsita lepadare de cele pamintesti.
2. Dintre celelalte virtuti, episcopul Chesarie iubea cel mai mult rugaciunea pe care o facea dupa rinduiala calugareasca la chilie, fiind totodata nelipsit de la slujbele bisericii. Apoi postea foarte mult, stiind ca rugaciunea fara post nu ajunge cu usurinta la tronul Prea Sfintei Treimi. Vorbea putin, citea mult, dadea sfaturi parintesti tuturor cu dragoste si miluia cu Bucurie pe fiecare. Purta haine simple si nu cauta lauda si cinste de la nimeni. Stia sa vorbeasca scurt si intelept, stia sa mingiie pe cei loviti de necazuri. Stia sa rabde cu barbatie toate. Astfel implinea cu faptele sale cuvintele Domnului care zice: „Cuvintul vostru sa fie dres cu sare” (Mat. ), ca si cuvintul rostit de Sfintul Ciprian al Cartaginei: „Noi nu vorbim frumos, dar traim frumos”.
3. Cind era chemat la sfintiri de biserici in eparhie, mergea cu multa bucurie si-i salta inima vazindu-se intimpinat de multimea credinciosilor cu flori si cu luminari aprinse in miini. Dupa ce savirsea slujba sfintirii ca si Sfinta Liturghie, rostea cuvint de invatatura, binecuvinta poporul si pleca la alte biserici, unde era asteptat, fara a primi ceva de la nimeni. Iar daca preotul si enoriasii il invitau la masa de obste, bunul pastor le multumea din inima pentru dragoste si adauga:
– Dumnezeu sa va binecuvinteze credinta, rugaciunea si jertfa. Vazind dragostea dumneavoastra ma simt hranit si indestulat. Nu vreau sa va mai supar si cu hrana cea trupeasca !
4. In predicile Prea Sfintiei Sale indemna pe credinciosi mai intii sa ramina statornici in staulul Bisericii Ortodoxe intemeiate de Hristos, care, de aproape 2000 de ani conduce poporul nostru pe calea mintuirii. Apoi, ii indemna sa se roage lui Dumnezeu cit mai mult si sa nu lipseasca de la slujbele bisericii, sa-si creasca copiii in frica Domnului, sa traiasca in iubire cu semenii lor, sa asculte de pastorii lor duhovnicesti si sa-si marturiseasca regulat pacatele pentru a se invrednici de Sfinta impartasanie.
5. Uneori indemna astfel pe credinciosi:
– Sfintul Apostol Pavel considera viata noastra paminteasca ca o intrecere si alergare pe stadion, pentru a cistiga cununa biruintei (I Cor. 9, 24-25). Aceasta cununa pentru noi este mintuirea sufletului. Ea nu ne vine de la sine ci se dobindeste cu truda si cu sirguinta, caci nici o cununa sau premiu nu vine pe nemuncite. Asa si „imparatia lui Dumnezeu se ia cu sila si cei ce se silesc, aceea o rapesc” (Mat. 11, 12). Ea nu sta in vorbe ci in fapte, sprijinita pe dragoste catre toti oamenii. Deci si noi trebuie sa ne supunem rinduielilor vietii duhovnicesti, cu bucurie, iar nu suspinind”. Sa pazim duhul Evangheliei si sa-l traim asa cum ne-a invatat bunul nostru Mintuitor. Care Si-a dat chiar viata Sa pentru mintuirea noastra si pentru a ne sluji ca exemplu de urmat.
6. Alteori spunea in predicile Prea Sfintiei Sale:
– Dumnezeu ne-a daruit ce a fost mai de pret, mintuirea. Deci si noi sa-I raspundem cu ce avem mai de pret – iubirea curata a sufletului.
Sa robim pe Dumnezeu din toata inima si din tot sufletul, pentru ca El este Tatal nostru al tuturor si prin El sintem ceea ce sintem. El ne-a chemat la viata si ne-a infrumusetat mai mult decit orice, cind a sadit in noi chipul slavit si asemanarea Sa si ne-a facut stapini peste tot ce exista pe pamint. De asemenea, se cuvine sa iubim si pe semenii nostri in aceeasi masura in care ne iubim pe noi insine caci toti sintem fii ai lui Dumnezeu si frati intre noi.
7. Cu alt prilej spunea fiilor sai duhovnicesti:
– Pentru noi nu mai poate fi nici o nedumerire, nici o cautare in alta parte. Drumul vietii noastre este insemnat de insusi Dumnezeu. El este unul singur, si anume acela care slujeste Evanghelia, Biserica si binele, infratit pentru totdeauna in vointa noastra comuna. De aceea, ca parinte duhovnicesc al vostru, va indemn, iubitilor, sa mergeti cu incredere pe acest drum si niciodata nu veti rataci calea catre fericire si mintuirea voastra.
8. Alta data iarasi spunea:
– Fericirea personala a noastra depinde intotdeauna de fericirea generala. Tot asa si mintuirea noastra depinde totdeauna de raportul dintre noi si semenii nostri, de cit bine le-am facut, cita dragoste le-am aratat.
9. Intr-una din pastorale invata pe fiii sai sufletesti:
– Moartea si invierea Domnului nostru Iisus Hristos ramin pentru totdeauna indemn si luare aminte de felul cum trebuie sa mergem pe cararea vietii, care ne este deschisa fiecaruia, dupa cum voim noi, spre moarte sau spre viata. Viata este toata fapta buna care tinde spre binele obstesc si spre desavirsirea noastra crestina. Iar moarte nu este numai aceea cu care se sfirseste viata noastra paminteasca; ci moarte este si vietuirea in pacate, viata traita in intunerecul necunostintei, viata fara nici o preocupare folositoare duhovniceasca. Caci viata omeneasca daca nu are un scop folositor spre care sa tinda, un ideal pe care sa-l urmareasca zi de zi, chiar cu sacrificii la nevoie, nu are pret. Oricine nu face asemenea, inseamna ca e pom neroditor si-si traieste moartea inca din viata.
10. Pentru cresterea copiilor invata pe credinciosi:
– De la Pruncul Iisus sa ne intoarcem la pruncii nostri. Ei sint speranta noastra, sint binecuvintarea lui Dumnezeu pentru intarirea familiei si a viitorului lumii. Hristos locuieste in fiecare copil si ne cere sa avem grija de el. De aceea, ca familia sfinta, ca pastorii, ca magii si ca cei care i-au fost Lui de sprijin, sa purtam grija de copiii nostri. Ei au nevoie de dragostea noastra, a parintilor; de munca si de jertfa noastra, spre a-i pregati pentru viata, ca sa fie buni crestini si folositori societatii, iar noi sa le servim drept exemplu de traire.
