I. Introducere
Monahismul. Trăsăturile lui. Monahismul din Solovăţ. Punerea la încercare. Ascultarea. Tunderea. Călugăria. Schima. Viaţa de toate zilele. Utrenia. Liturghia. Trapeza. Vecernia. Pravila, întâistătătorul. Locaşul. Funcţiile.
Rânduiala slujbelor sfinte. Ascultările. Sfârşitul. Viaţa monahală, atât după menirea ei cât şi după însuşirile ei, este o viaţă lăuntrică şi de mare preţ. Cu toate că evenimentele exterioare, petrecute într-o mănăstire oarecare, atrag în principiu atenţia povestitorului, însă pentru istoria monahală ele au o importanţă secundară, deoarece scopul principal al vieţii monahale este grija pentru mântuirea sufletului. Chemarea călugărilor nu constă în lupta cu duşmanii din afară, nici în succesele din viaţa materială şi nici în activitatea în mijlocul oamenilor cu scopuri pur pământeşti, ci în lupta cu duşmanii lăuntrici ai mântuirii, luptă care se dă în lăcaşul tainic al sufletului. Izbânzile din viaţa morală, lucrarea duhovnicească pe cea mai înaltă treaptă – iată în ce constă viaţa călugărului. Realizările pe acest tărâm rămân în mare parte cunoscute numai de Dumnezeu, Care pe toate le vede.
În primele veacuri ale erei creştine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiurile Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viaţă opus celei laice şi mulţi adunau mărturii despre pustnici şi le descriau modul de viaţă. Din aceste descrieri se alcătuiau Patericele, Lavsaicoanele, Grădinile duhovniceşti. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bună credinţă care, venind la ei după un sfat, au consfinţit în scris aceste cuvinte de învăţătură, precum şi faptele de evlavie ale părinţilor din vechime. În timpul nostru, viaţa monahală e un fenomen obişnuit. Mulţi nu consideră o mare ispravă aceea că oamenii, lepădându-se de legăturile familiale şi sociale şi de plăcerile vieţii, se închid între pereţii unui oarecare aşezământ monahal; nu consideră nici un merit deosebit faptul că monahul petrece majoritatea timpului din cursul zilei la slujbele din Biserică şi în rugăciune. Supunându-se rânduielilor aspre din mănăstire, în privinţa mâncării şi a ascultării necondiţionate faţă de egumen, urmând smerit chemării sale şi nefăcând nimic deosebit, adeseori, monahul coboară în mormânt necunoscut de nimeni. Vizitatorii mănăstirilor vorbesc despre locaşuri şi aşezările lor, impresii personale, uneori despre rânduielile slujbelor din Biserică, dar viaţa duhovnicească a călugărului le rămâne ascunsă. Chiar şi călugării, fie din smerenie, fie că sunt ocupaţi cu diferite ascultări, nu scriu cronici despre mănăstirile lor; nu transmit urmaşilor viaţa ascetică a fraţilor, şi în felul acesta, luptele duhovniceşti care se petrec în mănăstiri, rămân neobservate. Dacă în fiecare mănăstire s-ar aduna date despre călugării deosebiţi şi s-ar păstra în arhiva mănăstirii, atunci lista asceţilor ar fi mai deplină şi mulţi şi-ar schimba părerile greşite despre monahism.
Dacă vom urmări viaţa unui călugăr din Soloveţ, de la intrarea în mănăstire până la moarte, vom cunoaşte că însăşi viaţa lui obişnuită este o luptă duhovnicească. Numai hotărârea sinceră şi fermă de a sluji întru totul lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său, poate determina pe cineva să se sălăşuiască în pustia din insula Solovăţ.
Această insulă e despărţită prin malurile Mării Albe de ţinuturile locuite şi, pe o întindere de cel puţin 40 verste, marea închide cu gheţarii ei pentru opt luni de zile comunicarea cu ţărmul. Vegetaţia ei săracă, iarna de aproape opt luni, întunecoasă, cu ceaţă şi umezeală, sunt neprielnice pentru viaţă, dar potrivite pentru folosul retragerii şi înstrăinării de lume. S-ar părea, după toate acestea, că numai hotărârea de a trăi aici ar fi de ajuns pentru ca cineva să dorească sincer să opteze pentru viaţa monahală. Totuşi, nimeni nu e primit direct în rândul fraţilor; oricine vine la mănăstire locuieşte la început în calitate de închinător, timp de un an. Aceştia nu sunt mai puţin de trei sute, fiind cazaţi în trei clădiri din afara mănăstirii sau din incinta ei, după trebuinţele şi posibilităţile diferitelor ateliere.
În cursul anului, cel care doreşte călugăria, ostenindu-se în diferite ascultări, are timp: să reflecteze dacă e potrivit pentru viaţa monahală, să cunoască obştea în mijlocul căreia doreşte să vieţuiască, să-şi aleagă un părinte duhovnic, căruia i-ar putea încredinţa viaţa sa duhovnicească. Dacă în decurs de un an dorinţa lui rămâne neschimbată, atunci conducerea mănăstirii îl cercetează mai îndeaproape şi numai după câţiva ani îl primeşte în rândul fraţilor. Nimeni din cei veniţi nu e tratat preferenţial. Toţi deopotrivă consumă aceeaşi hrană, într-o sală aparte de cea a călugărilor, poartă aceeaşi îmbrăcăminte, sunt cazaţi în odăi comune şi, la îndemnul iconomului, toţi, fără excepţie, ies la lucru. Se ţine seama însă de starea fizică a fiecăruia: celor mai slabi li se dau îndeletniciri mai uşoare. Prin aceste ascultări, pe de o parte ies la iveală cei uşuratici, care nu corespund vieţii monahale, iar pe de altă parte, muncile variate şi nu prea plăcute învaţă sufletul să fie supus şi smerit. Toţi călugării, care au trecut cu folos etapa de noviciat, îşi amintesc cu umilinţă de ea. După o lungă perioadă, nevoitorul se învredniceşte de o chilie separată şi va fi îmbrăcat rasofor. La aceasta ajunge după multe osteneli ascetice şi munci grele pe care le primeşte cu dragoste şi bucurie. Puţini sunt aceia care se învrednicesc de tundere în monahism mai înainte de împlinirea a zece ani de la intrarea în mănăstire.
Ziua tunderii e o zi de biruinţă duhovnicească, atât pentru cel ce se tunde cât şi pentru ceilalţi fraţi, deoarece e cu neputinţă să nu se bucure călugării văzând că se adaugă la numărul lor un adevărat rob al lui Dumnezeu. De acum poate să se veselească cel tuns în monahism, căci s-a învrednicit după atâtea osteneli de împlinirea dorinţelor sale sincere. Şi inima celui de faţă se va umili privind la această slujbă, prin care, cel ce va deveni călugăr, lepădându-se de lume şi de toate plăcerile ei, primind voturile fecioriei, sărăciei şi ascultării, se hotăreşte să ia asupra lui jugul lui Hristos. Ca şi pruncul născut din nou în tainele botezului, care se încredinţează naşului pentru povăţuirea lui în adevărurile de credinţă şi evlavie, tot aşa şi cel tuns în monahism în faţa altarului şi al Sfintei Evanghelii, ca şi din mâna lui Hristos se aduce ca fiu părintelui duhovnic, cel care îl va învăţa pe dânsul nevoinţele ascezei. Din ziua tunderii în monahism începe împlinirea obligatorie a voturilor depuse, cu care cel care a dorit călugăria se îndeletniceşte din prima zi a intrării sale în mănăstire; îndeosebi se insistă pe votul ascultării de stareţ şi de obşte spre călăuzirea tuturor gândurilor şi a puterilor fizice şi sufleteşti până la sfârşitul vieţii. Majoritatea călugărilor de aici, care îndeplinesc felurite ascultări, îşi găsesc odihna numai pe patul de boală sau în mormânt. Cinul preoţesc şi diferitele funcţii din mănăstire sunt primite de călugări nu fiindcă le doresc, ci în virtutea votului ascultării. Luându-şi rămas bun de la lume, puţini sunt aceia care pleacă pe continent, numai în cazuri excepţionale, când nevoia şi folosul obştii îl silesc să părăsească mănăstirea pentru un timp oarecare. Tunderea în schima mare o primesc numai cei înaintaţi în vârstă, istoviţi de muncă sau bolnavi pe moarte; dar chiar şi acei schimnici care se află în locuinţe strâmte, se ocupă cu sârguinţă de câte un lucru oarecare: unul, punându-şi ochelarii, lucrează cu acul; altul împleteşte o mreajă nouă sau o repară pe cea veche; cei mai neputincioşi rup funiile vechi pentru calafaturi la corăbii. În mănăstire, încă în liniştea nopţii, răsună glasul clopotului care cheamă la rugăciunile de dimineaţă. Viaţa de zi cu zi a călugărului din mănăstirea Solovăţ presupune o continuă alternare a rugăciunii cu munca şi invers. Noaptea e sublimă în mănăstirea cea ferecată din toate părţile cu zăvoare grele. Peste tot e linişte, iar în întunericul adânc, străluceşte în mijloc, asemeni unei stele, luminiţa slabă a unei candele ce arde neîncetat la icoana străpunsă de gloanţele vrăjmaşului, a Maicii Domnului. Dar iată că noaptea s-a înjumătăţit: în toiul liniştii, cu un ceas înainte de începerea utreniei, răsună în curte şi pe holuri sunetul zglobiu al clopoţelului deşteptător, ca un glas de trâmbiţă a arhanghelului, cel care va deştepta în ziua de apoi pe cei adormiţi. La sunetul clopoţelului încă nu începe forfota în mănăstire, căci călugării sculându-se acum din aşternut după o odihnă de scurtă durată în urma ostenelilor din ziua trecută, îşi împlinesc pravila de chilie şi-I încredinţează lui Dumnezeu, în cele mai mici amănunte, gândurile şi simţămintele lor pentru ziua care vine. Slujba de dimineaţă începe de obicei la ora trei, de sărbători chiar la două şi la unu noaptea. Cu puţin înainte de binecuvântarea preotului, apar călugări din toate părţile, cei mai mulţi îndreptându-se spre biserica preacuvioşilor Zosima şi Savatie, căci după tradiţia existentă aici, fiecare socoate de datoria sa, înainte de toate, să se închine la sfintele moaşte ale sfinţilor făcători de minuni şi să ceară binecuvântarea şi ajutorul lor pentru ziua care începe. Fraţii care se ostenesc în diferite ascultări, în mare parte rămân în biserica Preacuvioşilor pentru miezonoptică. Egumenul şi preoţii slujitori, afară de cei bolnavi, sunt datori să participe la toate slujbele din catedrală. De la slujba de dimineaţă nu are voie să lipsească nimeni, de aceea călugărul ce răspunde de deşteptare, la începutul miezonopticii, închinându-se în faţa icoanelor şi primind binecuvântarea egumenului, cercetează cu privirea mai întâi clerul, apoi, ocolind toată biserica, vede dacă toţi sunt la slujbă. Dacă lipseşte cineva, merge a doua oară să-l deştepte, iar cei care n-au venit până la sfârşitul dumnezeieştii slujbe sunt semnalaţi egumenului, lămurind pricina absenţei fiecăruia. După cântarea troparului „Dumnezeu este Domnul“, şeful brutăriei şi al bucătăriei, făcând, după cum se obişnuieşte, închinăciuni la sfintele icoane, la binecuvântarea de la egumen ca să pregătească hrană pentru obşte şi, luând foc de la candela de la icoana hramului, pleacă la bucătărie să aprindă plitele la care se va pregăti mâncarea. Când se încep catismele, călugării, fraţii şi închinătorii, de asemenea, pleacă din biserică, fiecare la ascultările primite şi aşa îşi petrec toată ziua. Rămân în biserică pentru a continua rugăciunile numai preoţii slujitori, călugării bătrâni şi cei bolnavi. Numai acelor călugări mai mari în funcţie li se permite să asiste şi la liturghia matinală, dacă nu se produc abateri faţă de ascultare.
Slujbele din cadrul mănăstirii durează mai mult decât în celelalte Biserici. Aici, toate stihirile şi sedelnele se cântă prelungit, după îndemnul canonarhului, şi se citesc în timpul utreniei două sau trei cuvinte de învăţătură. După sedelnele din catismă, se citeşte, în zilele obişnuite, tâlcuirea Evangheliei din ziua respectivă, aparţinând Fericitului Teofilact al Bulgariei; în postul mare se citesc învăţături din Efrem Şirul, în săptămâna lăsatului sec de carne şi a patimilor, din Zbornice, iar la sărbători din diferiţi sfinţi părinţi. La canon, până la cântarea a 6-a se face citire din proloage sau din sinaxar, după rânduială. Scara se citeşte la ceasurile din Postul mare.
În zilele obişnuite, utrenia durează trei ore, iar în postul mare, după săvârşirea ei, se oficiază litie în pridvor pentru fraţii cei adormiţi. După utrenie, urmând una după alta, se oficiază de la trei până la cinci liturghii matinale, aşa că iubitorul de rugăciune poate să se găsească în biserică de la miezul nopţii până la amiază. Liturghia târzie se face pe la ora nouă şi la ea participă egumenul cu toţi preoţii slujitori fără excepţie. La utrenie, ca şi la vecernie, dar mai ales la liturghie, se face cu osârdie şi respect deosebit pomenirea părinţilor şi a fraţilor răposaţi şi a tuturor ctitorilor mănăstirii, ale căror nume sunt înscrise în pomelnice. Această pomenire se face de ieromonahii şi călugării preacuvioşi. În catedrala mănăstirii, această datorie de cinste o săvârşesc patru bătrâni, iar în celelalte biserici din mănăstiri şi schituri câte unul. La sfârşitul liturghiei se stropesc cu agheasmă mesele acoperite din trapeză, iar în bucătărie toată mâncarea; în acelaşi chip se sfinţesc în brutărie aluatul sau făina din care se va coace prescuri pentru a doua zi. După liturghia târzie o dată cu prânzul se săvârşeşte în fiecare zi slujba panaghiei. Înaintea canonarhului, care citeşte cu glas tare, psalmul 144, merg solemn din catedrală la trapeză mai întâi clericii, după care urmează ieromonahul care duce pe un taler adânc o prescure mare, pregătită în cinstea Preasfintei Născătoarte de Dumnezeu, prescură ce se taie în bucăţi mai mici şi se împarte obştii întregi; egumenul cu fraţii ce sunt în urma lui, încheie această procesiune solemnă. Înainte de a începe masa, întreaga obşte cântă rugăciunea domnească „Tatăl Nostru“, după care egumenul, sau în lipsa acestuia ieromonahul de rând, binecuvântează mâncarea şi băutura. Prânzul frăţesc este alcătuit întotdeauna din patru feluri, dintre care la mâncărurile de dulce întâietatea o are batogul sărat – bucate nu aşa dorite de cei nedeprinşi, dar care pentru locuitorii din regiunea mării constitue cea mai gustoasă mâncare, recomandată de însăşi pronia dumnezeiască ca bază a hranei şi a sănătăţii. În timpul verii sepescuieşte îndeajuns scrumbie din care se pregăteşte ciorbă, iar în decembrie şi ianuarie se pescuieşte sub gheaţă. Din iazurile de pe insulă, deşi în număr mare, se prinde foarte puţin peşte, de aceea cel mai des la mesele frăţeşti se prepară ciorbă din batog uscat cu făină. Prânzul se compune din gris cu lapte, iar la sărbători se serveşte şi pâine albă. Mâncarea de post constă în ciuperci, poame şi legume ce cresc pe insulă. Prânzul călugărului are o oarecare solemnitate care acţionează binefăcător asupra minţii şi a inimii. Trapeza se găseşte lângă catedrala Adormirii Maicii Domnului. Toţi pereţii şi toate bolţile sunt înfrumuseţate cu scene din patimile Domnului, fericirile evanghelice şi chipuri de preacuvioşi părinţi în icoane foarte mari. Cam patru sute de călugări şi fraţi stau la mesele lungi. Peste tot domneşte o linişte adâncă, întreruptă de glasul sonor al celui care citeşte din viaţa şi faptele sfântului din ziua respectivă sau sfătuirile mişcătoare ale dulce-cuvântătorului Efrem Şirul, care îndeamnă la înfrânare şi pocăinţă. La terminarea prânzului se săvârşeşte înălţarea panaghiei, după rânduială consfinţită în statutul mănăstirii, cu cântări sfinte. După masă, călugării revin la ascultările lor. La masă călugărilor nu li se dă niciodată vin. Numai la sărbători, fraţilor mai în vârstă li se serveşte câte un pahar de vin, cu binecuvântarea egumenului, la camera chelarului. De hramul mănăstirii şi la praznicele împărăteşti, vinul se serveşte la chilia egumenului. Clima rece, iernile lungi, ceţile umede, furtunile puternice dinspre mare, mâncarea sărată şi muncile necontenite care acţionează istovitor asupra trupului, scuză îndeajuns o astfel de îngăduinţă faţă de neputinţele omeneşti. La ora patru după-amiază, se săvârşesc, una după alta, două vecernii, binecuvântarea pentru vecernia târzie făcându-se la ora şase, iar iarna la ora cinci, după terminarea lucrului la toate ascultările. De aceea, la slujbele de seară iau parte toţi călugării şi închinătorii, care au muncit în cursul zilei. La pavecerniţă, după tradiţie, în mănăstirile de obşte se citesc canoanele către Preadulcele Iisus şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. După pavecerniţă se ia la trapeză cina, la care se aduc trei feluri, după care, rămânând în trapeză, fraţii ascultă rugăciunile înainte de somn cu pomenirile respective. Fiecare din slujbele dumnezeieşti se ţin cu bunăcuviinţă şi fără nici-o grabă, de aceea şi în zilele obişnuite din săptămână toate slujbele bisericeşti durează câte 7-8 ore. Pravila călugărească în unele mănăstiri se săvârşeşte în Biserică, dar în mănăstirea Soloveţ, ca şi în Athos, se săvârşeşte de către fiecare călugăr în chilia sa. Aici, la rugăciunile de seară, la un loc cu călugării participă şi închinătorii de un an, iar pe timpul verii toţi închinătorii care vin în mănăstirea Soloveţ. Pe lângă metanii şi rugăciunea minţii, orice călugăr şi frate este dator să citească în fiecare zi un număr de catisme, cu pomenirea la slavă a fraţilor vii sau morţi şi a rudelor. Unii au în obişnuinţă să citească neîntrerupt câteva capitole din Evanghelie şi Apostol şi diferite canoane şi acatiste. Numărul, măsura şi timpul rugăciunilor din chilie depind de râvna către Dumnezeu a călugărului şi de voinţa şi hotărârea părintelui duhovnicesc.
De multe feluri sunt ascultările pe care, laolaltă cu lucrarea cea duhovnicească, le fac călugării din Soloveţ. Aşezarea mănăstirii Soloveţ mai deosebită decât a altor locaşuri, pe o insulă singuratică şi neroditoare, într-o zonă maritimă neproductivă şi puţin locuită, departe de oraşele comerciale, îi pune pe călugări în situaţia să-şi câştige cu propriile lor mâini cele trebuincioase trupului. Aici nu se seamănă nici nu se seceră, dar, cu toate acestea, nevoia a îndemnat la alte ocupaţii, pe cât de multe, pe atât de dificile. După ascultările din mănăstire, ne putem face o imagine exactă despre îndeletnicirile şi viaţa locuitorilor de aici. Prima ascultare e funcţia egumenului, care de obicei e arhimandrit şi este ales de Sfântul Sinod, adesea dintre egumenii sau obştile altor mănăstiri, dintre cei care s-au arătat vrednici de a primi răspunderea acestei funcţii. Egumenul e părintele, capul şi conducătorul marii sale familii duhovniceşti: părinţi monahi diferiţi după grad, caracter, vârstă, stare şi cultură, dar care s-au încredinţat pe sine pentru Dumnezeu şi mântuirea lor conducerii lui părinteşti şi care şi-au lepădat voia proprie, pentru voia părintelui lor.
În mâinile egumenului se găseşte toată administraţia, toate depind de el; cele mai mici şi cele mai mari se fac după porunca şi îndemnul lui, toţi caută la el cuvânt de folos şi povaţă în toate lucrurile mănăstireşti şi toate sfaturile lui le primesc cu încredere copilărească, fără să le ispitească cercetându-le. De aceea, însuşi egumenul trebuie să fie un om duhovnicesc cu duh înalt şi puternic şi cunoştinţe temeinice în Sfintele Scripturi, dar şi din înţelepciunea sa omenească să ştie statutul şi regulile monahale, să fie cel mai iscusit călugăr şi să se împodobească cu înţelepciune şi experienţă. Grea şi istovitoare este munca egumenului. Nu e de mirare că mulţi gustând din dulceaţa liniştii de chilie şi a vieţii în ascultare, cu spaimă privesc la înălţimea acestei chemări şi se feresc de o cruce atât de grea şi îndurerată.
După funcţia de egumen urmează funcţiile de iconom, casier, superintendent, eclesiarh şi de duhovnic. În toate aceste funcţii, egumenul împreună cu obştea, alege călugării bătrâni, mai înţelepţi şi cu mai multă trezvie. Aceştia sunt recunoscuţi în funcţii prin ordine de la Sfântul Sinod din Moscova. Aceste persoane oficiale, dimpreună cu egumenul, formează soborul mănăstiresc şi poartă titlul de bătrâni soborniceşti, ţinând şedinţe oficiale în acest sobor. Sub conducerea egumenului se cercetează şi se hotărăsc treburile de căpătâi din administraţia mănăstirii.
Iconomul este ajutorul principal al egumenului şi se îngrijeşte de gospodărirea mănăstirii în toate domeniile de administrare. Casierul are la dispoziţia şi în administrarea sa sumele băneşti, tot inventarul şi materialele gospodăriei mănăstirii. Superindendentul e dator să mărturisească pe fraţi în timpul posturilor. Este doctorul sufletelor şi învăţătorul care îndrumă viaţa duhovnicească a turmei sale, de aceea chilia lui este deschisă şi ziua şi noaptea pentru toţi acei care au nevoie de sfat şi povaţă despre războiul minţii şi diferitele ispite ce se întâlnesc în viaţa fiecărui călugăr. Următoarea ascultare e rânduiala slujbelor duhovniceşti, care se oficiază de ieromonahi şi ierodiaconi în decurs de şase săptămâni. Toţi ieromonahii şi ierodiaconii, afară de cei care se ocupă de cancelarie, de pictură, suflarea cu aur, etc., ce sunt scutiţi de ascultările de obşte, sunt obligaţi să meargă regulat la toate slujbele din biserică, iar în chilii, să se ocupe cu râvnă şi sârguinţă de citirea Sfintelor Scripturi şi a cărţilor folositoare de suflet. Arareori ieromonahii şi ierodiaconii sunt trimişi de egumen la pescuit, la cositul fâneţelor de prin împrejurimile mănăstirii şi la culesul poamelor şi ciupercilor.
Mai trebuie precizat că ascultarea de prim cântăreţ (la strană) poate fi îndeplinită de un ieromonah sau ierodiacon, care cunoaşte foarte bine tipicul bisericesc şi cântarea de bază bisericească. Pe lângă fiecare cleric, locul întâi îl deţine cântăreţul sau şeful cântăreţilor; lor le urmează cântăreţii, dintre care jumătate sunt ieromonahi şi ierodiaconi, toţi având ureche muzicală; apoi vin citeţii, canonarhii, paracliserii şi deşteptătorul.
În afara acestor ascultări bisericeşti mai sunt şi alte funcţii şi ascultări în mănăstire, cum ar fi: economi, chelari, magazioneri, căpitan de corabie, bibliotecari, poştaşi, clopotari, achizitori, mecanici (cu diplomă de atestare), pictori, litografi, aurari, argintari, sculptori în lemn, şlefuitori în piatră, ceasornicari, lumânărari, vopsitori de stofe şi pânze de în, arămari, lăcătuşi, prescurari, brutari, legători de cărţi, parchetari, dulgheri, droşcari, căruţaşi, meşteri de sănii, rotari, lemnari, zidari, sticlari, pescari, fierari, croitori, cizmari, tăbăcari, frânghieri, torcători-ploscari, piuari, tăietori în piatră, pietrari, cărămidari, sobari, tencuitori, marinari, fochişti, morari, smălţuitori, topitori de grăsime, tăietori de lemne, grădinari, trapezari, bucătari, fierbători de sare, spălători, vânători, topitori de smoală, cărbunari, grăjdari, văcari, ciobani şi alţi care înfăptuiesc lucruri mărunte.
Traiul de obşte din mănăstirea Solove, se asigură prin mijloace proprii. Fiecare ocupaţie în parte se numeşte ascultare; în fiecare ascultare, mai marele sau cel mai iscusit este numit şef şi conduce lucrările şi lucrătorii care i s-au încredinţat, iar el, la rândul lui este sub controlul sau răspunderea iconomului. Unele ocupaţii se împlinesc de mai multe persoane. De pildă, în croitorie şi cizmărie, lucrează până la 70 de oameni; în marinărie până la 60 de oameni, pe corăbii, goelete şi bărci; în timpul iernii, vreo 30 de copii torc cânepă pentru mreje şi năvoade; vara până la 40 de oameni pescuiesc; în fierărie funcţionează până la 10 hornuri. Nu mai vorbim de cositul fâneţelor de lângă mănăstire, la care, alături de ceilalţi, lucrează şi egumenul. Se poartă mare grijă ca nu cumva să rămână cineva fără îndeletnicire sau să facă ceva cu de la sine putere. La ascultările manuale există obişnuinţa plină de evlavie ca la începerea lucrului să se adreseze rugăciuni de ajutor lui Dumnezeu, iar dacă lucrarea se face în colectiv, fiecare din cei prezenţi se adresează celui mai mare cu cuvintele: „blagosloviţi, părinte“, şi primind răspunsul: „Dumnezeu să te binecuvânteze“, îşi face semnul crucii şi se apucă de lucru, săvârşindu-l cu rugăciunea minţii, ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Fericiţi sunt călugării care, după rânduiala vieţii de obşte, tăindu-şi voia lor, îşi orânduiesc viaţa cu smerenie şi cu râvnă evanghelică, într-o necontenită lucrare şi rugăciune. Pentru toate faptele lor, ei nu-şi aşteaptă răsplata în lumea aceasta. Când moare un călugăr, trei lovituri în clopotul mare anunţă obştea despre moartea fratelui lor; rămăşiţele pământeşti, înfăşurate în rasă, se duc la biserică, unde, până la prohodire, se citeşte din Psaltire şi dacă cel repausat are rang preoţesc, din Evanghelie. După slujbă, dându-i-se celui mort ultimul sărut, acesta este dus în cimitir şi se coboară în groapă în dangăt mare de clopot, prin care se exprimă bucuria Bisericii că cel repausat, întrerupându-şi cursul vieţii, se duce la loc de odihnă. Întorcându-se în Biserică şi săvârşind o litie, egumenul dimpreună cu toată obştea fac câte 12 metanii, spunând rugăciunea: „odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău“, şi acest canon este dator să-l îndeplinească fiecare călugăr timp de 40 de zile, repetând rugăciunea de mai sus. Numele celui repausat se înscrie în pomelnicele din toate bisericile spre veşnică pomenire şi, în aceeaşi măsură, fiecare dintre fraţi îi scrie numele în pomelnicul său personal, pentru a-l pomeni la pravila de la chilie. Deasupra fiecărui mormânt străjuieşte câte o cruce mare din lemn, semn că cel răposat, ducându-şi crucea, a fost de la naştere şi până la moarte un adevărat ucenic al lui Iisus Hristos şi a trecut de la viaţa pământească la cea veşnică nădăjduind în răsplata ce i se cuvine din partea Răscumpărătorului şi Mântuitorului.
II. Ascetismul (Privire generală)
„Ei, de care lumea nu era vrednică, au
rătăcit în pustiu, şi în munţi, şi în
peşteri, şi în crăpăturile pământului.“
(Evr. 11, 38)
În fruntea asceţilor din Solveţ strălucesc preacuvioşii părinţi Savatie, Zosima şi Gherman. Ei sunt întemeietorii şi organizatori mănăstirii; sunt primii locuitori ai insulei Soloveţ, până atunci nelocuită, care au aprins lumina strălucitoare a credinţei şi a evlaviei pe meleagurile de nord ale ţării. Faptele lor sunt înscrise pentru totdeauna în istoria mănăstirii Soloveţ şi amintirea lor se cinsteşte cu sfinţenie în Biserica Pravoslavnică. Pilda de viaţă ascetică a fondatorilor Soloveţului a atras mulţi urmaşi, care căutau o linişte deplină, de sihăstrie în nordul îndepărtat, în condiţii aspre de viaţă, care sporesc şi mai mult ascentismul. Înflorind în insula Soloveţ, viaţa monahală a preacuvioşilor Savatie, Zosima şi Gherman a format numeroşi asceţi, vrednici de pomenirea urmaşilor. Influenţa acestor minunaţi părinţi a fost deosebit de binefăcătoare asupra mediului înconjurător, iar viaţa lor constituie o pildă de învăţătură pentru toţi. Pe lângă asceţii care au luminat în mănăstirea Soloveţului, aici s-au călugărit şi au sporit duhovniceşte pururea pomeniţii ierarhi ai Bisericii Ruse: patriarhii Iosaf I şi Nicon, mitropoliţii Isidor al Novgorodului, Ilarion al Pscovului, Ignatie al Tobolscului, Rafael al Astrahanului, Iov al Novgorodului; arhiepiscopii Marchel al Vologdăi şi Varsanufie al Arhangheiskului. Patriarhul Nicon, care a lăsat în istoria noastră bisericească o imagine de neşters, e tuns în monahism de preacuviosul Eleazar, întemeietorul Schitului Anzersk, care i-a fost primul loc de nevoinţă ascetică. Aici, în decurs de patru ani, Nicon s-a întărit pentru faptele măreţe ce le-a săvârşit la cârma Bisericii şi a deprins răbdarea, care-i va fi de trebuinţă în destinul său nestatornic. Astfel că influenta duhovnicească a mănăstirii Soloveţ nu s-a mărginit numai la ţinuturile din apropiere, ci s-a răspândit în toată ţara.
Preacuviosul Savatie, întemeietorul Soloveţului, făcătorul de minuni
Viaţa în mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Trecerea în mănăstirea Valaam. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea în insula Soloveţ. Semnele prevestitoare. Presimţirea sfârşitului. Înotul spre râul Vaga. Întâlnirea cu egumenul Natanael. Împărtăşirea. Convorbirea cu Ioan. Sfârşitul şi înmormântarea. Aducerea moaştelor. Cinstirea lui.
Primul loc de nevoinţe călugăreşti al preacuviosului Savatie a fost mănăstirea Kirilo-Beloozersk. Petrecându-şi viaţa în post, rugăciune şi priveghere, el a fost o pildă pentru toţi călugării. Prin ascultare de egumen, iubire de fraţi şi împlinirea cu sârguinţă a ascultărilor din mănăstire, el şi-a căpătat respect şi dragoste din partea celor care-l cunoşteau; dar, nesuferind slava lumească, smeritul călugăr şi-apus în gând să plece din mănăstire, într-un loc mai tăinuit. A ajuns până la el vestea că pe lacul Neva (acum Lagoda), pe insula Valaam, se află o mănăstire într-un loc pustiu cu hramul Schimbării la faţă a Mântuitorului, în care călugării, dobândind cele trebuincioase pentru viaţă din osteneala mâinilor, se osebesc prin vieţuirea lor aspră. Savatie s-a rugat de egumen şi obşte să-l lase să plece acolo unde-l trăgea pe el inima şi, primind blagoslovenia lor, s-a mutat în mănăstirea Valaam.
Dar sufletul lui smerit nu şi-a găsit nici aici liniştea; prin faptele sale curând i-a întrecut pe toţi, având iarăşi parte de slava şi uimirea confraţilor săi. Savatie a început să caute un loc şi mai tainic. S-a bucurat nespus sufletul său iubitor de pustie, când a aflat că în nordul îndepărtat, în mare, este o insulă nelocuită – Soloveţ, care-i destul de departe de mal. Stareţul şi obştea, iubindu-l pe Preacuviosul, nu doreau să se despartă de el şi îl rugau să nu-i părăsească. Savatie, petrecând cu dânşii puţină vreme, n-a putut totuşi să se împotrivească dorinţei tăinuite a sufletului său şi, rugându-se lui Dumnezeu, a plecat noaptea din mănăstire şi şi-a îndreptat paşii spre insula Soloveţ.
Ajungând la malul mării, Preacuviosul a primit de la locuitorii de aici amănunte despre ţinta călătoriei sale. I-au spus că insula e departe de mal şi drumul spre ea, pe o mare neliniştită, e destul de periculos. Insula se întinde cam pe o sută de verste şi are lacuri cu peşte, apă de băut, munţi, păduri, dar e nelocuită, din cauza depărtării de mal. Din când în când este vizitată de pescari care, după ce îşi sfârşesc treburile, o părăsesc. Orice noutate îi alimenta din ce în ce mai mult dorinţa lui Savatie. Preacuviosul înţelegea că anume acolo, în insula Soloveţ îşi va câştiga liniştea deplină şi însingurarea. Înţelegând dorinţa călugărului, locuitorii de pe ţărm îi arătau neajunsurile vieţii de pe insulă: „Cu ce te vei hrăni şi îmbrăca acolo? Cum vei putea să trăieşti la o asemenea depărtare de oameni?“ Dar bătrânul îşi punea toată nădejdea în Dumnezeu. În curând pronia dumnezeiască i l-a arătat şi pe viitorul confrate pentru insula Soloveţ. Venind până la râul Vaga, Savatie l-a găsit pe călugărul Gherman, ce locuia lângă un paraclis aflat aici, care i-a adeverit toate cele auzite de bătrân de la locuitorii de pe ţărm. Atunci amândoi s-au înţeles să ajungă pe insulă şi pentru aceasta au procurat o luntre, alimente şi unelte ce le vor fi de folos în insula pustie. Drumul pe apă a fost liniştit; se vedea că Dumnezeu a binecuvântat gândul călugărilor. Cu ce bucurie au privit ei insula aceea nepopulată; cu cât entuziasm au ieşit la mal! La o verstă de mal, în apropiere de un lac, au găsit un sălaş pe care l-au socotit a fi bun de locuit. Aici au înfipt o cruce; au făcut o chilie şi s-au stabilit în ea. Dobândindu-şi hrana sărăcăcioasă din munca lor, petreceau în rugăciune neîncetată şi dădeau slavă lui Dumnezeu. Pentru ai mângâia pe pustnici, Domnul le-a descoperit prin semne minunate însemnătatea ce o va căpăta în viitor insula Soloveţ. Locuitorii de pe ţărm au început să-i pizmuiască pe preacuvioşii părinţi, ei socotindu-se moştenitorii întregului ţărm şi a tuturor insulelor din marea Albă. Şi iată că un pescar, după ce s-a sfătuit cu nevasta lui şi cu toată casa, a venit pe insulă şi s-a stabilit nu departe de chilia călugărilor. Preacuvioşii Savatie şi Gherman nu au întrerupt rânduiala lor călugărească. Odată, într-o zi de duminică, sfârşindu-şi pravila de chilie, părintele Savatie a ieşit să cădească crucea pe care o ridicaseră când au poposit pe insulă; deodată a auzit un plânset tare, ca şi cum cineva ar fi bătut. De spaimă, gândind că aceasta-i o nălucire, preacuviosul s-a întors la chilie, relatându-i tot confratelui său. Gherman, ieşind din chilie, a auzit şi el ţipete şi vaiete; ajungând la locul de unde se auzeau acestea, el a găsit o femeie plângând, care i-a povestit următoarele: „când am plecat după bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri plini de lumină şi, apucându-mă, m-au bătut cu nişte beţe, spunându-mi: «Plecaţi din acest loc! Vouă nu vi se cade să locuiţi aici, fiindcă, după voia lui Dumnezeu, acest loc este destinat numai călugărilor.» După aceea, tinerii s-au făcut nevăzuţi“. Întorcându-se la chilie, Gherman i-a povestit cele auzite lui Savatie şi amândoi au dat slavă lui Dumnezeu. Înspăimântat de vedenie, pescarul şi-a luat toată familia şi toată averea şi s-a întors în satul său, unde trăise până atunci. Din ziua aceea, nimeni dintre mireni nu a mai îndrăznit să se sălăşluiască pe insulă. S-au scurs câţiva ani de viaţă pustnicească a preacuvioşilor în această insulă pustie. Sufletul preacuviosului Savatie şi-a găsit aici odihnă şi pacea deplină după care tânjea cu atâta ardoare şi statornicie. Când Gherman a plecat pe râul Onega, spre a procura cele necesare pentru trai, părintele Savatie a rămas pe insulă de unul singur, în faţa Atotvăzătorului Dumnezeu, care l-a întărit pe el în răbdare, rugăciune şi fapte duhovniceşti. Fiind mângâiat de arătarea îngerilor se nevoia neîncetat cu rugăciunea minţii şi cu fiecare zi tot mai mult sporea întru dorirea vieţii veşnice. Presimţind că i s-a apropiat sfârşitul, preacuviosul Savatie a dorit să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi pentru aceasta, suindu-se într-o luntre, a plecat spre ţărm. După două zile a ajuns la mal şi s-a îndreptat spre biserica de pe râul Vaga, unde tocmai slujea egumenul Natanael, venit în vizită la dreptmăritorii creştini. După rânduiala lui Dumnezeu, egumenul tocmai se ducea la un bolnav să-l împărtăşească şi l-a întâlnit pe pustnicul din Soloveţ în drum spre Vaga. Şi de această întâlnire s-au bucurat amândoi: Savatie se mângâia că a găsit ce căuta, iar Natanael privea cu veselie la cărunteţele şi la faţa luminată de post a preacuviosului, despre care auzise atât de multe. „Te rog, părinte, i se adresă preacuviosul Savatie, dezleagă-mi păcatele pe care le voi mărturisi, cu puterea ce-ţi este dată de la Dumnezeu, şi mă învredniceşte să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, căci de mult doresc să-mi îndulcesc sufletul cu această hrană Dumnezeiască. Hrăneşte-mă cu dânsa acum. Hristos Dumnezeu mi te-a scos în cale ca să-mi ierţi păcatele făcute de mine în toată viaţa mea: cu cuvântul, cu lucrul şi cu cugetul“. La care Natanael i-a răspuns: „Dumnezeu să te ierte pe tine, frate“ şi tăcând puţin, a zis printre lacrimi cu uimire: „O, dacă aş fi avut eu păcatele tale, preacuvioase!“ Savatie i-a zis: „sfârşitul vieţii mele s-a apropiat, te rog ca îndată să mă învredniceşti de Dumnezeiasca împărtăşanie“. Egumenul l-a rugat pe preacuviosul să meargă până la biserică şi să aştepte acolo până dimineaţa, când se va întoarce de la cel bolnav. „Părinte, zise Savatie, nu lăsa pe mâine, pentru că nu ştim nici dacă azi vom mai fi în viaţă, dară-mi-te ce va fi mai târziu, de unde să ştim?“. Natanael a împlinit dorinţa Preacuviosului, l-a împărtăşit şi, sărutându-se frăţeşte, l-a rugat să-l aştepte în biserică până ce se va întoarce. Mult şi fierbinte s-a rugat Preacuviosul, mulţumind lui Dumnezeu pentru Sfânta împărtăşanie şi pentru toate milele Lui făcute cu dânsul, după care, intrând în chilie, a început să se pregătească pentru plecarea din această viată. În ziua aceea a ajuns la mal, aproape de Biserică, venind cu marfă multă, un negustor din Novgorod, pe nume Ioan. El a găsit la chilie pe preacuviosul Savatie care, intrând cu el în discuţie, îl învăţa dragostea pentru neagoniseală, milostenie şi alte fapte bune. Ioan voia să-i propună bătrânului să-i dea ceva din averea sa, dar preacuviosul nimic nu a vrut să ia şi i-a spus: „fiul meu, rămâi aici până dimineaţa şi vei vedea mila lui Dumnezeu şi cu bine vei pleca în drumul tău“. Ioan n-a vrut să rămână până a doua zi şi a început să se gătească de plecare; dar, deodată, s-a pornit o furtună, care a stârnit apele mării şi ale râului; negustorul a rămas să înnopteze împotriva voinţei sale. A doua zi vântul s-a liniştit şi Ioan a venit la Preacuviosul la chilie să primească binecuvântare pentru călătorie. Bătând de câteva ori la uşă, el n-a primit răspuns, iar când a intrat în chilie, l-a văzut pe Preacuviosul îmbrăcat cu hainele de călugăr şi cu cădelniţa lângă el. Ioan i-a spus: „iartă-mă pe mine, robule al lui Dumnezeu, că am intrat la tine; te rog să-mi dai binecuvântarea, ca să plec în calea mea“. Dar n-a primit nici un răspuns. Gândind că preacuviosul doarme, apropiindu-se de el, Ioan l-a atins cu mâna şi atunci abia a înţeles că sufletul lui sfânt a plecat la Tatăl Ceresc. Chiar atunci s-a întors de la cel bolnav şi egumenul Natanael care, găsindu-l pe preacuviosul mort, a început printre lacrimi să-i sărute trupul lui cel sfânt. Amândoi îşi aminteau cum unul l-a împărtăşit, fiind în drum, cu Sfintele Taine, după rânduiala, iar celălalt s-a învrednicit, după aceeaşi rânduiala dumnezeiască, de sfătuirile cele dinainte de moarte ale Preacuviosului Savatie.
Sfârşitul lui s-a petrecut la 27 septembrie 1435. Tot ei au săvârşit, după datina bisericească panahida pentru cinstitul trup al preacuviosului şi l-au înmormântat. Moaştele preacuviosului Savatie au fost aduse în mănăstirea Soloveţ, pe când era egumen preacuviosul Zosima şi au fost îngropate în pământ în altarul catedralei cu hramul Adormirii Maicii Domnului unde au rămas până în anul 1566. Atunci, la 8 august, moaştele preacuviosului Savatie au fost strămutate într-un altar lateral, înălţat anume pentru făcătorii de minuni. La sinodul de la Moscova, din vremea mitropolitului Macarie, în anul 1547, s-a luat hotărârea ca memoria preacuviosului Savatie să fie cinstită la 27 septembrie, dimpreună cu alţi sfinţi naţionali. În prezent, moaştele Sfântului se află în biserica Zosima-Savatie, într-o raclă frumos împodobită.
Preacuviosul egumen Zosima, făcătorul de minuni din Soloveţ
Originea. Chemarea tainică spre călugărie. Întâlnirea cu Gherman. Sosirea la mănăstirea Soloveţ. Vedenia. Zidirea mănăstirii. Iarna în singurătate. Ajutorul minunat. Zidirea bisericii Schimbarea la faţă. Egumenii Pavel şi Teodosie. Preacuviosul egumen Zosima. Minunea cu prescura. Extinderea mănăstirii. Strămutarea moaştelor preacuviosului Savatie. Jignirile locuitorilor de la ţărm. Călătoria lui Zosima la Novgorod. Proorocia şi vedenia. Dialogul dinainte de moarte. Alegerea unui alt egumen. Sfârşitul. Înmormântarea. Cinstirea.
La împlinirea unui an de la moartea preacuviosului Savatie, continuatorul tradiţiei lui în insula pustie a Soloveţului, a devenit preacuviosul Zosima. Dacă preacuviosul Savatie a fost primul care a început viaţa de monah în insula Soloveţ, de post şi rugăciune, atunci pe preacuviosul Zosima trebuie să-l recunoaştem ca fiind întemeietorul vieţii de obşte din Soloveţ. Preacuviosul Zosima era de baştină din regiunea Novgorodului, satul Toluria, lângă lacul Onega. Părinţii lui Gavriil şi Varvara, l-au crescut în duhul evlaviei şi cu deprinderi bune. Încă de tânăr, Zosima era smerit, liniştit şi blând şi, învăţând carte, îi plăcea tare mult să citească cărţi sfinte. Când s-a făcut mare, n-a voit să se căsătorească, ci, ascultând de o poruncă a inimii, a părăsit casa părintească şi s-a retras într-un loc pustiu. Aici, departe de lume, asemeni unui sihastru, s-a adâncit în rugăciune, post şi cugetare la cele înalte. În curând, Pronia Dumnezeiască i-a arătat calea vieţii. Cunoscând pe călugărul Gherman, care locuia cu Savatie în insula Soloveţului, Zosima a auzit de la el cum că această insulă cu păduri şi lacuri este potrivită pentru viaţa monahală şi cea pustnicească. În inima tânărului călugăr s-a trezit dorinţa să ajungă urmaşul nevoinţelor precuviosului Savatie; de aceea l-a rugat pe părintele Gherman să-l ia şi pe el la Soloveţ. Între timp, părinţii după trup ai preacuviosului Zosima au murit. Înmormântându-i şi împărţind averea la săraci, părintele Zosima şi Gherman s-au îndreptat spre insula Sovoleţ. Sfârşindu-li-se cu bine călătoria, ei au ajuns pe insulă în aproprierea unui lac cu apă dulce. Înjghebându-şi un bordei din crengi, pustnicii au petrecut toată noaptea în priveghere, rugându-L pe Dumnezeu să le binecuvânteze dorinţa lor. Domnul i-a mângâiat, învrednicindu-i de o vedenie proorocească: dimineaţa, când preacuviosul Zosima a ieşit din bordei, a văzut o lumină neobişnuită, care strălucea de jur împrejur, şi la răsărit, pe cer, o biserică mare şi frumoasă. Uimit de această vedenie, pustnicul a intrat grăbit în bordei, iar părintele Gherman, văzându-l schimbat la faţă, l-a întrebat dacă n-a văzut ceva neobişnuit. Atunci preacuviosul Zosima i-a povestit tot ce a văzut. Pe lângă cele spuse, părintele Gherman şi-a mai amintit de minunata alungare a mirenilor din insulă, încă de pe când era cu Savatie, ca şi despre proorocia că aici vor locui mulţi călugări, ceea ce îl făcu să spună preacuviosului Zosima: „nu te înspăimânta şi fi cu trezvie, căci mie mi se pare că prin tine Domnul va aduna o mulţime de monahi“. Relatările părintelui Gherman despre Savatie, încă pe când acesta mai era în viaţă, l-au mângâiat pe Zosima şi astfel, cei doi s-au hotărât să zidească o mănăstire. Rugându-se lui Dumnezeu, pustnicii s-au apucat să defrişeze pădurea, pentru a avea lemn de construcţie. Au ridicat chilii şi le-au împrejmuit cu gard. Cu mâinile lor îşi dobândeau hrana, lucrând şi semănând pământul. Aceste osteneli trupeşti nu le slăbeau câtuşi de puţin rugăciunea. Totuşi, pustnicii au trebuit să treacă prin multe încercări, până ce şi-au văzut mănăstirea locuită de călugări. Părintele Gherman a plecat pe ţărm şi a întârziat acolo ceva timp. Dar când a vrut să se întoarcă pe insulă, n-a mai putut să vâslească în direcţia cuvenită, din cauza timpului furtunos de toamnă. O furtună puternică a iscat valuri înalte pe mare şi a îngrămădit multă gheaţă, astfel încât orice legătură cu insula Soloveţului a fost întreruptă. Aşa se face că părintele Gherman a iernat pe ţărm, iar preacuviosul Zosima a rămas singur pe insulă. Numai Unul Dumnezeu, Care călăuzeşte cele ascunse şi tainice, cunoaşte încercările şi nevoinţele preacuviosului Zosima în timpul acelei ierni. Îi întărea nădejdea neclintită în Domnul Căruia îi era credincios „din pântecele maicii lui“ (Ps.70, 7). Cu multe ispite l-a încercat urătorul a tot binele, duhul rău, care se străduia să-l înspăimânte cu diferite năluciri. Dar viteazul ostaş al lui Hristos se apăra cu semnul crucii şi cu rugăciunea, din care făcea o armă de neînvins, încât strădaniile vrăjmaşului rămâneau zadarnice. La războiul duhovnicesc s-a mai adăugat şi grija pentru hrană în acest loc atât de îndepărtat de locuinţele omeneşti. Iarna era lungă şi nemiloasă; proviziile pregătite din vară s-au sfârşit. Preacuviosul nu-şi închipuia cu ce avea să se hrănească până la vară. Părintele Zosima nu dispera, ci se mângâia cu nădejdea în pronia dumnezeiască, de la care primise atât de multe binefaceri. Deodată, s-a pomenit că au venit doi străini la el şi i-au adus unele merinde: pâine, făină şi unt. Aceştia i-au spus: „Ia, părinte, îndrăzneşte, iar dacă Dumnezeu va porunci, vom mai veni la tine“. Uimit, preacuviosul nu i-a întrebat de unde sunt, iar ei au plecat şi nu s-au mai întors. Era limpede că această cercetare era de la Dumnezeu şi că Domnul Se îngrijea de alesul Lui.
