Cum eu, fiind baptist, am descoperit Ortodoxia?

Capitolul I: Printre baptişti

Pe când îl căutam pe Dumnezeu, cu mulţi ani în urmă pe la messele catolicilor, prin regatele martorilor lui Iehova, pe la adunările penticostalilor şi a altor „misionari”, m-am oprit pînă la urmă, la baptişti. Implicarea lor activă în nevoinţele oamenilor, organizarea externă a cultului şi a sectei, care sunt foarte provocatoare, mi-au atras imediat atenţia şi peste ceva timp, după ce am început să frecventez mai des adunările lor, m-am şi „pocăit”.
Unul dintre primele ritualuri la baptişti se cheamă „pocăinţa”. Îmi amintesc cum îmi plângeam, în genunchi, cu sinceritate păcatele săvârşite. Plângeau şi alţii, dintre cei prezenţi, cu mine în rând. Totul părea atît de emoţionant, încât era imposibil să te gândeşti că este o înşelătorie. Mi-au cadonat chiar şi o Biblie, cu o inscripţie pe partea interioară a copertei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4.16).
De atunci nu mai aveam timp liber. După cum am observat mai târziu, toţi membrii adunării erau preocupaţi de aşa numitele „fapte bune”. Am fost nevoit, ca în fiecare zi să merg la cor, unde învăţam cântări dedicate lui Dumnezeu, dar şi să iau parte la „studierea Cuvântului lui Dumnezeu”, care necesita o pregătire asiduă. În afară de toate acestea, conducătorul îmi încredinţa diferite sarcini, care trebuiau făcute la timp. Totodată mă grăbeam să citesc toată Biblia, fiindcă vedeam, cât de respectaţi erau cei ce citeau Biblia de mai multe ori. Cel mai bun cunoscător al Bibliei era considerat presbiterul nostru, care o citise de 11 ori şi adeseori se lăuda cu aceasta, când se isca vre-o dezbatere cu tematică biblică, totodată acest fapt era şi un argument ca să fie considerat o autoritate indiscutabilă.
– Tu de câte ori ai citit Biblia? – l-a întrebat presbiterul pe un frate, care era venit nou la adunare şi încerca să-şi apere punctul său de vedere.
– Păi, încă n- am citit-o până la sfârşit, – a răspuns acela.
– Dar eu am citit-o de 11 ori, – s-a lăudat presbiterul, bătându-l pe umăr prieteneşte. – Iată, când o vei citi măcar o singură dată, atunci v-om mai discuta.
Alţi fraţi cunoscători ai Bibliei erau cu „experienţă” mai mică – unii o citise de două ori, alţii de trei etc. Peste un an şi jumătate,am anunţat cu mândrie la toată adunarea, că am reuşit să citesc şi eu toată Biblia, fapt pentru care am fost apreciat şi lăudat de toţi. Dar, sincer să fiu, puţin ce mi-a rămas în cap după asta, totodată citirea Bibliei mi-a trezit mai multe întrebări, care nu mă prea statorniceau în credinţă. La unele întrebări, adresate fraţilor, primeam răspunsuri „erudite”, unele răspunsuri le credeam orbeşte de la început, iar pe altele – nu, de aceea ele au şi rămas în sufletul meu ca nişte pete albe.
Trebuie să menţionez că, cei care cred că baptiştii nu au predanie, se înşeală. Au predanie, numai că este, într-un fel, a lor personală. În fiecare adunare există tradiţii şi chiar au înţelegeri şi tâlcuiri deosebite a Sfintei Scripturi, doar unele momente-cheie ei le transmit din generaţie în generaţie. Pe lângă toate acestea, fiecare părere expusă de membrii adunării, se consideră a fi o convingere personală. Unele păreri poat fi acceptate de adunare, iar altele – nu. Cu alte cuvinte, libertatea în exprimări şi tâlcuiri, nu este limitată. Această libertate, într-o anumită măsură, atrage sufletele noastre iubitoare de slavă deşartă, care caută auto-exprimarea şi nu smerenia faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.
În tâlcuirile lor, baptiştii uneori ajung chiar şi la profanare, dar e destul ca această profanare să fie argumentată cu citate biblice şi ea devine o nouă descoperire în „ştiinţa teologică” protestantă. De fapt, toată teologia protestantă este întemeiată pe căutarea de noutăţi, ceea ce în substraturile sale, a dat naştere socialismului. Să găsească ceva nou-nouţ şi să facă senzaţie – iată care este sarcina principală a teologului baptist. Dar despre aceasta voi scri mai departe, acum însă doresc să atrag atenţia cititorului asupra faptului, cum am petrecut timpul în adunarea baptiştilor.
Într-o zi împreună cu prietenii, ne întorceam acasă de la adunare, discutând despre planurile vieţii şi anume, despre cum trebuie să-L binevestim pe Hristos. „Ce bine e că m-am convertit – mă gândeam, – acuma trebuie să binevestesc oriunde.” Vai mie, dacă nu voi binevesti (1 Cor. 9.16) – răsunau clar, cuvintele apostolului Pavel în urechile mele. Ne doream cît mai curînd posibil să-i aducem la Hristos pe toţi locuitorii din casele noastre, după care pe cei de pe stradă şi apoi tot oraşul în general, visam ca toţi cei din jur să devină baptişti.
Discutând despre aceasta, am ieşit din troleu şi mergând vre-o sută de metri am văzut, cum doi pungaşi adolescenţi îl băteau pe un bărbat beat. „Ce să facem? – m-am gândit eu. Trebuie să-l apărăm”. Noi eram în patru şi uşor ne-am fi descurcat cu ei.
– Ajutor, – striga bărbatul, – oameni buni ajutaţi-mă!
Am vrut să-l ajut pe acel bărbat, dar unul din noii mei fraţi, fratele V., m-a oprit şi mi-a zis pe un ton poruncitor:
– În Evanghelie e scris „Să nu omori”. De aceea nu trebuie să ne batem. Vezi, el este beat, de aceea şi primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.
Fratele V. era mai în vârstă şi frecventa adunarea de mai mulţi ani, de aceea nimeni nu a îndrăznit să se împotrivească lui şi am trecut pe alături.
Tot restul drumului parcurs spre casă, m-am gândit la acel sărman bărbat, doar putea fi omorît. Noaptea l-am visat, fiind cu faţa însângerată şi mi-a zis cu mustrare: „Unde este dragostea ta, frate?” De la aceste cuvinte mi-a fost atît de ruşine şi amar, încât m-am trezit şi am plâns.

Capitolul II: Ioan Botezătorul – „baptist”?

