I. PREFAŢĂ
Odată cuviosul Nectarie de la Optina l-a întrebat pe scriitorul S.A. Nilus:
– Cunoaşteţi, oare, câte vieţi de obşte au existat de la facerea lumii şi până în zilele noastre? Dar mai bine nu vă chinuiţi căci vă voi răspunde eu însumi. Trei!
– Care sunt acestea?
– Prima – în Rai, a doua – în comunitatea creştină apostolică, iar a treia… s-a oprit…– a treia – la Optina prin marii noştri stareţi.
– Dar în timpul lui Noe? – l-a întrebat Nilus.
– Păi – a râs atunci stareţul – ce fel de viaţă de obşte a fost aceea? O sută de ani Noe i-a chemat pe oameni la el, dar au venit numai vitele. Ce fel de vieţuire în comun este aceasta?
Cuviosul Macarie de la Optina iubea foarte mult florile. Le planta lângă chilia sa şi în timp foarte scurt au apărut o mulţime de imitatori. Înşişi aceşti stareţi, ca şi florile raiului, răspândeau un miros plăcut prin sfinţenia lor.
Dar ce este aceea „sfinţenie“?
Arhiepiscopul Ivan Maximovici a definit sfinţenia prin următoarele cuvinte:
„Sfinţenia nu este pur şi simplu dreptatea pentru care drepţii sunt răsplătiţi cu fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci acea înălţime a dreptăţii, care îi umple pe oameni într-atât de bucuria de Dumnezeu, încât ea trece de la ei şi vine la aceia care intră în contact cu ei. Mare e bucuria lor care provine din contemplarea slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de iubire către oameni, iubire care provine din dragostea de Dumnezeu, ei sunt înţelegători ai nevoilor omeneşti şi rugători, fiind apărători ai lor înaintea lui Dumnezeu.“ Acea sfinţenie, care a atras întreaga Rusie la Schitul Optina este „raiul pe pământ“.
Bătrâneţea fericită este una din cele mai înalte realizări ale vieţii duhovniceşti a Bisericii, este lumina ei, este cununa luptelor duhovniceşti, rodul tăcerii şi al contemplaţiei divine. Ea este organic legată de luptele interioare ale monahilor, având ca ţel realizarea despătimirii.
Bătrânul fericit, prin propria sa experienţă la şcoala ascultării, înfrânării şi rugăciunii din inima smerită, care a deprins, datorită acesteia, mecanismul psiho-spiritual şi care, personal, a atins despătimirea, însuşi devine capabil să îndrume începătorii în „războiul nevăzut“. El trebuie să pătrundă adâncurile sufletului omenesc, să vadă naşterea răului, cauza acestei naşteri, să stabilească diagnosticul precis al bolii şi să arate metoda sigură de vindecare. Stareţul este un doctor sufletesc iscusit. El trebuie să vadă clar structura ucenicului său, caracterul sufletului acestuia şi treapta dezvoltării sale spirituale. El trebuie negreşit să aibă darul chibzuielii şi al „deosebirii duhurilor“, aşa încât tot timpul să lupte cu răul care se poate preface în înger de lumină. Ca unul care a atins despătimirea, stareţul, de obicei, are şi alte daruri duhovniceşti: clarviziunea, facerea de minuni, proorocia. Iată ce i-a spus cuviosul Varsanufie de la Optina fiului său duhovnicesc:
„Stareţii sunt numiţi clarvăzători, ceea ce înseamnă că ei pot vedea viitorul; dar marea bucurie a bătrâneţii este darul chibzuielii. Acesta este cel mai grozav dar dat de Dumnezeu omului. El are, în afară de ochii fizici, ochi spirituali, înaintea cărora se deschide sufletul omenesc. Înainte ca omul să gândească, înainte să apară gândul, ei văd cu ochii duhovniceşti chiar pricina apariţiei acelui gând. De ei nu se poate ascunde nimic. „Tu locuieşti la Petersburg şi gândeşti că eu nu te văd. Atunci când doresc, văd tot ce faci şi ce gândeşti“.
Adevărata relaţie spirituală a fiilor duhovniceşti cu bătrânul învăţător se descoperă prin următoarele semne:
1. Credinţa deplină.
2. Sinceritate în cuvânt şi faptă.
3. Să nu îndeplinească niciodată voia sa, ci întotdeauna să-l întrebe pe stareţ în toate.
4. Să nu contrazică şi să nu se certe.
5. Spovedania completă şi curată a păcatelor şi a secretelor inimii.
Ascultarea sinceră faţă de stareţ, după spusele sfinţilor părinţi este drumul cel mai sigur pentru mântuirea sufletului.
Stăreţia nu este o treaptă ierarhică în Biserică deoarece „Duhul suflă oriunde doreşte“. Stareţ poate fi monahul fără trepte spirituale, cum au fost la început Varnava Ghefsimanski, Zosima Verhovski şi alţii. Stareţ poate fi şi episcopul, de exemplu mitropolitul Filaret Moscoveanul sau preotul – Sfântul Ioan de Kronstadt. În sfârşit, stareţă a fost şi fericita clarvăzătoare Pelaghia Ivanovna, nebuna pentru Hristos din Diveev. Fără sfatul ei nu se făcea nimic în mănăstire.
Stăreţia este slujire proorocească. De la proorocii primelor timpuri ale creştinismului ştim că trebuie să fie evidentă sfinţenia vieţii: «El (proorocul sau stareţul în cazul nostru, n.n.) trebuie să aibă „firea Domnului“. Datorită firii poate fi numit prooroc mincinos sau prooroc adevărat» („Învăţătura celor 12 apostoli“ [Didahia] secolul al II-lea).
Ivan Mihailovici Dontevici în cartea sa „Dobândirea Duhului Sfânt pe drumurile vechii Rusii“ scrie: „În falsa-stareţie voia unui om înrobeşte voia altui om. De el este legat de sentimentul deprimării, tristeţii sau patimile sufleteşti nesănătoase ale ucenicului în stareţul închipuit. Dimpotrivă, adevărata şi îmbelşugata stăreţie, deşi e întemeiată pe deplina ascultare, îl umple pe om de sentimentul bucuriei şi al libertăţii în Dumnezeu, astfel încât el nu îndeplineşte voia omului, ci voia lui Dumnezeu, care lucrează prin stareţ. În acelaşi timp, aşa cum stareţul fericit apare ca îndrumător spre voia lui Dumnezeu, aşa stareţul fals îl acoperă în sine pe Dumnezeu“.
Sfântul Vasile cel Mare spune că cel care caută cu sârguinţă profesor bun, acela negreşit găseşte. Cuviosul Simeon Noul Teolog învaţă: „Cu rugăciuni şi lacrimi înduplecă-L pe Dumnezeu să-ţi arate omul care ar putea să te îndrume bine“. Şi spune mai departe: „Mai bine este ca novicele să devină ucenic, iar nu să trăiască de capul său şi e mai bine să scape de roadele nefolositoare ale voii sale. Totuşi, dacă cineva, după o căutare meticuloasă şi sârguincioasă nu ar găsi îndrumător duhovnicesc, într-o aşa nevoie cuviosul Paisie Velicicovski dă următorul sfat: „Însuşi Dumnezeu şi cuvântările dumnezeieşti ale Preacuvioşilor Părinţi, îndrumători ai vieţii de obşte, care au respectat lucrarea lui Dumnezeu până în zilele noastre, vă sunt profesori şi îndrumători dacă sunteţi atenţi la ei cu frică de Dumnezeu şi cu veneraţie“.
De-a lungul secolelor stăreţia a înflorit, atingând culmea dezvoltării sale, apoi a slăbit, a ajuns la declin, ca mai târziu să renască din nou. A cam fost uitată în Rusia, în timpul cuviosului Paisie Velcicovski (sec. XVIII). Prin luptele sale, prin traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi şi prin exemplu personal, el a readus stăreţia peste ucenicii săi şi, astfel, a început să înflorească în Rusia, în special la schitul Optina. Primii stareţi la Optina – Lev, Macarie, Moisei şi Antonie au fost ucenici apropiaţi ai marelui stareţ Paisie. Această mlădiţă îmbelşugată a înflorit continuu de-a lungul a o sută de ani, trecând de la părinte la fiu, în duhul ascultării autentice. Schitul Optina, sfinţit în cinstea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, se află la sud de Moscova, nu departe de oraşul Kozelsk, în gubernia Kaluga. Istoria veche a mănăstirii nu ne este întru totul clară, dar este cunoscut faptul că e foarte veche. Naşterea obştii începe cu anul 1795, când mitropolitul moscovean Platon, vizitându-şi eparhia, a găsit acolo numai trei monahi foarte bătrâni. Fiind vrăjit de minunatul aşezământ al Optinei, el şi-a propus să clădească o mănăstire cu viaţă de obşte. Cu această intenţie mitropolitul s-a îndreptat către un oarecare arhimandrit Macarie. Părintele Macarie purta corespondenţa în plan duhovnicesc cu stareţul Paisie şi se nevoia în obştea din Pesnos. Pentru acest lucru el l-a ales pe grădinarul său, părintele Avraamie şi împreună cu el s-au îndreptat spre Optina doisprezece monahi ai săi. Multă durere a trebuit să îndure părintele Avraamie din cauza sărăciei mari, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, obştea a început să se consolideze.
Următorul eveniment decisiv în istoria Optinei a fost construirea schitului cu hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“. De aceasta s-a îngrijit primul arhiereu al eparhiei nou întemeiate din Kaluga, episcopul Filaret, care ulterior a devenit mitropolitul Kievului. Iubind din fragedă tinereţe viaţa monahală duhovnicească – după cum a mărturisit el însuşi – a considerat că trebuie să întemeieze la Optina un schit unde ar putea să trăiască monahi, ducând o viaţă retrasă, în asceză şi rugăciune. Episcopul Filaret a început să caute oameni care s-ar fi potrivit să întemeieze un aşa schit. El a ales doi călugări: pe cuviosul Moisei şi cuviosul Antonie Putilov.
În pustia Roslavl trăia un grup mic de bătrâni sihaştri, fiecare separat, într-o chilie mică. La unul dintre aceşti bătrâni a venit ca ucenic viitorul cuvios Moisei Optineanul. În scurt timp l-a urmat şi fratele său mai mic, Antonie. Stareţii din Roslavl au fost ucenicii marelui Paisie. Cei doi fraţi au învăţat aici meşteşugul rugăciunii necontenite a lui Iisus, săvârşită cu mintea în inimă, după regulile Sfinţilor Părinţi. Începând cu miezul nopţii, în taină săvârşeau zilnic toate slujbele bisericeşti, în afară de Liturghie. În zilele de sărbătoare, pustnicii ieşeau şi slujeau împreună. Iar la praznicele mari venea preotul din cel mai apropiat sat şi îi împărtăşea cu Sfintele Daruri. În timpul în care nu-şi făceau pravila, pustnicii se îndeletniceau cu rucodelia (lucrul mâinilor) – transcrierea operelor sfinţilor părinţi şi grădinăritul, pe un loc unde în afară de ridichi nu creştea nimic. Fraţii Moisei şi Antonie Putilov au devenit aşa buni călugări, încât episcopul Filaret i-a considerat potriviţi pentru construirea schitului. Primind binecuvântarea pustnicească, cuviosul Moisei şi cuviosul Antonie s-au îndreptat spre Optina împreună cu alţi doi călugări roslavliţi. În anul 1821 a început construirea schitului. Pentru înflorirea şi faima sa, Optina îi este datoare cuviosului întemeietor Moisei, care a condus-o treizeci şi şapte de ani, până la sfârşitul vieţii sale. Datorită lui, obştea a fost dusă la ordinea deplină. Au fost ridicate biserici noi, iar cele vechi restaurate; şi au fost construite: chilii pentru fraţi, o curte pietruită, cu turnuri, camere de oaspeţi şi alte clădiri. Au fost cultivate grădini mari şi livezi cu pomi fructiferi, iar proprietăţile agricole au sporit. Dar această ordine exterioară reflecta însă principala realizare a întemeietorului cuvios Moisei – răspândirea lucrării de îndrumare duhovnicească şi, împreună cu aceasta, înflorirea spirituală a schitului Optina. Bunăstarea materială a obştii s-a datorat, în principal, pelerinilor care au fost atraşi de Optina prin duhul ei deosebit, amintind de vremurile ascetismului vechi. Creştinismul modern invocă: „Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios!“
Cu toate că numărul adevăraţilor stareţi s-a împuţinat, stareţii dreptcredincioşi de la Optina au continuat să fie îndrumători spirituali. Înainte ca stareţul Ambrozie să moară, ucenicii l-au întrebat: „Ce-o să ne facem fără sfinţia ta, părinte?“. Iar el le-a spus: „Voi aţi văzut cum m-am purtat înaintea voastră; dacă doriţi să mă urmaţi, hrăniţi-vă şi voi cu învăţăturile Domnului şi Domnul vă va da binecuvântarea Sa. Şi noi tot aşa ne-am întristat când au plecat de la noi la Dumnezeu părinţii noştri dar, îndeplinind poruncile Domnului şi învăţăturile stareţilor, am trăit aşa ca şi cum ei ar fi fost cu noi. Faceţi şi voi la fel şi vă veţi mântui!“ Prin urmare, dacă şi noi vom împlini poruncile Domnului şi învăţăturile stareţilor optineni, ei vor fi cu noi în chip nevăzut, călăuzindu-ne pe drumul mântuirii. „Dă-le, Doamne, darul de a se ruga pentru noi!“ Prin rugăciunile fierbinţi ale acestor mesageri aducem şi noi roadele pocăinţei spre mântuirea sufletelor noastre.
Cuvioşilor părinţi de la Optina, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
II. CUVIOSUL STAREŢ PAISIE DIN MOLDOVA
Smerenia inimii îl mântuieşte
fără greutate pe om…
datorită ei se iartă toate păcatele.
A. Viaţa
Publicând în ediţia noastră vieţile stareţilor optineni, găsim de cuviinţă să publicăm şi viaţa marelui stareţ Paisie Velicicovski, iniţiatorul stăreţiei în Rusia, în sec. XVIII–XIX, cu deosebire la schitul Optina.
Monahismul rus până la începutul secolului al XVIII-lea – epoca transformărilor pentru Rusia – de două ori a trecut prin înflorire şi vremuri de decădere. În vechime răspândirea monahismului de către cuvioşii Antonie şi Teodosie de la Pecerska a servit Rusia Kieveană şi a dat un ţel mulţimii sfinţilor. Pe când sudul Rusiei îndelung suferea din cauza tătarilor şi monahismul apunea, în Rusia Moscovită se instaura perioada de înflorire. Aici a apărut cuviosul Serghie de Radonej, făcătorul de minuni, marele restaurator şi conducător al monahismului.
În rândul ucenicilor săi se căuta cu râvnă ţelul tuturor sfinţilor nevoitori – mântuirea. Atunci monahismul s-a înviorat şi a înflorit în partea de nord-vest a Rusiei. Şi iarăşi, din cauza diverselor nenorociri din viaţa poporului, el s-a stins către începutul sec. al XVIII-lea. Şi din nou a revenit la viaţă cu forţe puternice şi a avut parte de înflorire şi în nordul şi în sudul Rusiei şi chiar în îndepărtata Siberie. Rădăcina multivalentă a acestui monahism de început a crescut cu putere chiar în inima marii Rusii – la schitul Optina. Primul îndrumător al acestei mişcări în viaţa monahală şi restaurator al ei a fost stareţul Paisie Velicicovski.
Marele stareţ Paisie Velicicovski s-a născut în anul 1722 în oraşul Poltava, unde tatăl său, Ioan Velicicovski s-a străduit să construiască catedrala Uspenskaia. Atât tatăl, cât şi mama lui Petru (cum i se spunea în lume cuviosului Paisie), pe nume Irina, erau oameni evlavioşi. Când Petru avea patru ani, tatăl său a murit. Băieţelul împreună cu mama sa au rămas în grija fratelui său mai mare, Ioan, care a şi ocupat locul tatălui. Când băiatul a crescut, mama sa l-a trimis la învăţătură şi Petru a învăţat suficient de repede alfabetul şi să citească din Ceaslov şi Psaltire. Când băiatul a stăpânit ştiinţa de carte, cu deosebită dragoste s-a dedicat lecturii Sfintei Scripturi, a Noului şi Vechiului Testament, vieţilor sfinţilor, învăţăturilor cuviosului Efrem Sirul, avei Dorotei, Sfântului Ioan Gură de Aur şi altor cărţi. Lectura l-a captivat cu totul pe băiat; se retrăgea într-o cameră liberă şi citea şi tot citea. Sub influenţa acestei lecturi i s-a născut pasiunea pentru viaţa monahală. Petru era foarte tăcut, blajin şi timid. Când băiatul a împlinit treisprezece ani, a murit şi fratele său, Ioan. Aflându-se în cea mai mare sărăcie, mama lui s-a hotărât să meargă la Kiev, la mitropolitul Rafael şi să-l roage să-l instaleze pe Petru într-un loc. Colonelul din Poltava, naşul de botez al lui Petru, împreună cu alţi cetăţeni respectabili au adresat o cerere către mitropolit pentru a uşura situaţia lui Petru. Prea Sfinţitul l-a acceptat ca fiu duhovnicesc şi el însuşi l-a examinat pe băiat. Când acesta i-a citit câteva versuri, mitropolitul l-a simpatizat şi mai mult. El i-a dat mamei binecuvântare ca să-l dea pe băiat la Şcoala duhovnicească din Kiev şi l-a instalat într-un loc. Petru Velicicovski a stat acolo patru ani. Învăţa foarte bine, iar timpul liber şi-l petrecea în rugăciune şi în citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi. Printre colegii săi erau câţiva băieţi evlavioşi cu care Petru Velicicovski s-a împrietenit. Tinerii prieteni se retrăgeau adesea şi-şi petreceau noaptea, până-n zori, în discuţii despre modul în care să se lepede de lume. Cu fermitate au hotărât să devină călugări şi să intre în mânăstiri, dar nicidecum în cele bogate pentru că, dacă ar fi trăit printre ceilalţi fraţi în îmbelşugare, ar fi trecut neobservat de pe calea cea strâmtă pe calea cea largă. Petru s-a străduit să fie cât mai blând, chiar şi în gânduri, neavând pe nimeni pizmă, fără să osândească pe cineva, nici să aibă ură faţă de cineva. Ştiinţa de carte şi studiul savant nu l-au mulţumit; sufletul său tânjea după fapte mai mari. Prietenii săi l-au susţinut în hotărârea de a renunţa la studiu şi de a intra în viaţa monahală. Ca urmare, Petru a început să caute înţelepciunea în rugăciunea sporită, rugându-L pe Însuşi Dumnezeu să-i arate drumul. Hotărârea puternică l-a pătruns şi, în taină, a părăsit Kievul şi şcoala duhovnicească pentru ca să pornească pe drumul vieţii monahale. Cu greu a suportat vestea plecării sărmana lui mamă. Ca văduvă îndurerată trăia numai cu nădejdea pentru fiul ei şi iată ce a devenit acest fiu! Îndelung şi cu amar a plâns şi, din cauza supărării, a hotărât să nu mai mănânce şi nici să mai bea până ce nu va muri. Mintea ei a început să slăbească, iar nora sa, soţia fiului mort, Ioan, şi alte persoane i-au aşteptat moartea. Dar dintr-o dată, bătrâna bolnavă şi răpusă de supărare a revenit în simţiri, a cerut acatistul Maicii Domnului şi a citit vreme îndelungată, apoi a chemat duhovnicul şi i-a povestit următoarele lucruri: „Când am început să slăbesc din pricina plânsului şi lipsei de vlagă şi m-am apropiat de moarte, am văzut mulţi diavoli care arătau îngrozitor şi care voiau să mă prindă. Atunci am cerut acatistul şi am început să-l citesc. Citind acatistul neîntrerupt, ziua şi noaptea, dracii tremurau şi nu puteau să mă atingă. Apoi am început să mă bucur şi am văzut cerul deschizându-se şi din el coborând un înger. Îngerul era luminos şi cobora ca un fulger. S-a aşezat lângă mine şi a început să-mi vorbească astfel: «O, neînţeleapto, ce ai făcut? În loc să-L iubeşti pe Dumnezeu cu tot sufletul şi cu toată inima ta, pe Creatorul tău, tu ai iubit mai mult decât pe Creator, creatura sa, pe fiul tău! Şi datorită iubirii tale potrivnice lui Dumnezeu, ţi-ai propus să te omori prin înfometare şi pentru acest lucru să cazi sub osândă veşnică?! Să ştii bine: fiul tău, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, negreşit, va deveni monah. Trebuie ca şi tu să-i urmezi fiului tău pe această cale, să te lepezi de lume şi de toate cele din lume şi să devii călugăriţă. Aceasta este voia lui Dumnezeu! Dacă tu te vei împotrivi voii lui Dumnezeu, iată care e porunca dată mie de Domnul Hristos, Dumnezeul nostru şi Făcătorul a toate: îţi voi trimite demoni, care vor aştepta să te prindă şi să-ţi chinuie sufletul şi trupul. Aşa se va întâmpla şi cu alţi părinţi, care trebuie să înveţe să nu-şi iubească copiii mai mult ca pe Dumnezeu». Când am auzit aceste cuvinte ale îngerului lui Dumnezeu, am exclamat: «Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, atunci nu voi mai fi îndurerată pentru fiul meu de azi înainte». Şi, în acel timp, diavolii au dispărut.
Îngerul Domnului, bucuros, s-a ridicat la cer.“ Părintele duhovnic şi cei apropiaţi, ascultând cu bucurie povestirea Irinei, învăţând multe lucruri de aici şi luând aminte, au plecat la casele lor. În scurt timp, evlavioasa mamă a tânărului călugăr a intrat într-o mănăstire de maici, a fost tunsă în monahism cu numele Iuliana şi după zece ani a adormit în pace. Odată cu părăsirea şcolii din Kiev, pentru viitorul conducător al monahismului rus a început perioada educaţiei monahiceşti, plină de mâhnire şi dezamăgire. Precum am spus deja, monahismul slăbise în duh în acele timpuri. Şi atunci erau însă mănăstiri care duceau o puternică viaţă de obşte, însă tânărului Petru Velicicovski Dumnezeu nu i-a îngăduit să meargă acolo. Dacă el ar fi izbutit să intre într-una din acele mănăstiri, s-ar fi dedicat cu totul, liniştit nevoinţei interioare. Traversând drumul vieţii pregătitoare în mănăstirile ruseşti dezorganizate, el însuşi a depăşit dezordinea şi a văzut ce trebuia făcut pentru refacerea vieţii monahale.
Trecând prin acestea, fără să vrea, a devenit capabil să uşureze drumul pentru ceilalţi. Aşa au fost vieţile celor pe care Dumnezeu i-a ales spre a fi conducătorii oamenilor pe calea mântuirii!