PROTOSINGHELUL NICODIM MANDITA – Manastirea Agapia (1889-1975)
Viata
Protosinghelul Nicodim Mandita a fost un iscusit aparator al Ortodoxiei si un calugar misionar fara egal in monahismul nostru contemporan. Acest prea cuvios parinte s-a nascut in satul Bunesti, judetul Arges, din parinti credinciosi. Intre anii 1916-1918 a luat parte la primul razboi mondial, iar in anul 1920 a intrat in nevointa monahala la schitul Magura-Bacau. In vara aceluiasi an s-a invrednicit de darul preotiei. Intre anii 1921 -1923 a fost preot misionar in satul schitul Frumoasa-Bacau. Apoi inca doi ani a fost duhovnic la Minastirea de maici Giuergeni-Roman. Intre anii 1925-1935 a slujit ca preot misionar la Transilvania, in satele Piclisa-Alba, Harmasul Ciceului si Leurda Girboului-Cluj.
Intre anii 1935-1945 a fost duhovnic la Minastirea Agapia. Apai, inca 17 ani, duhovnic la Minastirea Varatec. Ultimii ani, 1962-1975, i-a petrecut la Agapia in liniste si rugaciune, savirsindu-se cu pace in virsta de 86 ani.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Acest cuvios parinte, de mic avea o aleasa traire duhovniceasca, iubind cel mai mult rugaciunea, postul si citirea sfintelor carti. Pentru aceea toti se foloseau de intelepciunea lui.
2. Cind a intrat in schitul Magura-Tg. Ocna, staretul vazind ascultarea lui, indata l-a facut calugar. Apoi, vazindu-l blind si priceput in Sfinta Scriptura, l-a facut preot si pastor de suflete. Si invata asa de frumos pe credinciosi, incit veneau de departe sa-l vada si sa primeasca de la el cuvint de mingiiere.
3. Satul schitul Frumoasa-Moinesti era un sat mic, lipsit de preoti si dezbinat de secte. Timp de trei ani cit a fost paroh aici, parintele Nicodim a schimbat profund viata duhovniceasca a credinciosilor. Mai intii a intors la Ortodoxie pe toti cei dezbinati. Apoi a combatut cu multa putere imoralitatea, betia si certurile in familie, desfiintind circiumile si intarind unitatea, buna-credinta si omenia intre toti. Si acestea toate le-a savarsit prin trei cai: printr-o viata personala exemplara, prin slujbe frumoase la biserica si prin predicarea. vie si permanenta a cuvintului lui Dumnezeu.
4. Spun fiii sai duhovnicesti ca parintele Nicodim era plin de dragoste pentru Dumnezeu si pentru oameni si foarte rivnitor la savirsirea celor sfinte. Iubea pina la jertfa Biserica si dreapta credinta apostolica si cunostea bine Sfinta Scriptura, slujbele si invataturile Sfintilor Parinti. Pentru aceea era permanent cautat de credinciosi si temut celor rau credinciosi. Ca oricine asculta cuvintele lui se lumina la suflet si se intorcea cu bucurie la Hristos.
5. Spun iarasi ucenicii lui ca se ruga mult la chilie si nimic nu facea fara rugaciune. Zilnic citea cele sapte Laude la vremea lor, psalmii si alte rugaciuni de taina. Apoi citea citeva capitole din Biblie precum si viata sfintului respectiv. La urma statea de vorba cu oamenii, spovedea si scria cuvinte de folos.
6. Zece ani de zile parintele Nicodim a fost preot misionar in Transilvania. Spun parintii care l-au cunoscut ca s-a dovedit un mare aparator al Ortodoxiei si unitatii romanesti. Cel mai mult se ostenea pentru intoarcerea celor rataciti in sinul Bisericii noastre. In putina vreme a realizat o unitate religioasa deplina, inlaturind cu pricepere dezbinarile confesionale, imoralitatea si intarind dreapta credinta.
7. Vazind acest cuvios parinte ca numai cu cuvintul vorbit nu se poate apara credinta si morala ortodoxa, cu binecuvantarea Patriarhiei Ortodoxe Romane si a episcopului de Cluj, a scris si a tiparit sute de brosuri cu continut moral profund ortodox impodobite cu imagini pe intelesul credinciosilor, pe care apoi le impartea gratuit. Opera sa literar-duhovniceasca insumeaza peste 40 de volume a peste 400 pagini fiecare plus alte peste zece mii de pagini in manuscris.
Prin aceasta s-a dovedit un bun pedagog si un preot misionar rar intilnit in monahismul nostru.
8. Se spunea despre dinsul ca in satul Leurda Girboului a zidit din temelie o biserica noua si a inzestrat-o cu tot felul de obiecte de cult, donate atit de credinciosi ardeleni, cit si de moldoveni. Dupa patru ani de preotie in acest sat s-a intors din nou in Moldova.
9. Se mai spunea despre parintele Nicodim ca in parohia lui nu puteau locui sectantii si circiumarii. Sectantii fanatici plecau in alte sate pentru ca nu puteau face nici un prozelit, iar circiumarii plecau pentru ca nu venea nimeni sa le cumpere bauturile. Ei erau singurii oameni care nu-l iubeau pe acest slujitor al lui Hristos.
10. Odata l-au reclamat unii la episcop cum ca ar fi preot eretic. Deci, chemindu-l episcopul si cercetindu-l, i-a zis:
– Du-te, parinte Nicodim, inapoi la parohie si invata pe credinciosi ca si pina acum, ca nu sfintia ta, ci cei care te-au reclamat mi se pare ca sint eretici.
11. La minastirile Agapia si Varatec, parintele Nicodim a continuat aceeasi activitate de duhovnic si preot misionar. Slujea cele sfinte cu frica de Dumnezeu, se ruga si citea mult la chilie, spovedea, invata pe oameni si tiparea carti bisericesti. Dupa anul 1940 ajunsese cel mai iscusit duhovnic pentru mireni si calugari din partea locului.
12. Parintele Nicodim considera spovedania cel dintii si cel mai necesar mijloc de cunoastere, de formare duhovniceasca si de indreptare a crestinului. De aici incepea urcusul duhovnicesc. Iar spovedania o facea astfel:
Mai intii cerea credinciosului sa citeasca pravila bisericeasca, sa se roage, sa-si cerceteze constiinta si sa-si notetze pe hirtie toate pacatele. Apoi il spovedea fara graba, din copilarie, lasind pe om sa-si spuna liber pacatele. La urma adauga si citeva intrebari, apoi rupea hirtia in fata penitentului, ca semn de iertare, ii rinduia canon dupa putere si indata ii citea rugaciunea de dezlegare. Daca cineva avea pe constiinta pacate grele, il lasa pe penitent dupa spovedanie inca un ceas-doua sa-si cerceteze constiinta, apoi il dezlega.