În prima Duminică a fiecărei luni, la adunare se săvârşea frângerea pâinii pentru toţi membrii adunării, aici de asemenea puteau lua parte şi oaspeţi din alte adunări ale confesiunii noastre. Eu nu eram admis la frângerea pâinii, spunându-mi-se că trebuie mai întâi să mă botez cu apă, după care voi putea participa la frîngere.
– În Sfânta Scriptură sânt multe locuri unde se vorbeşte despre Botez, – mă îndruma fratele S. – iată că şi în Evanghelia de la Marcu 16.16, citim: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iată de ce, – a continuat fratele, – ca să fii un membru cu toate drepturile în adunarea noastră, trebuie să te botezi cu apă. Fiindcă adunarea noastră îşi are începutul tocmai de la Ioan Botezătorul şi numai ea se cheamă „baptistă”. De ce? Fiindcă termenul „baptisto” din greacă înseamnă „a cufunda”, „a boteza”. Iar primul care a botezat în apă a fost Ioan Botezătorul. Prin urmare el a fost baptist.
„Ce bine e, – mă gândeam, – că credinţa noastră este cea mai dreaptă”. Mă uimea totuşi un lucru şi anume de ce ortodocşii şi catolicii au mulţi sfinţi, dar noi nu putem să-l cinstim pe Ioan Botezătorul ca sfânt, el doar a fost întemeietorul credinţei noastre. Mi-am alinat gândul că nu cunosc încă multe lucruri şi nu le înţeleg, de aceea am lăsat această întrebare fără atenţie până la un anumit timp.
Într-una din zile, la adunare au fost chemaţi câţiva nepocăiţi – cunoscuţi de la lucru, vecini, rudenii şi mulţi alţii. Presbiterul, diaconul şi fraţii predicatori erau bine pregătiţi. Presbiterul ne-a atenţionat din timp, că dacă vreun frate nu se descurca în dezbateri cu vreo întrebare, atunci să înceteze discuţia şi să-i permită presbiterului să continuie, ca acela la rândul său să clarifice disensiunile. Îmi amintesc că fraţii erau îngrijoraţi în discuţiile lor cu seminariştii, fiindcă aceia cunoşteau bine Sfânta Scriptură şi adeseori puneau întrebări, la care chiar şi presbiterului îi venea foarte greu să răspundă.
Era primăvară, după Învierea Domnului şi până a începe discuţia, presbiterul i-a rugat pe toţi să se ridice.
– Să ne rugăm, – a spus el în glas şi s-a rugat cu cuvintele sale, parcă din numele tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit toţi au răspuns prieteneşte: „Amin”.
Fratele reghent, a propus ca toţi în cor să cântăm de trei ori troparul ortodox „Hristos a înviat din morţi… ”. Prin sală a zburat o şoaptă: „Ortodox”?! După sfârşitul cântării un frate a urcat pe scenă şi a început predica. El a vorbit încet şi foarte atent, iar apoi s-a adresat către cei care au venit pentru prima oară:
– Cine are întrebări, să le scrie şi să le transmită fraţilor, iar ei vor răspunde la ele.
După predică, cei mai mari au răspuns la întrebări. Au fost multe întrebări, la trei din ele a răspuns chiar presbiterul.
– Spune-ţi-mi, vă rog, dacă se poate să vopsim ouă roşii de Paşti, să coacem cozonaci, pască etc., – a citit presbiterul prima întrebare. – Dacă nu, de ce?
– Această întrebare noi am discutat-o data trecută, – a spus presbiterul. – Cei care au fost, deja cunosc cu siguranţă că nu trebuie să vopsim ouăle şi să coacem cozonaci, pască şi celelalte. În Biblie nu este nici o indicaţie că trebuie să facem aceste lucruri. Dacă cineva vă serveşte la lucru ori în altă parte, nu luaţi şi nu mâncaţi. Împreună cu fraţii am decis, că acestea sunt jertfe închinate idolilor. Nu demult mi s-a întîmplat un astfel de caz, – a continuat el – pe strada noastră locuieşte o femeie ortodoxă, cu care ne cunoaştem de mai mulţi ani. Trecînd pe lângă casa ei, mi-a ieşit în întâmpinare şi zâmbind m-a salutat cu : „Hristos a înviat!”. I-am răspuns cum se cuvine, iar ea îmi zice în continuare: „Vă felicit cu sărbătoarea Paştelui”, după care mi-a dat un pachet învelit într-o hârtie albă. Îmi era oarecum s-o refuz şi am fost nevoit să iau pachetul. Acasă am desfăcut pachetul, iar acolo erau ouă roşii, cozonaci şi pască. Mi-am adus aminte că în Scriptură e scris că nu trebuie să folosim în mâncare cele jertfite idolilor şi am aruncat totul la câine. Dragi fraţi şi surori, să fim atenţi şi să verificăm totul după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită. (1 Pet. 5.8).
Răspunsul presbiterului mi-a stîrnit bănuieli. Dacă mai înainte credeam orbeşte „erudiţiei” lui, acum însă am observat divergenţe între cele spuse şi cele ce am citit despre Paşte. În Scriptură e scris că, jertfa idolească există numai la păgâni, dar nu şi la creştini, iar această mătuşă dragă, despre care a vorbit presbiterul şi cu care mă cunoşteam şi eu, credea cu sinceritate şi din tot sufletul. Mai mult ca atît, în Scriptură se vorbeşte despre faptul că Hristos a mâncat pasca cu ucenicii săi şi El nu a considerat aceasta o jertfire idolească. Iar într-o carte de istorie, tipărită până la revoluţia din Rusia, am citit că obiceiul de a dărui ouă vopsite la Paşte îşi are începutul de la Maria Magdalena, care după înălţarea Mântuitorului la cer a venit la Roma şi a propovăduit Evanghelia. Când însă ea a fost adusă în faţa Împăratului Tiberiu, i-a dat un ou, care s-a făcut roşu de la sine şi i-a spus: „Hristos a înviat!” De atunci, creştinii urmând acest exemplu, au început să-şi dăruiască între ei ouă roşii. „Nu ştiu de ce „erudiţia”, de data aceasta l-a dus în derută pe pastor”, – m-am gândit eu.
A urmat citirea a următoarei întrebari:
– Explicaţi-ne de ce sânt mai multe credinţe, pe când Hristos e Unul?
– Ca să fie mai clar, – a răspuns presbiterul, – voi aduce un exemplu concret. Hristos a venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Cu dragostea Sa jertfelnică, cu patimile de la Golgota, cu moartea şi învierea Sa, El a deschis o uşă spre Cer. Uşă în locuinţa Raiului. Dar duşmanul neamului omenesc, văzând că, oamenii merg în Cer printr-o uşă şi se mântuiesc, a făcut cu viclenie multe alte uşi. Oamenii au început să se încurce şi au mers prin diferite uşi spre pierzare. Credinţa noastră şi este acea unică uşă care duce spre Cer. Cine din noi se sfieşte sau se îndoieşte în binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât tineret avem noi la adunare, câţi copii, oare asta nu e mila lui Dumnezeu? La Matei 18.20 se spune: unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sânt şi Eu între ei. Iar noi nu sântem numai doi sau trei, ci 200, 300 şi chiar mai multe suflete. Şi cred, că Domnul va mai adăuga, iară şi iară noi suflete în adunarea noastră. Atunci m-am liniştit puţin, fiindcă niciodată nu am fost liberal în gîndire şi nu credeam părerilor, precum că toate căile duc spre rai. De aceea în interiorul meu am fost de acord cu presbiterul, că credinţa dreaptă este una, dar iată că s-a mai citit o întrebare:
– Răspunde-ţi-mi vă rog, – era scris pe foiţă, – ortodocşii cinstesc şi fericesc pe Născătoarea de Dumnezeu conform citatului din Luca 1.48: că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Voi tot o fericiţi sau nu?
– Întrebare bună, – a răspuns fratele presbiter, – Ortodoxia este rătăcire. Acolo totul e mort, fariseism şi închinare la idoli. Cine are Biblia să o deschidem la Mat. 23. 2 şi 13: ”Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise… Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.” Iată ce a spus Iisus Hrisatos despre ei şi iată de ce noi nu avem nimic comun cu ei. Cât despre Născătoarea de Dumnezeu noi nu o fericim, Ea este la fel ca toate femeile, aşa este primit la noi.
Am început atunci să observ că nu tot ceea ce fac baptiştii corespunde cu Scriptura, iar ultimul răspuns al presbiterului, a întărit şi mai mult îndoielile mele. Citind Evanghelia eu singur am fost cuprins de dragoste către Maica lui Dumnezeu. Fiindcă câte patimi a suferit Ea văzând chinurile de pe Cruce a Fiului Său Unul născut. Ce poate fi mai dureros pentru o Mamă? Totodată, m-am mirat să-i aud pe fraţii vorbind despre Ea că este o femeie obişnuită, ca toate celelalte din jur. „Oare aşa să fie?”. Ea este unica pe care a ales-o Dumnezeu pentru întruparea Fiului Său. Acest fapt deja o arată ca o mare Aleasă. Cum pot să afirme ei deci, că Ea nu se deosebeşte cu nimic de femeile care au trăit pînă acum pe pământ? De exemplu, fiecare îşi iubeşte mama, cel puţin pentru faptul că, prin ea primeşte viaţa. Iar dacă cineva o va defăima din cei cunoscuţi sau apropiaţi, atunci ne-ar defăima şi pe noi prin ea. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele cu adevărat, îi va iubi şi pe cei care sânt iubiţi de aproapele său. Şi dacă astfel este dragostea omenească, cum rămîne dar, cu cea Dumnezeiască? Şi dacă noi o iubim pe cea care ne-a născut, atunci cum să n-o iubim pe cea care a născut pe Cel ce a creat lumea?
Vedem că Însuşi Hristos a iubit-o pe Maica Sa Preacurată! El nu a lăsat-o nici măcar atunci când era pe cruce. Domnul a încredinţat-o în grija iubitului Său ucenic Ioan Teologul. Iar aceşti „prieteni” a lui Hristos îndrăznesc să spună, că Ea nu merită să fie cinstită, că Ea este o femeie obişnuită. O, dacă aş fi trăit atunci când Maica lui Dumnezeu mergea pe pământ, m-aş considera fericit să-i sărut urmele picioarelor. Fiindcă dacă în popor se cinstesc mamele eroilor, atunci cu atât mai mult trebuie cinstită şi fericită Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care L-a biruit pe diavol.
Gândurile mele au fost întrerupte de un frate, care i-a invitat pe doritorii de a se „pocăi” să se ridice. Vorbea tare şi elocvent, pătrunzător şi gingaş, câţiva oameni s-au sculat lăcrimând.
– Voi doriţi să vă pocăiţi?- i-a întrebat fratele.
– Da, – au răspuns ei, ştergându-şi lacrimile.
– Să ne rugăm, – a spus fratele şi a rostit cu glas tare o rugăciune improvizată.
Vreau să specific că această pocăinţă, chiar dacă a trezit o dorinţă sinceră la acei oameni de a-şi corecta viaţa păcătoasă, a fost fără mărturisirea păcatelor, precum este la ortodocşi şi fără rugăciunea dezlegării, prin care preotul cu putere de la Dumnezeu, îl iartă pe cel ce se căieşte. Dar despre aceasta pe atunci nu ştiam. Îmi plăcea să văd oamenii care stăteau în genunchi şi îşi cereau iertare de la Dumnezeu. Poate că, aceasta tot le uşura oarecum pocăinţa, fiindcă nu fiecare ar putea să spună păcatele sale cuiva din cauza ruşinii, dar să le mărturieşti lui Dumnezeu, nu e nici o jenă. Se pare că, din acest considerent Ioan Botezătorul chema pe toţi să-şi mărturisească păcatele, anume ca pocăinţa să aducă roadă, adică simţul ruşinii, căci atunci când îi băga în apă, le cerea să spună păcatele în auzul tuturor. Desigur, nu fiecare avea curajul să vorbească despre ticăloşiile sale, de aceea i-a şi numit pe iudei pui de năpârcă, care nu se hotărau să intre în apă.
După pocăinţă am cântat cu toţii o cântare înduioşătoare: „Ultima chemare a răsunat pentru tine… ”. În timpul acestei cântări s-au mai adăugat câţiva oameni din cei nou-veniţi şi erau deja mai mult de zece pocăiţi. Îmi amintesc cum toţi au primit în dar, câte o Evanghelie de buzunar şi careva lucruri de mâna a doua de la fraţii din America.