Ieşind din Kiev, Petru Velicicovski a ajuns peste Nipru, în mănăstirea Liubecesk, aproape de oraşul Liubeci. Îndrumătorul obştii, egumenul Nichifor l-a primit cu dragă inimă şi i-a dat o chilie, făcându-l chelar. Egumenul Nichifor îi îndruma pe fraţi cu blândeţe, dragoste, căldură şi smerenie. Dacă unul dintre fraţi greşea în ceva, el îl povăţuia cu înţelepciune, îi dădea canon şi acel frate devenea din nou un bun nevoitor. Nu e de mirare faptul că, datorită unui astfel de îndrumător, fraţii trăiau în pace şi linişte. Însă nu mult s-a mângâiat Petru cu o aşa viaţă de obşte. După trei luni bunul îndrumător a fost schimbat cu altul. Acesta a fost egumenul învăţat Gherman Zagorovski, care a început să ocârmuiască mănăstirea în alt chip – ca un stăpân. Imediat au văzut fraţii în mod clar cu cine au de-a face, mulţi dintre ei, de frică, s-au răspândit pe la alte mănăstiri. Şi Petru Velicicovski a plecat. Ca îndemn pentru acest lucru i-a slujit următoarea întâmplare: odată noul egumen i-a poruncit lui Petru să-i pregătească pentru masă varză, însă nu i-a spus precis cum, iar Petru nu a îndrăznit să întrebe şi l-a rugat pe bucătarul egumenului să aleagă el cele necesare. Au pregătit apoi prânzul egumenului. Bucătarul însă, nu a pregătit ceea ce dorea egumenul. Aşezându-se la masă, egumenul l-a chemat pe Petru şi, pentru că era supărat din cauza neîndeplinirii poruncii sale, l-a lovit pe Petru peste obraz, îmbrâncindu-l în aşa fel încât acesta a căzut peste prag, apoi i-a strigat: „Treci afară, trântorule!“ Iar duhovnicului i s-a adus la cunoştinţă această faptă nesăbuită. Aceste împrejurări au constituit îndemnul pentru plecarea lui Petru din obşte. Însă principala cauză a plecării a fost, desigur, alta. Petru nu a întâlnit aici acea îndrumare de stareţ experimentat, la care atât de mult s-a gândit şi pe care şi-a dorit-o cu ardoare. Rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, într-o noapte, Petru a părăsit această obşte care, în curând, a fost dezorganizată de către îndrumătorul nepriceput. A trecut Niprul şi s-a îndreptat spre Ucraina pentru a căuta o altă mânăstire. Astfel a ajuns la mânăstirea Sfântului Nicolae de pe malul râului Tiasmin. Aici era conducător tot Nichifor, de care Petru a ascultat înainte. Acesta l-a primit bucuros şi i-a dat ca ascultare să slujească la trapeză. Iar când a început postul Adormirii Maicii Domnului, la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, egumenul l-a tuns pe Petru ca rasofor cu numele de Platon; pe atunci avea nouăsprezece ani. Călugărul începător se ostenea cu sârguinţă. Cu mare râvnă îşi îndeplinea ascultarea la trapeză, iar când era nevoie ajuta şi la bucătărie. Pravila sa de rugăciuni nu numai că o îndeplinea cu râvnă, ci se ruga şi în timpul nopţilor. Însă nici în această obşte nu i-a fost dat lui Platon să vieţuiască mult timp. În Ucraina a început prigonirea Ortodoxiei de către uniţii cu Roma. De acest lucru a fost atinsă şi obştea mănăstirii. Pentru că biserica a fost închisă mai mult de două luni, fraţii au început să se împrăştie care încotro. Câţiva au mers în Kiev şi tot acolo a mers şi Platon. În sinea lui exista deja gândul de a merge în Moldova, însă din cauza fricii de prigonitori nu a luat o hotărâre. În Kiev tânărul s-a stabilit la Lavra şi s-a ocupat de tipografie împreună cu ieromonahul Macarie. Aici el a învăţat să graveze icoane pe metal. Tot aici a primit şi vestea despre mama sa de la văduva fratelui său, Ioan. Vestea despre mama sa iubită, care l-a părăsit cu voia lui Dumnezeu, i-a mişcat inima şi l-a liniştit. Apoi s-a dedicat cu totul vieţii de călugăr. În setea de a face fapte, Platon adesea vizita peşterile Lavrei. Cu lacrimi din dragoste şi înduioşare atingea moaştele făcătorilor de minuni din Pecerska, cu ardoare le cerea ajutor şi învăţături pentru lucrarea mântuirii. El ardea de dorinţa de a duce o viaţă pustnicească sub o îndrumare aleasă a unui stareţ, atât în viaţa cât şi în lupta duhovnicească. Pentru că nu a găsit acest lucru în Rusia, tânărul s-a gândit să îl caute aici. În scurt timp s-a întâlnit cu doi călugări experimentaţi. Aceşti călugări se întâlniseră ca să meargă în Moldo-Vlahia. Platon i-a rugat să îl ia şi pe el cu ei şi astfel a părăsit Kievul. Trecând prin Ucraina şi Moldova cei trei au ajuns în Valahia şi au sosit la obştea Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Aici Platon a găsit ceea ce căuta: nevoitori înflăcăraţi, după care atât a tânjit sufletul său şi de la care a învăţat foarte mult. Îndrumătorul acestei mânăstiri era ieromonahul Dimitrie, care i-a primit cu dragoste pe cei trei călugări. Schimnicul acestei obşti, ieroschimonahul Mihail, se afla în acel timp în Ucraina cu treburi mănăstireşti. Însă în scurt timp a sosit de la Schitul Poiana Mărului bătrânul schimonah Vasile. Acesta a trăit mult timp în Rusia în Munţii Mosin şi în alte pustiuri. Datorită râvnei sale în ascultarea faţă de Dumnezeu se asemăna foarte mult cu marii nevoitori. Schimonahul Vasile trecuse în Moldo-Vlahia împreună cu ucenicul său, ieromonahul Mihail. El se bucura aici de o mare popularitate, datorită experienţei sale duhovniceşti, cunoştinţelor şi înţelegerii scrierilor Sfinţilor Părinţi. Schimonahul Vasile a petrecut câteva zile în schitul Sfântului Nicolae şi nu puţin a vorbit spre folosul fraţilor. Platon a fost profund mişcat de cuvântările bătrânului înţelept şi, înduioşat, i-a mulţumit lui Dumnezeu din toată inima pentru că l-a învrednicit să vadă un aşa bărbat cucernic. Schimonahul Vasile a îndreptat deosebită atenţie către Platon şi l-a chemat la schitul Poiana Mărului. Însă Platon se temea ca acolo să nu-l hirotonească preot şi de aceea a refuzat să meargă în acel schit. În scurt timp s-a întors din Ucraina şi stareţul Mihail, care a fost întâmpinat cu bucurie de toţi fraţii chiar de pe drum, înainte de a intra în mănăstire. Chilia părintelui Platon se afla nu departe de schit, lângă apă, iar biserica schitului o putea vedea din chilie. Despre râvna cu care îşi lucra mântuirea în acest timp părintele Platon şi despre profunzimea cu care se dedica împlinirii pravilei vieţii călugăreşti ne grăieşte următoarea întâmplare: într-o zi de duminică, părintele Platon nu a auzit chemarea la utrenie şi a pierdut începutul ei. Când s-a trezit şi a mers la biserică, utrenia era în desfăşurare, se citise evanghelia, începuseră rugăciunile. Platon s-a ruşinat pentru că a întârziat, s-a întors şi s-a aşezat sub un copac începând cu durere să îşi plângă abaterea. S-a terminat liturghia şi călugării s-au adunat la trapeză, însă Platon nu era printre ei. Schimnicul Mihail, care îl iubea pe tânăr, a observat absenţa sa, i-a rugat pe călugări să aştepte şi l-a trimis pe ucenicul său, Atanasie, scriitor de cărţi duhovniceşti, să-l caute pe Platon. Cu greu l-a găsit Atanasie pe părintele Platon şi l-a convins să intre în schit unde toţi îl aşteptau. Când părintele Platon a revenit în schit şi i-a văzut pe stareţ şi pe ceilalţi stând la masă, s-a tulburat şi mai mult şi, căzând la pământ, le-a cerut iertare cu lacrimi fierbinţi. Schimnicul, egumenul şi fraţii l-au ridicat de la pământ şi, mângâindu-l, l-au întrebat despre cauza acestei mari dureri. Părintele Platon nu putea să vorbească din cauza lacrimilor. Când părintele Atanasie a lămurit pricina lacrimilor tânărului, toată obştea a răsuflat uşurată şi s-a liniştit. Consolându-l şi luându-l cu ei în trapeză, au început cu toţii să mănânce, însă părintele Platon nu putea să guste nimic şi abia după masă a mâncat puţin. Iar în timp ce el se afla în trapeză, schimnicul discuta cu ucenicii şi îi îndemna la rugăciune ca să dobândească şi ei asemenea dor înfocat după Dumnezeu, precum avea tânărul Platon. După aceasta schimnicul l-a iubit şi mai mult pe tânăr. Iar acesta stătea lângă picioarele lui şi asculta cu mintea şi cu inima cuvântările minunatului schimnic. După un oarecare timp, la schimnicul Mihail a sosit în vizită schimnicul Onufrie din schitul Cârcul, un om al vieţii duhovniceşti. După dorinţa schimnicului Mihail el a discutat cu toţi fraţii despre mântuire şi în timpul discuţiei a făcut referire la schitul său. El a vorbit despre minunăţiile aşezământului şi despre frumuseţea singurătăţii. Cuvintele schimnicului au deşteptat în părintele Platon dorinţa de a vieţui acolo. Schimnicul Mihail cu dragă inimă i-a dat voie ucenicului să plece. Acesta, mulţumindu-i adânc învăţătorului său şi părintelui stareţ, a luat binecuvântarea lor şi s-a îndreptat împreună cu părintele Onufrie către schitul Cârcul.
Trei zile au mers părintele Onufrie şi părintele Platon prin păduri întinse, câmpuri minunate şi munţi înalţi până au ajuns la schit unde, stareţul, ieromonahul Teodosie, l-a primit pe Platon cu multă dragoste. În următoarele zile stareţul i-a dat părintelui Platon o chilie, iar el a început să vieţuiască în singurătate desăvârşită. Acest schit era pustnicesc. Aici, după regula sfântă, fraţii se adunau numai în zilele de duminică şi sărbătoare. Împreună săvârşeau pravila rugăciunilor de dimineaţă, ascultau liturghia dumnezeiască şi tot împreună luau masa. După masă, până la vecernie, îşi petreceau timpul în convorbiri duhovniceşti. Îşi împărtăşeau necazurile şi experienţele, se rugau unul pentru celălalt, iar după vecernie se răspândeau din nou la chiliile lor pentru a vieţui în singurătate şi în linişte deplină. Părintele Platon a trăit aici în chip cuvios. Singur în chilie se dedica rugăciunilor, citirii cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, era atent la sine şi îşi concentra puterile sufleteşti. Îşi simţea neputinţele şi îşi amintea de Înfricoşătoarea Judecată şi de chinurile veşnice pregătite păcătoşilor. Vărsa lacrimi de pocăinţă şi trăia împăcat în sufletul său. În ceasurile de odihnă se ocupa cu lucrul mâinilor, confecţionând linguri de lemn. Schimnicul Onufrie trăia pe vârful muntelui, la un ceas de mers de la schit. Din munte până la chilia pustnicului se deschideau într-o minunată privelişte împrejurimile, dealurile şi văile cu păduri bogate, iar la poalele muntelui curgea un izvor de apă limpede. Schimnicul trăia în rugăciune, lectură, psalmodiere şi lucrul mâinilor. Acelora care veneau la el pentru sfat, schimnicul le era un povăţuitor adevărat. El îi învăţa cu multă răbdare, vorbindu-le despre patimile sufleteşti şi trupeşti, despre lupta neobosită a gândurilor cu diavolii, despre atacurile lor neînţelese de la care nu exista izbăvire decât în Hristos Mântuitorul. Către acest schimnic se îndrepta şi părintele Platon care trăia la schitul Cârcul ca să primească sfaturi şi învăţături. Cu evlavie primea sfaturile schimnicului şi se dedica rugăciunii cu mai multă ardoare, adesea rugându-se întins pe pământ şi cu lacrimi. Trei ani a vieţuit părintele Platon în schiturile moldoveneşti; aici el a vizitat pe toţi călugării îmbunătăţiţi. De la fiecare în parte şi, în acelaşi timp, de la toţi laolaltă, din ordinea vieţii lor de obşte a luat pentru sine multe pilde mântuitoare, împlinind el însuşi toate nevoinţele ascetice. A ajuns la o aşa măsură, încât marii schimnici Vasile, Mihail şi Onufrie l-au numit „schimnicul cel tânăr“. Pe atunci, părintele Platon avea 24 de ani. Întreaga lui fiinţă era plină de dragostea lui Dumnezeu care începuse să licărească în el încă din copilărie prin citirea cărţilor sfinte. În scurt timp, părintele Platon a hotărât să meargă la Muntele Athos, deoarece a auzit că schimnicii au de gând să-l oblige să se hirotonească. El s-a speriat de acest lucru pentru că, din smerenie, se considera nevrednic. Schimnicii Vasile, Mihail şi Onufrie nu au vrut să se despartă de el cu nici un chip şi l-au înduplecat să rămână cu ei. Le era foarte greu să se lipsească de un astfel de nevoitor. În cele din urmă, văzând dorinţa lui puternică şi recunoscând în aceasta voia lui Dumnezeu, cei trei schimnici – învăţători s-au rugat cu râvnă şi i-au dat părintelui Platon binecuvântare pentru drum. Acesta şi-a găsit un tovarăş de drum, pe ieromonahul Trifon şi, după multe şi grele încercări, au ajuns la Sfântul Munte. Platon s-a nevoit la Athos precum făcuse şi în mănăstirile ruseşti. Se afla acum pe piscul nevoinţelor şi putea cunoaşte diferite reguli de vieţuire, ceea ce nu aflase în schiturile moldoveneşti. Însă şi Athosul trecea printr-o perioadă de declin, iar părintele Platon nu a reuşit imediat să atingă tezaurul către care tânjea – scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi. Când Platon şi Trifon au pătruns în Sfântul Munte, înainte de toate au intrat în Lavra cuviosului Atanasie, unde s-au şi odihnit. Apoi au mers către călugării slavi, care vieţuiau în mănăstirea Pantocrator. Aici ieromonahul Trifon a răcit, s-a îmbolnăvit greu şi după patru zile a murit.
Părintele Platon s-a stabilit într-o chilie care se numea Coparis. Vizitându-i pe călugări, şi-a căutat un părinte duhovnic îndrumător, însă nu a găsit şi a trăit în singurătate, ducându-şi viaţa în nevoinţe şi mai mari decât în Valahia. Foarte greu era războiul său cu diavolii şi, în mod deosebit, cu tristeţea sufletului. Ţinea post aspru şi mânca seara hrană uscată cu apă, dar numai în afara sărbătorilor, zilelor de duminică şi sâmbătă. Nevoinţa lui era aşa de mare, încât nu avea nici cămaşă; avea numai sutană, toată numai petice. Uşile chiliei sale niciodată nu se închideau şi nimic nu avea la el în afară de icoane şi cărţi, pe care cu greu le-a găsit şi pe care le-a luat de la călugării bulgari. Pe acestea el le studia şi le citea cu o deosebită atenţie. Cu ele şi-a început reînnoirea vieţii duhovniceşti. Aşa a trăit părintele Platon trei ani şi jumătate. În acel timp a vizitat Sfântul Munte schimnicul Vasile, învăţătorul lui Platon, care l-a şi călugărit şi l-a numit Paisie. Avea atunci 28 de ani. Schimnicul a discutat mult cu Paisie şi i-a explicat învăţătura vechilor asceţi despre cele trei tipuri de viaţă monahală. După ce a stat câtva timp la Athos, părintele Vasile s-a întors la obştea sa din Valahia. La trei luni după plecarea lui a sosit din Valahia la Sfântul Munte tânărul călugăr moldovean, Visarion. El a vizitat părinţii atoniţi şi şi-a căutat un îndrumător, dar nu a găsit. Visarion a ajuns la cuviosul Paisie şi i-a destăinuit acestuia mâhnirea inimii sale. Şi l-a rugat să îl ia la el în ucenicie. Cei doi au discutat mult, iar cuviosul Paisie a refuzat de multe ori.
Trei zile l-a rugat Visarion cu lacrimi. Văzând o asemenea sârguinţă, cuviosul Paisie n-a mai rezistat şi l-a primit la el în tovărăşie, însă nu ca ucenic, ci ca frate. Şi au început să vieţuiască împreună, iar ca învăţători aveau cărţile Sfinţilor Părinţi. Plăcută era această viaţă în comun a lor. Se nevoiau serios spre mântuire, ajutându-se şi înţelegându-se unul pe celălalt. Însă nu mult timp s-au bucurat nevoitorii de liniştea lor deplină. Au petrecut împreună patru ani. Pentru că în Sfântul Munte s-a răspândit vestea despre cei doi nevoitori, la cuviosul Paisie au început să sosească mulţi călugări râvnitori şi să-l roage să-i primească la el în ucenicie. Cuviosul Paisie i-a refuzat patru ani întregi, însă după aceea i-a îngăduit lângă sine.
Rugătorii erau atât de sârguincioşi, încât tot timpul cereau să fie primiţi în ucenicie, iar părintele Visarion, călugăr inimos, a început să insiste pentru ei la cuviosul Paisie. Atunci acesta a primit treptat opt ucenici în tovărăşie şi i-a instalat în două chilii. Curând aceste două chilii au devenit neîncăpătoare şi stareţul a dobândit chilia Sfântului Constantin de lângă biserică. Cu cei opt fraţi moldoveni s-au unit încă patru călugări ruşi. În biserică au început să facă slujbă şi în limba slavă şi în limba română. Având nevoie de preoţi, întreaga obşte a început să îl roage pe stareţ să primească cinul preoţesc. Însă el nu a vrut nici măcar să audă. Fraţii au continuat şi au insistat, spunându-i că el, ca stareţ al lor, trebuie să fie şi duhovnic. I-au explicat şi faptul că, dacă el nu este de acord cu ei, neavând duhovnic priceput, se pot prăpădi şi atunci vina va fi a lui. Călugării mai în vârstă şi mai experimentaţi din Sfântul Munte l-au convins să primească cinul preoţesc pentru folosul fraţilor. Cu lacrimi a acceptat stareţul să le îndeplinească dorinţele şi a fost hirotonit ieromonah şi a devenit duhovnicul fraţilor.
Mare a fost bucuria în grădina lui duhovniceasă! Chilia Sfântului Constantin a devenit neîncăpătoare şi cuviosul Paisie a cumpărat pentru mănăstirea Pantocrator vechea chilie a Sfântului Prooroc Ilie şi a refăcut schitul Sfântului Ilie. Călugării au construit aici biserică, trapeză, brutărie, arhondaric şi şaisprezece chilii. Stareţul şi-a propus ca obştea să nu se mărească şi să nu aibă mai mult de cincizeci de oameni, de aceea a construit doar şaisprezece chilii, una la câte trei. Spre slava lui Dumnezeu, călugării s-au adunat cu bucurie în noul lor aşezământ. Viaţa lor curgea armonios, însă greutăţile stareţului s-au înmulţit şi mai mult. Mulţi dintre fraţii de la Sfântul Munte şi chiar nou veniţi, văzând o asemenea viaţă cuvioasă în obştea lui Paisie, cu insistenţă l-au rugat pe stareţ să-i primească şi pe ei în aşezământul său. Stareţul a fost nevoit să-i primească. Chilii pentru aceşti ucenici nu existau, însă ei şi-au făcut chiliuţe în zidul de piatră de sub primele chilii, pentru câte doi sau trei. Se nevoiau împreună. Stareţul, ziua făcea linguri, iar noaptea, pentru că nu dormea mai mult de trei ore, traducea cărţile Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba slavă şi corecta textele ruseşti vechi. De la unul dintre fraţii săi, Macarie, el a învăţat nu numai limba neogreacă vorbită, ci şi limba greacă veche a cărţilor. În afară de obştea schitului, mulţi călugări ai altor mănăstiri de la muntele Athos erau fiii duhovniceşti ai cuviosului. Chiar şi Prea Fericitul Patriarh Serafim, care trăia în mănăstirea Pantocrator, adesea îl vizita pe stareţ pentru sfaturi duhovniceşti, venind când pe jos, când pe măgăruş. Nu o dată Patriarhul şi cei mai bătrâni călugări din mănăstirea Pantocrator l-au invitat pe stareţ să slujească dumnezeiasca Liturghie şi când acesta slujea erau mişcaţi duhovniceşte. Stareţul slujea întotdeauna cu adâncă smerenie, evlavie şi lacrimi. Slujirea lui atât de mult îi înduioşa pe toţi încât o parte din călugări, datorită abundenţei de sentimente şi lacrimi, nu puteau să stea până la sfârşitul slujbei şi ieşeau din biserică mai devreme ca să se liniştească. Plângeau aproape toţi; plângea stareţul şi patriarhul din preaplinul inimii rostea: „Slavă lui Dumnezeu! Slavă lui Dumnezeu!“. Pe Sfântul Munte s-a răspândit mult faima stareţului Paisie; ea atrăgea dragostea multora pentru el, dar şi invidia unora. În acel timp se afla la sfântul munte un monah moldovean de vârstă înaintată, Atanasie. El îl invidia pe cuviosul Paisie şi a început să-l clevetească, însă nu a reuşit să-l învinuiască de erezie şi a hulit rugăciunea minţii (a lui Iisus), pe care o răspândea stareţul. El i-a adus învinuiri şi, plin de răutate, nu a mai rezistat şi i-a scris stareţului o scrisoare. În această scrisoare, care începea pe un ton cuvios de sfat prietenesc, el şi-a revărsat toată răutatea.
Cuviosul Paisie, primind scrisoarea, a citit-o duhovnicului său. Apoi, împreună cu el, a mers la stareţii nevoitori atoniţi, care au văzut acesta scrisoare şi s-au mâhnit din cauza conţinutului ei. Datorită îndemnului tuturor stareţilor, cuviosul Paisie i-a scris lui Atanasie moldoveanul un răspuns în paisprezece capitole, unde a dezminţit toate învinuirile. După ce a primit acest răspuns şi l-a citit Atanasie şi-a dat seama de greşeala sa şi a regretat adânc fapta lui şi l-a rugat pe Paisie să-l ierte. Acesta l-a primit pe Atanasie cu dragoste şi bucurie şi mai târziu, după o discuţie duhovnicească cu stareţul, Atanasie s-a înapoiat împăcat. Obştea cuviosului s-a înmulţit tot mai mult şi aşezământul a devenit neîncăpător. După sfatul călugărilor atoniţi, Paisie a mutat jumătate din fraţi în mănăstirea părăsită a lui Simon Petru, însă turcii l-au forţat să plece de acolo. Ei au luat de la el şapte sute de lei ca plată pentru această mănăstire şi au mai vrut să ia, de aceea stareţul a trăit aici numai trei luni. Acest eveniment a constituit îndemnul care i-a determinat pe cuviosul Paisie şi ucenicii săi să părăsească Sfântul Munte şi să meargă în Moldo-Vlahia. Aflând despre această intenţie a stareţului, călugării atoniţi l-au rugat adânc să nu îi părăsească. Însă când au văzut greutăţile pe care le-a îndurat obştea lui Paisie, nu au putut să nu fie de acord cu argumentele stareţului şi, luându-şi rămas bun cu lacrimi în ochi, s-au despărţit în pace de el şi de ucenicii lui. Greu i-a fost şi stareţului să părăsească Sfântul Munte Athos, mai ales pe prietenul său, fericitul patriarh Serafim. Sfinţitul părinte, cu lacrimi, i-a dat prietenului său binecuvântare şi cu adâncă tristeţe s-a înapoiat la chilia sa.
