Akedia
Akedia, nestatornicie, dezordine
ˇ Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni. (Evagrie Ponticul)1
ˇ Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit. De această patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăştiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii)
Ascultarea
Ascultarea, tăierea voii, supunerea
ˇ Să ai în rugăciunea ta ochi neîmprăştiat şi, lepădându-te de trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte. (Evagrie Ponticul)
Credinţa
ˇ Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război împotriva celor ce luptă cu ardoare.
ˇ Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se împiedică în necredinţă cade, căci Tot ce nu este din credinţă este păcat (Romani 14,23).
ˇ Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu uşurinţă.
ˇ Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.
ˇ Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.
ˇ Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea sfintelor puteri îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.
ˇ Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig haină, celui ostenit odihnă, celui ce se roagă nădejdea inimii şi celui ce plânge mângâiere.
ˇ Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.
ˇ Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
ˇ Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până şi de umbra sa.
ˇ Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.
ˇ Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe drept cuvânt.
ˇ Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.
ˇ Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor al păcatului.
Cunoaştere, Ignoranţă
ˇ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)7
ˇ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.(Antonie cel Mare)7
ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
ˇ Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7
ˇ Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)7
ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)7
ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
ˇ Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)7
ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7
ˇ Cel care are minte se ştie pe sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)7
ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7
ˇ Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)7
ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7
ˇ Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7
ˇ Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă. De pildă: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: luând pâine dau o formă minţii, iar: a frânt-o iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat, îşi pune tiparul pe minte, afară de am văzut pe Domnul. Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună tipar}l pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstei, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor trupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile care îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că, dintre vederile care nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel ca în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7
ˇ Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. (Evagrie Ponticul)7
ˇ Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)7
ˇ Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii, pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti.(Evagrie Ponticul)7
ˇ Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)7
ˇ Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris. (Marcu Ascetul)7
ˇ Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă. (Marcu Ascetul)7
ˇ Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7
ˇ Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7
ˇ Nu zice: Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci cunoştinţa îngâmfă, îndemnând la nelucrare, iar dragostea zideşte, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit fără să ştie nimic. (Marcu Ascetul)7
ˇ Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7
ˇ Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7
ˇ Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi din amintire. (Marcu Ascetul)7
ˇ Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7
ˇ Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face. (Marcu Ascetul)7
ˇ Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7
ˇ Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.7
ˇ Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereşte de tot răul. (Marcu Ascetul)7
ˇ Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7
ˇ Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7
ˇ Definiţia cunoştinţei: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
ˇ Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
ˇ Nici cel ce este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce ţine mijlocia iluminării, trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7
ˇ Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)7
Curaj-Frică
« Scrierea precedentăUrmătoarea scriere »
ˇ Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)
ˇ Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: Doamne, om nu am căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Ce să fac părinte că mi-e frică? Locuitorii cetăţii se tem de barbari până ce nu au ajutorul împăratului, dar când află că a sosit în cetate generalul, nu se mai tem ştiind că acum are cine să-i apere. Chiar de vor auzi că se apropie barbarii, nu se îngrijorează având pe cel ce se luptă pentru ei. Deci şi noi, dacă credem în Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci căci ne va trimite ajutorul Lui. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)
ˇ Un frate se înfricoşa tare de tâlhari şi a destăinuit Bătrânului frica sa. Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni căci a zis: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi (Evrei 13,15), dar ne predă necredinţei noastre. Sunt oare mai mulţi tâlhari care năvălesc decât carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim cu toţii că printr-un cuvânt şi la un semn al Domnului au fost deodată înecate toate. Nu-ţi aduci aminte cum i-a orbit pe cei ce veneau asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie să izbăvească de ispite pe credincioşi, Acela le-a făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura care zice: Domnul te va păzi pe tine de tot răul, păzi-va Domnul sufletul tău. Şi cum vom da uitării cuvântul: Vouă şi perii capului vă sunt număraţi, ori: Nici o vrabie nu va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu e cu mult mai de preţ omul decât o vrabie? O, frică fiică a necredinţei, până unde m-ai coborât! Aceasta-i înspăimântătoare: orbeşte mintea, moleşeşte inima, împuţinează sufletul şi-i desparte pe oameni de Dumnezeu. Este sora lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica de Dumnezeu în ţara pierzaniei. Frate, să fugim de ea şi să-l deşteptăm pe Hristos din somn zicând: Stăpâne, mântuieşte-ne că pierim! şi El sculându-se, va certa năvala vântului şi o va potoli, iar nouă ne va spune: Eu sunt, nu vă temeţi! Să părăsim deci toiagul de trestie şi să luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce şchiopătează, prin care se scoală morţii, întru care se laudă Apostolul, cu care am fost izbăviţi de prădarea diavolului, noi înşine aşezându-ne lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci El ne păstoreşte pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea noastră de a ne depăşi, este puterea pregătită nouă de Hristos. El a răbdat-o pentru a întări firea omenească din El împotriva cruţării egoiste şi pentru a ne comunica această putere şi nouă. Pomenirea ei legată de semnul ei îl aduce pe Hristos Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit firea Sa omenească răbdând crucea şi care, în urma acestei întăriri a biruit moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire omenească moleşită îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care reprezintă o supremă tărie ca pe un obiect. Ea însăşi trebuie să vină în întâmpinarea învierii sale, ca actul acestei tării spirituale prin răbdarea durerilor opuse egoismului. Crucea este dovada milei lui Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe care ni l-a dăruit pentru a ne întări şi a creşte spre tăria vieţii generoase nesupusă morţii, îngustării egoiste. În cruce îl avem pe Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi această putere. Prin ea alungăm diavolii care ne supun când suntem fricoşi din egoism, prin ea suntem păziţi în păşunea întinsă a hranei nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul vrea să ne facă fricoşi ca să ne predăm şi să devenim astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii şi la slava Lui. Dracii ne robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor, lucrând sub stăpânirea ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)
Curvia – Curăţia
ˇ Din patru lucruri se înmulţeşte curvia trupului: din somnul pe nesăturate, din glume şi din împodobirea trupului. (Avva Isaia)
ˇ Neprihănit este cel ce nici măcar în somn nu mai simte în sine vreo mişcare cât de slabă a desfrânării. Neprihănit este cel ce a dobândit o totală insensibilitate faţă de trupuri, oricare le-ar fi frumuseţea, iar regula şi definiţia desăvârşitei purităţi constă în aceasta: a avea aceiaşi atitudine către cele însufleţite şi cele neînsufleţite, raţionale şi cele lipsite de raţiune.
ˇ Cel care a dobândit neprihănirea să nu-şi închipuie cumva că a câştigat-o prin forţe proprii, căci este cu neputinţă ca cineva să-şi biruiască firea. Unde s-a biruit firea, este vădit că acolo-i de faţă Cel mai presus de fire.