La sfârşitul iernii, Gherman a venit cu pescarul Marcu, care dorea şi el să împartă cupreacuvioşii singurătatea. De asemenea, a adus mâncare îndeajuns şi mreje pentru pescuit. În curând, Marcu a primit tunderea în monahism şi a fost primul ucenic al preacuvioşilor. Pilda lui a fost urmată de mulţi alţi locuitori de pe ţărm, care, ajungând pe insulă, îşi ridicau chilii aproape de cea a preacuvioşilor Zosima şi Gherman şi îşi dobândeau cele necesare traiului prin muncă proprie. Văzând că s-au înmulţit ucenicii, preacuviosul Zosima a ridicat o bisericuţă din lemn cu hramul Schimbării la faţă a Domnului în acel loc unde s-a produs arătarea minunată a unei biserici în văzduh. Lângă bisericuţă a făcut o trapeză şi a zidit o locuinţă; în felul acesta s-a întemeiat mănăstirea Soloveţ, păstrată până astăzi din mila lui Dumnezeu, necăutând la toate încercările prin care au trecut. Terminând mănăstirea, preacuviosul Zosima a trimis un călugăr la Novgorod, la arhiepiscopul Ioan, cu rugămintea să numească un egumen şi să binecuvânteze sfinţirea hramului. Arhiepiscopul l-a numit pe ieromonahul Pavel care, la sosirea sa a şi sfinţit biserica cu hramul Schimbarea la faţă a Domnului. Numai că, nesuportând lipsurile vieţii din pustie, s-a întors degrab la Novgorod. Tot aşa s-a îmtâmplat şi cu urmaşul lui – egumenul Teodosie. Atunci fraţii din mănăstire au hotărât în adunarea obştii să nu-şi mai ia egumen din alte mănăstiri, ci să-şi aleagă unul din mijlocul lor.
Aducând la îndeplinire hotărârea lor, ei au trimis către arhiepiscopul din Novgorod solie cu rugămintea ca să-l cheme la el pe părintele lor – Zosima, pentru a-l hirotoni preot şi a-l face egumen, cu toate că bătrânul s-a împotrivit mult hotărârii lor. Arhiereul aşa a şi făcut. Chemându-l la el printr-o scrisoare, l-a convins pe preacuviosul să primească preoţia şi egumenia. Primind pentru obştea sa daruri bogate de bani, haine, vase, alimente, preacuviosul a fost slobozit cu mare cinste de vlădică pentru a merge la Soloveţ. La întoarcere, fraţii l-au heretisit pe egumen, căci era mult îndrăgit. Semnele de binefacere din partea lui Dumnezeu au sporit şi mai mult cinstirea preacuviosului stareţ de către obşte. Când a săvârşit pentru prima dată Sfânta Liturghie, faţa lui a strălucit de lumină, iar biserica s-a umplut de o mireasmă plăcută. După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, preacuviosul a binecuvântat cu o prescură pe unii dintre negustori, dar, din neatenţie, când au intrat în biserică, au scăpat-o pe jos. Trecând pe alături călugărul Macarie, a văzut un câine care se muncea să apuce ceva de jos, dar nu putea din pricina flăcării ce se ridica de acolo. Apropiindu-se, Macarie a văzut că aceasta era prescura pe care o pierduseră negustorii. Ridicând-o de jos, a adus-o bătrânului, povestind tuturor arătarea minunată de care se învrednicise. Înmulţindu-se numărul fraţilor, biserica a devenit strâmtă. Preacuviosul Zosima a zidit o altă biserică, cu mult mai mare decât cea veche şi i-a pus hramul Adormirii Maicii Domnului; de asemenea a făcut multe chilii şi a lărgit mănăstirea. Mai mult chiar, pentru binecuvântarea mănăstirii, el s-a învoit să aducă moaştele preacuviosului Savatie, care se săvârşise din viaţă pe malul râului Vaga şi fusese înmormântat lângă biserica din partea locului. Bătrânul s-a hotărât la acestea în urma scrisorii pe care au primit-o de la călugării mănăstirii Kirilo-Beloozersc. „Noi am auzit-scriau călugării-de la trimişii din părţile voastre despre insula Soloveţ că la început a fost nelocuită, din cauza greutăţilor drumului pe mare, dar acum, cu voia lui Dumnezeu şi prin mijlocirea Prea Sfintei Sale Maici şi cu ostenelile voastre a fost ridicată o mănăstire în cinstea Schimbării la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi că s-au adunat mulţi fraţi şi cu toţii s-au aşezat şi potrivit în chip minunat. Dar voi sunteţi lipsiţi de un bun, – anume l-aţi uitat de tot pe preacuviosul Savatie, care a trăit mai înainte de voi în locul în care vă aflaţi şi s-a săvârşit din viaţa aceasta în post şi rugăciune, – asemenea preacuvioşilor părinţi din vechime, – fiind desăvârşit în virtuţi. Căci L-a iubit pe Hristos din tot sufletul său, s-a înstrăinat de lume şi s-a învrednicit de un sfârşit fericit. Unii dintre călugării mănăstirii noastre, fiind prin trecere în Novgorod, au auzit povestirea iubitorului de Dumnezeu Ioan, cum că lui i-a fost dat să-l vadă pe preacuviosul Savatie pe râul Vaga, primind de la el îndrumări duhovniceşti şi murind, l-a îngropat pe dânsul împreună cu egumenul Natanael. A mai povestit Ioan fraţilor noştri că el şi fratele lui Teodor au fost izbăviţi de înec cu rugăciunile lui. Am auzit, de asemenea că la mormântul lui s-au mai făcut şi alte semne şi minuni. El a plăcut lui Dumnezeu şi noi suntem martorii vieţii lui virtuoase, fiindcă acest fericit părinte a vieţuit nu puţină vreme cu noi la mănăstirea Kirilovsk. De aceia vă şi dăm acest sfat duhovnicesc: nu vă lipsiţi de un asemenea dar, grăbiţi-vă să-l aduceţi la voi pe preacuviosul şi fericitul Savatie, ca moaştele lui să se afle acolo unde s-a ostenit mulţi ani“. O asemenea scrisoare se potrivea de minune cu dorinţa lui Zosima şi a fraţilor lui din Soloveţ. Pregătind corabia, ei au pornit sub vânt bun spre ţărmul mării. Ajungând la râul Vaga şi deschizând mormântul preacuviosului Savatie au găsit moaştele lui neputrezite, până şi hainele lui erau întregi, iar în aer s-a răspândit o mireasmă dulce. În cântări sfinte, călugării au adus racla pe corabie şi cu vânt prielnic au ajuns cu bine la mănăstire. Pentru început, cinstitele moaşte au fost puse în pământ, dincolo de altarul bisericii Adormirii şi deasupra lor a fost ridicat un paraclis. Mulţi dintre cei bolnavi, venind aici cu credinţă, se vindecau cu rugăciunile preacuviosului.
Părintele Zosima se ruga în fiecare noapte singur în paraclis şi adesea zorile îl găseau aici rugându-se. Negustorul Ioan, care a participat la înmormântarea lui Savatie, şi cu fratele său Teodor, având către dânsul o dragoste deosebită, i-a pictat chipul şi împreună cu alte daruri i l-a oferit egumenului Zosima. Primind cu evlavie şi sărutând chipul întemeietorului Soloveţului, părintele Zosima a aşezat icoana în paraclis, rugându-se preacuviosului cu următoarele cuvinte: „cu toate ca ai sfârşit viaţa vremelnică cea în trup, nu te îndepărta, însă, de la noi cu duhul; îndrumă-ne pe noi la Hristos Dumnezeu, povăţuindu-ne a păzi poruncile Lui, ca purtându-ne crucea, să-I urmăm Stăpânului nostru. Având îndrăzneală către Hristos şi Prea Curata lui Maică, fii rugător şi mijlocitor nouă, nevrednicilor, care trăim în această mănăstire şi pe care tu o conduci. Fii ajutătorul şi ocrotitorul obştii noastre în faţa lui Dumnezeu, ca noi, prin rugăciunile tale, să petrecem netulburaţi de duhuri necurate şi oameni răi, preamărind pe Prea Sfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt“.
Aşezarea călugărilor în insula pustie, întemeierea şi dezvoltarea mănăstirii a aţâţat mânia multor oameni lacomi şi răi. Mulţi dintre locuitorii Careliei, de asemenea dintre coloniştii boierilor şi slujbaşilor lor, ajungând pe insulă pescuiau în lacuri iar celor de la mănăstire le interzicea să prindă peşte, întrucât ei se considerau stăpânii şi proprietarii insulei Soloveţ. Iscându-se ceartă între ei, îi jigneau pe părintele Zosima şi pe călugări cu cuvinte de ocară, făcându-le diferite supărări; încă îi mai ameninţau şi cu distrugerea mănăstirii şi alungarea călugărilor. Preacuviosul egumen s-a hotărât să plece la Novgorod, la arhiepiscopului Teofil, să-i ceară ajutor şi apărare. Sosind la Novgorod, preacuviosul Zosima a fost primit cu bunăvoinţă de arhiepiscop, care l-a sfătuit să-şi facă cunoscute trebuinţele sale boierilor mai mari care cârmuiau oraşul. Zosima a trecut pe la fiecare dintre ei şi i-a rugat să nu permită distrugerea mănăstirii; toţi oamenii înstăriţi ai oraşului i-au făgăduit sprijinul lor. Dar, dintre toţi boierii Novgorodului, în vremea aceea, se distingea prin bogăţie şi influenţă Marta Boreţkaia. Coloniştii şi slugile ei pricinuiau adesea mari neajunsuri mănăstirii Soloveţ. Auzind de egumenul din Soloveţ şi având un cui împotriva lui, în urma celor auzite de la casnicii ei, ea a poruncit să-l alunge cu necinste de la casa sa. Cu răbdare şi umilinţă, preacuviosul a îndurat această ruşine, spunând ucenicilor săi ca o proorocie: „va veni vremea când locuitorii casei acesteia n-au să mai umble prin curtea ei; uşile casei se vor încuia şi n-au să se mai deschidă; curtea aceasta se va pustii“.
Văzând bunăvoinţa boierilor faţă de mănăstire, arhiepiscopul i-a adunat la sine şi din nou le-a înşirat toate relele pricinuite mănăstirii de oamenii veniţi de pe aiurea şi i-a convins să dea ajutor mănăstirii. Egumenul a primit de la boierii binevoitori multe daruri pentru nevoile mănăstirii, dintre care amintim: vase bisericeşti, veşminte sfinte, aur, argint, pâine, şi altele. În curând avea să se căiească şi Marta pentru că l-a urgisit pe Preacuvios şi, dorind să-şi micşoreze vina, l-a poftit să ia masa la dânsa acasă. Părintele Zosima a răspuns invitaţiei fără mânie şi când a intrat în casa boieroaicei, a fost primit cu cinste de însăşi stăpâna casei şi de întreaga sa familie şi pus la loc de cinste. Toţi mâncau şi se veseleau, desfătându-se lumeşte, numai Preacuviosul, din obişnuinţă, şedea tăcut şi abia gusta din cele ce i se aduseseră înainte. Uitându-se la oaspeţi cu uimire, a lăsat privirile în jos. Privind şi a doua şi a treia oară, el a văzut una şi aceiaşi imagine: şase dintre cei mari şedeau fără cap. Înţelegând ce înseamnă această arătare, preacuviosul a lăcrimat şi oftând, n-a mai putut să guste nimic din cele oferite, cu toate că oaspeţii îl îndemnau stăruitor. După prânz, Marta şi-a cerut iertare de la părintele Zosima, dăruind mănăstirii mult pământ.
Când Preacuviosul a ieşit din casă, ucenicul lui, Daniel, l-a întrebat ce anume îl tulburase şi de ce îi curgeau lacrimile în timpul mesei. Părintele Zosima a tălmăcit vedenia sa, arătând că cei şase boieri vor fi decapitaţi, rugându-l pe acesta să nu spună nimănui nimic. La puţin timp de la întoarcerea Preacuviosului în mănăstire, s-a împlinit proorocia din timpul prânzului referitoare la pustiirea casei. Smerind pe locuitorii Novgorodului, marele cneaz Ioan al III-lea a poruncit ca cei şase boieri să fie decapitaţi, adică tocmai acei boieri cu care luase prânzul preacuviosul Zosima şi pe care îi văzuse fără cap. Marta Boreţkaia a fost trimisă în surghiun. Averea ei a fost prădată, casa şi curtea au rămas pustii. Ajungând la adânci bătrâneţi şi simţind apropierea sfârşitului, preacuviosul Zosima a început să se pregătească pentru trecerea la veşnicie. Şi-a făcut un sicriu la care se uita adeseori cu lacrimi, amintindu-şi de moartea sa. Când s-a îmbolnăvit, a chemat pe toţi fraţii şi le-a spus: „Iată eu plec din această lume, iar pe voi vă dau în grija milostivului Dumnezeu şi a Prea Curatei Maicii Sale; spuneţi pe cine doriţi să aveţi egumen în locul meu?“ La aceste cuvinte ucenicii şi-au arătat dragostea faţă de învăţătorul lor. Printre lacrimi, toţi spuneau egumenului lor care era pe moarte: „noi dorim să fim îngropaţi cu tine, părintele nostru, dar lucrul acesta nu-i în puterile noastre. Acel care ţi-a vestit ţie plecarea din viaţa acesta, Hristos Dumnezeul nostru, El ne va da prin tine un îndrumător care ne va povăţui spre mântuire. Fie peste noi binecuvântările şi rugăciunile tale; precum te-ai îngrijit de noi întru această viaţă, nu ne lăsa pe noi orfani nici după mutarea ta la Dumnezeu“. Preacuviosul le-a răspuns: „eu v-am spus, copii, că vă încredinţez pe voi în mâinile Domnului şi ale Prea Curatei Lui Maici; deci, dacă în privinţa egumenului, vă lăsaţi în nădejdea lui Dumnezeu, a Prea Curatei Maici şi în mine, smeritul, atunci fie-vă vouă egumen Arsenie; el e în stare să conducă mănăstirea şi obştea frăţească“; şi cu aceste cuvinte părintele Zosima a trecut stăreţia în mâinile evlaviosului călugăr Arsenie. „Iată, eu te pun pe tine, frate, ziditorul şi conducătorul acestei sfinte mănăstiri şi a întregii obşti adunate aici din dragoste către Dumnezeu. Ai grijă să nu se piardă ceva din aşezămintele mănăstirii, cum sunt rânduielile slujbelor bisericeşti, hrana şi băutura la trapeză şi alte obiceiuri mănăstireşti, pe care eu le-am întocmit; fie ca toate acestea să rămână întregi şi nezdruncinate. Domnul să călăuzească paşii voştri spre împlinirea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Prea Curatei Doamne şi Stăpânei noastre Fecioara Maria, ale tuturor sfinţilor şi ale plăcutului Său, preacuviosul Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi de sfaturile celui viclean şi să vă întărească întru dragoste frăţească. Deşi mă despart de voi cu trupul, întorcând ce suntem datori firii, dar cu duhul voi petrece necontenit cu voi. Veţi şti că eu voi afla îndrăzneala înaintea Domnului prin aceea că mănăstirea se va mări şi se vor aduna mulţi fraţi. Acest loc va înflori duhovniceşte şi de cele de trebuinţă nu veţi duce lipsă“.
Spunând toate acestea fraţilor, le-a dat cea de pe urmă sărutare, i-a binecuvântat şi cu mâinile întinse s-a rugat pentru mănăstire, pentru turma sa duhovnicească şi pentru sine. În sfârşit, făcându-şi cruce a spus: „pace vouă“. După aceea, înălţându-şi ochii ce se stingeau, a zis: „Stăpâne, iubitorule de oameni, învredniceşte-mă pe mine să stau de-a dreapta Ta, când vei veni cu slavă să judeci vii şi morţii şi vei răsplăti pe fiecare după faptele lui“. După acestea preacuviosul Zosim s-a culcat pe patul său şi şi-a dat sufletul lui Dumnezeu, pentru Care s-a ostenit în întreaga sa viaţă. Aceasta s-a petrecut pe 17 aprilie 1478. Săvârşind slujba de prohodire, călugării şi-au îngropat stareţul în sicriul pe care singur şi l-a făcut, lângă altarul bisericii Schimbării la faţă, după care au ridicat deasupra mormântului un paraclis unde au pus şi sfinte icoane. Toţi credincioşii care îşi îndreptau rugăciunile către preacuviosul primeau uşurare în supărările pe care le aveau şi chiar tămăduire de boli. Soborul din Moscova, care s-a ţinut în timpul mitropolitului Macarie, în 1547, a rânduit ca, dimpreună cu alţi sfinţi părinţi, să se cinstească şi amintirea preacuviosului Zosima în ziua morţii lui, 17 aprilie. La 8 august 1566, sfintele lui moaşte, alături de cele ale cuviosului Savatie, au fost aduse într-un pridvor anume înălţat în cinstea acestor făcători de minuni. În vremea noastră, moaştele preacuviosului Zosima se găsesc într-o raclă frumos împodobită, în biserica Zosima-Zavatieva.
Preacuviosul Gherman, făcătorul de minuni de la Soloveţ
Originea. Simplitatea şi evlavia. Vizitarea insulei Soloveţ. Viaţa de lângă paraclisul de pe râul Vaga. Întâlnirea cu Preacuviosul Savatie. Petrecerea pe insula Soloveţ împreună cu preacuvioşii Savatie şi Zosima. Ostenelile pentru mănăstire. Sfârşitul. Strămutarea sfintelor moaşte în mănăstire. Arătarea preacuviosului.
Preacuviosul Gherman a fost de loc din oraşul Totima. Părinţii lui erau oameni simpli şi evlavioşi, din care pricină Gherman în copilărie n-a învăţat nici măcar să citească, rămânând tot restul vieţii neştiutor de carte. Dar mintea şi inima lui, chiar şi fără şcoală şi cărţi au fost învăţate după asprele rânduieli ale moralei şi evlaviei creştine. Încă din tinereţe, se străduia să-I placă lui Dumnezeu şi se îngrijea de mântuire; iar când a ajuns în floarea vârstei, s-a dedicat pe deplin slujirii lui Dumnezeu, făcându-se călugăr. Zvonurile că insula Soloveţ este foarte potrivită pentru viaţa pustnicească l-au atras şi pe el pe malul Mării Albe şi, în vara anului 1428, se pare, împreună cu pescarii, a vizitat aceste locuri ale viitoarelor sale nevoinţe pustniceşti. Cu toate că această insulă răspundea năzuinţelor lui sufleteşti, de linişte adâncă, el nu s-a hotărât să locuiască singur acolo. La sfârşitul verii, Gherman s-a întors cu pescarii pe litoralul Pomoviei şi, stabilindu-se acolo, se ostenea în post şi rugăciune la paraclisul de pe râul Vaga. Dar cunoscând şi iubind tot mai mult insula Soloveţ, preacuviosul Gherman s-a făcut tovarăşul primilor locuitori ai acesteia: preacuvioşii Savatie şi Zosima. Plecând din mănăstirea Valaam în căutarea unui loc mai singuratic, monahul Savatie, cuprins de focul dragostei dumnezeieşti şi al smeritei înţelepciuni, s-a îndreptat spre marea Albă cu dorinţa de neclintit să ajungă pe insula Soloveţului. Pe râul Vaga el s-a întâlnit cu preacuviosul Gherman, de la care a aflat şi mai multe despre viaţa pustnicească de pe insulă. Pregătindu-şi o luntre, merinde şi unelte pentru lucrarea pământului, călugării au ajuns pe insulă şi şi-au înjghebat o chilie la o verstă de mal. Aici au fost mângâiaţi cu o arătare dumnezeiască, care proorocea lucruri ce aveau să se întâmple mai târziu pe insulă. Aici s-au sălăjluit mai apoi un pescar cu soţia sa. Într-o duminică, cuviosul Savatie a auzit un plânset şi strigăte, iar atunci când cuviosul Gherman s-a îndreptat spre locul unde se auzea plânsetul, a întâlnit o femeie care, cu lacrimi, i-a povestit că doi tineri luminoşi au bătut-o, poruncindu-i să părăsească insula, pentru că după voia lui Dumnezeu e rânduită numai pentru călugări. După întâmplarea aceea, pescarul şi soţia sa au plecat de pe insulă. Traiul de obşte al preacuvioşilor Gherman şi Savatie a durat câţiva ani. Acesta s-a sfârşit prin moartea preacuviosului Savatie, care s-a petrecut în lipsa lui Gherman, pe când era plecat după alimente pe râul Onega. După moartea lui Savatie, Gherman a găsit un alt râvnitor pentru viaţa pustnicească în persoana tânărului Zosima, pe care l-a convins cu povestirile sale despre insula Soloveţ. Pustnicii au venit în 1436 pe insulă şi s-au instalat aproape de lacul cu apă dulce. Preacuviosul Zosima şi-a ridicat pentru sine o chilie, iar numai la o jumătate de verstă de el, Gherman şi-a făcut un bordei. Din acest moment preacuviosul Gherman devine locuitorul insulei şi tovarăşul de rugăciune al preacuviosul Zosima, precum şi un ajutător plin de râvnă în întemeierea mănăstirii. Deşi era un om necărturar, dar convins că viaţa marilor pustnici e plină de învăţătură, mai târziu Gherman a poruncit clericilor să scrie toate câte a văzut el, în timp ce era în viaţă preacuviosul Savatie, ca şi tot ce s-a petrecut cu el în viaţa de pe insulă şi despre alte întâmplări din viaţa fericiţilor părinţi. Astfel de însemnări, multe la număr, le-a folosit ucenicul preacuviosului Gherman, Dositei, când a scris viaţa preacuvioşilor Zosima şi Savatie. Mai bine de 50 de ani a pustnicit pe insula friguroasă, străduindu-se cât mai mult să fie de folos mănăstirii. Şi în timpul vieţii lui Zosima şi după moartea acestuia, umbla de multe ori pe ţărm pentru trebuinţele mănăstirii. Iubind prea mult mănăstirea, nu se uita niciodată la primejdia care venea din partea mării, adeseori înşelătoare, şi nici la greutăţile inerente bătrâneţilor lui neputincioase. Moartea însăşi l-a surprins în timpul slujbei pentru mănăstire. Pe timpul lui Arsenie, succesorul lui Zosima, preacuviosul Gherman a fost trimis la Novgorod, pentru treburi mănăstireşti. Simţindu-şi sfârşitul, pe când se afla la mănăstirea Sfântului Antonie Râmleanul, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, în pace şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.
Ucenicii lui i-au purtat trupul spre mănăstirea Soloveţ, dar din cauza drumurilor desfundate l-au lăsat pe malul râului Sviri, lângă capela din satul Havronina. După patru ani, pe când era egumen Isaia, fraţii au hotărât să aducă sicriul preacuviosului Gherman în mănăstirea Soloveţ. Săpând în pământ şi descoperind mormântul, cei trimişi au găsit moaştele neputrezite. Sicriul a fost întâmpinat în mănăstire cu multă evlavie şi l-au îngropat aproape de altar, în partea dreaptă a bisericii Sfântul Nicolae, în rând cu moaştele preacuviosului Savatie. Mai târziu, pe locul unde a fost înmormântat preacuviosul Gherman a fost ridicat un paraclis, iar în anul 1860 o biserică din piatră, care îi portă numele. Tradiţia consemnează ştirea despre arătarea Preacuviosului Gherman preotului Grigorie din vechea Totima, după care, în anul 1602, acest preot a compus un tropar Preacuviosului, pictând chiar o icoană, unde este înfăţişat împreună cu Sf. Zosima şi Savatie. Cei care atingeau acesta icoană se tămăduiau de boli grele.
Cinstirea preacuviosului Gherman se face local din anul 1692 în mănăstirea Solovătului, la 30 iulie, potrivit gramatei de binecuvântare a lui Ioachim, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia.
Preacuviosul Elisei Sumleanul
Timpul vieţuirii. Lipsa de informaţii. Boala. Schima. Ispita. Furtuna. Sosirea în Suma. Sfârşitul. Mormântul Preacuviosului.
Preacuviosul Elisei a trăit şi s-a nevoit în mănăstirea Solovăţului într-o perioadă apropiată de cea a preacuviosului Zosima şi se pare că a fost confratele lui în luptele ascetice. Durata de timp în care s-a nevoit în mănăstire a fost destul de îndelungată fiindcă despre minunile pe care le-a săvârşit preacuviosul Zosima asupra lui Elisei se aminteşte de către egumenul Vasian, care a stăreţit după 40 de ani de la moartea lui Zosima, despre ale cărui minuni a aflat de la un bătrân confrate întru ascultare cu Elisei. Din viaţa lui Elisei ne este cunoscută numai o faptă săvârşită de el înainte de moarte, în care s-a exprimat clar marea evlavie a bătrânului şi ajutorul dintru înălţime, care l-a luminat pe el prin mijlocirea preacuviosului Zosima.
Patru fraţi: Elisei, Daniel, Filaret şi Savatie se trudeau, cu binecuvântarea stareţului, pe râul Vaga, la cotul Zoloţa, la 60 de verste depărtate de mănăstire. Într-o zi, pe când ei dregeau mrejele, Daniel, fie prin descoperire de la Dumnezeu, fie după alte semne exterioare, a început să-i spună lui Elisei: „Zadarnic te munceşti, frate, cu repararea acestor mreje, n-ai să apuci să prinzi cu ele peşte, căci ţi s-a apropiat moartea şi pescuitul pentru tine a luat sfârşit“. La auzul acestor cuvinte pe Elisei l-a cuprins spaima şi frica. El a început să se mâhnească şi să se întristeze, nu pentru că se temea de moarte, ci pentru aceea că nu fusese tuns în schima cea mare. În locul acela nu se afla nici un schimnic care ar fi putut să săvârşească asupra lui rânduiala tunderii în monahism. Tristeţea sporea în sufletul bătrânului până la sleirea puterilor. Fraţii, miloşi, îl mângâiau sfătuindu-l să se lase în voia lui Dumnezeu, Care pe toţi îi vede şi-i ocroteşte în chip nevăzut, Care vede şi nevoile lor şi va împlini orice dorinţă care izvorăşte din tot sufletul şi dintr-o inimă curată. Până la urmă, văzând că bătrânului i se face pe zi ce trece tot mai rău, l-au sfătuit să-şi pună singur peste el schima cea mare, rostind cuvintele: „vrednic este“, chemând în ajutor mijlocirea în rugăciune şi binecuvântarea preacuvioşilor Zosima şi Savatie.
Sfatul a fost primit şi împlinit. A sosit noaptea şi bolnavul era culcat în aşternut liniştindu-se şi fraţii care vegheau la căpătâiul lui au aţipit. Când s-au deşteptat din somn, bolnavul lipsea din chilie. Pornind în căutarea lui, l-au întâlnit venind din pădure fără schima. La întrebările fraţilor, el le-a răspuns: „o mulţime de draci au intrat în chilie şi au tăbărât peste mine cu multă furie, târându-mă afară şi rupându-mi de pe mine schima. Dar preacuviosul Zosima m-a izbăvit de dânşii“. Schima au găsit-o aruncată într-un copac. Atunci bătrânii au hotărât să-l ducă pe Elisei în Suma (la 60 de verste depărtare), unde se găsea un ieromonah. L-au suit pe cel bolnav în luntre şi au pornit în jos pe râul Vaga. Râul era foarte periculos pentru navigaţie, din cauza multor pietre subacvatice şi a curentului puternic al apei. Totuşi bătrânul îi încuraja spunând: „Nu vă temeţi, aici cu noi este părintele nostru Zosima“. Plutind pe râul Vaga fără necazuri şi ieşind în mare, au ajuns la adăpostul râului Virma. Bolnavului i se făcea din ce în ce mai rău şi se tânguia că va fi lipsit de schima. Din nou s-a făcut noapte; pe Virma bătrânii au schimbat luntrea şi au luat în ajutor nişte vâslaşi. Tocmai când se aflau în mijlocul golfului Suma, s-a stârnit o furtună puternică. Valurile erau cât munţii de înalte, pânzele corăbiei s-au rupt, iar catargul s-a frânt. Valurile smulgeau cu furie vâslele din mâinile luntraşilor şi deasupra s-a lăsat un întuneric atât de mare, încât abea de se vedeau unul cu altul. Toţi erau deznădăjduiţi. Lopătarii cârteau şi-i învinuiau pe călugări, bolnavul însă nu-şi pierdea cumpătul, pe el liniştindu-l vedenia din altă lume. „Nu vă temeţi şi nu vă mâhniţi – le spunea celor din corabie, abia trăgându-şi sufletul – eu îl văd pe părintele nostru Zosima cu noi în corabie; el ne ajută nouă. Toate acestea s-au întâmplat din pizma celui rău care a vrut să-mi piardă sufletul, dar Dumnezeu, pentru rugăciunile preacuviosului Zosima îl va ruşina pe potrivnic“.
Degrab furtuna a început să se liniştească, pe mare s-a făcut tăcere, valurile s-au micşorat, înotătorii s-au văzut în cheiul la care nu mai nădăjduiau să ajungă, aflându-se în voia stihiilor pe timp de noapte, fără catarg şi vâsle. Ajunşi la mal, bătrânii au constatat cu spaimă că bolnavul murise şi bucuria li s-a schimbat în plângere. Cu lacrimi amare strigau către preacuviosul Zosima: „Preacuvioase părinte, prin ce greutăţi am trecut noi, ce nevoi am îndurat pe mare, nădăjduind la rugăciunile tale; şi iată că toate-s de prisos; ce speram să primim n-am primit!“ Dar trecând puţin timp, cel mort a început să se mişte, s-au deschis buzele lui şi a început să vorbească clar şi pe înţeles. Adus în curtea mănăstirii, el a fost tuns în schima cea mare şi s-a învrednicit de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos şi, cerându-şi iertare de la toţi, iarăşi a adormit în Domnul. Trupul său a fost îngropat în latura de sud a altarului Bisericii Sfântul Nicolae. Mulţi ani s-au scurs iar numele lui a fost uitat de mulţi. După aproape o sută de ani, atenţia pentru cel repausat a fost stârnită prin aflarea sicriului în care se afla şi în curând aveau să urmeze arătările preacuviosului şi tămăduirea celor bolnavi prin atingere de moaştele lui. Pentru a se încredinţa de adevărul celor petrecute, în anul 1668 a fost trimis la ostrovul din Suma stolnicul ţarului, Alexandru Sebastianovici Uitrovo, care, după cercetarea cazului, a ridicat deasupra mormântului preacuviosului un paraclis. A doua cercetare a preacuviosului Elisei a urmat în anul 1710, după decretul episcopului Rafael al Novgordului şi a lui Tirs, arhimandritul din Solovăţ. În prezent, mormântul Preacuviosului Elisei se găseşte sub altarul noii Biserici din lemn. Deasupra mormântului este pusă o raclă nouă din lemn cu chipul Preacuviosului pictat pe scândura de sus. Se fac către el rugăciuni şi panahide atunci când credincioşii, o dată cu numele lor, doresc să-i pomenească pe morţii lor. După liturghie, locuitorii Sumei socot de datoria lor să treacă pe la paraclis, ca să se închine preacuviosului. Tot aşa procedează când ies la pescuit pe mare, cerându-i rugăciunile şi binecuvântarea. Arătări şi vindecări se fac şi acum pentru aceia care vin aici cu credinţă. Pomenirea Preacuviosului Elisei se face în iulie, în ziua a 14-a.
Fericitul Teodorit, luminătorul loparilor
Originea. Educaţia. Tunderea. Ierodiaconia. Pelerinajul pe la mănăstiri. Întoarcerea. Propăvăduirea la lopari. Ieromonah. Egumen. Arhimandrit. Întemniţarea. Vizita la Ţarigrad. Sfârşitul.
Fiind de origine din Rostov, Teodorit a plecat din casa părinţilor săi la mănăstirea Soloveţ şi, după un an, când abia împlinise 14 ani, a primit tunderea în monahism şi a fost rânduit sub ascultarea înţeleptului bătrân, părintele Zosima. Teodorit a slujit în mănăstire 15 ani şi deprinzând multă înţelepciune duhovnicească, se întărea prin toate faptele cele bune. Atunci el a fost hirotonit, de arhiepiscopul Novgorodului, ca ierodiacon şi, petrecând încă un an cu bătrânul său, şi-a cerut de la el învoire ca să viziteze şi alte mănăstiri. Mai întâi de toate, el şi-a îndreptat paşii către preacuviosul Alexandru Svirski, care l-a primit cu multă bucurie, adresându-i-se, când la întâmpinat, pe nume. După aceea, mergând şi pe la alte mănăstiri, s-a aşezat în mănăstirea Kirilo-Beloozersk, unde l-a întâlnit pe bătrânul Serghie şi pe alţi sfinţiţi părinţi. Petrecând doi ani în mănăstirea Kirilovsk, el s-a retras în pustia care înconjoară această mănăstire, întâlnindu-l aici pe Porfirie, fostul stareţ al mănăstirii Serghiev între anii 1521–1534, pe Artemie, Ioasaf şi alţi pustnici cu o trăire aleasă, deacum îmbătrâniţi în ostenelile pustniceşti. Vieţuind aici aproape patru ani de zile, el a primit o scrisoare de la învăţătorul său duhovnicesc, prin care, acela, simţindu-şi sfârşitul apropiat, îl chema la sine. Nici greutăţile drumului şi nici distanţa cea mare nu l-au împiedicat pe Teodorit să se întoarcă la sfătuitorul său, ca să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute în cărunteţile lui sfinţite, ca apoi să-l slujească timp de un an până la fericitul lui sfârşit. După aceasta Teodorit s-a hotărât să îmbrăţişeze misiunea de apostol, astfel că s-a îndreptat în delta râului Cola, în pământul loparilor sălbateci. El a cunoscut limba acestora încă de pe când se afla la mănăstirea Solovăţ, unde, aşa cum rezultă din viaţa preacuvioşilor Zosima şi Savatie, mulţi străini din vecinătate, precum ijorii, ciudii, loparii, caianii, murmanii veneau în mănăstirea preacuvioşilor, se botezau şi se călugăreau. Loparii erau cei mai întunecaţi dintre închinătorii la idoli. Ei se închinau la idoli din piatră, la lilieci, la şerpi şi la diferite reptile, mâncau ce era mai spurcat şi mai mizerabil, nu cunoşteau viaţa din sate şi oraşe, trăind în familii aparte. Aceştia erau oameni simpli la care sămânţa cuvântului dumnezeiesc ar fi putut aduce roade bune. Teodorit a tradus câteva rugăciuni din slavonă în limba loparilor şi i-a învăţat adevărurile de credinţă. În această misiune de iluminare şi creştinare a loparilor, i-a venit în ajutor bătrânul Mitrofan. Timp de douăzeci de ani s-a ostenit Teodorit în această lucrare sfântă. Plecând la Novgorod, el a fost hirotonit ieromonah şi a fost un timp oarecare duhovnicul mitropolitului; întorcându-se din nou la lopari, el a întemeiat o mănăstire, dar a fost silit de unii dintre călugări să părăsească mănăstirea, fiindcă nu se împăcau cu regulile aspre de vieţuire monahală întocmite de el. La plecarea lui a lăsat printre lopari aproape două mii de suflete botezate.Plecând în regiunea Novgorodului, el a fost timp de doi ani egumen la o mănăstire. După aceea, fiind chemat la Moscova, a fost numit arhimandrit la mănăstirea Spaso-Eftimiev din Suzdal. În calitate de arhimandrit, Teodorit a păstorit această mănăstire până în anul 1554. La uneltirile complicilor eretici ai lui Başkin, a fost întemniţat timp de doi ani în mănăstirea Kirilo-Beloozersc. Eliberat din închisoare, a petrecut câtva timp în mănăstirea din Iaroslav, de unde, în anul 1558, a fost chemat la Moscova şi trimis de ţarul Ioan Vasilievici cel Groaznic la patriarhul Ţarigradului, într-o misiune legată de problema încoronării. Întorcându-se din călătoria sa, Teodorit a adus ţarului o epistolă de răspuns de la patriarh, pentru care i-au fost dăruiţi 300 de arginţi şi o şubă din piei de samur. Fiind neiubitor de argint, Teodorit şi-a oprit numai 25 de arginţi şi când ţarul i-a trimis şuba, el a vândut-o, banii obţinuţi împărţindu-i săracilor, iar el retrăgându-se spre liniştire în mănăstirea Priluţk din gubernia Vologda. De aici a făcut două vizite loparilor creştinaţi de el. După mulţi ani de nevoinţe şi osteneli duhovniceşti a adormit în pace somnul de veci la locul tunderii sale, în mănăstirea Solovăţ, şi a fost înmormântat în partea de sud a catedralei Schimbării la faţă. Deasupra mormântului s-a păstrat până în zilele noastre pe o lespede albă din piatră următoarea inscripţie: „Anul 7079 (1571), august în 17 zile s-a pristăvit robul lui Dumnezeu, sfinţitul arhimandrit al mănăstirii Spaso-Eftimiev din Suzdal, călugărul sfinţit Teodorit, tuns în monahism în Solovăţ“. Pentru misiunea lui de creştinare, Biserica i-a acordat titlul de fericit.
Preacuviosul egumen Filip, mai apoi mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia
Originea. Educaţia. Slujirea la curte la 5 iulie 1537. Retragerea din Moscova. Ascultarea. Călugăria. Sihăstria. Egumenia. Îmbunătăţirea gospodăriei din mănăstire. Clădirile. Zidirea catedralei Adormirea Maicii Domnului. Punerea temeliei catedralei „Schimbarea la faţă“. Administrarea comunelor. Pildă de călugărie. Alegerea ca mitropolit. Înscăunarea. Amintiri despre mănăstirea Soloveţ. Dialogul cu ţarul. Mângâierea celor suferinzi. 21 martie şi 21 iulie, anul 1568. Procesul. Judecata din 8 noiembrie. Ultima mângâiere a ţarului. Închiderea în temniţă. Dizgraţia Colâcevişilor. Închiderea în mănăstirea Ortoci. Rugăciunea înainte de moarte. Sfârşitul mucenicesc. Pedepsirea clevetitorilor. Aducerea sfintelor moaşte în mănăstirea Soloveţ. Cinstirea. Aducerea sfintelor moaşte Ia Moscova.
În mănăstirea Solovăţului a primit o aleasă formare duhovnicească şi a fost călugărit marele luminator al Bisericii Ruse, pe care a împodobit-o cu cununa de martir, Sfântul Filip, mitropolitul Moscovei. În această mănăstire el nu numai că a deprins nevoinţele duhovniceşti, dar mulţi ani la rând, fiind cel mai iscusit şi mai încercat, a îndrumat şi pe alţi călugări pe calea mântuirii în calitatea sa de egumen. De aceea, pe bună dreptate, mănăstirea Solovăţ îl socoate printre asceţii săi vrednici de o desebită dragoste şi cinste.
Acest mare bărbat al Bisericii se trăgea din casa Colâcevicilor, fiind de viţă de nobili. Tatăl lui era omul apropiat al marelui cneaz Vasili Ivanovici, iar mama, Varvara, se distingea prin evlavie şi iubire de săraci. La 11 februarie 1507 li s-a născut primul copil pe nume Teodor. Părinţii au purtat o grijă deosebită pentru educaţia fiului lor şi îndată ce a împlinit vârsta de 7 ani au început să-l înveţe carte, după obiceiul din vremea aceea, de pe cărţi bisericeşti. La şcoala, unde a fost dat să înveţe, copilului i-a plăcut îndeosebi lectura duhovnicească şi de la o vârstă destul de fragedă s-a arătat nespus de cuviincios.
După moartea marelui cneaz Vasile Ivanovici, Teodor a intrat în slujbă la soţia acestuia, Elena. Starea lui era minunată: regenta îl mângâia, iar prinţul Ioan al IV-lea îl considera ca pe unul dintre prietenii săi apropiaţi. Dar inima lui Teodor nu era stăpânită de dorinţa de slavă şi strălucire lumească, căci el nu era chemat pentru lume. La 5 iulie 1937, în duminica a treia după Cincizecime, venind la catedrală, a auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie: „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul“ (Matei 6,24). Desigur, aceste cuvinte Teodor le auzise nu numai o dată, dar acum ele au avut o influentă binefăcătoare asupra lui şi inima i s-a umplut de iubire dumnezeiască. Atunci, el a hotărât să se lepede de tot ce e lumesc, să se retragă în pustie şi acolo să-I slujească lui Dumnezeu.
Teodor şi-a pus în gând să fugă pentru totdeauna departe de lume şi de plăcerile ei. Tot cugetând încotro să meargă i-a venit în minte mănăstirea Solovăţ, care se afla pe o insulă sălbatică în Marea rece a Nordului, despărţită de lume chiar prin natură. Şi-a amintit şi de faptele întemeietorilor ei – preacuvioşii Savatie, Zosima şi Gherman, care au dus creştinismul şi în părţile îndepărtate ale nordului, într-acolo s-au îndreptat toate gândurile tainice ale evlaviosului Teodor. Pregătindu-se pentru o cale lungă, el s-a închinat la Sfintele moaşte din Moscova, rugându-se: „Doamne Dumnezeule, Mântuitorul meu şi Ocrotitorul vieţii mele, îndreptează-mă pe calea Ta, ca să merg după adevărul Tău“. Apoi aşteptând momentul potrivit, în mare taină, ca să nu-l ştie nimeni, a îmbrăcat în locul veşmintelor scumpe de curtean un caftan sărăcăcios, precum purtau oamenii din popor, şi a plecat din Moscova, îndreptându-se spre nord, rătăcind pe cărări pustii şi necunoscute de el.
Teodor a ajuns la lacul Onega, în unul din numeroasele sate de pe litoral – Huji, în care s-a oprit să facă un popas, dar, poate, şi ca să-şi piardă urma; el a fost găzduit din toată inima de un bun sătean pe nume Subeta. Drumul lung până la insula Solovăţ şi, desigur, lipsa mijloacelor ca să-şi poată continua călătoria, l-au determinat pe Teodor să se folosească de ospitalitatea lui Subeta. Dar nedorind să fie povară aceluia care l-a găzduit, a preferat să-şi câştige pâinea muncind cu propriile-i mâini, împlinind cu sârguinţă orice lucrare i se cerea. În curând, Teodor i-a câştigat încrederea gazdei şi acesta i-a încredinţat păzirea oilor sale. În asemenea îndeletniciri a petrecut destul timp. Modul de viaţă a schimbat înfăţişarea străinului care se deprinsese cu munca la ţară, neobişnuită până atunci pentru el, încât cu greu mai recunoşteai pe curteanul de altă dată în ciobanul din sat. A sosit toamna şi furtunile, mai târziu şi gheţarii, care au întrerupt comunicarea cu insula Solovăţ pentru toată iarna. Luându-şi rămas bun de la stăpânul său, Teodor s-a îndreptat către ţinta călătoriei sale. În acest timp, părinţii lui, căutându-l mult şi fără folos peste tot, îl plângeau ca pe un mort.
Egumenul din Solovăţ şi obştea l-au primit cu dragoste pe străin. Neluând în seama sângele lui nobil, a fost orânduit printre ascultătorii ce se osteneau în mănăstire. Teodor îşi împlinea cu supunere toate îndatoririle încredinţate lui şi neslăbind în râvnă, a petrecut un an şi jumătate în ascultări grele. „Era uimitor să vezi – relata un cronicar al vieţii sale – cum acest tânăr, fiul unor oameni de neam nobil, educat în desfătări şi odihnă, se dedea la munci grele: tăia lemne, lucra pământul în grădină, căra pietre, ridica greutăţi în timpul pescuitului şi toate le făcea cu tragere de inimă, ba chiar şi la moară lucra cu sârguinţă. Se întâmpla ca el să sufere de la oameni mai puţin înţelepţi înjosiri şi bătăi, dar, imitându-L pe Hristos Dumnezeu, toate le îndura cu smerenie şi nimeni nu ştia al cui este şi de unde vine. În acelaşi timp, Teodor urmărea cu atenţie viaţa călugărilor din Solovăţ, şi-i uimea pe toţi prin hotărârea cu care căuta să-i urmeze, tăind de la sine plăcerile lumeşti; în sfârşit, aprinzându-se din ce în ce mai tare de focul dumnezeieştii iubiri, el a căzut la picioarele egumenului şi al obştei cu rugămintea să-l numere şi pe el în turma de oi cuvântătoare. Cunoscându-i din purtare bunele lui intenţii, egumenul şi călugării au primit cu dragoste rugămintea lui. Teodor a fost tuns şi s-a numit Filip. Noul călugăr a fost dat sub ascultarea naşului său de călugărie, Ieromonahul Ioan, om de înaltă trăire duhovnicească, care fusese în tinereţile sale ucenicul preacuviosului Alexandru Svirski. Filip s-a instalat în chilia evlaviosului bătrân, deprinzând de la el toată virtutea. Ziua o petrecea în post şi ascultare, iar noaptea în rugăciune, uitând adeseori de somn. Ioan se bucura mult pentru ucenicul său, prezicând către fraţi viitorul lui: „Acesta va fi egumen în mănăstirea noastră“. Printre altele, Filip a fost numit supraveghetor al fierăriei mănăstirii; îndeplinea aici diferite munci grele, petrecea mai tot timpul în faţa focului, care îi aducea în minte focul gheenei. Dacă era trimis la brutărie, nu lenevea nici aici, ci cu bucurie căra apă şi lemne, venind la slujbele dumnezeieşti după prima bătaie a clopotelor. Domnul a preamărit smerenia ostenitorului: în catedrala Schimbării la faţă a Domnului şi acum se vede icoana Maicii Domnului, „Chipul Pâinii“, care i s-a arătat lui Filip pe când făcea ascultare la brutărie, aceasta însemnând că nu înălţimea slujirii, ci împlinirea cu inimă curată a ceea ce ni s-a încredinţat ne apropie pe noi de Dumnezeu; în sfârşit, a fost pus să facă ascultare în biserică şi ca paracliser aici de asemenea el s-a învrednicit de lauda, cinstea şi dragostea tuturor. Dar Filip se temea fie şi de umbra slavei omeneşti, de aceea, în sufletul lui smerit, s-a născut dorinţa de liniştire în pustie. Astfel, el s-a retras din mănăstire în adâncul insulei, într-o pădure sălbatică, de nepătruns. Acolo, sleindu-şi trupul şi biruindu-şi cugetele viclene, s-a consacrat întru totul rugăciunii prin convorbire neîncetată cu Unul Dumnezeu. Prelungă şi grea a fost asceza lui. Deşi se obişnuise să cugete la Dumnezeu în liniştea pustiei, el s-a întors la mănăstire, ca să se nevoiască cu ceilalţi fraţi. Evlaviosul egumen se mângâia având un asemenea ucenic şi apropriindu-şi-l, şi l-a făcut locţiitorul său în diferite sectoare ale administraţiei. Filip era mâna lui dreaptă şi sprijinul bătrâneţilor lui. Cu dragoste sfioasă de fiu supus şi ascultător, îl ajuta pe bătrân în boală şi îl mângâia în necazuri. În anul 1548, simţindu-şi sfârşitul aproape şi văzând calităţile lui Filip, Alexei îi dădu de înţeles acestuia că dorinţa lui ar fi să-i transmită egumenia. Filip însă nici nu dorea să audă de funcţia care i se propunea; nici îndemnurile lui Alexei, nici rugăminţile fraţilor nu aveau asupra lui nici un efect. Lăudând în sinea sa smerenia celui ales, egumenul dorea mai aprig să învingă împotrivirea lui. Atunci, i-a chemat la sine pe călugări şi tot vorbindu-le despre bătrâneţile şi neputinţele sale, i-a întrebat: „pe cine aţi dori voi să aveţi egumen?“ Toţi, într-un glas, au răspuns că nimeni nu se poate asemăna cu Filip ca trăire, pricepere şi înţelepciune. Atunci Filip n-a mai putut să se împotrivească alegerii unanime.
Egumenul l-a trimis pe el cu câţiva fraţi la Novgorod, la arhiepiscopul Teodosie, cu o epistolie despre care aceasta fusese înştiinţat din timp. „De ce nu-l văd pe el printre voi?“ – i-a întrebat arhiereul, când i s-au prezentat singuri cu epistola, fără Filip. La întâlnirea care a avut-o cu Filip, arhiepiscopul Teodosie a apreciat la acesta o minte ascuţită şi luminată şi o bogată practică duhovnicească. Hirotonindu-l preot, i-a înmânat şi o cârjă de egumen. Primind de la arhiereu diverse obiecte de cult, iar de la mireni milostenie bogată, cei din Solovăţ, împreună cu noul egumen s-au întors la mănăstire.
Bătrânul egumen Alexei şi întreaga obşte a mănăstirii l-au întâmpinat solemn pe Filip pe punte şi făcând drumul crucii până la catedrală, l-au invitat înăuntru, poftindu-l să se aşeze pe locul său. După ce s-a citit gramata arhiepiscopului, noul egumen le-a dat fraţilor primul cuvânt de învăţătură şi le-a propus preoţilor şi diaconilor să se pregătească de dumnezeiasca slujbă. La 17 august 1548, Filip a slujit prima sa liturghie cu întreg soborul. Dar nici acum nu se hotărî să ia asupra sa toată răspunderea şi văzându-l pe Alexei că se simţea mai bine, l-a rugat pe bătrân să păstorească mai departe obştea, promiţându-i supunere deplină. Măcar că era împotriva voinţei sale, Alexei a luat din nou conducerea, iar Filip s-a retras în pustia lui iubită şi cu mult mai aspră ca înainte a fost înstrăinarea lui.
Aşa s-a mai scurs un an şi jumătate până ce Alexei s-a sleit de puteri. Filip a fost din nou chemat la conducerea mănăstirii. Înmormântându-l pe bătrân, la dorinţa celorlalţi călugări, Filip a luat din nou asupră-şi cârmuirea lor, nevoindu-se cu şi mai multă asprime, dând prin aceasta o pildă demnă de urmat nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, depăşind prin nevoinţe pe oricare dintre fraţi.
Egumenia lui Filip a durat optsprezece ani, socotind din ziua când a fost numit, până ce a fost chemat la mitropolia Moscovei şi a toată Rusia şi s-a întipărit în memoria obştii mănăstirii Solovăţ; acolo cu adevărat aveau să strige pietrele, dacă oamenii cumva ar fi tăcut; întru toate s-a întipărit pecetea unei clarviziuni înţelepte în ceea ce priveşte buna organizare a obştii prezente şi viitoare. Stăpân gospodar, conducător blajin, povăţuitor înţelept în lucrarea duhovnicească – iată calităţile principale ale Sfântului Filip în calitate de egumen.