Multe îl legau pe părintele Paisie de Athos – nu numai ataşamentul faţă de locuri, dar şi prietenia duhovnicească pe care o purta multor cuvioşi, plus acele nevoinţe pe care le-a început. Odată cu primirea părintelui Visarion, pentru cuviosul Paisie a început perioada slujirii monahale adevărate şi avea intenţia de a reînnoi totul. Această perioadă, de la venirea părintelui Visarion şi până la plecarea din Athos, a fost, de fapt, perioada alcătuirii primei obşti de călugări. Iar perioada vieţuirii în Moldo-Vlahia a fost cea în care stareţul vedea cu proprii săi ochi deschizându-se în toată splendoarea ei experienţa lui duhovnicească. Şi mai vedea cum lumina lavrei de la Neamţ a început să strălucească în toată Rusia.
Faptul că stareţul s-a mutat în Moldova şi nu în Rusia se explică uşor. Cuviosul Paisie iubea profund Rusia şi deseori se semna „născut în Poltava“, dar ca să treacă în Rusia ar fi însemnat pentru el să piardă tot ce a dobândit. Pe atunci, vremurile în Rusia erau sumbre (conflictul între Ecaterina I şi Ecaterina a II-a). Despre cum s-au reflectat în mănăstiri ne vorbesc prin vieţile lor primii ocârmuitori ai Sarovului, Ioan şi Efrem. Domnia Ecaterinei a II-a a fost marcată de distrugerea unor mănăstirilor de către stat, dăunând astfel multor mănăstiri adevărate. Moldova, însă, era liberă din punct de vedere al presiunii statului privind ruinarea şi închiderea mănăstirilor. Iar acele nenorociri prin care a trecut aici cuviosul Paisie nici nu se puteau compara cu cele care l-ar fi întâmpinat în Rusia. De aceea el, fiind înţelept, a ales un loc în afara Rusiei. Minunat a fost faptul că nici mitropoliţii Platon şi Gavriil, nici alţi ierarhi din acea perioadă, care îi arătau stareţului dragoste, nu l-au chemat în Rusia. Aşadar călugării au umplut două corăbii şi au plecat. Numărul fraţilor în obştea lui Paisie crescuse în ultimul timp până la şaizeci şi patru. Într-o corabie a intrat stareţul Paisie împreună cu ucenicii ruşi, iar în cealaltă s-au aşezat călugării moldoveni împreună cu părintele Visarion. Monahii au navigat cu bine în călătoria lor de la Sfântul Munte la Ţarigrad şi de la Ţarigrad la Galaţi, unde au ieşit pe uscat. În Valahia au trăit pentru o vreme în schitul Vărzăreşti.
La Iaşi stareţul a primit binecuvântare de la mitropolitul Gavriil şi a fost primit cu dragoste de către voievodul Grigorie Calimachi. Mitropolitul le-a dat stareţului şi ucenicilor săi mănăstirea Dragomirna cu biserica având ca hram Pogorârea Sfântului Duh, iar voievodul cărturar a scutit mănăstirea şi proprietăţile ei de dările către domnie.
Mitropolitul i-a scris episcopului Rădăuţilor, în administrarea căruia se afla obştea şi l-a rugat să cerceteze cât mai des obştea cuviosului Paisie cu dragoste şi cu stima cuvenită. Văzând o aşa primire, cuviosul Paisie i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru căile Sale de nepătruns şi pentru că i-a umplut sufletul de pace, aplecându-Se cu iubire şi milostivire asupra lui, păcătosului. Când stareţul şi-a instalat obştea, a venit în vizită de la Poiana Mărului ieromonahul Alexie. Acest lucru l-a umplut de încântare pe stareţ. Părintele Alexie fusese prieten cu Paisie încă de la şcoala din Kiev şi ucenicul aceluiaşi stareţ Vasile. După dorinţa cuviosului Paisie, părintele Alexie l-a îmbrăcat pe acesta în schimă, lăsându-i acelaşi nume. După Paşti, Alexie, fiind însoţit de stareţ şi de toţi fraţii, s-a întors în obştea sa, unde a devenit stareţ (după Vasile şi Teodosie). Acolo stareţul Paisie a început să organizeze obştea. A instaurat şi aici o puternică viaţă de obşte, dând el însuşi exemplu celorlalţi fraţi. Trapeza obştii, încălţămintea şi veşmintele date de stareţ, ascultarea la muncile comune, tăcerea, rugăciunea lui Iisus rostită în chilii, citirea scrierilor asceţilor şi mărturisirea zilnică a gândurilor – iată care erau fundamentele pe care s-a dezvoltat şi a curs viaţa obştii părintelui Paisie.
Stareţul era foarte atent la tot şi mai mult decât orice se îngrijea de liniştea obştii; de aceea, celor care se certau, până nu se împăcau, nu le îngăduia nici chiar să păşească peste pragul bisericii şi nici să citească rugăciuni. La ascultări în afara obştii stareţul îi numea numai pe aceia care nu dădeau frâu liber ispitei. Într-un asemenea concurs de împrejurări, în care, datorită câştigului exterior era inevitabilă încălcarea unui vot monahal, stareţul sacrifica câştigul tocmai pentru ca să fie respectate poruncile. Pe fraţii bolnavi cuviosul îi încredinţa în mod deosebit în grija fratelui Gonorie – un om care cunoştea medicina şi care era luminat la minte şi milos. Lui i se acorda o aşa mare încredere, încât putea să ia din chilia stareţului atâţia bani câţi erau necesari pentru treburi. Părintele Gonorie a trăit la cuviosul Paisie doar un singur an.
Stareţul, în tot timpul care îi rămânea în afara rugăciunilor şi ascultării în obşte făcea traduceri din scrierile greceşti ale sfinţilor asceţi din vechime, cu ajutorul părintelui Macarie, al părintelui Ilarion şi al altor câţiva călugări. Începând încă din postul Crăciunului şi până în săptămâna lui Lazăr, în afara zilelor de duminică şi sărbători, stareţul citea în fiecare seară la trapeză învăţături din traducerile făcute de el din operele sfântului Vasile cel Mare, ale Sfântului Ioan Scărarul, ale Avvei Dorotei, ale Sfântului Teodor Studitul, ale Sfântului Simeon Noul Teolog şi ale altora. Într-o zi citirea se făcea în ruseşte, iar în altă zi în româneşte. Când se citea în ruseşte, se făcea şi pavecerniţa tot în ruseşte. Textele pe care le citea stareţul erau însoţite de tâlcuiri. Tuturor fraţilor, care veneau la el pentru sfaturi şi mângâieri în necazuri, stareţul le dădea poveţe de folos cu dragoste. Tot cu dragoste îi lămurea şi pe cei care erau vinovaţi. Cuviosul Paisie era aspru numai cu cei răuvoitori şi chiar şi cu aceia numai până ce apăreau primele semne ale căinţei. Numai pentru că el însuşi era fără patimi, simţea milă pentru fiecare, iar uşile chiliei sale erau deschise de dimineaţă până la ora nouă seara. Viaţa călugărilor curgea în pace. Mulţi dintre ei au atins treapta înaltă a perfecţiunii. Curgerea liniştită a vieţii lor a fost tulburată de o adâncă întristare: moartea prietenului său duhovnicesc, părintele Visarion. Jelind adânc această despărţire, stareţul a stabilit pentru prietenul său o zi anuală de pomenire pentru a-i păstra amintirea în mijlocul obştii. După războiul ruso-turc, când o parte din teritoriul Moldovei a fost cedată Austriei, stareţul, din cauza uneltirilor provocate de catolici a fost nevoit să părăsească Dragomirna. A primit de la ocârmuitorul Mănăstirii Secu invitaţia de a se stabili în obştea acestuia. Domnitorul moldovean Grigore Ghica şi mitropolitul i-au permis cu dragă inimă stareţului şi obştii sale să se stabilească la Secu. În acea vreme numărul tuturor ucenicilor stareţului ajunsese la trei sute cincizeci. Părintele Paisie, după ce s-a rugat cu lacrimi în biserică, a părăsit mănăstirea care îi era atât de dragă şi a plecat la Secu. Mănăstirea Secu se afla într-un defileu îngust, cu un izvor care din cauza ploii adesea se revărsa cu putere. Calea de acces în mănăstire nu era prea uşoară, însă aşezământul era foarte potrivit pentru fraţi. Cu toate acestea, în scurt timp s-a adeverit că Secu este neîncăpătoare pentru o asemenea obşte şi stareţul s-a hotărât să-l roage pe prinţul Constantin Morzzi să-i dea o altă mănăstire. Prinţul a fost bucuros să-l poată servi pe respectabilul stareţ şi i-a trimis un om învăţat care să-l ajute pe stareţ să se stabilească la mănăstirea Neamţ. Obştea de la Neamţ, aflând despre intenţia prinţului a mers la stareţ şi l-a rugat să nu o deranjeze. Stareţul însuşi se cam temea să se mute acolo, deoarece n-ar fi vrut să încalce rânduiala vieţii de obşte realizate de el oarecum diferită de viaţa obştii monahale din mănăstirea Neamţ. I-a scris prinţului o scrisoare în care l-a rugat să-şi schimbe hotărârea de a-l trimite la Neamţ. Această scrisoare a trimis-o prin duhovnicul călugărilor moldoveni din obştea sa, Irinarh, care cunoştea limba greacă. Împreună cu acesta a mai trimis un alt frate. Mesagerii i-au dus prinţului scrisoarea şi i-au tâlcuit-o literal. Însă prinţul a întărit în continuare prima sa dispoziţie; i-a scris stareţului o nouă scrisoare, pe care a întărit-o cu semnătura sa şi cu ştampila şi la care a adăugat următoarele cuvinte: „Să faci ascultare şi să mergi la Neamţ fără să te împotriveşti“.
După ce a primit răspunsul prinţului, stareţul, din cauza tânguirii s-a îmbolnăvit. Fraţii mai în vârstă s-au adunat în jurul său şi prin voinţă comună s-a hotărât ca voia prinţului să fie îndeplinită. La obştea Neamţului s-a trimis o scrisoare princiară, iar în seara prohodului Adormirii Maicii Domnului, în anul 1779, părintele Paisie a ajuns la Neamţ, care se afla la două ore de drum de mănăstirea Secu. La Secu el a lăsat o parte din fraţi sub îndrumarea duhovnicului Ilarion. Stareţul era destul de bătrân şi vlăguit şi a mers într-o teleguţă uşoară, iar fraţii pe lângă el, înconjurându-l. În biserică, cuviosul Paisie a fost întâmpinat cu cântarea „Cuvine-se cu adevărat“, şi rugându-se cu lacrimi, s-a apropiat de icoana făcătoare de minuni a Preacuratei, rugând-o pe Maica Domnului să-l păzească şi să-l ajute. În ziua Adormirii Maicii Domnului, după liturghie, stareţul i-a primit la el pe începătorii vechii obşti de la Neamţ şi i-a liniştit cu făgăduinţa că îi va respecta până la moarte. El primea tot ceea ce i se oferea în mănăstire, însă nu avea nevoie de multe lucruri. Schimnicii, de obicei, erau împăcaţi în sine şi au trăit în mănăstire amintindu-şi până la moarte de părintele Paisie. După ce primeau marea schimă, îşi încheiau viaţa în chip cuvios. O parte din obştea Neamţului a plecat din mănăstire, însă cea mai mare parte a rămas şi în scurt timp s-a unit desăvârşit cu noii veniţi. Stareţul a descris totul prinţului, care îi era foarte apropiat şi care a promis mănăstirii ajutorul său permanent. Prin mijloacele materiale acordate de prinţ, cuviosul Paisie a organizat întreaga mănăstire şi a construit special un corp de chilii pentru călugării din alte mănăstiri, care vizitau temporar mănăstirea Neamţ.
Faţă de cei bolnavi stareţul avea o grijă deosebită. Părintele Gonorie a administrat spitalul, în care a acordat o atenţie deosebită curăţeniei mediului şi mai ales bolnavilor. Datorită acestui spital cu chilii pentru bolnavi, încet, încet s-a construit şi un arhondaric unde poposeau călugări străini şi mireni, handicapaţi fizic şi psihic, iar câţiva dintre ei au şi murit aici. Iar celor săraci le dădeau pentru drum hrană, încălţăminte şi îmbrăcăminte. Numărul fraţilor de la Neamţ a crescut până la patru sute în timp ce la Secu erau în jur de o sută. Stareţul singur administra mănăstirile din jur şi schiturile care s-au înfiinţat pe lângă acestea. La Secu el mergea o dată pe an pentru nouă zile. Aici slujea în biserică la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul şi cu cei care îi cereau sfatul vorbea în duhul dragostei. Chiar şi celor bolnavi le trimitea cuvinte de folos prin ucenicul său, părintele Dositei, care era pentru ei un duhovnic sârguincios şi mângâietor. Cuviosul Paisie a trimis câţiva fraţi de la Neamţ la Secu, iar de la Secu a adus câţiva la Neamţ. Această legătură strânsă şi ocârmuire desăvârşită a stareţului privind întreaga obşte nu au putut fi întrerupte. Însăşi personalitatea stareţului îi influenţa puternic pe toţi şi prin prezenţa lui îi îndemna la fapte. El era plin de darurile binecuvântate ale Sfântului Duh: înţelepciunea şi ştiinţa, povăţuirea şi întărirea, ocârmuirea şi evlavia. Astfel era împodobit duhul stareţului lui Dumnezeu. Fiind plin de o mare dragoste pentru cei apropiaţi, era cât se poate de liniştit şi paşnic, blând, îndelung răbdător şi curat ca un copil.
Felul smerit al părintelui Paisie răspândea înţelepciune adevărată şi chiar faţa stareţului strălucea de slava cerească. Privirii sale curate i se descopereau taine. El a văzut dinainte moartea voievodului binefăcător Grigore Ghica. Adesea a văzut în vis o sabie agăţată de un fir de păr deasupra capului voievodului; în scurt timp acesta a fost torturat şi omorât de sultanul turc.
Pe doi călugări nepăsători stareţul i-a rugat cu lacrimi să-şi îndrepte vieţile, însă aceştia nu l-au ascultat. Iată că, nu după mult timp, unul s-a înecat, iar celălalt a murit pe drum. Datorită rugăciunilor sale fierbinţi, în acel timp, s-au săvârşit multe minuni la icoana Maicii Domnului. Întreaga viaţă a stareţului a fost închinată slujirii monahale. Încă de la intrarea în mănăstire şi până când l-a primit în obştea sa pe părintele Visarion, stareţul a mers pe un drum plin de experienţe în viaţa monahală; iar în timpul care a urmat şi până la sfârşitul vieţii sale a slujit monahismului ca un stareţ priceput. Marele său merit a constat în faptul că, prin propriul exemplu şi prin exemplul obştii sale a reinstaurat acele principii vechi de viaţă monahală, pe baza cărora monahismul a înflorit, însă datorită ignoranţei decăzuseră din ce în ce mai mult. Aceste principii sunt: rugăciunea lui Iisus şi întreg canonul de rugăciuni, învăţăturile duhovniceşti ale părinţilor asceţi, viaţa de obşte, îndrumarea de către stareţ a începătorilor, mărturisirea gândurilor. Pe aceste temelii a şi fost organizată obştea părintelui Paisie care avea câteva sute de oameni. Prin exemplul său personal şi ocârmuind de-a lungul multor ani această obşte, stareţul a ştiut să educe mulţimea călugărilor care şi-au însuşit profund duhul lui, iar după moartea lui au devenit restauratorii monahismului în întreaga Rusie.
Pomenind aceste fapte, nicidecum nu se epuizează marele merit al stareţului. El a săvârşit şi o altă faptă vrednică de pomenire: a alcătuit literatura operelor asceţilor în limba rusă, ceea ce constituie adevăratul izvor al trăirii monahale ruse. E adevărat că şi până la Paisie au fost traduse câteva opere mistice ale vechilor părinţi, dar aceste traduceri se găseau rar; apăreau ocazional şi, mai ales, erau neglijate în viaţa practică. Părintele Paisie a dedicat multă muncă, putere, sănătate, timp şi cheltuială acestor traduceri. De asemenea a învăţat limba greacă veche. Cât a trăit la Sfântul Munte a fost ocupat în mod special cu strângerea de manuscrise, iar în Moldova a început să traducă şi să aplice în viaţă învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Din traducerile stareţului s-au alcătuit cărţi de căpătâi pentru fiecare călugăr: „Dobroliubovi“ („Filocalia“), „Scara“ şi „Învăţăturile cuviosului Isaac Sirul“. Prin traducerile sale şi prin punerea în practică a învăţăturilor asceţilor, stareţul a reînnoit monahismul rus. Până la sfârşitul vieţii a tradus cărţile Sfinţilor Părinţi şi a călăuzit personal viaţa monahilor. Când ajungea la capătul puterilor, lucra stând pe pat, fiind înconjurat cu totul de cărţi, iar în timpul nopţii scria şi tot scria la lumina lumânării, fără să observe că, încetul cu încetul, se iveau zorile. Cu câteva zile înainte de moarte a recitit totul şi a corectat traducerile. Deşi era îndrumătorul monahilor, cuviosul Paisie, atunci când putea, slujea şi mirenilor. Hramul bisericii Lavrei Neamţului era Înălţarea Domnului. La acest praznic se organizau pelerinaje nu numai din Moldova şi Valahia, ci şi de pe tărâmul rusesc. Iar stareţul îi primea pe toţi credincioşii cu bunăvoinţă şi amabilitate; le mulţumea pentru osteneala depusă ca să viziteze mănăstirea şi fiecăruia îi slujea cu ospitalitate şi bucurie sufletească. În acele patru zile uşile chiliei sale erau deschise şi ziua şi noaptea.
Faima stareţului printre oamenii de rând a atras la mănăstire sute de credincioşi. Însă cu această reputaţie de sfânt, Paisie nu numai că nu se îngâmfa, ci, dimpotrivă, se smerea.
În timpul vieţii, stareţul s-a bucurat de o mare popularitate în Rusia Ortodoxă, atât printre categoriile cele mai înalte ale societăţii, cât şi în mijlocul oamenilor de rând. Mitropolitul Gavriil din Petersburg se afla în corespondenţă cu el şi a publicat „Dobrotoliubovi“. Arhiepiscopul Ambrozie Ecaterinoslavski, ocârmuitorul mitropoliei valahe, când a fost cu prinţul Potemkin la Iaşi, a poposit special patru zile la Lavra Neamţ, unde şi-a petrecut timpul în convorbiri cu stareţul, pe care l-a învrednicit cu rangul de arhimandrit spre slujirea mănăstirii sale (în anul 1790).
După ce şi-a îndeplinit marea sa misiune şi a ajuns la adânci bătrâneţi, stareţul s-a apropiat de sfârşitul său, însă înainte a zăcut bolnav patru zile. În ziua de duminică şi-a adunat puterile şi a mers la Dumnezeiasca Liturghie, unde s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. Devotaţii săi ucenici, Gonorie şi Martirie, l-au îngrijit şi, înainte de a muri, stareţul i-a chemat la sine pe duhovnicii obştii: pe rusul Sofronie şi pe moldoveanul Silvestru; le-a dat ultima binecuvântare şi, primind încă o dată Sfintele lui Hristos Taine, a adormit în pace în ziua de 15 noiembrie a anului 1794. Fiind jelit pretutindeni, stareţul Paisie a fost înmormântat în mănăstirea Neamţului, iar mormântul lui a devenit sfânt loc de pelerinaj pentru toţi creştinii ortodocşi.
B. Învăţăturile
Despre cele zece virtuţi
Prima virtute – credinţa, deoarece prin credinţă obţii tot ce doreşti – a spus Domnul. Datorită libertăţii, credinţa noastră ori se micşorează ori se măreşte.
A doua virtute – dragostea nefăţarnică pentru Dumnezeu şi oameni – prin dragoste se împlineşte legea şi se desăvârşeşte viaţa slujirii divine. Dragostea constă în predarea sufletului tău celuilalt şi în a nu face celuilalt ceea ce nu-ţi doreşti ţie.
A treia virtute – postul. Consider post a mânca puţin o dată pe zi. Încă nefiind sătul să te ridici de la masă.
A patra virtute – înfrânarea – mama şi unirea tuturor virtuţilor. Înfrânarea este uciderea păcatului, lepădarea de patimi, începutul vieţii duhovniceşti şi stăruinţa spre fericirea veşnică.
A cincea virtute – trezvia. Trezvia împreună cu meditaţia purifica mintea de gândurile împrăştiate, o face mai limpede şi o îndeamnă la rugăciune. Privegherea chibzuită veseleşte inima.
A şasea virtute – rugăciunea lui Iisus. Aceasta este lucrarea comună a oamenilor şi a îngerilor; prin această rugăciune oamenii se apropie imediat de vieţuirea îngerească. Rugăciunea este bucurie dumnezeiască.
A şaptea virtute – smerenia şi smerita înţelepciune. Smerenia inimii mântuieşte fără greutate pe omul bătrân, bolnav, sărac şi neînvăţat; datorită ei se iartă toate păcatele.
A opta virtute – tăcerea, ceea ce înseamnă despărţirea de tulburările şi grijile lumeşti sau tăcerea smerită în mijlocul mulţimii oamenilor. Cel care îşi înfrânează limba şi se abţine îşi va putea înfrâna întregul trup.
A noua virtute – nelipirea de lucruri şi desăvârşita sărăcie.
A zecea virtute – dreapta socoteală şi smerita cugetare despre fiecare lucru, deoarece fără acestea te duci către ce e rău şi nu ajungi să înfăptuieşti binele.
Fără aceste zece virtuţi arătate mai sus este imposibil să te mântuieşti.
Despre rugăciunea neîncetată a lui Iisus
Ce trebuie să facem pentru ca mintea să fie întotdeauna ocupată de Dumnezeu? Dacă nu dobândim următoarele trei virtuţi: iubirea către Dumnezeu şi oameni, înfrânarea şi rugăciunea lui Iisus, atunci nici mintea noastră nu va fi pe deplin ocupată cu Dumnezeu, deoarece iubirea potoleşte mânia, înfrânarea slăbeşte patima, iar rugăciunea eliberează mintea de gânduri şi alungă toată ura şi trufia: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă“.