13. Acest duhovnic iscusit nu dadea la spovedanie canon aspru niciodata. Mai intii cerea crestinului sa inceteze pacatul, apoi sa se roage, ii cerea sa citeasca zilnic cele sapte Laude, sa citeasca Sfinta Scriptura, invatatura de credinta, Vietile Sfintilor si alte carti de folos sufletesc. El punea accent indeosebi pe cunoasterea dreptei credinte si pe sfinta rugaciune.
– Cine nu citeste, zicea el, nu cunoaste. Si cine nu cunoaste Sfinta Scriptura si credinta ortodoxa, acela usor cade in pacate de moarte si este prins in mreaja sectelor.
14. Odata spunea unuia din ucenici:
– Parinte, eu nu-ti dau post si metanii multe. Ca si ursul si sarpele postesc. Dar ursul tot urs ramane si sarpele tot sarpe. Cind musca, amin-doi omoara ! Asa si omul, posteste uneori mult, dar in inima este plin de rautate, iar cind dezleaga la mincare si bautura cade in pacatul lacomiei. Deci posteste si te roaga dupa putere, dar mai intii citeste Sfinta Scriptura si pe Sfintii Parinti. Atunci singur te vei invata ce trebuie sa faci, cum sa te rogi si sa postesti, de ce sa te feresti si cum sa te mintuiesti.
15. Altui ucenic pe care l-a spovedit i-a zis:
– Frate, nu-ti dau alt canon decit sa citesti Noul Testament de cinci ori. De patru ori ca sa-ti fie ca patru pereti de casa, iar a cincea oara ca sa-ti fie de acoperamant pentru casa sufletului tau.
16. O batrina care nu stia carte l-a intrebat:
– Parinte, cum sa citesc in Noul Testament, ca nu stiu carte? Iar el i-a raspuns:
– Dar cind primesti o scrisoare de la feciorul tau, nu te duci la un vecin sa ti-o citeasca ? Asa fa si cu Noul Testament. Roaga pe cei ce au dragoste sa-ti citeasca din el si amindoi va veti folosi.
17. Se spunea despre dinsul ca daca il intreba cineva ceva, batranul nu-i raspundea imediat si direct la intrebare. Ci il trimitea la Sfinta Scriptura, la canoane si la Sfinti Parintii, ca singur sa citeasca, sa se invete si sa afle raspunsul dorit.
18. Se spuneau si acestea despre dinsul, ca niciodata nu chema pe nimeni la spovedanie, ca sa nu vina cineva din sila. Nici nu se interesa de la altii despre fiii sai duhovnicesti. Ci lasa pe fiecare ca in mod liber si constient sa lucreze si sa-L caute pe Hristos.
19. Uneori spunea fiilor sai duhovnicesti:
– Fratilor, pe linga citirea sfintelor carti, va dau si acest canon, ca unul pe altul sa va indemnati la biserica, la spovedanie, la milostenie si la citirea Sfintei Scripturi. Ca de nu va veti ajuta pe calea mintuirii, veti da socoteala in fata lui Hristos de cei care se pierd. Nu vedeti pe sectanti cum se silesc sa amageasca pe ortodocsi?
20. Spun ucenicii lui ca parintele Nicodim nu primea la spovedanie pe calugari si mireni care aveau alti duhovnici, fara binecuvantarea acelora. Nici el nu dadea voie fiilor sai duhovnicesti sa mearga de la un duhovnic la altul fara motive intemeiate. Pe mireni insa ii sfatuia sa se marturiseasca la preotii lor, iar pe calugari la duhovnicii din minasti-rile lor.
21. Uneori invata pe calugari, zicind:
– Cind mergi la cineva dornic de invatatura si lipsit, sa-i duci vreo carte buna de citit. Du-i si vreo piine sau altceva de mincare. Nu vezi ca pestele nu vine la undita goala? Ca trebuie sa intrebuintam tot ce ne sta la indemina ca sa putem cistiga suflete pentru imparatia lui Dumne-. zeu. Astfel, vazind fratele dragostea ta, va primi cu bucurie cuvintul vietii
22. Alteori spunea la spovedanie:
– Fratilor, am socotit sa va dau de ascultare si canon citirea cuvin-tului lui Dumnezeu. Ca de va veti lumina mintea cu cuvintul lui Dumnezeu, atunci veti fi capabili sa duceti o viata plina de fapte bune si folositoare. De va dau sa postiti mult si sa faceti metanii, nu va cunosc puterea. De va dau sa faceti milostenie, nu va cunosc starea materiala. Si daca nu va miluiti mai intii sufletul vostru ci il lasati flamind, ce folos mai are milostenia?
De aceea, intii luminati-va mintea eu rugaciunea si cu cuvintul lui Dumnezeu si apoi postiti si faceti milostenie.
23. Acest cuvios parinte era in toate foarte chibzuit si cu dreapta socoteala. La mincare si la post, la rugaciune si la citire, la tacere sau la cuvint, la chilie sau la slujba. Toate le facea in tacere, cu blindete si cu multa frica de Dumnezeu.
24. Spun calugarii care l-au cunoscut ca el niciodata nu amintea lucruri din trecut. Cind vorbea, rostea fiecare cuvint cu atentie sa nu greseasca sau sa sminteasca pe cineva cu ceva. Niciodata n-a fost auzit sa osindeasca, sa se certe sau sa vorbeasca de rau. Nici pe altul nu-i ingaduia sa pirasca sau sa cleveteasca pe aproapele in chilia lui.
– Nu uitati, zicea batrinul, ca pentru tot cuvintul desert vom da seama in ziua judecatii lui Hristos (Matei 12, 36). Alteori le amintea cuvintul psalmistului: „Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele” (Ps. 140, 3). Cuvintul lui era intelept, linistit, dres cu sare.
25. Mai spun parintii ca el nu piimea slujbe, nici nu se ruga pentru cei ce nu citeau cuvintul lui Dumnezeu. De asemenea, nu primea la spovedanie pe cei ce nu veneau la biserica si refuzau citirea sfintelor carti.
26. Parintele Nicodim pretuia foarte mult timpul si nici un minut nu-1 risipea in zadar.
– Timpul, zicea el, este scump ca si sufletul. Ai pierdut timpul, ai pierdut sufletul! Ca eu daca n-as fi economisit bine timpul si n-as fi trait cu program, nimic n-as fi facut in viata.
27. Batrinul cerea ucenicilor lui sa faca toate cu rugaciune, cu sfat sa-si faca dinainte canonul si rugaciunea pentru timpul cit lipsea din minastire.