ˇ Începutul curăţiei este neconsimţirea gândurilor spurcate şi când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul este marcat de mişcări fireşti cauzate de îndestularea bucatelor dar neînsoţite de închipuiri obscene şi izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârşitul este moartea trupului faţă de aceste mişcări, înainte de moartea gândurilor (gândurile se mai pot ivi în minte dar trupul nu mai reacţionează deloc).
ˇ Cel ce a alungat câinele acesta cu ajutorul rugăciunii se aseamănă celui ce luptă cu un leu, dar cel ce îl înfrânge pe acesta cu împotrivirea în cuvânt se aseamănă celui ce-şi urmăreşte duşmanul. Cel care respinge dintr-o dată năvala lui, deşi se află încă în trup, s-a sculat din sicriu.
ˇ Dacă semnul adevăratei purităţi este dispariţia închipuirilor din timpul somnului sau insensibilitatea faţă de ele, apoi culmea desfrânării este aceea de a avea scurgeri treaz fiind în urma gândurilor care ne umblă prin minte.
ˇ Să nu crezi trupului atâta vreme cât trăieşti şi să nu-i dai îndrăzneală până nu te vei întâlni cu Hristos.
ˇ Nu îndrăzni să crezi că înfrânându-te nu vei mai putea cădea, căci un oarecare nemâncând nimic a fost aruncat din cer (Cel ce crede că înfrânându-se nu va cădea, zămisleşte mândria şi prin aceasta a şi căzut precum a căzut şi satana din cer fără să mănânce nimic.)
ˇ Bine a spus oarecare dintre gnostici atunci când au definit îndepărtarea de lume ca pe o duşmănie faţă de trup şi luptă împotriva stomacului.
ˇ În general vorbind, căderile la cei începători provin întotdeauna din desfătarea cu mâncări, la cei de mijloc, din mândrie, de care e adevărat, nu sunt scutiţi nici cei dintâi, iar în cei ce se apropie de desăvârşire, numai din osândirea aproapelui.
ˇ Nu încerca să alungi demonul desfrânării prin raţionamente şi argumente contrarii pentru că acesta este mult prea puternic ca să fie câtuşi de puţin afectat de acestea, ca unul ce are în ajutor înclinările rele ale propriei noastre firi.
ˇ Cel ce voieşte să-şi biruie trupul sau să se lupte prin puterea proprie, în zadar aleargă căci de nu va nimici Domnul casa trupului şi nu o va zidi pe cea a sufletului în zadar posteşte, priveghează cel ce vrea să o strice.
ˇ Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii tale recunoscând întru toate neputinţa proprie şi vei lua darul neprihănirii pe nesimţite.
Deznădejdea
Deznădejde, descurajare, cedare
ˇ Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic. (Antonie cel Mare)9
ˇ Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu pui de năpârci, zicând: Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam. Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)9
ˇ Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)9
ˇ Păzeşte-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat şi netulburat, să ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip. (Evagrie Ponticul)9
ˇ Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat. (Evagrie Ponticul)9
ˇ Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9
ˇ Definiţia nădejdii: călătoria minţii spre cele nădăjduite. (Diadoh al Foticeii)9
ˇ Părăsirea povăţuitoare aduce sufletului întristare multă; de asemenea o anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să ajungă, după cuviinţă, la smerenie. Ea produce în inimă îndată frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire, precum şi multă dorinţă de tăcere. Dar părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se umple de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi de mânie. Deci având noi experienţa ambelor părăsiri suntem datori să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În cazul celei dintâi suntem datori să-l aducem mulţumire însoţită de rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseşte neînfrânarea voii noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne înveţe, asemenea unui Tată bun, deosebirea dintre virtute şi păcat. În cazul celei din urmă, trebuie să-l aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor şi lacrimi nelipsite şi retragere şi mai multă, că doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute ca mai înainte la inimile noastre. Dar trebuie să ştim că atunci când se dă lupta între suflet şi Satana, ciocnindu-se ca două fiinţe, datorită părăsirii povăţuitoare, harul se ascunde pe sine, precum am mai spus, ca să arate vrăjmaşilor sufletului, că biruinţa este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9
Discernământul – Trezvia
ˇ Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
ˇ Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
ˇ Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
ˇ Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.
ˇ Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
ˇ Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.
ˇ Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
ˇ Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. Fac răul strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
Dragoste – Bunătate – Milă
Dragoste, bunătate, milă, îndelunga răbdare
ˇ Celui nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este, nu ştie nimic şi nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea. (Antonie cel Mare)11
ˇ Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)11
ˇ Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile şi orbi cu inima şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei, şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei. (Antonie cel Mare)11
ˇ Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11
ˇ Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11
ˇ Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor. (Marcu Ascetul)11
ˇ Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite. (Marcu Ascetul)11
ˇ Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)11
ˇ Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc. (Diadoh al Foticeii)11
ˇ Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă. (Diadoh al Foticeii)11
ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeaeşti, până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca, aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mişca fără greşeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)11
Frica de Dumnezeu – Evlavia
Frica de Dumnezeu, evlavia, cucernicia
ˇ Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea şi fuge de durere. (Marcu Ascetul)13
ˇ Nimeni nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme de El mai întâi întru simţirea inimii. Căci numai curăţindu-se şi înmuindu-se sufletul prin înrâurirea temerii, vine la dragoste lucrătoare. Dar nu va veni cineva la temerea de Dumnezeu în chipul arătat, dacă nu va părăsi toate grijile lumeşti. Căci numai când ajunge mintea la linişte multă şi la negrijă, o strâmtorează frica de Dumnezeu, curăţind-o întru simţire multă de toată grosimea pământească, ca astfel să o aducă la marea dragoste a bunătăţii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)13
Iadul
ˇ Frica Gheenei şi dragostea Împărăţiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre. (Marcu Ascetul)16
Îmbuibarea – Înfrânarea
ˇ Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepţia mormântului, te vei afla în primejdie!
ˇ Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia pântecelui.
ˇ Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.
ˇ Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogăţi.
ˇ Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi mâncărurile care umflă pântecele şi fac vânturi şi vom afla că acestea stârnesc şi poftele.
ˇ În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată şi de chinuri.
ˇ Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.
ˇ Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul izvorăsc apele plânsului.
ˇ Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de mândrie.
ˇ Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte mai vârtos când este stârnită de mulţimea mâncărurilor
ˇ Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.
ˇ Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul prin osteneli şi dacă nu vei putea din pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.
ˇ Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.
ˇ Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.
ˇ Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.
ˇ Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac şi am smerit sufletul meu . şi rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu. (Ps. 34,12)
ˇ Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea îşi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină
ˇ La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, iar la călugări lăcomia pântecelui.
ˇ Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.