Pe timpul acela treburile mănăstirii se aflau într-o stare dificilă: numărul fraţilor se mărise iar mijloacele pentru întreţinere erau modeste; la acestea se adăuga şi faptul că după incendiul din 1538, mănăstirea nu reuşise încă să se refacă. Sursa principală de venit a mănăstirii era extragerea sării şi asupra acestui lucru şi-a îndreptat Filip atenţia, ridicând numărul instalaţiilor la şase. Buna voire a ţarului Ioan Vasilievici s-a manifestat prin aceea că din anul 1548 permitea vânzarea a 10 mii puduri de sare (în loc de 6 tone), fără taxe, şi din banii câştigaţi, s-au făcut cumpărăturile necesare mănăstirii.
Amenajând curtea de vite la 10 verste de mănăstire, pe insula Muxalima, Filip a îmbunătăţit hrana obştii, iar în pădure a înmulţit numărul cerbilor, ca din pielea lor să se facă îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru călugări. Pregătindu-se să ridice clădiri din piatră, în locul celor din lemn care arseseră, el a înălţat o fabrică de cărămidă. A arătat locul de unde trebuie să se taie lemn pentru fabrică şi mănăstire, cu scopul nu numai de a tăia copacii, dar să şi cureţe locul, pentru a da posibilitatea să crească altă pădure. Se făceau drumuri prin păduri, dealuri şi mlaştini, contribuind astfel la popularea insulei; în mănăstire, a fost înfiinţată şi o moară, dar ca să poată să aducă cu roţile ei o cantitate suficientă de apă, egumenul a ales dintre cele 52 de iazuri ale insulei, pe cele mai potrivite ca loc şi calitate a apei şi, unindu-le prin canale, a îndreptat apa spre mănăstire, unde a săpat un iaz mare, care e cunoscut până azi sub numele de lacul sfânt şi care asigura mănăstirea cu apă potabilă. Pentru a indica intrarea în golf, în adâncimea căruia se afla mănăstirea Solovăţ, egumenul a rânduit să se facă un terasament şi pe el să se înalţe nişte cruci înalte. El a zidit în portul insulei Zaiaţ un chei de piatră cu casă de oaspeţi şi o trapeză, iar în mănăstire a ridicat clădiri cu două sau trei etaje pentru chilii.
Cu toate multele griji, Sfântul Filip nu s-a îndoit niciodată de mila şi ajutorul lui Dumnezeu, astfel că în 1552 a început să ridice catedrala mănăstirii cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi un altar lateral cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, precum şi o trapeză destul de încăpătoare. Neavând suficiente mijloace pentru a înfăptui aceste construcţii, egumenul s-a adresat din nou ţarului Ioan al IV-lea, cerându-i ajutor. Acesta a fost destul de darnic faţă de mănăstirea Solovăţ. El a dăruit mănăstirii în anul 1550 plasa Kolejâma, cu sate cu tot şi cu moşii, iar în anul următor, satul de pe litoralul Soroţc, unde la început fusese îngropat preacuviosul Savatie, lângă biserica Sfânta Treime. Pentru ridicarea catedralei Adormirii Maicii Domnului au fost chemaţi cei mai iscusiţi meşteri din Novgorod. În anul 1557, la praznicul Adormirii, Filip a avut fericirea să sfinţească catedrala. Sfârşind cu aceasta, neobositul egumen a anunţat obştea despre intenţia sa de a începe o nouă catedrală închinată Schimbării la Faţă a Domnului. Unii dintre fraţi s-au hotărât să-i prezinte egumenului temerile lor, spunându-i: „Părinte, mănăstirea suferă şi-aşa destule neajunsuri, visteria este săracă, suntem departe de oraşele mari! De unde vom lua aur pentru a ridica catedrala aceasta?“. „Fraţilor, le-a răspuns el, nădejdea în Dumnezeu nu este zadarnică; dacă îi va fi plăcută Lui lucrarea noastră, El în chip minunat ne va da din bogăţiile Sale şi casă în numele Lui cel Sfânt vom înălţa negreşit“.
Catedrala Schimbării la Faţă a Domnului a fost începută în anul 1558. Filip se străduia la construcţia acestei catedrale cu o râvnă deosebită. Toate se făceau sub supravegherea lui neobosită. Cu mâinile sale a luat parte la ridicarea acestui sfânt locaş şi prin propriul îndemn stârnea râvna lucrătorilor. Ţarul a fost ctitorul acestui sfânt locaş, în anul 1558 donând pentru construcţie 1000 de ruble, iar în anul 1559 a uşurat transportul sării şi cumpărarea diferitelor resurse pentru mănăstire, fără taxă. Cu toate că Filip nu sfârşise încă de construit biserica, el a procurat din timp unele obiecte care aveau să le slujească: vitralii pentru ferestre, vase de cult, cărţi, veşminte, icoane, materiale scumpe, sfeşnice din argint, cădelniţe, iar în pridvor, în partea de răsărit a săpat pentru sine mormântul. Sfântul Filip trebuia să se ocupe şi de ordinea interioară în conducerea plaselor. În acel timp, mănăstirea Soloveţ avea în proprietate multe plase şi dispunea de o gramată care îi dădea dreptul conducerii mănăstirii să judece toate treburile în afară de crime. Prima grijă a egumenului era să întocmească corespunzător cu cerinţele timpului, administrarea plaselor. El numea dintre bătrânii mănăstirii un vechil, un chelar şi un delegat, asigurând întreţinerea lor din încasările obştei. Alcătuia reguli noi pentru procedura de judecată şi strânsul obligaţiilor, în măsurile de bună rânduială prescrise de Sfântul Filip pentru întreţinerea unei bune moralităţi la sate se putea vedea cunoaşterea nevoilor locuitorilor, precum şi grija pentru bunăstarea lor. El se străduia să înlăture lenea, dorea ca toţi să fie încă de mici copii deprinşi cu munca, având fiecare o preocupare. Desrădăcinând din viaţa oamenilor şi alte vicii, ca beţia şi jocurile de noroc practicate pe atunci, el le-a interzis, ameninţându-i cu pedepse aspre, până la alungarea din satele mănăstirii. În optica egumenului totul era prevăzut: ce lucrări şi când trebuiau împlinite, cu ce seminţe urmau să fie însămânţate câmpurile; în toate satele era permis ţăranilor să dobândească sare timp de 160 de nopţi şi pentru aceasta li se eliberau 600 de stânjeni de lemne. Iată în ce amănunte intra grijuliul egumen, ştiind că va da socoteală pentru fiecare suflet încredinţat lui. Făgăduind că îi va mulţumi pe cei nedreptăţiţi, el a propus ca fiecare să-i prezinte personal nemulţumirea sa, neameninţând pe nimeni cu pedepse grele.
Înlăuntrul mănăstirii, Sfântul Filip a introdus meserii necesare obştii pentru întreţinerea numărului mare de fraţi, care primeau, potrivit rânduielilor de trai în comun, hrană şi haine. Pentru îngrijirea medicală a călugărilor bolnavi, precum şi a închinătorilor şi meşteşugarilor, egumenul a ridicat o bolniţă, unde ei aflau odihnă pentru ostenelile lor şi mângâiere în suferinţe. Din dragostea ce o nutrea faţă de pustnicie, voind să uşureze şi altora nevoinţele ascetice, el a zidit o sihăstrie în adâncul pădurilor, iar pe insula Iepurelui a ridicat un schit cu chilii şi cu un paraclis.
Egumenul le era pildă tuturor şi, cu toate multele griji şi greutăţi din activitatea lui, el nu slăbea în nevoinţele călugăreşti şi chiar ascetice. Ca şi mai înainte, îşi istovea trupul prin post, omorând în sine orice senzaţie cât de mică de poftă şi plăcere. Cuvântul lui era îndulcit cu sarea poveţelor şi a ungerii duhovniceşti, el încă mai continua să caute înţelepciunea în tăcerea adâncă şi, pe măsură ce se elibera de treburile sale, îi plăcea să se adâncească în desimea pădurii, într-un loc care şi acum este cunoscut sub denumirea de „Pustia lui Filip“. Aici, în singurătate, se deda la post, rugăciune şi cugetare la Dumnezeu. Aşa trecând de la o lucrare la alta, ridicându-se de la o virtute la alta, mişca inimile mult mai bine decât cu cuvântul, cu puterea dragostei cu mult mai mult decât cu autoritatea. Iată o pildă de înaltă trăire duhovnicească a fraţilor sub îndrumarea lui Filip. În 1561, o puternică furtună pe mare a sfărâmat 15 luntrii aparţinând mănăstirii, pline cu var, înecându-se mulţi oameni. Dintre ei, călugării Vasian şi Iona, mirenii Ioan şi Longhin au fost preamăriţi de Dumnezeu prin neputrezirea moaştelor şi cu darul facerii de minuni.
Vestea despre înţelepciunea şi binefacerile egumenului din Solovăţ s-a răspândit în toată Rusia. De peste tot locul curgeau milosteniile, din partea ţarului şi a poporului pentru amenajarea mănăstirii. Dar cele mai bogate daruri şi contribuţii erau neînsemnate în comparaţie cu acelea ale Ionovilor. Groznâi era cel mai râvnitor colaborator, datorită deosebitei simpatii ce o avea faţă de Sfântul Filip. Stimându-l pe egumenul din Solovăţ, ţarul îl chema la Moscova pentru probleme bisericeşti însemnate. Sunt cunoscute călătoriile lui în capitală – una, în anul 1550 în legătură cu alcătuirea codului de legi şi alta, în anul 1551, în legătură cu sfatul pentru deschiderea eparhiei din Kazan şi preacinstirea sfinţilor din Biserica Rusă. La sfântul egumen erau trimişi cei rătăciţi de la credinţă, pentru îndrumare şi povăţuire, chiar şi cei căzuţi în dizgraţie, care atrăseseră asupra lor mânia ţarului. În 1554, după hotărârea adunării soborniceşti, a fost trimis în mănăstirea Solovăţ fostul egumen al lavrei Froiţa, Artemie, învinuit de complicitate cu ereticul Başkin. Filip a fost sfătuit să-l ţină pe Artemie într-o detenţie strictă; să-i numească un duhovnic de nădejde, să-l povăţuiască şi să-l înţelepţească, să-i trimită cărţi numai dintre acelea pe care le va desemna adunarea, iar despre purtarea lui să fie înştiinţată conducerea eparhială a locului, adică episcopului Novgorodului. Mai târziu, a fost trimis în Solovăţ, Silvestru, duhovnicul lui Ioan cel Groaznic, în călugărie cu numele Spiridon, care aici şi-a săvârşit viaţa în sfinţenie şi fiind mult preţuit de Filip, care nu lua aminte la dizgraţia ţarului. Dar toată viaţa sfântului Filip, atât de activă – educaţia în casa părintească, slujirea la curtea ţarului, retragerea din lume, sărăcia şi ascultarea de bunăvoie în mănăstire, slujirea ca egumen – toate aceste activităţi atât de deosebite între ele au fost numai o pregătire. Cunoscându-l pe Sfântul Filip încă din anii de copilărie şi cinstindu-l în calitate de egumen, ţarul îi pregătea cea mai înaltă treaptă în ierarhia Bisericii Ruse – mitra albă de mitropolit, în timp ce Pronia dumnezeiască îi împletea cununa de mucenic. Mitropolitul Macarie a păstorit Biserica Rusă timp de 21 de ani şi s-a stins din viaţă în decembrie 1563. I-a urmat Atanasie, dar nu a stat la cârma mitropoliei mai mult de doi ani, la 16 mai 1566, retrăgându-se la mănăstirea Ciudov. După el a fost ales arhiepiscopul din Kazan, Gherman, dar a petrecut numai două zile în palatul mitropolitan, căci pentru discuţiile semeţe ce le-a avut cu Ivan cel Groaznic, a fost alungat din scaun. Alegerea lui Ivan s-a oprit asupra lui Filip. Cu o gramată specială l-a chemat la Moscova „pentru sfat duhovnicesc“. Această chemare nu l-a uimit pe egumenul din Solovăţ, pentru că mai fusese chemat la Moscova şi cu alte ocazii, dar călătoria ce avea s-o facă îi părea istovitoare acum. La bătrâneţe (avea 60 de ani), Filip, desigur, nu dorea să se expună neplăcerilor prilejuite de călătoriile îndepărtate. Dacă el ar fi ştiut că în viaţa aceasta nu îi va mai fi dat să-şi vadă mănăstirea unde atât de paşnic s-au scurs zilele lui, întristarea i-ar fi fost şi mai amară. Vestea despre plecarea egumenului i-a mâhnit mult pe fraţi. Dar el îşi mângâia turma cu Hristos, sfătuindu-i pe dânşii să-şi pună nădejdea în Domnul, în ajutorul Maicii Domnului şi în mijlocirea preacuvioşilor Zosima şi Savatie; să se îngrijească de mântuirea lor şi să respecte tradiţiile mănăstireşti. Pentru ultima dată sfântul Filip a slujit Sfânta Liturghie în mănăstirea Solovăţ, i-a împărtăşit pe călugări cu Sfintele Taine şi, după o masă de despărţire, a urcat în corabie. Sfântul Filip s-a îndreptat în calea sa către capitală prin Novgorod. Auzind de sosirea egumenului din Solovăţ, oamenii îi ieşeau în întâmpinare cu daruri şi cuvinte de bunvenit. Auzind de mânia ţarului, ei îl rugau pe Sfântul Filip, zicându-i: „Părinte, fii mijlocitorul nostru înaintea ţarului şi pentru ţara ta“. Petrecând câteva zile la catedrala Sfânta Sofia, egumenul şi-a urmat apoi drumul. Ţarul l-a întâmpinat cu mare cinste şi pe ocolite a început să lege cu dânsul o discuţie despre scopul chemării lui la Moscova. Prieteneşte i-a mărturisit greutăţile întâmpinate în alegerea întâistătătorului, i-a înfăţişat în cuvinte din Sfânta Scriptură situaţia Bisericii aflată fără de păstor şi în încheiere l-a anunţat că după voia lui împărătească şi a adunării sinodale, Filip trebuie să fie mitropolit. Această discuţie s-a purtat în prezenţa arhiereilor şi a boierilor; şi cu toţii l-au recunoscut ca vrednic să ocupe scaunul de mitropolit a toată Rusia. Smerit, egumenul s-a mirat mult şi, printre lacrimi, i-a spus lui Ivan: „Nu, milostive ţar, nu mă despărţiţi pe mine de pustia mea, nu pune pe mine povară ce nu aş putea duce. Dă-mi drumul, pentru Dumnezeu, te rog, dă-mi drumul şi nu încredinţa cetăţii celei mici povara celei mari“. Ţarul însă era de neînduplecat şi a poruncit atunci arhiereilor şi boierilor să-l convingă pe egumen să nu se împotrivească chemării dumnezeieşti şi voinţei ţarului. Filip s-a învoit să primească demnitatea de mitropolit, dar cu condiţia să fie lichidată „opricina“. Suspicios, ţarul despărţise de la pământul Rusiei un lot mare numit „opricina“ şi îl încredinţase drujinei sale personale, care nu avea nimic cu „zemşcina“. Filip a anunţat că dacă nu se va desfiinţa opricina şi nu se vor uni din nou pământurile Rusiei, el nu va fi niciodată mitropolit. O astfel de discuţie a lui Filip cu arhiereii n-a putut să-i placă lui Ivan, ba şi opricinicii, de la bun început, au intrat în vrăjmăşie cu denunţătorul lor. De data aceasta, ţarul şi-a mai înmuiat mânia şi a poruncit, aşa cum este consemnat într-o gramată, „ca arhierii, arhiepiscopii şi episcopii să-i spună lui Filip să nu-i mai amâne cererea şi să nu se amestece în treburile curţii şi ale opricinei“.
Sfântul Filip a cedat în faţa voinţei ţarului şi a fost sfinţit mitropolit al Moscovei şi a toată Rusia la 25 iulie 1565. Primind din însăşi mâinile ţarului cârja de arhipăstor, în cuvântarea sa l-a rugat pe ţar să fie milostiv şi blând, să nu asculte de clevetitori şi linguşitori şi să ia aminte că „pentru un monarh, dintre toate biruinţele cea mai bună pe care o va avea asupra supuşilor săi va fi iubirea copleşitoare“. Toţi cei cu inimă bună erau încântaţi, chiar şi Ivan părea să fie mişcat; l-a felicitat bucuros pe Filip, dând o masă în palatele împărăteşti. Prima grijă a noului mitropolit a fost să hirotonească un episcop pentru eparhia din Poloţk, înfiinţată în anul 1563. Primul episcop din Poloţk s-a săvârşit din viaţă înainte de a se urca Filip în scaunul mitropolitan, în locul lui a fost numit episcopul de Suzdal, Atanasie, care mai întârziase în Moscova, aflându-se pe lângă mitropolit, slujind împreună, la 10 decembrie, pentru a sfinţi pridvorul catedralei Bunavestire, în prezenţa ţarului şi a ţarevicilor. Sfântul Filip a aflat că în oraşul Poloţk numărul preoţilor nu era îndeajuns, astfel că el a trims din Novgorod treizeci şi trei de preoţi şi diaconi.
Cu toate că avea o activitate rodnică, Filip nu s-a despărţit însă cu sufletul său de pustia îndrăgită. Pentru sufletul său smerit şi iubitor de Dumnezeu, viaţa această zgomotoasă era destul de greu de suportat; în ceasurile de răgaz, îşi zicea: „Ce s-a întâmplat cu tine, sărmane Filipe! Oare îţi era puţin conducerea mănăstirii? Tu ai dorit şi mai mult; priveşte acum pe ce ai schimbat partea ta cea binecuvântată! De la aşa o linişte la ce osteneli te-ai dedat; de la aşa o linişte neînviforată, în ce prăpastie s-a îndreptat corabia sufletului tău! Dar ce-a trecut nu mai poţi să întorci cu nimic, facă-se, dar, voia lui Dumnezeu. Savatie şi Zosima, nu mă lipsiţi pe mine de ajutorul vostru, nu îngăduiţi ca eu să-mi uit voturile!“.
În curtea mitropoliei, el a ridicat şi înfrumuseţat în chip minunat o catedrală în cinstea Făcătorilor de minuni din Solovăţ, în care îi plăcea să se roage cu deosebită râvnă în ceasurile de mâhnire. Scumpe erau pentru el toate cele care îi aminteau de mănăstirea Solovăţului. Cu ce bucurie l-a întâmpinat pe ieromonahul Spiridon, care venise de acolo şi adusese pentru ţar şi mitropolit părticele din moaştele sfinţilor şi agheazmă, dar şi cu ştirea că biserica Schimbării la Faţă e terminată şi sfinţită. În anul 1568, sfântul Filip a dat însărcinări ca iazul să fie terminat, căci în timpul aflării sale în Solovăţ nu reuşise să fie săpat.
Nu în zadar sufletul sfântului Filip tânjea după viaţa paşnică din Solovăţ. Deasupra capului lui se adunau nouri negri; în ianuarie, ţarul s-a mutat din Kremlin în palatul său întărit de oprinici şi a nimerit cu totul în mâinile acestor călăi; în această tăcere apăsătoare, toţi sperau că se va auzi glasul salvator al lui Filip. Nădejdea ce şi-au pus-o în acest bărbat drept nu le-a fost deşartă. La început, în cuvântări către episcopi, mitropolitul îi îndemna să aibă duh de jertfă şi îşi exprima dorinţa ca ei într-un singur gând să încerce a linişti sufletul agitat al ţarului. Dar între ei nu s-a realizat o înţelegere deplină şi nici nu s-au găsit dintre aceia care să fie hotărâţi ca împreună cu Filip să se expună cu mărime de suflet primejdiei, primind asupra lor mânia ţarului. Filip însă nu s-a înfricoşat şi, chiar şi fără sprijin din partea lor, a împlinit singur această faptă de bărbăţie care l-a şi preamărit pe el. El nu scăpa nici un prilej să-i vorbească ţarului, mai întâi confidenţial, iar apoi şi cu martori, demascând fărădelegile săvârşite de opricinici în numele ţarului.
Iată una dintre aceste discuţii din care rezultă limpede caracterul ţarului şi al mitropolitului. Mitropolitul îi amintea lui Ivan că, fiind învestit cu puterea cea mare, trebuie să-L cinstească pe Dumnezeu în mod deosebit: cu smerenia care i se cuvine unui bărbat, cu blândeţea care-i specifică dumnezeirii; căci împărat cu adevărat se socoate acela care are stăpânire de sine, nu se supune poftelor sale, îşi struneşte mintea, şi nicidecum acela care, prin purtările lui, tulbură împărăţia.
Ţarul a răspuns cu mânie: „ce ai tu, călugăre, de te amesteci în sfatul nostru împărătesc? Oare nu ştii că ai tăi doresc să mă înghită?“
– Nu te amăgi în zadar cu spaime neîntemeiate – îi răspunse Filip – după alegerea sfântului Sinod şi cu îngăduinţa ta, eu sunt păstorul Bisericii lui Hristos, de aceea noi trebuie să ne îngrijim împreună de bunăstarea şi pacea creştinilor pravoslavnici.
– Un singur lucru îţi spun, cinstite părinte, să taci – a strigat ţarul – iar apoi pe noi binecuvântează-ne după dorinţa noastră.
– Tăcerea noastră – a continuat arhiepiscopul – acoperă de păcat sufletul tău şi pricinuieşte moarte tuturora; un cârmaci rău distruge toată corabia. Dacă noi vom urma voinţei noastre omeneşti, ce vom răspunde în ziua venirii Domnului, eu şi aceşti fii pe care mi i-a dat?“. Pe lângă acestea, Sfântul Filip i-a amintit ţarului cuvintele Domnului despre dragostea dintre credincioşi.
Ţarul s-a liniştit treptat şi a răspuns cu un citat din Sfânta Scriptură: „Stăpâne sfinte! S-au sculat asupra mea prietenii mei şi cei apropiaţi departe de mine au stătut şi cei ce-mi voiau mie rele căutau sufletul meu“.
– Împărate, – îi vorbea sfântul cu bărbăţie – deosebeşte adevărul de viclenie; primeşte-i pe cei cu sfat bun, iar nu pe cei linguşitori. E păcat să nu mustri pe cei ce păcătuiesc şi pe cei ce au zdruncinat unitatea împărăţiei! Tu eşti pus de Dumnezeu să-i judeci pe oameni, iar nu să faci din tine un tiran. Demască-i pe cei care grăiesc către tine neadevărul şi înlătură-i de la tine ca pe nişte mădulare bolnave, dar pe oamenii tăi păstrează-i în unire. Dumnezeu sălăşluieşte numai acolo unde este dragoste nefăţarnică şi deplină.
– Filipe, a strigat din nou ţarul, nu te împotrivi împărăţiei mele, ca nu cumva să te ajungă şi pe tine mânia mea, sau renunţă la rangul tău!
Sfântul cu blândeţe îi răspunse: „Eu nu m-am folosit pentru atingerea acestui scop nici de rugăminţi, nici de mijlocitori şi nici de mită. De ce m-ai lipsit pe mine de pustie şi de părinţi? Dacă stărui în a încălca legile, fă ce vrei, dar acum când a sosit ceasul pentru mine ca eu să dau dovadă de bărbăţie, nu există scuze ca să mă retrag!“.
După asemenea confruntări, ţarul era de obicei mâhnit şi îngândurat. Opricinicii mânioşi, Maliuta Scuratov şi Vasili Ujreaznoi ştiau să se folosească de starea aceasta sufletească a ţarului şi aţâţau şi mai mult mânia acestuia asupra viteazului demascator. Opricinicii i-au înfricoşat pe toţi. Unii dintre dregătorii de prim rang veneau la mitropolit şi cu lacrimi cereau apărare. Filip îi întărea pe cei mâhniţi şi îi liniştea ca un părinte iubitori de copii: „fiii mei, să nu vă mâhniţi. Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre şi nu ne va lăsa să pierim până în sfârşit! Aici vă sunt pregătite vouă cununi. Aici şi mie îmi e rânduită o faptă fericită! Apostolul îmi spune: dacă veţi privi la faţă, veţi săvârşi păcatul. David mă înarmează pe mine zicându-mi: am vestit înaintea împăraţilor mărturiile Tale şi nu m-am ruşinat. Voi sunteţi acuma aleşii lui Dumnezeu. Iată securea sade la rădăcină, dar nu vă înspăimântaţi, luând aminte că nu fericirile pământeşti, ci pe cele cereşti ni le-a făgăduit nouă Dumnezeu. Eu mă bucur că pot să sufăr pentru voi; voi sunteţi răspunsul meu înaintea lui Dumnezeu, voi sunteţi cununa mea de la Dumnezeu“.
În aceste cuvinte se auzea vocea marilor bărbaţi ai Bisericii lui Hristos. Prin ele s-a pronunţat un suflet curat şi sfânt, care se pregătea să sufere pentru adevăr. La puţin timp după acesta, pe 21 martie, în duminica din mijlocul postului, când mitropolitul se afla în catedrala Adormirii pe locul arhieresc, a intrat în biserică Ivan cu opricinicii săi. Ţarul şi suita lui erau cu cuşme negre şi înalte şi sutane negre de sub care se iveau culorile aprinse şi aurii ale caftanelor. Ţarul s-a apropiat de arhiereu aşteptând binecuvântarea. De trei ori a aplecat capul, dar Sfântul Filip parcă neluându-l în seamă, nu-şi abătea privirile de la icoană, în final, boierii au prins glas, spunând: „Sfinte părinte, ţarul Ivan Vasilievici a toată Rusia cere binecuvântarea ta“.
Privind la Ivan, mitropolitul a răspuns: „Majestatea voastră! Pe cine aţi pizmuit denaturând rangul de ţar? Nu te-am rugat să pui capăt unei asemenea purtări, dar mai ales să-i îndepărtezi pe linguşitori? De când soarele luminează pe cer nu s-a pomenit ca binecredincioşii ţari să-şi tulbure propria împărăţie! Dreptatea ţarului stă în judecată, după cuvântul Scripturii, iar tu faci nedreptate poporului tău, atunci când ar trebui să fii pildă de bună cuviinţă. Cât au de suferit pravoslavnicii! Tătarii şi păgânii păstrează legea şi justiţia, dar la noi acestea nu mai sunt; peste tot întâlnim îndurare, numai în Rusia nu este milă nici faţă de oamenii nevinovaţi. Noi aici aducem Domnului jertfă nesângeroasă, dar în afara altarului se varsă sânge de creştin nevinovat. Mă întristez nu pentru cei care, vărsându-şi sângele nevinovat, s-au asemănat cu sfinţii mucenici, nu, ci sufăr pentru sărmanul tău suflet. Cu toate că eşti preacinstit de toţi, dar eşti un om de nimic şi Domnul le va cere pe toate din mâna ta.“
Ivan proferă ameninţări, lovind cu toiagul în podea, ameninţă cu mâna, spunând: „Filipe, poţi tu oare să te împotriveşti împărăţiei noastre? Vom vedea cât eşti tu de statornic în tăria ta!“
– În zadar, ţarule, – îi răspunse dreptul – te gândeşti să mă înspăimânţi, supunându-mă la chinuri; eu sunt străin şi trecător pe acest pământ, ca şi toţi părinţii noştrii; eu lupt pentru dreptate şi nici un chin nu mă va sili să tac.
Moartea lui Filip era de acum hotărâtă, cu toate că ţarul Ivan nu se grăbea să pună mâna pe el. S-au deschis mari posibilităţi pentru clevetitori. Chiar şi în biserică, în timpul întâlnirii fatale, citeţul catedralei i-a adus sfântului părinte învinuiri ticăloase. Mai târziu, el s-a căit şi a recunoscut cu lacrimi că a procedat astfel de frică şi pentru că fusese pus la cale. „Hristos să fie milostiv cu tine, iar tu, la rândul tău, iartă-l pe acela care te-a îndemnat la rău“, îi răspunse mitropolitul.
Din momentul acesta, Ivan evita să mai dea ochii cu mitropolitul. Simţind acest lucru, imediat după neînţelegerea cu ţarul, Filip s-a mutat din Kremlin pe uliţa Nikola, la mănăstirea Sfântul Nicolae cel Vechi, unde a şi trăit până la sfârşitul arhipăstoririi sale. Evenimentele din 28 iulie l-au mâniat la culme pe ţarul Ivan. Mitropolitul slujea la mănăstirea Novodevicievska, săvârşind calea crucii în prezenţa ţarului. Drumul crucii a ajuns la sfintele porţi, iar mitropolitul s-a oprit pentru citirea Sfintei Evanghelii; când s-a întors către popor ca să spună „Pace vouă“, deodată a văzut un opricinic în spatele ţarului îmbrăcat în tafta tătărească. Sfântul, în aceeaşi clipă i-a spus lui Ioan: „nu ţi se cuvine ţie, împărate, să îngădui obiceiul agarenilor, să stea în timpul Evangheliei cu capul acoperit.“
– Cum aşa? Cine a îndrăznit? – a întrebat Ivan.
– Cineva din drujină (suita) ta, i-a răspuns Filip.
Ţarul s-a uitat, dar între timp, cel vizat a reuşit să-şi ia taftaua. Atunci, Ivan, în mânia sa, l-a numit pe Filip mincinos şi răzvrătit şi s-ajurat să-l demaşte pe el în toate.
Au început cercetările. Pe boierii prieteni mitropolitului i-au luat sub pază şi i-a supus la chinuri, dar în felul acesta n-a obţinut nici o învinuire la adresa sfântului bărbat. După aceea i-a trimis în mănăstirea Solovăţ pe neprietenii lui Filip: episcopul Pafnutie şi arhimandritul Teodosie, cneazul VasileTemkinâm, diaconul Pirov şi un convoi militar. Cei trimişi împărţeau călugărilor bani, făgăduinţe şi mai pe urmă ameninţări, dar toate erau în zadar; nimeni nu se încumeta să dea mărturie mincinoasă. Atunci Pafnutie, recurgând la viclenie, l-a ademenit pe egumenul Paisie, iar la rândul său, Paisie a atras vreo câţiva călugări şi cu toţii s-au grăbit la Moscova, ca să uneltească împotriva sfântului fel de fel.
Ţarul a poruncit să se adune în catedrala Adormirea Maicii Domnului boierii şi episcopii la judecată deschisă împotriva mitropolitului. În faţă acestei adunări, Filip a apărut îmbrăcat în veşminte arhiereşti. După citirea acuzaţiilor, s-au oprit să-l asculte pe cel învinuit, dar mitropolitul, socotind că e inutil să se apere, s-a adresat ţarului cu următoarele cuvinte: „Împărate! În zadar crezi că eu mă tem de tine sau de moarte. Aflându-mă în pustie încă din copilărie, eu mi-am păstra până acum cinstea şi fecioria. Astfel eu voi să-mi sfârşesc viaţa şi să-mi încredinţez sufletul Domnului, Judecătorul meu şi al tău. Prin moarte doresc să las după mine amintirea că am murit ca un mucenic, fiind nevinovat, decât a unui om care ar putea să spună că, pentru a supravieţui, mitropolitul a răbdat judecată strâmbă şi umilinţe.“
Spunând acestea, mitropolitul a început să-şi scoată de pe el veşmintele, dar ţarul l-a oprit, spunându-i că trebuie să aştepte hotărârea judecăţii şi să nu-şi fie sieşi judecător.
Peste trei zile, la 8 noiembrie, l-a rugat să slujească Sfânta Liturghie în catedrala Adormirii Maicii Domnului. Când, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, Sfântul Filip se afla în faţa altarului, s-au deschis cu mult zgomot uşile catedralei şi cu o gloată de opricinici a pătruns boierul Alexei Danilovici Basmanov. Acesta a poruncit să se citească sulul pe care îl ţinea în mâini. Terminând de citit, opricinicii s-au năpustit cu ură asupra sfântului, rupând de pe el sfintele veşminte. Mitropolitul nu s-a tulburat, ci încet şi liniştit s-a adresat către popor: „fiilor, întristat este sufletul meu că trebuie să mă despart de voi, dar eu toate le îndur pentru Biserica lui Hristos. A sosit clipa când ea se va văduvi, iar pe păstori, ca pe cei vânduţi, îi va scoate din rang“. Aruncând pe el o dulamă murdară şi ruptă de călugăr simplu, opricinicii l-au scos din catedrală, bătându-l peste spinare, l-au suit în car şi l-au scos din Kremlin. Uliţa îngustă a lui Nicola a fost închisă de gloate, aşa că tristul convoi se mişca greu. „Fiilor, – spunea către dânşii – am făcut tot ce mi-a stat în puteri, şi dacă n-ar fi fost dragostea pe care v-o port, nici o singură zi n-aş fi rămas aici; nădăjduiţi în Domnul!“
Pe sfânt l-au dus la mănăstirea Arătarea Domnului, iar oamenii tulburaţi s-au împrăştiat pe la casele lor.
A doua zi, l-au dus pe Filip la mitropolie în aceeaşi batjocură. Aici se afla ţarul împreună cu episcopii şi opricinicii. Aici dreptul l-a întâlnit şi pe succesorul său, în persoana egumenului din Solovăţ, Paisie, care clevetise la adresa sa. A privit cu compătimire pe omul orbit de ambiţie, amintindu-i că sămânţa rea nu aduce roade bune. Pe Filip l-au făcut vinovat de multe crime şi printre altele şi de vrăjitorie. Dreptul stătea între denunţătorii săi ca „un miel între lupi“ şi pentru ultima dată şi-a înălţat glasul:
„Preacinstite împărate! Pune capăt fărădelegilor tale! Adu-ţi aminte de ţarii de dinaintea ta, strămoşii tăi: ei făceau mult bine şi pentru aceea noi îi pomenim şi după moarte, iar asupra acelora care au dorit să stăpânească cu răul şi minciuna şi acum mai atârnă blestemul. Înţelepţeşte-te, urmează-i pe monarhii sfinţi; moartea e neîndurătoare şi cu ţarul, ca nu cumva el să se înalţe, ci să ia aminte când se urcă pe tron că este pământ şi pulbere şi iarăşi se coboară în aceeaşi pulbere şi pământ“.
Ţarul a făcut semn opricinicilor şi ei l-au dus pe Filip într-o temniţă îngustă, murdară şi umedă, l-au încătuşat la mâini şi la picioare şi l-au pus în butuci, împovărându-l cu lanţuri grele de fier. Un braţ de paie îi servea de aşternut. Paznicii cei răi au vrut să-l extermine prin nemâncare. După o zi sau două, ţarul a trimis sfetnici să vadă ce se petrece cu cel întemniţat. Spre uimirea lor, l-au găsit pe Filip fără de butuci, stând în rugăciune iar când i s-a relatat acest lucru lui Ivan, ţarul a exclamat: „Vrăji, duşmanul şi trădătorul meu a făcut vrăji!“.
Interzicând să se vorbească despre aceasta, Ivan a poruncit să închidă cu cel întemniţat şi un urs flămând. Dimineaţă, singur s-a dus acolo şi s-a încredinţat că sfântul se află nevătămat în rugăciune, iar ursul stătea tolănit într-un ungher. Nici de data aceasta nu s-a înmuiat inima ţarului, rostind din nou cuvintele: vrăji, vrăji! după care a plecat nu înainte de a porunci să-l mute pe întemniţat în mănăstirea Sfântul Nicolae cel vechi. Această mănăstire a servit la întemniţarea Sfântului Filip şi pentru întreţinerea lui s-au stabilit câte patru altâni pe zi.
Ivan şi-a revărsat mânia asupra neamului Colâcev; până la a zecea rudă, unul după altul au murit în chinuri şi pedepse. Unul dintre ei se bucura de o dragoste deosebită din partea lui Filip. Acesta era nepoţelul lui, fiul fratelui mai mic. El a murit numai din cauză că era ruda celui întemniţat. După bătăi înfiorătoare, i-au tăiat capul şi apoi l-au adus lui Ivan. Ţarul a poruncit să i se arate capul lui Filip, spunând: „iată capul rudeniei tale, vrăjite tale nu i-au fost de ajutor“. Sfântul Filip a luat darul groaznic cu un respect deosebit, a pus capul însângerat dinaintea sa, a făcut o închinăciune înaintea acestuia până la pământ şi cu lacrimi a sărutat capul, spunând: „Fericiţi sunt acei ce i-ai ales şi i-ai primit, Doamne, pomenirea lor din neam în neam“, şi l-a înapoiat celui ce i l-a adus.
Poporul continua să se îmbulzească de diminineaţa până seara în jurul mănăstirii Sfântului Nicolae. Atunci Ivan a poruncit să-l ducă pe întemniţat din Moscova în mănăstirea Tversk-Oroci. Tare anevoioasă i-a fost călătoria Sfântului Filip. Slab apărat de gerul iernii, în îmbrăcămintea sărăcăcioasă, el suferea de foame, precum şi de neîncetate jigniri din partea supraveghetorului Stepan Kobâlin. A ajuns la noul său loc de întemniţare pe jumătate mort. Mucenicia lui se apropia de sfârşit. Dreptului îi mai rămăsese să primească cununa de mucenic. În decembrie 1569, Ivan cel Groaznic a pornit cu drujina (oşteni ce-i asigurau securitatea ţarului) spre Novgorod. Drumul trecea prin Tver. Înainte de a intra în oraş, Ivan l-a trimis pe cel mai fioros dintre opricinicii săi – Maliuta Scuratov – la Filip, chipurile, să-l binecuvânteze! Filip însă l-a recunoscut pe oaspetele înfricoşător şi a înţeles de ce anume a venit, dar nu şi-a manifestat uimirea şi nici nu şi-a pierdut liniştea sufletească. Maliuta s-a apropiat de el şi plecându-se cu vicleşug, i-a spus: „Sfinte Stăpâne, dă binecuvântare ţarului pentru a merge în Novgorod.“ Filip i-a răspuns: „împlineşte ceea ce ai de împlinit şi nu profana cele sfinte“. Apoi, îndreptându-şi privirea către sfânta icoană, a rostit ultima sa rugăciune de pe pământ: „Stăpâne Doamne, Atottiitorule, primeşte sufletul meu cu pace; trimite din slava ta cerească înger de pace, care să mă ducă pe mine la Dumnezeirea în Trei ipostasuri, pentru ca să nu mă oprească în cale, cu puterile lui, căpetenia întunericului. Nu mă ruşina în faţa îngerilor Tăi şi numără-mă pe mine în ceata celor aleşi, că binecuvântat eşti în veci. Amin!“.
În aceeaşi clipă, Scuratov i-a astupat Sfântului gura cu o pernă, sufocându-l. Apoi, grăbindu-se să iasă din chilie, a început să-i certe pe stareţ şi pe comisar (supraveghetor), spunând că Filip a murit din cauza căldurii prea mari din chilie. Cu toţii erau înspăimântaţi. Opricinicul a poruncit să se sape o groapă adâncă în spatele altarului bisericii şi acolo au coborât trupul dreptului, care nici nu se răcise, astupându-l cu pământ. Aceasta s-a întâmplat la 23 decembrie 1569.
De îndată ce sufletul celui drept s-a mutat în cereştile locaşuri, ca să primească de la Hristos cununa mucenicească, judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să vină asupra prigonitorilor şi clevetitorilor sfântului. Câteva zile mai târziu, Maliuta Scuratov a fost grav rănit; asprul comisar Kobâlin a fost tuns în monahism împotriva voinţei sale şi închis în insula de piatră. Iubitorul de slavă, Paisie, a fost trimis la Valaam. Monahii din Solovăţ, care au slujit ca martori mincinoşi, au fost trimişi pe la diferite mănăstiri, iar în drum spre acestea, unii dintre ei au murit din cauza unor boli grele, alţii şi-au ieşit din minţi. Dintre episcopii aserviţi lui Ivan, Pimen din Novgorod a fost trimis în Tuia, murind în închisoare, iar Filotei din Riazan a fost lipsit de arhierie. Ivan cel Groaznic nu şi-a mai găsit liniştea până la sfârşitul vieţii sale, fiindu-şi singur sieşi pedeapsă.
În anul 1591, în timpul ţarului Teodor Ivanovici, moaştele Sfântului Filip au fost mutate la mănăstirea Solovăţ, unde se află şi în prezent, în pridvorul catedralei Schimbarea la Faţă, păstrându-se şi acum inscripţia pe o tablă albă din piatră: anul 7078, s-a săvârşit mitropolitul Filip în Tver, la 23 decembrie, în anul 7099 moaştele lui Filip sunt mutate la mănăstirea Solovăţ şi îngropate în ziua de 8 august.
În acest mormânt, pregătit chiar de Filip, s-au odihnit moaştele lui timp de 55 de ani. Alături de această placă, se găseşte altă inscripţie funerară, care indică mormântul bătrânului Ioan, învăţătorul lui Filip într-ale călugăriei: „anul 7076 s-a săvârşit robul lui Dumnezeu, călugărul Ioan Samini, ianuarie ziua a 10-a“.
Din ziua în care moaştele lui Filip s-au mutat în Solovăţ, cei din partea de nord a Rusiei aleargă şi cer necontenit mijlocirea sfântului către Dumnezeu. În mineiele din 1636 aflăm despre cinstirea lui, cinstire care i se face până acum alesului lui Dumnezeu. În anul 1646, în timpul ţarului Alexei Mihailovici s-a dat poruncă să fie descoperite cu solemnitate sfintele lui moaşte, iar la începutul anului 1652 s-a hotărât să fie mutate în catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova. Mitropolitul din Novgorod, (viitorul patriarh a toată Rusia) Nicon, care a petrecut câţiva ani la schitul Anzersk din mănăstirea Solovăţ, la începutul călugăriei sale, a fost trimis cu o suită numeroasă în insula Solovăţ. Ajungând acolo, după rugăciune, mitropolitul a pus în mâna sfântului scrisoarea în care ţarul Alexei Mihailovici cerea iertare pentru strămoşul său, Ivan cel Graoznic, scriind în încheiere: „O, sfinte părinte! Sfinte Stăpâne Filipe, păstorul nostru, ne rugăm ţie nu respinge rugăciunile noastre, ale păcătoşilor, vino la noi cu pace, ţarul Alexei doreşte să te vadă şi să se închine sfintelor tale moaşte“.
După trei zile de post, a început mutarea sfintelor moaşte, care au fost întâmpinate cu mare alai în Moscova la 3 iulie de însuşi ţarul. Pelerinajul celor simpli era nespus de mare. La aducerea lor în catedrala Adormirii, sfintele moaşte au fost aşezate pe locul de unde Sfântul l-a înfruntat pe ţar şi a fost în mod ruşinos depus din treapta arhieriei. Timp de zece zile, cât moaştele s-au aflat în mijlocul catedralei, s-au produs multe tămăduiri minunate. În ziua a 17-a s-a oficiat o slujbă în cinstea alesului lui Dumnezeu, iar în ziua a 19-a sfintele lui moaşte au fost aşezate într-o raclă de argint în partea dreaptă a iconostasului, într-un colţ unde se află şi astăzi, fiind cinstite cu evlavie de poporul rus. Pomenirea lui se face la 9 ianuarie şi 5 octombrie, iar mutarea sfintelor moaşte la Moscova se prăznuieşte la 31 iulie.
Fericiţii Ioan şi Longhin
Viaţa virtuoasă. Scufundarea. Dobândirea trupurilor, începutul mănăstirii Iarenga. Minunile. Apartenenţa mănăstirii Iarenga de mănăstirea Solovăţ. Aducerea sfintelor moaşte în catedrala nouă.
Fericiţii Ioan şi Longhin s-au ostenit în mănăstirea Solovăţ sub conducerea sfântului egumen Filip. Ei şi-au petrecut viaţa în post aspru, rugăciune continuă şi cercetare a cugetului, împlinind cu tragere de inimă voinţa egumenului lor. Dreptarul după care ei se povăţuiau erau spusele Apostolului: „orice a-ţi face lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni“ (Coloseni 3,23). Nu au fost oameni cu şcoală, dar cunoşteau adevărurile primare ale creştinismului, iar din contemplarea măreţiei firii luau învăţătură pentru mintea lor simplă şi inima lor curată. Ei priveau marea nesfârşită, dar cu mintea se înălţau la Creator, Care a pus hotar mării; cerul înstelat îi ajuta să-şi înalţe gândurile la Dumnezeu, care le-a creat pe toate într-o deplină armonie. Astfel, aceşti oameni simpli, în liniştea chiliei, se ridicau de la o virtute la alta, până când Domnul a binevoit să-i cheme la Lumina Sa cea neînserată într-un mod aparent atât de nefiresc. Întorcându-se în anul 1561, cu corăbiile încărcate de materiale de construcţie, au fost surprinşi de o furtună puternică, înecându-se în apele mării. Sfintele lor trupuri au fost găsite neputrezite pe malul Kareliei, la 120 veste de mănăstirea Solovăţ, în delta râului Sosnovca şi au fost înmormântaţi în satul Iarenga. Vestea minunilor care se săvârşeau la moaştele lor au atras atenţia câtorva călugări, care şi-au zidit aici chilii. În felul acesta a luat fiinţă mănăstirea Iarenga. În anul 1622, în această mănăstire care se afla lângă sat, în apropierea mării, s-a ridicat o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni; de asemenea s-au construit chilii, o trapeză şi un paraclis. Biserica era îndeajuns de înzestrată cu icoane, cărţi, lumânări, clopote, prin purtarea de grijă a stareţului de la Valaam, Trifon, şi a lui Ermolae Telov. Sfintele slujbe erau oficiate de ieromonahul Matei. În anul 1625, călugărul Ilie Telov îi scria patriarhului Filaret despre minunile care se făceau la moaştele Drepţilor. După aceasta, mitropolitul Novgorodului, Macarie, i-a scria lui Gherasim, egumenul mănăstirii Sfântul Nicolae din Karelia, ca împreună cu fiul boierilor Solonov să întreprindă o cercetare mai amănunţită cu privire la moaştele fericiţilor loan şi Longhin şi la minunile pe care acestea le săvârşeau. Informaţiile cuprinse în scrisoarea monahului Ilie s-au dovedit a fi adevărate şi timp de 60 de ani s-au înfăptuit minuni la aceste sfinte moaşte. Dintre acestea cele mai cunoscute au fost: cea cu Măria, care de trei ani era îndrăcită; apoi cu tânărul sătean care suferea de epilepsie; precum şi cu Eftimie, care de jumătate de an suferea de stomac şi a fost chemat în Iarenga prin arătarea lui Ioan şi Longhin. În anul 1636, mănăstirea Iarenga, cu tot pământul şi averea satului Iarenga, la iniţiativa patriarhului Ioasaf şi prin întărirea cu gramata ţarului Mihail Teodorovici, au fost date în stăpânirea mănăstirii Solovăţ. Ţarul scria: „dăruit de noi cimitirul Iarenga de lângă mare, unde se află moaştele făcătorilor de minuni Ioan şi Longhin“.
Mitropolitul Novgorodului, Atanasie, amintea arhimandritului Rafael, care administra mănăstirea Solovăţ, că, la cererea patriarhului Ioasaf, ţarul le-a dăruit lor Iarenga de la malul mării, unde se află moaştele făcătorilor de minuni Ioan şi Longhin, şi îl îndruma să ridice şi să sfinţească o biserică nouă în numele făcătorilor de minuni din Solovăţ, Zosima şi Savatie, deoarece sfinţii din Iarenga, Ioan şi Longin s-au ostenit în timpul vieţii lor în mănăstirea Solovăţ.“ îndată ce ai să zideşti biserica – a adăugat mitropolitul – şi vei aduce în ea moaştele făcătorilor de minuni Ioan şi Longhin, te rog să dai răspuns în care loc al bisericii le vei aşeza“. Biserica din lemn a fost înălţată de succesorul arhimandritului Rafael, egumenul Vartolomeu, care mai târziu, în anul 1636, a fost transferat la mănăstirea Nutăni din Novgorod. La 2 iulie 1638 aici au fost depuse moaştele sfinţilor, fericitul Ioan în dreapta, iar fericitul Longhin în partea stângă a bisericii. Mănăstirea Iarenga s-a aflat sub administrarea mănăstirii Solovăţ până în anul 1764, când a fost închisă. În prezent, sfintele moaşte ale lui Ioan şi Longhin se găsesc în biserica din satul Iarenga. Cinstirea sfinţilor se face la 3 iulie.
Preacuvioşii Vasian şi Iona
Hărnicia şi ascultarea. Scufundarea. Aflarea moaştelor. Minunile. Începutul mănăstirii Pertominsk. Construirea catedralei Schimbarea la faţă a Domnului. Ieromonahul Iacob. Sfinţirea catedralei. Vizita la mănăstire a lui Petru I. Catedrala din piatră a Adormirii Maicii Domnului.
Preacuvioşii Vasian şi Iona au fost contemporanii egumenului Filip, care mai târziu a devenit mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia. Ei s-au format duhovniceşte prin purtarea de grijă a acestui sfânt bărbat. Sfântul Filip se străduia să înrădăcineze în călugării de sub ascultarea sa duhul hărniciei şi al ascultării, fiind pentru ei pilda tuturor virtuţilor care sunt necesare unui adevărat călugăr. Ucenicii lui, preacuvioşii Vasian şi Iona, prin moartea lor, au dat mărturie de credincioşie faţă de tot ce i-a povăţuit el. Ei au murit făcând ascultare.