28. Uneori invata pe maici, zicind:
– Daca plingi numai si nu pui inceput bun, nu te folosesti. De aceea sa fim cu grija, sa nu ne gaseasca moartea dormind. Vai de noi de ne va afla moartea dormind. Ca „in ce ne va gasi in aceea ne va judeca (Rom. 2, 6)
29. Zicea parintele Nicodim:
– Patru sint felurile de vietuire in lume:
a) Vietuire diavoleasca, a celor ce se ridica impotriva lui Dumnezeu, a Bisericii si a oamenilor. Adica a celor ce huesc impotriva Duhului Sfint si fac rau binefacatorilor lor.
b) Vietuire dobitoceasca, a celor ce se razbuna pe semenii lor, care rasplatesc rau pentru rau, care nu iarta si nu rabda nedreptatea, precum si a celor ce traiesc in betii si desfrinari.
c) Vietuire omeneasca, a celor ce rasplatesc cu bine pentru bine si iubesc pe cei ce ii iubesc ; a celor ce cad si iarasi se ridica din pacate.
d) Vietuire duhovniceasca, a celor ce se ostenesc a face bine vrajmasilor lor. Adica a celor ce iarta, miluiesc si vorbsesc de bine pe cei ce ii urasc, precum si a celor ce pururea cugeta la legea Domnului.
30. Zicea iarasi:
– Crestinul are patru feluri de parinti:
a) parinti trupesti, care ne-au nascut dupa legile firii;
b) parinti sufletesti, nasii de la botez, de la cununie sau calugarie;
c) parinti duhovnicesti, adica preotii si duhovnicii, si
d) Tatal nostru cel ceresc, care ne-a creat si ne poarta in toate de grija.
Pe parintii nostri cei pamintesti se cuvine sa-i cinstim si sa-i ascultam, iar pe Dumnezeu se cade neincetat sa-L slavim si sa-L laudam.
31. Zicea iarasi parintele Nicodim:
– Sint patru feluri de impartasiri:
a) prin savirsirea a toata fapta buna, dupa cuvintul Domnului care zice: „Cine face poruncile Mele acela Ma iubeste pe Mine” (Ioan 14, 21);
b) prin ascultarea cu atentie a cuvintului lui Dumnezeu, adica prn citirea sfintelor carti, prin slujbe si cintari duhovnicesti, dupa cuvintul care zice: „Nu numai cu piine va trai omul, ci si cu tot cuvintul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4);
c) prin sfinta rugaciune facuta cu smerenie si luare-aminte si.
d) prin impartasirea cu Trupul si Singele Domnului nostru Iisus Hristos; aceasta este impartasirea cea mai inalta, fara de care nimeni nu se poate mintui.
32. Spuneau maicile din minastirile Varatec si Agapia ca parintele Nicodim era un om de rugaciune. Se ruga in chilie cu miinile inaltate spre cer, se ruga in biserica, se ruga pe cale, se ruga in padure, permanent slavea pe Dumnezeu. Dupa ce-si termina rugaciunea, deschidea usa chiliei si vorbea cu oamenii, spovedind si mingiind pe toti. Uneori fata lui era luminata de darul rugaciunii si de bucuria Duhului Sfint.
33. Odata a venit la parintele un om tulburat si i-a spus:
– Parinte, au venit peste mine multe necazuri si nu le mai pot rabda. Da-mi un cuvint de folos.
– Nu te tulbura, frate, a zis batrinul. Vezi scirbele acestea? Iata, pe aici a pasit Hristos. Pe aici au trecut Sfintul Ioan Botezatorul, Sfintii Apostoli, sfintii mucenici si toti parintii. Pe aici se cade sa trecem si noi, cei care urmam lui Hristos. Ca nu este alta cale de mantuire. Nu putem dobindi bucuria mintuirii pina nu gustam mai intii din paharul suferintei si a necazurilor vietii.
34. Intr-o zi a venit la parintele Nieodim o femeie sa se spovedeasca, iar el i-a spus:
– Citeste cu atentie in aceasta carte, noteaza pacatele pe care ie-ai facut, apoi stai in genunchi inaintea sfintelor icoane si le repeta de sapte ori cu cainta si cu lacrimi. Dupa aceea vina sa te marturisesc. Ca precum Neeman Sirianul s-a afundat de sapte ori in apa Iordanului (IV Regi 5, 10) si s-a curatit de lepra, asa si noi se cade sa ne caim din inima ca sa ne spele Dumnezeu de lepra pacatelor.
35. Acest renumit duhovnic era foarte rivnitor pentru mintuirea celor ce veneau la el. Pe toti ii primea cu dragoste, ii marturisea cu atentie si ii sfatuia cu intelepciune. Caci era statornic si hotarit in cuvint si niciodata nu se schimba. Facea totul sa salveze sufletul omului.
36. Iar pentru sfinta rugaciune invata:
– Fratilor, sa ne rugam neincetat cu luare-aminte si cu atentie. Sa nu lasam mintea sa hoinareasca in timpul rugaciunii. Ca la ce te gin-desti, la aceea te si inchini si rugaciunea se preface in pacat, ca te inchini idolilor din minte, iar nu lui Hristos. Deci sa cerem ajutorul lui Dumnezeu ca sa ne putem ruga cum trebuie. Iar daca gindurile noastre fug, sa le intoarcem inapoi precum isi intoarce ciobanul oile ce fug din turma.
37. Odata i-au zis ucenicii:
– Parinte, da-ne un cuvint de folos. Iar batrinul le-a raspuns:
– Fratilor, sa aveti credinta in Dumnezeu ca ce nu pot face oamenii, face El intr-o clipa. De nimic sa nu va temeti decit de Dumnezeu. De aceea paziti poruncile Lui ca lumina ochiului, ca a Lui este slava in vecii vecilor. Amin !
38. Parintele Nieodim avea mare evlavie catre Maica Domnului, careia i-a inchinat multe rugaciuni si pagini frumoase. Iar in fata sectantilor a aparat cu multa putere cinstirea Prea Sfintei Fecioare, marturisind-o Nascatoare de Dumnezeu cu adevarat si mijlocitoarea mintuirii noastre. El nu ingaduia sa puna cineva podoabe si obiecte de muit pret la icoana Maicii Domnului.
39. Acest neobosit duhovnic purta mare grija pentru mintuirea tuturor. Pe calugari ii sfatuia sa faca ascultare fara cirtire si sa se roage nein cetat. Pe mireni ii sfatuia sa munceasca cu demnitate pentru piinea cea de toate zilele si sa vina neintrerupt la biserica. Pe cei casatoriti ii sfatuia sa nasca copii si sa-i creasca in frica de Dumnezeu, combatind cu multa putere divortul si avortul. Iar pe tineri ii indemna sa asculte de parinti, sa invete carte, sa se fereasca de betie si desfrinare, ca sa fie folositori societatii in care traiesc.