Capitolul III: Ioan Gură de Aur – „fratele nostru”

Timpul trecea, iar eu continuam să frecventez adunările şi să cânt în cor. La o adunare fiind discutat un oarecare subiect, un frate foarte spiritual şi respectat de toţi, anume fratele P. a ţinut o predică, în care a citat un Sfânt ortodox, pe Ioan Gură de Aur, lăudând înţelepciunea lui şi stilul minunat de vorbire.
–Ioan Gură de Aur e fratele nostru, – a spus fratele P. – A activat în secolul IV, fiind un mare propovăduitor al timpului său, pe vremea când noi protestanţii încă nici nu existam.
Ultimele lui cuvinte mi-au atras atenţia şi am decis să aflu mai detaliat cum pot să înţeleg termenul „protestanţi”. La sfârşitul adunării m-am apropiat de fratele P. şi l-am întrebat.
– Spune-mi te rog, – am început discuţia, – la ce te-ai referit prin cuvintele „noi protestanţii”?
– Nu te mira, – mi-a răspuns fratele P., – protestantismul a apărut nu demult. Noi baptiştii, suntem una din ramurile protestantismului. Dumnezeu i-a deschis ochii lui Martin Luther şi el s-a separat de catolici, fiindcă acolo erau inchiziţii, indulgenţe, cruciade şi multe altele care se contraziceau cu Evanghelia. Protestantismul a apărut la sfârşitul secolul XVI – începutul secolului XVII.
– Atunci dar, câţi ani de existenţă are baptismul? – l-am întrebat.
– Aproximativ 500 de ani.
– Păi, Hristos a trăit pe pământ cu aproape 2000 de ani în urmă şi Biserica pe care a întemeiat-o Hristos, unde a dispărut?
– Înţelegi, – mi-a răspuns fratele, – de la început şi până în secolul XI a fost doar o singură Biserică – cea Ortodoxă, iar în secolul XI a avut loc o mare dezbinare. Occidentul s-a despărţit de Răsărit. Adică, Biserica s-a dezbinat în Ortodoxie şi Catolicism. Dar, tu nu atrage atenţia la aceste lucruri, fiindcă denumirea nu salvează. Principalul e să te închini lui Dumnezeu în duh şi adevăr.
– Bine, – am zis, nefiind satisfăcut de răspuns, – în Scriptură e scris că Dumnezeu a făcut o Biserică pe care porţile iadului nu o vor birui. De aici reiese că, Biserica nu putea să se dezbine şi respectiv cineva s-a separat de Biserică: sau catolicii au căzut din adevăr sau ortodocşii. Şi dacă Luther a cercetat catolicismul şi a hotărât că este erezie şi a ieşit din catolicism, de ce dar atunci nu s-a alipit de Biserica Ortodoxă? De ce? Oare ortodocşii tot au avut indulgenţe, inchiziţii şi cruciade?
– Nu, ortodocşii nu au avut aşa ceva. Dumnezeu nu ne va întreba ce a fost atunci, principalul e cum este acum. Dacă îţi este interesantă această temă, atunci poţi lua de la bibliotecă cartea „Istoria creştinismului”, editura „Hristianin”, 1977.
În următoarea zi am mers la bibliotecă şi am luat cartea. Citind această carte, pentru prima oară, am făcut cunoştinţă cu istoria Bisericii şi această carte mi-a trezit şi mai multe întrebări. Căutam adevărul şi doream să cercetez totul cu sinceritate. Am început atunci să-l citesc şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi observam că el învăţa contra învăţăturii noastre, diferit de cea a prezbiterului şi a convingerilor lui.
În adunare, comportamentul faţă de mine, s-a schimbat radical. Libertatea vizibilă a baptismului nu s-a arătat a fi aşa de liberă cum se părea. Mult stimatul de toţi fratele P. i-a povestit prezbiterului despre discuţia noastră şi despre faptul că mă interesez de careva întrebări concrete, după care au discutat şi cu mine, înlăturându-mă de la botez. Pentru mine era important să găsesc adevărul şi nu doream să renunţ de bună voie la adevăr şi să fac voia oamenilor, ca mai apoi să-mi permită să mă botez.

Capitolul IV: „Botezul”

„Botezul” la baptişti, de regulă, avea loc în iaz. Aşa a fost şi de data aceasta. Urmăream cu entuziasm cele ce se întâmplau şi să fiu sincer, această privelişte m-a impresionat. De la început au citit texte din Noul Testament despre botez, apoi cei ce urmau să fie botezaţi, şi-au scos haina de deasupra şi având o haină albă dedesubt, au intrat în apă până la jumătate. Îmi amintesc cum prezbiterul spunea că cei ce se botează trebuie să pună mâinile pe piept precum morţii. După scufundare au ieşit la mal şi unul din fraţi a citit din cartea Faptele Apostolilor capitolul 8, versetele 14-18. Apoi prezbiterul a pus mâna pe capul fiecăruia, pe rând, după care cei botezaţi au fost felicitaţi şi fotografiaţi. Chitind momentul eu m-am apropiat de prezbiter.
– Pot să vă întreb ceva?
– Da, de sigur, – a răspuns el.
– Am citit la fratele nostru Ioan Gură de Aur, că în primele veacuri ale creştinismului, Botezul se săvârşea prin scufundare întreită, precum şi Hristos a spus în Evanghelie: mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (Mt. 28.19), adică, o scufundare era în numele Tatălui, a doua – în numele Fiului, iar a treia – în numele Duhului Sfânt. Dar la noi, de ce doar o singură dată se face scufundarea?
– La noi aşa este primit, – mi-a răspuns cu severitate.
Aşteptam ca să-mi mai spună ceva, dar a tăcut. Atunci am continuat:
– Şi încă ceva. Astăzi, printre cei ce s-au botezat, au fost câţiva oameni care au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă. De ce, ei au fost botezaţi a doua oară? În Scriptură doar e scris: Un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4.5)?
– Da, eu cunosc că ei au fost botezaţi în Ortodoxie, – a spus fratele prezbiter. – Marcu 16. 16 spune: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Pruncii, dar, ce credinţă pot avea? Sigur că nici un fel. Nu-i aşa?
– Da, – am răspuns, – aşa este.
Întorcându-mă acasă, am deschis Evanghelia chiar acolo unde se vorbea despre copii, şi citeam: Atunci au adus la El copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-şi mâinile peste ei S-a dus de acolo (Mt. 19. 13-15).
„Înseamnă că Domnul a poruncit ca copiilor să li se permită să vină la El, – mă gândeam eu, – dar credinţa lor? Copiii au credinţă, dar pruncii nu au. Totuşi, cred-că prezbiterul, are dreptate, probabil”. Iată că, eu iarăşi m-am adresat fratelui nostru Ioan Gură de Aur, marelui propovăduitor al secolului IV, şi am citit: „Precum la iudei tăierea împrejur îi deosebea de celelalte popoare, ca fiind poporul ales de Dumnezeu, la fel şi la noi Botezul prezintă deosebirea şi separarea celor drepţi de cei nedrepţi”.
„Interesant, – m-am gândit, – înseamnă că după părerea lui, tăierea împrejur este prototipul botezului nostru. Dar iudeii îşi tăiau împrejur pruncii în ziua a opta. Înseamnă că ei îi tăiau împrejur pe prunci nu după credinţa lor? Ce fel de credinţă poate avea un prunc de opt zile?”
Am mers la culcare, dar nicidecum nu puteam adormi: gândul că adevărul este undeva prin apropiere, nu-mi dădea linişte. „Care-i adevărul? – mă gândeam eu, – cine are dreptate? Prezbiterul sau Ioan Gură de Aur? Desigur că, trebuie să căutat răspunsul în Sfânta Scriptură, fiindcă doar ea este pentru noi unica autoritate impecabilă.” Ca să mă abat cumva de la acest gând, m-am sculat şi am conectat aparatul de radio. L-am reglat la frecvenţa care ni se permitea să o ascultăm. Spre uimirea mea, se citea Evanghelia următoare: Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au descoperit acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sânt păcatele tale! (Marcu 2. 2-5).
„Stop”, – mi-am zis, înţelegând că am găsit răspunsul pe care îl căutam. Am deconectat radiodifuzorul şi am deschis Evanghelia la acest loc şi am citit cu atenţie: „…văzând Iisus credinţa lor…”. Înseamnă că Domnul la vindecat pe slăbănog nu după credinţa lui, ci după credinţa celor care au descoperit acoperişul casei şi printr-o spărtură au lăsat patul în jos. Iată deci, care este răspunsul! Iudeii îşi tăiau împrejur pruncii nu după credinţa lor, ci după credinţa părinţilor lor. Exact aşa are loc şi Botezul la ortodocşi. Pruncii sânt botezaţi după credinţa naşilor de botez.
Capitolul V: „Euharistia”
Cu toate că aveam îndoieli, continuam să frecventez adunările. Obştea noastră, ca şi multe alte adunări ale baptiştilor se menţineau pe autoritatea prezbiterului, care pe toţi ne ţinea iscusit într-o dependenţă. Îmi amintesc cum odată am vorbit cu o doamnă mai în vârstă, doamna C., care a fost cândva ortodoxă, despre inexactităţile credinţei baptiste şi ea mi-a spus:
– Nu retrăiesc de nimic, fiindcă ştiu că fraţii mă vor înmormânta şi vor face pomană pentru mine. Ce aş mai putea dori?
– Cum ce? – am obiectat eu, – dar raiul? De înmormântat vă vor înmormânta, dar cu ce se va alege sufletul? Sufletul – este mai important.
– Da, ai dreptate, – a spus doamna C., – dar cum să-i las? Ei mi-au săpat în grădină, mi-au făcut reparaţie în casă. Nu-i cuviincios din partea mea.
Da, noi toţi îi suntem datori prezbiterului, de fiecare dată la adunare ne spunea: „Fraţilor, cine este liber săptămâna aceasta; trebuie să-l ajutăm pe un nevoiaş. Iar nevoiaşii suntem noi. Cineva are nevoie să construiască o casă, cineva să scoată cartofii din grădină, cuiva trebuie să-i reparăm automobilul.” Cu alte cuvinte, aşa noi ne ajutam unul pe altul. Totul mergea bine, numai că, de la acest ajutor reciproc, noi deveneam dependenţi de materie în afara adunării şi întrebarea de credinţă rămânea pe locul doi. Şi cu cât mai mult ajutor primeşti, cu atât mai mult se leagă conştiinţa ta de ei şi ieşirea din adunare este văzută ca o trădare.”
Odată la adunare era foarte multă lume. În timpul frângerii pâinii, după ce prezbiterul s-a rugat asupra două pahare cu vin, ele se distribuiau pe rânduri. Într-un păhar, însă, vinul s-a sfârşit şi unora nu le-a ajuns. Aşa ceva se întâmpla deseori, dar pentru prima oară am văzut cum fratele D., fără a se jena, a luat garafa cu vin şi a mers în sală, a turnat vinul în pahare şi a întrebat:
– Nu am scăpat pe nimeni din vedere? Slavă Domnului, vinul şi pâinea nu sânt Trupul şi Sângele Domnului. Noi facem acest lucru doar în amintirea Domnului nostru Iisus Hristos care a pătimit.
După adunare m-am apropiat de el şi l-am întrebat:
– Frate, de ce vorbeşti din afara Scripturii?
– Ce ai în vedere?, – a întrebat el.
– Iată, ai spus că împărtăşirea noastră nu este trupul şi sângele lui Hristos, iar în Evanghelie iată ce scrie: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26. 26-28). Vezi, Domnul nu spune, că este doar o formă, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său.
– Ei, frate, acest lucru este la ortodocşi, iar la noi doar pâine şi vin, – a răspuns el.
Mai târziu am înţeles că el avea dreptate. Într-adevăr, adevăratul Trup şi Sânge, se află doar în Biserica Ortodoxă.