Zidind în mănăstire catedrală din piatră, sfântul egumen avea nevoie de materiale de construcţie pe care le aducea de la ţărmul mării cu corăbiile mănăstirii. În anul 1561, pluteau spre mănăstire 15 corăbii încărcate cu var din delta râului Dvina, dar în cale s-a stârnit o furtună mare şi aceste corăbii au fost înecate. Mulţi dintre cei ce se aflau pe corăbii s-au înecat şi printre ei au fost şi preacuvioşii Vasian şi Iona, care conduceau corăbiile. Valurile mării au aruncat trupurile drepţilor în partea de est a golfului Unska. După potolirea furtunii, locuitorii din împrejurimi au ieşit la pescuit în golful Unska. În apropierea locului unde se găseau trupurile preacuvioşilor, acei oameni au văzut zburând în aer multe ciori, care parcă erau izgonite de o putere nevăzută. Trupurile lor erau întregi şi nestricate.
Locuitorii au hotărât mai întâi să ducă moaştele la ei în sat şi să le îngroape lângă biserică. Dar când au pus moaştele în luntre şi au pornit spre satul lor, un întuneric a înconjurat luntrea, astfel ei au pierdut direcţia şi au ajuns din nou în locul unde au fost găsite moaştele sfinţilor. În noaptea următoare, preacuvioşii Vasian şi Iona li s-au arătat acestora zicând: „puneţi-ne pe noi în loc pustiu, în pădure, sub pinul cel mare, dar să nu ne duceţi în satul vostru; scoţându-ne din apă, oare din nou doriţi să ne aruncaţi în apă? Dacă va fi voia lui Dumnezeu, El şi pe locul acesta va ridica o biserică“. Atunci pescarii şi-au amintit că satul lor e aşezat pe un loc umed, astfel că au făcut după dorinţa preacuvioşilor. Ei au îngropat moaştele sub un pin şi deasupra mormântului lor au pus o cruce de lemn.
În anul 1599 a venit pe apă în golful Unska stareţul mănăstirii Troiţka-Serghieva, Mamant, şi a fost reţinut acolo de un vânt puternic ce-i bătea împotrivă. Pe când dormea i s-a arătat lui doi bărbaţi şi întrebându-i de unde sunt şi cum îi cheamă, unul dintre ei s-a numit Vasian şi celălalt Iona; ei au povestit despre înecul lor, i-au arătat locul unde sunt îngropaţi şi l-au rugat să ridice pe mormântul lor un paraclis. Pe dat de 12 iunie stareţul a ridicat un paraclis pe mormântul lor şi a pus o cruce, după care s-a stârnit vânt prielnic şi a plecat în calea sa. Mult timp s-a scurs după acesta. Minunile şi arătările preacuvioşilor au preamărit, în toată partea de nord, locul acela unde se găseau ei înmormântaţi, astfel că marinarii socoteau de datoria lor să meargă la paraclis să se închine şi să lase acolo un dar din ostenelile lor, bani şi lumânări. Dar iată că a venit în satele din golful Unska şi un stareţ dintr-o mănăstire rusească şi locuitorii i-au povestit despre Vasian şi Iona, sfătuindu-l să se aşeze lângă paraclis. Stareţul a ţinut seama de sfatul lor şi, închinându-se lui Dumnezeu, şi-a ridicat nu departe de paraclis o chilie şi s-a aşezat în ea. Milosteniile credincioşilor ce veneau să se închine şi ale marinarilor care căutau adăpost în timp de furtună, satisfăceau cu prisosinţă trebuinţele de viaţă ale pustnicului, iar singurătatea locului şi slava preacuvioşilor, degrab au atras şi pe alţi călugări. Primul conlocuitor a fost stareţul Savatie, mai apoi Dionisie şi după câtva timp li s-au alăturat ieromonahul Efrem şi doi mireni, Cozma cu fiul său. Pustnicii s-au hotărât să ridice deasupra sfinţilor o biserică şi s-au apucat să taie pădurea. O împrejurare neaşteptată le-a venit în ajutor pentru această îndeletnicire: vântul a mânat spre acel loc două corăbii cu oameni care făcuseră juruinţă să meargă la Solovăţ. Credincioşii, ieşind la mal, au văzut pregătirile pentru construcţii şi cu multă râvnă s-au apucat de lucru. În locul paraclisului a fost ridicată o biserică din lemn şi s-au pregătit toate cele necesare pentru sfinţirea ei şi pentru slujbele dumnezeieşti. Ieromonahul Efrem a plecat la arhiepiscopul din Vologda să-l roage să-i dăruiască un antimis şi cărţi pentru biserica nouă. După ce a primit tot ce a cerut, pe când se întorcea spre mănăstire a fost prins de polonezi şi omorât. În acele vremuri tulburi şi de grea cumpănă, aceeaşi soartă au avut şi Cozma cu fiul său. Ei strângeau ajutoare pentru biserică în împrejurimile lacului Onega şi în judeţul Kargorolisk au fost ucişi de letoni. Unii dintre vieţuitori, neavând mijloace de trai au plecat în diferite părţi. A rămas în pustie numai Savatie. Biserica a fost nesfinţită timp de cinci ani. În sfârşit, la mormântul preacuvioşilor a venit ieromonahul Iacov. El s-a îngrijit de sfinţirea bisericii ridicată în cinstea Schimbării la Faţă a Domnului şi a făcut o raclă la locul de înmormântare al sfinţilor. Curând s-au adunat aici şi alţi iubitori de linişte pusticească, iar mănăstirea întemeiată de ei s-a numit mănăstirea Petrominsk, a lui Vasian şi Iona. Petru I, fiind surprins de o furtună în drum de la mănăstirea Solovăţ spre Arhanghelsk şi-a găsit adăpost în mănăstirea Petrominsk. Petrecând aici trei zile, el a meşterit o cruce din lemn cu o inscripţie în limba rusă şi alta în limba olandeză, „această cruce a pus-o căpitanul Petru în anul 1694“. Crucea a fost dusă la mal şi după aceea în Arhanghelsk. Acum, moaştele preacuvioşilor Vasian şi Iona se odihnesc într-un loc neştiut, în catedrala din piatră a Adormirii Maicii Domnului, sfinţită în anul 1691. Aflarea moaştelor Preacuvioşilor se cinsteşte la 5 iunie.
Pustnicii Andrei, Damian, Adrian, Sava şi Nestor
Întâlnirea cu Andrei. Relatarea vieţii lui de pustnic. Damian. În vizită la pustnici. Singurătatea. Punerea temeliei mănăstirii. Adrian. Sava. Nestor.
În timpul egumenului Antonie (1605–1612), Vasile Kenozereţ, iubitor de însingurare în locurile pustii ale insulei, a povestit lui Iosif, părintele său duhovnicesc, întâlnirea cu un pustnic ciudat, pe nume Andrei: „Mi s-a întâmplat să mă îndepărtez de mănăstire într-atât, că am pierdut drumul şi am rătăcit prin pădure fără hrană şi apă. Deodată, în depărtare, mi s-a părut că văd o umbră de om. M-am luat după ea, dar umbra s-a ascuns în desiş; eu am continuat să alerg şi am ajuns la o cărare îngustă chiar şi pentru o persoană. Păşind prin această trecere, am zărit un deal şi acolo se vedeau urme de om desculţ. În deal se observa o crăpătură mică. Făcând o rugăciune, am pătruns într-o peşteră întunecoasă. Făcându-mi cruce, am întins mâinile şi am pipăit un om şi plin de spaimă am spus din nou o rugăciune, la care locuitorul peşterei mi-a răspuns:„Amin!“. Eu am căzut la picioarele lui.„De ce ai venit aici şi ce îţi trebuie?“ – m-a întrebat necunoscutul. „Iartă-mă pe mine, părinte sfinte, m-am rătăcit, de aceea am venit aici; te rog fie-ţi milă de mine şi arată-mi calea înapoi spre mănăstire“. Pustnicul m-a condus într-o altă peşteră care avea o fereastră în partea de miază-zi, prin care lumina pătrundea înăuntru. Atunci am putut să-l văd pe necunoscut: era gol, cu barbă mică, iar trupul lui era negru. În peşteră se aflau patru pluguri; pe ele erau puse două scânduri şi două coveţi; în una era apă, iar în cealaltă iarbă înmuiată. Pustnicul mi-a dat să mănânc iarbă şi să beau apă.
Gustând din ceea ce mi-a dat el, m-am simţit vioi şi plin de putere. Atunci i-am cerut bătrânului să-mi spună câte ceva despre viaţa lui.
„Eram muncitor în mănăstirea Solovăţ; numele meu este Andrei, – şi-a început povestirea pustnicul – aici am lucrat la extras de sare în Sosnova. Egumen pe acele timpuri era Varlaam (1571–1581) mai târziu mitropolit al Rostovului. În curând s-a trezit în mine conştiinţa păcatului; s-a născut în mine o dorinţă puternică să las totul şi să slujesc lui Dumnezeu. Fără a mai amâna, am plecat în pustie unde am găsit locul acesta. Am săpat o peşteră şi m-am aşezat în ea. Am îndurat şi foame şi sete; mă hrăneam cu poame şi ciuperci; de multe ori am îndurat năvălirile dracilor, bătăi, ocări, boli; mă luptam cu cugetele mele de parcă erau fiare sălbatice. Nu o dată mă tânguiam că am plecat în pustie şi că izolarea mea este neroditoare. De multe ori chiar părăseam peştera, cu gândul să revin în lume. Dar atunci se auzeau tunete, începea ploaia şi eu eram nevoit să mă întorc în peşteră. Aici răcoarea liniştită mă întărea. Altă dată mă ridicam să plec din peşteră în toiul iernii, dar gerul aspru nu mă lăsa să fac nici măcar cinci paşi. Trei ani de zile a durat această luptă grea. După trei ani de ispitiri grele pentru mine, m-a cuprins o linişte adâncă, toate atacurile chinuitoare au luat sfârşit. Atunci a venit la mine cineva în chip de lumină şi mi-a grăit: «întăreşte-te şi nu părăsi calea către Dumnezeu, care ţi-a fost arătată». Acela mi-a dat această iarbă, spunându-mi: „hrăneşte-te cu ea şi bea apă din lacul acesta“. Şi iată că de 38 de ani mă hrănesc cu această iarbă“.
Ascultând această poveste, eu am căzut la picioarele bătrânului, cerându-i să se roage pentru mine. După aceea, Andrei m-a scos din peşteră, arătându-mi calea spre mănăstire şi, binecuvântându-mă, mi-a zis: «mergi în pace şi nimănui să nu-i spui ceea ce ai auzit de la mine, câtă vreme sunt în viaţă». Am plecat şi mi-a părut că până la mănăstire nu era mai mult de o jumătate de verstă. La puţin timp după aceea, Vasile, împreună cu un alt ucenic al lui Iosif, Damian, au pornit în căutarea peşterei lui Andrei; dar trecând o săptămână întreagă, n-au găsit nici pădurea deasă, nici dealul şi nici peştera.
Povestea i-a mers la suflet lui Damian. El îşi dorea o viaţă de pustnic, voia să aibă convorbiri cu asceţii din pustie, pe care numai Dumnezeu îi ştia; de aceea a şi petrecut 40 de zile în locurile pustii ale insulei în căutarea acelui iubitor de viaţă pustniceasă. În sfârşit, cu puterile sleite, de-abia răsuflând, s-a culcat sub un copac. Aici l-au găsit călugării din Solovăţ, l-au pus pe năsălie şi l-au dus în curtea mănăstirii; l-au chemat pe părintele duhovnic. „Ce-i cu tine, Damiane?“- l-a întrebat duhovnicul.„ Mă iartă pe mine, părinte, din clipa din care am plecat din mănăstire, nici măcar n-am văzut pâinea, ci m-am hrănit numai cu iarbă“. Atunci i-au dat lui pâine şi Damian şi-a revenit.
Din nou s-a trezit în el dorinţa să-l caute pe pustnic. După o rugăciune fierbinte către Dumnezeu şi către preacuvioşii Zosima şi Savatie, el a ieşit din mănăstire şi de data aceasta a întâlnit o mulţime de pustnici care se nevoiau în insula Solovăţ şi Anzersk: aceştia erau bătrânul Efrem, negrul şi mireanul, Nichifor novgorodeanul, apoi Alexei Kalujneanul, Iosif şi Tihon moscoviţii, Teodul riazaneanul, Porfirie, Trifon, Iosif cel mic, Sebastian şi mulţi alţii. Cu dragoste fierbinte s-a lipit de ei Damian şi a început să-i cerceteze şi să le aducă cele de trebuinţă din mănăstire. Când murea unul dintre ei, atunci îl îngropa cu propriile sale mâini. În toiul unor astfel de osteneli l-a întâlnit pe pustnicul Nichifor. „Cercetează-ne, Damiane, ca şi tu să fii cercetat de Dumnezeu“, i-a spus pustnicul şi a dispărut.
Damian l-a găsit în pustie pe Timotei, care în vremuri tulburi, şi-a părăsit casa părintească din Alexin, a venit pe o insulă din Arhanghelsk, plutind pe o luntre mică, şi-a înjghebat o cociabă şi s-a aşezat în ea. Ca şi Andrei, se hrănea cu ierburi. Damian dorea să urmeze pilda pustnicilor; şi-a făcut o chilie şi s-a aşezat în ea, în vederea dobândirii liniştii. Dar aici l-a încercat o grea ispită. Odată, fratele ce-i slujea lui Damian, venind în vizită la acesta, a făcut rugăciunea, dar nu a primit răspuns. Călugărul a deschis uşa şi l-a găsit pe Damian tare umflat şi abia de mai respira. L-a luat pe pustnic şi l-a dus în bolniţa mănăstirii, unde jumătate de an s-a aflat sub îngrijirea bătrânilor experimentaţi. Dar numai ce şi-a revenit, că el s-a hotărât să caute alt loc retras unde să se liniştească. S-a suit într-o luntre mică, plecând spre Onega pe mare, unde s-a şi stabilit. Aici, vânătorii de animale l-au bătut foarte tare, dar făcându-se bine, pustnicul aplecat de aici dincolo de lacul Boldo, aproape de insulă, pe muntele Iuriev, unde şi-a făcut o chilie în care a petrecut 7 ani. Damian (în schimă Diodor), a început să ridice aici un locaş în numele Prea Sfintei Treimi şi punând temelia, a murit la 27 noiembrie 1633. Afară de aceşti pustnici din pădurile sălbatice ale Solovăţului, tradiţia mai consemnează pe mulţi alţi călugări care îşi căutau mântuirea în cele mai aspre locuri. Printre aceştia a fost Adrian, care locuia în mijlocul insulei aproape de lac, la două verste de chilia pe care o ridicase egumenul Irinarh şi petrecuse o viaţă aspră de ascet; aici el şi-a găsit sfârşitul şi a fost îngropat în pustie. Mireanul Sava, care era dintre cei ce se nevoiau în mănăstire, s-a retras în pădurea din Solovăţ, ostenindu-se vreme de 15 ani, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. După moarte, pe când era egumen Rafael, el a fost îngropat aproape de chilia lui Damian (1633-1636). Lângă chilia lui Sava a pusticit monahul Nestor, petrecând zi şi noapte în post şi rugăciune. După moarte el a fost de asemenea îngropat aproape de pustia lui Damian.
Pustnicul Nichifor
Sosirea în mănăstire. Plecarea în pustie. Relatările pustnicului.
Nichifor, fiul unui protopop din Novgorod, a venit la mănăstire încă de tânăr. Lui îi plăcea viaţa de monah. De aceea el se ruga de egumen să-l tundă în călugărie, dar frumuseţea şi tinereţea lui îl împiedicau pe egumen să-i împlinească această dorinţă. Acest refuz a întărit în tânăr dorinţa de a deveni călugăr. Cei ce veneau din Novgorod i-au adus o scrisoare de la părinţii lui, în care aceştia îl rugau să se întoarcă repede acasă. „Transmiteţi părinţilor mei, le spunea el acelora care i-au adus scrisoarea, că noi nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta; ne vom mai vedea în lumea de dincolo“.
Nichifor continua să se ostenească pentru mănăstire, împreună cu alţii, păstrând un post aspru; niciodată nu se culca; pentru a se odihni aţipea puţin. În ceasurile de răgaz îi plăcea foarte mult să citească din viaţă lui Marcu Oracenschii. Chipul acestui pustnic a pătruns adânc în sufletul lui şi l-a determinat să aleagă viaţa de pustnic. Odată, când erau toţi de faţă, Nichifor a sărit de pe scaun, şi-a făcut semnul crucii, şi-a scos brâul şi sandalele şi, numai într-o cămaşe cenuşie a fugit în pădure, petrecând în pustia din insula Solovăţ 12 ani în post, rugăciune şi metanii.
Abia atunci un pustnic l-a tuns în călugărie. Apoi petrecând încă trei ani în nevoinţa ascetice, el s-a săvârşit din viaţă în anul 1605, în duminica Floriilor. Au existat pustnici ale căror nume sunt cunoscute numai de unul Dumnezeu. Un călugăr din Solovăţ, mergând prin insulă pentru treburile mănăstirii, obosind, a dorit să se odihnească sub o stâncă abruptă. Vrând să se culce la pământ, el şi-a făcut o cruce şi a rostit cu voce tare rugăciunea lui Iisus. Deodată, din înălţime, dintre dărâmături, el aude: „Amin!“. „Cine eşti, cu nedumerire îl întrebă călugărul, eşti om sau duh?“ „Sunt un om păcătos, îi răspunse cel nevăzut, şi plâng pentru păcatele mele.“ „Care îţi este numele şi cum ai venit aici?“ „Numele meu şi cum am ajuns aici ştie numai Dumnezeu“.„Eşti singur aici?“ „Mai locuiesc împreună cu mine încă doi bătrâni; a mai fost şi un al treilea, dar a plecat la Domnul, noi l-am îngropat“. „Cu ce vă hrăniţi?“. „Adu-ţi aminte, frate, de cuvintele Domnului: nu numai cu pâine se va hrăni tot omul, ci şi cu orice cuvânt care vine de la Dumnezeu. El îl hrăneşte şi încălzeşte pe omul lăuntric. Aminteşte-ţi cum în timpurile de demult bărbaţi preacuvioşi şi femei locuiau în munţi, în crăpături şi în prăpăstii. Dumnezeu Ziditorul îi hrănea pe aceştia; acum oare nu-i tot Acelaşi Dumnezeu? Dacă doreşti să afli cu ce-mi hrăneşte Stăpânul trupul acesta neputincios, gustă asta“. Spunând aceste cuvinte, el i-a aruncat o bucată de ceva şi călugărul a luat şi a mâncat. „Iată cu ce mă hrăneşte Stăpânul meu“, a spus pustnicul.
Preacuviosul Irinarh, egumenul Solovăţului
Virtuţile. Egumenia. Pustnicia. Gramata ţarului. Preacuviosul Eliazar din Anzersk. Sfârşitul. Arătarea sa lui Vitalie, lui Veniamin şi lui Marchel. Vindecarea lui Ioan. Ajutorarea locuitorilor din Dvinsk, Varzuga şi Suma.
Preacuviosul Irinarh a primit tunderea în monahism în mănăstirea Solovăţ, unde, cu multă râvnă, îi urma în viaţa virtuoasă pe preacuvioşii Zosima şi Savatie. Înaltele sale calităţi sufleteşti l-au făcut cunoscut ţarului şi „lumina“ a fost pusă în „sfeşnic“ (Mt. 5.15). După moartea egumenului Antonie, Irinarh a fost desemnat egumen al mănăstirii Solovăţ. Câte griji şi osteneli îl aşteptau pe preacuviosul Irinarh! Smerit şi blând, totdeauna cufundat în dumnezeiasca cugetare, preocupat de nevoinţele călugăreşti, în acelaşi timp, din porunca ţarului, lua măsuri faţă de primejdia din afară, din partea Suediei şi Danemarcei, întărind mănăstirea pe care a adus-o în situaţia de apărare. În ostrogurile (locuri închise sub cerul liber) din Suma şi Kemsk, se ridicară noi întărituri; numărul militarilor care erau întreţinuţi de mănăstire se mărise la 1040.
Grija pentru apărarea mănăstirii în exterior, el o îmbina cu cea privind creşterea duhovnicească, lăuntrică. Fiind însuşi pildă de ascetism, el se străduia să menţină în călugării de sub ascultarea lui un duh de adevăraţi monahi. Ţarul Mihail Teodorovici, înţelegând pe deplin bunele intenţii ale egumenului, în gramata sa din 1621, îi recomanda să se îngrijească necontenit de aceasta în linişte şi priveghere. „Îndată ce va ajunge la voi gramata noastră, – îi scria ţarul – voi, închinătorii lui Dumnezeu, introduceţi o supraveghere strictă şi nu îngăduiţi acelora care umblă după voile lor, doresc să trândăvească şi înclină către preocupări lumeşti, să ţină băuturi spirtuoase, să iasă din mănăstire sau să stârnească certuri; urmăriţi cu stricteţe ca fraţii şi cei de sub ascultare să vieţuiască după rânduiala sfinţilor părinţi, iar nu după poftele lor, şi cu tragere de inimă să meargă la biserică. Fie ca cei începători să se afle în ascultare deplină faţă de voi, închinătorii noştri, egumen şi stareţi cunoscuţi, iară din voile lor nimic să nu facă, iar în mănăstire să nu se îngăduie nici o fărădelege“.
Sub îndrumarea duhovnicească a preacuviosului Irinarh s-au format câţiva robi adevăraţi ai lui Dumnezeu. Printre aceştia se afla Eliazar, întemeietorul schitului din Anzersk. Fericitul egumen nu numai că l-a binecuvântat să ridice în insula Anzersk un schit pentru iubitorii de pustie, dar i-a dat din destul mijloace pentru construcţia lui, scriindu-i despre aceasta patriarhului Filaret. Patriarhul a trimis o gramată pentru înălţarea locaşului, iar ţarul materiale pentru noul aşezământ. Pregătindu-se pentru obştescul sfârşit, preacuviosul Irinarh a cerut să fie eliberat de îndatoririle sale şi ultimii doi ani i-a petrecut într-o tăcere deplină. El a murit la 17 iulie în anul 1628. Moaştele lui se odihnesc într-un loc necunoscut în paraclisul ce îi poartă numele. Arătările de după moarte ale preacuviosului Irinarh confirmă faptul că el s-a făcut rugător pentru cei în nevoi şi suferinţe. Monahul Vitalie, îndrăgit de preacuvios, tare s-a mai mâhnit şi s-a întristat la moartea acestuia, dar a fost mângâiat printr-o vedenie minunată: la patruzeci de zile, obştea făcea pomenire în trapeză. În noaptea premergătoare, într-un somn uşor, călugărul Vitalie l-a văzut în vis chiar pe egumenul Irinarh care, cu faţa luminată, cu epitrahil şi cu o cădelniţă în mână, mergea cădind printre fraţi. Ieromonahul Veniamin, deasemenea jelindu-l în lacrimi, îşi aducea aminte de egumenul repausat şi atunci când, după o rugăciune îndelungată s-a trântit în pat, i s-a părut că a intrat în chilie chiar preacuviosul Irinarh, şi binecuvântându-l, i-a spus: fiul meu, de ce te tânguieşti pentru mine? Eu am aflat milă la Hristos, Stăpânul meu şi Dumnezeul nostru, şi acum sunt liniştit; tu, deci, nu te mai mâhni, ci bucură-te pentru mine şi îngrijeşte-te de mântuirea ta“. După aceste cuvinte, preacuviosul s-a făcut nevăzut, iar inima lui s-a umplut de bucurie. În anul 1636, pe vremea egumeniei lui Vartolomeu, Marchel, mai târziu egumen al Solovăţului şi arhiepiscop al Vologdăi, fiind în afara mănăstirii la ascultare, a văzut în vis catedrala Schimbării la faţă, a mănăstirii, şi se făcea că el se afla lângă peretele dinspre apus, iar din dreptul uşilor împărăteşti o scară ducea până sus în turlă. Coborând această scară, egumenul Irinarh s-a îndreptat către egumenul Vartolomeu, a luat cârja din mână şi i-a zis: „destul, frate, aceasta nu mai este treaba ta“; apoi, privind la Marchel, a rostit: „vino de ia această cârjă“. Marchel s-a apropiat, a luat cârja şi visul s-a sfârşit.
În anul 1642, în martie, Ioan Emilianov, lucrător smerit în fierăria mănăstirii, după o rugăciune îndelungată în camera sa, adormind, a văzut în vis cum s-a târât un şarpe şi l-a muşcat de mână. Într-adevăr, la deget se vedea o rană, mâna a început să se umfle într-atât, încât nu o mai putea mişca. În a treia noapte, Ioan iarăşi a văzut în vis cum au intrat la el doi bătrâni; pe unul din ei l-a recunoscut îndată, acesta era preacuviosul Irinarh, iar celălalt, ce avea un vas şi o periuţă în mână, a rămas necunoscut. Binecuvântându-l pe bolnav, Irinarh a luat de la însoţitorul său periuţa şi a stropit mâna umflată a lui Ioan. Deşteptându-se cel bolnav, a găsit pânza cu care îşi oblojise mâna, udă. În curând Ioan s-a făcut sănătos şi a preamărit pe slujitorul lui Dumnezeu. Preacuviosul Irinarh nu o dată i-a ajutat pe locuitorii din nordul aspru în lupta lor cu natura. Un asemenea ajutor au primit de la el locuitorii oraşului Dvinsk, în anul 1629, pe când pescuiau pe mare. O furtună puternică a împins corăbiile lor pe mare, unde au şi navigat printre gheţari mai multe zile. Aflaţi în necaz, aceştia se rugau stăruitor lui Dumnezeu să-i izbăvească de la moarte. Când s-a aşternut noaptea, unuia dintre cârmaci i s-a arătat în vis un bătrân în veşminte preoţeşti, împodobit cu o barbă albă şi lungă, cu crucea în mână, care i-a spus: „Sculaţi-vă, închinaţi-vă lui Dumnezeu, chemând în ajutor pe făcătorii de minuni din Solovăţ şi Domnul îndată vă va arăta vouă milă“. După aceea, el i-a însemnat pe toţi cu semnul crucii şi l-a întrebarea: „cine este şi de unde?“, el le-a răspuns: „eu sunt egumenul Irinarh al mănăstirii Solovăţ“. Deşteptându-se, cârmaciul s-a uitat în jurul său, dar n-a văzut pe nimeni.
În aceeaşi noapte, preacuviosul s-a arătat şi pe altă corabie, poruncindu-le să nu se întristeze, ci să nădăjuiască în mila lui Dumnezeu; le-a spus că se numeşte Irinarh şi cu cârja sa le-a arătat drumul spre insula Anzersk. Vedenia aceasta i-a întărit pe pescarii desnădăjduiţi. De îndată, vântul schimbându-şi direcţia, a dus vasul la mal unde pescarii au găsit pe gheaţă o mulţime de animale marine, întorcându-se acasă cu o pradă bogată. Celălalt vas a ajuns şi el cu bine în insula Anzersk, şi deşi pescarii n-au prins nimic, s-au întors cu bine acasă, salvându-şi vieţile primejduite. La fel, locuitorii din Varzuga se aflau pe mare primăvara pentru a vâna animale acvatice şi neavând izbândă, se întorceau acasă. Întâlnind un gheţar mare, au târât vasul pe el şi s-au culca liniştiţi. Unuia dintre ei i s-a arătat bătrânul şi i-a zis: „Sculaţi-vă! Dumnezeu vă va da vouă vânat din belşug“. Deşteptându-se pescarul a văzut lângă corabie un bătrân, pe care întrebându-l cine este, a spus că se numeşte Irinarh, egumenul din Solovăţ. Într-adevăr, treziţi de cel ce avusese vedenia, pescarii au găsit pe gheţar o mulţime de animale marine. Vânându-le, ei s-au întors acasă, lăudând pe slujitorul lui Dumnezeu. Locuitorii ostrovului din Suma, pescuind pe mare cu 15 vase, au acostat pe un gheţar de lângă insula Anzersk, pe care urcând vasele, s-au aşezat să doarmă. Cel rânduit de pază, aţipind puţin, deodată a auzit o voce: „de ce dormi? Sculaţi-vă şi trageţi-vă vasele ceva mai departe“. Deşteptându-se, el a văzut înaintea sa un bătrân înalt, care şi-a zis sieşi Irinarh, cel din Solovăţ, după care s-a făcut nevăzut. Dar somnul l-a doborât din nou pe paznic. Bătrânul iarăşi i-a apărut şi a strigat: „sculaţi-vă, căci vasele vă vor fi distruse de gheaţă“. Între timp pe mare s-a stârnit o furtună puternică. Atunci paznicul s-a grăbit să-şi deştepte tovarăşii, care cu greu au reuşit să tragă vasele mai departe de gheţar; unele unelte erau de acum măturate de valurile mării.
Preacuviosul Eliazar, întemeietorul schitului Troiţko-Anzersk
Originea. Călugăria. Sihăstria pe insula Anzersk. Ispitirile. Schima. Începutul schitului. Nevoinţele. Întâmplările minunate. Ridicarea unei biserici din lemn. Ctitoria lui Eliazar. Prietenia cu preacuviosul Irinarh. Cum se face cunoscut ţarului. Gramata ţarului din 1633. Ucenicii lui Eliazar. Grija pentru înălţarea unei biserici din piatră. Schitul în purtarea de grijă a patriarhului Nicon. Practica vieţii duhovniceşti a lui Eliazar. Sfârşitul. Arătările şi minunile. Poveţele date călugărilor despre tundere, pravila de chilie, împărtăşirea cu Sfintele Taine, înmormântare. Sfaturi în Sfântul şi Marele Post. Starea schitului la moartea lui Eliazar. Ctitorii Nicodim şi Roman. Includerea în mănăstirea Solovăţ. Ctitorul Spiridon. Aflarea moaştelor preacuviosului Eliazar. Egumenul Melchisedec. Starea actuală a schitului.
Preacuviosul Eliazar se cinsteşte ca unul care a îmbunătăţit cu mult viaţa pustnicească din insula Solovăţ. Până la el, pustnicii îşi petreceau viaţa în singurătate prin locuri tăinuite pe care ei şi le alegeau, dar, odată cu întemeierea schitului, aceştia s-au adunat în el, astfel încât schitul Troiţko-Anzersk a devenit vatra în care se formau iubitorii de viaţă ascetică. Preacuviosul Eliazar s-a născut în oraşul Kozelsk, gubernia Kaluga, la sfârşitul veacului al XVI-lea. Părinţii lui se trăgeau din familia Sevriucovilor, negustori de profesie şi se deosebeau mai ales prin evlavie. Încă din tinereţe Eliazar a arătat înclinare către viaţa călugărească. Părinţii lui fiind buni credincioşi nu s-au opus dorinţei arzătoare a fiului lor, astfel că i-au dat binecuvântarea părintească spre aceasta. Venind în mănăstirea Solovăţ, Eliazar a fost primit în rândul fraţilor de preacuviosul egumen Irinarh, împlinind cu râvnă şi tragere de inimă diferite ascultări în catedrala Schimbării la Faţă. Prin post aspru şi rugăciune neîntreruptă, cu luare aminte faţă de sine însuşi, fratele a dobândit simpatia obştii şi dragostea egumenului, fiind tuns în monahism. Necăutând mărire lumească şi luptând pentru o formare virtuoasă, primind binecuvântarea preacuviosului Irinarh, Eleazar a lăsat mănăstirea şi s-a retras în insula Anzersk, pe care o desparte la nord de insula Solovăţ o strâmtoare de patru verste. Pe atunci insula era nepopulată; aici acostau din când în când corăbiile din marea Albă şi călugării din mănăstire care se îndeletniceau cu pescuitul şi vânatul animalelor marine. În mijlocul insulei se înălţa un munte abrupt, care acum se numeşte Golgota. În timpul verii, din vârful acestui munte se deschide o largă panoramă spre întinsul necuprins al mării, spre o parte însemnată din insulele Solovăţ şi Muxamalisk, spre malul litoralului şi insulele Jigjini. Toată insula Anzersk, cu dealurile sale acoperite cu păduri de pini şi brazi, cu iazurile de diferite mărimi, se aşterne la picioarele privitorului. Eliazar, fiind atras de locurile acestea, s-a aşezat lângă lacul numit Kruglâi. Prima sa grijă a fost să înfigă în pământ o cruce de lemn, pe care a lucrat-o chiar el, după care şi-a făcut o chilie lângă ea. La început, viaţa numai în vecinătatea animalelor şi a păsărilor marine a fost pentru pustnic deosebită de grea. De multe ori a suferit atacuri din partea diavolilor. Astfel, aceştia i se arătau în chip de oameni cunoscuţi sau în chip de ostaşi, pedeştrii sau călăreţi, uneori înarmaţi, şi se năpusteau asupra lui Eleazar cu gând să-l omoare, spunându-i necontenit: „De ce ai venit aici? Acesta-i locul nostru şi nimeni până acum n-a răzbit aici“. „Nu-i al vostru, le grăia lor pustnicul, e al lui Hristos Dumnezeul meu şi El doreşte ca eu să locuiesc aici“, după care zicea: „să învie Dumnezeu…“, şi cu această rugăciune izgonea pe vizitatorii nepoftiţi. Câteodată ei luau diferite chipuri fioroase, scrâşnind din dinţi şi urlând; alteori se întâmpla ca din senin, să se audă deasupra chiliei tunete sau împuşcaturi de multe arme. Dar Dumnezeu îl mângâia pe pustnic cu diferite vedenii îmbucurătoare: într-o zi, pe când se afla în chilie, i s-a arătat lui Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi i-a spus: „Îmbărbătează-te şi te întăreşte, Domnul este cu tine; scrie pe pereţii chiliei: Hristos este cu noi şi ne ocroteşte“. Dându-i o trestie şi o metanie, Împărăteasa Cerului s-a făcut nevăzută. Altă dată, el a auzit cântându-se: „Te voi înălţa pe Tine, Doamne Dumnezeul meu deoarece m-ai sprijinit şi nu s-au bucurat de mine vrăjmaşii mei“ şi s-a mai auzit apoi: „fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac“.
Pentru a-şi câştiga hrana necesară cât şi pentru a avea o anumită îndeletnicire, pustnicul dăltuia ceşti din lemn, pe care le lăsa apoi lângă mare, pe chei. Găsind aceste ceşti, marinarii le luau cu plăcere, lăsând în schimb pâine sau alte alimente. După un timp, în anul 1616, Eleazar s-a întâlnit în pustie cu un nevoitor la fel ca şi el, ieromonahu Tirs din Solovăţ, de la care a şi primit tunderea în schimă. O dată cu primirea schimei, pustnicul şi-a înmulţit ostenelile, mutându-se cu chilia în altă parte lângă golful mării, la locul numit Troiţk, care se adânceşte în insulă cu doua verste. Aici a găsit un paraclis vechi pe care l-a reparat cu propriile lui mâini. Rucodelia din chilie era, ca şi alta dată, cioplirea ceştilor.
Puţin câte puţin, vestea despre pustnicul din Anzersk s-a răspândit pe litoralul mării Albe, iar în jurul său s-au strâns câţiva iubitori de pustie. Eleazar nu s-a încumetat să se despartă de oameni care asemenea lui căutau mântuirea sufletului. Astfel au format o mică obşte de vieţuitori în pustie. Preacuviosul Eleazar a rânduit pentru asceţi un dreptar vechi pentru viaţa pustnicească. Fiecare dintre pustnici avea chilie separată, aflată la mare depărtare una de cealaltă. Ei petreceau în post şi rugăciune, practicând diferite îndeletniciri manuale, pentru ca în felul acesta să se poată întreţine. Pustnicul nu primea pe nimeni la el şi nici nu se ducea să vadă pe nimeni, decât atunci când se adunau la rugăciune în comun. Aceasta se făcea ori în paraclis, ori în chilia preacuviosului Eleazar. De cu seară slujeau vecernia, citeau din psaltire, cântau condace Domnului nostru Iisus Hristos şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi mărturiseau părintelui gândurile şi păcatele lor; dimineaţa oficiau litia, utrenia, ceasurile, după care călugării se retrăgeau să se liniştească în chiliile lor. Preacuviosul Eleazar era pildă de asceză pentru toţi ucenicii, îşi chinuia necontenit trupul cu post, priveghere şi mătănii, purta pe el lanţuri de fier, tăia lemne şi căra apă. Timpul liber care îi rămânea, el îl folosea la transcrierea cărţilor vechi: „pentru scrierea multor cărţi dumnezeieşti“. Se spunea despre el în cartea schitului: „scria diferite povestiri, a transcris cu mâna sa trei cărţi din Ţvetnic, a tâlcuit pravila de chilie a cinului monahal, iar pentru obştea sa a scris un îndreptar, cuprinzând buna rânduială şi cuviinţă a aşezămintelor din schit“.
Ieroschimonahul Iov întemeietorul schitului Golgota-Raspiatsk
Originea. Preoţia. Vizitatorii. Iubirea de săraci. Viaţa la curte. Vizitarea închisorilor. Însingurarea în casă. Boala. Clevetirea. Retragerea în mănăstirea Solovăţ. Ascultarea. Ispitirile. Mutarea în schitul Anzersk. Numirea în funcţia de ctitor. Sfătuirea obştei. Rânduiala la schit. Îngrijirea bolnavilor. Schima. Arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mutarea la Golgota. Întemeierea schitului. Zidirea bisericii. Donaţii de la rudele ţarului. Scrisoarea ţarinei Măria. Atacul tâlharilor. Înmulţirea schitenilor. Faptele lui Iov. Aşezământul schitului. Arătarea Prea Sfintei Născătoare e Dumnezeu. Minunile. Boala. Iertarea. Sfârşitul. Înmormântarea. Starea schitului după moartea lui Iov. Alipirea la schitul Anzersk. Anexarea la mănăstirea Solovăţ. Zidirea unei biserici din piatră. Starea actuală a schitului.
Iov s-a născut în Moscova pe vremea ţarului Mihail Teodorovici, în anul 1635 şi la naştere a primit numele de Ioan. Despre părinţii lui şi educaţia primită în casa acestora nu se cunoaşte nimic, afară de faptul că şi pe tatăl său îl chema tot Ioan. După tradiţie, el provenea dintr-o familie de preoţi, de mic fiind educat în evlavia moralei creştine şi având o creştere aleasă. La atingerea vârstei maturităţii a fost hirotonit preot. Odată cu primirea preoţiei, râvna înnăscută a lui Ioan pentru o viaţă virtuasă s-a arătat într-o lumină deplină. În fiecare zi oficia slujbele dumnezeeşti şi deseori rămânea la strană şi cânta în aşa fel încât cântările lui, datorită deosebitelor sale calităţi native, erau pline de umilinţă şi-ţi mergeau la suflet. Slujirea preoţească profundă şi plină de vibraţie a lui Ioan atrăgea la Biserică pe mulţi credincioşi care, după slujbă, se grăbeau să-l viziteze casa, ca să ia binecuvântare şi să-l cunoască mai îndeaproape. Nefiind iubitor de slavă lumească, el primea aceste vizite fără tragere de inimă şi arareori satisfăcea curiozitatea acelora care doreau să-l vadă acasă. Desăvârşindu-se în virtuţi, părintele Ioan împlinea, în afară de cele ale preoţiei, pravila călugărească şi canonul de rugăciune şi se simţea în lume de parcă ducea o viaţă de monah. Adeseori, în post şi singurătate, încuindu-se în dormitorul său, îngenunchiat în rugăciune către Dumnezeu, îşi petrecea astfel nopţile până la revărsatul zorilor. În timpul rugăciunilor de noapte, adesea, printre lacrimi, Ioan se ruga: „miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine păcătosul; iartă-mă Doamne“ şi altele.
Dimineaţa, singurătatea lui era întreruptă mai înainte de mergerea sa la Biserică. Se întâmpla ca, fiind rugaţi de unii dintre vizitatori, enoriaşii lui Ioan să-l anunţe, înainte de începerea dumnezeieştii slujbe, despre oaspeţii care au venit să-l cerceteze, pentru binecuvântare şi povăţuire. Nevoit să iasă la insistenţele neîncetate ale vizitatorilor, părintele Ioan îi primea pe aceştia cu faţa posomorâtă, dar discuta cu ei cu o dragoste sinceră de păstor, care se îngrijea de păstoriţii săi. Întărind pe fiecare în virtute creştină, el ştia să discute potrivit cu starea socială, rangul şi părerile fiecăruia. De regulă, cu vârstnicii discuta despre cugetarea lui Dumnezeu, cu tinerii despre pericolul poftelor şi plăcerilor, cu părinţii, despre educaţia copiilor în frica de Dumnezeu şi aşa mai departe. Toate sfaturile le întemeia pe Sfânta Scriptură şi le întărea cu pilde din istoria bisericească şi vieţile sfinţilor.
Uneori îi plăcea să-şi cerceteze prietenii şi cunoscuţii, altădată se ducea în vizită la cineva fără a fi chemat, dar oriunde se ducea era primit cu respect, iar învăţătura lui era ascultată cu plăcere. De altfel, vizita neaşteptată la câte unul din prietenii săi avea totdeauna şi un scop de binefacere. De pildă, îndată ce afla că în una din familii au izbucnit certuri şi neînţelegeri, se grăbea într-acolo şi se străduia să readucă liniştea. Dacă i se întâmpla, ca împăciutor, să jignească pe cineva, deşi nu în mod intenţionat, el îşi recunoştea greşeala şi îşi cerea iertare de la cel jignit. Pentru un succes mai mare în slujirea pe tărâmul preoţiei, pentru binele sufletelor încredinţate lui, părintele Ioan folosea diverse mijloace şi îşi lua unele măsuri de precauţie. Astfel, el apărea în mijlocul mulţimii ascunzându-şi cinul, fiind îmbrăcat în haine de mir. Această situaţie îi uşura mult convorbirile îndeosebi cu oamenii săraci, de la care afla nevoile lor, acordându-le apoi ajutoare, după puterile sale. Era tare mulţumit dacă în felul acesta rămânea necunoscut. Ajutându-i pe cei care se aflau în lipsuri mari, Ioan avea, totodată, posibilitatea să le cunoască gândurile şi simţămintele, iar sfaturile lui să fie binevenite. Uşile casei la milostivul Ioan erau întotdeauna deschise şi pentru fraţii mai mici. Deseori, el oferea masă celor săraci şi cu dragoste se aşeza între ei, hrănindu-i trupeşte şi duhovniceşte. Despărţindu-se de aceşti oaspeţi scumpi, Ioan îi dăruia fiecăruia dintre ei ce putea. Ii cereau ajutor şi persoane din alte straturi sociale, şi nu în zadar. Dacă era păgubit cineva din cauza unui incendiu, părintele Ioan îi ajuta cu bani, ca să-şi refacă gospodăria. Dacă se întâmpla ca cineva, din cauza bolii sau altor nevoi, să ajungă în pragul sărăciei, acela primea de la el milostenie, deajuns ca să se întreţină pe o perioadă mai lungă. Pe timp de secetă, locuitorii săraci împrumutau de la părintele Ioan seminţe de semănat sau alte lucruri de gospodărie care se aflau la el în casă, uneori chiar mâncare gătită pentru familiile lor înfometate. O mare parte din veniturile sale, milostivul Ioan, le întrebuinţa făcând milostenie, el mulţumindu-se cu puţin. Deseori, din milostivire, intervenea pe lângă unele persoane de stat, pe care le cunoştea, în favoarea celor ce sufereau pe nedrept, iar mijlocirea aceasta nu rămânea fără succes. Vestea despre faptele bine plăcute lui Dumnezeu ale lui Ioan s-a făcut repede cunoscută printre locuitorii capitalei. Vizitatori de pretutindeni se îndreptau spre casa lui. Asemenea vizite obosindu-l, în anumite răstimpuri nu mai primea pe nimeni, iar pe cei săraci îi miluia prin slujitorii lui de încredere.
Cu toate că părintele Ioan se ferea de slava lumii şi căuta însingurarea, dar „nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă“ (Matei 5,14). Pronia divină a rânduit ca părintele Ioan să se ridice la o treaptă cu mult mai înaltă în slujirea lui Dumnezeu şi oamenilor. Vestea despre viaţa virtuoasă a părintelui Ioan a ajuns până la urechile lui Petru I. La porunca ţarului, părintele Ioan a fost chemat pentru început să slujească la o biserică de la curte, iar mai apoi rânduit şi ca duhovnic al ţarului şi al membrilor curţii imperiale,
Printr-o evlavie deosebită, părintele Ioan a câştigat bunăvoinţa tuturor persoanelor înalte din stat. Folosindu-se de bunăvoinţa ţarului, părintele Ioan dispunea de mai multe mijloace spre a împlini pornirile miloase ale inimii sale, rămânând în continuare un părinte darnic pentru cei orfani, un hrănitor la bună vreme pentru cei flămânzi, un mângâietor râvnitor pentru cei amărâţi, grabnic ajutor şi mijlocitor pentru toţi cei din nevoi. De o deosebită grijă din partea lui se bucurau cei întemniţaţi pentru crime şi diferite datorii. Când mergea în vizită la aceştia, se deghiza; trăsura o lăsa mai departe de închisoare, iar el ajungea acolo pe jos. Intrând la deţinuţi, îi saluta cu dragoste părintească, lua loc lângă ei şi cu împreună pătimire, îi întreba despre cauzele care au dus la întemniţarea lor şi, cercetând conştiinţa fiecăruia, îi mângâia cu nădejdea în Domnul. La despărţire, totdeauna părintele Ioan avea grijă să-i miluiască după puterile sale. Celor reţinuţi pentru datorii, nu arareori le dădea bani, ca să-şi plătească datoriile, iar în zilele de Paşti, de Crăciun, cât şi în săptămâna cu harţi, vizitându-i pe deţinuţi, îl săruta pe fiecare părinteşte, ospătându-i cu hrană gătită din vreme. Pentru că în oraş începuse să se răspândească vestea despre faptele părintelui Ioan, atunci el a început să viziteze temniţele numai în timpul nopţii. Când au ajuns la el clevetiri ale oamenilor, păreri greşite şi bănuitoare la adresa lui, el a renunţat pentru o vreme să mai cerceteze temniţele, fără însă a înceta a face bine acestora prin oamenii cinstiţi şi de bună credinţă pe care îi cunoştea. Astfel că părintele Ioan din nou s-a închis în casa sa cu scopul de a se îndeletnicii pentru tot restul vieţii cu cugetarea la Dumnezeu. În afara slujbelor bisericeşti el nu se ducea nicăieri şi nici nu primea pe nimeni la el, nici chiar pe cei apropriaţi. Dacă cineva avea nevoie de un sfat sau o povaţă de la părintele Ioan, acesta putea să i se adreseze numai în scris, răspunsul dându-l în acelaşi mod. O asemenea corespondenţă ci nu refuza niciodată. Astfel, în osteneli şi făptuiri duhovniceşti, părintele Ioan a atins, fără să se observe, o vârstă înaintată. Odată, el a simţit că sănătatea i s-a deteriorat, mai ales că a cunoscut unele crize dureroase şi chiar leşinuri. A căzut la pat şi aproape trei luni de zile a stat culcat, fără să se mişte. Dar Domnul, cercetându-l în boală, pentru răbdarea lui blajină, i-a redat sănătatea de odinioară. Această boală a fost un preludiu a alteia care avea să-l cuprindă pe dreptul bătrân. Revenindu-i sănătatea, bătrânul a renunţat la singurătate şi a început să primească pe toţi cei care veneau la el. Din nou au început să apară mulţi vizitatori. În discuţiile cu aceştia, pe care-i învăţa frica de Dumnezeu şi bunacuviinţă, el îşi petrecea zile şi nopţi întregi. Când se despărţea de câte un vizitator, el îşi lua rămas bun oftând adânc şi cu o oarecare tristeţe, de parcă ar fi ştiut că nu se va mai întâlni cu el niciodată. Ceasul încercării pentru Ioan a sosit pe neaşteptate spre sfârşitul vieţii lui. Deşi nevinovat şi îmbunătăţit prin virtuţi creştine, bătrânul a fost învinuit de duşmanii lui că ar fi avut legături cu un tâlhar, pe nume Grişca Taliţkim, fapt pentru care l-au denunţat ţarului Petru I. Dând crezare acestui denunţ, împăratul a poruncit pe dată ca bătrânul de şaizeci de ani să fie trimis la arhiepiscopul Kolmogorului, Atanasie, cu un act în vederea tunderii în monahism la mănăstirea Solovăţ. Supunându-se întru totul şi văzând în aceasta o chemare a Proniei dumnezeieşti, părintele Ioan s-a îndreptat pe calea hărăzită lui. În anul 1701, la 13 martie, bătrânul se afla deja la Kolmogor, unde s-a prezentat la Prea Sfinţitul Atanasie cu gramata din partea ţarului. Primindu-l frăţeşte, bunul arhipăstor l-a condus chiar el în mănăstirea Solovăţ, emiţând chiar un act în care scria că Ioan să fie tuns şi dat sub ascultarea unui bătrân îmbunătăţit. Blând şi nădăjduitor în Pronia Divină, părintele Ioan s-a prezentat la egumenul mânăstirii, arhimandritul Tirs, care i-a propus tunderea în monahism, după porunca ţarului. „Hristos Dumnezeu Proniatorul, – îi răspunse părintele Ioan – m-a adus la sfinţia ta, rânduind mântuirea mea prin tine. De aceea, ce îmi vei porunci mie, nevrednicul, aceea voi face“. Şi s-a închinat noului său păstor. „Binecuvântat este Dumnezeu, care te întăreşte pe tine în fapte bune; iată pentru tine loc de mântuire“ – a zis arhimandritul. Bătrânul s-a înclinat încă o dată până la pământ în faţă arhimandritului, rugându-l să-l învrednicească de tundere. La 3 aprilie, smeritul bătrân a fost tuns în monahism în Biserica catedrală, de către arhimandritul Tirs, primind numele de călugărie „Iov“, fapt despre care a fost înştiinţat şi ţarul. Noul călugăr a fost dat pentru ucenicie bătrânului monah Iona. Predându-se în întregime spre ascultare bătrânului, Iov a început să se ostenească pe măsura puterilor lui, fiind călăuzit de dorinţa fermă de a-i plăcea întru toate Domnului Dumnezeu. Astfel că prin post, priveghere de noapte, supunere şi smerită ascultare a uimit întreaga obşte.