Înfricoşata Judecată
ˇ Rugându-te, pazeste-ti cu putere memoria, ca sa nu-ti puna înainte ale sale, ci misca-te pe tine spre gândul înfatisarii tale la judecata. Caci de obicei mintea e foarte rapita de memorie în vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)19
ˇ Cei ce au câstigat dragostea desavârsita fata de Dumnezeu si si-au înaltat aripile sufletului prin virtuti se rapesc în nori si la judecata nu vin, cum zice Apostolul. Iar cei ce n-au câstigat cu totul desavârsirea, ci au pacate si ispravi bune laolalta, vin la locul judecatii si acolo, fiind oarecum arsi prin cercetarea faptelor bune si rele, daca va îngreuia cumpana celor bune se vor izbavi de munci. (Diadoh al Foticeii)19
Mânia – Blândeţea
ˇ Domnul deschide ochii orbilor celor ascultători pentru a-i face să vadă virtuţile învăţătorului, dar îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile; vrăjmaşul binelui face însă contrariul.
ˇ Cei sârguincioşi să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi ca nu cumva judecându-i pe cei leneşi să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiţi mai mult decât aceia. De aceea şi cred că a fost plăcut Lot în faţa lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca aceştia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.
ˇ Compătimirea este arderea interioară pentru cei ce păcătuiesc, după cuvântul: Cine se va sminti şi eu să nu ard? (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-şi face cineva proprii greutăţile şi nenorocirile străine sau de a nu dispreţui cu gândul pe cei ce suferă, înălţându-se împotriva lor.
ˇ Precum apa adăugându-se câte puţin în foc schimbă văpaia cu desăvârşire, aşa şi lacrima plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei şi a iuţimii.
ˇ Nemânierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de laudă este nemărginită. Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.
ˇ Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subţiri a sufletelor, iar sfârşitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.
ˇ Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea împotriva celui ce ne-a nedreptăţit. Ea sălbăticeşte sufletul în fiecare zi, răpeşte mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată se preface în ură şi pricinuieşte în timpul nopţii tulburări şi îngălbenirea trupului, năvălirea de gânduri furioase (accese de furie).
ˇ Unii văzând că nu sunt cuprinşi de mânie în toată vremea (că nu sunt statornici în mânie), nu dau nici o atenţie tămăduirii acestei boli; aceşti nenorociţi însă nu se gândesc la cel ce a zis: Pornirea mâniei lui e căderea lui. (Iov 5,2). Mânia este ca mişcarea unei mori în plină activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o zi întreagă, macină şi distruge grâul precum şi rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru că mânia este ca un incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc şi distrug la repezeală ogorul sufletului, aşa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.
ˇ După cum o piatră colţuroasă şi dură, lovindu-se de alte pietre îşi pierde cu totul forma sa iniţială devenind rotundă, tot astfel şi sufletul răutăcios şi aspru, amestecându-se şi trăind împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau îşi va tămădui rana prin răbdare sau îşi va cunoaşte slăbiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea laşă din comunitate.
Meditaţia
ˇ Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar ţinea şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea, uitând de cei de faţă şi şade ca un stâlp fără de glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte poate Scriptura femeie ce şade din pricina rânduielii, căci şezând departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l stăpâneşte. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciunea mintea să se lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor, răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primeşte alături de ea durere, nici bucuria întristare, şi nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se întunece cu grijile trupeşti, cu chipul filozofiei adevărate, arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)23
ˇ Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că se face. (Diadoh al Foticeii)23
ˇ Trebuie să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte Dumnezeu rugăciune tulbure dispreţuitoare de la cel ce se îndeletniceşte cu liniştea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înţeleg toate mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci acestea sunt supuse puterii raţiunii), am săvârşit virtutea şi am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre meditaţia cea ascunsă. (Isaia Pustnicul)23
ˇ De se va semăna vreun gând urât în inima ta, şezând în chilia ta priveşte şi împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te biruie. Sârguieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îţi poartă de grijă şi că cele ce le grăieşti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, cari-s ca şi tine, să nu vadă păcatele tale, cu cât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. Şi dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: Cei ce nădăjduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locuieşte în Ierusalim. Şi la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată. (Isaia Pustnicul)23
Moartea
ˇ Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)24
ˇ Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)24
ˇ A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii. (Antonie cel Mare)24
ˇ Precum trupul, după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu, trebuie să iasă din trup. (Antonie cel Mare)24
ˇ Definiţia desăvârşitei desfătări în Dumnezeu: a socoti bucurie tristeţea morţii. (Diadoh al Foticeii)24
Năluciri
Năluciri, vise, vedenii, înşelăciune
ˇ Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin majlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)25
ˇ Visurile, care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu, sunt mărturiile neînşelătoare ale unui suflet sănătos. De aceea nu trec de la o înfăţişare la alta, nici nu îngrozesc simţirea, nici nu aduc râsul sau plânsul aşa deodată. Ci se apropie de suflet cu toată blândeţea, umplându-l de bucurie duhovnicească. De aceea şi după ce s-a trezit trupul din somn, sufletul caută cu mult dor să prelungească bucuria visului. Dar în nălucirile aduse de draci totul se întâmplă dimpotrivă. Ele nici nu rămân la aceeaşi înfăţişare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au dracii din voie liberă, ci împrumută numai din dorinţa de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari şi ameninţă cumplit, luându-şi adeseori chip de ostaşi; iar uneori şi cântă în suflet cu strigăt. Dar mintea recunoscându-i din aceste semne, când e curată, trezeşte trupul, iar uneori se şi bucură fiindcă a putut cunoaşte viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori chiar în vis, îi înfurie grozav. Dar se întâmplă uneori că nici visele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aşează în el o întristare dulce şi lacrimi fără durere. Iar aceasta se întâmplă celor ce au înaintat mult în smerenia cugetării. (Diadoh al Foticeii)25
Osteneala – Lenevia
Osteneala, lenevia, indiferenţa
ˇ Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea. (Antonie cel Mare)38
ˇ Mă aflam în miez de zi lângă Sfântul Macarie şi, topindu-mă de sete, i-am cerut apă să beau. Iar el îmi zise: Îndestulează-te cu umbra, căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu corăbiile pe mare şi nici pe aceasta nu o au. Apoi mărturisindu-i gânduri despre înfrânare, mi-a zis: Îndrăzneşte, fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am săturat nici de pâine, nici de apă, nici de somn; ci pâinea o mâncam cântărită la cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai rezemându-mă puţin de pereţi furam oleacă somn. (Evagrie Ponticul)38
ˇ Nu socoti că ai dobândit virtute, dacă n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol. (Evagrie Ponticul)38
ˇ Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38
ˇ Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)38
ˇ Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate; şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon. (Marcu Ascetul)38
ˇ Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă. (Marcu Ascetul)38
ˇ Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui. (Marcu Ascetul)38
ˇ Calea virtuţii li se arată celor ce încep să iubească evlavia, aspră şi posomorâtă. Nu fiindcă aşa este ea, ci fiindcă firea omenească îndată ce-a ieşit din pântece la larg se dă în tovărăşia plăcerilor. Căci obişnuinţele rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut deodată cu amintire plăcerilor nesocotite. Drept urmare sufletul umblă de aici înainte cu bucurie pe toate cărările virtuţilor. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul căii mântuirii, zice: Strâmtă şi anevoioasă este calea care duce la viaţă şi puţini umblă pe ea. Iar către cei ce vreau să se apuce cu multă hotărâre de păzirea sfintelor Sale porunci, zice: Jugul Meu este blând şi sarcina mea uşoară. Deci la începutul nevoinţelor trebuie să împlinim sfintele porunci ale lui Dumnezeu cu o voinţă oarecum silită, ca, văzând Domnul cel bun scopul şi osteneala noastră, să ne trimită voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă plăcere poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întăreşte de la Domnul voinţa, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat, binele. Atunci vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi să vrem şi să lucrăm pentru bunăvoinţă. (Diadoh al Foticeii)38
Părintele spiritual