Capitolul VI: „Succesiunea Apostolică”

Am avut ocazia să particip la o discuţie cu fratele T, care era mai în vârstă decât noi şi deseori frecventa adunarea noastră. El a povestit un caz excelent.
– Erau vremuri grele, – îşi amintea fratele. – În anii`40, conducerea ţării ţinea sub control cu mare atenţie faptul ca, credincioşii să nu facă întruniri, dar noi ne adunam în ascuns pe la casele credincioşilor şi făceam întruniri, ne rugam, citeam Cuvântul lui Dumnezeu şi cântam. În general, eram mai mulţi înaintaţi în vârstă, copii şi câţiva tineri. Venise vara şi erau doritori să se boteze, noi însă nu aveam prezbiter. Cum să procedăm? Am început să ne gândim. Ne-am adunat, ne-am sfătuit şi am ales ca prezbiter pe un frate. El nu fusese „hirotonit”, dar noi totuşi îl numeam prezbiter. El a botezat şi a frânt pâinea mai mulţi ani. Acel frate a murit, dar unii din fraţi încă până acum sunt tulburaţi de întrebarea, dacă au fost valabile acele rânduieli care el le-a făcut, fără ca să fie hirotonit?
Atunci noi ne-am adresat cu această întrebare prezbiterului nostru şi acelor fraţi care au citit Biblia de 5 ori.
– No problem! – ne-a răspuns prezbiterul, – principalul e credinţa. Fraţii au ştiut ce fac. În cealaltă lume vom afla adevărul.
Dar eu doream să aflu adevărul încă de aici, din această viaţă, fiindcă Hristos a venit pe pământ anume pentru aceasta şi a adus adevărul deplin, ca noi să credem în El. Mai apoi va fi târziu. Dincolo ne aşteaptă înfricoşătoarea judecată şi de aceea va rămânea doar părere de rău pentru faptul că nu am căutat adevărul aici şi pentru că nu am slujit adevărului, ci minciunii. Precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.(Mt. 7. 22-23)
Între timp, am găsit la librărie, unde lucra sora mea, lista ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse, începând cu timpurile Apostolilor până în prezent. În acea listă lipseau doar ultimii Patriarhi ruşi: Tihon, Serghie, Alexei I, Pimen şi Alexei al II-lea. Am luat lista şi am mers cu ea la prezbiter. Arătându-i acest document l-am întrebat:
– Spuneţi-mi vă rog, noi avem o astfel de listă?
– Nu, – a răspuns el, – noi nu avem astfel de liste. Succesiunea noastră şi hirotonirea se poate săvârşi direct de la Dumnezeu.
– Dar în Sfânta Scriptură se spune că, doar episcopii care au primit dreptul de la Apostoli direct, pot să hirotonească?
Se pare că aceasta a fost ultima picătură de răbdare pe care a avut-o prezbiterul. El nu mi-a răspuns nimic, dar a spus fraţilor, ca ei mai mult să comunice cu mine şi mi-a interzis să citesc orice carte, cu excepţia Bibliei şi a jurnalului „Protestant”.
În aceeaşi zi am întors la librărie cartea „Istoria creştinismului” pe care deja o citisem. Prezbiterul a ordonat ca să fie arsă şi atunci am decis să vorbesc cu un preot ortodox.