Călugărul cu care i-a fost rânduit noului ostenitor să locuiască într-o chilie, mărturisea că acest preţios rob al lui Hristos nimic nu gusta în afară de pâine şi apă, drept pentru care obştea l-a numit pe părintele Iov, postitorul. Pentru început, l-au trimis pe părintele Iov să facă ascultare la bucătărie obştii. Râvnitor, călugărul se ostenea cu plăcere în această ascultare; venea la lucru înaintea celorlalţi; cu mâinile sale despica lemne şi cu umerii săi de bătrân le urca pe scările înalte spre bucătărie. Cu aceeaşi râvnă împlinea şi alte munci grele. De la bucătărie, unde el s-a ostenit mult timp, părintele Iov a fost trecut la altă ascultare şi anume, la trapeza mănăstirii. Şi în această ascultare el s-a ostenit cu aceeaşi tragere de inimă şi smerenie ca şi în celelalte. Dar vechiul vrăjmaş al oamenilor, dorind pierzarea sufletelor omeneşti, văzând faptele aleşilor lui Dumnezeu, nu doarme, ci se străduieşte în fel şi chip să-i abată pe ei de la calea mântuirii. Astfel, pe când petrecea el în smerenie în aceste ascultări, nu odată i se arătă lui urătorul binelui, ispititorul, care, în chipul medicului cunoscut de el din lume, îi vorbea, vezi Doamne, cu compătimire: „Dragule! Se cuvine să te îngrijeşti de sănătatea ta, ca nu cumva istovind trupul cu munca şi înfrânările, să slăbeşti sub jugul care ţi l-ai luat pentru Hristos. Dumnezeu nu cere istovire prin muncă şi post peste puteri, ci caută inimă curată şi smerită. La bătrâneţile tale tu lucrezi în haine de lucru asemeni unuia ce se află în robie, fără ca să fi fost obişnuit dinainte cu asemenea munci. Nu trebuie să munceşti în felul acesta, numai pentru faptul că eşti ieromonah. E prea destul pentru tine că renunţând la slava şi cinstea de care te bucurai în lume, ai ajuns într-o aşa mizerie, osândindu-te la munci istovitoare numai pentru hrană. Eu mă mir cum de poţi să primeşti o hrană atât de sărăcăcioasă, după mâncările gustoase cu care erai servit. Îngrijeşte-te ca bolile tale să nu se înmulţească peste măsură; atunci nici eu n-am cum să-ţi mai ajut şi vei muri înainte de vreme. Dacă nu vei da ascultare sfatului meu, are să-mi pară rău de tine“. „E bine să nu-ţi cruţi trupul, ca el să nu se aprindă de pofte, – îi răspundea părintele Iov cunoscutului său imaginar – şi cu toate că trupul e istovit, dar puterea lui Dumnezeu în neputinţe se săvârşeşte, Sfântul Apostol spunea şi mai bine: „nu sunt vrednice pătimirile veacului acestuia, faţă de slava mult râvnită ce se va arăta nouă. Postul este maica fecioriei, pleacă-ţi urechea la acestea.“ Auzind asemenea răspuns, vrăjmaşul îndată dispărea.
Prin aceste fapte, sufletul părintelui Iov se întărea din ce în ce mai mult în asceză. În momente de adâncă sârguinţă, el îşi amintea cuvintele sfântului Apostol: „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui ce strânge oaste“ (ll Tim.2,4). Moşia care-i rămăsese a împărţit-o săracilor şi obştii, el rămânând absolut sărac, ca să poată să-I slujească neîmpiedicat Celui Ce pentru noi S-a jertfit pe Sine, lui Hristos Dumnezeul nostru. După multe încercări în ostenelile vieţii monahale, egumenul mănăstirii şi obştea l-au recunoscut pe noul tuns drept călugăr desăvârşit şi într-un gând l-au eliberat de ascultările mănăstireşti; i-au îngăduit apoi să petreacă de unul singur în chilie şi să-şi caute mântuirea. Petrecând în pace în liniştea chiliei sale, părintele Iov practica neîncetat rugăciunea lui Iisus, citea Sfintele Evanghelii, Apostolul, Psaltirea, viaţa preacuvioşilor Zosima şi Savatie, dar nu neglija nici lucrul de mână. Hrana care o primea de la trapeza obştii era foarte puţină şi se mulţumea cu aceea, fără să-şi mai pregătească nimic altceva. Vestea despre călugărul din Solovăţ s-a răspândit pretutindeni, ajungând din nou la urechile ţarului, încredinţându-se că totul a fost o minciună la adresa fostului său duhovnic. Petru I a dorit să-l readucă la curtea împărătească la slujirea cea dintâi, dar, gârbovit sub povara anilor şi a ostenelilor, Iov a cerut să i se permită să rămână în Solovăţ. Dorinţa de o şi mai mare asceză a pus stăpânire pe el definitiv. În 1702, primind binecuvântarea arhimandritului Tirs, el s-a mutat în schitul Anzersk. În schit, bătrânul s-a dăruit cu şi mai mare râvnă faptelor de asceză. Socotindu-se printre ceilalţi nevoitori ai schitului ca un ascultător venit de curând, el slujea la toţi, dar mai cu seamă se străduia să-i ajute pe cei neputincioşi. Cu toate acestea, slujbele din Biserică şi pravila din chilie nu le neglija niciodată. La puţin timp după sosirea lui Iov în schit, s-a săvârşit din viaţă ctitorul din Anzersk. Arhiepiscopul Kolmogorului, Varnava, cunoscând viaţa smerită şi asceza părintelui Iov, a propus arhimandrutului Tirs al Solovăţului să-l ridice la rang de ctitor al schitului Anzesrk pe părintele ieromonah Iov. Pentru aceasta a fost chemat la mănăstirea Solovăţ. Ascultând de le egumen voinţa arhipăstorului, Iov a primit numirea în această funcţie considerând-o ca pe o ascultare. S-a rugat apoi să-l învrednicească de tundere în schimă, dar acestei dorinţe egumenul i-a răspuns cu refuz.
Primind binecuvântarea egumenului pentru funcţia de ctitor, el s-a îndreptat spre schit. La puţin timp, arhimandritul Tirs l-a chemat din nou pe părintele Iov împreună cu unul dintre fraţii schitului Anzersk. Binecuvântându-l definitiv în această funcţie, arhimandritul a grăit către ctitor: „îţi predau schitul Anzersk în numele Prea Sfintei Treimi, păstrează-l cu atenţie; precum sunt rânduite toate aşa să şi rămână, statutul bisericesc să nu-l schimbi şi pe toate să le faci după rânduiala sfinţilor părinţi“. Stareţul, cerându-şi iertare de la egumen şi de la bătrânii Solovăţului, împreună vieţuitorii săi, s-a întors din nou la schit. Aici, adunând în biserica schitului întreaga obşte, Iov a îngenuncheat înălţând o rugăciune către Prea Sfânta Treimă, apoi şi către preacuviosul Eleazar, ca întâistătător şi ocrotitor al schitului, după care, plecându-se intre fraţi, le-a rostit următorul cuvânt de învăţătură: „Vă rog pe voi, fraţii mei prea iubitori, ca împreună să ne dăm silinţa să moştenim Împărăţia Cerului cu post şi rugăciune, să ne îngrijim pentru mântuirea sufletelor noastre; să părăsim tot ce-i rău şi-i calea vrăjmaşului, mai bine zis: desfrâul, hoţia, bârfele, vorbele deşarte, certurile, beţiile, îmbuibările şi ura dintre fraţi; să ne depărtăm şi să ne ferim de unele ca acestea, fraţilor, ca să nu întinăm sufletele noastre, ci să mergem pe calea Domnului Care ne călăuzeşte pe noi către Patria cerească. Îl vom îndupleca pe Dumnezeu cu planşete şi lacrimi, cu post şi priveghere, ca să aflăm milă la Domnul. Să urâm plăcerile lumii, amintindu-ne de cuvintele Domnului: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, şi pe mama şi pe copii, şi pe fraţi, şi pe surori, chiar şi însuşi sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu“ (Luca 14,16). Noi, fraţilor, lepădându-ne de lume, să ne lepădăm şi de lucrurile rele din ea. „Niciunul – zice Domnul – care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 9,62). Cum vom fugi de chinurile veşnice, petrecând viaţa noastră în trândăvie? Nouă, fraţilor, care ne numim călugări, ni se cuvine în fiecare zi să plângem şi să ne căim de păcatele noastre. Pocăinţa este calea care duce către împărăţia Cerurilor; aici nu se vor apropia cei vicleni. Drept este, că, această cale este plină acum de amărăciune, dar după aceea va fi veselă.“ Ascultând acest cuvânt, schitenii s-au închinat părintelui Iov şi s-au dus fiecare la chilia lui.
Pe noul său tărâm de slujire, părintele Ioan îşi amintea cuvintele Domnului: „şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere“ (Luca 12,48); astfel că el îşi înmulţea ostenelile şi făptuirile. El neîncetat spunea rugăciunea lui Iisus, dar se ostenea şi trupeşte. Primul venea la slujbele bisericeşti şi la alte ascultări şi pleca ultimul.
Iov a voit să păstreze pomenirea despre întemeietorul şi despre toţi binefăcătorii schitului Anzersk. Este cunoscut că primul autor al vieţii lui Eleazar a fost Macarie, tovarăşul lui Iov. Acest călugăr l-a descris pe Iov în cartea de înregistrare a schitului Amzersk, ca fiind bărbat minunat ce „petrecea în trupul său pe pământ ca un înger fără trup“, adăugând: „acest fericit Iov era cu frică de Dumnezeu şi era plin de Duhul Sfânt; el, în râvna sa, aprinzându-se în Domnul, se îngrijea să pomenească sufletele celor adormiţi la dumnezeiasca proscomidie, şi cu tragere de inimă se îngrijea să găsească cele împrăştiate şi să adune la un loc toate cele risipite şi, înţelepţit de Dumnezeu, să restabilească spre pomenire cele de mult uitate, începând cu talerele din altar şi sfintele potire din argint, cu crucile mari (care se întrebuinţau la diferite procesiuni), până la cele de pe sfânta masă, de la cronici cu însemnări pe ele, dar mai cu seamă de la cărţile sfinte ce erau dăruite de binecredincioşii ţari, de patriarhul Nicon sau de alţi rob ai lui Dumnezeu. El a încerca să se încredinţeze din izvoare autentice de provenienţa acestora şi a tuturor daniilor care s-au făcut în folosul Bisericii Prea Sfintei Treimi. Depunând multă stăruinţa, el a reuşit să reconstituie numele celor morţi cu mult timp în urmă şi a poruncit să fie trecute într-o carte ca, pentru sufletele celor adormiţi care au plecat la Domnul să se aducă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, iar cei vii să fie pomeniţi pentru sănătate“.
Pe neobservate, obştea schitului a început să se mărească astfel că, într-un timp scurt, s-au adunat cam 30 de oameni. În linii generale, regulamentul schitului era următorul: fiecare din cei veniţi să fie primit, indiferent dacă e bogat sau sărac lipit pământului, cu condiţia să fie avertizaţi de greutăţile din viaţa monahală. Noul începător trebuia să umble în hainele sale până ce se deprindea cu viaţa monahală; după care este îmbrăcat în rasă. Fratele trecea un examen sever prin toate ascultările; dacă se arată vrednic, era primit în monahism prin tunderea în mantie, iar cei mai destoinici erau tunşi în schimă. Pe toţi îndeobşte, dar mai cu seamă pe cei începători, părintele Iov i-a învăţa ascultarea faţă de Dumnezeu, fără de care, spunea el, nu este mântuire; ascultarea este cea dintâi dintre virtuţi.
Afară de pravila din biserică şi cea din chilie, schitenii depuneau şi o muncă fizică. În toiul nopţii, bătrânul obişnuia să treacă pe la chiliile fraţilor şi să le amintească de privegherea de noapte. Când găsea pe cineva rugându-se, se depărta cu bucurie de chilia aceluia, dar unde găsea pe cineva vorbind, bătea în uşă şi, depărtându-se cu mâhnire în suflet, aştepta până dimineaţă, pentru a-l dojeni pe fratele acela între patru ochi. El însuşi îngenunchea toată noapte şi se ruga în chilie, uneori până în zori, iar când se trăgeau clopotele, sosea primul la biserică la doxologia de dimineaţă. Purtarea exterioară a călugărului, după înţelesul bătrânului, era următoarea: când merge să ţină mâinile la piept; la întâlnirea cu un altul, trebuie să se salute cu o plecăciune; faţa să fie umilă, ochii binevoitori, vorbirea duiasă, dragostea pentru Dumnezeu nefăţarnică, ascultarea faţă de altul fără cârtire; începerea lucrului totdeauna să se facă cu binecuvântarea celui mai mare, iar la săvârşirea unei greşeli din nepurtare de grijă se cuvenea să se ceară iertare şi să fie îndreptat. Schitenii care doreau o viaţă şi mai singuratică, se retrăgeau, cu binecuvântarea părintelui Iov, la chiliile din pustie, rămânând în continuare în purtarea de grijă a bătrânului care, adeseori îi cerceta şi îi îndemna la osteneli ascetice, dându-le chiar de lucru. Având darul clarviziunii, bătrânul îi dojenea pe pustnici pentru greşelile lor, mai înainte ca ei să-şi ceară iertare de la el.
Amintindu-şi odată că Domnul nostru Iisus Hristos, spălând la Cina cea de Taină picioarele ucenicilor Săi, le-a grăit: „precum v-am făcut Eu vouă să faceţi şi voi“ (Ioan 13,15), părintele Ioan a început cu suspine amare să se dojenească: „Nemernicule, cât de sus eşti ridicat! Porţi o cinste îndoită, de ctitor şi de preot, dar nu ai smerenie pentru a-L urma pe Hristos Mântuitorul“. Din acea clipă el a început să-i viziteze pe cei bolnavi şi să le slujească lor, le spăla şi oblojea rănile cu mâinile sale, unora le ungea părţile bolnave cu ulei sfinţit şi de multe ori se tămăduiau. La aceste fapte de dragoste şi de îngrijire a aproapelui său, el nu a renunţat până la moarte.
În anul 1710, stareţul Iov a fost chemat la egumenul Solovăţului, de arhimandritul Tirs, fiind învrednicit pentru viaţa sa aspră de ascet de tunderea în schimă, cu numele de Iisus, în amintirea lui Iisus Navi, conducătorul evreilor.
Ieroschimonahul Iisus adeseori se retrăgea pentru liniştire în locuri pustii, iar uneori mergea la pustnici pentru convorbiri duhovniceşti, încredinţând, în lipsa lui, grija schitului ucenicilor săi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Astfel, pe 18 iunie, într-o zi de miercuri, bătrânul a vrut să-i facă o vizită unui pustnic pe care-l respecta, ierodiaconul Paisie, care locuia la şase verste de schitul Anzersk, undeva lângă muntele înalt numit Golgota, proslăvit prin aceea că aici petrecuse preacuviosul Eleazar. După o convorbire, ctitorul a dorit să petreacă câtva timp cu vieţuitorul în pustie, astfel că Părintele Paisie i-a dat lui o chilie separată. Precum era obişnuit, de cum s-a lăsat seara, Iisus a început rugăciunea care a durat până la miezul nopţii, citind psalmi cu genunchii plecaţi. Obosind, el s-a aşezat puţin şi, într-un vis uşor, a văzut în chilia sa o lumină neobişnuită şi în strălucirea acestei slave cereşti pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi împreună cu ea pe preacuviosul Eleazar din Anzersk. Cuprins de o cuvioasă frică, el s-a sculat din locul său şi a făcut o metanie până la pământ. După aceea a auzit glasul împărătesei Cerului: „acest munte de acum înainte se va numi Golgota; pe el se va zidi o mare biserică din piatră a Răstignirii Fiului Meu şi se va întemeia un schit de către tine şi doi ucenici de-ai tăi: schimonahul Matei şi monahul Macarie. Schitul se va numi Răstignirea; se vor aduna la tine o mulţime de monahi şi se va preamări numele lui Dumnezeu. Eu însămi voi cerceta muntele şi voi petrece cu voi în veci“. Cu aceste cuvinte vedenia a luat sfârşit; dar în acelaşi moment s-a auzit alt glas: „Sfinţeşte muntele Gologota şi pune pe el o cruce!“ Binecredinciosul bătrân mult s-a mai minunat de vedenie şi de cele auzite şi a povestit toate acestea diaconului Paisie. Paisie a încrustat pe crucea făcută de ctitor cu mâinile sale toate cele auzite de la Iisus (Această cruce de dimensiuni mari este aurită. O perioadă s-a aflat în faţa Sfintei Mese din biserica de pe Golgota, iar acum se găseşte pe peretele din altarul lateral, al Adormirii, într-o cutie de sticlă, deasupra mormântului bătrânului Iisus).
La 29 iunie, de ziua sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ieroschimonahul lisus, împlinind voia lui Dumnezeu, împreună cu ucenicii săi Matei şi Macarie s-au îndreptat din schitul Anzersk spre muntele Golgota. Aici, sfinţind apa şi stropind cu ea muntele, au înfipt o cruce pregătită din timp, cu o inscripţie şi, după puţin timp au ridicat un paraclis pentru rugăciune şi priveghere de noapte. După sfinţirea muntelui şi înălţarea crucii, pustnicii au oficiat o slujbă de laudă Domnului Dumnezeu şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
Din acest moment, ctitorul a început să se îngrijească de întemeierea unui nou aşezământ pe muntele Gologota. În anul 1713, el s-a îndrepta cu ucenicul său Macarie către arhiepiscopul Kolmogorului, Varnava, să ceară binecuvântarea pentru zidirea unei biserice şi a unui schit pe muntele Golgota. Printr-o scrisoare din 15 iulie 1713, arhipăstorul a binecuvântat zidirea a două biserici din piatră, una pe muntele Golgota, – Răstignirea Mântuitorului – alta sub munte, pe locul unde s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în cinstirea Adormirii Ei. Cu acelaşi înscris, îngăduia să se ridice un schit, numindu-l Răstignirea, iar muntele – Golgota. Fericitul bătrân s-a bucurat de o deosebită înţelegere din partea arhipăstorului, dar pe parcurs a întâmpinat diferite piedici şi greutăţi în ridicarea bisericilor din piatră, astfel că a fost nevoit să-l roage iarăşi pe arhipăstor să-i permită a ridica în locul celor două biserici de piatră una din lemn cu o trapeză în vârful muntelui. Preasfinţitul Varnava, printr-un nou act din 1714, a binecuvântat construirea pe munte a unei bisericuţe cu hramul Tăierea cinstitului cap al Sfântului Prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan. După ce a primit ultima gramată, bătrânul a transmis ctitoria schitului Anzersk altuia şi împreună cu alţi ucenici a trecut să locuiască pe muntele Golgota. Stabilindu-se aici, el a început să construiască schitul. În curând ucenicii lui Iisus au ridicat pe Golgota o biserică de lemn, care, spre mângâierea tuturor, a fost sfinţită de arhimandritul Tirs, purtând hramul Răstignirii Domnului, potrivit gramatei din 15 mai 1715. Petru I, auzind că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu se arătase fericitului bătrân, precum şi despre zidirea noului schit al Răstignirii pe Golgota, cu o bunăvoinţă neobişnuită faţă de fostul său duhovnic, l-a miluit cu daruri îmbelşugate. Astfel, la puţin timp, a urmat porunca ţarului către magaziile de pâine ale statului din Arhanghelsk să livreze pâine pentru întreţinerea fraţilor din schitul Golgota. În anul 1714, când s-a început zidirea schitului, a sosit din partea ţarinei o donaţie de obiecte preţioase, haine şi cărţi, toate cu menţiunea: pentru schitul Golgota. O donaţie destul de valoroasă a fost sfânta icoană a Adormirii Maicii Domnului, ferecată în argint şi poleită în aur şi în ea montată o răcliţă cu multe părticele de sfinte moaşte. Ţarina Parascheva Feodorovna, văduva ţarului Ioan Alexeevici, a donat pentru ridicarea bisericii de pe muntele Golgota o sută de ruble, iar principele Menşicov a dat o sută de carboave. Deşi au fost mulţi binefăcători, purtarea de grijă deosebită pentru zidirea schitului de pe Golgota a avut-o principesa Maria Alexeevna, vestită pentru binefacerile sale. Iată scrisoarea adresată cu acest prilej către arhimandritul Tirs:
„Prea cinstitei obşti a Făcătorilor de minuni din Solovăţ, părintelui arhimandrit. Cu toţii ne silim ca harul Domnului, ca mila, pacea şi dragostea spre necontenită bună sporire să se înmulţească. Scriu mai întâi către Prea Cuvioşia voastră, ca să aveţi grijă de toate proviziile, de la cărămidă până la celelalte de trebuinţă pentru Sfânta Răstignire din schitul Anzersk, care ar fi de dorit să fie o biserică din piatră închinată Răstignirii Domnului; noi şi acum vă rugăm: purtaţi de grijă acestui loc ales şi preaslăvit de Dumnezeu, dar mai cu seamă se cere o grijă deosebită pentru cărămidă. Cu toate că la zidirea acestei biserici s-au ivit şi piedici datorate schimbării viceguvernatorului, totuşi, preamilostivul Dumnezeu, din dorinţa de a I Se preamări numele Său, va îndeplini cererile acelor care se tem de El şi rugăciunile lor le va auzi şi va trimite ctitori către această Sfântă Biserică. El însuşi îi va conduce aici; numai Prea Cuvioşiia voastră îngrijiţi-vă din timp spre a se face cărămidă, luând bani pentru cele ce mai aveţi nevoie de la preacuviosul părinte Iisus. Repetându-ne, vă rugăm şi vă îndemnăm să aveţi purtare de grijă corespunzătoare şi sârguincioasă pentru aceste nevoi, pentru care multmilostivul Dumnezeu vă va răsplăti, iar noi rămânem datori, în rest, ne încredinţăm cinstitelor rugăciuni ale preacuvioşiilor voastre.“
Ţarina Maria, din oraşul de reşedinţă Moscova, anul 1715, luna martie, ziua a 15-a.
În anul 1718, asupra schitului de curând zidit s-au năpustit tâlharii. Bătându-i fără milă pe toţi şi alungându-i, ei au luat toate bunurile schitului şi ale bisericii, care n-au mai putut fi recuperate. În acel ceas de grea cumpănă, fericitul bătrân se afla în chilia sa şi se ruga lui Dumnezeu pentru nerisipirea obştii. Pustnicii care se împrăştiaseră, au revenit la schit la părintele lor duhovnicesc. Bătrânul i-a dojenit pentru laşitate şi atunci călugării s-au jurat ca mai bine să moară decât să plece din schit, orice necazuri s-ar ivi.
Sub conducerea înţeleptului învăţător, schitul şi-a mărit din nou numărul vieţuitorilor care aleseseră de curând viaţa pustnicească. Nimeni nu era lepădat; toţi cei care veneau era primiţi cu dragoste. Numai că cel ce dorea să intre în schit era dator să-şi ridice cu propriile sale mâini o chilie, ajutat fiind, după puterile lui, şi de stareţ.
În curând obştea număra cam 20 de fraţi, în afara pustnicilor care locuiau în locuri retrase, aflaţi sub conducerea părintelui Iisus, care veneau la schit în fiecare zi de duminică pentru a lua parte la slujbele bisericeşti şi a se mărturisi la bătrânul lor duhovnic. Viaţa acestor pustnici se alcătuia din lucrări duhovniceşti şi osteneli trupeşti. Chiar bătrânul ctitor, spre pilda celorlalţi, de multe ori despica lemne, căra pe munte apă pentru bucătărie, frământa aluat pentru pâine în bucătărie. Odată, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, chelarul a venit la stareţ şi i-a spus: „Părinte, n-are cine să aducă apă la bucătărie“. Bătrânul s-a ridicat şi a început chiar el să care apă de la iazul de sub munte. Văzându-l obştea pe ostenitor, au sărit cu toţii şi au adus apă din belşug. Acelaşi chelar a venit după o vreme oarecare, să se plângă iarăşi bătrânului: „Părinte, porunceşte unuia dintre fraţii cei trândavi, să pregătească lemne pentru bucătărie“. „Eu sunt trândav, voi merge şi voi pregăti“ – îi răspunse fericitul. Deşi se aflau la ora mesei, bătrânul a binecuvântat să se meargă la masă, iar el a luat toporul şi a început să taie lemne. După masă s-au apucat şi fraţii să pregătească lemne pentru folosinţa lor.
La chilie, fericitul bătrân Iisus, în orele de răgaz se îndeletnicea cu lucrul de mână. Dacă se întâmpla să câştige din munca sa ceva bani, el îi împărţea în trei părţi: o parte pentru necesităţile Bisericii, altă parte pentru trebuinţele obştei, iar a treia parte o făcea milostenie la săraci. Provizii pentru ziua de mâine, virtuosul bătrân, nu-şi făcea, nu punea deoparte nici bani şi nici altele, iar în afară de câteva cărţi duhovniceşti, nu avea nimic altceva. De îmbrăcat se mulţumea cu două dulame, una din lână aspră pe care o lua direct pe trup şi alta, mai veche pe deasupra celeilalte. Dojenelor pentru modestul lui mod de viaţă, bătrânul nu le dădea nici o atenţie. Bătrânul îşi mai făcuse un obicei: îndată ce unul dintre fraţi se îmbolnăvea, el se ducea la bolnav, lăsând uneori uşa neîncuiată, îngrijea pe cel bolnav şi nu pleca de acolo până ce fratele nu se făcea sănătos.
Dar cine poate enumera toate bunele făptuiri duhovniceşti ale fericitului bătrân? Ele sunt pe deplin cunoscute numai unuia Dumnezeu, pentru Care au şi fost săvârşite. La slujbele bisericeşti de fiecare zi, Iisus mergea ca şi mai înainte, venind înaintea celorlalţi, iar la rugăciunile de la chilie, cu genunchii plecaţi petrecea nopţi întregi. Când sosea Postul Mare, obişnuia să se închidă în chilie şi petrecea tot postul în însingurare, rugându-se neîncetat. Din această izolare el nu ieşea decât în ajunul învierii Mântuitorului Hristos. Preacuviosul a alcătuit pentru ucenicii săi chiar un regulament, din care desprindem următoarele: „dacă cineva se hotăreşte să locuiască cu mine, acum, dar şi după mine, nu trebuie să consume: unt, lapte şi peşte, şi în special să nu bea vin. Masa comună trebuie să fie alcătuită din legume, iar ulei să se folosească foarte puţin. La chilie să nu se păstreze lucruri personale; femei să nu fie primite şi nici copii să se ţină în ascultare. Afară de pravila bisericească, fiecare să citească la chilie câte 5 catisme din Psaltire, de 500 de ori să zică rugăciunea lui Iisus şi să facă 300 de mătănii. Pentru o viaţă atât de plăcută înaintea lui Dumnezeu, bătrânul a fost dăruit cu darul deosebit al înainte vederii. Unii dintre ucenicii lui erau tare întristaţi şi mai murmurau că era greu de adus apă pe munte dintr-un iaz care se găsea la o verstă depărtare. Atunci bătrânul, într-o seară, s-a rugat cu râvnă şi cu lacrimi până la miezul nopţii lui Dumnezeu şi Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu să-l ajute în această mare trebuinţă a schitului. La miezul nopţii, el a căzut în uimire şi a văzut atunci în chilie o lumină de negrăit în care i s-a arătat Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu în slavă cerească, cu preacuviosul Eleazar din Anzersk, însoţiţi de doi îngeri. Bătrânul a căzut înaintea împărătesei la pământ. Ea i-a spus: „Ridică-te! Rugăciunea ta a fost auzită; mâine ia-ţi ucenicii şi sapă pe munte o fântână (şi îi arătă chiar şi locul), căci aici va fi apă din destul pentru tine şi pentru fraţi“. Revenindu-şi în sine, fericitul bătrân a povestit ucenicilor săi despre această vedenie. Făcându-se ziuă, bătrânul s-a grăbit să meargă cu ei la locul arătat. Cu toţii au început să sape o fântână şi într-adevăr au dat de un izvor îmbelşugat de apă. Toţi au văzut în această minune un semn deosebit al Proniei Dumnezeieşti faţă de schit şi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu şi pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cântând într-un glas: „minunate sunt lucrurile tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut“. Când au terminat de săpat fântâna, bătrânul şi obştea au săvârşit dumnezeiasca liturghie, iar după liturghie, plecându-şi genunchii au mulţumit lui Dumnezeu; după care, în procesiune religioasă s-au îndreptat către izvor. După ce au sfinţit fântâna, au stropit cu apă prin chiliile fraţilor şi vârful muntelui, cântând condacul Sfântului Duh: „Astăzi revărsarea îmbelşugată a Sfântului Duh ne-a adunat pe noi şi cu toţii vom lua crucea Ta“… După ce procesiunea de sfinţire a luat sfârşit, bătrânul nu a zăbovit să-i mângâie pe fraţi cu un cuvânt de învăţătură, spunându-le şi acestea: „Nu vă mâhniţi, fraţilor, nu slăbiţi cu duhul, ci nădăjduiţi în Dumnezeu. Domnul cu cuvântul Său atotputernic a adus dintru adâncuri izvoare de apă dulce pentru toţi locuitorii pământului, credincioşi şi necredincioşi; oare pe noi, robii Săi, ne va lăsa să însetăm? Amintiţi-vă de făgăduinţa Lui: „mai curând îşi va uita mama pe copii săi, decât Eu pe voi!“
Într-o noapte au venit tâlharii cu gândul să-l prade pe bătrân, neştiind că el nu avea nimic ce să i se poată lua. Ascunzându-se într-un loc tăinuit de lângă chilie, ei aşteptau ca bătrânul să plece la Biserică la slujba de dimineaţă. Bătrânul nu dormea, ci îşi făcea pravila obişnuită şi a simţit venirea lor sau, mai bine zis, a cunoscut intenţiile lor. Atunci, în rugăciunea sa către Domnul, el a adăugat: „Doamne, trimite somn robilor Tăi, care se ostenesc în zadar, făcând voia celui rău“. Rugăciunea sa a fost auzită şi oaspeţii nepoftiţi au adormit lângă chilia bătrânului cinci zile şi cinci nopţi, până ce a venit bătrânul împreună cu fraţii, deşteptându-i cu cuvintele: „Până când veţi pândi în deşert? – plecaţi la casele voastre“. Trezindu-se, ei s-au ridicat, dar nu puteau să meargă, pentru că petrecuseră un timp bunicel fără să mănânce. Bătrânul i-a hrănit şi i-a slobozit. Mai târziu, aflând că aceşti oameni sunt traşi la răspundere pentru această faptă, el a făcut rugămintea să fie iertaţi de judecată. Printre altele, s-a grăbit să-şi vândă ultimile cărţi care se mai aflau la el, iar banii i-a împărţit la săraci, de teamă ca nu cumva să se repete neajunsul. Oamenii aceia, scăpaţi de la judecată, au venit la schitul Golgota şi, cerându-şi iertare şi binecuvântare de la bătrân, au muncit în folosul obştii toată vară.
Altă dată au venit hoţi la grădina de legume a bătrânului. Umplându-şi sacii cu legume, i-au pus pe spate cu gândul să plece, dar nu s-au putut mişca din loc, astfel că au petrecut două zile şi două nopţi nemişcaţi sub povara grea a sacilor. Pe urmă au început să strige: „Părinte sfinte, slobozeşte-ne pe noi din locul acesta“. La auzul acestora au venit câţiva dintre fraţi, dar n-au reuşit să-i urnească din loc. La întrebarea fraţilor: „când aţi venit aici?“ ei au răspuns: „De două zile şi două nopţi ne aflăm aici“. „Dar noi am venit tot timpul aici, de ce nu v-am văzut pe voi?“ „Dar dacă şi noi v-am fi văzut, demult ne-am fi cerut iertare de la bătrânul vostru“. A venit şi bătrânul şi le-a spus hoţilor: „Voi toată viaţa petrecând în trândăvie, nemuncind, furaţi munca altora, de aceea vă veţi petrece în deşert toţi anii vieţii voastre“. Cu lacrimi în ochi hoţii l-au rugat să-i slobozească, făgăduind ca niciodată nu vor mai face asemenea fapte. Bătrânul le-a spus: „dacă vă hotărâţi să munciţi cu mâinile voastre şi din rodul muncii voastre să întreţineţi şi pe alţii, atunci vă eliberez“. Sub jurământ ei au făgăduit să-i împlinească întocmai porunca bătrânului. Atunci el a spus: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care vă întăreşte pe voi să trudiţi un an în acest schit pentru fraţi“. După aceea, i-a slobozit prin rugăciunile sale din legăturile nevăzute şi ei, într-adevăr, s-au ostenit în folosul schitului vreme de un an. Unul dintre fraţi, fiind muncit de patima desfrânării, a venit la preacuvios să ceară ajutor, cu gând să împlinească tot ce-i va porunci bătrânul. Acesta, sfătuindu-l să ducă o viaţă cumpătată, s-a atins cu cârja de trupul fratelui şi din clipa aceea, patima trupească l-a părăsit şi niciodată n-a mai suferit monahul acela din pricina ei.
Ani după ani se scurgeau şi mult truditul bătrân, încercat în viaţa sa de atâtea nestatornicii, s-a apropiat de sfârşitul vieţii pământeşti. Luminătorul vieţii începea să se stingă în el; înaintând în vârstă, puterile au început să i se sleiască, preacuviosul pregătindu-se pentru mutarea la viaţa cea netrecătoare. Acum el îşi concentra mai mult atenţia asupra propriei persoane, cu toate că nu înceta să se îngrijească, ca de obicei, de binele aproapelui. Adeseori se trezea cântând cu umilinţă, printre lacrimi: „Suflete al meu! Suflete al meu! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi“. Uneori bătrânul se ducea până la mormântul său, săpat din timp şi, stând deasupra, cugeta la moarte şi la judecata lui Dumnezeu, vărsa lacrimi şi ofta adânc.
Domnul nu numai că i-a descoperit robului Său credincios apropierea sfârşitului, dar i-a arătat şi ziua în care acesta se Va petrece. Fericitul bătrân, cu mult înainte de moartea sa, a vestit fraţilor că sfârşitul său va veni într-o zi de duminică, înainte de răsăritul soarelui.
Zăcând pe patul de boală, bătrânul i-a chemat pe ucenicii săi şi, printre altele, le-a spus: „eu plec de la voi către viaţa veşnică, dar voi să petreceţi pe mai departe în cele plăcute lui Dumnezeu şi fiecare să rămână în îndeletnicirile pe care El Însuşi le-a rânduit, nepărăsind schitul şi păzind dragostea frăţească întru Domnul“.
Dar în curând, la boala grea a bătrânului, s-a adăugat şi o altă suferinţă cu mult mai grea, febra. Sleindu-se cu totul sub povara ei, el nu înceta să repete ca pentru sine cuvintele: „să se facă voia Domnului cu mine; ce va vrea Domnul să se împlinească cu mine“, şi pe urmă se adâncea în rugăciune. Înainte de a se sfârşi din viaţă, pustnicul a stat nemişcat trei zile şi trei nopţi şi, pentru că abia i se mai simţea respiraţia, fraţii cu amarnice lacrimi aşteptau grabnicul lui sfârşit.
Dar, spre mirarea şi bucuria tuturor, după ce s-au scurs cele trei zile, pe neaşteptate bătrânul şi-a revenit, s-a ridicat din pat şi s-a adresat fraţilor cu următoarele cuvinte: „viaţa mea e pe sfârşite, însuşi Domnul mi-a vestit aceasta. Voi trebuie să alegeţi un îndrumător în locul meu din mijlocul vostru, iar eu îl voi întări şi binecuvânta pe el“. Mai trecând o zi după aceasta, fericitul bătrân a binecuvântat pe urmaşul său ales de obşte şi anume, ucenicul său Macarie, căruia i-a încredinţat obştea spre a-i purta de grijă.
Macarie, închinându-se părintelui său duhovnicesc până la pământ, i-a făgăduit să împlinească întocmai poruncile sale părinteşti. Simţind o uşurare în boala să, ieroschimonahul Iisus s-a grăbit să slujească pentru ultima oară dumnezeiasca Liturghie, împărtăşindu-şi ucenicii cu Sfintele lui Hristos Taine. După liturghie, iarăşi s-a simţit sleit de puteri, a căzut la pat, spre a nu-l mai părăsi niciodată. În clipele dinaintea morţii a fost cuprins de o bucurie neobişnuită, care mărturisea despre grabnica lui trecere către cele veşnice.
Grija pentru ridicarea în schit a unei biserici din piatră nu-l părăsea pe fericitul bătrân nici chiar pe patul de moarte. În anul 1719, el îl rugase pe Gherman, ctitorul Anzerskului, ca în schimbul unei sume de bani, să se confecţioneze cărămidă şi alte materiale de construcţii, care de-acum erau pregătite. Dar la un moment dat, lucrul s-a oprit, din pricina mutării lui Gherman la o altă mănăstire. Pe patul de moarte, Iisus l-a rugat pe ctitorul Anzerskului, pe nume Spiridon, să continue această lucrare, în care scop i-a şi înmânat 146 de ruble, 1 altân şi doi bani. Aceşti bani erau de ajuns ca să se termine ce se începuse. Fiind de acum pe moarte, în afara acestor bani, el a mai dat ieromonahului Filaret, monahului Proclu şi fratelui Onisim câte o sută de carboave şi 39 ruble pentru aceeaşi construcţie.
Dis-de-dimineaţă, bătrânul i-a chemat la el pe toţi ucenicii săi, sărutându-i pentru ultima oară şi binecuvântând pe fiecare dintre ei, iar ucenicii, printre lacrimi amare, şi-au arătat credincioşia faţă de el. Iertându-se cu toţi, ieroschimonahul Iisus le-a zis: „Eu plec către Stăpânul meu Domnul nostru Iisus Hristos, iar vouă vă las povăţuitor către Împărăţia cerurilor pe părintele Macarie; de el să ascultaţi în calea virtuţilor. Şi încă vă mai poruncesc vouă: după moarte, să nu-mi spălaţi trupul, iar hainele să nu mi le schimbaţi, ci în ce mă aflu îmbrăcat atunci, în acelea să mă aşezaţi în sicriu. Înmormântarea să o faceţi singuri, fără oameni mireni“. Când călugării l-au întrebat în hohote de plâns: „Părinte sfinte, ce va fi cu noi, rămânând orfani, fără tine? Noi dorim să murim împreună cu tine, căci tu ne erai călăuză către Hristos, iar acum ne părăseşti“. Bătrânul le-a zis: „Mângâiaţi-vă, iubiţii mei fii, căci eu mă despart de voi doar cu trupul, iar cu duhul voi rămâne totdeauna cu voi“; şi cu aceste cuvinte, a trimis pe fiecare la chilia sa. Dintre toţi, cel care-l îngrijea pe bătrân de când era bonav, nu s-a dus acasă când a ieşit de la bătrân, ci a rămas şi a privit îndelung pe gaura cheii. Astfel, el a putut să-l vadă pe bătrân ce făcea în chilia sa; el s-a ridicat din pat, a mers în mijlocul chiliei unde a îngenunchiat şi, printre lacrimi, a început să se roage lui Dumnezeu şi Prea Curatei Lui Maici, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, adeseori pomenind de schitul ridicat de el şi de obşte. După rugăciune, s-a întins din nou în pat, însemnându-se cu semnul crucii. Peste câteva minute iarăşi s-a ridicat din pat şi, în genunchi, cu mâinile îndreptate în sus, se ruga Domnului în felul următor: „Doamne Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc Ţie că ai privit la smerenia mea şi m-ai învrednicit să mă săvârşesc în credinţa pravoslavnică cea întru Tine, în mărturisirea şi plinirea poruncilor Tale! Primeşte, Prea Bunul meu Stăpân, în pace sufletul meu şi pe robii Tăi pe care i-ai adunat într-o singură turmă prin mine, păcătosul, ocroteşte-i!“ Scurtă a fost rugăciunea evlaviosului bătrân, după care din nou s-a culcat pe pat. În aceste clipe, faţa muribundului s-a schimbat în mod vizibil: concentrându-şi privirea în sus, faţa lui era luminată de o nespusă pace şi bucurie. El stătea nemişcat în tăcere, dar sufleteşte parcă discuta cu cineva. Deodată, bătrânul a întrerupt tăcerea şi a exclamat: „Binecuvântat este Dumnezeul părinţilor noştri! Dacă este aşa, atunci nu mă mai tem şi plec bucuros din lumea aceasta!“ La aceste cuvinte, în chilie a apărut o lumină neobişnuită, s-a răspândit peste tot locul o mireasmă bine mirositoare şi s-au auzit nişte voci prea dulci ale unei mulţimi care cântau, nu se ştie de unde, cântarea psalmică: „Şi voi intra în jertfelnicul lui Dumnezeu, la Dumnezeu Cel Ce mă veseleşte din tinereţile mele“ (Os. 42,4). În clipa aceea fericitul şi-a îndreptat privirea în sus, şi-a întins picioarele, mâinile şi le-a încrucişat pe piept, iar sufletul său a zburat la locaşurile cereşti către care a tins necontenit în decursul călătoriei sale pământeşti.
„Scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui“ (Ps. 115,6). Acest cuvânt a lui Dumnezeu s-a împlinit şi cu ieroschimonahul Iisus, pe care Domnul l-a învrednicit să se săvârşească la o vârstă atât de înaintată, în pace şi linişte, după atâtea înfăptuiri duhovniceşti, în duminica ortodoxiei, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, la 6 martie 1720, precum prezisese bătrânul cu mult înainte de moartea sa.
Întorcându-se la chiliile lor de la bătrân, ucenicii au auzit dintr-o dată o cântare duhovnicească foarte plăcută şi socotind că a început deja slujba de dimineaţă, s-au grăbit către biserică, dar, spre uimirea lor, au aflat-o închisă. Nedumeriţi, au început să asculte cântarea mai cu atenţie; li se părea că ea se aude din chilia muribundului. Toţi s-au îndreptat într-acolo şi l-au găsit întins pe pat pe preacuviosul, care tocmai îşi încredinţase în pace sufletul în mâinile Domnului. Jalea ucenicilor era de nedescris; ei se tânguiau amarnic pentru despărţirea de părintele lor, dar şi mai mult, fiindcă nu s-au învrednicit să vadă sfârşitul lui. Aşezând trupul său în sicriu, ei l-au lăsat în chilie până la înmormântare. Ucenicii n-au făcut cunoscută moartea fericitului bătrân, dar cu toate acestea vestea s-a răspândit cu uşurinţă atât în mănăstirea Solovăţ, cât şi în schitul Anzersk, astfel că, în scurt timp, schitul Golgota s-a umplut de vizitatori care au adus cu ei tămâie, lumânări de ceară, untdelemn şi altele. Fiecare dorea ca cele aduse de ei să fie folosite la înmormântare. Călugării şi mirenii sosiţi de curând, au înconjurat chilia şi aşteptau ca bătrânul să fie înmormântat, însă nu mulţi dintre ei s-au învrednicit de aceasta. O ploaie torenţială i-a silit pe cei aflaţi acolo să se împrăştie. Folosindu-se de acest răgaz, ucenicii au împlinit porunca bătrânului de a fi înmormântat fără oameni mireni. Prohodirea s-a făcut în biserică, după trei zile de la moartea lui, miercuri, în săptămâna a doua a Postului Mare, după slujirea liturghiei darurilor mai înainte sfinţite. Ceremonia religioasă au săvârşit-o ieromonahii Iachint, Filaret şi Proclu, în prezenţa obştei schitului şi a pustnicilor care s-au grăbit să-l petreacă pe părintele lor. Înainte de a i se da ultima sărutare bătrânului adormit, a fost dat citirii un testament duhovnicesc adresat obştei, care s-a găsit în chilie într-un plic sigilat. Mai înainte de toate, în testament, preacuviosul aducea laude lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui pe care le-a cunoscut în vremea îndelungatei sale vieţi; după aceea, exprimându-şi întreaga nădejde în înviere şi viaţa veşnică, îi mângâia pe ucenicii lui, îşi lua rămas bun de la ei, mulţumea tuturor binefăcătorilor lui aflaţi în viaţă şi, în sfârşit, îi înştiinţa pe toţi că nu i-a rămas nici o avere.
Călugării din schit au scos pe braţele lor sicriul cu trupul istovit al bătrânului şi l-au depus în cripta din piatră, zidită sus pe munte, la o adâncime nu mai mare decât un arşin, iar deasupra criptei au pus o tăbliţă de lemn cu inscripţia: „Aici s-a săvârşit din viaţă la 6 martie 1720, preacuviosul Iov (în schimă Iisus), mai întâi ctitor la Anzersk şi apoi la Golgota, născut în anul 1635. A intrat în monahism în anul 1701. În anul 1702 a trecut la schitul Anzersk ca să se liniştească. Ctitoria Anzerskului a preluat-o în anul 1706. S-a tuns în schimă în anul 1710. A venit să vieţuiască la muntele Golgota în calitate de ctitor în anul 1714, dând plidă de o viaţă virtuoasă, cu cuvântul şi fapta, în dragoste şi în duh, în credinţă şi neprihănirea inimii sale. De la naşterea sa a avut 85 de ani. În anul 1720, la 9 martie, a fost înmormântat aici“.
Pustnicul Teofan
Originea. Ascultarea. Pelerinajul în Modova. Vieţuirea în Mănăstirea Neamţu. Reîntoarcerea la Kiev. Dosoftei. Sosirea la mănăstirea Solovăţ. Aşezarea în pustie. Revenirea în mănăstire. Viaţa în Suma. Iconomia. Povestea clopotarului. Retragerea pe malul Pomariei. Vieţuirea în pustie. Reîntoarcerea în mănăstirea Solovăţului. Viaţa din schitul Golgota-Raspiatsk. Povăţuirea. Ispitirea. Viziunea. Boala. Moartea.
Teofan era de loc din pământurile Ucrainei, provenind dintr-o familie de ţărani. La doisprezece ani, el şi-a pierdut ambii părinţi, rămânând orfan împreună cu fratele mai mic şi cu o soră. La şaisprezece ani, Teofan s-a apucat să lucreze pământul. Odată, pe când se afla pe câmp, o lumină dumnezeiască i-a inundat sufletul, o umilinţă deosebită i-a umplut inima şi în aceeaşi clipă a deshămat boii, a lăsat pământul, plugul şi, fără a-şi lua rămas bun de la fratele şi sora lui, mânat de dragostea lui Hristos, a părăsit locurile de baştină.
Venind la lavra Pecerska din Kiev, el a fost primit în rândurile ascultătorilor. Aici, timp de şaptesprezece ani, a petrecut la diferite ascultări şi a fost rânduit să-i slujească lui Dosoftei, ascet cunoscut, care era în al treilea deceniu de zăvorâre. Dosoftei nu ieşea nicăieri din chilia sa şi nu primea pe numeni. Cei care doreau să primească binecuvântare şi sfaturi de la el, comunicau prin fereastra chiliei sale. Darul deosebit a cuvântului se unea la el cu darul clarviziunii. El dezvăluia păcatele ascunse şi îndemna la pocăinţă; atrăgea atenţia asupra unor eventuale necazuri şi ispite. Oamenii au observat că atunci când dădea o prescură sau un toiag, era vorba de o grabnică însănătoşire şi prosperare, iar când oferea tămâie, prin aceasta el prevestea moartea. De la acest ascet a deprins Teofan viaţa călugărească.
În curând, în el s-a aprins dorinţa să meargă la locurile sfinte, marcate de evenimentele din timpul vieţii pământeşti a Domnului Iisus Hristos. Când a cerut binecuvântarea bătrânului său pentru lungul drum ce îl plănuise, Teofan a primit următorul răspuns: „Nu ţi se cade ţie să mergi nici la Ierusalim şi nici la Sfântul Munte. Ţie ţi se cade să faci alt drum; acum, dacă doreşti, mergi în Moldova, aceasta va fi spre folosul tău“. El i-a poruncit lui Teofan să meargă în Podol unde va întâlni doi călugări moldoveni şi să vină împreună cu ei la el. Unul dintre aceşti călugări era Sofronie, prietenul marelui Paisie, care a devenit apoi arhimandrit, împlinind toate însărcinările care i le dăduse Paisie. Sofronie se pregătea să se întoarcă acasă şi atunci Dosoftei l-a rugat să-l ia pe Teofan împreună cu el ca ucenic. Călugării moldoveni l-au luat cu plăcere pe Teofan, mai ales că s-au folosit de slujirea lui pe drum.
Nu uşoară a fost pentru Teofan această cale, fiind strâmtoraţi din partea turcilor şi îndurând chiar diferite lipsuri, aşa că tare s-a mai căit Teofan că a părăsit Kievul. Dar aproape de mănăstirea Neamţului i-a întâmpinat Cuviosul Paisie cu următoarele cuvinte: „Fiule Teofan! Nu uşoară ţi-a fost calea, dar ea ţi-a pregătit şi o răsplătire pentru toate acestea“. Fiind primit cu dragoste, Teofan a locuit mai întâi la mănăstirea Nemţului, pe urmă a mers şi pe la alte mănăstiri, cercetând aşezarea lor, văzând starea clerului şi rânduielile monahale. Aceste pilde de vieţuire călugărească au fost de mare folos pentru el. Dragostea acestora pentru sărăcie era desăvârşită; în chilii, afară de icoane, cărţi şi unelte pentru îndeletniciri manuale, nu se afla nimic. Călugării erau foarte smeriţi, ferindu-se de mândrie şi îngâmfare; străini de ură şi certuri între ei; dacă din neatenţie i se întâmpla unuia să jignească pe cineva, numaidecât se grăbea să se împace cu cel jignit. Cine nu dorea să-l ierte pe fratele care îl greşise, era izgonit din mănăstire. Mersul monahilor era smerit şi plin de evlavie; privirile îndreptate spre pământ, la întâlnirea unuia cu altul se salutau prin plecăciune; în biserică se găseau fiecare la locurile lor; vorbăria deşartă nu era îngăduită, nu numai în biserică, dar nici în mănăstire şi nici în afara ei.