ˇ Fiindcă atunci când socotesc că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere. Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: Faceţi şi voi în felul m-aţi văzut pe mine. Iar celălalt, învăţându-i să facă o treabă ostăşească şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: Să vă uitaţi la mine şi aşa să faceţi. Dar însuşi Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învăţătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se vestejesc. Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ cei ce vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu oamenilor uşuratici, care n-au de la ei însuşi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiţilor, zicând: Au plecat odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei împărat. Şi au zis către viţă: vino şi împărăţeşte peste noi. Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu şi de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele. Aşa şi între oameni odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni multitudinea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare. De aceea vasul de spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut din ciocan. Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, până ce este neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind mâinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi curăţă pe alţii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdărit; căci însăşi amintirea obişnuieşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că, chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburând-o prin desfăşurările cuvântului ca pe nişte culori necurate. Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată da la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenitoare şi îi va scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru, zicând: Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute. Iar minunatul Iov se întrebă nedumerit: Cine ne va descoperi faţa veşmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşeala armurii lui? Iar porţile feţei lui cine le va deschide? Ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie. Dar şi proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice: Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea. Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite, unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate părţile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi. (Nil Ascetul)30
Patimi – Ispite
ˇ Libertatea este voinţa sufletului raţional gata să se mişte încotro voieşte. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se mişte numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind raţional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când doreşte ceva, dacă voieşte, are putere să înfrâneze dorinţa ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat şi mustrat. Omul este fiinţa care dispune de el însuşi, de sine, ţinând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile şi animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinţei sale şi putând-o umple de duhul dumnezeiesc şi de libertatea Lui cu totul superioară care întăreşte libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deşi pe de altă parte s-a făcut aşa prin propria-i voie sau acordul său.
ˇ Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate şi simţurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii şi prin renunţarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort susţinut monahul dovedeşte că omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoşată în păcate, poate covârşi obişnuinţele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber faţă de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care şi-a pierdut cu totul libertatea faţă de trup şi lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate şi necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertăţii, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimaşe, prin prima se apropie de îngeri.
ˇ Mintea desface totul în bucăţi asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârţeşte în bucăţi tot ce e unitar şi vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată şi blândă, înţelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâşie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înţelege întregul, esenţialul şi viaţa.
ˇ Este uşor să pierzi cele bune, dar să le redobândeşti nu este uşor căci păcatul are două ajutoare prin care războieşte cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii şi prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se sileşte să se împotrivească celor două care o războiesc.
ˇ De se vor învoi doi adică cel ce păcătuieşte şi cel ce-l sfătuieşte pe el să se despartă de faptele rele şi va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.
ˇ De se vor învoi doi la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va face voia celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei de multe necazuri Căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele lui Dumnezeu, adică sunt uniţi într-o hotărâre bună conformă cu voia lui Dumnezeu, este şi El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulţită de elanul comuniunii şi a voinţei de bine se revarsă şi puterea lui Dumnezeu.
ˇ Tinerii care sunt atraşi cu putere de plăcerile trupului şi cele ale mâncării încă de la începutul vieţii monahale trebuie să se exercite cu postul şi rugăciunea şi să depărteze toate presiunile senzuale şi toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.
ˇ Dacă obişnuinţa în rău are atâta putere şi atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute şi apoi obişnuinţa provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi şi însăşi firea noastră în care Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.
Paza simţurilor
ˇ Ce ne învaţă şi istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă de cele trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). Căci acela fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la uşă. Dar venind oamenii lui Recab şi aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă şi au omorât pe Işboşet, aflându-l şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul şi sufletul şi simţirea, când stăpânesc cele trupeşti. Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguinţă, de curăţenia lor. Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca paznic a simţurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară mintea. De aceea marele Avram nu încredinţează femeii paza uşii (căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa. (Nil Ascetul)29
ˇ Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor nouă şi toată sârguinţă să le fie spre a şterge vechile închipuiri. Desigur liniştirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru că este uşor să cadă aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor, precum zice: Când voi ieşi din cetate şi voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile. Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câştigând tărie din creşterea pe-ncetul şi acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot aşa este uşor a goli formele care dau naştere patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simţurilor, nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a curăţa peste tot mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l tulbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29
ˇ De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul) 29
Pilde
ˇ Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti, dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului. (Antonie cel Mare)43
ˇ Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate prevesteşte oamenilor vrednici de el bunătăţile viitoare. (Antonie cel Mare)43
ˇ Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte. (Antonie cel Mare)43
ˇ Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)43
ˇ Este de trebuinţă să arătăm şi căile monahilor care au călătorit mai înainte de noi şi pe acelea să umblăm şi noi. Căci multe sunt cele făcute şi zise de ei bine. Între ele şi aceasta o zice careva dintre dânşii: Mâncarea mai uscată şi vieţuirea aspră, împreunată cu dragostea, duce pe monah mai repede la limanul nepătimirii. (Evagrie Ponticul)43
ˇ Ce este binele, dacă nu Dumnezeu? Aşadar, să-l lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun desigur că e şi dătătorul darurilor bune. (Evagrie Ponticul)43
ˇ Nimic nu duce pe cineva aşa de neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui ce l-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut învăţători ale celor rele, de a căror lecţie blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget înţelept. (Nil Ascetul)43
ˇ Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. (Marcu Ascetul)43
ˇ Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte. (Marcu Ascetul)43
ˇ Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale. (Marcu Ascetul)43
Plânsul
ˇ Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi, după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului, să primeşti iertare de la El. (Evagrie Ponticul)32
ˇ Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul, când te rogi cu lacrimi. (Evagrie Ponticul)32
ˇ Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul. (Evagrie Ponticul)32
ˇ Mulţi plângând pentru păcate uită de scopul lacrimilor; şi aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit. (Evagrie Ponticul)32
ˇ Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu, având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă, dosădindu-te după Isaia: Cum, necurat fiind şi petrecând în mijlocul unui astfel de popor, adică între potrivnici, îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului Savaot?32
ˇ Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32
Pocăinţa
ˇ Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire. Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.)