Capitolul VII: Protoiereul Grigorie

Într-o seară am mers la o biserică ortodoxă şi m-am adresat oamenilor de la intrare:
– Scuzaţi-mă, eu sunt baptist, aş putea să vorbesc cu preotul?
– Aşteptaţi puţin, mi s-a răspuns cu amabilitate, nu plecaţi. Degrabă slujba se va sfârşi şi părintele Grigorie va discuta cu Dumneavoastră.
Şi atunci am aflat ce înseamnă lupta duhovnicească, despre care înainte nu aveam nicio idee. Şi în genere, la baptişti această temă este evitată, ei nu învaţă cum să lupţi cu gândurile, fiindcă acolo principalul este să crezi că eşti deja mântuit. Dar de această dată, gândurile atât de tare m-au năpădit, încât nu eram bucuros că am venit la o biserică ortodoxă. Năvălind ca o furtună, gândurile îmi spuneau să plec. Ele îl certau pe preot şi pe toţi creştinii ortodocşi. A trecut aproximativ o oră. Eram frânt de oboseală şi, în momentul când am cedat şi mă gândeam să mă retrag, mi-a ieşit în cale părintele. Era înalt şi slab, cu barba puţin căruntă. L-am salutat de la depărtare şi l-am întrebat:
– Mă scuzaţi, se poate să vorbesc cu Dumneavoastră?
– Se poate, mi-a răspuns părintele privindu-mă blajin şi mi-a propus să ne plimbăm prin curtea bisericii.
– Este o cântare a Învierii, cântată de toate confesiunile creştine: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…”. Dumneavoastră cunoaşteţi cine este autorul ei? am întrebat eu.
Preotul a tăcut pentru o clipă, probabil s-a rugat, apoi a spus:
– Acest minunat tropar l-a scris Cuviosul Ioan Damaschin – cel mai mare luminător şi rugător al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în secolul VII în Siria. El a scris mai multe slujbe şi canoane care au intrat în Cultul Bisericii Ortodoxe, dar şi minunata carte „Expunerea exactă a credinţei ortodoxe”. În ea sunt cuprinse toate dogmele credinţei creştine. Slavă lui Dumnezeu, cărţi acum sunt multe! Şi această carte se află în multe librării, magazine bisericeşti, în şcoli duminicale. Dacă doriţi, puteţi să o citiţi.
– În Vechiul Testament, la Ieşirea 20, 4, am continuat eu, sunt aşa cuvinte: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti…” De ce dar voi aveţi în biserică chipuri cioplite şi vă închinaţi lor?
– Icoanele nu sunt chipuri cioplite şi, cu atât mai mult, idoli, a spus părintele. Din Vechiul Testament noi cunoaştem unele denumiri de idoli: Astarte, Baal, Beelzebul etc. Desigur că idoli pot fi şi patimile omeneşti, dar acest lucru nu are nimic cu icoanele. Dumnezeu ne-a interzis să facem ceva spre închinare, pentru că noi trebuie să ne închinăm, şi Biserica Ortodoxă se închină, doar Lui. Vă amintiţi, tot în Cartea Ieşirii este descris momentul în care proorocul lui Dumnezeu Moise a urcat pe muntele Sinai, iar Aaron şi poporul au rămas la poalele muntelui. Trecuse mult timp şi Moise nu se mai întorcea, iar poporul i-a zis lui Aaron: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră…” (Ieş. 32, 1) Şi Aaron a făcut un viţel de aur – un idol. Pentru acest păcat Dumnezeu a pedepsit poporul. Totodată, dacă ţineţi minte, în aceeaşi carte, la capitolul 25, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă chipuri de heruvimi pe capacul chivotului: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului” (Ieş. 25, 18). Mai mult decât atât, El i-a zis lui Moise: „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieş. 25, 22) Deci, după cum puteţi vedea, sunt chipuri interzise de Dumnezeu şi sunt chipuri poruncite de El Însuşi.
– Acela a fost chivot, am replicat eu, dar la voi pe pereţi sunt picturi.
– Da, şi chipurile de pe pereţi nu sunt făcute din mintea omului, ci cu binecuvântarea lui Dumnezeu, a spus preotul. În capitolul 26, probabil că vă amintiţi, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă.” (Ieş. 26, 31). La fel şi Solomon, când a construit templul, „a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi din lemn de măslin, înalţi de zece coţi… Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului… Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur”, ca şi ferecătura icoanelor noastre. „Pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite.”(3 Reg. 6, 23-29). Icoana nu este nici Dumnezeu şi nici idol. Dumneavoastră puteţi privi fotografia părinţilor sau a fratelui, sau a surorii, vorbind cu ei în gând. Nu-i aşa?
– Da, am răspuns eu, amintindu-mi cum ne-am fotografiat cu întreaga comunitate după botez.
– Eu cu dumneata suntem acum afară şi ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. Noi credem că Domnul este în ceruri şi mai credem că El ne aude şi ne vede. Credem că El ne ocroteşte de rele şi de păcat. Noi ne putem ruga în gând, putem cânta şi un tropar. Cântarea ne ajută la rugăciune, la fel şi icoana este o sfinţenie care ne ajută să păstrăm evlavia faţă de Dumnezeu şi dispoziţia pentru rugăciune. Noi nu ne închinăm icoanei, ci lui Dumnezeu, în duh şi adevăr, iar icoana este un lucru sfânt, despre care se spune în Scriptură: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Mat. 7, 6). De aceea, în Biserica Ortodoxă sfintele icoane sunt tratate cu o evlavie deosebită.
Cuvintele părintelui au fost atât de convingătoare, încât nu am avut cu ce să-l contrazic. Şi totuşi, nedorind să mă las de fostele convingeri, l-am întrebat:
– De ce dar atunci în Scriptură Hristos spune: „…vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. (Ioan 4, 21) – prin urmare, nici în biserici, precum faceţi voi?
– Anume în biserici, mi-a răspuns părintele, fiindcă Însuşi Domnul i-a spus lui Solomon, care a construit templul lui Dumnezeu: „Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.” (2 Par. 7, 16). Iar în cartea proorocului Isaia spune: „…templul Meu locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele”. (Is. 56, 7). Pe toţi cei drepţi Dumnezeu îi strânge în Arca lui Noe, care este Sfânta Sa Biserică Ortodoxă. Tot ce este în afara ei nu este de la Dumnezeu, ci sunt apele potopului care pregătesc pierzarea sufletelor. Învăţătura lui Hristos se păstrează în Biserica Ortodoxă, asemenea lui Noe şi familiei lui. Iar cine încearcă să întredeschidă capacul, dorind să adauge la această învăţătură ceva nou, adaugă doar noroi, murdărindu-se pe sine şi pe alţii. Vai de acela! Aşa au procedat şi procedează catolicii. Ei toţi s-au străduit să introducă ceva nou şi de aceea au rămas în afara corabiei. Dar, despărţindu-se de Biserica lui Hristos, ei au ajuns la întunecarea minţii, au declarat infailibilitatea papei de la Roma şi că toate credinţele sunt plăcute lui Dumnezeu, dacă se închină papei.
Aici mi-am amintit de cuvintele unui cunoscut cântec de-al nostru, pe care noi îl cântam uneori la adunări: „Doar o cale spre cer duce, spre pierzare – mii…!” „Da, m-am gândit eu, probabil că Luther a avut dreptate mustrându-i pe catolici, dar de ce el nu s-a întors la Ortodoxie?” Am hotărât să-i pun această întrebare părintelui.
– Dumneavoastră ştiţi cine a fost Martin Luther?
– Acesta a fost un renumit călugăr catolic, care, criticând catolicismul, s-a separat de el şi a întemeiat protestantismul.
– De ce dar el, observând minciunile catolicilor, nu a mers la Ortodoxie?
– Tocmai în aceasta şi stă nenorocirea lui Luther. El nu a căutat biserica adevărată, dar s-a lăsat cuprins de dorinţa de a reforma catolicismul. De aceea a şi căzut într-o înşelare şi mai mare. Protestând împotriva inovaţiilor papale (de aici şi denumirea de protestantism), Luther a respins Sfânta Predanie.
– Dar ce înseamnă Predanie? am întrebat.
– Iată noi acum discutăm. Şi eu vă transmit învăţătura Bisericii. Dacă eu v-aş fi scris, atunci aceasta s-ar fi numit scriere (scriptură), dar întrucât eu nu vă scriu, ci vă vorbesc, acest mod se numeşte predanie (tradiţie). Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a scris nimic, ci i-a învăţat pe apostoli, transmiţându-le din gură în gură, din inimă în inimă. Iată aceasta şi este Sfânta Predanie. Vă amintiţi cum a spus Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21, 25). De aceea Apostolul Pavel ne învaţă: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2, 15).
Respingerea predaniei înseamnă respingerea oricărei comunicări. Părinţii îşi educă copiii prin predanie, şi nu le scriu poveţele pe foaie. Deşi se poate şi aşa, dar cred că nici baptiştii nu au astfel de lucruri. Şi prima icoană a Maicii Domnului a fost pictată de Apostolul Luca, dar în Scriptură acest fapt nu este menţionat, pe când Predania ne descrie evenimentul chiar cu unele detalii. Lemnul pe care a fost pictat chipul mult timp slujise drept capac de masă în familia lui Iisus.
– Iată aţi vorbit despre autorul troparului „Hristos a înviat…”, am întrebat eu, ce atitudine avea el faţă de icoane?
– Cuviosul Ioan Damaschin a trăit în timpul iconoclasmului şi foarte mult cinstea icoanele. El apăra cu dârzenie iconografia şi multora le-a întărit evlavia faţă de icoane, fapt pentru care a fost clevetit de duşmanii Ortodoxiei şi aruncat în temniţă. Ca să nu mai poată scrie, i-au tăiat mâna dreaptă şi au atârnat-o în piaţa oraşului, iar pe însuşi Cuviosul Ioan, chinuit de dureri groaznice, l-au adus acasă. Seara, Cuviosul a cerut mâna de la împărat, chipurile să o îngroape. Împăratul i-a ascultat cererea şi a poruncit să i se întoarcă mâna tăiată. Cuviosul, luând mâna, a mers în chilia sa şi a căzut în faţa icoanei Maicii Domnului, rugându-se cu lacrimi: „Preacurată Maică a lui Dumnezeu, iată mâna mea dreaptă, tăiată pentru dumnezeieştile icoane. Roagă-L pe Fiul Tău să mi-o vindece. Şi fie ca mâna mea să scrie mai departe ceea ce Tu singură vei permite spre lauda Ta şi a Fiului Tău, precum şi spre zidirea celor ce cred în El. Dacă Domnul Hristos ne îndeamnă să-i ascultăm pe părinţii noştri, atunci, negreşit, Te va asculta şi pe Tine, fiindcă Tu eşti Maica Lui.”. Rugându-se aşa, Cuviosul s-a aplecat şi a adormit. În vis i s-a arătat Maica Domnului, care i-a spus: „Mâna ta este sănătoasă, lucrează cu ea şi fă-o mai repede pană de scriitor.” Cuviosul s-a trezit şi a văzut că mâna lui este din nou sănătoasă. Numai că în locul tăierii a rămas, ca un fir de aţă roşie, un semn, pentru confirmarea minunii. În memoria acesteia, Cuviosul Ioan a pictat o icoană a Maicii Domnului, numită „Triherusa”. Copiile acestei icoane se află în multe biserici. Şi în biserica noastră este una.
– Dar cum a fost oprită lupta împotriva icoanelor? am întrebat eu.
– În anul 787 a avut loc Sinodul al VII-lea Ecumenic, la care au participat episcopi, preoţi şi diaconi din diferite ţări. Sinodul i-a dat anatemei pe toţi iconoclaştii şi a restabilit cultul icoanelor. Tot la acest sinod a fost stabilită şi sărbătoarea Triumful Ortodoxiei, care mereu se prăznuieşte în prima duminică a Postului Mare. La această sărbătoare, la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, se săvârşeşte cinul anatemizării.
– Dar ce înseamnă aceasta?
– Vă amintiţi, Apostolul Pavel, în Epistola către Galateni, spune: „Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1, 9). Sub anatemă se află toate învăţăturile şi mărturisirile greşite care s-au abătut de la adevărul Ortodoxiei. Mulţi protestanţi binevestesc, se ostenesc, dar în realitate propovăduiesc altceva decât ceea ce învaţă Biserica Ortodoxă. Ei trebuie să ştie că sunt în afara Bisericii şi sub anatemă.
Aici dialogul nostru s-a întrerupt. Părintele a fost chemat să împărtăşească un om aflat pe moarte.
– Iertaţi-mă, a spus părintele, îmi pare rău, dar nu pot continua discuţia cu Dumneavoastră. Trebuie să plec. Mai veniţi pe la noi, voi fi bucuros de întâlnire. Vă recomand să citiţi cartea „Arma adevărului” de Nikolai Varjanski.