Pe toti ii imbarbata ca un parinte, ii invata ca un duhovnic si ii min-giia cu dragoste de mama. inca si pe cei bolnavi ii vindeca cu rugaciunea, caci era intarit cu darul Duhului Sfint.
40. Un calugar iubitor de liniste 1-a intrebat:
– Parinte Nicodim ce este mai de folos astazi pentru calugari? Sa stea la liniste si sa se roage sau sa ajute la mintuirea altora?
– Sa le faca pe amindoua: intii rugaciunea si viata cit mai sfinta si apoi misiunea care este dragoste si milostenie duhovniceasca. Cind vezi casa vecinului in flacari, poti sa stai la liniste si sa te rogi, pina nu arunci pe foc o galeata de apa? Lumea de astazi este aprinsa de focul urii, al desfriului si al pacatului. Sa ajutam jsi noi calugarii dupa putere la mintuirea oamenilor.
41. Spunea parintele Nicodim ucenicilor sai:
– Gind am fost hirotonit preot, m-am rugat in taina lui Dumnezeu si I-am cerut sa-mi dea darul cuvintului, al intelepciunii duhovnicesti si al povatuirii sufletelor pe calea mintuirii, ca sa pot calauzi cit mai multi crestini la imparatia cerurilor. Am gindit atunci sa nu primesc bani pentru slujbele religioase. Dar, vazind ca prin aceasta aduc sminteala altora si se mihnesc credinciosii ca le refuz darul, am hotarit inaintea lui Dumae-zeu sa primesc cele ce-mi dau credinciosii la biserica; insa o parte de bani sa-i dau la saraci, iar alta parte sa-i folosesc pentru tiparirea si cumpararea de carti sfinte, pe care apoi sa le impart gratuit celor ce au nevoie. Asa am facut toata viata mea de preot si multe suflete s-au folosit si s-au intors la Hristos ou ajutorai rugaciunilor, al sfatului bun si al cartilor sfinte.
42. Unui ucenic, eare se certa cu cei din jur, i-a zis:
– Nu este bine si crestineste sa-ti pierzi timpul in discutii care duc la cearta si dezbinare. Acela este biruitor in discutii care la inceput se pare ca este biruit, dar pina la urma reuseste sa ramina in pace si dragoste cu acela cu care nu se potriveste in idei.
43. Uneori zicea batrinul catre ucenicii sai:
– Poporul nostru crestin este foarte iubitor de Dumnezeu, de adevar, de dreptate, insa fiecare i-a pipait numai buzunarul. Rar s-a gasit cite unul ici-colo ca sa-1 ajute, sa-1 calauzeasca si sa-1 indemne cu adevarat la cele bune, la mintuire. Ma doare inima ca nu pot face mai mult pentru acest popor, caci si eu sint os din oasele lui, carne din carnea lui. Daca as putea, m-as duce din casa in casa sa stau de vorba cu credinciosii nostri, sa-i invat dreapta credinta, sa le las vreo carte buna pentru citit, sa fac rugaciuni cu ei, sa-i mingii in necazuri si sa ma. bucur impreuna cu ei, ca sa nu ie simta singuri si parasiti.
44. Parintele Nicodim punea mare accent pe raspindirea cartilor bune, ortodoxe, in rindul credinciosilor. Uneori zicea catre fiii sai duhovnicesti:
– O carte Luna, crestineasca, este un inger al lui Dumnezeu, caci te invata sa-L cunosti si sa-L iubesti, sa descoperi frumusetea vietii in Hristos, sa iubesti pe oameni, sa te feresti de pacat si sa te ingrijesti de mitttuirea sufletului. Daca in viata agonisesti carti sfinte in locul banilor, iar dupa moarte urmasii le-ar vinde, tu nu vei pierde folosul lor si ti se va socoti ca o milostenie sufleteasca, pentru ca oriunde vor ajunge cartile sfinte, vor raspindi lumina si vor aduce sufletele la cunostinta de Dumnezeu. Iar daca vor ramine dupa tine bani sau averi si urmasii le vor cheltui in pacate, nu numai ca nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi gasit vinovat ca prin zgircenia si lacomia ta ai dat urmasilor prilej de pacate. Daca faci praznic mare, incit sa hranesti tot satul; daca imbraci pe cei saraci cu haine noi, daca faci chiar si biserici din temelie, nu se supara atit de mult vrajmasul, ca atunci cind dai cuiva o carte buna de citit, o carte crestineasca in care sa poata vedea, ca intr-o oglinda, starea lui sufleteasca de decadere morala si de pacatosenie.
45. Un credincios l-a intrebat pe parintele Nicodim:
– Cuvioase parinte, locuiesc intr-o casa mostenita de la o matusa a mea. Oare ce as putea face eu mai bun pentru sufletul ei?
– Ca sa ai mai multa nadejde pentru mintuirea ei, a raspuns batranul, si sa capeti si o pace launtrica, este bine ca din ce economisesti, dupa putere, sa cumperi carti crestinesti si sa le dai celor dornici drept milostenie, sa le citeasca si sa cunoasca voia lui Dumnezeu. Caci, pe linga sfintele slujbe pentru cei raposati, mare folos isi agonisesc crestinii care dau carti bune in dar celor ce doresc mintuirea sufletului.
46. Iar pentru Sfinta Spovedanie spunea ucenicilor sai:
– Aveti grija de cei care ii aduceti sa se marturiseasca. Nu purtati oamenii pe drumuri, daca ei nu sint hotariti sa paraseasca pacatele. Nu legati oamenii la ochi, ci spuneti-le clar si deslusit sa stie ce au de facut pentru sufletele lor. Daca nu vor sa paraseasca betiile, desfrinarile, judecatile, certurile, lenea si toata rautatea, lasati-i pe unii ca acestia in voia inimii lor. Iar daca va incolti frica de Dumnezeu si gindul mortii in inimile lor, daca se vor hotari sa paraseasca pacatele care ii robesc, sa duca lupta cea buna crestineasca, se se roage, sa posteasca, sa mearga regulat la biserica, sa faca milostenie, sa se impace cu semenii lor, sa nu mai injure cele sfinte si sa asculte de pastorii Bisericii, atunci dati-le sa citeasca carti ziditoare de suflet si ajutati-i sa se pregateasca pentru Sfinta Spovedanie. Dupa ce se vor pregati bine de tot, sa-si noteze pacatele din copilarie, sa si le citeasca cu cainta inaintea sfintelor icoane cu candela aprinsa si cu o zi de post, sa se hotarasca a le parasi, a face canon si a pune inceput bun. Numai asa trebuie sa vina credinciosii nostri la taina spovedaniei. Iar daca vin in graba, fara hotarire de a parasi pacatele si nu fac nici canon, pacatele ramin in inimile lor si spre osinda se impartasesc cu Sfintele Taine ale lui Hristos.