Dacă cineva deprinde rugăciunea lui Iisus şi ea se uneşte cu inima, atunci va curge ca un izvor în fiecare loc, în orice lucrare, în orice vreme. Când se îndeplineşte cu sârguinţă un lucru urgent sau când gândurile chinuie cu putere mintea sau vine somnul, atunci trebuie să ne rugam cu râvnă şi cu voce tare pentru ca mintea să fie atentă la voce. Când mintea e liniştită şi eliberată de gânduri, atunci e posibil să ne rugăm în tăcere. Din rugăciunea rostită îndelung cu limba se naşte cea a minţii, iar din cea mintală se naşte rugăciunea inimii. Acesta este drumul rugăciunii – mai rapid spre mântuire decât prin intermediul psalmilor, canoanelor şi rugăciunilor obişnuite pentru cei învăţaţi. Ceea ce reprezintă bărbatul desăvârşit faţă de un novice, aceea înseamnă rugăciunea faţă de ştiinţa de carte. Această rugăciune are nevoie de trezvie, înfrânare, depărtare de oameni, lipsa tuturor grijilor şi tulburărilor, din care creşte şi se întăreşte rugăciunea adevărată şi neîncetată.
Cum să deosebim lucrarea lui Dumnezeu de lucrarea potrivnicului
Întrebare: De ce trebuie să cunoaştem voia lui Dumnezeu sau ispita vrăjmaşului şi de ce, când se întâmplă un lucru bun, care e îndoielnic, unul te îndeamnă să-l faci, iar altul, dimpotrivă, te împiedică să-l faci?
Răspuns: Duşmanul are deprinderea de a ascunde adevărul şi de a amesteca binele cu răul. Dar de ce trebuie să cunoaştem adevărul? Voia lui Dumnezeu în toate intenţiile noastre este bună, de încredere şi evidentă. Nu numai în lucrul nostru bun, ci şi în fărădelegile noastre Dumnezeu îndelung rabdă şi aşteaptă pocăinţa noastră. Dar de ce să cunoaştem lucrarea vrăjmaşului. De obicei vrăjmaşul ne împiedică şi ne îndepărtează de la lucrul bun. Totuşi, dacă în ceva, care pare a fi bun în exterior, mintea noastră se tulbură, alungă frica de Dumnezeu şi distruge liniştea astfel încât inima se îmbolnăveşte fără cauză, mintea care rătăceşte, ştie că aceasta este lucrarea potrivnicului şi atacul lui. Vrăjmaşul este ispititorul şi tulburătorul minţii în toate intenţiile noastre. Nici starea inimii noastre nu trebuie să o credem întru totul, ci chibzuind cu folos, vom vedea dacă există lipsă de bunăvoinţă. Când mintea noastră este legată de vrăjmaş prin gânduri şi tristeţe, atunci trebuie să renunţăm cu desăvârşire la orice gând şi judecată, deoarece noi nu vom cunoaşte adevărul până când mintea nu se va purifica prin rugăciune. Atunci gândurile, ca o apă tulbure se mişcă în minte sau ca un nor hoinăresc, iar sentimentele faţă de toate nu mai pot fi simţite. De aceea, dorind să cunoaştem adevărul, nu ne dedicăm unui timp lung de rugăciune fierbinte şi de lucruri folositoare. În timpul rugăciunii vrăjmaşul nu poate ascunde adevărul, astfel încât el nu mai are putere; aşa poţi verifica adevărata credinţă în ceea ce faci. Slavă Dumnezeului nostru în veci. Amin.
Despre patimi şi vicii dăunătoare şi despre naşterea unora din celelalte
Înaintea fiecărui păcat diavolii îl conduc pe om spre următoarele patimi: uitarea, mânia cumplită, care este răutatea neomenească şi neştiinţa, ca un întuneric dens. Aceste trei patimi preced fiecare păcat. Căci omul nici un păcat nu poate săvârşi înainte de a face rău prin uitare, mânie sau neştiinţă. Din acestea ia naştere nesimţirea sufletească, ceea ce înseamnă că mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi se umple de toate patimile. Înainte de toate se naşte necredinţa. Necredinţa dă naştere iubirii de sine care este şi începutul şi sfârşitul şi rădăcina şi sămânţa tuturor relelor; ea este iubirea iraţională faţă de propriul trup, când peste tot şi în toate lucrurile caută să-şi aleagă pentru sine ceva folositor. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste, milă şi renunţarea la voia proprie.
Iubirea de sine dă naştere egoismului şi iubirii de argint, lăcomiei pântecelui, care înseamnă rădăcina şi cauza fiecărui rău. Din acestea două: iubirea de sine şi iubirea de argint, pătrund în fiecare loc nefericirea şi cumplitele fărădelegi. Atât în rândul mirenilor, cât şi în rândul monahilor, iubirea de argint dă naştere mândriei, din cauza căreia diavolii au căzut din slava cerească.
Mândria dă naştere iubirii de slavă deşartă cu care s-a amăgit. Adam când şi-a dorit să fie ca Dumnezeu şi prin care a adus suferinţa şi blestemul pentru tot neamul omenesc. Iubirea de slavă deşartă dă naştere iubirii de plăceri datorită căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai.
Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecelui şi desfrânării. Desfrâul dă naştere mâniei care distruge căldura sufletească şi e dăunătoare pentru fiecare virtute.
Mânia dă putere pomenirii răului care duce la răcirea sufletului. Pomenirea răului dă naştere hulei răutăcioase la adresa fratelui. Hula dă naştere întristării premature ca o rugină care îl mănâncă pe om.
Întristarea dă naştere îndrăznelii nesăbuite. Îndrăzneala dă naştere trufiei care acţionează împotriva virtuţilor. Trufia dă naştere vorbăriei nemăsurate, iar vorbăria dă naştere clevetelii. Dacă cineva învinge aceste patimi, acela poate fi supus de către altele care sunt: frica, invidia, ura, făţărnicia, necredinţa, linguşirea, cârtirea, semeţia, iubirea lumească, răutatea sufletului, laşitatea, îngâmfarea, obrăznicia, râsul care duce la cădere, deznădejdea în care omul singur se aruncă fără să vadă iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, care îi mântuiesc pe cei păcătoşi, pentru că nu există pe pământ un asemenea păcat pentru care să nu existe iertare. Din următoarele şapte patimi – iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, pomenirea răului, judecata, desfrânarea, deznădejdea, reiese finalul tuturor patimilor. Dacă cineva nu se îndulceşte cu aceste patimi şi le omoară, acela dobândeşte următoarele virtuţi: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, trezvia, rugăciunea, smerenia cu smerita înţelepciune, tăcerea şi dreapta socoteală. Dacă cineva are numai una din principalele patimi, acela nicidecum nu va reuşi în ceva chiar dacă ar lucra împotriva celorlalte patimi şi ar avea virtuţi şi chiar dacă sângele său s-ar vărsa pentru Hristos, rugăciunea lui nu va fi plăcută lui Dumnezeu.
Doamne Dumnezeule, izbăveşte-ne pe noi cu darul Tău de orice patimi şi ispite în veci. Amin.
III. CUVIOSUL STAREŢ LEONID (LEV)
Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine,
niciodată nu se vor învrednici
de primirea darurilor.
A. Viaţa
Primul stareţ vrednic de amintire de la Optina este Lev Nagolkin şi s-a născut în oraşul Karacev, gubernia Orlovsca, fiind numit la Sfântul Botez Lev. În lume s-a ocupat cu negustoria, lucrând ca vânzător de cânepă şi ducea cânepă prelucrată spre vânzare în locuri îndepărtate. Odată tânărul a fost atacat de un lup, care i-a vătămat o mare parte dintr-un picior. Fiind neobişnuit de puternic şi curajos, Lev a băgat pumnul în gâtul lupului, iar cu cealaltă mână i-a strivit gura. Astfel lupul neputincios a căzut din căruţă. După această întâmplare Lev a şchiopătat toată viaţa.
Priceputul şi prosperul negustor, în timpul călătoriilor sale, intra în contact cu reprezentanţi ai tuturor claselor sociale. Se familiarizase bine cu obiceiurile şi felul de viaţă al fiecăruia dintre ei. Această experienţă i-a folosit în anii de stăreţie, când soseau la el şi îşi deschideau sufletele cei mai diverşi oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi.
Începutul vieţii monahale cuviosul Lev l-a petrecut la Schitul Optina, însă după aceea s-a mutat la schitul Beloberejschi (Mesteacănul Alb), unde în acel timp ocârmuia cunoscutul nevoitor atonit, părintele Vasilie Kişkin.
În scurt timp, Lev a fost tuns în monahism cu numele Leonid. Aici el a încercat să dobândească virtuţile monahale: ascultarea, răbdarea şi tot lucrul folositor. În anul 1804 a devenit succesorul părintelui Vasilie. Până la instituirea sa ca stareţ, cuviosul a petrecut câtva timp în mănăstirea Ciolnsk, unde s-a întâlnit cu ucenicul stareţului Paisie Velicicovschi, părintele Teodor şi a devenit discipolul devotat al acestuia. Schimnicul Teodor l-a învăţat pe cuviosul Leonid înalta lucrare duhovnicească, acest meşteşug al meşteşugurilor, cum se numeşte rugăciunea neîncetată prin intermediul căreia ia naştere curăţirea inimii de patimi. În acest timp, cuviosul a făcut cunoştinţă cu inspectorul seminarului din Orlovsk, egumenul Filaret, viitorul mitropolit al Kievului. Aceasta împrejurare a avut o mare importanţă pentru stareţ şi viaţa lui următoare. După ce schimnicul Leonid a fost numit ocârmuitorul schitului Mesteacănul Alb, părintele Teodor s-a mutat la el în locuinţă. Mai târziu, mulţi alţi nevoitori din multe schituri au locuit câte doi împreună cam 20 ani. Sub îndrumarea părintelui Teodor, cuviosul Leonid a dobândit înalte daruri duhovniceşti. Însă pe părintele Teodor l-a cuprins o boală îndelungată după care i-au construit o chilie singuratică în desişul pădurii, la două verste de mănăstire, unde şi cuviosul Leonid s-a aşezat împreună cu părintele Cleopa. Cu aceşti mari nevoitori s-a unit şi cuviosul David, care a primit numirea de stareţ în anul 1808. Aici, în tăcerea pustiei, el a primit în taină marea schimă şi a fost numit Lev. Imediat după aceasta schimnicii Lev şi Cleopa s-au instalat la mănăstirea Valaam iar în anul 1812 s-a unit cu ei şi schimnicul Teodor.
Timp de şase ani au trăit marii schimnici la schitul Valaam bine încă de la început, cum scrie despre aceasta părintele Teodor: „Cu adevărat se cuvine slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea pe care a arătat-o faţă de noi, nevrednicii. Ne-a aşezat într-un loc liniştit, ferit de oameni, liber şi lipsit de gălăgie“.
Nebunul pentru Hristos, Anton Ivanovici spunea: „S-au târguit bine“. Aceasta însemna că atrăgeau la ei, prin înţelepciune şi smerenie, mulţi fraţi care veneau pentru îndrumare duhovnicească. Alături de ei s-a retras, ca să se mântuiască de adâncă deznădejde, chelarul mănăstirii, părintele Evdochie care, îndeplinind treburile lumeşti, nu putea să se elibereze de unele patimi cum ar fi mânia. Cuvioşii schimnici i-au arătat adevăratul drum către întărirea inimii, iar el a înţeles ştiinţa smereniei părinţilor, a început să se smerească şi să renască, iar ulterior a devenit el însuşi învăţător pentru fraţi. Numele lui Leonid şi al lui Teodor întotdeauna se aflau pe buzele lui. Egumenul mănăstirii, părintele Inochentie, era indignat de faptul că schimnicii i-au luat ucenicul şi s-a îndreptat cu o reclamaţie la Petersburg, către mitropolitul Ambrozie. Astfel, de la Petersburg a sosit o comisie, schimnicii au fost reabilitaţi iar egumenului i s-a făcut o mustrare puternică. Însă cunoscând firea omenească, schimnicii s-au temut să mai rămână la Valaam, mai ales după ce prinţul Goliţin a vizitat mănăstirea şi le-a acordat o atenţie deosebită. Astfel s-au strămutat la mănăstirea Alexandro-Svirsk.
În anul 1820, împăratul Alexandru I a vizitat domeniile din partea de nord. Drumul său trecea aproape de mănăstirea Alexandro-Svirsk.
Trăind acolo, părintele Teodor şi cuviosul Leonid, cu respect i-au propus stareţului să se pregătească să-l întâmpine pe împărat, deşi în itinerarul acestuia nu era pomenită această mănăstire. Părintele stareţ a ascultat sfatul schimnicilor şi în ziua menţionată de ei l-a aşteptat pe suveran la poartă. Între timp, pe drum, împăratul, după obiceiul său, i-a întrebat pe vizitii ce locuri sunt acelea şi care le sunt locuitorii. Apropiindu-se de drumul unde stătea o cruce ca semn al aşezământului monahal, arătând calea către acesta, împăratul a întrebat: „Pentru ce este această cruce?“. Aflând că nu departe se află mănăstirea Svirsk a poruncit să pornească într-acolo. Apoi a început să întrebe ce fel de mănăstire este şi cum sunt călugării. Vizitiul, care fusese de multe ori acolo, i-a răspuns că în ziua de azi a devenit mai bună decât era înainte. „Din ce cauză?“ a întrebat împăratul. „Nu demult au venit acolo schimnicii Teodor şi Lev, acum şi la strană se cântă mai bine şi în toate există o mai mare ordine“. Împăratul, care auzise de la prinţul Goliţin aceste nume, a dorit să facă cunoştinţă cu schimnicii. Printre aceia care îl aşteptau pe ţar şi care simţeau mâhnire, schimnicii au făcut o consfătuire despre cum să se poarte în cazul în care împăratul îi va vizita şi au hotărât ca ei înşişi să tacă pentru ca să nu provoace invidie fraţilor. Ajungând la mănăstire, împăratul s-a minunat de întâmpinare: „Oare m-aţi aşteptat?“. Stareţul a spus că i-a ieşit în întâmpinare după cum a fost sfătuit de schimnici. Îndreptându-se către sfintele moaşte, ţarul a întrebat: „Unde sunt părintele Teodor şi părintele Lev?“. Schimnicii n-au vorbit mult, însă la toate întrebările împăratului au răspuns cumpătat şi scurt. Ţarul a observat acest lucru şi a încetat întrebările, însă a dorit să capete binecuvântare de la părintele Teodor. „Eu sunt un monah necălugărit – a spus schimnicul smerit – sunt un simplu mujic“. Împăratul şi-a luat rămas bun în chip prietenos şi a plecat mai departe la drum. În perioada în care a stat la mănăstirea Alexandro-Svirsk, cuviosul Leonid a ieşit uneori cu treburi în Petersburg şi din povestirile despre călătoriile sale în capitală se poate vedea că şi atunci era un adevărat schimnic clarvăzător, înzestrat cu multe daruri duhovniceşti. El mergea în vizită la o fiică duhovnicească pe care a izbăvit-o de rătăcirea sufletească din urma facerii de farmece. Odată, schimnicul a venit la ea şi i-a cerut să se mute numaidecât în noul ei apartament care îi fusese oferit şi pe care îl refuzase. Şi a izbutit să o convingă. În timpul nopţii a pătruns în vechiul ei apartament fostul servitor cu scopul de a o jefui şi de a o ucide. Ulterior s-a descoperit intenţia lui.
După ce marele schimnic Teodor a murit, cuviosul Leonid nu a plecat imediat la schitul Optina, unde îl chemaseră episcopul Filaret Kalujski şi cuviosul Moisei – stareţul obştii.
La început l-au ţinut în mănăstirea Alexandro-Svirsk, apoi a vieţuit câtva timp la schitul Ploşceansk, unde se afla cuviosul Macarie – viitorul său ajutor din timpul stăreţiei la schitul Optina şi succesorul său neîntârziat.
În sfârşit, a ajuns la schitul Optina în anul 1829 întemeietorul ocârmuirii duhovniceşti renumite – al acelei şcoli duhovniceşti din care a ieşit toată pleiada stareţilor următori. Meritul cuviosului Leonid nu se limitează doar la întemeierea stăreţiei, ci este nemăsurat mai ales pentru faptul că că el a dat acel impuls, care a însufleţit generaţiile următoare de stareţi în decursul a 100 ani, până la sfârşitul vieţii şi înfloririi vestitului schit de la Optina. Marii stareţi Macarie şi Ambrozie au fost ucenicii lui.
Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârşitul zilelor. Era mare de statură, chipeş, iar în tinereţe avea o forţă neobişnuită, pe care a avut-o până la bătrâneţe, fără să aibă graţie şi armonie în mişcări.
Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste şi milă faţă de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice şi năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obişnuit, deoarece el a atins acea înălţime duhovnicească şi se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu. În locul discuţiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului şi îi dădea ca să-şi cunoască şi să-şi simtă nedreptatea şi în acest fel, cu tăişul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Şi ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăinţă celui credincios. Schimnicul ştia prin ce metodă să îşi atingă zelul. Iată un exemplu:
Nu departe de Optina trăia un moşier care se lăuda că, atunci când se uită la stareţul Leonid îl vede pe deplin. Acest moşier era înalt şi gras. Odată a venit la stareţ iar la acesta erau mulţi vizitatori.
Cuviosul avea un obicei: când vroia să îşi formeze o impresie deosebită despre cineva, îşi acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Aşa a procedat când a venit acest moşier şi a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie şi la Sfânta Împărtăşanie“. Boierul a început să tremure ca o frunză şi după aceea să plângă şi să se căineze, deoarece era un păcătos şi într-adevăr de 17 ani nu se mai spovedise şi nu se mai împărtăşise cu Sfintele lui Hristos Taine.
Iată o altă întâmplare. La Optina a sosit ajutorul P. şi, văzându-l pe schimnic, a gândit despre el: „De ce se tot spune că el este un om neobişnuit? La fel ca şi ceilalţi, nu se vede nimic neobişnuit în el“. Dintr-o dată stareţul i-a vorbit: „Să-ţi construieşti toate casele. Iată, câte ferestre sunt aici, atâtea case să-ţi construieşti şi tot atâtea pridvoare“. Trebuie să menţionăm că P., pe drum spre Optina, a văzut nişte locuri atât de frumoase încât s-a gândit să îşi construiască acolo casă şi şi-a făcut planul în minte, gândindu-se la câte ferestre o să aibă, iar stareţul l-a demascat. Când P. a început să se spovedească, cuviosul i-a adus aminte păcatul uitat, pe care acesta nu-l considera păcat. Odată a avut loc o întâmplare când a sosit un domn şi i-a comunicat schimnicului că a venit special ca să-l „privească“. Schimnicul s-a ridicat de pe loc şi a început „să se răsucească înaintea lui“. „Iată, poftiţi de mă priviţi“. Domnul s-a plâns de el stareţului, care l-a contrazis, spunându-i că schimnicul e un sfânt şi că răspunsul lui a fost pe măsura cuvintelor cu care i s-a adresat. După aceea domnul s-a întors la cuvios, i-a făcut metanie şi i-a vorbit: „Iertaţi-mă, părinte, pentru că nu am ştiut să vă explic rugămintea mea“. Schimnicul i-a trimis din chilie pe cei care îl vizitau şi a discutat cu oaspetele două ore. După acest lucru domnul a mai stat la Optina o lună, deseori mergând la schimnic, apoi i-a scris stareţului o scrisoare în care i-a explicat că s-a aflat în stare de deznădejde şi că schimnicul l-a reînnoit şi l-a înviat.
Un erou vestit şi renumit în războiul pentru apărarea patriei aflându-se pe drum, în apropiere de schitul Optina, a pătruns în schit şi a mers la schimnicul Leonid. Schimnicul l-a întrebat despre numele său. Generalul a răspuns că se numeşte Culnev şi că a rămas de mic fără tată, apoi a intrat într-o instituţie de învăţământ şi a terminat un curs de ştiinţe şi de atunci se află în slujbă.
– Dar unde se află mama dumneavoastră?
– Cu adevărat nu ştiu dacă se mai află printre cei vii sau nu. De altfel, pentru mine e totuna.
– Cum aşa? Sunteţi un fiu bun.
– Şi ce dacă. Mie nu mi-a lăsat nimic, a vândut toate moşiile, de aceea şi eu am scos-o din viaţa mea.
– Of, generale, generale! Cum ai decăzut! Spui că mama ta nu ţi-a lăsat nimic, dar ea abia a supravieţuit. Şi cum poţi să spui că a vândut tot? Iată că nu te gândeşti că ea nu a putut să îndure lovitura morţii părintelui tău şi soţului ei: de atunci şi până în prezent a stat înaintea lui Dumnezeu ca o lumânare nestinsă şi ca o jertfă curată şi-a închinat viaţa suferinţelor, tuturor relelor şi sărăciei pentru unicul său fiu drag, Nicolae. Iată că de aproape 30 de ani ea a trecut prin asemenea nevoinţe. Oare aceste rugăciuni ale ei pentru fiul Nicolae nu sunt o moştenire? Mulţi generali prin toate mijloacele materiale, luxoase, au avut copii nu mai buni decât nişte ticăloşi, iar Nicolae, fără mijloace materiale a ajuns general.
Pe Culnev l-au mişcat adânc aceste cuvinte simple, dar adevărate ale schimnicului. Îndreptându-se către sfintele icoane a plâns în hohote, apoi generalul, după nenumărate mulţumiri, a cerut adresa mamei sale. Şi, ajungând la ea, s-a târât în genunchi până la pat şi i-a sărutat mâinile şi picioarele… iar bătrâna lui mamă doar că nu a murit de bucurie…
Foarte reprezentativă este povestirea unui monah atonit, părintele Partenie, care l-a vizitat pe schimnicul Leonid. Monahul era îmbrăcat în veşminte lumeşti, cu toate acestea schimnicul l-a numit călugăr atonit şi i-a interzis să se prezinte înaintea lui în genunchi, aşa cum făceau de obicei mirenii. Printre vizitatori era un om care venise „să dobândească învăţături folositoare pentru suflet“. Dar, întrebându-l pe schimnic, a aflat că nu a împlinit poruncile primite mai înainte. El nu se lăsase de fumat, aşa cum îl îndemnase părintele Leonid. Cuviosul a poruncit cu severitate ca să îl alunge pe acest om afară din chilie. După aceea au sosit trei femei înlăcrimate care au adus-o pe o alta ce-şi pierduse minţile şi judecata. Ele l-au rugat să se roage pentru bolnavă. Schimnicul şi-a pus epitrahilul, a aşezat capătul epitrahilului şi mâinile sale pe capul bolnavei şi, citind rugăciuni, i-a închinat de trei ori capul şi, vindecată, a poruncit să fie dusă în arhondaric. Acestea le-a făcut stând jos, deoarece nu putea să stea în picioare, fiind bolnav şi trăindu-şi ultimele zile.
Părintele Partenie l-a vizitat pe schimnic într-o altă zi şi a văzut că bolnava dinainte se însănătoşise complet. Iar domnul care fusese alungat venise să-i ceară iertare. Schimnicul l-a iertat şi i-a reînnoit porunca. Monahul atonit s-a înspăimântat pentru că schimnicul fără să se teamă de ceea ce era rău pentru sine, făcea vindecări. Cuviosul i-a răspuns: „Eu am făcut acestea nu prin puterea mea, ci ele se petrec prin credinţa pelerinilor şi prin darul Sfântului Duh dat mie prin hirotonie; însă eu însumi sunt un om păcătos“.
Minunile săvârşite de schimnic erau nenumărate: mulţimile năpăstuite veneau la el şi îl înconjurau.