ˇ Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.
ˇ Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom muri sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom muri de foame dar vom fi conştienţi de moartea aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)
ˇ Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.
ˇ Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.
Răbdarea – Suferinţa
ˇ Necazul pe care îl rabzi cu bună înţelegere te va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta, sau lumină năvălind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească sufletul. Ci stai drept, mărturisind mărturisirea cea bună şi mai uşor vei privi la vrăjmaşii tăi. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Cel ce are grijă de rugăciune curată, va pătimi de la draci: ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-şi va părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti şi cele asemenea. În vremea unor astfel de ispite, foloseşte-te de rugăciunea scurtă şi stăruitoare. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc călcând şi uscă întinzând, prin acestea se fac veşmântul strălucitor. (Evagrie Ponticul)39
ˇ Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine, ca şi lui Petru. (Marcu Ascetul)39
ˇ Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat şi pe măsura mâhnirii sale află sprijin împotriva lui. (Marcu Ascetul)39
ˇ Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinţii sale rabdă bucuros toată nedreptatea. (Marcu Ascetul)39
ˇ Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39
ˇ E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39
Râsul
ˇ Începutul pieirii monahului este râsul şi lipsa fricii. Când te vezi stăpânit de râs, cunoaşte-te în adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, el nu zideşte ci topeşte toate virtuţile. Râsul întristează Duhul, corupe trupul, vatămă sufletul, întunecă înţelegerea, scufundă în noroi conştiinţa, înăspreşte şi împietreşte inima, face rugăciunea neprimită. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficienţelor proprii, a neîmplinirii datoriilor faţă de Dumnezeu şi de alţii.) Monahul pricinuitor de râs (glumeţ) este urât în faţa lui Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de toată virtutea, îmbrăcat în ruşine, unealtă a diavolului şi vatră a morţii. Râsul este duşmanul înfrânării şi prietenul demonilor, desfrânării, ruşine, osândă a celui câştigat de el. (Râsul nu vede realitatea profundă şi grija de-a rămâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea şi în ea.) Râsul risipeşte sufletul şi aduce căderea grabnică a trupului, dispreţuieşte pacea şi se bucură de lupte între oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte pierzarea; el îşi pregăteşte chinurile veşnice şi grabnică pieire. (viaţa redusă la cele ale lumii şi la cele plăcute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el acoperă această monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al ruşinii, aduce defăimarea şi dispreţul, este creatorul minciunii şi batjocorirea adevărului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare; priveşte cu îngăduinţă toate relele, orice dezordine sau luptă între oameni este deci o armă a diavolului.) Râsul nu recunoaşte ceea ce s-a împlinit cu adevărat, ci născoceşte minciuna. Râsul goleşte sufletul de orice conţinut, de orice gândire, de orice relaţie serioasă cu alţii. Râsul opreşte simţurile de a lua contact cu realitatea. Râsul este păcatul neîncetat şi un cui în suflet, sabia diavolului şi o seceră pustiitoare. Râsul este necunoaşterea Scripturilor, mânie neîntârziată, strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea ce este nedrept. Râsul este mişcarea între cele rele schimbătoare şi cugetarea vicleană; râsul este foc nestins şi pedeapsă pierzătoare, cursă multiplă şi lipsa vieţii. (Este lipsa unei vieţi adevărate. El nu se adânceşte în bogăţia vieţii, nu simte trebuinţa să o pătrundă, să o cunoască.) râsul este vieţuire amăgitoare, năvala desfrâului, hambar de înduri rele şi magazie de înţelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul morţii şi de cugetarea la chinurile veşnice. (Dacă mila noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezeşte cel trist şi temător mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeşte compătimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mântui, ci doar compătimirea unită cu constatarea că cel ce râde se pierde.)
Retragerea
ˇ Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.
ˇ Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)
ˇ Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.
ˇ Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.
ˇ Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: Lasă morţii adică pe cei din lume, să-şi îngroape morţii lor, adică pe cei ce au murit trupeşte.
ˇ Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.
ˇ Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?
ˇ Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.
ˇ Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.
ˇ Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.
Rugăciunea
ˇ Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise: M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru! (Psalmi 94,6)
ˇ Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.
ˇ Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.
ˇ Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.
ˇ Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.
ˇ Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.
ˇ Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă? Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: Nu te teme, vino iarăşi!
ˇ Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.
ˇ Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.
ˇ Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.
Sărăcia – Avariţia
ˇ Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)41
ˇ Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)41
ˇ Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)41
ˇ Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine. Căci el se îngrijeşte, zice, de noi. Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.(Evagrie Ponticul)41
ˇ Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca, căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. (Evagrie Ponticul)41
Slava deşartă
ˇ Dintre gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin care acesta se străduieşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl fac să crească toţi draci după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele mai din urmă mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă ca un sunet din ceruri pe pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora viaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte. (Evagrie Ponticul)44
ˇ Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă. şi întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înainte de virtute, să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar înnoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru. (Evagrie Ponticul)44
ˇ Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări. (Evagrie Ponticul)44
ˇ Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur ca-ţi pregăteşte ruşine. (Marcu Ascetul)44
ˇ Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă. (Marcu Ascetul)44
ˇ Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu cuget semeţ, care-l laudă într-una. (Marcu Ascetul)44
ˇ Când dracul slavei deşarte se aprinde puternic împotriva noastră, luând ca motiv venirea vreunor fraţi, sau a oricărui alt străin la noi, bine este să lăsăm cu acest prilej ceva din asprimea dietei noastre obişnuite. Prin aceasta vom face pe drac să plece fără ispravă, ba mai degrabă plângându-şi încercarea neizbutită. Totodată vom împlini cu dreapta judecată legea dragostei, păzind în aceeaşi vreme taina înfrânării nedezvăluită, prin pogorământul ce l-am primit. (Diadoh al Foticeii)44
Smerenia – Mândria
ˇ Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălţat clădirea virtuţilor fără supunere şi pentru că sunt necercaţi în nevoinţele smerite ale supunerii, au fost biruiţi şi clădirea li s-a micşorat slăbindu-se. Cei ce au înălţat stâlpi sunt cei ce de la început intră în viaţa singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiţi. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experienţa războaielor.