Capitolul VIII: În căutarea adevărului

Am venit acasă şi am început să mă rog: „Doamne, Tu mă vezi pe mine, oaia Ta rătăcită. Ajută-mă să mă lămuresc. Descoperă-mi adevărul, arată-mi unde îl pot găsi. Dacă Biserica Ortodoxă este cea adevărată, iar baptiştii, bunii mei prieteni, se rătăcesc, atunci ajută-mă să înţeleg Ortodoxia şi să devin ortodox. Şi dacă nu e aşa, întăreşte-mă în baptism şi ruinează-mi îndoielile. Am înţeles un lucru – că pur şi simplu a crede în Tine, Doamne, nu este suficient pentru mântuire, fiindcă şi diavolii cred şi se cutremură. (Iacov 2, 19). Trebuie să fiu în Biserica adevărată şi unică, cea întemeiată de Hristos. Ajută-mă, Doamne, să aflu care este ea.”
Altă dată, venind la biserică să discut cu preotul, m-am oprit afară, lângă uşă, şi am început să cânt cu semivoce o cântare.
Lângă mine se juca o fetiţă de vreo cinci ani, poate şi mai mică. Ea sărea în pridvor de pe o treaptă pe alta. Şi iată că din biserică a ieşit preotul, îmbrăcat în rasă neagră, iar fetiţa, văzându-l, îndată s-a înviorat. Ochii ei albaştri au strălucit de bucurie şi ea a alergat spre preot spunându-i:
– Unchiule Iisus, unchiule Iisus, exclama ea cuprinzându-i picioarele, dacă ai şti cât de mult Te iubesc!
Preotul s-a aplecat, a mângâiat-o cu gingăşie pe cap şi ia dat o bomboană, iar fetiţa, radiind de fericire, a alergat la mama ei şi i-a arătat bomboana.
– O cunoaşteţi? l-am întrebat pe părinte.
– Nu, mi-a răspuns, văd acest copil pentru prima dată în viaţă. Copiii Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl simt mai bine decât noi, maturii. Deseori observ acest lucru. Şi noi trebuie să ne îngrijim ca în simplitatea inimii să fim fii ai lui Dumnezeu.
După a doua întâlnire cu preotul am început să înţeleg că devin ortodox.
– Ei, a venit timpul să vă pregătiţi pentru primirea botezului în Biserica Ortodoxă, mi-a spus părintele.
Răspunsurile lui erau mai convingătoare decât cele ale prezbiterului nostru, care ne-a spus cândva că în bisericile ortodoxe preoţii tămâiază cu cădelniţa şi, de la fumul acela, multora li se face rău.
– Nici într-un loc din Sfânta Scriptură nu este vreo indicaţie despre tămâiere, a spus prezbiterul, ei îşi cădesc idolii lor.
I-am spus acest lucru preotului, iar el a zâmbit şi mi-a zis:
– Cum nu este? Sfânta Scriptură indică direct acest lucru. În Cartea Ieşirii se spune: „Pe el Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele. Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam” (Ieş. 30, 7-8). Iată că şi în bisericile noastre se aprind candele şi se tămâiază. Cât despre faptul că unora li se face rău de la tămâiere, probabil că acesta e un semn de demonizare. Cum se spune în popor: „se teme ca dracul de tămâie”. Nu demult, în Lavra Sfântului Serghie s-a întâmplat un astfel de caz. A venit o delegaţie din America, iar unui oarecare ieromonah Adrian, rugător către Dumnezeu, i-au poruncit să-i întâlnească şi să-i ghideze. Menţionez că el este un părinte cu viaţă duhovnicească înaltă, face rugăciuni de izgonire a demonilor şi mulţi îl cinstesc ca pe un stareţ.
Şi iată că a ieşit părintele Adrian să întâlnească delegaţia, dar o femeie, care era printre oaspeţi, protestantă, după cum s-a aflat mai târziu, văzându-l pe stareţ, a căzut în patru labe şi a început să latre ca un câine. Urla răguşit şi înjura într-o rusă stâlcită. Diavolii doar nu-i iubesc pe sfinţi, de aceea au şi chinuit-o pe sărmana femeie. Dar părintele nu prima dată avea de a face cu demonizaţi. El s-a rugat, a însemnat-o cu semnul crucii şi demonul a ieşit din femeie. Ea a căzut inconştientă. Nimeni din delegaţie nu a înţeles ce a fost. Dar femeia ceea era o persoană importantă. Ce-i drept, în acest lucru nu e nimic de mirare, doar şi Martin Luther a fost demonizat.
– Cum aşa, demonizat? am întrebat eu.
– Aceasta nu este o născocire, a spus părintele Grigorie şi m-a condus la casa paznicului bisericii. Acolo el a scos din geanta sa o carte şi mi-a dat să citesc următorul pasaj.
„Odată, când se citea în biserică pericopa evanghelică despre demonizatul mut, fratele Augustin Martin Luther, cu faţa denaturată de spaimă a strigat: «Eu nu sunt el! Nu sunt el!» Şi a căzut jos fără simţire, ca lovit de trăsnet.”
– Desigur, am putea spune că aceasta a fost doar o întâmplare şi nicidecum demonizare, dar, dacă citim mai departe, imaginea devine clară. Deci ascultaţi: „Numele lui Iisus mă înspăimânta şi, când priveam la cruce, vedeam un fulger… În inima mea aveam îndoială, frică şi o dorinţă tainică de a-L urî pe Dumnezeu… Nici duşmanilor mei nu le-aş dori să sufere cum sufăr eu… Uram dreptatea lui Dumnezeu, mă revoltam şi cârteam împotriva Lui…”.
Părintele a închis cartea şi a spus:
– Asta a scris însuşi Luther. După cum vedeţi, starea lui sufletească nici pe departe nu era în regulă. Altădată, aflându-se în aceste stări chinuitoare, lui Luther i-a venit o idee, care a devenit baza învăţăturii lui: „Neprihănirea lui Dumnezeu este neprihănirea mea, iar păcătoşenia mea este păcătoşenia lui Dumnezeu” (Tu es justitia mea, ego autem peccatum tuum). Adică trebuie să-mi insuflu că sfinţenia lui Dumnezeu este sfinţenia mea, iar păcatele mele aparţin lui Dumnezeu. Această îndreptăţire inventată de Luther a şi devenit „dogma” principală a protestanţilor. Tocmai de aceea ei se consideră a fi sfinţi şi mântuiţi. Mai mult decât atât, ei inventează capcane pentru adepţii lor, de exemplu, spunând: „Există multe ispite, şi când vă spune cineva că nu credeţi corect, aceasta tot este o ispită.” Iată de ce e de ajuns ca cineva dintre ei să audă critici asupra protestantismului, că îndată se şi porneşte mecanismul codării: „Dacă cineva spune că credinţa noastră nu e mântuitoare, atunci este evident că prin acela vorbeşte duhul diavolului.” Şi astfel omul devine un zombi, nefiind în stare să caute adevărul. Această practică de codificare a gândirii oamenilor o au mulţi sectanţi.