Părintele Paisie avea atunci sub ascultarea sa până la şapte sute de Fraţi şi când se adunau câte o sută sau o sută cincizeci, unul dintre fraţi citea o carte sau o istorioară folositoare de suflet. Dacă cineva începea să vorbească în deşert, îndată era oprit. În chilii ei copiau cărţi, alţii torceau, unii coseau culioane şi camilăfci, făceau linguri, cruci şi îndeplineau alte lucrări manuale. Toţi erau sub supravegherea duhovnicilor; nimeni dintre ei nu îndrăznea nici măcar să mănânce un fruct oarecare, care erau aşa de multe în locurile acelea, până nu îşi cerea voie; numai cu binecuvântare şi cu toţii împreună gustau roadele pământului, spre slava lui Dumnezeu.
Această viaţă i-a plăcut lui Teofan şi el l-a rugat pe Paisie să-l lase să rămână în Moldova: „Du-te acum în Rusia“, i-a spus Paisie, şi mai slujeşte-l încă puţin pe bătrân, care în curând se duce către Domnul şi, primind binecuvântarea lui, mergi de-ţi caută mântuirea acolo unde îţi va spune el. Şi, binecuvântându-l, la despărţire a adăugat: „Fiule, Dumnezeu şi Maica Domnului să te aibă în pază în toate căile tale; cred că Dumnezeu nu va îngădui să fii ispitit peste măsură şi te va învrednici de partea aleşilor săi, cu rugăciunile preacuvioşilor părinţi Antonie şi Teodosie, făcătorii de minuni din Pecerska şi ale bătrânului tău Dosoftei; să fie peste tine prin noi, smeriţii, binecuvântarea Domnului. Transmite-i evlaviosului tău bătrân mulţumiri din partea noastră şi nu ne uita pe noi, smeriţii“.
Aprovizionat de drum cu cele de trebuinţă, Teofan a ajuns cu bine la Kiev. Dosoftei îşi petrecea ultimele zile în pustia Kitaiului. Simţindu-şi apropiatul sfârşit, pustnicul i-a spus ucenicului: „Fiul meu iubit, tu mult mi-ai slujit; iată, acuma eu plec pe drumul părinţilor mei. După ce mă vei înmormânta să nu rămâi aici, ci pleacă spre nord; acolo, la mănăstirea Solovăţ îţi vei afla mântuirea“. Teofan îi răspunse: „Părinte, eu am făgăduit să-mi petrec viaţa la peştera preacuvioşilor Antonie şi Teodosie“. „Fiule, i-a spus bătrânul, înaintea Domnului toţi sunt egali, aici Antonie şi Teodosie, acolo Zosima şi Savatie; ei au înaintea lui Dumnezeu acelaşi har, ca să mijlocească pentru fiii lor duhovniceşti. Văd că Pronia lui Dumnezeu îţi arată locul la nord şi va rândui toate după dorinţa ta, pentru folosul şi mântuirea sufletului tău şi îţi va ajuta să porţi greutăţile vieţii pustniceşti. Nu te împotrivi rânduielii Celui Preaînalt, iar ajungând acolo, ai grijă de tine. De cazi în ispită, nu te mâhni, ci cu bărbăţie caută să te îndrepţi“; în felul acesta şi-a povăţuit Dosoftei ucenicul înainte de moarte. După 30 de ani de zăvorâre, el s-a săvârşit din viaţă în anul 1778 fiind în vârstă de 53 de ani. Abia după aceea s-a aflat că pustinicul Dosoftei era Fecioara Daria care provenea din familia boierească Tiapinâh din Riazan. De la doi până la nouă ani, ea a petrecut la chilia bunicii sale, monahia Porfiria din mănăstirea moscovită înălţarea Domnului. Când Porfiria a primit schima, pe Daria au luat-o acasă părinţii ei, unde ea a petrecut până la vârsta de 15 ani. Ea a ieşit din mănăstire ca o călugăriţă formată: miercurea şi vinerea nu mânca nimic; carne, lapte şi ouă nici măcar nu gusta; nu numai că nu se juca, dar fugea de orice relaţie cu oamenii. Odată, ducându-se cu surioarele sale în poiană la plimbare, s-a ascuns de ele. Zadarnice au fost căutările părinţilor. După trei ani de zile, sora Dariei şi mama ei au mers la lavra preacuviosului Serghie şi acolo au văzut un călugăr care aprindea lumânările şi le-a izbit asemănarea acestuia cu sora care dispăruse. Ele l-au rugat atunci pe un ieromonah să-l cheme pe acest călugăr. Ieromonahul n-a mai transmis invitaţia, căci călugărul tânăr dispăruse deja din lavra preacuviosului Serghie. Trecând 20 de ani, acesta soră a venit la Kiev şi a stat chiar de vorbă cu pustnicul Dosoftei, dar acesta nu şi-a arătat faţa, sfătuind-o să renunţe la a o mai căuta pe rudenia ei căci aceasta s-a ascuns pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Când sora a venit la Kiev pentru a doua oară, Dosoftei nu se mai afla în viaţă. Monahul Teofan nu a îndeplinit de la început porunca bătrânului său, ci a rămas să locuiască la Kiev. Săpându-şi o peşteră, s-a gândit să locuiască în ea, dar nu i s-a îngăduit. Pe urmă, el s-a retras într-o pustie de lângă lavra, dar şi aici i s-a interzis să locuiască. Văzând certarea lui Dumnezeu pentru neascultarea lui faţă de bătrân, Teofan a părăsit Kievul îndreptându-şi paşii spre mănăstirea Solovăţ. El a ajuns în vremea păstoriri arhimandritului Ieronim şi a trecut prin diferite ascultări, începând de la prescurărie. Aici s-a întâlnit cu monahul Clement, care ducea o viaţă pustnicească, adresându-se astfel trupul său: „eu te smeresc pe tine cu mâncăruri de post, cu foame şi sete, ca tu să fii supus şi să ştii cum se cuvine să mergi în calea ta, purtând jugul tău“.
În discuţiile lui Teofan cu Clement, câteodată vorba ajungea şi la pustnicii care petrecuseră odinioară în mănăstirea Solovăţ, cum erau ei cunoscuţi numai de Unul Dumnezeu; cum petreceau în foame şi sete, hrănindu-se cu muşchi şi diferite poame, suferind fel de fel de strâmtorări, frig şi diferite atacuri din partea vrăjmaşului mântuirii. Dar asceţii lui Hristos, înarmându-se cu credinţă şi rugăciune, biruiau cu bărbăţie toate acestea. Asemenea discuţii au aprins în Clement dorinţa de a duce şi el o viaţă de ascet, astfel că a cerut de la bătrânul său binecuvântarea să meargă în pustie. Bătrânul, fiind încercat şi văzând dorinţa lui de neclintit, dar cunoscând şi răbdarea lui, l-a binecuvântat cu o rugăciune pentru sihăstrie. Cum cerbul se grăbeşte la izvoarele de apă, aşa şi el s-a îndrepta în locuri cât mai pustii, din interiorul insulei. Acolo sub munte, el şi-a găsit un loc potrivit unde, săpându-şi o peşteră a început să vieţuiască în post şi rugăciune. Teofan se îngrijea de fostul său împreunăvieţuitor şi îi trimite toate cele necesare. Dar în curând, locul unde petrecea acesta a fost descoperit de unul din slujitorii mănăstirii care l-a înştiinţat pe arhimandritul Ieronim despre pustnic. Arhimandritul a dat poruncă să fie adus la mănăstire şi să fie rânduit din nou la prescurărie. Dar iubitorul de pustie nu şi-a găsit astâmpăr, fiind ros de dorinţa să vieţuiască în pustie. Odată cu sosirea primăverii, Clement a primit din nou binecuvântarea bătrânului să meargă în pustie. Teofan s-a mâhnit rămânând fără de tovarăşul său şi a plecat în taină din mănăstire în căutarea lui Clement. Negăsindu-şi prietenul, şi-a săpat un bordei în apropiere lacului Iagodna, care se afla la 10 verste de mănăstire şi acolo s-a aşezat să vieţuiască. Noaptea pustnicul cânta psalmi şi face metanii, iar ziua muncea, ostenindu-se la strânsul rădăcinile pentru hrană. Vechea lui dorinţă de a se stabili în pustiu era acum împlinită; sufletul se simţea în pustie ca peştele în apă. Adeseori diavolul îl înfricoşa pe Teofan cu diferite năluciri: câteodată se părea că vin la el fiare sălbatice sau zburau către dânsul mulţime de păsări răpitoare care scotea ţipete puternice, alteori se arătau trupe de călăreţi ale vrăjmaşului, câteodată suferind de la aceştia chiar bătăi. Atunci, căzând cu faţă la pământ, el se ruga lui Dumnezeu, cerând ajutor şi mijlocire iar Domnul îl ajuta pe el.
Pe Teofan nu-l părăsea nădejdea să-l găsească undeva pe Clement sau să se întâlnească cu alţi pustnici şi, în acest scop, el străbătea munţii din vecinătate şi pădurile. Odată el a găsit doi pustnici care petreceau de şapte ani într-o chilie. Rămânând acolo peste noapte, el a putut să cunoască rânduiala şi rugăciunile lor: sculându-se la miezul nopţii, unul dintre ei făcea metanii, iar celălalt, cu mâinile ridicate, se ruga pentru sine şi pentru fratele său, după care se schimbau: primul trecea la rugăciune, iar celălalt frate făcea metanii. Altădată, mergând pe insulă, el i-a întâlnit pe cei care erau trimişi în căutarea lui şi s-a întors în mănăstire împreună cu aceştia.
În curând, Teofan a fost trimis în Suma, pentru a supraveghea acolo gospodărirea Solovăţului. Petrecerea în lume a schimbat starea sufletească a lui Teofan. Trei ani şi jumătate el a petrecut în Suma în griji lumeşti şi după aceea a fost trimis în Arhanghelsk după cumpărături. Succesorul lui Ieronim, arhimandritul Gherasim, l-a numit pe el iconomul mănăstirii. Aici, clopotarul mănăstirii i-a adus un salut de la tovarăşul lui de călugărie. „Oare încă trăieşte Clement?“ – a întrebat Teofan cu oarecare frică. „Trăieşte“, – i-a răspuns clopotarul – şi i-a povestit întâlnirea sa cu Clement. Fiind în schitul Anzersk şi vizitând muntele Golgota, la întoarcere, clopotarul a cotit din cale şi, culegând poame, s-a rătăcit şi a hălăduit două zile prin insulă, iar în a treia zi, văzând un fum pe munte, s-a bucurat mult de această descoperire. Ajungând la munte, el a găsit o crăpătură mică, iar după aceea şi uşa de la chilie, în care a intrat făcând rugăciunea obişnuită. Aici a întâlnit un pustnic stând în rugăciune, a luat loc şi, la cererea lui, i-a povestit despre viaţa sa. Atunci pustnicul a recunoscut din povestirea clopotarului pe vechea sa cunoştinţă, spunându-i că el este Clement, cel împreună vieţuitor cu Teofan. La întrebarea clopotarului cum de a nimerit el acolo şi cum a petrecut tot timpul acesta, Clement a început să-i vorbească: „Ieşind din mănăstire, am plecat la mare. Aici, am găsit trei bârne, am făcut o plută şi pe aceasta am ieşit în largul mării cerând ajutor: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Tu îmi vezi dorinţa, că voind să-Ţi slujesc numai Ţie, fug de lume. Dacă-i după voia Ta să-mi mântuieşti sufletul pe această insulă, opreşte-mă aici, dar dacă mi-ai rânduit alt loc, du-mă într-acolo. Te rog pe Tine, Stăpânul meu, nu mă lipsi pe mine de Pronia Ta şi să se facă întru totul voia Ta cea sfântă». Rugându-mă în felul acesta, am început să mă depărtez de mal. Vâslind cu un băţ, îndată a bătut un vânt prielnic şi în curând am ajuns în insula Anzersk. Căutând pe mal un loc potrivit pentru trai, am ajuns aici şi mi-am făcut o colibă şi iată deja al treilea an de când slujesc în linişte lui Dumnezeu“. „Spune-mi cu ce te hrăneşti, – a întrebat clopotarul – şi dacă te supără pe tine duhurile cele necurate“. Pustnicul i-a arătat acestuia o rădăcină a unei plante din care îşi pregătea mâncare, iar despre atacurile drăceşti, a spus că la începutul sosirii sale pe insulă, a pătimit mult din cauza acestora. Uneori ei veneau sub formă de pescari şi-l goneau pe pustnic de acolo, altă dată îi apăreau în chip de fiare sălbatice şi năpustindu-se asupra lui, se pregăteau să-l sfâşie. „Dar, ia spune-mi, – îl întrebă pustnicul – dacă trăieşte părintele meu Teofan şi cum se află?“ „Trăieşte şi acum este achizitor“ – răspunse clopotarul. Auzind acestea, Clement s-a lovit în piept, a căzut la pământ şi în hohote de plâns i-a zis: „Vai mie, păcătosului! Aud cea ce nu doream; spune-i lui, pentru Dumnezeu, că el se prăpădeşte sufleteşte; transmite-i lui părerea mea de rău. Unde este viaţa lui ascetică de altă dată? Unde-i osârdia pentru virtuţi şi dorinţa către o viaţă pustnicească? Aflându-se în lume şi în ispitele ei, el din ce în ce mai mult se afundă în grijile omeneşti. Iată, cei trei pustnici pe care i-a văzut casierul Ioan şi care şi-au încheiat călătoria cu pace, se odihnesc în Domnul; eu i-am înmormântat cu mâinile mele“.
Clopotarul a petrecut toată noaptea discutând cu Clement, iar dimineaţa, cerând de la pustnic binecuvântarea de drum, s-a îndreptai pe cale spre schit şi s-a întors acasă.
Relatarea clopotarului l-a cutremurat adânc pe Teofan. Iată, prietenul său lucrează pentru mântuire, în timp ce el e preocupat de grijile lumeşti şi nu are când să se gândească la suflet. Un simţământ de mâhnire şi căinţă i-a cuprins inima şi a început a căuta mijloace spre a-şi îndrepta viaţa. Şi degrab Domnul i-a deschis calea spre pocăinţă. Noul arhimandrit, Gherasim, dorind să facă ordine în mănăstire, i-a tras lui Teofan, care supraveghea lucrările din mănăstire, o certare aspră. Atunci, Teofan s-a hotărât să părăsească mănăstirea Solovăţ, a luat o luntre mică şi pâine şi a plecat pe mare cu intenţia să se stabilească pe ţărm. Mai întâi adia un vânt liniştit, dar după aceea s-a iscat o furtună puternică. Văzând moartea cu ochii, Teofan a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine! Tu ştii că m-am încredinţat valurilor pentru Tine. Cer milostivirii Tale: dă-mi măcar timp pentru pocăinţă, deoarece valurile sunt gata să mă înghită şi să nu-mi ducă sufletul în adâncul apelor, că nu-i gata să stea la judecata Ta înfricoşătoare“. Valurile erau atât de mari, încât nu era cu putinţă nici să te ţii de catarg şi nici să tragi la vâsle. Teofan se întinsese pe fundul luntrii şi în fiecare clipă îşi aştepta moartea. În felul acesta l-au purtat valurile pe mare timp de zece zile. În cele din urmă, el a fost aruncat la mal, unde, cu lacrimi, i-a mulţumit lui Dumnezeu Care l-a salvat de la pieire. La întrebarea ţăranului care îl află în această stare: „de ce plânge?“ Teofan şi-a exprimat dorinţa să se aşeze undeva în pustie şi l-a rugat pe acesta, ca băştinaş, să-i arate un loc potrivit. Ţăranul l-a dus într-un desiş de pădure, la o colibă, în care cel venit s-a aşezat să locuiască.
Domnul curăţă de păcate şi îi ridică la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii pe Aleşii Săi, pe diferite căi, potrivit cu starea sufletească a fiecăruia. Până acum, Teofan avea multe porniri bune, multe dorinţe evlavioase, dar nu avea lepădare desăvârşită de propria sa voie şi o ascultare de voia lui Dumnezeu; nu avea o hotărâre de neclintit pentru ascetism. De aceea, Domnul l-a înţelepţit trimiţându-i multe nevoi şi ispite, ca să-i întărească buna sa dorinţă. Nişte oameni care l-au găsit pe Teofan în colibă, l-au dus în Kemi şi l-au închis sub pază, gândind ca la momentul oportun să-l trimeată în mănăstirea Solovăţ. Văzând că paznicul doarme, Teofan a ieşit din locul de detenţie şi a fugit în pădure. Pe drum el s-a întâlnit cu nişte oameni pe care i-a rugat să-i arate un loc singuratec, unde să nu-l găsească nimeni. Făcându-li-se milă de el, aceşti oameni au azvârlit pe el o haină veche, i-au dat de mâncare şi l-au condus pe râu în sus, cam la vreo 30 de verste, unde i-au arătat o colibă a vânătorilor de animale sălbatice. Dar liniştea pustnicească şi aici i-a fost tulburată. Dând aici peste el, vânătorii de pe litoral au recunoscut în el pe Teofan, achizitorul mănăstirii Solovăţ, s-au gândit că el a plecat din mănăstire cu bani şi au vrut să-l jefuiască de bogăţiile presupuse. Când Teofan a încercat să-i convingă că el nu deţine nici un fel de bogăţie asupra sa, vânătorii au incendiat coliba, l-au bătut şi l-au chinuit cu foc; după aceea, legându-l cu o frânghie, îl târâră pe sub gheaţă de la o copcă la alta, ameninţându-l sau că îl vor duce la mănăstire sau că îl vor îneca în lac. Neobţinând cele dorite, ei l-au lăsat pe pustnic pe jumătate mort. Venindu-şi în fire, Teofan a mulţumit lui Dumnezeu pentru chinurile suferite din pricina păcatelor sale. Văzându-şi coliba arsă, provizia de pâine şi uneltele de muncă primite de la iubitorii lui Hristos, furate, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, vezi suferinţele mele, vezi nevoia mea, nu am cu ce să mă acopăr şi să-mi ascund goliciunea, mă rog milostivirii Tale, ajută mie. Eu voi muri aici dacă aceasta e voia Ta, dar Tu, Doamne, eşti puternic, întăreşte neputinţa mea“.
Simţindu-se mai bine, el a plecat în alt loc, unde şi-a înjghebat un foc, a adunat lemne şi cu mare greutate şi-a săpat o peşteră. Neavând pâine şi nici unelte de săpat rădăcini, el a adunat muşchi şi putregaie şi le fierbea în apă într-un vas de mesteacăn şi cu acestea se hrănea. Cu o astfel de mâncare pustnicul a slăbit şi se aştepta din clipă în clipă să moară. După aceea, povestea el singur că foamea îl silea să mănânce o astfel de hrană, dar stomacul refuza să o primească. După ce înghiţea mâncarea aceasta, îl apucau dureri atât de mari de pântece, încât de multe ori cădea la pământ şi, luându-şi rămas bun de la viaţă grăia: „Doamne, primeşte în pace duhul meu“. Pe urmă, simţind înlăuntrul său puţină căldură, se scula şi îl ruga pe Dumnezeu să-l întărească în neputinţele sale. Teofan a dus-o în astfel de chinuri până în vară. Atunci, el şi-a pregătit rădăcini, muşchi şi diferiţi poame şi timp de cinci ani s-a întreţinut cu această hrană. Locuitorii din vecinătate aflând de pustnic îi aduceau cele necesare traiului. Când Teofan a început să semene orz şi secară pe un loc nu prea mare, pe care şi-l alesese, atunci nu numai el s-a hrănit cu roadele strânse, dar mai rămâneau şi pentru alţii.
Rânduiala rugăciunii lui cuprindea şi câte 2400 de metanii pe zi. Mulţi locuitori de pe litoral, îndeosebi acei care locuiau în Kemi, nutreau pentru Teofan un mare respect şi-l iubeau ca pe părintele lor duhovnicesc.
Teofan a locuit aici 24 de ani. Autorităţile locului priveau cu suspiciune faptul că Teofan învăţa poporul şi de aceea îl ameninţau cu exilul. Şi într-adevăr, a venit aici ieromonahul Iosif din Solovăţ şi, luându-l pe pustnic, l-a dus la mănăstirea Solovăţ. Aceasta s-a petrecut în anul 1817 în timpul arhimandritului Paisie. Bătrânul venind noaptea la utrenie, în Biserica preacuvioşilor Zosima şi Savatie, s-a lipit de moaştele lor şi a început să asculte slujba cu umilinţă. Stranie era înfăţişarea pustnicului: mic de statură, înnegrit de fum, pe cap purta un culion vechi, iar îmbrăcămintea lui era ferfeniţă. Din mănăstirea Solovăţ, Teofan avea să meargă pe insula Anzersk, la schitul Golgota. Aici veneau la el oamenii de pe litoral plângându-se că i-a părăsit şi că ei sunt gata oricând să-l aducă înapoi la ei. Ameninţându-i, Teofan încerca să-i alunge pe aceşti ispititori. Bătrânul împlinise deja 73 de ani. El nu mai putea să-şi aducă pe munte nici apă, nici lemne, de aceea în toamnă i-au făcut o chilie sub munte în care s-a instalat să vieţuiască. Şi aici a suportat multe boli, a îndurat multe supărări din partea oamenilor, ispite şi atacuri de la duhurile necurate. Câteodată, i se părea că aude aproape de chilia lui sunete de clopoţei, timpane şi bătăi din palme, alergări în jurul chiliei şi pocnete în pereţi şi geamuri. Atacurile dracilor se înmulţeau când îşi făcea pravila, dar pustnicul îşi continua rugăciunea. Cele necesare pentru întreţinere le primea de la mănăstire, dar îi mai purtau de grijă şi credincioşii.
El întotdeauna dădea aceste sfaturi fraţilor care veneau la mănăstire: „Căutând fericirea veşnică, cum gândim noi oare să dobândim mântuirea, nelepădându-ne de poftele noastre? Nimeni nu poate să slujească la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona“ (Matei 6,24). Plângând cu lacrimi amare, el le spunea: „Priviţi către Iisus Hristos, Stăpânul nostru! Pentru mântuirea noastră, câte chinuri n-a suferit, bătăi, scuipări, umiliri şi chiar răstignirea pe cruce. Şi când, sleit de puteri trupeşti, cerând să bea, a zis: Mi-e sete! Ce a primit El? Nu numai că iudeii nu i-au dat nici o picătură de apă, dar i-au dat oţet amestecat cu fiere şi, punând un burete în vârf de trestie, cu aceasta i-au potolit setea Mântuitorului! În schimb, noi ne desfătăm în plăceri! Următorii lui Hristos nu căutau mângâiere; de pildă, preacuviosul Paramon, fiind chinuit de friguri, nu dădea trupului său nici o atenţie. Iar noi bem şi mâncăm fără de trebuinţă, fără să socotim acestea ca necuviincioase. Oare nu este la noi o trapeză comună? În ea noi mâncăm şi bem pe săturate. Ce ne mai lipseşte? Dar noi, venind în chilie, în loc să ne rugăm sau să citim cărţi şi, după un mic repaos, să ne îndeletnicim în linişte cu alte ocupaţii plăcute lui Dumnezeu, petrecem în trândăvie, făcând poftele trupului şi îmbuibându-ne simţurile fără de nici o trebuinţă. Chemăm un frate sau doi şi grăim în deşert toate câte am auzit şi am văzut despre cineva; altul începe să-l bârfească pe unul dintre fraţi, iar ceilalţi, ca să-i fie pe plac, dau afirmativ din cap; altul îşi împărtăşeşte visele sale, că va cumpăra sau va merge în cutare loc şi, în felul acesta fiecare vorbeşte deşertăciuni, în naivitatea lor, amăgindu-se unul pe altul. Aceasta-i oare dragostea duhovnicească dintre fraţi? Vai, nu numai că nu-i duhovnicească, dar este chiar vătămătoare de suflet. Mai bine am vărsa lacrimi din ochii noştri“.
Altor călugări, el le dădea următoarele sfaturi: „dacă noi am ieşit din lume, pentru a ne mântui sufletele şi pentru a câştiga veşnicele bunătăţi, atunci mântuirea e cu neputinţă fără de răbdare şi făptuiri duhovniceşti, fără de amărăciune şi ispite, fără de foame şi sete. Noi întotdeauna căutăm ceea ce este plăcut, pentru cele care nu ne plac cârtim, mâncăm şi bem fără măsură, neglijăm pravila duhovnicească. Aceasta nu este calea cea adevărată. Cel ce n-a gustat din cele amare nu poate să cunoască care sunt cele plăcute. Se vede că noi am uitat pentru ce am ieşit din lume; mai bine era pentru noi dacă rămâneam acolo, decât, venind la mănăstire şi primind chipul îngeresc, să facem cele din lume. Mai bine este pentru noi să nu cunoaştem calea adevărului, decât cunoscând-o, să ne abatem de la ea. Mai bine este să nu depunem voturi, decât făgăduindu-ne, să nu le împlinim şi să ne expunem la chinuri înfricoşate. Dacă eu aş fi înţeles aşa cum înţeleg acum voturile monahale, atunci când am fost tuns în călugărie, eu niciodată nu aş fi primit tunderea deplină în monahism, temându-mă de răspunsul ce mi se va cere. Pentru mine ar fi fost de ajuns să rămân în rasă, făcând lucruri potrivite pentru rasofori, mulţumindu-mă măcar cu o mică răsplată şi temându-mă să mă expun la o mare osândă. Iar acum toţi se străduiesc să primească cât mai curând mantia; dar cel care a primit tunderea a făcut făgăduinţă să petreacă nemijlocit în mănăstire, să-i slujească lui Dumnezeu în sărăcie, înfrânare şi ascultare. Noi acestea le uităm degrabă şi petrecem într-o nepăsare cu mult mai mare decât odinioară. Să nu mai fim aşa! Fiecare dintre noi ar trebui să se străduiască să pună început bun unei înfăptuiri virtuoase; căci răsplata de la Dumnezeu se găteşte potrivit ostenelilor noastre. Să-I slujim lui Dumnezeu în această viaţă cu smerenie şi cu blândeţe. El Singur zice: „Spre unii ca aceştia îmi îndrept privirea Mea; spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care se cutremură de cuvintele Mele!“ (Isaia 66,2). Împliniţi rânduielile date de părinţii duhovniceşti, fără de nici o amânare; ţineţi-vă de tradiţiile părinţilor şi nu încălcaţi rânduielile mănăstirii. Când vă întâlniţi cu un frate, bateţi o metanie; nu vă duceţi în chiliile altora fără de trebuinţă; ascultarea care vi se dă împliniţi-o cu smerenie; evitaţi prin toate mijloacele trândăvia; în Biserica Domnului staţi cu atenţie şi tragere de inimă; sârguiţi-vă pentru preadulcele Iisus din tot sufletul şi alungaţi de la voi plăcerile lumeşti. Atunci Domnul va lumina ochii inimilor voastre şi, înţelegând cursele vrăjmaşului, veţi părăsi poftele rele şi, plăcând Domnului nostru Iisus Hristos, vă veţi învrednici cu adevărat să fiţi împreună cu întemeietorii acestei mănăstiri, părinţii Zosima şi Savatie, în împărăţia Cerurilor, pe care s-o primim şi noi cu toţii din mila lui Hristos“.
Doi fraţi l-au rugat pe Teofan să-i pregătească pentru tunderea în monahism. Bătrânul s-a învoit, i-a deprins pe ei cu viaţa monahală şi s-a rugat pentru dânşii. Odată, în timpul rugăciunii, duhul necurat arătându-i-se, i-a zis: „tu, bătrânule rău, te rogi pentru ucenicii tăi, dar ei nu vor fi întotdeauna aşa cum sunt cu tine, va veni şi timpul nostru“. „Dumnezeu nu va îngădui aceasta“ – i-a răspuns Teofan. Altă dată, când el se ruga pentru ucenicii săi, diavolul i-a spus: „Tu pe ale tale le faci, iar eu pe ale mele; pe unul din două săgeţi l-am răpus, altuia îi şoptesc la ureche“. Bătrânul s-a mâhnit şi, chemându-i la el pe ucenicii săi, a găsit că ei aveau unele păcate; învăţându-i şi înţelepţindu-i, le-a dat drumul. În timpul arhimandritului Paisie, în mănăstire s-au iscat unele neînţelegeri. Ucenicii l-au întrebat pe Teofan „cât timp va ţine această tulburare şi cine va fi arhimandrit?“ Bătrânul a răspuns: „vrăjmaşul diavol, a voit ca o perioadă să-i ispitească pe cei din mănăstire; cei ispitiţi s-au dovedit nerăbdători. De aceea, mănăstirea va suferi batjocură, dar, în curând, cu rugăciunile Preacuvioşilor, acestea vor trece, iar mănăstirea se va proslăvi şi mai mult. În mănăstire vor fi doi egumeni, asemenea lui Zosima şi Savatie, care au duh smerit şi în simplitatea inimilor o vor conduce, îngrijindu-se de mântuirea aproapelui; atunci mulţi vor spori în virtuţi“.
Încercându-l pe unul din ucenicii săi, Teofan l-a întrebat: „cum ţii tu degetele pentru a face semnul Crucii?“ Acela i-a arătat, împreunând trei degete şi spunând: „aşa, Părinte, cum ne învaţă Biserica ortodoxă, în toată Rusia; fiii duhovniceşti ai Bisericii împreunează degetele pentru semnul Crucii asemenea mie“. Teofan a spus: „fiind în pustie, oamenilor nu le interziceam să se însemneze cu două degete, numai ca ei să mergă la Biserică, dar tu, fereşte-te de adepţii schismei. Când locuiam în Kiev, n-am văzut pe nimeni din Malorusia care să se închine cu două degete. Eu am fost şi în Moldova, în mănăstirea Neamţului, la părintele Paisie. Acolo erau mai mult de 700 de fraţi din diferite ţări: moldoveni, sârbi, bulgari, unguri, greci, armeni, evrei, turci, ruşi şi ucranieni şi toţi se închinau cu trei degete; despre două degete acolo nici nu s-a auzit“.
Odată, Teofan a venit în mănăstirea Solovăţ să se închine la moaştele Preacuvioşilor şi să-şi vadă ucenicii. Venind în Biserică, la utrenie, bătrânul s-a retras într-un colţ şi privea cum călugării se ating de sfintele moaşte. Şi iată că ochii lui duhovniceşti au văzut pe preacuvioaşii Zosima şi Savatie stând lângă raclele cu moaştele lor; pe unii îi binecuvântau, iar de la alţii îşi întorceau privirile. De aceea, bătrânul a poruncit ucenicilor săi ca în fiecare zi să se atingă de raclele Preacuvioşilor cu mai multă evlavie.
În sfătuirile sale, bătrânul îi îndemna pe ucenicii săi să fie cu luare aminte şi să fie cumpătaţi. Ca să-i încurajeze pe cei ce se temeau de greutăţi în lucrarea mântuirii, le spunea: „sunt în timpurile de faţă pustnici care nu sunt cunoscuţi de nimeni, dar sunt călugări adevăraţi şi robi ai lui Hristos“.
Deseori veneau la bătrân la schitul Golgota şi mireni care îi cereau sfatul. El îi îndemna să muncească fără lenevire, să nu cârtească şi să meargă la rugăciune în Sfânta Biserică.
Istoria tuturor pustnicilor arată că, pe cât de mult reuşeau ei să-şi înrobească trupul şi să se lepede de plăcerile lumeşti, pe atât de tare vrăjmaşul mântuirii ridica asupra lor război. Odată, pe când Teofan îşi făcea pravila de rugăciune dimineaţa, i-au apărut înainte doi draci cu chipuri înfiorătoare. „Vedeţi, – strigau ei – că bătrânul acesta nu vrea să se îndrepte; îi vom distruge chilia şi îl vom omora pe cel ce locuieşte în ea“. Bătrânului i s-a părut că ei au început să sfărâme chilia, să spargă geamurile, să smulgă uşa şi să strige: „acum nu va scăpa de noi!“. Bătrânul s-a speriat şi a căzut la pământ, cerând de la Dumnezeu ajutor şi izbăvire, şi dracii degrab au plecat. Închinându-se, bătrânul s-a ridicat şi a văzut chilia întreagă şi neatinsă. Domnul îl mângâia pe pustnicul aflat în asemenea lupte prin cercetări pline de bucurie. În curând după aceasta, lui i-a apărut într-o vedenie în somn, o Femeie, strălucind în slavă, cu doi bărbaţi înveşmântaţi în lumină, care îl încurajau, spunându-i să nu slăbească cu duhul şi să nu se teamă de atacul dracilor. Nici nu se sfârşise viziunea, că îndată au apărut o mulţime de draci cu ameninţări, să-l omoare pe pustnic. Dar văzând-o pe Aceea ce se arătase în vis, s-au cutremurat, răcnind: „amar nouă! Acoperitoarea lui a venit aici; dacă nu era Ea, de mult îl omoram pe acest călugăr“, după care ei au dispărut. Această viziune din vis l-a mângâiat pe bătrân cu nădejdea în ajutorul Maicii Domnului. În fiecare zi el făcea câte o sută de metanii, înălţând rugăciuni către Maica Domnului. Trebuie să amintim sfaturile pe care le dădea Teofan ucenicilor săi, îndemnându-i să devină călugări adevăraţi. „Turma mea în Domnul – le vorbea el – iubiţi-L pe Dumnezeu din tot sufletul vostru; slujiţi-I cu frică şi dragoste; împliniţi poruncile Lui; omorâţi trupul prin muncă şi înfrânare; voturile date la tundere, păstraţi-le cu sfinţenie; de plăcerile lumii şi de ispitele ei, depărtaţi-vă; slăbiciunile trupeşti, tăiaţi-le; nu trupului, ci lui Dumnezeu să-I slujiţi; şi să fie lepădarea voastră de lume numai de dragul preadulcelui Iisus. Iubiţi-L pe Dumnezeu şi toţi vă vor iubi pe voi; cinstiţi pe fraţi, ca ei la rândul lor, să vă cinstească pe voi. Socotiţi-vă cei mai nevrednici dintre toţi, ca Domnul să vă înalţe pe voi deasupra patimilor. Depărtaţi de la voi mândria, deoarece Domnul Se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. Vă rog pe voi, fiii mei, când vă rugaţi, fiţi atenţi ca rugăciunea înălţată către milostivirea lui Dumnezeu să nu se întoarcă întru păcat. Privegheaţi, ca în timp ce socotiţi că faceţi rugăciunea, să nu fiţi departe de rugăciune şi să nu vă osteniţi fără de nici un folos, cu buzele spunând psalmi, iar cu mintea rătăcind prin alte părţi. Faceţi rugăciune în frică de Dumnezeu, pentru că rugăciunea este dialogul cu Dumnezeu, de aceea, rostind cuvintele rugăciunii, cu mintea să priviţi către Dumnezeu. Adunându-vă în Biserică, socotiţi că vă aflaţi înaintea lui Dumnezeu, cu buzele murmurând psalmi, iar cu mintea luând aminte la cele auzite. Aveţi grijă cu cine vorbiţi, în chiliile voastre niciodată să nu trândăviţi, deoarece trândăvia păgubeşte şi pe cei râvnitori, dar mai cu seamă pe voi, cei tineri. Cel tânăr, rămânând în chilia sa fără de lucru, cade uşor în lene şi în moleşeală şi în acest timp cel viclean îi dă tot felul de gânduri, iar cel leneş nu se poate împotrivi, şi cade uşor, făcând voia vrăjmaşului. Sfinţii Părinţii spuneau că cel ce sade în chilia sa în nelucrare, se luptă cu o mulţime de draci şi totdeauna este biruit. Dar cine împlineşte o ascultare sau se îndeletniceşte cu lucrul de mână, se luptă cu un drac şi-l biruieşte pe acesta. Amintiţi-vă de acel mare pustnic, care locuia cu ucenicul său. Dracii spuneau că niciodată nu se pot apropia de cel bătrân, iar pe ucenic nu-l găseau nicicum fără de lucru, deoarece el întotdeauna zidea ceea ce a dărâmat. Pe bătrân îl păzea harul lui Dumnezeu, iar ucenicul zidea un perete din piatră şi pe urmă îl dărâma, ca să scape de trândăvie. Muncind în felul acesta, el se păzea de vrăjmaşul spiritual. Voi, fiii mei, îndeletniciţi-vă neîncetat la chilii cu rugăciunea şi trezia minţii, urmându-i psalmistului: „văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc“(Ps. 15,8) şi „ochii mei pururea spre Domnul; că El va scoate din laţ picioarele mele“(Ps.24,16). Slavă Ziditorului meu, căci eu rostesc în minte rugăciunea lui Iisus fără de nici o osteneală. Sârguiţi-vă şi voi din tinereţe, să-L găzduiţi în inimile voastre pe Iisus Cel preadulce, ca implorând acum pe Duhul Sfânt, să vă puteţi mângâia la bătrâneţile voastre. Dacă voi mă veţi asculta, atunci veţi vedea lumina lui Dumnezeu, care vă va călăuzi la toată faptă bună. Şi încă vă mai spun că dacă păziţi poruncile mele şi veţi asculta de sfaturile mele, veţi fi nedespărţiţi de mine şi acolo unde îmi este pregătit mie să fiu. Dacă nu veţi da ascultare cuvintelor mele, atunci eu nu sunt de vină, pentru că pe toate vi le-am spus“.
Spre sfârşitul vieţii luiTeofan, oameni răi, căutând la el bani, l-au bătut, i-au smuls părul din cap şi din barbă, i-au ars cu un tăciune tot trupul şi au plecat lăsându-l abia viu. Trei zile a zăcut Teofan la pământ aproape mort, suferind de frig şi de foame, iar până la săvârşirea lui din viaţă nu şi-a mai revenit. Pentru cei ce îl vedeau acum, bătrânul se înfăţişa straniu: fără barbă şi fără păr pe cap, cu şira spinării fracturată şi trupul bătut.
Clipa despărţirii se apropia. Odată, o lumină a inundat chilia lui, apărându-i ieroschimonahul Iisus din Golgota care i-a spus: „bucură-te, frate, că degrab va sosi sfârşitul tău“. El a mai avut încă o vedenie, care-i vestea moartea, dar el vorbea cu tărie că va trăi până la vară. Pe bătrân nu-l speria gândul morţii apropiate, ci chiar şi-o dorea; ceea ce îl tulbura adeseori era gândul la înfricoşata judecată şi înălţimea voturilor călugăreşti. El se liniştea cu gândul la milostivirea lui Dumnezeu către păcătoşii care se pocăiesc, mâhnindu-se pentru viaţa săracă în fapte bune a unora dintre fraţi; se neliniştea şi pentru ucenicii lui, ca nu cumva să fie atraşi de pilde rele. Odată în vis, i-au apărut doi pustnici care muriseră, Antonie şi Teodosie, care se osteniseră în insula Muskalim. „Pace ţie de la Domnul, iubitul nostru frate – i-au spus ei bătrânului. Nu te mâhni pentru fraţii care locuiesc în mănăstire, în vremurile de azi sunt multe ispite şi năvăliri, dar cel cu luare aminte de sine va dobândi mântuirea sufletului său. Cât despre ucenicii tăi, ei nu au nimic pustnicesc, fiind asemenea celorlalţi“. Atunci Teofan i-a chemat şi le-a poruncit să întărească postul şi rugăciunea.
Starea lui Teofan s-a înrăutăţit pe timpul iernii, de aceea în primăvară a fost luat în mănăstirea Solovăţ. L-a cuprins febra, iar tot ce mânca îi dădea senzaţia de amar.
Deşi se afla la pat, la el se perindau mulţi credincioşi care-i tulburau şi mai mult liniştea. Înainte de postul Sfântului Petru, pe când petrecea ultimele sale clipe, l-au trecut pe Teofan în chilia ucenicului său Antonie. Teofan a spus: „iată, fiul meu, ceasul sfârşitului meu se apropie, un ceas mai lung decât toate ceasurile din viaţa mea; el este foarte greu şi înfricoşător, căci în el se voi descoperi cele tăinuite ale noastre, înaintea cărora tremurau şi cei drepţi; el este o boală mai grea decât toate bolile, un timp plin de spaimă şi de frică“. Bătrânul a început să se uite înjur, parcă înspăimântat de ceva, iar după aceea l-a rugat pe ucenicul său să cădească prin chilie cu tămâie.
Teofan a părăsit această viaţă şi şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu la 26 iulie 1819,1a vârsta de 75 de ani. A fost înmormântat înlăuntrul mănăstirii, aproape de paraclisul preacuviosului Gherman, în partea de răsărit. În vremea de acum, mormântul lui se găseşte în Biserica preacuviosului Gherman, în faţa catapetezmei, între icoana Maici Domnului şi uşile împărăteşti. Din ziua înmormântării sale, ucenicii au început să slujească la mormânt panahide şi tot ei au zidit deasupra criptei un paraclis cu o placă pe care se afla înfăţişat chipul bătrânului.
După moartea fericitului bătrân, toate lucrările de construcţie ale schitului Golgota au luat o altă întorsătură. Ctitorul din Anzersk auzise că cel repausat ar fi poruncit părintelui său duhovnicesc ca, după moartea sa, banii rămaşi de la el, la fel şi materialele de construcţie să fie date schitului Anzersk, pentru zidirea unei biserici laterale cu hramul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Banii au fost întrebuinţaţi după dorinţa ctitorului, dar biserica zidită de el a ars în curând cu tot cu veşmântărie şi cu toate bunurile care se găseau acolo. Nemaiavând sprijin de nicăieri, ucenicii bătrânului au fost nevoiţi în anul 1721 să părăsească schitul şi să se închinovieze la mănăstirea Solovăţ şi la schitul Anzersk. La Gologota au mai rămas numai doi călugări iubitori de linişte: Ghenadie şi Serghei. De la aceşti din urmă locuitori ai schitului a fost luată toată averea acestuia şi podoabele bisericii de către conducerea mănăstirii Solovăţ şi predate schitului Anzersk. În sfârşit, printr-un act al Sf. Sinod, la 23 iulie 1723 (nr. 496), schitul Golgota, având puţini vieţuitori în el, a fost unit cu schitul Anzersk. Dar muntele „Golgota“, un loc sfânt, fiind preaslăvit prin arătarea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu a rămas chiar pustiu. Călugări iubitori de pustie, singuri sau câte doi-trei, nu încetau să locuiască în schitul părăsit. În anul 1764, schitul Gogota a fost înregistrat la mănăstirea Solovăţ şi, din acest moment, egumenii Solovăţului au preluat sarcina îngrijirii schitului. În anul 1768, printr-un act al Sfântului Sinod, au fost înapoiate schitului Golgota obiectele de preţ, în mare parte dăruite de persoane din familia ţarului pe vremuri şi anume: o Evanghelie, potire, cădelniţe, veşminte şi altele, care până atunci se păstraseră în casa arhierească din Arhanghelsk.
Până în anul 1826, schitul Golgota a fost locuit de călugării din Solovăţ, care căutau o viaţă mai aspră, linişte şi sihăstrie. Biserica din lemn, ridicată de Iisus, ajunsese o ruină. Dar în anul 1826, schitul a fost repus în funcţiune prin purtarea de grije a egumenului mănăstirii Solovăţ, arhimandritul Dositei. Cu binecuvântarea Sfântului Sinod, la schitul Golgota a fost ridicată şi sfinţită, la 13 septembrie 1830, o biserică nouă din piatră cu hramul Răstignirea Domnului Iisus Hristos şi lângă ea o bisericuţă laterală cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În această biserică, în partea stângă, se găseşte cavoul fericitului bătrân, ieroshimonahul Iisus. Biserica din lemn, ridicată de el, a fost mutată sub munte, pe locul unde i s-a arătat pentru prima oară în vedenie Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, mai bine zis, pe locul chiliei pustnicului ierodiacon Paisie. De atunci este numit necontenit câte un ieromonah pentru schit, din obştea Solovăţului, în calitate de ctitor şi zece sau mai mulţi călugări îi sunt încredinţaţi spre ascultare acestuia. Monahii care pleacă să vieţuiască acolo sunt dintre aceia care au predispoziţie către o viaţă înfrânată şi liniştită şi numai la propria lor dorinţă ajung acolo. Şi cum se respectă cu stricteţe regulamentul schitului, formulat de stareţul Iisus în privinţa pravilei bisericeşti şi a celei de chilie, a mâncării de post la trapeză, la care trebuie adăugat că reîntemeietorul schitului, arhimandritul Dosoftei, din cauza unor neputinţe ale obştei, a dat binecuvântare ca la trapeză să se consume peşte în acele zile care sunt dezlegate de Biserică.
În schitul Răstignirii de la Golgota se citeşte neîncetat Psaltirea, în biserica laterală a Adormirii Maicii Domnului, lângă cavoul întemeietorului. Citirea nu se întrerupe nici ziua şi nici noaptea, afară de acele ceasuri când se oficiază slujba dumnezeiască în locaş; în restul timpului, la fiecare două ore, în schit se aud trei lovituri de clopot prin care se anunţă schimbarea călugărului cititor. Scopul acestei citiri este ca necontenit să se slăvească numele lui Dumnezeu şi să fie pomeniţi la vii şi la morţi toţi binefăcătorii schitului. Astfel, la fiecare sfârşit de catismă din Psaltire, se fac rugăciuni pentru sănătatea binecredinciosului monarh al Rusiei, a familiei imperiale, pentru Sfântul Sinod, obştea schitului, binefăcătorii şi vizitatorii obştei şi pentru toţi dreptmăritorii creştini. În cadrul acestor rugăciuni se face şi pomenirea morţilor, pentru odihna lor veşnică, în nădejdea învierii, cu credinţa în învierea Domnului.
În zilele de vară mii de pelerini se îndreaptă din mânăstirea Solovăţului spre Golgota, fără să se uite la primejdia care-i ameninţă la trecerea prin strâmtoarea primejdioasă dinspre insula Anzersk. Este mişcător să priveşti cum aceşti pelerini se aruncă la pământ în faţa cavoului fericitului bătrân, cu ce dăruire slujesc panahide pentru odihna acestui mare bătrân, pomenind şi sufletele celor răposaţi dintre rudenii şi cei apropiaţi ai lor. Iată cum descriu chipul bătrânului călugării contemporanii lui: era de statură mijlocie, statura trupului plăcută, faţa era lată şi netedă; pe obraji se observa o roşeaţă. Ochii îi avea deschişi şi pătrunzători, privirea blândă; părul capului cărunt ca zăpada, fiind ondulat, se revărsa pe umeri; mustăţile şi nasul moderate; barba era deasă, de culoarea părului şi destul de lungă. Până acum au fost istorisiri despre călugării Solovăţului care au vieţuit în vremuri de demult, dar a căror pomenire s-a păstra până în prezent. Dar pe locul sfinţit de virtuţile şi faptele Preacuvioşilor Zosima şi Savatie, cât şi de următorii lor râvnitori, s-au aflat şi în vremurile noastre robi adevăraţi ai lui Dumnezeu, care, străduindu-se pentru mântuirea lor, au păşit pe calea pe care au mers părinţii din vechime. Ar fi neadevărat să spunem că acum nu mai sunt acele vremuri ca să poţi plăcea lui Dumnezeu şi că nu se mai află în lume sfinţi asemenea celor din trecut şi nici nu mai pot exista. Timpul nu ridică obstacole de netrecut acelora care doresc cu adevărat să se mântuiască; lucrarea mântuirii depinde de voinţa fiecăruia din noi şi de hotărârea noastră. Harul Domnului care-i întărea pe nevoitori în trecut este şi astăzi acelaşi. Şi acum el este tot atât de nesecat şi neschimbat pentru oameni, pe cât de neschimbat în esenţa Sa este Dumnezeu. Într-adevăr, pe de o parte, şi acum sunt dintre aceia care fac voia lui Dumnezeu, iar pe altă parte, vom propune celor care doresc să se mântuiască, prezentarea unor nevoitori din veacul nostru, care sub ochii noştri şi-au petrecut viaţa pământească în asprele osteneli ale evlaviei creştine.
Bătrânul Naum
Originea. Starea de orfan. Sosirea în insula Solovăţ. Intrarea în mănăstire. Ascultarea. Îmbrăcarea în rasă. Transferul la schitul Anzersk. Exilul. Revenirea. Slujba la Sfintele Moaşte. Al doilea exil. Sosirea în Kemi. Întoarcerea la mănăstirea Solovăţ. Arhiereii la el în ospeţie. Învăţătura. Clarviziunea. Tămăduirea. O întâmplare minunată. Boala.
Bătrânul Naum, de origine corei, s-a născut în judeţul Kemsk, regiunea Arhanghelsk, aproape de lacul Kamenâi, în satul cu acelaşi nume, la 300 de verste de mănăstirea Solovăţ. Părinţii lui, Pahomie şi Mavra erau săteni simpli şi săraci. Ei au murit lăsându-l pe Naum singur din fragedă copilărie. Starea de orfan i-a fost cel mai bun învăţător, pentru că în felul acesta a fost ferit de patimile proprii adolescenţilor, deprinzându-l cu răbdarea şi munca, întărindu-l în legile moralei creştine şi semănând în sufletul lui curat dragostea de Dumnezeu. Chemarea la viaţa monahală a avut-o de multe ori în viziunile sale din timpul somnului. „De foarte multe ori îmi apăreau în vis – povestea el – nişte bătrâni blânzi, în haine de călugări, care mă chemau undeva la ei. Nu văzusem până atunci călugări, dar mergând pe la mănăstiri, am aflat cinul de care ţineau vizitatorii tainici, care îmi apăreau şi unde mă chemau ei“.