„Mi s-a întâmplat odată – scria ieromonahul Leonid (Cavelin, viitorul întemeietor al Lavrei Sf. Treime din Serghiev) – să ies din Kozelsk şi să merg în gubernia Smolensk. Pe drum, prin ţinuturile singuratice, locuitorii aflând că am ieşit din Kozelsk, au venit care mai de care să afle câte ceva despre schimnicul Leonid: «Miluieşte-ne, Doamne, cum să nu îl ştim pe părintele Leonid? Dar el este pentru noi, sărmanii şi neînvăţaţii mai mult decât un părinte».
Odată au venit la schimnic câteva feţe bisericeşti în rândul cărora se afla şi arhiereul din Kaluga, Prea Sfinţitul Nicolae, care făcuse multe neplăceri schitului Optina. Acest episcop avea intenţia hotărâtă de a-l trimite pe schimnicul Leonid în mănăstirea Soloveţ, pentru a-l pedepsi. Episcopul dinainte, Nicanor, viitorul mitropolit de la Petersburg îl respecta pe schimnic. În timpul şederii cuviosului la Kaluga, persoanele apropiate, aflând despre acesta, au îngenuncheat şi i-au făcut metanii. Şeful poliţiei, neştiind cine este, şi-a dat seama că acest lucru e un indiciu pentru o faţă bisericească de cinste şi a făcut un raport corespunzător către episcopul Nicanor. Episcopul l-a chemat la el pe schimnic şi după cum i s-a cerut, schimnicul i-a cântat simbolul credinţei după modelul kievean începând cu notele de jos şi ridicând tonul până la cea mai înaltă notă. După proverbul „cine se aseamănă se adună“, bunul episcop şi-a dat seama de cel pe care îl avea în faţa sa şi a înţeles motivul pentru care schimnicului i se făceau metanii. L-a ţinut pe schimnic lângă el câteva zile, având grijă de el şi l-a ospătat, astfel încât schimnicul, întorcându-se acasă, nu a mâncat două zile. Din păcate, acest bun arhipăstor nu a cârmuit prea mult în Kaluga şi atunci a venit episcopul Nicolae şi l-a mutat pe schimnic. Stăreţia cuviosului Leonid a durat la schitul Optina din anul 1829 şi până în anul sfârşitului său, care a avut loc în 1841, în total 12 ani. Acest interval de timp schimnicul l-a petrecut aproape ca pe o persecuţie neîntreruptă. Când a venit la schitul Optina egumenul Moisei, i-a predat acestuia conducerea duhovnicească a obştei, iar el s-a ocupat în mod deosebit de partea gospodărească şi nimic nu începea fără binecuvântarea schimnicului. La fel se purta faţă de schimnicul Leonid şi fratele egumenului Antonie, care era conducătorul schitului.
Împotriva schimnicului se afla un oarecare părinte Vasian, care se considera cel mai vechi în mănăstire şi nu recunoştea îndrumarea schimnicului. Acest părinte Vasian recunoştea numai foloasele exterioare ale omorârii timpului. Acest călugăr a fost descris de Dostoievski în romanul „Fraţii Karamazov“, sub numele de Ferapont.
De-a lungul primilor 6 ani, prigonirile nu au avut un caracter prea aspru. Însă cu trecerea timpului acestea au suferit o schimbare mult mai periculoasă. Către perioada de început, a fost trimisă scrisoarea unei oarecare Paşa Trunova, sora lui Pavel Trunov, ucenicul schimnicului. Ea povesteşte că odată, în timpul şederii sale la schitul Optina, schimnicul Leonid i-a interzis să vină la el în ziua următoare, deoarece „va fi o judecată“. „Cine va fi judecat?“ a întrebat Paşa. „Eu“, a răspuns schimnicul.
În ziua următoare toată mănăstirea a fost interogată de anchetatori, iar toate declaraţiile au ţintit către cuvios. Acesta a fost doar începutul. În anul 1835 şi mai ales în anul 1836, prigonirile s-au înmulţit. În afară de toate mărturiile mincinoase, episcopul din Kaluga a obţinut prin poliţia secretă din Moscova o declaraţie anonimă cu învinuiri la adresa schimnicului şi a stareţului. Trebuie menţionat că schimnicii schitului manifestau o preferinţă pentru cei care trăiau în mănăstire şi că schitul pricinuia mănăstirii o mare pierdere dacă el ar fi distrus iar vechea obşte ar fi fost ruinată. În cadrul anchetei stareţul a fost chemat la interogatoriu, iar schimnicului Leonid i s-a interzis să mai poarte schimă, astfel încât el a fost închis în chilie şi i s-a interzis cu asprime să primească vizitatori. Pe schimnic l-au mutat din schit în mănăstire, iar acolo l-au plimbat dintr-o chilie în alta. Cuviosul se purta faţă de aceste nenorociri cu deplină seninătate; cu cântarea „Cuvine-se…“, a adus personal în noul locaş icoana din Vladimir a Maicii Domnului, dată ca binecuvântare de cuviosul Paisie Velicikovski schimnicului Teodor. Biograful cuviosului Leonid ne spune că „odată egumenul Moisei, trecând prin mănăstire a văzut o mare mulţime de oameni înaintea chiliei schimnicului, deşi primise poruncă de la arhiereul de la Kaluga să nu lase pe nimeni să intre la el. Părintele egumen a intrat la schimnic în chilie şi i-a spus: «Părinte Leonid, cum se face că primiţi poporul? Doar episcopul v-a interzis să-l primiţi!»“. În loc de răspuns, schimnicul i-a părăsit pe aceia de care se ocupa şi i-a poruncit ucenicului să i-l aducă pe ologul care stătea în acel moment întins la uşa chiliei. Acesta a fost adus şi aşezat înaintea lui. Părintele egumen se uita la el cu nedumerire. „Iată – a început schimnicul să vorbească – priviţi la acest om. Vedeţi cum are părţile corpului paralizate? Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele necurăţate. El a săvârşit când una, când alta şi pentru toate suferă acum – e în iad de viu. Însă trebuie să-l ajutăm. Dumnezeu l-a adus la mine pentru ca să facă pocăinţă sinceră şi pentru ca eu să-l vindec şi să îl ridic. Pot eu oare să nu-l primesc? Ce spuneţi despre acest lucru?“. Ascultându-l pe cuvios şi privind la nenorocitul care stătea întins înaintea lui, părintele egumen s-a cutremurat.
„Însă Prea Sfinţitul – a şoptit el – ameninţă că vă trimite sub blestem“.
Schimnicul a răspuns: „Chiar dacă mă trimiteţi în Siberia, chiar dacă mă puneţi pe rug, chiar dacă mă băgaţi în foc, eu voi fi acelaşi Leonid. Eu la mine nu chem pe nimeni; cine vine la mine, pe acela nu pot să îl dau afară. Mulţi dintre oamenii de rând se prăpădesc din cauza nesocotinţei şi nădăjduiesc într-un ajutor duhovnicesc. Cum aş putea să îi dispreţuiesc pe cei care tânjesc după folosul duhovnicesc?“.
Părintele egumen Moisei nu a putut să-i răspundă nimic la aceasta şi tăcând s-a retras, lăsându-l pe schimnic să trăiască şi să lucreze aşa cum îi arată Însuşi Dumnezeu.
Schimnicul ar mai fi întâmpinat greutăţi dacă nu le-ar fi pus capăt mitropolitul Filaret, mitropolitul Kievului, care l-a protejat pe schimnic pentru că se afla în sinod şi de asemenea, a vizitat schitul Optina unde i-a arătat cuviosului deosebite dovezi de respect în timpul vizitei. La mitropolitul Filaret Moscoveanul a ajuns scrisoarea schimnicului Macarie prin episcopul Ignatie Briancianinov care în tinereţe a fost ucenicul cuviosului Leonid. Mitropolitul Filaret i-a scris episcopului din Kaluga: „Nu există pricină de ivire a ereziei în părintele Leonid“.
Nu cu mult timp înainte de moartea schimnicului au apărut din nou prigoniri şi în mănăstirile de maici asupra fiicelor duhovniceşti ale schimnicilor optineni. Monahiile au fost izgonite. Această prigonire a fost întemeiată pe neadevăr şi ignoranţă. Pe schimnic l-au numit mason, iar cărţile Sfinţilor Părinţi, cum ar fi scrierile Avvei Dorotei pe care el le-a dat monahilor, au fost numite „vrăjitorii“.
Cu toate acestea, înainte de sfârşitul său, monahiile au fost reabilitate, astfel încât schimnicul a murit liniştit. Cele mai bune ucenice ale cuviosului Leonid s-au ocupat în continuare de treburile lor mănăstireşti.
În primele zile ale lunii septembrie din anul 1841, schimnicul a început să slăbească şi a bolit cinci săptămâni. După suferinţe cumplite, Lev s-a mutat la Domnul pe 11 octombrie, în anul 1841. Întristarea obştii a fost nedescrisă şi mare a fost mulţimea de oameni, care l-a dus la groapă pe cel răposat.
B. Minunile
Vindecarea bolnavilor şi îndrăciţilor
Beneficiind de ajutorul părinţilor în toate nevoile, cu care veneau oamenii la el, cuviosul Leonid, în afară de îndrumarea duhovnicească, nu refuza să acorde ajutorul şi în bolile trupeşti, folosind câteva metode încercate în popor. În principal, folosea pentru vindecare aşa numita apă amară, pe care o ţinea la el în timpul zilei, având uneori până la un ciubăr şi jumătate. Obştea nu a încetat să pregătească apa amară şi să o dea bolnavilor nici după sfârşitul schimnicului, însă după ce el a murit, această apă şi-a pierdut acea putere mult tămăduitoare, care ajută la toate bolile, deşi îşi făcea efectul numai în cazul câtorva boli.
Pe mulţi dintre bolnavii care veneau la el, schimnicul îi trimitea la moaştele Sfântului Mitrofan de Voronej şi existau cazuri ale bolnavilor care mergeau sute de verste, se vindecau pe drum şi se întorceau să-i mulţumească tămăduitorului.
Multora, care sufereau din cauza bolilor trupeşti, deseori legate de bolile sufleteşti şi de aceea neînţelese întotdeauna de oamenii obişnuiţi, părintele Leonid le dădea ajutorul binecuvântat, ungându-i cu mir de la candela nestinsă care ardea încet în chilia sa înaintea icoanei „Vladimirskaia“ a Maicii Domnului, care, aşa cum am spus deja, fusese binecuvântarea schimnicului Teodor, ucenicul marelui stareţ Paisie (astăzi această icoană se păstrează la mănăstirea de maici „Novo Diveevo“ (Noua minune). Întrebuinţând această metodă, schimnicul, evident îşi punea toată nădejdea în mila şi ajutorul lui Dumnezeu, în lucrarea Împărătesei Cereşti şi în rugăciunile părinţilor schitului. Prin credinţa schimnicului şi a celor care veneau la el, această metodă avea o mare putere de tămăduire: astfel mulţi au obţinut vindecare în bolile trupeşti, mângâiere în necazuri şi uşurinţă în luptele sufleteşti. Pentru că schimnicul le ungea pe femeile bolnave în semnul Sfintei Cruci nu numai pe frunte, buze şi obraji, ci uneori pe gât şi pe piept, pentru acestea îndura o mare luptă din cauza ispititorilor. Câţiva dintre ucenicii lui l-au rugat să renunţe la această metodă de vindecare, însă nu au putut nicicum să-l convingă. Desigur, puterea şi însemnătatea ungerii le ştia foarte bine cuviosul Leonid şi le-a întrebuinţat până la îmbolnăvirea sa înainte de moarte, întotdeauna cu folos.
La cuviosul Leonid au fost aduşi mulţi îndrăciţi şi nu puţini erau aceia care nu ştiau dinainte că sunt posedaţi de diavol şi numai la apropierea de schimnic ieşeau la iveală toate tainele lor, începeau să se înfurie.
Cel mai des cu aceştia veneau mireni neînvăţaţi care pentru mântuirea sufletului îi înconjurau cu lanţuri grele de fier, fără să se gândească la eliberarea inimii de patimi. Cuviosul Leonid poruncea să fie scoase lanţurile acelor oameni şi când i se îndeplinea voia, la câţiva dintre ei începeau crizele de nebunie.
Peste toţi aceşti nenorociţi schimnicul îşi punea epitrahilul şi citea deasupra lor o scurtă rugăciune din Trebnic, iar pe lângă aceasta îi ungea cu mir şi le dădea să bea ulei binecuvântat. Au fost foarte multe cazuri neobişnuite în care Mântuitorul Hristos a făcut vindecări minunate. Ceea ce se zicea pe atunci se poate spune şi acum: „Dar acest lucru nu e greu: fiecare poate să ungă cu mir şi să rostească o rugăciune“.
Ca răspuns la o asemenea afirmaţie, merită amintit exemplul fiului iudeului Scheva care a început să vorbească atunci când Sf. Pavel a izgonit duhurile cu numele lui Iisus Hristos: „Pe Iisus Îl ştiu – a răspuns diavolul – şi Pavel mi-e cunoscut, dar voi cine sunteţi?“ (Fapte 19, 15).
Odată a fost adusă la cuviosul Leonid, de şase oameni, o îndrăcită. Aceasta, cum l-a văzut pe schimnic, a căzut înaintea lui şi cu putere a strigat: „Iată cum mă goneşte boşorogul ăsta; eu am fost şi la Kiev şi la Moscova şi la Voronej şi nimeni nu m-a gonit, dar acum trebuie să ies“.
Schimnicul i-a citit o rugăciune şi a uns-o cu untdelemn sfinţit din candela Maicii Domnului. La început, când au adus-o pe femeie la schimnic, aceasta s-a împiedicat zdravăn şi l-a călcat pe picior, astfel încât degetul bolnav al piciorului i s-a învineţit şi după aceea l-a durut mult. După rugăciunile schimnicului, îndrăcita s-a sculat liniştită şi a plecat. Şi sănătoasă fiind, venea în fiecare an la Optina; şi după moartea cuviosului Leonid, cu credinţă aduna pământ de pe mormântul lui pentru alţii care se foloseau de el.
„În scurt timp de la sosirea mea în schitul Optina (în jurul anului 1832) – povestea părintele egumen P. – pe când tovarăşii de chilie ai cuviosului Leonid erau părintele Gherontie, părintele Macarie Gruzinov şi Pavel Tambovţev, am adus la schimnic o ţărancă îndrăcită, care în timpul crizelor de nebunie vorbea în limbi străine. Martor era Pavel Tambovţev pentru că ştia câteva limbi străine. Cuviosul Leonid i-a citit rugăciunea de trei ori, a uns-o cu mir de la candela nestinsă dinaintea icoanei Maicii Domnului şi i-a dat să bea din acel untdelemn sfinţit. A treia oară au adus-o în alt fel, iar când Tambovţev a rugat-o să vorbească în limbi străine aşa cum mai făcuse şi în alte daţi, ea a spus: «E-e-e, părinte! Unde să vorbesc în limbi străine? Şi în ruseşte dacă vorbesc şi de-abia merg. Slavă lui Dumnezeu, că boala dinainte a trecut!»“.
Previziunile schimnicului
Un locuitor din Kozelsk, S.I., care a fost unul dintre cei mai devotaţi ucenici ai cuviosului Leonid, povestea:
„Timp de 30 ani până acum eu m-am ocupat cu fabricarea vaselor de lut. Locuiam împreună cu mama în căsuţa noastră. Nu aveam cai, însă aveam o căruţă de care ne ajutam mult. Puneam în ea vasele de lut, ceream de la cineva un cal şi mergeam la târg. Aşa munceam şi trăiam. În acea vreme stătea la noi în casă un soldat, dar mai târziu a plecat de la noi şi a cam rătăcit. Odată, pândind momentul potrivit, s-a furişat la noi în curte şi a furat roţile de la căruţă.
Eu i-am explicat părintelui Leonid necazul meu şi i-am spus că ştiu hoţul şi că pot să-mi găsesc roţile. «Lasă, Semenuşca, nu alerga după roţile tale – a răspuns părintele. Aşa te-a pedepsit Dumnezeu: să-ţi duci pedeapsa de la Dumnezeu şi atunci te vei izbăvi de la multe. Dar dacă nu vrei să rabzi în această mică încercare, atunci vei fi şi mai mult pedepsit». Eu am urmat sfatul schimnicului şi cum a spus el, aşa am şi făcut. În scurt timp, acel soldat a pătruns iar la noi în curte, a şterpelit din hambar sacul cu făină, l-a pus pe umăr şi vrând să treacă cu el prin grădină s-a întâlnit cu mama. «Unde vrei să duci sacul?». Atunci el a aruncat sacul şi a fugit. Însă imediat a avut loc altă întâmplare. Noi aveam o vacă pe care vroiam să o vindem. Am găsit cumpărător, ne-am târguit şi am luat arvună. Însă cumpărătorul nu a luat vaca de la noi vreo câteva zile. În cele din urmă a luat-o la el. Însă în noaptea care a urmat, hoţul a pătruns în curtea noastră şi a dărâmat şopronul unde stătuse vaca, fără îndoială ca să omoare vaca, însă vaca nu mai era acolo. Astfel încă o dată Dumnezeu, pentru rugăciunile schimnicului ne-a scăpat de nenorocire. După aceasta, peste mulţi ani, ni s-a întâmplat şi un al treilea fapt.
Se încheiase Săptămâna Patimilor şi începuse Sărbătoarea Paştilor. Nu ştiu cum mi-a venit în gând să mut toate lucrurile de trebuinţă din căsuţa mea la sora vecină. Aşa am şi făcut. În prima zi a praznicului am încuiat pe toate părţile casa şi am plecat la utrenie. Întotdeauna mergeam la această utrenie bucuros, însă acum, nu ştiu de ce, aveam ceva neplăcut în suflet. Întorcându-mă de la slujbă, văd că ferestrele casei sunt deschise, iar uşa descuiată. Atunci m-am gândit că a fost nebunul. Şi într-adevăr, el a fost, însă pentru că toate lucrurile fuseseră mutate, a plecat fără să ia aproape nimic. Aşa mi s-a îndeplinit de trei ori prezicerea părintelui Leonid, aceea că dacă voi duce mica pedeapsă de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu nu mă va mai pedepsi deloc.“
Monahia O. povestea:
„Încă din copilărie nutream marea dorinţă de a trăi în mănăstire şi în anul 1837, când aveam 12 ani, am rugat-o pe mama să mă lase în ucenicie la mănăstirea din Kiev, unde mergeam adesea în călătorie. Ea nu a fost de acord, însă mi-a promis că mă voi instala în schitul Borisovsk când voi împlini 15 ani. Dar nu după mult timp a murit, iar tatăl meu nicidecum nu vroia să mă ducă la mănăstire mai înainte de vârsta de 35 de ani.
Din această cauză m-am mâhnit mult şi, în anul 1840, când am trecut în al 15-lea an, m-am temut foarte mult ca să nu hotărască ceva împotriva dorinţei mele şi de aceea m-am gândit să plec pe ascuns din casa părintească.
Însă singura mea mătuşă, care îmi era foarte apropiată, m-a luat cu ea acasă şi cu ea, mai târziu l-am convins pe tatăl meu să mergem la schitul Optina, la părintele Leonid şi să îi cer sfat. Tatăl meu a fost de acord. Când am ajuns la părintele Leonid, el, care niciodată nu ne văzuse, ne-a chemat pe fiecare după numele său şi a spus că de mult aştepta astfel de oaspeţi. Datorită acestei întâmpinări neaşteptate, noi toţi ne găseam în impas, neştiind ce să răspundem. Apoi am mers unul câte unul în chilia lui şi aici fiecăruia, după structura sufletească, i-a descris prezentul, trecutul şi viitorul. Eu am ajuns la el după toţi ceilalţi. În aşteptarea acelui moment în care trebuia să intru la el, am simţit o mare teamă, însă am ieşit din chilia sa liniştită şi cu sufletul foarte înduioşat. Părintele mi-a dat binecuvântare pentru schitul Borisovsk şi datorită rugăciunilor lui, tatăl meu nu m-a mai împiedicat, însă mie nu mi-a dat nici o sumă de bani. Iar când l-am întrebat pe schimnic despre cum va fi viaţa mea, el a răspuns: «Ea va fi mai bună decât vieţile celor mai buni». Cuvintele părintelui Leonid s-au îndeplinit întru totul.
În anul 1841 tatăl meu m-a dus personal la schitul Borisovsk, în care am trăit până în prezent şi întotdeauna am recunoscut în toate voia lui Dumnezeu, datorită sfintelor rugăciuni ale schimnicului“.
„În anul 1839, o fată de nobil din judeţul Sigrovsk a venit la schimnicul Leonid ca să ceară binecuvântare pentru a intra în mănăstire. El i-a spus: «Mai aşteaptă un an şi atunci vino iar la noi». Fata s-a întors acasă cu mâhnire pentru că trebuia să aştepte mult şi se temea ca în decursul acestui timp să nu întâmpine vreun obstacol. Astfel gândind şi sosind acasă, s-a întristat şi a plâns mult. În întristarea ei a văzut de două ori în vis cum schimnicul i-a dat o bucată de pâine, prima dată fără sare, dar a doua oară cu sare şi i-a vorbit: «Nu te întrista! Eu am spus că vei fi la mănăstire, numai că trebuie ca mai înainte să vii la mine». Când s-a împlinit anul ea a mers la Optina şi cum l-a văzut pe părintele Leonid nu a apucat să-i comunice nimic pentru că el i-a zis: «Ia spune, de ce te-ai întristat şi ai plâns? Doar ţi-am dat bucata de pâine şi tu ai mâncat-o, acum fii liniştită». Atunci fata a primit de la el binecuvântare ca să intre în mănăstire.
O oarecare negustoreasă Tulska, după moartea soţului, a rămas cu o fată domnişoară pe care vroia să o căsătorească şi a mers la părintele Leonid pentru binecuvântare. El i-a poruncit să o aducă pe fată la sine spunându-i că are pentru ea un tânăr minunat. Mama a adus-o pe fată la schimnic însă el i-a dat acesteia binecuvântare să meargă la mănăstirea de maici Belevska, unde în scurt timp s-a stins din viaţă.
C. Învăţăturile
Cuviosul Leonid se deosebea printr-o înţelepciune a practicilor duhovniceşti, fiind un îndrumător al sufletelor celor care alergau la el după ajutor şi un tămăduitor al neputinţelor şi bolilor lor.
Vorbirea de rău şi clevetirea sunt diferite, iar judecata este altceva. Una este ispita spre o faptă ruşinoasă şi alta este cuvântul rău: când judeci, atunci te transformi în judecătorul (osânditorul) aproapelui şi vrei să te aşezi pe tronul unicului Judecător Hristos.
Credinţa se pierde din cauza neîncrederii, evlavia – din cauza îndrăznelii, iar folosul învăţăturii – din cauza curiozităţii.
Curiozitatea se alungă prin „credinţa că Dumnezeu împreună cu tine merge înaintea altora ca să nu te mândreşti; ţine-te sub ascultarea Lui“.
Cel care are puţină credinţă vie, niciodată nu se va îndoi – cu ajutorul lui Dumnezeu nimic nu este greu de făcut.