ˇ Cei lipsiţi de povăţuire cad ca frunzele şi cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc. Nu refuza să înveţi, chiar de-ai fi foarte înţelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înţelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ţi se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbaţii evlavioşi. Însăşi voinţa de a lucra după propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie şi de întărirea comuniunii, care când este sinceră şi curată este adevăratul bine.
ˇ Închipuirea de sine îi face pe cei atinşi de ea iubitori de arătare şi de slavă, căci a-ţi închipui că eşti ceva nu te lasă să şi fii cu adevărat. De aceea deşertăciunea este şi se numeşte neexistenţă. Închipuirea că eşti ceva se iveşte atunci când nu eşti ceea ce-ţi închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăţi că eşti. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea şi cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoşti solul tău real pe care trebuie să clădeşti, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poţi să clădeşti tainic.
ˇ Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privinţă, chiar şi-n cele evident bune, până la sfârşitul vieţii.
ˇ Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai am ce să zic!
ˇ Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea şi eventual criticarea celor ce porunceşte părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru judecător, iar de ne va porunci, şi tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor progresa înspre rău, ci se vor vindeca.
ˇ Caută ca prin ruşinea ce-o suporţi acum mărturisindu-ţi fărădelegile să scapi de cea viitoare.
ˇ Se mai putea vedea la aceia o privelişte înfricoşătoare şi cu totul îngerească: venerabili încărunţiţi de ani şi într-adevăr sfinţi, alergând ca nişte copii întru împlinirea ascultării faţă de superior şi făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbaţi ce petrecuseră câte 50 de ani în ascultare şi i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înşii, iar alţii au spus că au dobândit o completă imunitate faţă de ocări şi defăimări.
ˇ Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuşi Hristos, n-am socotit niciodată că-mi porunceşte el, ci Însuşi Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă Domnului ca înaintea jertfelnicului şi nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat despre păstorul meu, din credinţa şi dragostea ce le am faţă de dânsul, căci zice cineva: Dragostea nu gândeşte răul. (I Cor. 13,5). Să mai ştii apoi şi aceea părinte că, din momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplităţii şi nevinovăţiei, diavolul nu mai găseşte nici locul şi nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.
Spovedania
Spovedania, descoperirea gândurilor, sfătuirea
ˇ De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc, arată că i-a trebuit luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi şi să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem şi a ţine un idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în Sichem e lucru de laudă; iar a ţine un idol în ascunziş e lucru de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: Blestemat cel ce ţine idol în ascunziş! Şi de fapt nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ şi nu se mai arată vederii se şterge cu vremea şi din amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl arm mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu uşurinţă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul) 46
ˇ A iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii. Cu siguranţă nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat şi potrivit este într-adevăr întemeiat. Astfel judecă meşterul şi altfel cel fără meşteşug lucrurile meşteşugului. Cel dintâi are ca regulă ştiinţa; celălalt că aşa s-ar cuveni. Dar socotinţa aceasta foarte rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Aşadar cei ce au predat altora grija mântuirii lor, lăsându-şi toate socotinţele, să-şi supună gândurile meşteşugului celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare. Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care crezând că înşeală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda pentru furt. (Nil Ascetul)46
ˇ Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul) 46
ˇ Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale. (Marcu Ascetul)46
ˇ Cel ce se osteneşte fără sfat e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat. (Marcu Ascetul)46
ˇ Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46
ˇ E primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt meşteşugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putinţă, e bine să te sileşti şi să te străduieşti a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanţuri şi de curse şi nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46
Suferinţa – Răbdarea
ˇ Marea trebuie să fie agitată şi tulburată ca să poată arunca la mal pământul, iarba şi toate mortăciunile pe care râurile le-a vărsat într-însa. Să ne uităm mai bine şi vom constata că, după ce a fost frământată de o astfel de furtună, marea devine foarte liniştită.
ˇ Cel ce primeşte necazurile din timpul de faţă în aşteptarea bunătăţilor de mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi uşor de mânie şi de întristare. Îşi cunoaşte mult mai bine complexitatea firii cel ce suportă necazurile decât cel pentru care decurge lin, fără nici un fel de probleme şi care în felul acesta rămâne la suprafaţa fiinţei lui nepusă la încercare prin grele necazuri.
ˇ Nu numai cei ce mor de sabie şi pe cei ce l-au mărturisit pe Domnul îi încununează Dumnezeu, ci şi pe cei ce şi-au dovedit iubirea întru nevoinţă căci precum aceia au răbdat împunsăturile pentru domnul, aşa şi aceştia au răbdat asuprelile şi nevoinţa pentru Domnul.
ˇ Cel ce ia de bunăvoie stare smereniei şi ostenelile cele grele, fiind astfel într-un fel pregătit dinainte, nu va mai suferi atât de mult la venirea asupra lui a ocărilor şi greutăţilor inevitabile vieţii. Acestea nu-l vor întrista, ba chiar nici nu le va mai simţi, ci dimpotrivă se va bucura de ele pentru că le vede în lumina dumnezeiască rostul lor binefăcător.
ˇ Mai bine este să fim ispitiţi de oameni decât de draci, dar cel ce place Domnului îi biruieşte şi pe unii şi pe alţii. Dracii luptă descoperiţi împotriva pustnicilor, iar împotriva celor ce petrec în chinovii sau săvârşesc virtutea însoţiţi cu alţii, îi înarmează pe cei mai fără de grijă dintre fraţi. Dar războiul al doilea e de departe mai uşor decât cel dintâi pentru că nu există oameni atât de amarnici cum sunt dracii. Oamenii cât de răi ar fi mai au şi o parte infimă de milă, mai pot fi înduplecaţi, au slăbiciunile lor: somn, foame care întrerup chinul pornit asupră-ţi, pe când dracii nu. În orice caz, poţi lupta cu oamenii ce te ispitesc sau te tulbură cel puţin tot atât de tare ca ei, poţi afla o portiţă de scăpare în ispitirea lor şi deci îi poţi înfrânge mai uşor.
ˇ Cel ce se roagă pentru oamenii care-l nedreptăţesc se împotriveşte cu succes dracilor, dar cel ce se împotriveşte celor dintâi, e biruit de cei din urmă. Lupta oamenilor împotriva noastră nu este despărţită de cea împotriva dracilor, dar prin oameni lupta dracilor este mai slabă căci oamenii se mai înmoaie de rugăciunea noastră pentru ei, de vorba bună şi de ajutorul ce le dăm.