Capitolul IX: Biserica este una

Eu am încetat să merg la adunările baptiştilor, ei însă nu m-au lăsat. Aproape în fiecare zi venea cineva la mine acasă, iar odată au venit chiar câteva persoane.
– De ce nu frecventezi adunările, m-au întrebat fraţii, ai vreo problemă?
– Problema este una, am răspuns eu, mântuirea sufletului. Trebuie clarificate toate nedumeririle. Pentru mântuire este puţin doar să citeşti Biblia şi să crezi că Hristos S-a născut, a pătimit şi a înviat. Dacă eu vă voi spune adevărul, voi veţi zice că sunt demonizat şi nu mă veţi asculta. Doar aşa ne învăţa prezbiterul: „Dacă cineva vă va spune că nu sunteţi mântuiţi, să ştiți că prin acela vorbeşte diavolul.”
– Spune, au zis fraţii, noi ştim că tu nu eşti diavol şi te vom asculta.
– Bine, am început eu. În Scriptură se spune: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” (Marcu 16, 16). Dar oamenii pot crede diferit! Cineva crede într-un fel, iar altcineva crede altfel. De aceea eu m-am rugat şi am meditat mult asupra faptului cum totuşi să cred ca să mă mântuiesc. Am înţeles că mântuirea şi credinţa pot fi în Adevărata şi Unica Biserică, întemeiată de Însuşi Hristos. Eu nu sunt de acord cu mai multe învăţături ale baptismului şi, de aceea, am hotărât să nu mai frecventez adunările. Voi învăţaţi că Biserica Primară s-a abătut de la adevăr, s-a rătăcit şi s-a dezbinat în mai multe biserici mici. De unde aţi luat această învăţătură? Biblia nu spune aşa ceva.
– Adevărul este multilateral, iar Dumnezeu este Atotprezent, a răspuns fratele K., şi în fiecare confesiune există oameni care se mântuiesc.
– Eu nu pot fi de acord cu această părere, le-am spus. Unde este scris despre aceasta? Dacă adevărul se amestecă câtuşi de puţin cu minciuna, acesta nu este adevăr. Adevărul mereu este unul. Adevărul nu se schimbă după circumstanţe sau timp. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iar despre faptul că adevărul este multilateral, probabil, aţi citit într-o broşura ecumenistă americană.
– Da, aşa este, a răspuns fratele K.
– Nu se poate să fii de acord cu ceea ce e scris acolo. Oare chiar porţile iadului să fi biruit Biserica lui Hristos? Oare chiar Duhul Sfânt să se fi divizat?
– Nu, m-a susţinut fratele K.
Atunci eu am luat caietul cu versete extrase din Biblie şi am început să citesc:
– Hristos a venit pe pământ şi a adus o singură învăţătură adevărată: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.” (Ioan 7, 16) şi a spus: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18). Iar cei care zic că Biserica lui Hristos s-a dezmembrat tăgăduiesc cuvintele lui Hristos. Dar aceasta este o hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar cuvintele despre unitate rostite de Hristos: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” (Ioan 17, 21) nu sunt despre unitatea dintre adevăr şi minciună, fiindcă ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Corinteni 6, 14). Aceste versete vorbesc despre unitatea în Adevăr, adusă de Hristos pe pământ, pe care Biserica a păstrat-o, o păstrează şi o va păstra până la sfârşitul veacului. În ziua a cincizecea de la Înălţarea la cer a Mântuitorului, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra unei singure Biserici. Alte biserici atunci nu existau. Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Iată ce putere a dat Hristos preoțimii Bisericii, care, după cum vedeţi, la baptişti ea pur şi simplu nu există. Această putere rămâne doar în Taina Spovedaniei din Biserica Ortodoxă.
Nu întâmplător, în secolul X, cneazul Vladimir, alegându-şi credinţa, s-a oprit la Ortodoxie. Unii îl învinuiesc de faptul că a creştinat Rusia cu forţa, dar eu am citit unele documente istorice care au combătut această calomnie, ridicată de diavol asupra înţeleptului cneaz, care s-a botezat pe sine şi toată casa sa. Vladimir însuşi a crezut şi s-a botezat în oraşul Korsun, iar apoi a poruncit ca toate slugile sale adevărate să se adune pe malul râului Nipru: „Cine nu va veni dimineaţă la râu, bogat sau sărac, cerşetor sau lucrător, nu-mi va mai fi prieten”, era scris în mesajul cneazului Vladimir. Auzind despre această chemare, oamenii mergeau cu bucurie, zicând: „Dacă acest botez nu ar fi ceva bun, atunci nu l-ar fi primit nici cneazul şi nici boierii.” Şi iată că, în faţa tuturor, erau distruşi idolii. Erau tăiaţi şi arşi în foc, iar idolul Perun, cu cap de argint, din porunca cneazului, a fost legat de cal şi târât în râu. S-ar părea că poporul ar fi trebuit să se răscoale, nesuferind această profanare, dar totuşi, în loc de răscoală, a avut loc Botezul Rusiei. S-a botezat cneazul Vladimir şi toată casa lui. Iată cum s-a rugat cneazul: „Dumnezeule, Care ai creat cerul şi pământul, caută la aceşti oameni noi şi dă-le cuget să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, precum Te-au cunoscut ţările ortodoxe. Întăreşte în ei dreapta credinţă, iar pe mine ajută-mă, Doamne, să înving duşmanul cu nădejdea în Tine.” Aşa a avut loc creştinarea Rusiei. Iar de protestanţi şi de baptişti nici nu se auzea pe atunci. Ei, dragii mei, a fost forţată creştinarea?
– Se pare că nu, a răspuns K.
– „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Luca 10, 16), le-a spus Domnul apostolilor, care, la rândul lor, au hirotonit preoţi şi episcopi. Succesiunea apostolică în Ortodoxie este scrisă până în zilele noastre. Dar istoria baptismului unde este? Unde îi este ierarhia? Ea nu există. La adunare, nouă ni s-a spus că baptismul începe de la Ioan Botezătorul, dar mai departe? Iar mai departe a fost Biserica, care mai apoi s-a scindat în romano-catolici şi ortodocşi. Rău fraţilor, e foarte rău că noi nu ne interesăm de adevăr. Hristos însă ne-a prevenit, spunând: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.” (Matei 24, 4-5).
Ortodocşii nu s-au abătut de la adevăr. Ei întotdeauna au păstrat şi au luptat pentru credința dată sfinților (Iuda 1, 3). Astfel, la Sinoadele Ecumenice ucenicii Apostolilor au adoptat Crezul, în care este exprimată pe scurt toată învățătura Bisericii. Or, Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit, spunând: „Voi însă să nu vă numiţi rabi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos.” (Matei 23, 8). Cu aceste cuvinte Domnul le-a spus ucenicilor Săi să nu învețe nimic de la sine, dar numai ceea ce au învățat de la El. Pentru că cel care propovăduieşte propria învățătură este învățătorul, iar cel care învață ceea ce a învățat de la Altul este discipolul Învățătorului. De aceea, sfinții au interzis strict să se propună ceva nou sau să se trunchieze învățătura existentă a Bisericii. Iar pe cei care vor îndrăzni să adauge sau să scoată ceva din Simbolul de Credință sfinții i-au dat anatemei. Catolicii însă, în secolul IX, au adăugat la Crez termenul Filioque, adică expresia şi de la Fiul, fapt pentru care au şi fost acuzați de abatere de la adevăr de patriarhii ortodocşi răsăriteni. Dar papa, dorind să-şi legitimeze puterea asupra Bisericii, a ordonat tuturor Bisericilor locale de Răsărit să se supună Romei şi să recunoască faptul că papa este vicarul lui Dumnezeu pe pământ, cuvântul lui este lege, iar el poate totul, chiar şi să schimbe Scripturile. Desigur că nimeni dintre oamenii cu mintea sănătoasă nu a acceptat aceste absurdități, iar în 1054 Papa Leon al IX-a, în stare de furie, l-a blestemat pe Patriarhul Constantinopolului Mihail Cerularie şi pe toți care nu se supuneau autorității papale. În urma acestui fapt, s-a produs lepădarea completă şi irevocabilă a catolicilor de adevărul Ortodoxiei.
Am făcut o pauză. Toți ascultau discursul meu cu mare interes şi atenție, pentru că nu cunoşteau istoria şi, pe lângă acestea, prezbiterul nostru ne interzicea să citim cărți „străine”.
– Și ce a fost mai departe? a întrebat curios fratele V.
– La scurt timp după aceea, Papa Urban al II-lea, în 1095, la Conciliul de la Clermont a chemat întreaga lume catolică la o cruciadă spre Est. Un an mai târziu, catolicii din Franța, Germania, Anglia, Scandinavia, Italia şi Spania s-au pornit spre Constantinopol şi Ierusalim. Masacrele, alternate cu slujbe catolice blasfematoare, dovedeau intențiile lor meschine. Însă mulți latini înțelegeau că săvârşesc nelegiuiri, mai ales că nu putea să nu-i mustre conştiința. De aceea, papa „fără de păcat” a introdus vânzarea de indulgențe şi, din acel moment, orice păcătos, cumpărând indulgențe, chipurile primea iertarea celor mai teribile păcate. De la această erezie s-a răspândit desfrâul şi violența.
Văzând răutatea şi înşelăciunea lumii occidentale, călugărul catolic Martin Luther (1483-1546), profesor de studii biblice la Universitatea din Wittenberg, s-a răzvrătit împotriva papei. În septembrie 1517 el a atârnat pe poarta Castelului Wittenberg o placă cu 95 de teze împotriva papalității. Astfel a început protestantismul.