Ţine-ţi mintea în iad şi ia aminte la pildele oglindite în Sfânta Scriptură. Vrei să ai parte de chinurile veşnice din cauza plăcerii păcatului vremelnic? Înţelege că eşti muritor.
În ce fel se poate încălzi sufletul îngheţat? Prin cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, smerenia inimii faţă de Dumnezeu în toate situaţiile, nu numai în stările exterioare, ci şi în cele interioare. Ceea ce îţi doreşti, Dumnezeul cel Atotputernic îţi va da după inima ta, căci începutul şi izvorul virtuţilor îl constituie hotărârea, dorinţa de a face binele. Străduieşte-te să fii cât mai atent la tine, iar nu să judeci faptele şi atitudinea altora faţă de tine, căci dacă nu vezi în ei iubirea, atunci nici în tine însuţi nu vei avea dragoste. Unde este smerenie acolo este şi simplitate, iar pe acestea Dumnezeu nu le va supune judecăţii. Dumnezeu nu dispreţuieşte rugăciunile, însă uneori nu îndeplineşte dorinţele lor tocmai pentru că intenţia Lui supremă este de a rândui totul mai bine. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu – Atoatevăzătorul – ar îndeplini cu desăvârşire dorinţele noastre? Eu cred, deşi nu aprob, că toţi ar muri şi ar ajunge în pământ.
Îngâmfarea care poate veni în urma virtuţilor este potrivnică lui Dumnezeu. Cei care trăiesc fără să fie atenţi la sine niciodată nu se vor învrednici să primească daruri.
Din scrisorile cuviosului Lev despre îndepărtarea de reaua tovărăşie
Câţi pot spune: „Îndepărtează-te de gălăgie, fereşte-te de oamenii nefolositori“? Foloseşte-ţi voinţa şi râvna în a face ceea ce e plăcut lui Dumnezeu şi în a dobândi darurile veşnice. Totul se schimbă în timp, însă ceea ce e veşnic rămâne pe veci. Nu îngădui gândurilor bune să se împrăştie; toate sunt deşertăciuni dacă nu zidesc sufletul pentru mântuire şi nu îl sfinţesc prin frica de Dumnezeu. Îngerul păzitor îţi apără inima ta cu gânduri paşnice. Vă las ca un rugător nevrednic şi mult păcătos 11 iulie, anul 1839 Obştea cuviosului Tihon
Despre boală şi ascultarea voii lui Dumnezeu
Boala, după cum îmi dau seama, este mai mult din cauza grijilor lumeşti; în acest caz vă rog să nu vă tulburaţi mai mult, să vă supuneţi voii lui Dumnezeu în toate lucrurile şi prin aceasta, după cuvântul Sfântului Apostol (Pavel, nota red.). Dumnezeu vă va fi grabnic ajutător în treburile frăţiilor voastre.
8 decembrie, anul 1839
Despre gândurile rele
Am primit scrisoarea frăţiei voastre; în ea îmi explicaţi că în timpul rugăciunii vă vin gânduri din cauza cărora se tulbură sufletul. În acest caz al împrăştierii gândurilor la rugăciune, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu ne tulburăm, ci să ne smerim şi să le îndepărtăm şi atunci e posibil să ne liniştim. Despre aceasta ne învaţă şi Sfântul Ioan Scărarul când ajunge la treapta a patra: „Străduieşte-te întotdeauna ca gândurile care te năpădesc să le aduni la un loc. Dumnezeu vrea ca tu, în timpul rugăciunii, să nu poţi dobândi alte gânduri. Nu deznădăjdui, fii luptător împotriva gândurilor, însă cu blândeţe. Niciodată însă să nu lupţi împotriva gândurilor care vin de la îngerul păzitor“.
Despre dorinţa de călugărie
Îţi doresc din toată inima să dobândeşti pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Am primit scrisoarea ta şi am observat în chip deosebit că ai dorinţa de a răspunde chemării monahale. Această dorinţă este bună însă, ca să o îndeplineşti trebuie să te rogi lui Dumnezeu şi să nu fii o ramură care se clatină în toate părţile. Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască acest al doilea botez, care înseamnă vieţuire în chip îngeresc. Mai înainte ţi-am trimis o scrisoare; nădăjduiesc să o primeşti astăzi. Îţi încredinţez darul lui Dumnezeu şi de-acum încolo voi nădăjdui în mântuirea ta ca un rugător nevrednic şi mult păcătos.
Despre întristări în clevetiri
Voi vă îmbolnăviţi pentru că aţi săvârşit clevetiri şi calomnii la adresa celor mai mari, celor egali şi apropiaţi ai voştri ca nişte oameni nesăbuiţi ce sunteţi; acesta este semnul clar al iubirii de sine.
Chiar dacă sunteţi nevinovaţi, conştiinţa trebuie să vă mustre după cum zice Mântuitorul nostru: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine; bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 10–12).
Despre citirea cărţilor duhovniceşti
Negăsind nimic în mine, nici în faptă, nici în minte ca să vă dau învăţăturile pe care le căutaţi, vă sfătuiesc să recurgeţi la acei cuvioşi care, trăind cu evlavie, au ajuns la îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, primind daruri cum sunt smerita înţelepciune, curăţia, nepătimirea şi au dobândit de la Dumnezeu darul ştiinţei pentru învăţătura şi luminarea multora, predându-ne nouă operele şi cărţile lor. Voi, având minţile formate, citiţi învăţăturile lor nu numai din curiozitate, ci din dorinţa de a le înfăptui după putere. Aveţi posibilitatea să treceţi sub ascultarea şi darul lui Dumnezeu şi să găsiţi drumul adevărat şi drept.
Căutaţi-vă îndrumător duhovnicesc care să poată, după credinţa voastră, să vă dea sfaturi sănătoase şi bune pentru fiecare faptă, cuvânt şi gând.
Despre neliniştea sufletească
Am primit scrisoarea frăţiei voastre pe data de 11 august; prin ea am văzut tulburarea frăţiei voastre şi durerea că v-aţi întors de la noi cu sufletul răvăşit. Vă consideraţi vinovat datorită împotrivirii voastre, însă nici eu nu îndrăznesc să mă consider înţelept şi vrednic să dau tuturor învăţături despre modul de viaţă, dar pacea şi luminarea minţii în acest veac sunt la cei care se duc în cercul „Luminii Mari la Hristos Domnul“. Dar dacă vine cineva cu credinţă şi inimă nefăţarnică învingându-şi raţiunea şi voinţa, pe acela Dumnezeu cel puternic îl va înzestra cu cuvânt de învăţătură. Iar pe cei care vin cu îndoieli şi fără credinţă ca să-l întrebe pe prooroc, acelora Dumnezeu le dă cuvânt împotriva poftei inimii lor.
Totuşi neliniştea aceasta ar trebui să vă arate unde să căutaţi liniştea. Ea v-a obligat să-mi scrieţi mie care sunt mărginit la minte: astfel v-aţi deschis rănile iar „deschizând rănile – după cuvintele părinţilor – nu înseamnă că se înrăutăţesc, ci că se vindecă“. Fie ca Domnul să vindece şi boala sufletească pe care o aveţi ca să recunoaşteţi şi să mărturisiţi adevărul.
Când nu aveţi linişte, să ştiţi că, de fapt, nu aveţi smerenie. Aceasta a arătat-o Domnul prin următoarele cuvinte care ne descoperă unde să căutăm liniştea. El a zis: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11, 29). Voi vreţi ca în puţin timp să ajungeţi la desăvârşita dragoste a lui Dumnezeu, care este cununa virtuţilor însă negăsindu-o în voi, vă neliniştiţi. În loc de aceasta trebuie să dobândiţi smerenia, să vă consideraţi nevrednici de înălţimea ei şi întotdeauna mintea să coboare în adâncul smereniei.
Aceasta v-ar putea linişti. Dar tulburarea voastră să o socotiţi pedeapsă pentru trândăvie şi încălcarea poruncilor lui Dumnezeu.
Mângâiere la moartea aproapelui
Cu un sentiment de mâhnire am aflat din scrisoarea onorabilului M. vestea despre sfârşitul soţiei iubite, după voia lui Dumnezeu. Ştiu că pentru frăţia voastră această despărţire e o mare nenorocire şi, judecând după neputinţa firii noastre, nu se poate să nu vă întristaţi gândindu-vă la fiinţa cea mai apropiată inimii şi întrebându-vă unde să căutaţi mângâiere? În sfânta credinţă. Pentru cei care nu cred şi nu nădăjduiesc în viaţa veşnică nu există mângâiere în pierderea celor apropiaţi. Însă noi, deşi suntem păcătoşi, avem nădejde în mila Atotbinefăcătorului şi Iubitorului de oameni Dumnezeu şi Domn, Iisus Hristos Care Şi-a vărsat pentru noi nepreţuitul Său Sânge şi ne-a dat încă din viaţa aceasta viaţă veşnică. Sfântul Apostol îi mângâie pe cei credincioşi astfel: fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, „ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că, de credem că Iisus a murit şi a înviat tot aşa (credem) că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 13–14).
Soţia frăţiei voastre era o adevărată creştină, care şi-a păstrat credinţa până la sfârşitul vieţii şi cu ea a plecat la Domnul, deşi nu s-a împărtăşit înainte de a muri cu Sfintele Taine. Vă întristaţi mai mult pentru că nu cunoaşteţi judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu! Dacă citiţi în cărţile Sfinţilor Părinţi veţi găsi multe exemple. Nu vă întristaţi şi puneţi-vă toată nădejdea în binefacerile nespuse şi în mila iubitorului de oameni Dumnezeu.
IV. CUVIOSUL STAREŢ MACARIE
Învăţătura Domnului şi însăşi viaţa Lui
înseamnă blândeţe şi smerenie, exact ceea
ce ne-a poruncit să învăţăm de la El.
A. Viaţa
Schimnicul Macarie Ivanov s-a născut pe 20 noiembrie anul 1788 şi provine dintr-o familie de nobili din gubernia Orlovska. Această familie se distingea prin evlavie. Străbunicul Ioan, după moartea soţiei sale, a intrat în monahism. Părinţii, asistentul de colegiu Nicolae Mihailovici Ivanov şi mama sa, Elizabeta Alexeevna l-au numit pe fiul mai mare Mihail, în amintirea sfântului cneaz Tverski, a cărui pomenire se face pe 22 noiembrie. În afară de el au mai avut încă trei fii şi o fiică. Locuiau în împrejurimile Kalugăi, într-un loc extrem de frumos, aproape de mănăstirea Lavrentie, al cărei arhimandrit era Teofan şi care îi îndruma duhovniceşte. „Printre frumuseţile care încântau privirea şi linişteau plăcut inima, având înaintea ochilor paşnica obşte a călugărilor din care zilnic se auzea dangătul clopotelor care chemau călugări la rugăciune, a răsărit viitorul monah ascuns lumii de atunci“ – astfel descrie primele impresii ale băiatului un contemporan. Când Mihail a împlinit cinci ani, s-a stins din viaţă draga lui mamă, care l-a iubit mai mult decât pe ceilalţi copii şi a zis nu o dată despre fiul ei blând şi liniştit: „Inima mea simte că din acest copil va ieşi ceva nemaipomenit“. Odată cu îmbolnăvirea mamei, familia şi-a schimbat domiciliul.
În oraşul Karacev, Mihail a început şi a terminat şcoala generală, iar când a împlinit 14 ani a intrat în slujba nu prea uşoară de contabil, pe care o îndeplinea în chip deosebit, concentrându-şi toată atenţia asupra ei. Cu toate acestea, Mihail a continuat să trăiască în lumea lui. Citea mult şi căuta rezolvări la cele mai arzătoare întrebări ale minţii şi inimii. Iubea muzica şi cânta deosebit la vioară, găsind în ea o mare bucurie. În al 24-lea an al vieţii, după moartea tatălui, s-a retras din slujbă şi s-a instalat la moşia din sat, însă nu s-a ocupat cu succes de agricultură.
Odată ţăranii i-au furat hrişca. Mihail nu i-a osândit pentru că ţinea cont de Sfânta Scriptură. Ca rezultat, ţăranii au căzut în genunchi, pocăindu-se sincer din cauza ruşinii faţă de bunul Mihail, de care înainte râdeau. A avut loc şi o încercare de a-l căsători însă pentru că nu era atrăgător din punct de vedere fizic şi nu avea dorinţă de însurătoare, a fost îndepărtat acest gând. Mergând la iarmarocul din Koren Kursk şi-a cumpărat cărţi cu conţinut duhovnicesc şi s-a cufundat în ele. Din când în când mergea în atelierul de tâmplărie şi acolo muncea până la epuizare, călindu-şi trupul tânăr în ascultare de suflet.
În anul 1810, pe vreme de toamnă, a mers în pelerinaj la schitul Ploşceansk şi a descoperit vocaţia pe care o avea de mult timp şi a hotărât să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. A rămas acolo. Comunicându-le fraţilor că renunţă la moşie, a cerut un singur lucru, numai să se construiască cu 1000 de ruble un paraclis la mormântul părinţilor.
În acel timp, la schitul Ploşceansk se afla ucenicul marelui schimnic Paisie Velicicovski, Atanasie, care era foarte interesat de tânărul rugător. A intrat sub îndrumarea deplină a aceluia şi a primit prima ascultare. Din păcate, nu prea aveau scrieri duhovniceşti care să aducă lumină în acest suflet minunat. La mănăstire, în bibliotecă, descoperă traducerile operelor asceţilor şi vechilor părinţi ai monahismului făcute de cuviosul Paisie.
La schitul Ploşceansk, ascultătorul Mihail a învăţat rânduiala bisericească şi cântarea pe note. Pe 7 martie 1815 a fost tuns în monahism cu numele Macarie, în cinstea cuviosului Macarie cel Mare şi a plecat pe jos, cu un toiag, spre Kiev. Pe drumul de întoarcere s-a oprit la schitul Galinsk, unde a făcut cunoştinţă cu schimnicul – egumen Filaret.
În anul 1824 a mers la Rostov ca să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie Rostovski, după care s-a dus pentru prima dată la schitul Optina. În următorul an a murit îndrumătorul său duhovnicesc. Cuviosul Macarie a fost ales ca duhovnic la mănăstirea de maici din Slovsk. Astfel începe activitatea lui ca îndrumător duhovnicesc. Însă cuviosului îi era foarte greu fără învăţătorul său. Dar iată că a avut loc o întâlnire foarte importantă. În obştea lui a sosit schimnicul Leonid (Lev) împreună cu ucenicii lui şi cuviosul Macarie a dobândit din nou un îndrumător. Acest lucru a fost răspunsul la rugăciunile lui, deoarece singurătatea sufletului este mult mai grea decât cea a trupului.
Deşi schimnicul Leonid îl considera pe cuviosul Macarie colaboratorul său în îndrumarea duhovnicească, totuşi îndeplinindu-i dorinţele şi după smerenia lui s-a hotărât să se poarte cu el ca şi cu un ucenic. Cu toate acestea vieţuirea lor împreună în acel loc s-a încheiat. Cuviosul Leonid a trebuit să plece la Optina. Au continuat să comunice prin corespondenţă, care s-a încheiat cu mutarea schimnicului Macarie la Optina, în schitul Sf. Ioan Înaintemergătorul. Mult timp însă şi-a păstrat dragostea pe care o avea pentru schitul Ploşceansck. Schimnicul Leonid era un om nemaipomenit. Ducea o luptă interioară neîncetată, rostind rugăciunea lui Iisus şi avea darul vederii înainte şi al vindecării. Ca să se ferească de slava deşartă, afişa o oarecare sminteală. Nu suporta lipsa de sinceritate, îngâmfarea şi răceala inimii. Cuviosul Macarie, a fost alături de el permanent, până a murit. Ei doi l-au respectat mult pe marele schimnic Ambrozie, clarvăzătorul şi făcătorul de minuni. Se poate spune că se crease acolo o atmosferă purtătoare de daruri în care Domnul Hristos făcea minuni. Drumul către Optina era bătut de picioarele celor săraci şi de ale celor care sufereau fizic şi spiritual şi care veneau nu la o mănăstire obişnuită, ci pentru darurile ei. Schimnicul Lev adesea vedea unde zace răul şi cu asprime îi dădea de gol pe cei care veneau la el, pentru ca apoi să îi stropească cu dragostea lui caldă astfel încât aceştia să simtă bucurie prin conştiinţa curată. Schimnicul Macarie avea o structură sufletească fragilă. S-a ocupat în continuare cu corespondenţa. După moartea cuviosului Leonid i-a revenit toată răspunderea pentru îndrumarea duhovnicească şi nu i-a fost uşor. Însă bucuria şi pacea lui Dumnezeu niciodată nu l-au părăsit pe acest sfânt nevoitor, care se nevoia şi cu sufletul şi cu trupul.
Prin ungerea cu mir din candela care ardea, schimnicul aducea un mare folos trupurilor bolnave şi astfel vindecările erau nenumărate. Şi, cu deosebire, se făceau des vindecări ale îndrăciţilor.
Cuviosul Macarie era de statură mijlocie. Chipul nu era frumos, avea urme de la vărsat, însă era luminos, privirea era liniştită şi plină de smerenie. Avea o fire extrem de vioaie şi agilă şi o memorie minunată. Reţinea un om după prima spovedanie din viaţa acestuia. Pentru că era puţin cam bâlbâit nu respira uşor când vorbea. Acest lucru l-a indispus tot timpul vieţii. De îmbrăcat, se îmbrăca întotdeauna sărăcăcios.
Iată cum îl descrie pe schimnic unul dintre contemporanii săi: „Chipul nu impresionează prin nimic la prima vedere, deoarece nu este frumos, din punct de vedere al frumuseţii trupeşti; e chiar neregulat prin defectele care s-au format la ochi datorită adâncirii permanent în sine, având o fire mai mult puternică decât blândă, însă prin puterea darurilor, acest chip care oglindeşte sufletul curat, iubitor şi smerit, poartă o frumuseţe oarecum nepământeană, exprimând trăsăturile interioare ale omului, roadele sufletului pe care le pomenesc apostolii. În general, păstra acea îmbinare a simplităţii copilăreşti, a liniştii şi a smereniei şi aceasta îl făcea asccesibil tuturor şi fiecăruia în parte“. („Biografiile cucernicilor părinţi nevoitori“ – M. 1909, septembrie, p. 120).
De când părintele cuvios Macarie a venit în schitul în care l-au numit stareţ, viaţa lui a căpătat un caracter care nu s-a mai schimbat până la moarte. Era plină de griji atât pentru slujirea preoţească, cât şi pentru ordinea exterioară petrecând astfel din zori şi până noaptea târziu. În biserică a stabilit rânduiala cântării kievene, a introdus tipicul, citirea şi cântarea armonioasă a podobiilor.
În jurul bisericii au fost plantate mulţimi de flori şi de o parte şi de alta a aleilor schitului. Spaţiul interior al schitului a fost transformat în livadă de către cuviosul Moisei. Pentru că a continuat cu sârguinţă îndeletnicirile părintelui Macarie, pe timp de iarnă adesea veneau locuitori din sate şi oraşe şi cereau fructe pentru cei bolnavi. Stareţul, deşi era şi preot nu săvârşea slujbe atât din cauza bâlbâielii, cât şi din smerenie adâncă. Cu toate acestea cânta din toată inima şi cu lacrimi. Cu deosebire iubea cântarea „Cămara Ta, Mântuitorule…“.
Iată însă ce a scris un om luminat despre cuviosul Macarie: „Prima mea întâlnire cu schimnicul, împotriva aşteptărilor, nu a avut în ea nimic deosebit. Amintindu-mi de povestirea părintelui R., am crezut că voi întâlni la acest nevoitor o deosebită expresie a feţei la întâmpinare; am văzut însă că era un monah simplu, obişnuit, extrem de modest, care nu prea vorbea şi se cam bâlbâia. Am fost de-a dreptul dezamăgit, însă soţia mea neţinând cont de manierele ei lumeşti, a simţit de prima dată o oarecare teamă nedescrisă, amestecată cu respect şi în următoarele vizite pe care le-a făcut şi-a deschis sufletul înaintea lui. În următoarea toamnă am vizitat din nou schitul Optina. Părintele Macarie era amabil şi deschis cu noi. Ne întreba în amănunt despre traiul nostru, ne vorbea despre Petersburg şi despre ispitele pe care le întâlneşti acolo la tot pasul. Când i-am mărturisit tulburările care m-au urmărit neîncetat datorită atracţiilor capitalei, părintele Macarie a vorbit cu noi aşa cum niciodată nu mai vorbise. Cu nesaţ culegeam fiecare cuvânt al schimnicului. La moartea lui, sfătuindu-ne unul cu altul, aveam să scriem un discurs minunat stareţului lui Dumnezeu, folosind învăţăturile sale date nouă acum. Banalitatea vieţii lumeşti a început să ni se descopere în toată urâţenia ei; pieptul devenise neîncăpător pentru lacrimile acumulate, care începuseră să curgă din ochii mei ca un torent vijelios. Aşa am plâns şi dulci erau aceste lacrimi de adâncă pocăinţă pentru păcate! Părintele Macarie ne-a sfătuit să ne îndreptăm şi, dându-ne binecuvântare, a plecat în alte camere ale arhondaricului spre a-i învăţa şi a-i povăţui pe vizitatori care îl aşteptau să-i îndrume. În toată perioada noastră de pregătire pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, stareţul ne-a vizitat zilnic şi ne-a întărit sufletele“. (S. Nilus, „Odorul de sub obroc“, Serghiev Posad, an 1911).
Stareţul locuia în chilia din partea stângă a porţilor schitului, alcătuită dintr-un hol împărţit în două jumătăţi: una pentru el şi una pentru ucenici. Jumătatea lui se compunea din pridvor şi dormitor, fiind o chilie mică, cu o singură fereastră în partea de sud, cu vedere spre cărarea care ţinea de la porţile schitului până la biserică.
În faţa ferestrei avea o masă. Pe ea, în ordine deplină, erau aşezate scrisori, instrumentul de scris, reviste duhovniceşti noi şi întotdeauna două-trei cărţi ale Sfinţilor Părinţi în mijloc. În faţa mesei avea un fotoliu cu pernă. În colţul de la răsărit avea icoane, imagini cu mănăstiri şi altele. Cea mai importantă era icoana din Vladimir a Maicii Domnului cu candela nestinsă, iar sub ea se afla un colţar de lemn pentru săvârşirea pravilei. Pe el stăteau: Psaltirea, Evanghelia şi alte cărţi. La peretele din partea de apus avea un pat îngust cu Răstignirea la căpătâi, iar mai sus icoana Mântuitorului – Păstorul cel Bun. Pe pereţi mai erau portretele sfinţilor: Tihon Zadonski, Simeon de la schitul Mesteacănul Alb, ieromonahul Filaret de la mănăstirea Novospaski, stareţilor Atanasie, Teodor, Leonid.
În această chilie a trăit stareţul 20 de ani. Totul mărturisea despre sufletul lui, tainele lui spirituale şi lepădarea de grijile pământeşti.