Dumnezeeasca pronie l-a călăuzit pe orfanul Naum către calea care i se gătise. Un corei bogat pe nume Nemcikin, ţinea în arendă în insula Solovăţ un teren de vânat animale, lângă cheiul Rebolodsk, la 15 verste de mănăstire. În fiecare vară el se îndeletnicea cu vânatul animalelor marine, iar la începutul iernii se întorcea acasă. Din milă pentru consăteanul său rămas orfan, acesta l-a luat pe Naum să-l crească. În vara anului 1791 l-a luat cu el pe insula Solovăţ. El a muncit din toată inima în cursul verii, pentru binefăcătorul său şi, când a venit iarna, n-a mai voit să se întoarcă cu el la locul lor de baştină, fiind copleşit de frumuseţea şi liniştea care domnea în mănăstire, aprinzându-se în el dorinţa de a rămâne pentru totdeauna printre călugări.
Naum a fost primit în calitate de închinător şi se ostenea cu o dăruire neobişnuită în ascultările care i se încredinţau. Totuşi, în vara următoare, el a lucrat din nou pentru binefăcătorul lui, Nemcikin, plătind pentru el impozit către stat, iar iarna a revenit la mănăstire. Astfel de treceri de la ascultarea din mănăstire la vânatul particular a trebuit să le facă şi în următorii ani, până ce conducerea mănăstirii s-a convins de înclinaţiile lui spre viaţa monahală şi a luat asupra sa plata pentru el a impozitelor către stat. Din acest moment, viaţa ţăranului smerit a decurs în pace şi fără tulburare în incinta mănăstirii. Pe timp de vară, ca unui vânător iscusit, îi încredinţau lui Naum vânarea animalelor marine în golful Sosnov, la nord de mănăstire. Se spunea despre el că dacă avea un vânat bogat, îmbinând grija pentru folosul mănăstirii cu pornirile sale miloase, el slobozea câteva din animalele prinse. În timpul iernii, el muncea la tăbăcăria mănăstirii, iar în timpul liber învăţa carte, ceea ce nu făcuse în copilărie.
Mulţi ani s-a nevoit el în aceste ascultări grele, neobservat de nimeni, fără nici o răsplată sau stimul, neavând măcar o chilie aparte pentru liniştire şi rugăciune. În anul 1801, şi-a petrecut vara pe muntele Sekirno, urmărind venirea corăbiilor engleze, din cauza ruperii relaţiilor diplomatice cu Anglia. Dar niciodată n-a ieşit din gura lui un cuvânt de nemulţumire sau de cârtire, fiindcă el nu socotea că ar avea vreo vrednicie spre a fi luată în seamă. Calităţile principale ale caracterului său erau pacea sufletului, blândeţea şi nerăutatea. Pentru călugării iscusiţi, el trecea acum drept un om cu trăire înaltă. Astfel, bătrânul Teofan, care locuise în pustie 25 de ani, la întoarcerea sa în mănăstire a întrebat: „cine-i la noi Naum? Arătaţi-mi-l pe el; acesta îşi zideşte un măreţ palat“. Cei doi călugări s-au întâlnit, dar discuţia dintre ei a rămas o taină pentru toţi ceilalţi.
În anul 1819, la 28 de ani de la intrarea în mănăstire, lui Naum i s-a îngăduit de către arhimandritul Pavel să poarte rasă. Se bucurau cei lucrători de această numărare a lui în cinul monahal. În vremea aceea, el se afla la prescurărie. Când s-a întărit citirea Psaltirii la schitul Anzersk, în timpul arhimandritului Macarie, lui Naum i s-a atribuit această ascultare; în plus a fost numit în funcţia de paracliser şi i s-au încredinţat unele ascultări în conducerea schitului. Aici a primit şi el un colţişor unde putea, noapte de noapte, să-şi facă rugăciunea în faţa icoanei Maicii Domnului şi să îngenuncheze nestingherit. Avea cu sine numai două cărţi: Psaltirea, din care îşi făcea rugăciunile, şi Scara Preacuviosului Ioan Scărarul, din care învăţa călugăria.
Viaţa lui Naum decurgea în pace şi linişte în mijlocul micii sale turme din insula pustie. Dar, în curând, avea să-l încerce o ispită care, negreşit, i-a slujit spre slava lui. Pe vremea noului egumen, s-a făcut cunoscut că Naum locuieşte în mănăstire fără bilet de voie din partea obştii săteşti şi, astfel, s-a hotărât trimiterea lui la locul de origine. Nădăjduind în Pronia Divină, fără nici o cârtire, Naum s-a supus sorţii lui; l-au îmbarcat pe o corabie, trimiţându-l spre locurile natale, împreună cu alţi călători. Vântul din sens opus i-a silit pe navigatori să se oprească în insula Zaiaţ. Trecu o zi, două, o săptămână, vântul nu-şi schimba deloc direcţia. Încă o săptămână – vântul acelaşi. Tulburaţi, corăbierii au înţeles că Naum este cauza nereuşitei lor şi au hotărât să-l ducă înapoi la mănăstire. În felul acesta el a revenit în insula Solovăţ, iar corăbierii s-au întors acasă. Această întâmplare i-a mirat pe toţi şi a slujit ca un semn vădit de protecţie a celui exilat, din partea lui Dumnezeu, fiind din nou primit la schitul său. Iarăşi în pace şi în linişte a decurs viaţa călugărului în pustia Anzersk. Împărţind cu ceilalţi toate greutăţile, el adăuga, în acelaşi timp, bunele făptuiri izvorâte din jertfa monahală. Ca şi mai înainte, îi plăcea să se retragă, pentru o cugetare nestingherită la Dumnezeu, iar în timpul nopţilor, se ruga cu lacrimi, străduindu-se cât mai mult să scurteze durata odihnei trupeşti. Niciodată n-a făcut baie; n-a băut nici vin, nici bere de la mănăstire, nici măcar ceai, n-a purtat nici haine călduroase, nu avea nici lenjerie de corp, mulţumindu-se cu o dulamă ruptă şi o rasă veche pe care, desigur, nu le-ar fi luat nici un sărac, dacă le-ar fi găsit aruncate în drum.
El obişnuia nu numai vara să se scalde în apa mării, dar foarte adesea şi iarna, se dezbrăca şi se tăvălea în zăpadă, sau se strecura într-o copcă sub gheaţă, netemându-se că va răci.
Rugăciunile sale fierbinţi i-au înmuiat într-atât inima, că el vărsa lacrimi de umilinţă şi în Biserică, în timpul sfătuirilor. „Tu plângi, părinte Naum, de ce nu pot plânge şi eu?“ – îl întreabă unul dintre călugării tineri. „Va sosi şi vremea aceea, va sosi!“ îi răspundea Naum, de-abia reţinându-şi lacrimile.
Totuşi, Naum nu se bucura încă în acest timp de o atenţie deosebită din partea celorlalţi fraţi. El însuşi evita orice prilej de cinstire din partea oamenilor, educând întru sine simţul smereniei înţelepte. Odată, într-o seară, pescarii au adus două luntrii cu peşte şi pentru curăţatul şi săratul lui au ieşit toţi. Naum a venit ultimul, fiind mustrat pentru această încetineală de supraveghetorul care l-a învinuit de lenevie şi l-a ameninţat cu alungarea din mănăstire. „Tu mai înainte mea vei pleca“ – i-a răspuns Naum şi, apucându-se de treabă, a curăţat mai mult peşte decât ceilalţi. Peste un an, omul acela a părăsit mănăstirea Solovăţ pentru totdeauna.
În anul 1826 a fost numit egumen al mănăstirii Solovăţ arhimandritul Dosoftei, de la mănăstirea Kirilovsk din Novgorod. El era cu metania în Solovăţ şi în timpul noviciatului său, el se ostenea împreună cu Naum să prindă peşte, învăţându-l pe acesta gramatica rusească. Noul egumen venind la schit, de-abia a recunoscut în bătrânul slab şi prost îmbrăcat, într-o rasă ponosită, pe fostul său coleg, care vreme de 36 de ani, fără să cârtească s-a ostenit în folosul mănăstirii. Chemându-l în mănăstire, arhimandritul Dosoftei l-a eliberat de muncile obligatorii, încredinţându-i citirea sinodicului în biserica preacuvioşilor Zosima şi Savatie şi aprinderea candelor în paraclisul preacuvioşilor Gherman şi Irinarh. Timp de 27 de ani, ca o făclie nestinsă, s-a ostenit Naum în ascultarea care i-a fost încredinţată la mormintele făcătorilor de minuni din Solovăţ, necăutând la anii săi înaintaţi, şi neschimbându-şi nici aici modul de vieţuire. Biserica Preacuvioşilor niciodată nu se încălzea pe timpul iernii, dar Naum, chiar şi pe gerurile cele mai mari, nu purta haine călduroase, ci se îmbracă numai cu o dulamă şi o rasă. Câteodată, în semn de compătimire i se spunea: „părinte, aţi îngheţat“, iar el, zâmbind, răspundea: „nu-i nimic, aşa nu dormitez“.
Fiind scutit de ascultările la obşte, Naum nu-şi îngăduia să petreacă timpul liber în trândăvie. Iarna spărgea lemne şi făcea pentru mrejele de prins peşte, plute din lemn. Adeseori chilia îi era atât de plină de aceste plute, că abia mai rămânea loc de trecere. Vara avea în grijă cinci loturi mici de grădină, situate în zone diferite, pe care singur le lucra. Cel mai apropiat era sub fereastra chiliei sale, iar cel mai îndepărtat la o verstă de mănăstire. Aici se ostenea în fiecare zi ca o furnică. Semăna orz şi ovăz, sădea diferite legume şi numai rareori gusta din roadele muncii sale, împărţind din ce avea fraţilor şi carelilor care veneau la mănăstire. Convieţuitorii lui permanenţi erau cocoşul şi motanul; dintre aceştia, primul înlocuia ceasul şi desigur, slujea ca un simbol al deşteptării şi trezviei duhovniceşti. Somnul lui Naum era de scurtă durată; ziua nu dormea niciodată, iar noaptea la numai un ceas de la cântările utreniei, îi deştepta pe vecinii săi, sunând dintr-un clopoţel care era atârnat pe hol. De aşternut îi servea o scândură nu prea lată, iar în loc de căpătâi, avea un mănunchi de pelin. Aflându-se în osteneli permanente, Naum nu ţinea posturi îndelungate, dar înfrânarea lui o puteai numi post permanent. Nepăstrând nimic la chilie de mâncare, el mergea în fiecare zi la trapeză la masa de prânz şi cină, dar mânca foarte puţin. Când la masă se servea pâine albă, el lua doar o muşcătură din bucata sa, restul împărţind-o vecinilor săi, gest prin care îşi exprima dragostea faţă de fraţi.
Aşa se ostenea Naum, apropriindu-se de sfârşitul vieţii sale. Pronia Divină, care trimite binecredincioşilor creştini, pentru întărirea în virtuţi, diferite ispite, l-a încercat şi pe robul lui Dumnezeu cu o a doua exilare. În anul 1834 s-a efectuat recesământul pentru stabilirea impozitelor şi guvernul a cerut verificarea permiselor de voie ale tuturor celor care locuiau în mănăstire. Cu toate că acest permis exista, la verificare nu s-a găsit printre celelalte acte ale mănăstirii. Conducerea mănăstirii n-a dorit să facă intervenţie la guvern pentru bătrânul care de 40 de ani se ostenea în mănăstire. Aşa se face că, în săptămâna patimilor, Naum era condus pe o corabie spre a se îndrepta spre oraşul Kemi, de care aparţinea prin naşterea sa.
Ajungând la Kemi, el nici nu se gândea să rezolve problema pentru care venise aici, ci, ieşind la mal, s-a îndreptat spre o Biserică pentru rugăciune şi, înnoptând la o casă, la dangătul clopotului, s-a grăbit la rugăciunea din Biserică, tot aşa procedând în toate celelalte zile. După ce a trecut Pastele, şi-a căutat de lucru ca să se poată întreţine. Cu toate că prietenii din mănăstire au pus mână de la mână şi au adunat pentru el suma de 20 de ruble, pe care i-au trimis-o prin cineva, Naum n-a dorit să se folosească de avutul nimănui. Nu se străduia măcar să-şi obţină permisul de învoire pentru care fusese adus aici. Cunoscând evlavia lui, unii negustori bogaţi din Kemi au umblat pentru el obţinând acel act formal care atesta permisiunea lui spre a intra în monahism în mănăstirea Solovăt. După două săptămâni însuşi primarul satului l-a condus la mănăstire.
La 9 mai, când fraţii nu se mai aşteptau, l-au văzut din nou pe Naum în mănăstire, iar bucuria şi îmbrăţişările nu mai conteneau. Astfel, Naum s-a întors la chilia sa îndrăgită, reluându-şi îndeletnicirile de altă dată. El era nelipsit de la Biserică la toate slujbele şi nimeni nu-şi amintea ca să fi lipsit măcar o singură dată de la ele. Se mai întâmpla uneori ca el să întârzie la începutul utreniei, şi atunci se numea pe sine leneş şi nepăsător, adresându-şi cuvinte de dojana: „Ai adormit şi n-ai auzit buna vestire“, cu toate că el era acela care, cu un ceas mai înainte de utrenie, îi deştepta pe alţii din somn. Se întâmpla alteori ca, zăbovind la grădinile îndepărtate, să ajungă târziu la slujbele de seară. Dacă cineva în asemenea cazuri, glumind, îi atrăgea atenţia, el îi răspundea zâmbind: „ei, şi crezi că tu vei primi o plată mai mare decât mine? Nicidecum, deoarece Stăpânul şi pe cei din urmă îi va răsplăti la fel ca şi pe cei dintâi“. Cu toate strădaniile bătrânului să se ascundă de lume şi să rămână necunoscut, pe el îl vizitau mai marii lumii acesteia. Doi arhierei – Ignatie Oloneţki şi Varlaam al Arhanghelskului, cu metania în mănăstirea Solovăţ, i-au făcut o vizită la chilie. Prea Sfinţitul Ignatie, privind la mănunchiurile de pelin şi plutele pentru mreje, i-a spus bătrânului: „iată tu, părinte, lucrezi fără încetare, iar eu îmi petrec viaţa în lenevie şi nelucrare“; la care Naum a răspuns: „Nu-i aşa, Prea Sfinţite Stăpâne! Lucrul pe care-l împlineşti tu e cu mult mai mare şi mai plăcut lui Dumnezeu; şi pe mine mă bucură, îndeosebi, că tu ai început să-i înveţi pe preoţii noştri limba carelă, ca ei, la rândul lor, să-i poată învăţa pe conaţionalii mei în acesta limbă, căci numai puţin dintre ei cunosc limba rusă. Aceasta e foarte bine, căci până la tine nimeni nu a procedat aşa“.
În timpul unei asemenea convorbiri, a cântat cocoşul de după lemne şi Preasfinţitul Ignatie l-a întrebat: „La ce-ţi foloseşte cocoşul?“ „E de mare folos pentru suflet, stăpâne, să trăieşti cu el; atunci când cântă noaptea, îţi aduce aminte de Apostolul Petru care şi-a revenit la cântatul cocoşului şi a plâns pentru păcatul lui“. Prea Sfinţitul l-a iubit foarte mult pe bătrân şi a mai venit şi cu alt prilej, ca să-şi ia rămas bun. Preasfinţitul Varlaam nutrea o simpatie deosebită faţă de bătrân şi îi trimitea prescuri şi scrisori, rugându-l să-i ajute cu rugăciunile sale să păstorească turma care i se încredinţase. Naum mai avea şi darul vorbirii, dar poveţele lui erau scurte şi simple, luate din viaţa de zi cu zi; pline de putere şi de duh, ele aveau o mare influenţă asupra aceluia care căuta sincer un sfat de la el; „chilia este tot o pustie“, le spunea Naum celor care tânjeau după o viaţă pustnicească. Cu toate că trăia într-o obşte numeroasă, el, în afară de chilia lui, nu ştia alta, căci nu se ducea la ceilalţi fraţi, iubindu-i pe toţi laolaltă, fără să nutrească vreo simpatie deosebită pentru unul din fraţi; fiind permanent preocupat de mântuirea să, părea a fi indiferent faţă de rest. Cu o asemenea dispoziţie, desigur, şi între oameni, te poţi simţi ca în pustie.
„Citeşte Psaltirea, numai Psaltirea“, îi sfătuia el atât pe cei învăţaţi, cât şi pe cei neînvăţaţi şi nu-i lăuda pe cei ce citiseră multe cărţi. Se vedea că el era cu totul pătruns de învăţătura Sfinţilor Părinţi despre Psaltire care era expusă în introducere la ediţia Cărţii Psalmilor.
Celor care se găseau în ascultare şi nu puteau participa la slujbele bisericeşti, Naum le spunea: „Dacă cugetaţi la Dumnezeu atunci împlinirea cu sârguinţă a oricărui lucru echivalează cu o rugăciune în biserică; şi una şi alta la fel sunt de plăcute înaintea lui Dumnezeu, iar nouă de mare folos“. Pe oamenii angajaţi, care locuiau lângă mănăstire şi lucrau de dimineaţă şi până-n noapte, el îi învăţa ca, atunci când se scoală de dimineaţă din somn, să facă o rugăciune către Dumnezeu şi un număr oarecare de metanii. Probabil că la fel a procedat şi bătrânul în primii trei ani de vieţuire în mănăstire. Tuturor călugărilor şi mirenilor care îl întrebau cum să se mântuiască, de obicei, el le spunea: „Întreabă-ţi conştiinţă, ascultă de ea şi ea te va îndrepta pe calea mântuirii“.
Felicitându-i cu dragoste pe cei tunşi în călugărie, el îi îndruma ca, o dată cu tunderea părului, să se lase de toate dorinţele şi poftele trupeşti şi sufleteşti, – „ochii să-i întoarceţi de la vorbăria deşartă şi bârfe, pântecele de la neînfrânare; mâinile de la lucruri rele, iar picioarele să ştie doar două drumuri: la Biserică şi la ascultare; dar mai ales să vă păziţi mintea şi inima de la cugete păcătoase, căci numai astfel îl vom preamări pe Dumnezeu cu sufletele şi trupurile noastre“.
Naum socotea viaţa de călugăr superioară celei de mir; pe cea dintâi o considera împărătească, iar pe cea de a doua viaţă de rob. „Călugării au două împărăţii: ei împărătesc aici şi, după moarte, nădăjduiesc să împărătească şi dincolo“, spunea Naum, când îi vedea pe călugări desprinşi de grijile lumeşti şi departe de momelile şi prilejurile de a păcătui, aflându-se în locuri liniştite, slujind lui Dumnezeu în rugăciuni smerite.
Îndurând în viaţa sa multe neajunsuri şi strâmtorări, Naum avea o înclinaţie deosebită de a-i mângâia pe cei istoviţi de povara necazurilor şi ispitelor. „Nu te mâhni, frate, prin nevoi şi ispite ajungem în împărăţia Cerurilor“. Mâhnirile el le asemuia furtunilor care, pentru puţin timp, vuiesc, dar în curând se preschimbă în linişte şi tihnă.
Pline de învăţătură erau poveţile lui pentru cei munciţi de pofte trupeşti. Pentru a-i zidi, Naum a povestit cu ce preţ a câştigat el nepătimirea. „Odată au adus la mine o femeie care dorea să îmi vorbească. Nu mult a durat dialogul meu cu vizitatoarea şi un cuget pătimaş a pus stăpânire pe mine şi nu-mi dădea răgaz nici ziua, nici noaptea şi nu pentru o zi-două, ci aproape trei luni m-a chinuit această patimă cumplită. Dar ce nu făceam? Nu-mi ajuta nici scăldatul în zăpadă. Odată, după slujba de seară, am ieşit în curtea mănăstirii ca să stau lungit în zăpadă. Spre nefericirea mea, au închis porţile. Ce era de făcut? Am alergat în jurul mănăstirii către cea de-a doua, a treia poartă; peste tot era închis. Am alergat la tăbăcărie, dar nici acolo un locuia nimeni. Eram numai în dulamă, iar gerul mă pătrundea până la oase. Cu greu am rezistat până dimineaţa şi de-abia am ajuns viu la chilia mea, dar patima nu se potolea. Când a început postul, am mers la duhovnic şi cu lacrimi în ochi i-am povestit nevoia mea, primind pentru aceasta canon. Numai atunci, din mila lui Dumnezeu, am dobândit mult dorita pace. Curăţându-şi sufletul prin post şi rugăciune, Naum s-a învrednicit de vedenii şi a câştigat darul clarviziunii. Odată, înainte de utrenie, se îndrepta spre paraclisul Preacuviosului Gherman cu un felinar în mână, pentru a aprinde candela, învrednicindu-se să-l vadă pe însuşi Preacuviosul mergând în mantie şi cu potcap, de la catedrală către paraclisul său. Îndată după el a intrat şi Naum, dar n-a mai văzut pe nimeni; înţelegând pe cine a văzut cu proprii săi ochi, îi îndemna pe toţi să vină în fiecare zi la raclele Sfinţilor Părinţi şi să le sărute. Din multele viziuni avute de Naum, prezentăm cititorului numai unele dintre ele.
În anul 1847, primăvara era destul de friguroasă, iar în iunie, din cauza vânturilor nordice, marea în jurul insulelor Solovăţ mai era încă acoperită de gheaţă, astfel că pelerinii, care veneau la mănăstire încă de la începutul lunii mai, nu apăruseră. Odată, era pe 9 iunie, arhimandritul Dimitrie, în timpul canonului către Preacuvioşi, aflându-se la raclele lor, se ruga plângând pentru credincioşi. Observând lacrimi la egumen, acesta încet l-a întrebat: „pentru ce plângi, frate?“ „Cum să nu plâng“, a răspuns arhimandritul, se vede că pentru păcatele mele Dumnezeu nu trimite căldură, iar credincioşii suferă pe mare, se istovesc şi, poate chiar se întorc acasă, fără să ajungă la Preacuvioşii Părinţi. „E de-ajuns, frate, nu te mai tângui, i-a spus Naum, arătându-i cuvintele cântării a 3-a din Canonul Preacuvioşilor, „mângâiaţi-ne în necazuri, nevoi şi tulburări“; apoi a continuat: „vezi, lor le este dată puterea să-i ajute şi să-i mântuiască pe cei care suferă în nevoi, ei poartă de grijă închinătorilor lor, care, cu credinţă şi cu dragoste, doresc să ajungă la moaştele lor; iată, vei vedea că mâine vor fi aici toţi credincioşii“. Pe urmă a adăugat: „cum e în Anzersk? E cam strâmt; arhondaricul nu-i aşa de mare şi chilii sunt puţine; probabil că nici pâinea nu ajunge; trebuie să se trimită iarna mai multă pâine“. Arhimandritul asculta cu uimire cuvintele bătrânului care s-au adeverit întocmai. Nu mai puţin de două mii de credincioşi s-au pornit cu corăbiile din Arhanghelsk, călătorind cu greu printre gheţari până au ajuns la insula Anzersk. Acolo arhondaricurile şi chiliile din cele două schituri erau îndesate de oaspeţi. S-a mai ivit şi o altă împrejurare neplăcută; pelerinii rămăseseră fără pâine; rezervele sărace ale schitenilor s-au terminat în două zile, iar ca să trimită la mănăstire după pâine, nu aveau posibilităţi. Arunci s-a găsit unul mai curajos care, cu o cange în mâini, sărind de pe un gheţar pe altul, a ajuns în insula Solovăţ, aducând în mănăstire vestea despre situaţia grea în care se află închinătorii. Vestea a fost primită în seara zilei când a avut loc dialogul dintre Naum şi egumen. Dându-li-se din mănăstire ajutorul cuvenit, credincioşii au ajuns cu bine.
Potrivit unui obicei de atunci, viţeii care se sacrificau pentru mănăstire de locuitorii de pe litoral erau lăsaţi liberi pe insulă în tot cursul verii, ca să se hrănească. Într-o vară, Naum s-a dus la egumen şi cu insistenţă l-a rugat să se îngrijească de tăuraşii care păşteau pe insulă. „Dacă ne îngrijim de liniştea noastră sufletească, trebuie să ne îngrijim şi de vite; vitele pasc fără nici o supraveghere şi lăsate astfel pot nimeri undeva unde să moară“, spunea el. Rugămintea bătrânului a rămas neîmplinită. După o săptămână, iconomul, întâlnindu-se cu Naum, l-a întrebat: „ce-i de făcut, cum numărăm taurii?“. Clătinând din cap, bătrânul a răspuns: „Acum este târziu!“ Ce se întâmplase? În una din căsuţele de pe mal, la 15 verste depărtare de mănăstire, unde lucrătorii mănăstirii aveau un adăpost, în timpul cositului fâneţelor au pătruns înăuntru şapte tăuraşi din cei mai graşi. Închizându-se uşa după ei, aceştia au pierit acolo de foame şi sete. În anul 1848, conducerea mănăstirii a dispus să se pună rezervele de un an de orz cumpărat, nu în hambarele care se găseau lângă mănăstire, ci în unul din turnurile de piatră din vecinătatea morii. Lui Naum nu i-a plăcut o asemenea dispoziţie. Când aceasta a fost executată, el a propus ca podeaua din lemn să fie schimbată cu una de piatră. „Dumnezeu ştie, – spunea el – uneori printre scânduri se poate infiltra apă, iar orzul umed nu mai poate fi bun pentru făină, ci numai pentru malţ“. Se gândeau că bătrânul are în vedere protejarea orzului de ploaie, dar acoperişul şi podeaua turnului se aflau în stare bună, aşa că din acest punct de vedere nu se întrevedea nici un pericol pentru magazia de pâine. În acelaşi an, în una din nopţile de iarnă, în afara mănăstirii, în apropiere de turnul acela, a luat foc fabrica de cherestea, apoi şi cortul de deasupra turnului şi podeau de deasupra secarei. Şi iată că la stingerea incendiului au curs şiroaie de apă peste orz, o bună parte din grăunţe fiind transformate în malţ. O negustoreasă evlavioasă din Arhanghelsk, rămânând văduvă la o vârstă înaintată, având un băiat şi o fată, a venit la Naum pentru binecuvântare şi îndrumare. Negustoreasă i s-a închinat lui până l-a pământ. „Lui Dumnezeu trebuie să I te închini, iar nu mie, carelului“, i-a spus ei bătrânul şi, luând trei spice de secară dintr-un snop ce atârna deasupra uşii, i le-a dat spunându-i: „iată ţie binecuvântare, ai grijă ca ceea ce-ţi dau să păstrezi, iar când va veni vremea semană-le şi din rodul acesta să-ţi hrăneşti fiicele tale“. Nu i-a fost deloc plăcut să primească o astfel de îndrumare, fiind o văduvă evlavioasă şi neavând de gând să se recăsătorească; totuşi, cuvântul bătrânului s-a împlinit. Peste 20 de ani, această văduvă a intrat în mănăstire, devenind stareţa mănăstirii Sencursk, iar din cultivarea pământului îşi hrănea fiicele duhovniceşti. Naum n-a apucat ziua bombardării mănăstirii de către englezi, căci se mutase la Domnul cu doi ani înainte de a se petrece această, dar el prevăzuse de mult primejdia şi necazul care ameninţa mănăstirea, prezicându-le în pilde ascunse. Încă în anii 1820, când se construiau lângă mănăstire arhondarice din lemn pe nişte dealuri, Naum a atras atenţia încă de atunci că este mai bine dacă acestea se vor ridica sub munte, ca să fie ferite de fulgere şi furtuni. Unul dintre aceste arhondarice a avut mult de suferit în timpul bombardamentului, fiind ciuruit de ghiulele ca o sită. În anul 1848, când Rusia, ajutând Austria, a intrat în luptă cu Ungaria, Naum nu înceta să vorbească despre războiul cu englezii. Probabil că nici cei mai buni dintre politicienii timpului nu prevedeau un război în apus. Cu un an înainte de moarte, s-a accentuat şi mai mult grija lui pentru apărarea mănăstirii şi ferirea ei de un mare pericol. Ieşea de multe ori pe zidurile mănăstirii, chiar şi în timpul nopţii, şi celor pe care-i întâlnea, le spunea: „ce bine era dacă toate ferestrele acestea se astupau cu un zid de cărămidă, iar pe ziduri, în loc de acoperiş de lemn, o boltă din piatră şi apoi acoperită cu gazon. Dumnezeu ştie ce se poate întâmpla“, vorbea el, lămurind îngrijorarea sa: „dintr-o dată pot să se agite stihiile, să bubuie tunetele, să cadă grindină, să zboare fulgerele. Ce va fi atunci la necaz?“
Mereu vorbea despre păstrarea pâinii: „E bine ca pâinea să fie îngropată în pădure; să se sape acolo o groapă mare în care să se aşeze pâinea, acoperită cu scânduri şi deasupra iarbă verde“. După bombardament, în aşteptarea unui nou atac din partea inamicului, potrivit sfaturilor bătrânului, pâinea a fost ascunsă într-o groapă din pădure şi numai o parte în hambare.
Pentru păstrare vitelor cornute, care se întreţineau dincolo de strâmtoarea mănăstirii, pe insula Muskalim, la 9 verste de mănăstire, el îi învăţa: „Mai bine să treceţi vacile pe insula aceasta, făcând în acest scop o plută mare din bârne, iar pentru instalarea lor, să faceţi o îngrăditură mare din scânduri“. „Pentru ce?“ – i se împotriveau lui cei care îl ascultau. „Acolo este mai multă libertate şi linişte pentru vaci“. „Aşa este precum vă spun, iar după aceea le veţi duce din nou acolo“ – răspunse bătrânul. Întocmai după spusele bătrânului, în timpul primejdiei, vitele au fost trecute din insula Muskalim pe o plută pe insula Solovăţ şi aici închise într-un ţarc.
„Aceşti englezi privesc cu pizmă la taurii noştri“, – îi zicea el unui călugăr. Ei interpretau aceste cuvinte ca referindu-se la faptul că, englezii, plutind pe lângă insulă cu diverse probleme de negoţ, pot să râvnească la vitele ce păşteau pe mal. Dar evenimentele ce au urmat au arătat că spusele bătrânului au avut un sens de prezicere. Într-adevăr, în timpul războiului, englezii au vrut să se folosească de taurii mănăstirii şi au trimis la mănăstire un parlamentar ca să ceară vitele. Fiind refuzat, el a încercat să-l forţeze pe iconom prin ameninţare.
Cu trei luni înainte de moarte, venind de la vecernie, Naum s-a oprit în pridvorul catedralei Schimbarea la faţă şi întorcându-se spre apus, a privit mult timp în sus, ca şi cum fusese străfulgerat de un cuget înfiorător şi a spus cu lacrimi: „Foarte cald va fi pe aicea“.
Prezicerile sale despre primejdiile viitoare, Naum le încheia, de obicei, cu încrederea nemărginită în voia lui Dumnezeu, precum şi cu nădejdea în milostivirea Lui. „Dumnezeu este milostiv, iar slujitorii lui Dumnezeu vor feri mănăstirea de necazuri şi prăpăd“.
S-au păstrat în memoria urmaşilor câteva cazuri care dovedeau că Naum cunoştea cele ascunse ale oamenilor şi de multe ori îi mustra pe cei ce greşeau, dorind în felul acesta să-i îndrepta pe calea pocăinţei şi a mântuirii. Odată, la doi dintre fraţi se afla câte cineva, cu care aceştia discutau. Printre altele, în vorbăria lor deşartă, aceştia erau înclinaţi să-l osândească pe egumen, socotind că el conducea prost treburile mănăstirii şi multe altele. A doua zi, Naum se apropie de unul dintre călugări şi-l întreabă: „despre ce discutai ieri seară? Că arhimandritul la noi e slab? Că nu se pricepe să conducă? Tu vei conduce mai bine mănăstirea? Dar ştii tu, oare, că nu-i putere care să nu fie de la Dumnezeu?“ – şi altele. Fiind uimit de acesta dezvăluire, fratele şi-a cerut iertare. „Dumnezeu să te ierte“ – i-a răspuns Naum – şi s-a apropiat de celălalt călugăr vinovat, făcându-i aceeaşi mustrare. Dar acest călugăr, fiind o fire aprinsă, s-a simţit jignit de atitudinea bătrânului şi cu destulă iritare a început să demonstreze justeţea părerilor sale despre egumen, pe care le formulase cu o seară în urmă. “Atunci vom vedea – i-a spus Naum – cum viitorul egumen va frânge coarnele tale“. Nu a ajuns acest călugăr să vieţuiască nici un an în timpul noului egumen, că a fost alungat din mănăstire.
Unul dintre călugări povestea despre sine următorul fapt: „Pe când eram frate de mănăstire am furat de la un credincios puţin ceai; deşi am rămas în afara oricărei bănuieli, s-a dovedit că în afară de Dumnezeu mai sunt oameni care ştiu de fapta mea. Curând după aceea m-am întâlnit cu Naum, care mi s-a adresat cu chip vesel şi cu blândeţe şi mi-a spus următoarele: „Aşa frate, bea ceai că ai din belşug, dar pace ai în suflet?“ Spunându-mi acestea, bătrânul a plecat de la mine“.
Doi dintre fraţii tineri care făceau ascultare în biserica Preacuvioşilor, în timpul slujirii canonului, s-au ascuns în altar după iconostas şi vorbeau deşertăciuni. Deodată, Naum alergă şi găsindu-i acolo, le-a zis: „cu ce vă îndeletniciţi? I-a priviţi ce fum înăbuşitor iese de aici; veţi afuma toată catapeteasma“.
Multe erau modurile de ajutorare şi povăţuire prin care Naum se îngrijea de cei cu beteşuguri sufleteşti, dar nu de puţine ori el ajuta şi acelora care se aflau în neputinţe trupeşti. Călugărul I., fiind cizmar de meserie, suferea de o boală de ochi, aşa încât nu era în stare să lucreze. Naum i-a uns ochiul care îl durea cu untdelemn din candelă, ochiul s-a vindecat şi acest călugăr până la moarte nu a încetat să-şi îndeplinească ascultarea.
Fratele M. (mai târziu ieromonah), în timpul noviciatului său, împlinea ascultarea la gospodăria schitului şi a fost grav lovit de o vacă. Fiind ridicat de acolo în stare de comă, cu capul spart, cu răni pe faţă şi cu fracturi pe corp, a fost trimis la mănăstire pentru tratament. În timp ce se petrecea necazul cu fratele respectiv, Naum spunea: „cât de atent trebuie să te porţi cu vitele, ele, fiind necuvântătoare, pot schilodi şi pe cei ce le îngrijesc şi le adapă“. Fratele M. Îl respecta pe Naum şi, la sosirea sa în mănăstire, înainte de începerea tratamentului s-a dus la el. Dar numai ce a păşit pe holul unde se găsea chilia bătrânului, că acesta i-a ieşit întru întâmpinare cu chip luminos şi l-a primit în chilie. Nelăsându-l pe frate să-i povestească întâmplarea, Naum l-a întrebat: „Crezi, frate, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, că El poate să-ţi tămăduiască şi ţie beteşugurile?“ La răspunsul afirmativ al acestuia, din nou l-a întrebat: „tare şi din toată inima crezi că la Dumnezeu nu-i nimic cu neputinţă?“ După cel de-al doilea răspuns afirmativ, Naum i-a turnat apă dintr-un ulcior de lemn, asupra căruia făcuse semnul crucii şi i-a spus: „Bea în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh“. Fratele a băut şi a doua oară dar a refuzat hotărât să bea şi a treia oară, zicând: „Nu pot mai mult să beau“. Atunci bătrânul a turnat apa în capul lui, grăind: „În numele Prea Sfintei Treimi fii sănătos“. Apa de pe cap i s-a scurs pe ceafă şi pe tot corpul, după care cel suferind s-a simţit sănătos, iar după câteva zile s-a întors la ascultarea sa.
În încheierea relatărilor despre harul dumnezeesc ce lucra prin Naum, redăm şi întâmplarea următoare din care se vede puterea rugăciunilor sale pentru cei care îi cereau ajutorul.
Ieromonahul G., din Solovăţ, care fusese în pelerinaj pe la alte mănăstiri, se întorcea în mănăstire, împreună cu nişte oameni, pe o corabie închiriată din Arhanghelsk, dar vântul care sufla împotrivă a împiedicat navigaţia, astfel că multe zile corăbierii au stat, fără să se mişte, în Delta Dvinei. Trebuie să spunem că în mănăstire se apropia sărbătorirea preacuviosului Savatie (27 septembrie) şi ieromonahul G. era foarte mâhnit în sufletul său că nu poate ajunge la mănăstire în ziua pomenirii Sfântului Părinte. Seara, cu o zi înainte de sărbătoare, stând pe munte şi întorcându-se cu faţa spre mănăstire, el, a început să se roage, zicând: „Sfinţilor făcători de minuni, Zosima şi Savatie, priviţi către mine, robul vostru, grăbiţi-va de mă ajutaţi, ca să ajung cu bine la mănăstire de ziua prăznuirii voastre“. Spunând acestea, el şi-a amintit de Naum şi adresându-i-se în minte, a zis cu lacrimi: „tu în fiecare zi te găseşti în Biserica Sfinţilor şi citeşti canonul lângă moaştele lor, roagă-i pe aceştia să asculte şi dorinţa mea şi să mă învrednicească să sărbătoresc cu voi ziua minunată a prăznuirii lor“.
Noaptea a trecut şi dimineaţa cârmaciul a dat poruncă să se ridice pânzele. Ajutaţi de un vânt puternic, ei au parcurs 300 de verste şi în seara aceleaşi zile, ieromonahul G. a coborât din corabie pe mal la 15 verste de mănăstire. Nestând mult pe gânduri, el a pornit pe jos şi a ajuns aici când tocmai începea Sfânta Liturghie. „Iată, frate – îi zise Naum lui pe când se salutau în biserică, înainte de liturghie – ai ajuns la timp acasă, la praznic dar şi la Liturghie“. „Da – i-a răspuns G. – cu rugăciunile Preacuvioşilor Părinţi“. „Aceasta-i adevărat, – a zis bătrânul – dar pe mine de ce mă pomeneai? Adu-ţi aminte delta din Arhanghelsk, cum te rugai acolo? Eu sunt praf şi cenuşă, ce rugăciune pot avea? Dar tu despre aceasta să nu spui nimic, până ce voi muri, iar acum pleacă de te închină lui Dumnezeu şi Cuvioşilor Lui“.
Ca o făclie ce se stinge, împlinit de zile, Naum se apropia de sfârşitul pribegiei sale pământeşti. Cu doi ani înainte de moartea sa, el s-a îmbolnăvit grav şi câteva zile n-a ieşit din chilie. „Va da Dumnezeu, spunea el, şi din nou mă voi face bine“. Într-adevăr el s-a făcut sănătos şi de data aceasta şi, ca de obicei, s-a apucat iar de lucru. Ca şi cum îşi prezicea sfârşitul, el i-a zis arhimandritului Dimitrie: „tu vei muri înaintea mea“, cu toate că acesta era cu zece ani mai mic decât Naum. În anul 1852, în luna august, când arhimandritul a pornit spre Arhanghelsk, petrecându-l, Naum a mers cu el până la chei, spre uimirea întregii obşti. Sărutându-se pentru ultima oară cu egumenul său, într-o stare sufletească tulbure, el i-a spus: „iartă-mă, ai de făcut o cale lungă“. Privind la corabia ce se depărta a rostit cu voce tare şi pentru cei din jur: „trebuia să-şi ia pe drum şi nişte scânduri, se poate întâmpla să aibă nevoie de ele“, dând astfel de înţeles, după cum s-a dovedit mai târziu, cava fi nevoie de scriu. După două săptămâni, arhimandritul Dimitrie a murit în Arhanghelsk şi trupul lui a fost adus pentru înmormântare la mănăstire. În locul lui a fost numit arhimandritul Vartolomeu din pustia Iugosk, dar o dată cu iarna, comunicaţia s-a întrerupt, iar Vartolomeu a rămas necunoscut pentru călugări, el s-a dezis de egumenie. Vrând din curiozitate să afle unde este Vartolomeu – în pustia Iugosk sau în Arhanghelsk, fraţii îl rugau pe Naum să le spună. Dar bătrânul le răspundea: „demult locuieşte în Arhanghelsk unul de o statură înaltă“ Această prezicere s-a împlinit la numirea arhimandritului Alexandru ca egumen al mănăstirii Solovăţ, din pricina refuzului lui Vartolomeu. În acest timp el slujea ca protoiereu în catedrala din Solombalisk.
Anul 1853 a fost ultimul din viaţa lui Naum, dar cu toate acestea, el a mers la biserică până în ultimul moment şi nu a renunţat la preocupările sale şi, judecând după voiciunea lui, nu se putea prevede apropierea sfârşitului său. Cu două zile înainte de moarte, fraţii au observat o stare de istovire din cauza bolii, dar cu toate că abia se mişca, nu înceta să meargă la Biserică. Deci, cu două zile înainte de moartea sa, venind cu mare greutate la Biserică, a aprins o lumânare la icoana Maicii Domnului spunându-i călugărului ce i-a venit în ajutor: „pentru ultima oară o aprind singur“. După aceea el n-a mai venit la Biserică.
Cu toate că au fost desemnaţi doi ucenici să-l ajute, el singur încerca să-şi facă cele ce avea nevoie. Cu o zi înainte de sfârşitul său, pe la amiază, el a ieşit şi s-a dus la lac, a coborât în apă până la piept, zăbovind să iasă la mal, căci nu îl mai ţineau puterile, până ce l-a ajutat un călugăr ce trecea pe acolo şi l-a dus la chilia sa. În seara aceleiaşi zile i s-a făcut Sfântul Maslu, iar în dimineaţa zilei următoare, după Liturghie, a fost împărtăşit cu SfinteleTaine.
În ultimele clipe de viaţă, el murmura rugăciuni, abia mişcând din buze şi cu mâna tremurândă îşi făcea semnul crucii. Mulţi dintre călugări veneau la el să-şi ceară iertare şi fără să spună ceva i se închinau lui, netulburându-i ultima rugăciune.
La ora două din zi, clopotul mare a anunţat fraţilor moartea preacuviosului, care, timp de 62 de ani, neslăbind în râvnă, s-a ostenit pentru mântuirea sa. Bătrânul Naum a murit în anul 1853, luna iunie, în ziua a 10-a. Toată obştea s-a adunat la Biserică să se roage pentru odihna sufletului său. De asemenea au venit şi foarte mulţi credincioşi din afară. La 12 iunie, din cauză că egumenul lipsea, liturghia pentru veşnica odihnă a celui răposat şi prohodirea au fost slujite de iconom şi obştea mănăstirii. Înainte de slujba propriu-zisă a fost rostit ultimul cuvânt, în timpul căruia vorbitorul şi fraţii nu se puteau stăpâni din plâns. Din dorinţă fraţilor, mormântul a fost săpat înlăuntrul mănăstirii, în spatele altarului catedralei Schimbarea la faţă, aproape de cavoul preacuviosului Zosima, cinste de care se învredniceau numai egumenii. Pe mormântul lui a fost pusă o lespede din piatră, pe care au fost gravate cuvintele: „Fericit cel ce moare în Domnul!“…
Nu se ştie dacă Naum a fost tuns în monahism. Întâlnindu-se odată cu el, arhimandritul Dosoftei l-a întrebat: „doreşti să te tunzi în rasă? Mă gândesc să mă adresez Sfântului Sinod, ca să îngăduie tunderea ta în monahism“. „Dar oare eu nu sunt călugăr? Dar aceasta de pe mine ce-i?“ – i-a reproşat Naum arătând la rasă şi potcap. După aceea, atât Dosoftei, cât şi ceilalţi egumeni, nu s-au mai gândit să-l tundă în călugărie. Astfel, toţi considerau că a fost tuns de cineva la chilie, iar când a murit, l-au aşezat în sicriu, îmbrăcat în rasă.
Ieroshimonahul Matei
Originea. Viaţă în lume. Intrarea în mănăstire. Paracliseria. Preoţia. Casieria. Îndeletnicirile din chilie. Schima. Boala. Sfârşitul.
Matei era un negustor din oraşul Vologda şi s-a născut în anul 1777. La 45 de ani, el a intrat în mănăstirea Solovăţ. Încă în lume fiind, el ducea o viaţă evlavioasă, păstrându-se în feciorie şi neprihănire, primind cu plăcere tot felul de vizitatori pe care îi întreba cu mult interes despre sfintele mănăstiri şi viaţa monahală. Îndeletnicindu-se cu negustoria el nu scăpa, totuşi, nici o slujbă bisericească. Cinstea lui, străină de orice făţărnicie, era cunoscută chiar şi de locuitorii satelor îndepărtate, care aşteptau cu nerăbdare întoarcerea lui de la Biserică, pentru a cumpăra de la el lucrurile necesare. „Iată, va sosi Matei de la biserică şi vom cumpăra de la el şi mai ieftin şi fără înşelăciune“ – vorbeau oamenii de la sate. El a îndeplinit mulţi ani funcţia de epitrop şi în acest răstimp şi-a însuşit atât de bine tipicul bisericesc, încât cunoştea fiecare slujbă bisericească pe dinafară. Când a intrat la mănăstire, mai întâi a fost primit ca paracliser, după care, ca unul care se descurcase bine în ale neguţătoriei a fost numit achizitorul mănăstirii. Apoi, primind preoţia, i s-a încredinţat funcţia de casier, pe care a împlinit-o timp de 10 ani. Deprinzându-se cu înfrânarea, încă din tinereţe, niciodată în viaţa lui nu a băut vin sau ceai, nu-şi făcea baie şi lua masa o singură dată în zi şi întotdeauna numai la trapeză. Niciodată nu s-a întâmplat ca el să piardă o slujbă cât de mică la biserică, până la adânci bătrâneţi; venea la biserică primul şi niciodată nu ieşea înainte de terminarea slujbei; în timpul citirii catismelor nu stătea niciodată jos, deşi acest lucru se obişnuia în mănăstire. Din cauza statului mult în picioare la biserică şi la chilie, i se umflaseră picioarele şi rănile de pe ele nu se vindecau. De aceea el nu putea să poarte cizme şi umbla numai în nişte ghete largi, dar nu-şi trata niciodată picioarele şi nu spunea nimănui nimic despre boala sa. În chilie se îndeletnicea cu lecturi mântuitoare de suflet şi de multe ori îşi extrăgea notiţe din ceea ce citea. Copia de mână zeci de cărţi cu conţinut ascetic, care la acea dată încă nu erau tipărite. De aceste cărţi se folosesc până acum cei care se îngrijesc de mântuirea lor. Împlinind întocmai pravila de chilie, el avea obişnuinţa ca o jumătate de noapte să o petreacă în citirea Evangheliei. Fiind permanent pătruns de un sentiment de evlavie adâncă, el avea un chip umil şi stătea în timpul slujbelor bisericeşti cu capul plecat, fiind cu multă luare aminte la ceea ce se citea şi se cânta. Matei era un aprig adept al rânduielilor bisericeşti şi îi sfătuia pe cei ce cântau şi citeau să săvârşească slujbele cu toată exactitatea şi bunacuviinţă cuvenite. Toţi egumenii i se adresau cu mult respect şi se bucurau de sfaturile şi înţelepciunea lui; iar fraţii priveau la el ca la un călugăr model.
În 1849 a fost tuns în schima şi din acel moment a lăsat preoţia. Se împărtăşea cu Sfintele Taine la rând cu fraţii în mănăstire, în faţa altarului; nici măcar nu binecuvânta pe nimeni ca preot. Iubind mult cântările lungi, el mergea la slujbă în catedrală, bucurându-se de frumuseţea lor. Cu câţiva ani înainte de sfârşitul său, i s-a închis un ochi, din care cauză nu mai avea putinţă să se îndeletnicească cu copiatul cărţilor, dar ca să evite trândăvia, împletea metanii pentru fraţi şi credincioşi. În tot cursul vieţii sale, el nu s-a folosit de nici o slujire din partea vreunui din fraţi; şi dorinţa de a nu supăra pe nimeni cu nimic până la sfârşit i s-a împlinit. Cu două zile înainte de moartea sa, el a fost la cântările utreniei în biserică, dar fiind foarte istovit a plecat din Biserică înainte de terminarea slujbei. A doua zi, fraţii au venit în chilia sa ca să săvârşească pentru el Sfântul Maslu. „Dar mie mi s-a făcut deja Sfântul Maslu“, le-a răspuns bătrânul râzând că cei sosiţi în chilie se pregăteau pentru această slujbă. „Cine ţi-a făcut?“ „Iată, nu de mult au venit din catedrală nişte ieromonahi tineri şi evlavioşi şi m-au miruit“. „Şi noi te vom mirui, deoarece această taină se repetă“ – i-au replicat fraţii şi au săvârşit asupra lui Sfântul Maslu. Bătrânul mai putea încă să se ţină pe picioare. Pregătindu-se ca a doua zi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, el n-a permis ucenicului său, Paladie, să rămână peste noapte la el în chilie, dorind ca singur şi fără martori să citească Canonul dinaintea Sfintei împărtăşiri. Dimineaţa a fost găsit aşezat în faţa tetrapodului, purtând epitrahilul. Cu faţa luminoasă şi stând pe picioarele sale, el s-a împărtăşit cu Dumnezeieştile Taine şi, peste câteva ore, cu pace a adormit întru Domnul, în anul 1857, la 25 septembrie, în vârstă de 82 de ani.