47. Odata parintele Nicodim a spus unui grup de credinciosi:
– Dragii mei, chiar daca ati fi nebotezati, cind este vorba sa suferiti pentru dreapta credinta sau pentru sfintele carti, acea suferinta are putere sa curete pacatele celui ce sufera fara cirtire. Celui ce patimeste pentru dreapta credinta si pentru cartile sfinte acela este numarat cu mucenicii Bisericii lui Hristos. Pentru nimic nu se supara mai mult vrajmasul, ca pentru o carte buna, folositoare de suflet, data credinciosilor. Prin cartile sfinte ce le citim se strica toate planurile vrajmasului diavol. Daca faci praznic cu saracii, el nu se supara atit de mult. Daca te faci ctitor la biserica, el nu-ti are grija. Daca postesti si te rogi, el se supara mult, dar nu ca atunci cind dai cuiva pentru citit o carte buna ziditoare de suflet. Prin asemenea carti ortodoxe multe suflete se trezesc din robia patimilor care ii stapinesc, ca dintr-o betie.
Fratii mei, sa iubim cartea sfinta, incepind cu Sfinta Scriptura, Vietile Sfintilor si cartile de rugaciune si sa le dam cu inima deschisa si altora spre folos si mintuire. Banii dati pe o carte sfinta este o jertfa bine placuta lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici, mai de vreme sau mai tirziu, dar daca reusim sa lasam urmasilor cit mai multe carti sfinte, le lasam, o zestre de mare valoare pentru ei si pentru cei care vor urma dupa ei.
48. Un fiu duhovnicesc l-a intrebat pe parintele Nicodim:
– Crestinul care are rivna pentru faptele bune si citeste cartile sfinte, dar nu se marturiseste regulat si nu urmeaza sfatul duhovnicului sau se poate mintui ?
– De va avea cineva, a raspuns batrinul, multe carti sfinte si se va sili la implinirea poruncilor lui Dumnezeu, fara spovedanie si fara ascultare fata de un duhovnic iscusit nu se poate mintui. Acela este asemenea unui om bolnav ce intra sa cumpere medicamente dintr-o farmacie, dar lipseste farmacistul. Fara cel ce poate sa-i dea medicamentele necesare, bolnavul nu se va vindeca. Duhovnicul este, pentru fiii sai duhovnicesti, doctor, dascal si parinte sufletesc, model de traire in Hristos, rugator, povatuitor, garant inaintea Prea Sfintei Treimi, mijlocitor inaintea Fiului si izvor prin care se revarsa harul Duhului Sfint asupra ucenicilor sai. Prin miinile lui i se dezleaga pacatele, prin cuvintele lui se invata cele sfinte si prin rugaciunea lui se coboara peste el harul mintuirii. Mare rol are duhovnicul bun in viata crestinului!
Dupa 55 de ani de aleasa slujire in Biserica Iui Hristos, cunoscindu-si dinainte sfirsitul, parintele Nicodim si-a dat sufletul in miinile Domnului, Duminica 6 iulie, in anul mantuirii 1975. Obstea maicilor din Agapia si Varatec i-au asezat trupul, pina la a doua venire, linga altarul bisericii pe care cu demnitate a slujit-o peste o jumatate de secol.
MONAHUL VENIAMIN IORGA – Manastirea Sihastria (1891-1976)
Viata
Acest calugar nevoitor si lucrator al rugaciunii lui Iisus era de loc din partile Birladului. In anul 1924 s-a calugarit in schitul Mosunoaiele – judetul Vrancea. Dupa citiva ani a intrat sub povatuirea unui mare calugar, anume Evanghenie Dumitrescu de la metocul Tifesti-Vrancea. intre anii 1957-1966 s-a nevoit la schitul Bucium-Iasi, iar ultimii zece ani a trait in obstea Manastirii Sihastria, unde s-a si savirsit.
Fapte si cuvinte de invatatura
1. Spunea parintele Veniamin ca dupa indreptarea calendarului s-a razvratit in sufletul sau si, caleind porunca ascultarii, s-a facut sihastru in Muntii Vrancei. Trei ani s-a ostenit acolo singur, dar nu avea pace duhovniceasca pentru ca se despartise de Biserica. Atunci a venit Ia parintele Evghenie si l-a intrebat:
– Ce sa fac parinte, ca sint tulburat?
– Daca vrei sa te mintuiesti, i-a raspuns batrinul, intra din nou sub ascultarea Bisericii si a unui staret. Altfel, iti pierzi sufletul caci esti inselat de vrajmasul.
– Ma primesti in obstea sfintiei tale?
– Vina, parinte, in caruta ascultarii. Numai sa iei aminte, ca aici poti avea mai multe ispite decit in pustie. Ca vii de la voia sfintiei tale la voia altuia. Dar de vei face ascultare in tacere si rugaciune, vei afla multa liniste in suflet.
2. Implinind parintele Veniamin cu sfintenie porunca ascultarii si mult ostenindu-se cu postul, cu rugaciunea si cu paza mintii, a ajuns calugar sporit si plin de frica lui Dumnezeu. Ca se ruga neincetat si toate le facea cu binecuvintare.
3. Odata a zis catre unul din parinti:
– Daca ne-ar judeca Dumnezeu dupa ginduri, cred ca aproape nimeni nu s-ar mintui. Ca razboiul gindurilor nu ne slabeste pina la moarte.
4. Altadata l-a intrebat un alt parinte:
– Daca nu savirsim pacatul cu fapta, oare vom dobindi mila ceasul
– Daca nu savirsim pacatul cu fapta, oare vom dobindi mila in ceasul judecatii? Iar batrinul i-a raspuns:
– Mintea este totul, parinte. Aici se da razboiul. De razboiul mintii depinde mantuirea sau osinda noastra. Ca diavolii nici o clipa nu ne slabesc. Daca nu reusesc sa ne biruiasca cu fapta, atunci ne lupta prin ginduri si imaginatii. Mare este razboiul mintii! Mai ales la calugari. De aceea trebuie sa ne rugam neincetat. O, sa ne scape Dumnezeu de osinda cea de veci! Si indata a inceput a plinge.