Dar intenția nobilă a lui Luther nu s-a încununat de succes, pentru că el nu a căutat Biserica pe care Domnul a întemeiat-o şi pe care porțile iadului nu o vor birui. Luther a devenit un propovăduitor al noii doctrine dinafara credinței romano-catolice şi a celei ortodoxe. Criticând şi încercând să dezrădăcineze papalitatea, el a distorsionat adevărul şi a suprimat Sfânta Tradiție. De la Adam până la Moise nu a existat Scriptura. Dar Sfânta Tradiție a existat de la începuturi şi, în toată deplinătatea, se păstrează în Biserica Ortodoxă. Luther însă nu s-a întors la Ortodoxie, dar a început să creeze o nouă învățătură, proprie. Vă amintiți cum apostolul Pavel a poruncit să fie dat anatemei chiar şi îngerul din cer, dacă ar vesti altă evanghelie.
Cea mai gravă rătăcire a catolicilor este infailibilitatea papei, absolut contrară Scripturii, care spune că toți au păcătuit (Rom 5, 12). „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (1 Ioan 1, 8). Însă Luther a agravat această abatere, recunoscând sfințenia nu doar a unui singur om, ci a tuturor adepților săi.
Baptiştii au ritualul pocăinței. El se săvârşeşte o dată şi gata. Iar în Ortodoxie – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Îmi amintesc cum odată, la adunare, am ieşit în mijlocul sălii cu lacrimi şi cu rugăciunea vameşului, dar am plecat de acolo fariseu. Noi trebuie să ne pocăim continuu, pentru că aceasta este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu. El ne cheamă la pocăință. Și numai sentimentul de pocăință îl face pe om smerit. Domnul spune: „…supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5, 5).
– Știi, a spus fratele K. Îmi amintesc cum am plecat odată în centrul raional, iar acolo la adunare au venit câțiva tineri ortodocşi. La început noi am crezut că sunt seminarişti, dar pe urmă ne-am dat seama că nu era tocmai aşa. Ei aproape că nu cunoşteau Scriptura, dar au început să polemizeze cu noi. Unul dintre ei a spus că el este păcătos şi m-a întrebat dacă mă consider păcătos sau nu. I-am spus că am fost cândva păcătos, dar deja m-am pocăit şi nu mai am păcate. El a râs. L-am întrebat de ce râde, iar el a răspuns că râde de mândria demonică şi m-a întrebat:
– Deci tu crezi că eşti sfânt?
– Da, i-am răspuns serios.
– Spune-mi sincer, tu nu ai gânduri de poftă la vederea unei fete frumoase?
Nu ştiam ce să-i răspund, pentru că a nimerit în cel mai dureros loc al meu, de aceea am tăcut, dar sora S., care stătea nu departe de noi, s-a implicat în discuție şi a spus:
– Nu, frate, el nu are astfel de gânduri.
– Asta da! s-a mirat el, şi tu chiar deloc-deloc nu păcătuieşti?
– Nu, i-am răspuns un pic jenat.
– Iartă-mă, dar nu te pot crede, a afirmat fratele ortodox. Înseamnă că faci numai fapte bune?
– Da, i-am răspuns.
– Și ce fapte faci? a întrebat el.
– Vizitez împreună cu frații spitale, îi ajut pe cei nevoiaşi, cânt în cor…
– Ei, iată că ai şi păcătuit, m-a întrerupt tânărul ortodox.
– Cum am păcătuit? am întrebat mirat.
– Domnul a spus să nu trâmbiţăm despre faptele noastre bune, dar tu te lauzi în fața mea cât eşti de virtuos.
Îmi amintesc că atunci m-am supărat tare pe acel tânăr, dar pe urmă am meditat mult asupra spuselor lui şi am ajuns la concluzia că are dreptate. Eu doar păcătuiesc. Fie că nu comit cine ştie ce păcate grele, dar oricum uneori judec pe cineva sau mă irită ceva, alteori chiar pot fi şi brutal.
– Slavă lui Dumnezeu, am spus. În aceasta şi constă eroarea lui Luther: spunând că e destul să te pocăieşti o dată şi pe urmă poți păcătui în voie, numai crede că eşti deja mântuit. Dar trebuie să ne pocăim de toate păcatele noastre. De îndată ce păcătuim, trebuie să mergem la spovedanie şi să ne pocăim. Însă diavolul l-a distrus pe Luther pentru că el a lăsat pocăința şi s-a dat drept învățător, încetând a fi ucenic. „Tu eşti eliberatorul creştinismului”, i-a spus într-o zi cineva. „Da, a căzut de acord Luther, aşa este.” Dar „eliberarea” lui a fost o amăgire. Luther se considera un tăietor de lemne, care a trasat o cale prin desişul pădurii, însă, din păcate, această cale nu a dus la învățătura lui Hristos, dar în direcția opusă. „Eu singur nu ştiu ce duh m-a copleşit”, scria Luther. „Marele nostru profet, sfântul apostol Martin” – aşa a fost numit el la începutul reformei, iar mai apoi – „tatăl rău din Wittenberg”.
– Dar poate Luther, trăind în Occident, nu ştia despre Biserica Ortodoxă Răsăriteană? a întrebat fratele G.
– Eu tot aşa mă gândeam la început, dar pe urmă am găsit o carte în care am citit despre atitudinea lui Luther față de Ortodoxie. „Nici Sinodul de la Niceea, nici primii părinți ai Bisericii, scria Luther, nici vechile comunități din Asia, Grecia, Africa, nu erau supuse papei. Și acum, în Răsărit, există creştini adevărați, ai căror episcopi nu se supun papei.” El a scris acestea despre Biserica Ortodoxă. Luther mai era indignat de faptul că catolicii nu-i cinstesc nici pe sfinții mucenici răsăriteni. „Oare nu este o nedreptate flagrantă să fie exclusă din biserică şi chiar din Cer această mare mulțime de mucenici şi sfinți, cu care s-a proslăvit timp de paisprezece secole Biserica Răsăriteană?!”, scria Luther.
– Cum, Luther îi cinstea pe sfinți? s-a mirat sora L.
– După cum vedeți. Apostolul Pavel a spus: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13, 7). Iată că Biserica Ortodoxă îşi aduce aminte. Alcătuieşte viețile sfinților, le pictează icoane, îi prăznuieşte. Precum au fost stabilite sărbătorile Vechiului Testament în memoria vechilor sfinți şi evenimente legate de ei, tot aşa şi sărbătorile Noului Testament se prăznuiesc în memoria evenimentelor din Evanghelie şi a sfinților plăcuți lui Dumnezeu.
– Dar aşa s-ar putea şi din sfinți să-ți faci idoli, a ripostat sora L.
– Da, s-ar putea. Și în venerarea icoanelor, şi în venerarea Maicii Domnului şi a sfinților există pericolul apariției unui cult păgân. Dar existența acestui pericol nu înseamnă că venerarea trebuie respinsă complet. Unii îşi ies din minți de la rugăciune, dar nu putem din această cauză să interzicem rugăciunea. Fiecare poruncă a lui Dumnezeu riscă să fie neîndeplinită. În aceasta şi constă voința liberă a omului. Putem îndeplini, dar putem şi încălca. Tot aşa e şi cu sfinții: putem să-i pomenim cu evlavie şi să le urmăm credința, cum face Biserica Ortodoxă, şi să le cerem rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, pentru că la Dumnezeu toți sunt vii. Și putem, ca şi sectanții, să ajungem la nebunie şi să ne cinstim mentorii ca pe nişte zei.
– Dar de ce ortodocşii citesc rugăciuni compuse de sfinți, şi nu se roagă la Dumnezeu cu propriile cuvinte? Doar cu părinții nu vorbim de pe foaie sau din cartea de rugăciuni, ci ne adresăm simplu, cu propriile cuvinte. Aşa trebuie să ne adresăm şi lui Dumnezeu, a spus fratele G.
– Nu e chiar aşa, am spus. Imaginează-ți că cuvintele tale spuse în rugăciune sunt muzică, adică improvizație. Știm cu toții că tu cânți foarte bine la vioară. Nu-i aşa?
– Da, a spus G.
– Spune-mi, ai luat vioara în mână şi imediat ai început să improvizezi?
– Desigur că nu.
– Ce ai făcut mai întâi?
– Am cântat game, arpegii, exerciții, compoziții.
– Și apoi?
– Apoi lucrări clasice. Opere ale compozitorilor celebri.
– Și doar atunci ai învățat să improvizezi. Nu-i aşa?
– Da, a răspuns fratele G.
– Iată aşa e şi în rugăciune. Înainte de a vorbi cu propriile cuvinte, trebuie să ne învățăm să ne rugăm cu rugăciunile cu care s-au rugat sfinții lui Dumnezeu. Doar şi Hristos ne-a poruncit: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate; deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru…” (Matei 6, 7-9).
Nici Luther nu a început imediat să se roage cu cuvintele sale, dar la început citea din cartea de rugăciuni. Limba latină este foarte complicată şi neînțeleasă, nu ca cea slavă bisericească.
– Dar de ce în Biserica Ortodoxă slujbele se țin în limba slavonă, şi nu în rusă? a întrebat fratele K.
– Slavona bisericească este o limbă liturgică. Iată, de exemplu, tu, când te afli acasă, îmbraci capotul şi încalți papucii, dar oare la adunarea de rugăciune vei pleca cu această ținută?
– Bineînțeles că nu, a spus K. Eu mă strădui să mă îmbrac mai cuviincios. Doar plec să mă rog lui Dumnezeu.
– Aşa şi în domeniul lingvistic există o diferență – limbajul familiar, în care comunicăm acasă, la piață şi în genere în viața de zi cu zi, iar slavona bisericească este limba în care vorbim cu Dumnezeu.
Frații mei iubiți, trebuie studiată nu doar Biblia, ci şi istoria Bisericii. Probabil, ați auzit că în America, câteva mari comunități protestante au trecut la Ortodoxie. Mai întâi, ele au studiat aprofundat istoria creştinismului din timpurile apostolice şi, cercetând-o în cele mai mici detalii, au părăsit falsa doctrină protestantă şi au primit botezul de la un preot ortodox. Deoarece Adevărul este unul!
M-am uitat la ceas. Am constatat că nu am observat cum a zburat timpul. Luându-şi rămas bun, oaspeții mei, vădit tulburați, au plecat acasă.

Călugărul ANASTASIE
„Pravoslavnii Crest”, N:7, 8 (31, 32) 2011.
Traducere din limba rusă de Diacon Veaceslav BODAREV,
adaptarea textului de Preot Mihail BERESTEAN