ˇ Avva Zosima a zis că cel ce doreşte să umble pe calea cea adevărată şi dreaptă, când se tulbură se loveşte pe sine zicând: De ce te mânii suflete al meu? De ce te tulburi ca cei ce fac spume? Chiar din aceasta arăţi că eşti bolnav căci de n-ai fi bolnav nu ai suferi. De ce încetând să te ocărăşti pe tine îl învinovăţeşti pe fratele tău că ţi-a arătat boala cu fapta şi cu adevărul. Ia aminte la porunca lui Dumnezeu: Când era ocărât, nu ocăra, când pătimea, nu ameninţa (I Petru 2,23) ci suferea totul. Şi zicea că de va trăi cineva anii lui Matusalem şi nu va umbla pe calea cea dreaptă pe care au umblat toţi sfinţii, adică cea a necinstirii lor de către oameni, a iubirii şi a răbdării bărbăteşti, nu va înainta câtuşi de puţin ci îşi va cheltui anii în deşert. Cel ce rabdă va sta de-a dreapta Celui răstignit şi după răstignire, înviat, pentru că s-a lăsat şi el răstignit de ocări şi şi-a predat grija de sine dascălului său, ca Hristos, tatălui. Omorând cu totul voia sa egoistă, a înviat în dragostea lui Hristos.
ˇ Mustrarea te face atent la tine însuţi, te face să-ţi dai seama că e ceva rău în tine sau care face altuia impresia că nu eşti cum trebuie în vreo privinţă oarecare. Drept urmare, te sileşte să te vindeci şi în acea privinţă şi deci să-ţi câştigi mântuirea. E o cruce care te desăvârşeşte, însăşi primirea mustrării pricinuindu-i cuiva pocăinţa de greşale îi aduce iertarea lor.
ˇ Precum pe ostaşul care a primit răni grele în vremea războiului, împăratul nu porunceşte să-l scoată din oaste, ci mai degrab să-l înainteze în gard, aşa îl încununează Împăratul ceresc pe călugărul care a suportat de la draci primejdii multe.
ˇ Dacă hotarul trândăviei este a nu avea răbdare în nici o odihnă, al răbdării este a se socoti cineva în orice necaz ca fiind în odihnă. Leneşul niciodată nu socoteşte că se odihneşte cât îi place este şi aici o sete infinită a lâncezelii; dimpotrivă, răbdarea nu se socoteşte sleită de nici o greutate.
ˇ Există o boală pentru curăţirea de păcate şi este o alta pentru smerirea cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea vine şi pentru a ne curăţi sufletul de gândurile rele sau de patimi. Toate cele ce ni se întâmplă, văzute sau nevăzute se pot primi şi bine şi cu patimă şi cu o simţire de mijloc. Am văzut trei fraţi supuşi greutăţilor: unul se revolta, altul rămase neîntristat iar al treilea a cules din aceasta rod mult primind totul cu mulţumire.
ˇ Pe măsura smeritei cugetări, ţi se dă ţie şi răbdarea în greutăţile întâmpinate şi după răbdarea ta ţi se uşurează povara necazului tău şi agoniseşti mângâieri. Smerenia este ea însăşi izvor al răbdării căci nu socoteşti că ai dreptul la mângâieri, iar răbdarea stând tare, întăreşte firea ta încât nu mai simţi greutatea necazului. Din răbdare curge în tine o forţă căci voinţa ascunde în ea rezerve de forţă pe care nu obişnuim să le punem în lucrare. Mai bine zis aceste rezerve de forţă sunt firea noastră şi ea le pune în lucrare prin voinţa care e o calitate generală a ei pe care nu o pune de obicei în mod deplin în lucrare. Rezervele de putere ale firii noastre sunt de fapt nesfârşite când ea stă în legătură cu Dumnezeu. Mai uşor biruim greutăţile prin răbdare decât prin lupta de a nu le primi, de a le ocoli cu orice preţ, fapt în care se manifestă o frică, o slăbiciune care ne face de fapt slabi. Cele dinafară ne pot zdrobi mai uşor firea dacă nu o întărim din rezervele ei lăuntrice care stau în legătură cu rezervele de putere nesfârşită ale lui Dumnezeu Care a creat şi susţine firea noastră ca adevăratul ei fundament şi izvor. Toate primejdiile şi necazurile care nu sunt întâmpinate cu răbdare aduc un chin îndoit căci răbdarea omului e pe măsura primejdiilor ce-i vin. Atât se încordează omul cât e de mare greutatea căreia trebuie să-i facă faţă, iar slăbirea curajului este maica chinului, pe când răbdarea e maica mângâierii şi putere de a se naşte din necazurile sale, fără harul dumnezeiesc care vine prin căutarea cea cu dinadinsul a rugăciunii ei şi vărsarea lacrimilor.
ˇ Bărbatul răbdător a murit înainte de mormânt făcându-şi mormânt chilia sa. Răbdarea se naşte din nădejde şi plâns, căci cel lipsit de acestea două e robul trândăviei.
Trândăvia – Osteneala
ˇ Toţi cei care intră în această frumoasă luptă dură, cu multe piedici şi totuşi uşoară, să ştie că trebuie să se arunce oarecum în focul ispitelor şi al luptelor cu ei înşişi dacă voiesc să primească într-înşii focul nematerialnic. Să se cerceteze fiecare pe sine şi apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare şi să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfârşitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.
ˇ Vrednic de dispreţ şi primejdios lucru cu adevărat este ca un călugăr să intre de la început moleşit şi descurajat în arenă prevestind tuturor junghierea sa. Fără îndoială deci ne va fi de folos a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci sufletul care a fost odată puternic, dar acum a slăbit este îmboldit ca şi cu o lance de amintirea vigorii anterioare. Mulţi au fost aceia care s-au încurajat cu acest gând, deci când sufletul deznădăjduieşte pierzându-şi fericitul şi vrednicul de iubire zel, să cerceteze cu atenţie din ce pricină l-a pierdut şi împotriva ei luptând să-şi recâştige degrabă vechea sârguinţă şi râvnă, căci nu va fi cu putinţă să se întoarcă prin altă poartă decât prin cea care a ieşit.
ˇ Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca motiv greutatea şi mulţimea păcatelor sale, nici să nu-şi închipuie că se smereşte dacă nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire îşi dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăşi păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuinţă şi de o mare intervenţie chirurgicală spre a fi îndepărtată necurăţenia. Iar cei sănătoşi n-au nevoie să vină la spital.
ˇ Dăruieşte lui Hristos cu sârguinţă nevoinţele tale şi te vei bucura la bătrâneţe de bogăţia liberării de patimi. Cele adunate în tinereţe hrănesc şi-i mângâie la bătrâneţe pe cei slăbiţi.