5. Apoi, iarasi a zis:
– Diavolul este acum ingaduit ca sa lupte pe oameni si sa aleaga pe sfinti. Ca daca nu ne-ar lupta, nu ne-am incununa. Ma lupta si pe mine mereu. Vrea sa ma traga de partea lui. Iar eu, cind vad ca slabesc, incep sa strig din adincul inimii: „Iisuse prea dulce, nu ma lasa ! Maica Domnului, care ai nascut pe Soarele Hristos, nu ma lasa !” Apoi batrinul din nou incepu a plinge.
6. A zis odata catre unul din parinti:
– Mare lucru este calugaria ! Sa dam slava imparatului si lmptua-tesei ca ne-au facut fii ai luminii si ai vesniciei Ca acesta este scopul nostru, sa dobindim pe Domnul. Aceasta este tot ce dorim pe painint. Ei, parintilor, ce mare dar este fericirea cea de veci!
7. Zicea iarasi parintele Veniamin:
– Cincizeci de ani m-am luptat cu gindurile mele si m-am biruit de ele ! Pentru aceasta ma intreb, oare voi vedea eu fata lui Hristos? Oare voi dobindi ingeri buni in ceasul mortii? Oare voi cistiga atunci pe dulcele Iisus? Ca trebuie sa dau raspuns de fiecare cuget si cuvint.
8. Odata l-a intrebat un frate:
– Parinte Veniamin, cum te simti in chilie? Iar batrinul i-a raspuns:
– Ce folos ca am liniste in chilie daca am tulburare in cap. Ca razboiul gindurilor nu ne slabeste pina ce ne vom muta din cortul acesta.
9. Altadata zicea batrinul:
– Mai de pret era coliba Sfintului Ioan Colibasul, decit chilia mea. Ca eu amagesc de ginduri, de mancare si de somn. De aceea zic Sfintii Parinti ca „somnul mult este icoana mortii”. Ne trebuie multa smerenie, parinte. Ca daca cel dinauntru nu este calugar, toate sint in zadar!
10. Intr-o zi l-a intrebat un frate:
– Parinte Veniamin, mai ai rude acasa?
– De cind am venit sa slujesc lui Hristos, a raspuns batrinul, n-am mai fost prin sat, nici n-am scris cuiva, ci pe toate le-am lasat pentru mila Lui cea mare. Si s-a folosit fratele de nevointa lui.
11. I-au zis fratii iarasi:
– Parinte Veniamin, da-ne un cuvint de folos.
– Ei, parintilor, a raspuns el, mare dar este calugaria ! Sa slavim pe Hristos Imparatul si pe Maica Luminii, ca alta nadejde nu avem. Sa ne pazim mintea curata si sa ne izbaveasca Dumnezeu de desfrinare. Ca acesta este cel mai greu razboi al calugarului. Iar pentru ginduri sa ne pocaim cu lacrimi intotdeauna.
12. in anul 1966, dorind sa se retraga la liniste, nu-i dadea staretul binecuvintare.
– Parinte Veniamin, zicea el, ramii la Bucium, ca iata am facut chilii noi pentru calugari.
– Parinte staret, acestea sint pentru generatiile viitoare. Iar mie, dati-mi voie la Minastirea Sihastria, ca acolo vreau sa mor !
13. Odata i-a cerut staretul cuvint de folos, iar batrinul a raspuns:
– Sa conduci minastirea cum te va lumina Dumnezeu, dar sa ai multa dragoste si rabdare.
14. Uneori zicea cu lacrimi catre ucenicul sau:
– Mintuirea, frate, mintuirea s-o cistigam! Oare putia lucru este aceasta?
15. Acelasi ucenic i-a cerut odata cuvint de folos. Iar batrinul i-a zis.
– Frate, cauta pe altul mai invatat sa-ti dea cuvint de folos. Iar daca vrei sa primesti, pazeste aceste trei lucruri: Sa nu te imprietenesti cu femei, sa nu bei vin si sa ai smerenie adinca.
16. De ziua Sfintului Gheorghe, staretul a servit pe parinti cu piine si vin. Iar parintele Veniamin, vazind aceasta a zis, suspinind:
– Astazi sfintul mucenic a fost tras pe roata pentru Hristos, iar moi il serbam cu vin si cu placinte !
17. Un duhovnic l-a intrebat pe batrinul:
– De cite ori te impartasesti, parinte Veniamin?
– O data pe luna ma impartasesc, caci asa obisnuiesc. Trei saptamini maninc o data pe zi, iau parte la toate slujbele, citesc la psaltire si zic rugaciunea lui Iisus. In saptamina a patra nu maninc nimic miercurea si vinerea. Iar simbata primesc cu mare bucurie pe Hristos, Margaritarul cel nepretuit. Si indata ochii batrinului s-au umplut de lacrimi.
18. Intr-o zi, un parinte i-a dat un pahar cu must din miere de albine. Iar batrinul, gustind putin si multumind, a zis:
– Nu vreau sa beau mai mult ca-mi obosesc mintea si pe urma incep gindurile rele.
19. Spun parintii despre dinsul ca veneau uneori calugari si chiar mireni si-i cereau binecuvintare. Iar batrinul, plin de bucurie si cu ochii in lacrimi, raspundea:
– Acestea sint zisele mele cele de pe urma: Sa se milostiveasca bunul Dumnezeu si sa ne arunce pe toti in raiul desfatarii si in vesnicele bunatati cu tot neamul ce ne apartine!
20. Intr-o zi, parintele Veniamin se ruga afara culcat pe perna, ca era bolnav. Apoi, plingind cu bratele intinse spre cer, a zis:
– Doamne, aproape 60 de ani am in calugarie si inca nu am pus inceput bun ! Ca vrajmasul ma biruieste cu gindul slavei desarte.
21. in alta zi l-a intrebat ucenicul:
– Parinte Veniamin, esti bolnav ca n-ai venit azi la biserica?
– Eu sint intotdeauna in biserica ! a raspuns batrinul.
22. Altadata l-au intrebat parintii:
– Cum te mai simti, parinte Veniamin? Iar el a zis:
– Suflet mort in trup viu ! Trupul acesta nu vrea sa se lase strabatut si condus de minte. Si daca ii mai dai mincare multa si vin te ucide cu totul.
23. L-a intrebat duhovnicul intr-o zi:
– Parinte Veniamin, de citi ani n-ai mai baut vin?
– De trezeci si patru de ani.
– Pentru ca te-ai impartasit astazi, bea acest pahar cu vin. Si a raspuns batrinul:
– De ascultare il iau. Dar daca ma silesti sa mai beau unul, nu mai fac ascultare.