Aici a petrecut dese nopţi de priveghere, făcându-şi pravila, până când începeau să bată clopotele schitului la ora două dimineaţa; adesea îi scula şi pe ucenicii săi din chilie. Şi citeau rugăciunile dimineţii, cei 12 psalmi, primul ceas, canonul Născătoarei de Dumnezeu plus acatistul. Irmosele le cânta el însuşi. La ora şase, se citeau Ceasurile cu tâlcuiri şi stareţul bea una-două ceşti de ceai. Apoi deschidea uşa spre vestibul şi primea vizitatori. Pe femei le primea dincolo de porţile schitului, într-o chilie separată. Era foarte atent la necazurile oamenilor. În mod clar avea darul judecăţii duhovniceşti şi de asemenea avea puterea de a se smeri şi de a iubi, ceea ce făcea cuvântul său să fie autoritar. După discuţiile cu el, oamenii renăşteau. Pridvorul era împodobit cu portretele sfinţilor şi nevoitorilor care mai trăiau încă sau muriseră nu demult.
La ora 11.00 erau chemaţi la trapeză şi stareţul mergea acolo după ce se odihnea, apoi din nou primea vizitatori. La ora două mergea cu cârja într-o mână şi cu metanierul în cealaltă, în arhondaric, unde îl aşteptau uneori sute de oameni, fiecare cu problemele lui duhovniceşti şi lumeşti. Pe toţi îi asculta cu dragoste; unora le dădea explicaţii, pe alţii îi ridica din groaza deznădejdii. Cuviosul Macarie înţelegea şi rezolva problemele actuale ale vieţii societăţii Rusiei. Când i s-a comunicat starea de dezastru, stareţul a plâns în hohote şi s-a rugat în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi s-a întristat adânc după moartea împăratului Nicolae I.
După ce s-a chinuit până aproape de ultima suflare, cuviosul Macarie s-a întors la nevoinţele zilnice şi la spovedirea credincioşilor. La ora nouă sosea timpul pravilei de rugăciuni, o catismă şi canonul îngerului păzitor. Apoi erau chemaţi la masa de seară. Dar şi în aceste momente primea fraţi din schit şi mănăstire dacă cineva dintre ei nu reuşea să-şi îndeplinească ascultarea zilnică din cauza gândurilor necurate. Iar dacă vreunul nu trecea pe la el mult timp, stareţul se neliniştea, el însuşi mergea la chilia aceluia şi la momentul potrivit întotdeauna reinstaura liniştea şi bucuria. El dădea ca ascultare citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi, fiecăruia potrivit cu măsura vârstei sale spirituale. Cartea avvei Dorotei stareţul o numea „Alfabetul monahicesc“. Trândăvia nu o putea îndura. De aceea, în schit a pus bazele rucodeliei (lucrul mâinilor): strungăria, legătoria de cărţi şi altele. Fiecare dintre fraţi ştia şi simţea că povara lucrului şi mâhnirii sale e împărţită cu părintele înţelept şi mulţumitor. Cuviosul ştia să mângâie şi să încurajeze în aşa fel încât vinovatul ieşea din chilia lui, nemaiputând de bucurie.
Când se încheia ziua, săvârşeau mica pavecerniţă, rugăciunile înainte de culcare, două capitole din scrierile Sfinţilor Apostoli, o evanghelie apoi, după o scurtă spovedanie, cuviosul Macarie îi binecuvânta pe toţi şi îi slobozea. Fiind deja târziu, stareţul intra în chilia lui unde pâlpâia candela dinaintea icoanei Apărătoarei Doamne. Pe masă se afla un teanc de scrisori cărora trebuia să le răspundă. Trupul îl durea din cauza epuizării, iar inima din cauza sensibilităţilor faţă de suferinţele omeneşti, care se iveau din abundenţă. Ochii îi erau plini de lacrimi, iar în minte îi răsuna minunata cântare „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte“.
Focurile din chiliile schitului de mult s-au stins. S-a instaurat noaptea pentru rugăciune, stareţul s-a aşezat la masă ca să dea răspunsuri la scrisori.
S-a stins lumânarea. Stareţul s-a aşezat la rugăciune… În el rugăciunea nu înceta niciodată, ori că era înconjurat de mulţime de oameni, ori că era la trapeză sau în vreo discuţie sau în liniştea nopţii. Ea răspândea mirul smeritei sale înţelepciuni.
Cu un an înainte de moarte, stareţul Macarie i-a prezis unei moşierese grav bolnave: „Tu te vei însănătoşi, dar vom muri împreună“. Ea a murit pe 23 august în anul 1860. După trei zile stareţul s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, iar pe 30 august şi-a împărţit lucrurile, dând poveţe şi şi-a luat rămas bun. Poporul s-a adunat în jurul lui. Cu două zile înainte de a muri, după dorinţa lui, l-au dus pe cuvios în antreu şi l-au aşezat pe podea pentru ca vizitatorii să-l poată vedea prin fereastră. Către seară, părintelui bolnav i-a fost foarte rău şi a cerut să fie împărtăşit cu Sfintele Taine, ceea ce s-a şi întâmplat pe la ora 800, aflându-se în fotoliu. Pe la miezul nopţii stareţul l-a chemat la el pe duhovnic şi după ce a vorbit cu el o jumătate de oră, i-a cerut să-i citească rugăciunea de plecare: „Slavă ţie, Împăratului şi Dumnezeului meu!“ – a exclamat stareţul în timp ce se citea rugăciunea, îndreptându-şi privirea când către icoana Mântuitorului cu cununa de spini de deasupra patului, când spre icoana Vladimirskaia a Maicii Domnului, cinstită de el în mod deosebit.
„Maica Domnului, ajută-mă!“, aşa i se ruga cuviosul pe drumul plecării sale de pe pământ, cerând să fie dezlegat mai repede de trup.
Noaptea aceea a fost foarte grea: prin ridicarea mâinilor şi binecuvântare, stareţul a revărsat darul său peste cei care l-au îngrijit. La ora 600, pe 7 septembrie s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine în deplină cunoştinţă şi simţire iar peste o oră, la o nouă cântare a canonului pentru despărţirea sufletului de trup, marele stareţ Macarie, în linişte, a plecat la Domnul spre Cămara Cerească.
Aceasta a fost scurta istorie a străinului de lume şi marelui înţelept Macarie.
B. Minunile
Vindecările bolnavilor şi îndrăciţilor
Celor care sufereau de anumite boli, uneori necunoscute, în afară de sfaturi duhovniceşti, stareţul le dădea mir sfinţit de la candela nestinsă, care ardea în chilie înaintea mult cinstitei icoane din Vladimir a Maicii Domnului, singura martoră a nevoinţelor tăinuite de robul său. Povestirile despre vindecări făcute de stareţ erau nenumărate. O femeie îndrăcită, stând pe drumul care ducea de la mănăstire la schit îl ocăra pe stareţ, spunând printre altele: „Nu moare mai repede acest Macarie? A torturat toată lumea… Of, nenorocita de mine!“.
Fiind adusă la stareţ prin credinţa soţului ei, această femeie, care de câţiva ani suferea de îndrăcire, după întrebuinţarea mirului sfinţitor dat de stareţ, s-a însănătoşit complet. Mai târziu a născut un copil care ţipa puternic şi l-au adus la stareţ. Primind binecuvântarea acestuia, copilul s-a liniştit, iar zilele şi nopţile în care îi îngrozea pe părinţi cu ţipetele lui, cu mila lui Dumnezeu, au încetat. A mai fost un caz la fel de curios. Unul dintre oamenii care făcea parte din cercul învăţaţilor avea neplăceri din cauza crizelor de nebunie. Rudele s-au sfătuit cu cei mai pricepuţi doctori, însă aceia l-au tratat acasă mult timp şi în cele din urmă l-au trimis pe bolnav peste hotare, la băi; nici acolo nu a găsit vindecare. Neînţelegând semnele evidente de îndrăcire (crizele de nebunie erau mai mari în zilele sărbătorilor bisericeşti, iar convulsiile se amplificau la atingerea lucrurilor sfinte: Sfânta Cruce, evanghelia, aghiazma şi bolnavul nu era dus de bunăvoie la spovedanie şi împărtăşanie), rudele se temeau sau nu vroiau să recunoască numele bolii. Unul dintre prietenii bolnavului, văzându-i starea neputincioasă din cauza chinurilor, l-a luat cu el şi l-a dus la mănăstire ca să se sfătuiască în legătură cu această boală neînţeleasă a lui cu stareţul pe care îl cunoştea personal. Ca să îl convingă pe cel bolnav şi să îl aducă la mănăstire a folosit nu ştiu ce şiretlic.
Chiar în momentul sosirii, stabilindu-se în arhondaric, a trimis vorbă către stareţ, fără să-i pomenească nici un cuvânt despre prietenul care a venit cu el şi nici prietenului nu i-a spus despre aceasta. În acest timp, bolnavul începuse să manifeste o puternică nelinişte – semn al unei crize care se apropia – şi a zis: „Vine Macarie! Vine Macarie!“ şi când stareţul a intrat în camera ocupată de el, îndrăcitul s-a aruncat asupra lui cu furie spunând diferite cuvinte urâte; înainte să fie oprit, l-a lovit pe stareţ. Viteazul războinic al lui Hristos, ştiind cine a făcut această mişcare cu mâna nefericitului îndrăcit, a folosit împotriva lui o armă puternică: după porunca lui Hristos, a întors repede şi celălalt obraz, rostind cuvintele Evangheliei: „Cine te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt!“. Fiind ruşinat prin smerenie, diavolul l-a părăsit pe cel suferind. Bolnavul a căzut fără simţire la picioarele smeritului stareţ şi a stat aşa mult timp într-o amorţire completă, apoi s-a sculat sănătos, nemaiamintindu-şi nimic despre această întâmplare, în care cu îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost doar o unealtă.
Câte vindecări sufleteşti se făceau în fiecare zi! Unii plecau mângâiaţi în necazuri, alţii erau treziţi din amorţirea provocată de păcate, alţii erau ridicaţi din groapa deznădejdii. Cele spuse de proorocul: „Dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea“ (Ier. 15, 19) pot fi atribuite şi stareţului. Cuvântul lui smerit era un cuvânt puternic, deoarece îl determina pe cel necredincios să se supună şi să creadă; îl ridica pe cel deznădăjduit şi încetul cu încetul făcea duhovnicesc pe omul trupesc. Deşi nu putea fi numit un bun orator, totuşi învăţăturile toate erau de mare folos. Fără îndoială, este cunoscut faptul că toţi cei care urmau cu credinţă sfaturile stareţului, care avea binecuvântatul dar al deosebirii duhurilor, dobândeau nu numai un folos sufletesc, ci şi un ajutor grabnic în treburile lor lumeşti. Exemplele de felul acesta sunt atât de multe, încât este cu neputinţă să le prezentăm în amănunt.
Clarviziunea stareţului
N.P. Kireevskaia, soţia cunoscutului filosof rus Ivan Kireevski îşi aminteşte: „În luna martie a anului 1846, părintele Macarie a fost la noi în Dolbina, iar Ivan Vasilievici pentru prima dată s-a spovedit la el; în luna octombrie a anului 1846 i-a scris pentru prima dată părintelui la Moscova şi mi-a spus: «I-am scris părintelui şi i-am pus multe întrebări foarte importante pentru mine, fără ca să-ţi spun ţie, temându-mă ca, din dragoste pentru el, să nu îi scrii ceva despre ele; sunt curios să văd când voi primi răspunsul lui. Ştiu că îi va fi greu să-mi răspundă». Nu a trecut mult timp după această discuţie şi de la poştă au sosit câteva scrisori, două dintre ele fiind semnate de mâna stareţului: una pe numele meu, cealaltă pe numele lui Ivan Vasilievici. El nici nu a deschis scrisoarea şi a întrebat: «Ce înseamnă asta? Părintele Macarie niciodată nu mi-a mai scris». Citind scrisoarea s-a schimbat la faţă şi a spus: «Nemaipomenit! Uimitor! În această scrisoare sunt răspunsuri la toate întrebările mele pe care tocmai acum i le-am trimis»“.
Neputrezirea moaştelor stareţului
Este cunoscut faptul că pe stareţul Anatolie Potapov l-au îngropat în rând cu mormântul stareţului Macarie. Când au săpat, acel mormânt al cuviosului Macarie s-a surpat, coşciugul s-a deschis şi trupul fericitului stareţ a ieşit la iveală cu totul neputrezit.
Descoperirea stareţului Macarie faţă de stareţul Ilarion
Nu o dată i-a apărut în vedenii stareţului Ilarion părintele Macarie, însă în ultimul timp ele s-au înmulţit şi acest lucru l-a înduioşat mult pe devotatul ucenic. Stareţul Macarie i-a apărut părintelui Ilarion în vis şi i-a vorbit: „Iată că am venit la tine, Ilarioane“. Şi, ca şi cum s-ar fi grăbit undeva, a adăugat: „Acum, ca şi odinioară, am multe treburi de făcut; voi mai veni la tine, dar deocamdată, iartă-mă!“.
Într-o zi, unul dintre fraţii mai în vârstă ai mănăstirii l-a văzut în vis pe părintele Macarie, mergând în grabă de la mănăstire la schit în compania multor oameni – călugări şi mireni, printre care se afla şi el, cel ce avea vedenia.
Văzându-l pe stareţ, acesta i-a cerut binecuvântare: „Ia repede binecuvântare, pentru că trebuie să merg degrabă la schit să fiu acolo“.
Aceste vedenii îl înduioşau mult pe părintele Ilarion. În următoarele două – trei luni de boală, stareţul a pus înaintea locului pe care stătea un portret mare cu stareţul Macarie, pe care i-l dăduse una din fiicele duhovniceşti, egumena Macaria Bolotnicova.
Noaptea de 6 septembrie a fost una dintre cele mai grele pentru bolnavul Ilarion; la prima oră după miezul nopţii i s-au citit rugăciunile pentru împărtăşanie. Stareţul a cerut portretul părintelui Macarie, care stătea permanent atârnat deasupra patului şi l-a sărutat cu putere. După ascultarea rugăciunilor, stareţul s-a împărtăşit spunând cu lacrimi: „Slavă Ţie, Doamne!“ şi a întrebat: „De câte ori m-am împărtăşit cu Sfintele Taine?“ (în ultimele luni, nota red.). Şi i-au spus: „De douăzeci de ori“. Din nou stareţul a început să-i mulţumească cu lacrimi lui Dumnezeu. Apoi a spus: „Chiar acum aş putea să mor, dar nu voi muri. Moartea s-a întors înapoi; e clar că trebuie să mă mai nevoiesc – nu sunt pregătit! A vrut părintele să mă ia, dar nu m-a luat; e clar că nu sunt deplin pregătit“. Şi a privit către sfintele icoane şi cu un oftat a rostit: „Tânjeşte şi se sfârşeşte sufletul meu după grădinile lui Dumnezeu. Dar facă-se voia Ta. Rău mi-e mie, blestematului, după păcatele mele. Mai bine să sufăr aici ca să primesc acolo mila lui Dumnezeu“. Nu numai o dată l-a văzut bolnavul pe stareţul său liniştit, părintele Macarie, care l-a înduioşat.
V. CUVIOSUL STAREŢ MOISEI
Dacă te mustri pe tine însuţi,
dacă te învinuieşti şi te osândeşti,
atunci vei fi îndreptat.
A. Viaţa
Cuviosul Moisei, care în lume s-a numit Timotei Ivanovici Putilov, a fost fiul cel mai mare al lui Ivan Grigorievici şi al Annei Ivanovna şi s-a născut pe 15 ianuarie 1782 în oraşul Borisoglebsk, în regiunea Iaroslavsk. Au fost 10 copii la părinţi, iar patru dintre ei au murit în copilărie. Ivan Grigorievici trăia cu evlavie, respectând fără încetare normele Sfintei Biserici, dedicându-se slujirii lui Dumnezeu şi citirii cărţilor sfinte şi fiind un om binevoitor. Soţia sa era o femeie neînvăţată, însă pricepută şi avea în neam câţiva monahi care duceau o viaţă aspră. Putilovii şi-au educat copiii în frica lui Dumnezeu. Au studiat în casa părintească şi nu au mers la şcoală, deoarece tatăl lor se temea de tovărăşiile rele. În sărbători îi ducea la biserică şi după ce se întorceau acasă, le punea întrebări despre slujbă. În Biserică, Putilov, având voce frumoasă, cânta la strană; îi plăcea şi acasă să cânte cu copiii cântări bisericeşti. Deseori Putilov era vizitat de feţe bisericeşti şi de aceea copiii lui încă din copilărie au auzit multe lucruri ziditoare de suflet.
Fata lui Putilov tindea către viaţa de mănăstire însă, după dorinţa tatălui, s-a căsătorit şi nu după mult timp a murit; soţul ei s-a retras atunci la schitul din Sarov. Pe la 19 ani, Timotei, împreună cu fratele său de 14 ani, Iona, au fost duşi de tatăl lor la Moscova să lucreze la concesionarul Karpâşev. Moscova, prin mulţimea de biserici şi lucruri sfinte pe care le avea, se potrivea cu năzuinţele duhovniceşti ale lui Timotei care se dezvoltaseră în el încă de pe când trăia în casa părintească; aici însă era mai uşor să-şi procure cărţi duhovniceşti. Timotei era nedespărţit de cărţi şi în prăvălie punea cartea deoparte numai când sosea vreun cumpărător, apoi din nou se întorcea la ea. Tinerii aveau cunoştinţe printre adevăraţii oameni duhovniceşti. Prin monahia Dositeia (care înainte fusese renumita cneaghină Tarakovna) ei au făcut cunoştinţă cu schimnicii mănăstirii Novospask, Alexandru şi Filaret, care se aflau în legătură spirituală cu Paisie Velicikovschi. Într-o astfel de situaţie, în cei doi fraţi s-a cuibărit definitiv dorinţa de viaţă monahală, mai ales că în Sarov se izolase cumnatul lor. În anul 1804, când Timotei a împlinit 22 ani, s-a înscris împreună cu tatăl său în societatea comercială moscoveană şi, luându-şi paşaport pe trei ani, s-a îndreptat spre Sarov alături de fratele său Iona. Ştiind că tatăl lor nu le-ar da consimţământul, ei i-au scris că au plecat de la patron pentru că nu mai era posibil să trăiască acolo şi că au ca model un stăpân căruia i-au promis să-i slujească. Din Sarov i-au trimis o scrisoare în care i-au explicat deschis tatălui intenţia lor. Ivan Grigorievici s-a înfuriat şi le-a poruncit copiilor să se întoarcă imediat acasă, însă nu i-a văzut timp de doi ani şi jumătate. În această perioadă Putilov s-a îmbolnăvit şi când Timotei a venit să se împace cu el, deşi nu dintr-o dată, s-a hotărât totuşi să-şi primească fiul. După un an, datorită şi insistenţelor îndelungate, l-a primit şi pe Iona. Ivan Grigorievici n-a mai trăit mult după aceea. În oraşul Molog din gubernia Iaroslavsk, în cimitir, la altarul bisericii Tuturor Sfinţilor stă un simplu monument din marmură cu inscripţia numelui lui Ivan Grigorievici Putilov. Pe partea dreaptă e scris că monumentul a fost ridicat de copiii lui Putilov: Moisei, egumenul schitului Optina, Isaia egumenul schitului Sarov, Antonie, egumenul mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki. Sarovul, unde şi-a început Timotei viaţa monahală, se afla în acel timp în deplină înflorire. De treizeci de ani se afla acolo marele schimnic Serafim. Acolo devenise schimonah nebunul pentru Hristos, Mark şi tot acolo trăia, în linişte, restauratorul mănăstirii Varlaam, egumenul Nazarie.
De asemenea, era cunoscut că Isaia ducea o viaţă aspră. Timotei avea o ascultare grea la brutărie, însă după aceea l-a îngrijit pe părintele nevoitor Isaia care se îmbolnăvise; în timpul celor trei ani în care a stat la Sarov, Timotei s-a folosit mult de învăţăturile schimnicilor de acolo. Nu se ştie de ce Timotei nu s-a mai întors la Sarov după împăcarea cu tatăl său, însă fratele lui a rămas acolo şi a devenit următorul egumen al Sarovului. Timotei a intrat în ascultare la mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Svensk, aparţinând eparhiei Orlovska. Într-adevăr, aceasta l-a atras prin faptul că în apropierea ei erau pădurile Roslavl şi Briansk, unde în acel timp se nevoiau mulţi sihastri. În anul 1811, în rândul acestor sihaştri, a intrat şi Timotei Ivanovici. În pădurile Roslavl, Timotei Ivanovici a petrecut 10 ani. El s-a încredinţat îndrumării ieroschimonahului Atanasie. Acest schimnic înţelept, ucenicul cuviosului Paisie Velicicovski, trăia neîncetat în trezvie duhovnicească şi avea darul rugăciunii minţii. Dezinteresul lui pentru tot ce era lumesc nu avea margini. Cu ajutorul acestui schimnic s-a tuns în monahism Timotei Ivanovici, căpătând numele Moisei, în cinstea cuviosului Moisei Murin. Acest nume i-a fost dat prin consimţământul tuturor schimnicilor datorită ospitalităţii pe care cuviosul Moisei o arăta, cu dragoste, străinilor care veneau la pustnici. Cuviosul Moisei Murin îi iubea pe străini şi îi alina. Pustnicii cu care vieţuia în pădure cuviosul Moisei trăiau în trei chilii. Locul însingurării lor se afla în vilele moşierului Bronevski, la 40 de verste de Roslavl, la cinci verste de sătuleţul Iakimovsk, la 7 de satul Lugov şi la 30 de sătucul Mejov, pe malul râului Bogdacevka. Pustnicii săvârşeau toată rânduiala bisericească în fiecare zi la ei în chilii, începând cu ora 1200 noaptea; în zilele de duminică şi sărbători săvârşeau slujbele împreună. De Crăciun, Paşti şi celelalte sărbători mari venea din satul Lugov un preot cu Sfintele Daruri. În vremea din afara rugăciunii, pustnicii se ocupau cu rucodelia. Astfel cuviosul Moisei transcria cărţile sfinte. În grădina de zarzavat pe care o lucrau, pustnicii creşteau numai ridichi. Vara adunau ciuperci, pentru binefăcătorii care le trimiteau pâine coaptă, crupe şi uneori câte o sticlă de ulei. Datorită lipsurilor, se nevoiau cu putere. Toată iarna erau înconjuraţi de lupi. Urşii îi păgubeau uneori pe sihaştri prin faptul că prădau grădina; ei se apropiau, dar nu îi deranjau pe monahi, deoarece în pădure se auzea numai zgomotul ramurilor rupte de ei. S-a întâmplat o dată ca sihaştrii să fie aproape omorâţi de soldaţi. Uneori îi sâcâia poliţia. Însă mai înspăimântătoare decât toate erau joagărele care distrugeau copacii seculari. Odată un copac uriaş a căzut lângă chilie, făcând un zgomot puternic, însă cuviosul Moisei a crezut că va dărâma totul, dar copacul a atins chilia numai cu crengile.
În anul 1812, datorită invaziei francezilor, schimnicii au părăsit pustia iar cuviosul Moisei s-a izolat în Svensk, pe Malurile Albe, apoi s-a întors în pustie.