Schimonahul Gherasim
Originea şi vieţuirea în lume. Retragerea în pustia Nicandru. Pelerinajul la Sfintele Locuri. Sosirea la mănăstirea Solovăţ. Viaţa de pustnic. Petrecerea la mănăstire. Moartea.
Gheorghe s-a născut şi a locuit de la început în oraşul Karaşev, regiunea Orlovsk, având soţie şi copii. Rămânând văduv, el s-a aşezat în pustie, în pădurile Brianskului, ucenic la bătrânul cu o viaţă înaltă – Arsenie, care venise de la Athos. Nu după multă vreme, cei doi pustnici au trecut în judeţul Pskov, la mănăstirea Nicandru. Aici, Gheorghe a primit de la bătrânul său călugăria, luând numele de Gherasim. Îngropându-l pe învăţătorul său, Gherasim, de unul singur, se nevoia în post şi rugăciune. Ca o răsplată pentru deplina lui dăruire, către Dumnezeu, el s-a învrednicit să vadă asupra sa lucrarea minunată a Proniei Dumnezeieşti, care dă întotdeuna cele de folos celor care caută din toată inima împărăţia lui Dumnezeu. Odată, i s-a întâmplat că rămăsese fără pâine şi astfel a petrecut 12 zile fără hrană. Hotărând să se ducă în satul vecin să-şi procure ceva, în dimineaţa zilei când plănuise să plece, a găsit în pragul chiliei sală o pâine de secară, mare şi caldă, care i-a fost de ajuns să se hrănească din ea mai mult timp. Fiind foarte vechi, hainele i s-au făcut zdrenţe şi, neavând nimic de schimb, pustnicul a umblat mai mult timp gol, dar, într-una din zile s-a pomenit cu o bucată de material în faţa chiliei sale, care îi era de ajuns pentru a-şi face haine. Mult a mai suferit de pe urma năvălirilor drăceşti, care-l înspăimântau cu diferite năluciri, vrând să-i slăbească răbdarea, dar el, cu rugăciunea lui Iisus şi citirea psalmilor risipea vraja drăcească şi citind cu umilinţă acatistul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu îndepărta de la sine plictiseala şi deznădejdea. De două ori el a plecat din pustie şi a făcut un pelerinaj la locurile sfinte din Rusia, – a fost la Kiev, Pociaev, Tihvin, ba chiar a rămas să vieţuiască în două mănăstiri (Arzamansk şi Dâmsk), dar, negăsind linişte pentru sufletul său a revenit în pustia sa, fiind mistuit de dorul după o linişte desăvârşită. În anul 1823, Gherasim a venit la mănăstirea Solovăţ şi, ca un bărbat duhovnicesc cu practică şi cunoştinţă în viaţa pustnicească, el a primit binecuvântarea ca să vieţuiască în pustie. La început, vreme de vreo cinci ani, el a vieţuit într-o peşteră la 10 verste de mănăstire, hrănindu-se doar cu un pumn de posmagi pe zi şi îndeletnicindu-se necontenit cu lucrarea rugăciunii. Apoi, din dorinţa obştei, pentru ca să se folosească de sfaturile sale, cât şi datorită vârstei înaintate, el a fost mutat mai aproape de mănăstire, într-o chilie nouă. Dar după doi ani chilia lui a ars şi el s-a aşezat cu unul dintre ucenicii săi, pe nume Pamfil, în pustia Filipov, unde acum a fost ridicată Biserica cu hramul Izvorul Tămăduirii. Învăţătorul şi ucenicul său se osteneau împreună, unindu-şi ostenelile pentru desăvârşirea duhovnicească prin mijlocirea rugăciunii şi făcând vase mici pentru sărat scrumbia. În anul 1845, din pricină că i se istoviseră puterile şi îi slăbise vederea, Gherasim a fost adus la bolniţa mănăstirii. Cape un copil îl duceau la dumnezeieştile slujbe, de care el nu dorea să se lipsească. În acea vreme, el avea mai mult de o sută de ani, dar mintea lui nu a cunoscut sminteala şi era plăcut să discuţi cu el, ca şi cu un călător venit din altă lume, atunci când, mergând, îşi depăna amintirile din timpul ţarinei Elisabeta Petrovna. Nespus de ziditoare erau discuţiile cu el despre viaţa ascetică şi de o simplitate rară, alcătuite fiind din cugetări scurte, care-ţi dădeau posibilitatea să simţi în ele o ungere duhovnicească. În ultima vreme, bătrânul căpătase înfăţişarea unui prunc; nu-şi mai purta de grijă dacă este îmbrăcat sau nu, ba uita chiar ora la care se află; seara întreba dacă s-a terminat utrenia, iar dimineaţa dacă a sunat de vecernie, însă dispoziţia sufletească pentru rugăciune nu-l părăsea niciodată. Se întâmpla ca discutând cu fraţii să se oprească o clipă şi atunci începea să rostească rugăciunea lui Iisus. În anul 1848, la 28 octombrie, Gherasim s-a săvârşit în Domnul, în vârstă de 108 ani.
Monahul Pamfil
Viaţa în pustie. Practica ascultării. Faptele. Viziunile. Vieţuirea în mănăstire. Clarviziunile. Sfârşitul.
Bătrânul Gherasim a crescut în persoana ucenicului său, Pamfil, un călugăr care-l depăşea pe învăţătorul său în creşterea duhovnicească. În mănăstire, Pamfil lucra ca dogar şi rotar, încredinţându-se unei ascultări necondiţionate faţă de bătrân. Toată viaţa a împlinit porunca ascultării cu sfinţenie, nefăcând un lucru cât de mic fără binecuvântarea învăţătorului său. Dar poticnirile şi greşelile sunt de neocolit în viaţa fiecărui om. Odată, el a primit de la magazia mănăstirii o curea de piele cu cataramă de fier pentru a se încinge, dar fără să fi luat binecuvântare de la bătrân pentru aceasta. Fiind nemulţumit pentru neascultarea ucenicului său şi observând la acesta chiar o mulţumire şi o bucurie pentru lucrul căpătat astfel, bătrânul i-a luat atunci cureaua dându-i în schimb o funie groasă ca să se încingă. Ascultător, ucenicul a folosit această funie până la moartea sa, vreme de 20 de ani.
Pamfil a locuit mulţi ani împreună cu Gherasim; el se îndeletnicea cu făcutul doagelor. În ziua când nu reuşea să împlinească porunca dată de bătrân el renunţa la prânz. Mari erau însă lucrările lui duhovniceşti. Sfinţindu-şi în rugăciune ochii minţii, el s-a învrednicit să vadă şi cu ochii trupeşti arătări mai presus de fire. De multe ori îi apărea în viziune o Biserică exact pe locul unde s-a zidit Biserica Izvorul Tămăduirii, spunându-i despre aceasta şi bătrânului său. Câteodată, în noaptea întunecoasă, el vedea o lumină neobişnuită, care lumina împrejurimile pustiei lor. Dar era oprit să dea însemnătate unor asemenea arătări, ca nu cumva să cadă în ispita mândriei.
Nu zadarnice au fost aceste avertismente. Într-una din nopţi, aflându-se la rugăciune, el a fost zdrobit de o arătare straşnică, iar din cauza violenţei dracilor sau numai de frică a căzut leşinat, fiind găsit dimineaţă fără cunoştiinţă, culcat pe podea. „Eu am văzut atunci, povestea Pamfil după aceea, un om cu ochi de foc, stând la fereastră, căruia îi ieşeau flăcări din gură, care cerea să înnopteze înăuntru; pe urmă, toată chilia s-a umplut de ciori care croncăneau puternic, zburând şi rotindu-se în jurul meu“. Din acel moment i s-a închis un ochi şi i s-a schimonosit faţa.
Părăsind pustia, Pamfil petrecea acum în mănăstire, îndeletnicindu-se cu diferite rucodelii. Cu lacrimi în ochi petrecea el în rugăciune nopţi întregi, hohotele sale de plâns trezind pe cei care locuiau în vecinătate. La miezul nopţii, mergea la trapeza mănăstirii şi acolo continua să se roage în faţa icoanei Maicii Domnului din Tihvinsk. Întotdeauna tăcut şi priveghind în rugăciune, Pamfil avea evlavie la o femeie socotită de mulţi nebună, cu numele Cristina, care adeseori venea la mănăstire. Într-o zi a plecat pe chei, spunând celor pe care îi întâlnea în cale: „Cristina vine, merg s-o întâlnesc“. Dar şi Cristina, aflându-se încă departe de mănăstire, îi vestea pe cei din jur că în întâmpinarea lor vine un călugăr. Cu stimă reciprocă s-au întâlnit prietenii pe mal şi s-au sărutat unul pe altul pe obraji. Până la sfârşitul vieţii sale el nu continua să-i încredinţeze bătrânului Gherasim gândurile care le avea în conştiinţa sa, cerându-i sfatul ori de câte ori se afla în momente dificile. Toată viaţa şi-a petrecut-o neîntrerupt în osteneli, după care s-a mutat la veşnica odihnă la 8 septembrie 1845, la care s-a dus mai înainte de bătrânul său. După moarte, trăsăturile i s-au îndreptat şi, spre mirarea tuturor, faţa lui era plină de evlavie şi de bucurie.
Schimonahul Zosima
Viaţa în mănăstire. Neagonisirea. Făptuirile. Sfârşitul.
Întreaga vieţuire în mănăstire a lui Zosima, care se trăgea din neamul ciudilor, a constat în nevoinţe neîncetate, înfrânare aspră şi neagoniseală exemplară. Locuind în mănăstire, el niciodată nu a primit bani în mâinile sale sau vreo altă recompensă care se oferea călugărilor, în sume mici, pentru nevoile de la chilie. Ctitorul din Golgoţa, voind să pună la încercare trăinicia făgăduinţelor lui de a nu se atinge de bani, a poruncit să se pună o mână de monede de aramă şi argint pe cărarea pe care urma să treacă Zosima spre schit, pentru privegherea din ajunul unei sărbători. Văzând banii, Zosima a păşit înlături, nimerind chiar în mlaştina pe lângă care se aşternea cărarea, el socotind această întâmplare o ispită drăcească şi dorind mai degrabă să se umple de noroi decât să se atingă de metalul dispreţuit. Atunci au ieşit din ascunziş doi ispititori şi i-au lămurit bătrânului cum stau lucrurile. „N-am ştiut eu de asta, a răspuns Zosima în simplitatea sa, că aş fi aruncat banii voştri în mlaştină“.
În chilia călugărului neagonisitor nu se găsea nimic de prisos; în afară de rasă şi potcap se mai găseau încă două haine, cea de iarnă, un cojoc scurt şi cea de vară, un caftan sur. În felul acesta, Zosima, plecând din chilie îşi putea lua cu el toată averea, asemeni unei păsări care, schimbându-şi locul, nu lăsa după sine nimic în urma ei. În toţi cei 47 de ani de vieţuire în mănăstire, vara el se ostenea cu vânatul animalelor şi la pescuit pe lacurile Troiţkii şi Kirilovskii, iar în timpul iernii se îndeletnicea cu împletitul mrejelor. Adeseori, nopţile le petrecea rugându-se cu lacrimi. Având cunoştiinţă despre privegherile lui de noapte, fraţii îl rugau să-i trezească la o anumită oră şi el împlinea rugăminţile lor cu plăcere şi la timp, cu toate că nu avea ceas la chilie. Înainte de moarte, îmbolnăvindu-se, el a refuzat schima, pentru ca, după însănătoşire, să aibă puterea să revină la ocupaţiile lui de altă dată în folosul mănăstirii. Sfârşitul lui a fost în anul următor, la bombardarea mănăstirii de către englezi, când călugării nu erau încă la adăpost, în timpul celui de-al doilea atac din partea inamicului. Muribundul bătrân îi îndemna pe fraţii rămaşi în viaţă să nu şovăie în faţa pericolului, încredinţându-i că, pentru rugăciunile Preacuvioşilor, Dumnezeu nu va mai îngădui să se profaneze acel loc sfânt. Singurul bun care a rămas de la el a fost o curea. Schimonahul Zosima s-a săvârşit în Domnul în anul 1855, la 23 iunie.
Ieroschimonahul Ieronim
Viaţa în lume. Intrarea în mănăstirea Hutâni. Ieromonah. Slujirea Ia casa sinodală din Moscova. Petrecerea în pustia Nicolaevsk de pe litoralul Mării Negre şi în Novgorod. Întemniţarea în cetatea din Petropavlovsk. Exilarea în mănăstire Solovăţ. Sfârşitul. Învăţătura lui despre preoţie, despre Filocalie, despre schimă, despre rugăciune.
Ieronim, în lume Ierotei Lukin, mai întâi a ocupat o funcţie civilă între anii 1782–1795, după care a intrat în mănăstire Hutâni din Novgorod, unde, în anul 1795 este tuns în monahism. În anul 1808 este hirotonit ieromonah în mănăstire Novospask din Moscova, după care a slujit în casa Sinodului din Moscova. În timpul năvălirii francezilor, s-a îngrijit pentru a expedia veşmântăria Patriarhiei din Moscova şi, ieşind cu ea din oraş, nu a mai avut cum să se ocupe şi de bunurile sale. După terminarea războiului a mers în pustia Nicolaevsk de pe litoralul Mării Negre, episcopia Ecaterinoslav, pentru ca, după patru ani, să se mute în episcopia Novgorodului.
Cunoscându-l pe Fotie, învăţător de lege în corpul cadeţilor, iar mai târziu arhimandrit în Iurevsk, Ieronim a aflat de la acesta despre răspândirea în societate a masoneriei şi a altor învăţături potrivnice ortodoxiei; şi atunci s-a hotărât să facă cunoscut acest lucru guvernului. În urma acestui raport, a fost închis în cetatea Petropavlovsk, de unde, în 1830, el a fost transferat sub pază grea, în mănăstire Solovăţ. Ieronim a primit cu lacrimi înştiinţarea despre scoaterea sa din fortul Petropavlovsk. „De ce plângi?“- l-a întrebat comandantul. „Credeţi-mă, – i-a răspuns deţinutul – eu n-am găsit un loc mai bun ca acesta pentru practicarea virtuţilor“. Cu toate că Ieronim nu mersese la şcoală el având o minte ageră, s-a cultivat citind literatură duhovnicească şi purtând discuţii cu bătrâni înduhovniciţi, pe care i-a întâlnit în decursul vieţii sale. El avea un dar încântător al vorbirii şi o mare putere de convingere. Sfaturile lui erau deosebit de folositoare pentru cei munciţi de gânduri rele şi mustraţi de conştiinţă. Îndrumările lui întemeiate pe practică erau adevărate leacuri duhovniceşti. În ultimul timp, el ţinea o evidenţă zilnică a gândurilor sale. Ieroschimonahul Ieronim a adormit cu pace în Domnul, în schitul Anzersk, în anul 1847, septembrie, ziua a 23-a, la 82 de ani.
Pasajele din manuscrisul bătrânului care le vom supune atenţiei cititorului, ne fac cunoscute orientarea duhovnicească şi modul lui de exprimare.
1. Despre preoţie
În timpurile de demult, călugării duceau o viaţă liniştită în singurătate; de aceea în paterice sunt amintiţi foarte rar preoţii-călugări. Acum însă în mănăstire s-au înmulţit preoţii-călugări, pentru îndeplinirea slujbelor dumnezeieşti, aşa încât ei tânjesc după liniştea de altă dată. În legătură cu această problemă, eu am purtat discuţii nenumărate cu părinţi iscusiţi şi am auzit de la ei următoarele: monahii retraşi în liniştire şi singurătate primeau mângâiere pentru sufletele lor, zicând rugăciunea lui Iisus cu mintea în inimă, sub îndrumarea nemijlocită a învăţătorilor lor, pentru că mulţi dintre ei, exersându-se în această rugăciune în singurătate, din nepricepere, cădeau în cursele diavolului, uneori îmbolnăvindu-se fără leac. Călugării care se află în preoţie, nu se expun unor asemenea ispite pentru că sfinţirea prin Sfintele Taine ale lui Hristos este lucrătoare şi îi apără pe cei care le primesc cu credinţă. Aceiaşi călugări îmi spuneau că răsplata dăruită de Dumnezeu călugărului care cu vrednicie se află în preoţie este de negrăit. De aceea, mă sfătuiau părinţii, să nu ne mâhnim că nu petrecem în liniştire ca ceilalţi pustnici, ci să-I dăm slavă Domnului că ne-a învrednicit de preoţie. Scopul este unul şi acelaşi: desăvârşirea duhovnicească. Aceia îşi clădeau suişuri în inimile lor, voi vă zidiţi în Bisericile Domnului. Ei mergeau din putere în putere, din puterea faptelor în puterea vederii duhovniceşti. Dar şi vouă vi-i dat să parcurgeţi acelaşi urcuş, trecând de la puterea credinţei la puterea vederii înţelepte. Scris este: „Merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeului dumnezeilor în Sion“ (Ps. 83,8). La aceştia Sionul este în inimă, la voi în Biserică pe Sfânta Masă. Aici, în timpul slujirii, cu un ochi înţelept vezi întreaga Sfântă Treime: Pe Tatăl Care primeşte Sfintele Daruri, pe Fiul Care Se aduce şi pe Sfântul Duh care este Sâmţitorul împreună-lucrătorul şi Săvârşitorul lor. Aşa că, prietene, când te afli în faţa Sfintei Mese la Liturghie, caută să nu-ţi zboare mintea în nouri, căutându-l pe Dumnezeu. El e în faţa ta şi va fi în veci. De o aşa vedere dumnezeiască te vei învrednici când, curăţându-ţi mintea de tot ce este pământesc, vei trăi pe pământ viaţa din ceruri. Iată ţie, părinte-călugăr, răsplata ce ţi se cuvine aici, pe pământ; despre cea viitoare, judecă singur.
2. Despre Filocalie
Care om se va afla în stare să ne înveţe să vorbim cu Iisus în inima noastră, cum ne învaţă Filocalia? Cu greu va fi şi pentru cel mai mare înţelept din veacul acesta să se apuce de acest lucru. Îngrozitor lucru este să trăieşti fără Dumnezeu. Hristos a spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15,5). Deci, El ne-a transmis nouă voia Sa: să fim nedespărţiţi de El. De aceea şi Sfinţii Părinţi ne-au lăsat nouă în Filocalie învăţătură cum să ne unim mintea în inima noastră cu Dumnezeu. În unele biblioteci există unele extrase din scrierile acestor părinţi, făcute cu mult înainte de tipărirea Filocaliei. Până la apariţia acesteia, cei ce doreau să deprindă rugăciunea lui Iisus, erau nevoiţi să meargă în Moldova, la mănăstirea Neamţ, la adevăratul învăţător al rugăciunii lui Iisus, stareţul Paisie Velicicovski, de la care primeau îndrumări, iar apoi vieţuiau în Rusia potrivit acestora. Eu am întâlnit asemenea oameni.
Acum, după ce s-a tipărit Filocalia, pentru cei care doresc să practice rugăciunea minţii este ceva nemaipomenit, pentru că în această carte sunt lămurite toate cursele diavolului. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu şi nu a-l priceperii omeneşti. Discutând cu rugători iscusiţi, am văzut cum se preocupă de această lucrare; eu cred cu adevărat şi vă spun cu mâna pe inimă că această lucrare e folositoare pentru suflet, numai că ea necesită o linişte desăvârşită. Dar acei oameni care se afundă în diferite griji se lipsesc de această lucrare minunată. În primul rând, după cum îmi spuneau mie bătrânii îmbunătăţiţi, trebuie să faci rugăciunea în şoaptă, măcar de o sută de ori de unul singur în chilie, în aşa fel ca mintea noastră să asculte cuvintele rugăciunii, până ce rugăciunea se va întipări în minte. Trebuie să te păzeşti numai de diferite gânduri şi năluciri. Dacă nu reuşeşti să zici fără întrerupere de o sută de ori, începe din nou şi străduieşte-te să fie neprihănită de cugete. Acesta-i abecedarul nostru; cu acestea noi începem toate calea, spuneau bătrânii. Şi dacă cineva o deprinde, poate să facă rugăciunea şi mai mult de o sută de ori, neascultând de gândurile ce-i vin în minte. Eu am ascultat de aceşti bătrâni şi de mai mult de 40 de ani învăţ înţeleaptă rugăciune şi Ii mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos pentru toate. Cel care se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus să nu neglijeze slujbele din Biserică. El ajunge la Biserică înaintea tuturor şi pleacă ultimul. Unii autodidacţi dispreţuiesc slujbele Bisericeşti Eu prefer să spun în Biserică o singură dată: „Doamne, miruieşte!“ decât să citesc în chilie toată Psaltirea.
3. Despre schimă
Rasa este logodna înainte de schimă. Rezultă de aici că fiecărui călugăr care poartă rasă i se cade să primească schimă. Dar acum înţelesul adevărat al cuvântului schimă aproape că a dispărut. Mulţi dintre călugări nu primesc schimă, temându-se de regulile aspre în privinţa hranei, băuturii şi metaniilor. Dar acest neajuns în înţelegere trebuie corectat prin următorul raţionament: Schimă este despărţirea de viaţa păcătoasă, care constă în aceea că, monahul, cu mintea sa, în liniştire, în inima sa, se exersează în rugăciunea lui Iisus. Schimnicul trebuie să folosească mâncăruri şi băuturi uşoare, ca să nu se îmbolnăvească; el trebuie să facă metanii câte va putea cu ajutorul lui Dumnezeu, dar să nu le numere, sau un anumit număr. Dacă schimnicul nu cunoaşte bine scrisul, trebuie să se antreneze în cititul cărţilor dumnezeieşti şi cărţilor Sfinţilor Părinţi, dar să nu ducă prin această mintea la răvăşire.
Atunci când Dumnezeu îi va da călugărului rugăciunea duhovnicească, săvârşită duhovniceşte în inimă, atunci el să n-o întrerupă până ce ea singură nu va înceta, ci să se roage în smerenie, fără a se ocupa de altceva în acel moment. Schimnicul este împlinitorul adevărat al poruncii – să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, mintea, puterea ta şi din tot sufletul tău. Schimnicul se poate asemăna cu un Serafim, pentru dragostea fierbinte către Dumnezeu. Acum schimnicul este silit să se ocupe de lucruri care nu corespund chemării lui: să vândă lumânări, să strângă bani, să se roage şi să pomenească pomelnice, să stea într-un anumit loc ca să ia legătura cu mirenii; asemenea meşterului care lucrează cu aurul şi cu pietre scumpe căruia i se pune în mâini un cleşte de fier şi un ciocan şi este silit să facă cuie. Schimnicul este lăcaşul Duhului Sfânt, purtătorul de multe daruri duhovniceşti, stâlpul ortodoxiei, o copie vie a lui Iisus Hristos pentru omenire. Să nu creadă cineva că eu judec schimă în felul acesta dintr-o anume slăbiciune pentru ea, nu, acesta-i adevărul. Darurile Duhului, sălăşluindu-se în inimă, îl înţelepţesc pe el mai mult decât orice ştiinţă. Şi dacă cineva se împărtăşeşte de aceste daruri ale Duhului Sfânt, un asemenea om poate să devină mai înţelept decât toţi înţelepţii; aşa cum a fost Apostolul Pavel, Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare.
4. Despre rugăciune
Mulţi petrecând în patimi, se străduiesc să câştige harul prin rugăciunea lui Iisus. Dar oare într-un butoi unde se ţine păcură se va învoi cineva ca, după terminarea păcurei, să toarne în el ulei aromat? Tot astfel, inima în care s-au sălăşluit sau mai sălăşluiesc patimile, va primi ea darurile Duhului Sfânt fără întârziere? De aceea, ne vom strădui mai întâi să curăţim inima de păcura plăcerilor şi apoi putem să nădăjduim să primim ceva bun.
Înainte de rugăciunea lui Iisus, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre şi să omoram în noi iuţimea şi poftele. Atunci însuşi Dumnezeu îţi va fi învăţător în rugăciunea inimii. Rugăciunea inimii este un dar dumnezeiesc, care se dă robilor iubiţi ai lui Dumnezeu; se învredniceşte de aceasta unul dintr-o mie. Mie mi se pare ca numai rugăciunea lui Iisus, fără de împlinirea poruncilor, nu poate fi. Oare cum gândesc unii că ei sunt rugători şi-i învăţă şi pe alţii rugăciunea lui Iisus, neîngrijindu-se ei câtuşi de puţin de împlinirea poruncilor Domnului? Ba încă nici preasfântul Lui nume (Iisus), să-l pronunţe des cu buzele. Bine este să-ţi zideşti casa pe temelie şi să nu-i pui acoperişul? Scris este: bate laptele şi va fi unt. Aceasta înseamnă: să rosteşti rugăciunea lui Iisus cât mai mult cu buzele şi ea va vorbi în inimă. Iubeşte cantitatea şi va veni şi calitatea, adică, după mulţi ani de rugăciune orală, vei câştiga şi pe cea a inimii. Cine învaţă de la început sau se învaţă să practice rugăciunea inimii, acela se vede că nici cu buzele nu poate să o rostească. Darul Duhului Sfânt vine pe neobservate. Câteodată, darul i se dă călugărului la începutul nevoinţelor, alteori la sfârşitul vieţii sale. În bibliotecile din Solovăţ şi Anzersk sunt multe manuscrise. De aici se vede că erau cândva destui care se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus. Acum aceste manuscrise nu le mai foloseşte nimeni. Să nu creadă cineva că acuma nu se mai găsesc dintre aceia care se învrednicesc de darul rugăciunii minţii. În mănăstirea Porohov din Nicolaev, vieţuia un călugăr, părintele Ambrozie, fostul ucenic al lui Paisie Moldoveanul. Ambrozie, într-un sat aflat nu departe de mănăstire, avea un prieten pictor de icoane, pe nume Atanasie. Odată Ambrozie a înnoptat la Atanasie, instalându-se să doarmă în curte. Ieşind noaptea în curte, Atanasie l-a văzut pe Ambrozie stând la rugăciune şi rugându-se, în timp ce faţa lui strălucea de o lumină neobişnuită. Atanasie s-a înspăimântat, iar când l-a văzut Ambrozie, a strigat la el: „Nu crede, nu crede! Acestea-s năluciri!“ apoi i-a poruncit să nu spună nimănui din ceea ce văzuse. Aceste lucruri le ştiu chiar de la Atanasie. Împreună cu Ambrozie, în aceeaşi mănăstire, mai era un călugăr, tot ucenic de-al lui Paisie, pe nume Atanasie, care avea un dar tot aşa de mare. Socot de prisos să amintesc despre viaţa plăcută lui Dumnezeu a schimonahului Vasilisc al Valaamului. Vasilisc a fost înfăţişat mitropolitului Gavriil, care ţinea să-l vadă neapărat. Eu am întâlnit în Moscova un bărbat simplu, Grigore Feodorovici, căruia i se spunea Goncear. El era cunoscut mitropolitului Platon şi se bucura de simpatia lui. Odată, în discuţiile despre mântuire, Goncear i-a spus Stăpânului: „învaţă-mă să mă rog“. Platon l-a îndemnat să practice rugăciunea lui Iisus. Ascultându-l, Goncear a trecut la înfăptuirea poveţii mitropolitului şi după aceea l-a rugat pe Platon să-i dea şi alte sfaturi. Stăpânul l-a trimis la mănăstirea Peşnov la ieromonahul Samuel. Goncear a mers la acesta şi s-au sfătuit, după care s-a întors acasă într-o tăcere adâncă. El a lăsat la o parte toate grijile casnice şi făcând în casă un foişor modest şi-a pus acolo o icoană şi o candelă şi a început să se liniştească. Mergea regulat la Biserică, până la sfârşitul vieţii fiind epitropul Bisericii. Pentru smerenia şi milostivirea sa faţă de cei săraci, Dumnezeu i-a descoperit ceasul sfârşitului său. În mănăstirea Otensk din Novorod, era un iubitor de liniştire, cunoscut de mine, anume monahul Paternufie. El a locuit în Otna, cât timp nu mergea într-acolo multă lume, dar, când au construit o şosea largă venind dinspre Novgorod, Paternufie a fugit de acolo şi a început să ducă o viaţă de nebun. Mitropolitul Gavriil, simpatizându-l, i-a îngăduit să meargă unde va voi. Şi a locuit el în Novgorod şi Petersburg, pe unde se nimerea şi deseori nopţile se ruga în apropierea Bisericilor. Se înveşmânta cu ce nimerea. L-am văzut cândva la o răscruce cu câteva copeici în mână, de parcă cerea milostenie; dar tot ce primea împărţea săracilor. Uneori îl vedeam în livada Orehorsk din Hutâni, petrecând acolo trei zile şi era peste tot muşcat de ţânţari. Timp de treizeci de zile el nu a vorbit cu nimeni. Cunoştea toate scrierile sfinte şi pe cele ale părinţilor bisericeşti; avea darul clarviziunii şi al înţelepciunii. Cine îl întreba ceva cu credinţă, îi răspundea prin gesturi şi corect. A murit şi a fost îngropat în lavra Neva. Ştiu şi acum mulţi asceţi plăcuţi lui Dumnezeu, care în trezvia inimii practică rugăciunea lui Iisus, dar Cel Ce ispiteşte inimile şi numără mulţimea stelelor cunoaşte şi vede mai bine decât mine.
Schimonahul Nicodim
Sosirea sa în mănăstire. Paracliser. Retragerea în pustie. Lucrarea ascetică. Schima. Sfârşitul.
Rămânând văduv, Nicodim şi-a dat unica fiică la mănăstire, iar el a venit la mănăstirea Solovăţ. Aici el s-a ostenit cu râvnă şi iubire de osteneală în diferite ascultări; mult timp a condus treburile de la prescurărie, după care a fost numit paracliser la Biserica bolniţei. Dar sufletul său tânjea după liniştea din pustie. Rămânând câtva timp în ascultarea de paracliser, în prima zi a Postului Mare el a plecat din mănăstire dis-de-dimineaţă. Degrab s-a aflat locul unde se găseşte, dar arhimandritul Dimitrie, ca să nu-i tulbure postul, n-a permis nimănui să-i deranjeze petrecerea lui în pustie. După o săptămână, fiind chemat la mănăstire, a fost pus la canon pentru fapta săvârşită, astfel că Nicodim, timp de o săptămână, în lanţuri de fier, a bătut mătănii până la pământ în Biserică, după care, dându-se curs dorinţei sale, i s-a dat binecuvântarea să plece în pustie.
Chilia lui Nicodim se afla la patru verste de mănăstire, într-o vâlcea din munţi, acoperită de pădure. Aproape de chilie, el a săpat o fântână şi a amenajat o grădină unde a cultivat legume. Aici el se ostenea cu toată sârguinţa în post şi rugăciune, purta lanţuri, se hrănea cu pâine uscată înmuiată puţin în apă, iar mâncare gătită mânca numai la sărbători; la masa lui nu se afla niciodată unt. În Postul Mare, mărindu-şi pravila de rugăciune, Nicodim citea cele patru Evanghelii în fiecare zi. Afară de mătănii, pentru a-şi osteni mai mult trupul, el stătea îndelung la rugăciune cu mâinile întinse în forma crucii lui Iisus şi la aceasta îl îndemna şi pe ucenicul său, care vieţuia în altă pustie. Pentru a-şi aduce aminte mereu de moarte, el a făcut un sicriu, pe care l-a aşezat în faţa uşii chiliei sale. Pe toţi care îl vizitau, îi primea cu blândeţe şi inimă bună şi, după porunca iubirii de străini, îi ospăta cu cartofi şi poame.
Vieţuind în pustie 17 ani, Nicodim s-a îmbolnăvit şi a fost adus la mănăstire unde, primind schima şi luându-şi rămas bun de la ceilalţi, aşa cum i se cade unui creştin, şi-a încheiat viaţa de ascet în anul 1854 la 3 noiembrie.
Schimonahul Ioan
Originea. Inchinovierea în mănăstire. Schima. Vieţuirea în pustia Filipov. Făptuirile. Sfârşitul.
Schimonahul Ioan se trăgea dintr-o familie de ţărani liberi ruşi, din gubernia Pskov. Slujindu-l cinstit şi cu tragere de inimă pe stăpânul său, el l-a însoţit pretutindeni în epoca grea a războiului Rusiei cu Napoleon I. Primind libertatea ca o răsplată pentru slujirea lui devotată şi cu credincioşie, s-a dedicat întru totul slujirii lui Dumnezeu, intrând în monahism. În anul 1827, s-a închinoviat în mănăstirea Solovăţ, la vârsta de 52 de ani, îndeplinind multă vreme ascultarea de croitor. În anul 1842, el a primit tunderea în schima şi, din această clipă, mai bine de 20 de ani a petrecut în pustia Filipov, într-o înfrânare aspră, în linişte şi rugăciune. Pravila de rugăciune din zi el o împlinea după rânduiala celei din Biserică, adăugând la aceasta şi pravila de călugăr, care consta din trei catisme din Psaltire şi trei sute de mătănii. Niciodată nu-şi părăsea îndeletnicirea cu acul în folosul fraţilor. În mănăstire venea la unele sărbători ca să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Multe şi diferite necazuri a avut de îndurat de pe urma dracilor în timpul rugăciunilor de noapte. Era un sincer prieten al pustnicului Nicodim şi de multe ori se cercetau unul pe altul, pentru întărirea reciprocă în asceză. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în bolniţa mănăstirii, dar nici în afara pustiei el nu a părăsit modul de viaţă pustnicească, aşa că nici în mănăstire şi nici pe hol, între fraţi, nu puteai să-l întâlneşti prea des. Cu toată vârsta lui înaintată, era nelipsit de la slujbele bisericeşti până aproape de sfârşitul său. Liniştit şi aproape fără de dureri se apropia sfârşitul său, treptat şi abia perceptibil stingându-se asemeni unei candele căreia i se termină uleiul din pahar. Schimonahul Ioan s-a săvârşit în Domnul în anul 1870, la 26 mai, în vârstă de 95 de ani.
Schimonahul Teodor
Originea. Tunderea. Petrecerea în pustie. Asceza. Ispitirile. Moartea.
La început, Teodor a slujit ca militar în regimentul Preobrajenski. Dar inima lui ardea de dorinţa de a-I sluji Împăratului Ceresc, în cinul monahal. Întâlnindu-l odată pe împărat, în simplitatea inimii sale, i-a măturisit acestuia intenţia lui sinceră de a deveni călugăr în mănăstirea Solovăţ. Ascultându-l, împăratul nu i-a răspuns nici un cuvânt, văzându-şi de drumul său. Peste două zile, adjunctul i-a înmânat din partea ţarului 25 de ruble pentru drum spre mănăstirea Solovăţ, poruncindu-i să se prezinte la cancelaria regimentului spre a primi eliberarea din serviciul militar. Îşi poate închipui cineva de câtă bucurie s-a umplut inima acestuia când lucrurile s-au îndreptat spre un făgaş atât de neaşteptat? Teodor s-a grăbit din răsputeri spre insula Solovăţ, unde a fost primit cu multă dragoste şi destul de curând s-a învrednicit a fi tuns, primind numele de Filip. Dar viaţa de mănăstire într-o obşte plină de oameni nu corespundea pe deplin aspiraţiilor lui înflăcărate. De aceea Filip, cerând binecuvântarea de la conducere, s-a hotărât să vieţuiască în pustie, unde s-a consacrat cu toată asprimea nevoinţelor pustniceşti. Postul şi privegherile de noapte erau îndeletnicirile lui neîncetate; pâinea pregătită de el, provenea din amestecul de făină cu merişoare pisate. La început, Filip locuia pe insula Zaiaţ, în Biserica Sfântul Apostol Andrei, Cel întâi chemat, într-un loc sălbatic şi mohorât. Apoi a trecut pe insula Anzersk în pustia preacuviosului Eleazar. Multe năvăliri, mai ales în pustia Zaiaţ, a avut de suferit de pe urma duhurilor necurate. Într-una din nopţile întunecoase, pe când stătea la rugăciune, s-au auzit dintr-o dată nişte lovituri puternice şi dese în fereastră. Îngrijorat de acestea, pustnicul a ieşit rugându-se din chilie, gândind că va întâlni pe cineva dintre cei debarcaţi de curând pe mal, dar, spre surprinderea lui, n-a aflat pe nimeni. De multe ori auzea cum scârţâie uşa de la intrare şi cum cineva păşeşte în tindă, se urcă pe scară în cerdac, merge pe acolo tropăind, după care se întoarce din nou jos. Dacă la început atenţia pustnicului era atrasă de aceste întâmplări, mai apoi înţelegând că acestea sunt cursele vrăjmaşului, fără să se tulbure, îşi continua pravila de rugăciune. Odată, în pustia Anzersk, în timpul rugăciunilor de noapte, el a auzit o bătaie în partea de sus a chiliei sale şi, ieşind afară, a văzut un necunoscut, care la întrebarea lui: „Cine eşti şi ce faci aici?“ a răspuns: „eu sunt un lucrător din mănăstire şi îmi ascut toporul“. „Dar oare aici se ascute?“ – l-a dojenit pustnicul. „Hristos fie cu tine“ – a adăugat el, şi la aceste cuvinte, vedenia a dispărut.
Ajungând la adânci bătrâneţi, Filip s-a retras din pustie în schitul Anzersk, unde a adormit în pace.
Schimonahii Adam şi Andrei
Blândeţea lui Adam. Pescuitul. Sfârşitul. Andrei. Vedenia înainte de moarte. Sfârşitul.
Schimonahul Adam era întruchiparea simplităţii şi a blândeţii, cu care Dumnezeu a înzestrat împărăţia Cerului. Niciodată nu a fost văzut Adam mâniindu-se şi nu observa la nimeni greşeli sau metehne, îndeletnicirea lui era pescuitul, iar la chilie se îndeletnicea cu împletitul mrejelor. Dacă se întâmpla ca peştele să nu ajungă pentru întreaga obşte, atunci Adam se mâhnea şi se amăra; şi ca pedeapsă se lipsea pe sine de hrană. Nu neglija niciodată slujbele din biserică, iar aici nu sta niciodată jos. Neştiind să scrie şi să citească, el îşi hrănea mintea şi inima cu rugăciunea lui Iisus. Îi plăcea să asculte istorisiri din vieţile sfinţilor şi se silea, după putinţă, să-i imite pe aceştia. În timpul noviciatului său, el îl avea învăţător pe unchiul său, schimonahul Andrei, un ascet aspru, de care abia îşi mai amintesc acuma călugării.
În ultimele clipe ale vieţii sale, satana a înconjurat patul lui Andrei cu legiunile sale, năpustindu-se asupra lui cu ură şi cu furie, ca să tulbure şi să clatine în călugăr credinţa în mila lui Dumnezeu. „O, cât de mulţi s-au adunat aici, blestemaţii!“ – exclama bătrânul, văzând chilia plină de oaspeţii întunericului, dar tot în acelaşi timp, s-a învrednicit de mijlocirea şi ajutorul de sus, iar duhurile răutăţii au dispărut. „Da, au fugit, înspăimântându-se de Împărăteasa Cerului“, grăia el cu bucurie. După această, cu voce tremurândă şi-a cântat sieşi cântarea înainte de groapă: „Cu sfinţii odihneşte… tânguire deasupra gropii“ şi cu cântarea de biruinţă „aliluia“ şi-a dat sufletul.
Schimonahii Ilarie şi Matei
Viaţa din pustie şi mănăstire a lui Ilarie. Vieţuirea în schit a lui Matei. Sfârşitul în mănăstire.
Nu putem să nu prezentăm şi aceste stele luminoase care au strălucit pe bolta ascetismului. Primul dintre aceşti călugări provenea dintr-o familie de preot şi, după multe ascultări, a petrecut destul timp în pustie; apoi a revenit să vieţuiască în mănăstire, gândind că lui îi este aceasta mai de folos. El îşi propusese ca trei zile pe săptămână să nu se atingă de mâncare şi păstra o linişte desăvârşită, ascuzându-şi faptele de vederea oamenilor; nu mergea nicăieri în afară de Biserică, care era la trei paşi de chilia sa. Al doilea, după tunderea în schimă, a locuit multă vreme în schitul Golgota-Răstignirea, nevoindu-se necontenit în rugăciune şi muncă; el avea darul lacrimilor. În timpul nopţii, hohotele lui de plâns răzbăteau până în chiliile vecine. Nu lipsea niciodată de la slujbele bisericeşti, iar când zăpada era mare şi viscolele puternice, se ţâra pe brânci până la Biserică. Murind în bolniţa mănăstirii, el a văzut lângă patul său doi îngeri. „Iată stau de faţă doi îngeri“ – a zis el duhovnicului său şi, l-a întrebarea: „ce fac ei?“, a răspuns: „vorbesc despre ceva“. Cei doi asceţi s-au săvârşit din viată la adânci bătrâneţi.
Monahul Mihail
Trăsături deosebite. Fierăria. Sfârşitul.
Monahul Mihail se distingea prin sârguinţă, smerenie şi tăcere. Timp de 24 de ani, cât a locuit în mănăstire, el a petrecut cu ciocanul în mână, înaintea foalelor, în funcţia de fierar şef, ascultare în care a dat dovadă de sârguinţă şi de o răbdare neslăbită. Astfel şi-a curăţit sufletul ca aurul lămurit în foc, făcându-se pe sine vas bineplăcut lui Dumnezeu. Neavând chilie, a dormit vreme de mai bine de zece ani în fierărie, lângă foaie, într-o îngrăditură îngustă, unde nu puteai nici să te întinzi. Primind chilie, nu numai că nu avea nimic de prisos, dar nici măcar pe cele necesare, aşa încât drept pat avea o scândură fără căpătâi. Mihail păstra în tot timpul o tăcere desăvârşită, cu toate că venea în legătură cu mulţi oameni. Nu îi plăcea să facă observaţii celor încredinţaţi lui şi nici nu îi îndemna la lucru, dar pe toţi la fel şi pe fiecare în parte îi antrena să-şi îndeplinească datoria, prin atitudinea sa conştiincioasă faţă de muncă. Nu a legat cu nimeni prietenie mai strânsă, el nu cerceta pe nimeni în chilie; din smerenie nu lua niciodată masa împreună cu fraţii, ci se mulţumea cu ceea ce îi dădeau slujitorii de la trapeză, iar când se termina mâncarea nu cerea nimic altceva în schimb, hrănindu-se numai cu pâine. Neavând putinţa să meargă zilnic la liturghie, Mihail nu scăpa niciodată slujbele de dimineaţă şi de seara. La primele bătăi ale clopotului, el lăsa din mână ciocanul şi alergă grăbindu-se la vecernie aşezându-se nu în rând cu fraţii, ci cu mulţimea muncitorilor angajaţi. Din cauza postului şi a lucrului greu, el era foarte slab, iar în chilie ţinea lanţuri, cu care probabil înlănţuindu-se îşi împlinea rugăciunile de noapte. Cu un an înainte de moartea sa, Mihail a dorit să se tundă în schimă sau să se retragă în pustie, ca să se pregătească mai deplin pentru calea către veşnicie prin nevoinţe ascetice, dar, din cauza vârstei nu prea înaintate, i s-a refuzat cererea, el primind această hotărâre a conducerii ca fiind rânduită de Dumnezeu: „Se vede că n-am chemare pentru aşa ceva de la Dumnezeu“, – spunea Mihail, rămânând în faţa foalelor înroşite, unde, în curând, l-a ajuns altă chemare a lui Dumnezeu: de la ostenelile vremelnice la odihna veşnică, în anul 1853, în luna iunie, ziua 23, el a adormit în pace, având 48 de ani.
Ucenicul Ioan Sorokin
Originea. Fuga din ţară. Viaţa peste graniţă. Exilul în mănăstirea Solovăţ. Visul minunat. Întoarcerea la ortodoxie. Sfârşitul.
Încheiem patericul, nu înainte de a aminti despre un bătrân-prunc, care a trăit 78 de ani, dar care, de fapt, şi-a cuprins viaţa numai în 38 de zile, pe nume Ivan Vasilievici Sorokin, ţăran şerb din gubernia Kaluga, care a fost născut şi educat în schismă. Fugind din ţară, mai mult de jumătate din viaţa sa a petrecut-o peste hotare în refugiul schismaticilor din Belokriniţk, unde a fost tuns în monahism, cu numele Iraclie. Întors în ţară să se întâlnească cu ai săi, el a fost arestat şi trimis în mănăstirea Solovăţ, sub escortă strictă, fiind îndrumat şi lămurit să se lepede de rătăcirile lui. Zece ani a petrecut el în insula Solovăţului, rămânând neclintit în convingerile sale şi, se vedea că dorea să-şi sfârşească viaţa în nepocăinţă. Dar Bunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului, a găsit şi această oaie rătăcită şi a adus-o în staulul Sfintei Biserici. Mult timp a refuzat el să citească acele cărţi care condamnau pe schismatici, dar odată a citit descrierea călătoriei monahului Partenie, care se întorsese din schismă, şi lectura aceasta a trezit în el unele îndoieli cu privire la convingerile sale. El a început să-L roage pe Dumnezeu ca să-l lumineze. „Într-o dimineaţă, – chiar el povestea – după rugăciunea din chilie, în care cu lacrimi îl rugam pe Dumnezeu să-mi arate calea pe care să merg, am adormit şi am auzit un glas care-mi spunea: „intră în Biserică, pentru că în afara Bisericii nu te mântuieşti“. Eu am răspuns: „în Biserică se găseşte multă pleavă şi ispite“. Glasul mi-a şoptit: „ce ai tu cu toate acestea? Tu vei fi grâu din cel mai ales“. Eu am mai adăugat: „Dar în Austria este Biserică cu episcop şi preoţi“. Glasul mi-a răspuns: „Biserica din Austria nu e Biserică, pentru că ea s-a despărţit de Biserica de răsărit şi în ea nu este mântuire“. Cu aceasta visul minunat s-a terminat şi iată că Ioan, care nu păşise în viaţa lui pragul Bisericii, a venit la Biserică pe 6 ianuarie, de praznicul Arătării Domnului. Solemnitatea marii sărbători, cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ceremonia maiestuoasă de sfinţire a apei, cu urale de „mulţi ani trăiască“ la adresa ţarului, Sinodului şi tuturor creştinilor dreptmăritori, încăperea luminoasă, mulţimea de preoţi evlavioşi şi cântările armonioase ale călugărilor – toate acestea au influenţat puternic sufletul celui rătăcit şi aici s-a încredinţat că în Biserica ortodoxă lucrează harul lui Dumnezeu, pe care cei orbiţi în zadar îl caută în pseudoierarhia din Belokriniţk. Din acel moment Ioan a început să se ducă la Biserică în fiecare zi, căindu-se cu lacrimi de rătăcirile sale şi, la 17 aprilie 1860, cu permisiunea Sfântului Sinod, a devenit membru al Bisericii pravoslavnice şi a fost primit în rândul obştei, cu dreptul să poarte rasă. Dar şi după aceasta, el continua să-şi facă cruce cu două degete. Aducându-i aminte despre aceasta chiar părintele, acesta a început să se roage cu credinţă şi nădejde lui Dumnezeu ca El însuşi să-l încredinţeze despre adevărul folosirii în Biserică a celor trei degete la închinare. Şi iată că, într-o noapte, stând la rugăciune, Ioan a auzit desluşit o voce: „crede toate care ţi se spun; ţie îţi grăiesc adevărul“. Cu o nespusă bucurie, el a unit în acea clipă cele trei degete şi s-a însemnat cu semnul crucii. Acum el a devenit cu adevărat fiu al Bisericii, iar peste câteva zile a adormit în pace la 25 mai, petrecând în sânul obştei ca rasofor 38 de zile. În ultimele clipe din viaţă, părintele care priveghea la patul lui, temându-se ca vrăjmaşul să nu-i clatine credinţa în Sfânta Biserică, l-a întrebat încet: „nu te tulbură acum nici un fel de gând?“ şi a auzit răspunsul: „nu, părinte, eu am pace în suflet şi-I mulţumesc pentru aceasta lui Dumnezeu“. Trebuie precizat faptul că Ioan şi între rascolnici a dus o viaţă de înfrânare şi feciorie şi se deosebea de ceilalţi schismatici prin blândeţea şi îngăduinţa sa faţa de toţi acei care nu erau de acord cu părerile lui. Îndrumările care i se dădeau, el le asculta cu atenţie; astfel el a ajuns să-şi recunoască rătăcirile şi să moară împăcat, în sânul Bisericii dreptmăritoare.
III. Încheiere
„Cu toate că, după legile firii omeneşti, eu mă despart de voi cu trupul, dar cu sufletul mă voi afla nemijlocit printre voi – aşa le vorbea pe patul de moarte ucenicilor săi Prea Cuviosul Zosima. Să ştiţi că dacă voi afla har la Dumnezeu, atunci, după săvârşirea mea din viaţă, mănăstirea şi mai mult se va mări şi se vor aduna în numele lui Hristos mulţi fraţi; în acest loc va prisosi din belşug viaţa duhovnicească şi nu vor lipsi nici cele trebuincioase trupului“. Şi iată că sunt cinci veacuri de când există mănăstirea Solovăţ datorită rugăciunilor preacuviosului ei întemeietor. Prin însăşi condiţiile sale naturale constituind un refugiu pentru viaţa monahală, ea fiind cu totul izolată de lume, mănăstirea a format mulţi călugări şi slujitori ai lui Dumnezeu, ale căror nume sunt pomenite cu evlavie, şi ale căror vieţi slujesc drept pildă pentru întărirea în ortodoxie. Şirul călugărilor din Solovăţ încă nu s-a încheiat şi, din mila lui Dumnezeu, nu se va încheia, cât timp va dăinui între valurile mării şi ale lumii această fortăreaţă duhovnicească – mănăstirea Solovăţ.