24. Parintele Veniamin avea mare evlavie catre Maica Domnului, pe care o lauda ziua si noaptea. Uneori zicea catre parinti:
– O, bunatate a imparatului, ca ne-a dat pe Maica Sa sa fie Maica noastra ! imparateasa, Stapina, Doamna, Mama prea scumpa si prea dulce. O, bunatate a imparatului Hristos !
25. Un parinte i-a cerut cuvint de folos. Iar batrinul a zis:
– Sa multumesti Maicii Domnului care a facut cu noi negraita mila. Ca ne-a scos din lume si ne-a adus in sfinta minastire !
26. Acelasi parinte l-a intrebat:
– Ce este mai de nevoie crestinului spre a se mintui? Iar batrinul a raspuns:
– Daca nu avem smerenie, nu ne putem mintui !
27. intr-o zi l-a intrebat unul din parinti:
– Ma cunosti, parinte Veniamin?
– Sa te cunoasca Dumnezeu ! a raspuns el.
– Roaga-te pentru mine, parinte Veniamin.
– Du-te la altul mai vrednic, a zis batrinul cu glas smerit.
28. Cu doua zile inainte de obstescul sfirsit a venit la parintele Venia mim un doctor si i-a zis:
– Sint doctor. Cu ce ti-as putea fi de folos? Iar batrinul i-a raspuns
– Da, esti doctor. Dar eu ma duc la Doctorul cel de sus, care vindeca si trupul si sufletul.
29. Fiind aproape de ceasul cel mai de pe urma, a zis catre toti:
– „Durerile mortii m-au inconjurat” (Ps. 17, 5). Apoi a adaugat: Miine ma duc! Miine ma duc!
Dupa o zi si-a dat sufletul cu pace in miinile Domnului, avind pe buzele sale rugaciunea lui Iisus.
PROTOSINGHELUL IOACHIM SPATARU – Manastirea Neamt (1896-1976)
Parintele loachim a fost un duhovnic vestit in obstea Minastirii Neamt din ultimile decenii. Era din comuna Belcesti-Iasi. In anul 1921 a intrat in viata monahala, deprinzind buna nevointa si ascultarea de la cei mai alesi duhovnici din lavra. Mai tirziu, invrednicindu-se de darul preotiei, a ajuns egumen la schitul Pocrov si duhovnic renumit pentru calugari si mireni. Caci poposeau la schit numerosi sateni si saraci din Pipirig, unii pentru slujba si altii pentru milostenie. Iar parintele loachim statea cu fata senina si cu inima deschisa inaintea tuturor, mingiind, spovedind si ospatind pe fiecare. El era un duhovnic al blindetii. Prin aceasta cistiga multe suflete pentru imparatia lui Dumnezeu. Dupa ce a coborit de la Pocrov in lavra, a continuat aceeasi ascultare de preot si duhovnic. Chilia lui din lavra minastirii era un adevarat paraclis si casa de oaspeti pentru credinciosi. Caci era cunoscut si cautat de multa lume de la munte si de la ses, din Bucovina si Tara de Jos. Toti stiau bunatatea batrinului, se foloseau de cuvintele lui si bateau cu incredere in usa chiliei sale. Cincizeci de ani a slujit parintele loachim Sfinta Liturghie la altarul bisericii din Minastirea Neamt, savirsind cele sfinte cu multa rivna si dragoste. Si tot atitia ani a dezlegat sufletele oamenilor de legatura pacatelor, povatuind si crescind multi fii duhovnicesti. Miercuri, in saptamina Sfintelor Patimi, anul mintuirii 1976, pe cind mergea la biserica, parintele loachim s-a simtit chemat la Hristos. Deci, insemnindu-se cu sfinta Cruce, in clipa aceea si-a dat sufletul in miinile Domnului. Asa s-a savirsit un mare duhovnic al Minastirii Neamt.
ARHIMANDRITUL HRISOSTOM POSTOLACHE – Schitul Bucium – Iasi (1884-1979)
Cuviosul arhimandrit Hrisostom Postolache era din comuna Probota-Iasi. Povatuit de darul Duhului Sfint, in anul 1908 ajunge vietuitor in schitul Prodromul din Muntele Athos, primind tunderea monahala de la arhimandritul Antipa Dinescu, egumenul schitului. Apoi, sporind in lucrarea faptelor bune, s-a invrednicit de harul preotiei, savirsind cu evlavie cele sfinte in obstea romaneasca din gradina Maicii Domnului si rugindu-se ziua si noaptea pentru toata lumea. Era inca foarte iubitor de liniste, intrecind pe multi cu blindetea si ascultarea lui si cercetind adesea pe sihastrii de sub virful Athonului. Intre anii 1919-1921 arhimandritul Hrisostom a fost egumen al schitului romanesc Prodromul, adunind in jurul sau o obste de 80 de calugari din toate colturile tarii. Si era intre ei ca o luminare aprinsa si ca o mama cu multi fii, mingiind pe fiecare si povatuindu-i catre Hristos. In anul 1921 revine in tara, ca preot slujitor la schitul Darvari din Bucuresti, iar in anul 1937 este numit egumen la schitul Bucium de linga Iasi, ascultare pe care o duce cu multa demnitate si asezare duhovniceasca 42 de ani. Calugar imbunatatit, slujitor neobosit al sfintei Biserici timp de 60 de ani, duhovnici cu multi fii sufletesti, chip luminat, suflet blind si staret venerabil, renumit in toata tara, iata citeva din insusirile duhovnicesti ale arhimandritului Hrisostom Postolache.
Ca egumen al schitului Bucium, el a adunat in jurul sau pina la 20 de ucenici, deprinzindu-i mai ales smerenia si ascultarea si savirsind zilnic dumnezeiasca Liturghie. Datorita acestui cuvios egumen, la schitul Bucium s-a mentinut nestirbit tipicul slujbelor ca la Muntele Athos.
In vara anului 1979, simtindu-se chemat de Hristos la cerestile locasuri, s-au adunat ucenicii la chilia lui si l-au intrebat:
– Parinte staret, dati-ne ultima binecuvintare si un cuvint de folos.
– Parintilor, a raspuns- batrinul, siliti-va toata viata sa slujiti Biserica, caci are nevoie de sfintiile voastre. Sa faceti ascultare, orice vi s-ar porunci. Ca ascultarea este viata, iar neascultarea moarte lucreaza. Mai ales cind este porunca. Caci ati auzit ce zice proorocul David: „Iar pe cei ce lucreaza indaratnicii, duce-i-va Domnul cu cei ce lucreaza faradelege” (Ps. 124, 5). Apoi, sarutindu-i pe toti, si-a dat sufletul in niSinile lui Dumnezeu, fiind in virsta de 95 de ani.
Asa s-a savirsit cuviosul arhimandrit Hrisostom, venerabil staret al manastirilor noastre!