ˇ Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaştem timpul morţii. Avem duşmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoşi, înşelători şi mârşavi, puternici şa neadormiţi, materiali şi nevăzuţi, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înşişi se pârjolesc. Nici un tânăr să nu plece urechea la vrăjmaşii lui diavolii care-i spun: Să nu-ţi chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală şi slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-şi supună trupul morţii. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleşeală şi trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi şi sfârşitul să corespundă începutului.
ˇ Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc aşa, ceea ce înseamnă că numai în aparenţă e greutate, dar de fapt este ceva uşor. Totuşi Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi ştiut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni şi ar fi primit viaţa monahală. Pentru că după Apostol: omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului căci nebunie sunt lui. (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însuşirile proprii ruşinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meşteşugul Lui? Căci trup şi sânge nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 15,50). Mulţi văzând greutatea stadionului zic: Dacă Hristos numeşte jugul bun şi uşor, de ce sunt supuşi unei sile cei ce-l iau? Aceştia însă nu ştiu că celor ce privesc şi caută spre nădejdea celor viitoare, fericite şi veşnice, li s-a spus că acestea sunt bune şi uşoare; dar celor ce se târăsc pe jos şi se agaţă cu putere de lucrurile deşarte ale lumii acesteia, le sunt aspre şi greu de străbătut. Cel ce se dezlipeşte cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuş. Aşa şi tânărul din Evanghelie declarând că le-a făcut pe toate, a greşit tocmai faţă de lucrul cel mai desăvârşit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă uşurinţă prin văzduhul acesta.
Trezvia – Imprăştierea
ˇ Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa este dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28
ˇ Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)28
ˇ Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni. (Evagrie Ponticul)28
ˇ Deci dacă stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile care taie (de-al doilea), se aşează în ţara ispititorului şi va lucra stârnit de ele. (Evagrie Ponticul)28
ˇ După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele de sub pământ şi de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, care fac sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic. (Evagrie Ponticul)28
Vorba deşartă – Tăcerea
ˇ Să ne arătăm tăcuţi şi fără ştiinţă în faţa celorlalţi căci abia atunci dovedim şi dobândim cea mai multă cunoştinţă căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă şi află.
ˇ Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minţii şi aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minţii prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenţei. În această tăcere mintea omenească se întâlneşte cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci şi a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.
ˇ Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma uşuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească şi pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: Din multa vorbire nu va lipsi păcatul. (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simţirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert. (Teodor al Edesei)
ˇ Limbuţia este tronul slavei deşarte prin care omul se arată pe sine şi caută să se facă cunoscut. Limbuţia este semnul după care-i recunoşti pe ignoranţi, uşa clevetirii, călăuza glumelor şi a prosteştii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinţei, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăştierea minţii, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbinţelii inimii, întunecarea rugăciunii.
ˇ Tăcerea întru cunoştinţă este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă împotriva duşmanilor, închisoare unde intră sufletul şi-şi plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morţii, zugrav iscusit al chinurilor veşnice, iscoditoare a judecăţii lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinţei), vrăjmaşa îndrăznelii, tovarăşa liniştii, potrivnica iubirii de a învăţa pe alţii, adaus de cunoştinţă, prilejuitoarea vederilor dumnezeieşti, progres nearătat al virtuţii, suire tăinuită către Dumnezeu.
ˇ Cel ce nu-şi cunoaşte greşelile îşi înfrânează limba, iar vorbăreţul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniştea omului duhovnicesc mistuie slava deşartă.
ˇ Un singur cuvânt rostit a Petru şi din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus: Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greşesc cu limba mea. (Psalmi 38,1) şi de ceea ce-a spus altul: Mai bine să cazi de la înălţime pe pământ, decât din pricina limbii. I
ˇ Tăcerea creează o stare de linişte a minţii care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă şi pe care caută să o înţeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu şi în cunoaşterea smereniei sale în faţa lui Dumnezeu, ea dă naştere rugăciunii.
ˇ Tăcerea întru cunoştinţă nu numai că ne păzeşte de vrăjmaşi, dar nici nu-i lasă să se apropie.
ˇ Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, ştie că e indefinit şi nu se poate descrie. Îşi dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoştinţa micimii şi nepriceperii sale şi nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să înveţe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaşte pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaşte pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, şi-I răspunde prin smerenia sa. De-ţi vei păzi limba ta, frate, ţi se va da ţie de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să priveşti sufletul tău şi prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieşi din întuneric.
ˇ Limbuţia se naşte sau din prea mare libertate în vorbire şi din obişnuinţa cea rea deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, aşa precum s-a deprins şi precum îi cere obiceiul, aşa şi grăieşte sau mai ales din slavă deşartă la cei ce se nevoiesc şi mai ales la ei şi deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulţi dintre cei care-şi înfrânează stomacul cu oarecare sforţare opresc şi multa grăire a limbii.
ˇ Cel ce se sârguieşte în cugetarea la moarte îşi opreşte limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se fereşte de vorbărie ca de foc.
ˇ Iubitorul de singurătate şi linişte şi-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate în lume însă, este alungat din chilie de către însăşi patima sa.
ˇ Cel ce a simţit focul dumnezeiesc fuge de însoţirea cu oamenii cum fuge albina de fum, căci precum fumul necăjeşte albina, tot aşa acestuia îi este neplăcută şi respingătoare întâlnirea cu oamenii.
ˇ Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlănţuite, dar şi mai greu este a opri potopul de cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea cel ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulţimi de patimi!
ˇ După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se naşte din vorba multă, gluma prostească şi prea multă veselie.
ˇ Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni , dacă este sănătos la minte, nu-şi va închipui că minciuna este un păcat de mică importanţă, căci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoşător: Pierde-i-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna! (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci cei ce nu ezită să întărească minciuna cu jurăminte?
ˇ I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor şi producând râsul prin glume uşuratice şi de prost gust, vorbe găunoase şi povestiri neruşinate, că au nimicit şi au alungat plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare jalnică.
ˇ De multe ori maica minciunii este făţărnicia căci unii spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea minciunilor având împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de Domnul e străin de minciună, având ca judecător nemitarnic propria conştiinţă.
ˇ Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoşi prin tortură; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârşire minciuna prin mulţimea lacrimilor.
ˇ Mincinosul găseşte ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul că a voi să-şi ajute aproapele şi astfel socoteşte ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul.
ˇ Numai când ne vom curăţi cu totul de minciună şi numai atunci să încercăm a o folosi, însă cu numai multă teamă şi doar în caz de forţă majoră.
ˇ Mincinosul prezintă realitatea în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situaţia de a nu lucra potrivit cu ea şi deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruţat de a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru ea.
ˇ Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără să vrea adevărul în toate, la fel şi cel îmbătat de umilinţă nu va putea minţi.