În anul 1816 a venit la cuviosul Moisei fratele său mai mic Alexandru, ca să-şi ducă viaţa alături de el. După patru ani Alexandru a fost călugărit de ieroschimonahul Atanasie, primind numele Antonie şi a fost încredinţat îndrumării fratelui său, cuviosul Moisei, faţă de care toată viaţa a făcut ascultare adevărată. În anul 1816, împreună cu fratele său, cuviosul Moisei a fost la Kiev, unde cu bucurie a fost primit de către mitropolitul Serapion şi de către întâistătătorul Lavrei, Antonie (viitorul arhiepiscop de Voronej). Pe drum, în câteva mănăstiri, cuviosul Moisei i-a vizitat pe schimnicii Vasilie Kişkin, cuviosul Macarie (viitorul stareţ de la Optina) şi pe părintele Filaret Glinski.
În timpul vieţii de sihastru, cuviosul Moisei s-a întărit şi s-a maturizat. El a dobândit darul privegherii, tăcerea, darul rugăciunii şi umilinţa; aceste calităţi arătau în el chemarea de stareţ. Semnele acelei lupte neîncetate pe care a dus-o cu el însuşi în liniştea însingurării au rămas pe câteva foi răzleţe, din rândul celor pe care cuviosul Moisei şi-a scris uneori gândurile. Iată câteva fragmente: „15 noiembrie anul 1819 – După primirea rugăciunii de dezlegare a păcatelor am hotărât ca în toată vremea ce va urma să mă păzesc de primejdie şi să nu mănânc nicidecum seara şi din cauza aceasta am suferit mult însă cu pricepere am fost învăţat că nu există mijloc mai bun prin care să-mi întăresc sufletul decât acela de a gusta hrană o dată în douăzeci şi patru de ore. Doamne, nu mă lăsa! Vino în ajutorul meu ca să mă înfrânez şi să nu mănânc seara, iar la masa de prânz să nu mă satur şi să mă obişnuiesc doar cu un fel de mâncare“.
„14 decembrie anul 1819 (după împărtăşanie): Făcându-mi pravila, mi-a venit un gând: terminând, cu ajutorul lui Dumnezeu, postul în care mă obişnuisem cu un singur fel de mâncare, să încep să-mi pun pază gurii, în amintirea păcatelor ei şi a nevredniciei cu care a vorbit şi pentru necurăţia şi nedreptatea inimii şi minţii mele. Aceasta mi-am propus-o ca să nu mai vorbesc nimic cu nimeni iar pentru vreo nevoie strictă să explic fraţilor într-o scrisoare prin cuvinte scurte. Doamne, ajută-mă să pun început bun la acestea şi să fac ce mi-am propus ca să mă pregătesc mai bine pentru moarte“.
„15 decembrie – în timpul mesei mi-a străfulgerat mintea o părere referitoare la fraţii care stăteau lângă mine, şi anume ca greşelile lor pe care eu le vedeam şi pe care ei le mărturisiseră la spovedanie să le recunoască şi să se căiască, pentru că sunt ale lor, dar să nu le judece prea aspru pe cele ale fraţilor şi nicidecum să se aprindă de mânie. Fie ca greşelile şi păcatele fraţilor să treacă în contul meu“. Aceste notiţe, referitoare la morală şi învăţătură, sunt câteva din comorile preţioase ale vieţii cuviosului Moisei. Ele ilustrează ceva din tabloul frumuseţii spirituale creat de lupta cruntă şi neîncetată a împlinirii legii Evangheliei.
În pădurile din Roslavl, cuviosul Moisei, prin citire necontenită, a dobândit ştiinţa adâncă a învăţăturilor Sfintei Biserici şi a operelor Sfinţilor Părinţi. Aici a început lucrarea sa de îndrumare duhovnicească faţă de alţi fraţi.
Pentru că avea răbdare să-i asculte primea pe boierii care se îngrijeau de pustnici şi aceşti boieri veneau la el pentru sfaturi.
Când cuviosul Moisei a ajuns la măsura bărbatului învăţător şi matur în viaţa duhovnicească, Dumnezeu a considerat potrivit să-l cheme la o slujire mai înaltă şi să-i încredinţeze o lucrare mai grea şi mai roditoare.
În anul 1820, cuviosul Macarie a călătorit la Moscova, unde trebuia neapărat să petreacă un timp şi a vizitat schitul Optina, fiind recomandat de părintele egumen Prea Sfinţitului Filaret, episcop de Kaluga.
Acest nevoitor cunoscut (care a murit ca mitropolit de Kiev şi ca schimnic) şi arhipăstor înţelept al tuturor sufletelor iubea monahismul încă din tinereţe. Pădurea de pini şi sălbăticia care înconjurau Optina i-au stârnit gândul de a construi la Optina un schit. El auzise despre pustnicii din Roslavsl şi îşi dorea să le încredinţeze lor construirea schitului. Făcând cunoştinţă cu cuviosul Moisei s-a întărit în hotărârea lui. După corespondenţă şi invitaţia făcută cuviosului Moisei, fratelui acestuia, cuviosului Antonie şi încă altor doi monahi, pe 6 iunie anul 1821, au mers la Optina şi s-au instalat în camera de oaspeţi a mănăstirii.
La 170 de stânjeni de mănăstire, unde se afla o chilie singuratică printre pini seculari şi lăstăriş de aluni şi tei a fost ales locul şi s-a stabilit un plan; după aceasta s-a pornit lucrul.
Cu multă greutate, schimnicii nou-veniţi au curăţat locul ales de copacii seculari pe care i-au dezrădăcinat şi i-au tăiat. Au fost ajutaţi şi de câţiva muncitori angajaţi. Din copacii tăiaţi au construit o chilie nu prea mare, au împrejmuit locul cu gard şi au ridicat o biserică cu hramul Sf. Ioan Înaintemergătorul; apoi numărul chiliilor a început să se mărească. În decembrie, cuviosul Moisei a plecat la Moscova pentru ajutor şi s-a întors într-o căruţă atât de încărcată, încât abia putea sta în ea.
La începutul anului 1822 biserica a fost târnosită şi Prea Sfinţitul Filaret imediat după aceea a venit la Optina. Cuviosul Moisei l-a rugat să se hotărască să primească schima. „N-au intrat zilele în sac“ a fost răspunsul. După ce episcopul a plecat, cuviosul Moisei i-a trimis o scrisoare cu aceeaşi rugăminte. Prea Sfinţitul i-a răspuns pomenindu-i de hirotonie şi de faptul că schimnicul o refuzase cu hotărâre. Văzând ce daruri îşi fac loc în cuviosul Moisei, înţeleptul arhipăstor nu a cedat. Discuţia a durat 6 săptămâni. În cele din urmă, episcopul Filaret a spus: „Dacă nu vei fi de acord, mă voi judeca cu tine la înfricoşătoarea Judecată a Domnului“. Numai atunci a cedat cuviosul şi pe 22 decembrie anul 1822, a fost hirotonit ca ieromonah şi pus duhovnic la Optina.
Între timp, cuviosul Moisei a continuat să construiască schitul, a însămânţat şi a plantat copacii care astăzi acoperă atât de frumos locul schitului Optina. Dumnezeu a trimis ajutoare materiale, însă s-au făcut cheltuieli însemnate cu construcţia şi în anul 1825 cuviosul Moisei a mers în multe călătorii la Moscova după ajutoare. Tot acolo a aflat despre alegerea lui ca stareţ. La vârsta de 43 de ani, cuviosul Moisei a primit sub conducerea sa schitul Optina şi timp de 37 de ani a vegheat asupra lui. În această perioadă, prin eforturile stareţului, Optina s-a schimbat complet. Numărul fraţilor a crescut de multe ori. Neţinând cont de faptul că pământurile mănăstirii aproape se dublaseră şi aveau recolte mari, au plantat livezi de pomi fructiferi, au început să crească vite cornute, au construit o bibliotecă, au lărgit catedrala, au înălţat două biserici, au construit trapeză, arhondaric, grajduri pentru cai şi vite, şapte corpuri de chilii, două fabrici, o moară şi renumita grădină optineană; slujba a început să fie săvârşită cu mare evlavie, însă mai important decât toate era faptul că se îmbunătăţise ordinea morală a obştii.
Toate aceste construcţii mari au fost făcute fără bani, atât prin credinţa obştii, cât şi prin ajutorul şi muncile prestate de cei săraci.
„Aveţi bani, părinte?“, l-au întrebat pe stareţ cei apropiaţi, la începutul construcţiei. „Am, am“ şi a arătat vreo 15–20 ruble. „Dar aceştia nu sunt bani; lucrarea costă mii de ruble“. Iar cuviosul Moisei a zâmbit şi a spus: „N-am uitat de Dumnezeu; eu nu am, însă El are“. Şi această credinţă nu a fost compromisă. Foarte des se întâmpla ca muncitorii să ceară răsplată atunci când stareţul avea numai câţiva bani de aramă; el îi ruga să mai aştepte şi peste vreo două zile veneau prin poştă bani. Arhondaricul de piatră, pentru care au spart muntele şi au adus pământ în lac şi grădina de zarzavat au fost construite în anul de criză, când pudul de făină costa 5000 de ruble. Obştea avea puţină pâine, iar mănăstirea era invadată de oamenii înfometaţi din împrejurimi. Chiar în aceste timpuri vitrege, cuviosul Macarie a supravegheat construcţia şi a hrănit poporul. Necazul poporului trecea adânc prin inima lui. Odată, pe când oamenii începuseră să-l convingă să renunţe la construcţie datorită condiţiilor grele, din cauza frământării adânci a devenit tăcut şi, plângând, cu lacrimi amare, a răspuns: „Ei, frate, pentru ce purtăm acest chip îngeresc? De ce Şi-a dat pentru noi sufletul Său Iisus Mântuitorul? Pentru ce ne-a propovăduit El cuvintele dragostei? Pentru ca noi să îndeplinim marele Lui cuvânt faţă de aproapele numai cu gura? Pentru ca acest popor să moară de foame? Doar cere în numele lui Hristos… Dumnezeu încă nu Şi-a retras de la noi mâna Sa binefăcătoare. El nu ne-a dat darurile Lui ca noi să le ascundem sub obroc, ci ca să le întoarcem poporului în aceste vremuri grele“.
În general iubirea de săraci a cuviosului Moisei nu cunoştea margini. Uneori cumpăra la un preţ mai mare decât i se cerea multe lucruri care nu îi trebuiau, numai pentru a-l ajuta pe vânzătorul care ducea lipsă; cumpăra provizii stricate pe care le folosea el însuşi la mâncare, întreţinea cu salariu orfanii, pe unii pentru a îndepărta ciorile, iar alţii pentru prinderea cârtiţelor.
Datorită cuviosului Moisei se făceau multe pelerinaje la Optina. Toţi credincioşii erau întâmpinaţi cu mare grijă. Însuşi arhimandritul vizita arhondaricul şi era bucuros, chiar şi la el în chilie. Avea darul de a vorbi cu fiecare, după puterea acestuia de înţelegere şi potrivit cu nivelul duhovnicesc al fiecăruia.
Când cineva îi cerea vreun lucru din obşte „ca blagoslovie“, cuviosul Moisei îi dădea ce avea mai bun şi mai nou.
La arhondaric nu se cerea plată, însă fiecare după bunăvoinţă punea câte ceva în cutia pentru danii. Un negustor bogat l-a întrebat pe stareţ dacă nu cumva se teme că nu vor plăti toţi, ci vor sta pe gratis? Cuviosul a spus: „dacă nouăzeci şi nouă nu plătesc, Dumnezeu îl aduce pe al 100-lea care plăteşte pentru toţi“.
După aceasta, negustorul a devenit binefăcătorul Optinei. Cuviosul Moisei nu se minuna de donaţiile însemnate. O familie care făcuse multe donaţii la Optina a venit să reclame ceva anume la cel care răspundea de primirea oaspeţilor şi a pomenit de binefacerile sale. Cuviosul a răspuns: „Noi am crezut că aţi făcut binele de dragul lui Dumnezeu şi de la El aşteptaţi răsplată; noi, săraci şi nevrednici cum suntem, prin ce să vă răsplătim?“. Nu prin răceala inimii răspundea la binefacerile adevărate, ci prin rugăciuni fierbinţi. De la pelerinii care veneau la schit, cuviosul Moisei nu avea nevoie de contribuţia bănească; îi plăcea să primească oameni bolnavi, slăbănogi şi orbi care nu puteau nicicum să facă donaţii obştii.
În relaţia cu fraţii, cuviosul se purta cu o înţelepciune nemaipomenită. Având o fire înflăcărată, se transformase în chip desăvârşit şi dobândise o blândeţe uimitoare.
Dacă îl cuprindea mânia se grăbea să iasă, se smerea pe sine cu rugăciunea şi se întorcea liniştit. Deşi nu-i plăcea să-şi manifeste autoritatea, totuşi nu scăpa obştea din mâini şi conducea ferm mănăstirea.
În activităţile speciale, cuviosul Moisei nu se agita nicidecum; părea că totul decurge de la sine, fiind condus în mod nevăzut de o singură voinţă. Când dădea ascultări, nu incomoda prin amănunte neînsemnate; faţă de eşecurile unora se purta complet liniştit şi îi învăluia cu dragoste.
Observând totul, deseori cuviosul Moisei amâna morala pentru mai mult timp şi apoi pomenea despre respectiva greşeală; însă o asemenea morală era făcută cu fermitate. Înainte de a povăţui vreun călugăr, se ruga pentru el şi întotdeauna se uita cu atenţie să vadă dacă cel cu care trebuia să vorbească e liniştit.
Amintindu-şi de cuvântul puternic al Sf. Ioan Gură de Aur: „De îndreptare se îndoieşte numai cel care se află în iad cu diavolii“ – cuviosul Moisei avea încredere nestăvilită în conştiinţa omului.
Economul vroia să-l alunge pe un sobar care îl păcălise de multe ori pe stareţ şi tot de atâtea ori fusese iertat. Sobarul a făgăduit să se îndrepte; nu avea nici cămaşă pe trup, numai caftanul, iar cuviosului Moisei îi era milă de el.
„– Când să se îndrepteze, părinte? – a stăruit economul –, căci e un mare netrebnic!
– Cum ? – a zis cuviosul Moisei. Omul vrea să se îndrepteze şi tu îi spui că e netrebnic! Nu este netrebnic! Pleacă!“.
Cuviosul nu lua măsuri drastice şi nu folosea metode aspre, spunând că trebuie să aştepte până când Dumnezeu va rămâne în inima omului. În general, părintele se adapta la caracterul şi măsura duhovnicească ale fiecăruia. Dobândind în viaţa lui un mare folos din citirea cărţilor duhovniceşti, cuviosului Moisei îi plăcea să-şi procure cât mai multe. Le aducea din Kaluga şi era abonat la reviste duhovniceşti. După ce citea cărţile, le dăruia bibliotecii mănăstirii. Datorită cuviosului Moisei, schitul Optina, în timpul în care a fost condus de stareţul Macarie, a publicat şase cărţi despre vechii nevoitori şi asceţi. Cuviosul Moisei a împărţit în colete întregi aceste cărţi pe gratis, în diferite părţi ale lumii.
Căutând pretutindeni folosul duhovnicesc, spunea: „Lucrarea noastră constă în a însămânţa; Dumnezeu va da cândva şi roadele“. Trimiţând obştea la culesul recoltei, cuviosul Moisei îi sfătuia pe monahi ca ieşind din casă, să citească „Tatăl nostru“ pentru înduioşarea inimii, iar la traversarea râului să-l cheme în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
Astfel pătrundea cuviosul Moisei în toate aspectele vieţii mănăstireşti şi îşi îndeplinea ascultarea. Însă principalul său merit constă în organizarea şi susţinerea stăreţiei la Optina.
Primindu-i cu dragoste la Optina pe schimnicii Leonid şi Macarie, îşi lăsa voia în mâinile lor şi fără sfatul acestora pe nimeni nu călugărea şi se povăţuia cu ei în multe situaţii. Posedând el însuşi darul chibzuielii care ajunsese pe o treaptă înaltă, cuviosul Moisei ştia că ocârmuitorul în viaţa duhovnicească trebuie să fie numai unul şi în toată viaţa s-a abţinut să-i ocârmuiască pe fraţi cu cuvântul; l-a interesat să facă aceasta prin faptele exterioare ale ascultării. El îşi ascundea darurile de ocârmuitor. Şi mulţi oameni, care ascultau cuvântarea lui ziditoare, nu cunoşteau înalta duhovnicie a bărbatului din faţa lor. Odată, în prezenţa cuviosului Macarie, a trebuit să spună un cuvânt de folos. Vorbirea îi era plină de putere, aşa încât se revărsa din gura lui. Toţi cei de faţă au fost uimiţi nu numai de cuvântare, ci şi de chipul în care îşi ascundea atâtea daruri deosebite într-o tăcere neîntreruptă. Pentru cei care veneau la Optina şi se nevoiau spre câştigul duhovnicesc, cuviosul Moisei era un călugăr simplu şi bun, care se îngrijea personal numai de trebuinţele exterioare ale obştii şi tăinuia acea pricepere duhovnicească înaltă pe care a dobândit-o prin viaţa sa de nevoitor. În enumerarea faptelor săvârşite de cuviosul Moisei în timpul în care a fost stareţ, trebuie să spunem că a suportat prigoane grele pe nedrept şi necazuri mari şi a răbdat cu smerenie neîncetată. Foarte grea a fost prigoana împotriva ocârmuirii duhovniceşti însă această prigoană a încetat odată cu instalarea mitropolitului Filaret la Kiev.
Viaţa de chilie a cuviosului Moisei era permanenta lui grijă. Dormea puţin, fără să se dezbrace şi se scula când încă nu era miezul nopţii. La utrenie mergea negreşit şi spunea că dacă la Liturghie se aduce Jertfa nesângeroasă pentru noi, la utrenie noi aducem ca jertfă pacea noastră, şi aşa facem şi la slujba de prânz şi la vecernie.
La slujbă stătea drept, fără să se sprijine şi uneori se cufunda în rugăciune, aşa încât nu mai observa nimic în jur. Uneori şi când mergea era atât de adâncit în sine, încât nu îi vedea şi nu îi auzea pe cei care se apropiau de el, iar lacrimile care îi udau faţa dezvăluiau starea lui sufletească. Rugăciunea pe care o spunea neîncetat îl ajuta; prin ea dobândea blândeţe firea lui înflăcărată. Fiecare minut liber, cuviosul Moisei îl consacra citirii şi când era întrerupt reţinea locul unde a rămas ca, după împlinirea ascultării, să se întoarcă din nou la citit. La trapeză cuviosul mergea întotdeauna şi îşi lua puţină mâncare. Acasă mânca ce era mai simplu şi deseori pentru a se smeri mânca ceva stricat.
Prin neîncetata supraveghere a propriei persoane, cuviosul Moisei a dobândit blândeţea şi tăcerea, iar în momentele de agitaţie se adâncea în rugăciunea dinlăuntru. Odată, la Optina, în arhondaric a izbucnit un incediu foarte puternic. Cuviosul, ştiind că au fost luate toate măsurile, se uita liniştit la focul care fusese stins. Tocmai atunci au venit înaintea lui cu icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului.
Era întotdeauna tăcut, mai ales ascuns, dacă cineva încerca să-l întrebe despre viaţa lui sau despre ceea ce se întâmpla înlăuntrul lui. Totuşi nimic nu se întâmpla fără ca el să ştie. Când cineva i-a vorbit cuviosului Moisei despre meritele sale, el a zâmbit neîncrezător. Odată a vizitat Optina un arhiereu şi, privind schitul, a întrebat cine l-a construit. Cuviosul Moisei i-a dat un răspuns evaziv, spunându-i că schitul a fost construit pe un loc din acea regiune.
– Văd şi eu locul, dar cine anume l-a construit?
– Stareţul cu fraţii.
– Mi s-a spus că frăţia voastră l-aţi construit.
– Eu am participat prin faptul că…
După asemenea răspunsuri, oaspetele nu a cercetat mai mult.
Cuviosul Moisei vorbea încet, chibzuind fiecare cuvânt şi în timp ce îi asculta pe ceilalţi făcea rugăciunea lui Iisus folosind mătăniile. Se îmbrăca în veşminte simple, dar curate. Postul şi binefacerea le acoperea uneori printr-un cuvânt glumeţ. Un târgoveţ l-a rugat pe cuvios să cumpere un butoiaş cu scrumbii care, după cuvintele lui, erau foarte gustoase şi de soi bun, însă se alteraseră din cauza arşiţei. Cuviosul a văzut că scrumbiile nu mai sunt bune şi că nu are unde să le pună. „Mă gândesc unde să le arunc!“ şi a poruncit să i se dea la cină câte o scrumbie cu hrean şi aşa le-a mâncat pe toate. Astfel îşi făcea uneori morală sub forma unei glume.
Cuviosul Moisei a vrut să cumpere pentru mănăstire mere din soiul „Bunul ţăran“. Un ţăran i-a adus mere „Antonovka“ şi când arhimandritul l-a întrebat ce soi sunt a răspuns:
– „Bunul ţăran“, părinte, „Bunul ţăran“!
– Bun e acela, bun, dar oare nu se numea Anton? a întrebat cuviosul.
Nelipirea de cele pământeşti s-a dezvoltat în el încă din tinereţe. Vorbea odată şi zicea: „Când trăiam în Sarov mă uitam la felul de viaţă al cuiva şi la ceea ce are şi îmi spuneam: voi muri de foame, însă niciodată în viaţă nu voi avea nimic. Şi iată că aşa mi-am dus toată viaţa şi aşa voi muri“. După cum spunea ucenicul său era „un mare prigonitor al banilor şi era bogat numai prin sărăcie“, aşa cum el însuşi s-a exprimat.
Când au deschis după moartea cuviosului Moisei cutia unde ţinea bani, au găsit o singură grivnă (monedă de 10 copeici) care se împotmolise între partea de jos a cutiei şi perete.
– Cu siguranţă, părintele nu a observat-o, a spus fratele lui, cuviosul Antonie, căci altfel ar fi cheltuit-o imediat.
În anul 1856, egumenul Isaia a sosit la Optina să-şi revadă fraţii: pe Moisei, pe care nu-l mai văzuse de 38 ani şi pe Antonie (cuviosul Antonie de la Optina a fost numit stareţ la mănăstirea Maloiaroslaveţki, apoi s-a înapoiat la Optina pentru a adormi în pace).
În ziua încoronării împăratului, cei trei fraţi au slujit Liturghia, dând un exemplu bun şi mişcător.
În anul 1860, schitului i s-au dăruit 108 deseatine de pădure de care avea mare nevoie. Deşi obştea avea o datorie de 17000 ruble, cuviosul se împăca cu gândul că a preluat-o cu datorii mari, iar acum există multe resurse şi se gândea că Dumnezeu le va satisface degrabă trebuinţele, până ce cuviosul Moisei să se stingă din viaţă şi aşa s-a şi întâmplat.
Rândurile celor de aceeaşi vârstă cu părintele Moisei se împuţinau din ce în ce mai mult.
În anul 1860 a încetat din viaţă cuviosul Macarie, care era cu 6 ani mai tânăr decât cuviosul Moisei; acesta avea 80 de ani înainte de a muri.
Chiar şi la aceste bătrâneţi adânci, dând exemplu de nevoinţă, cuviosul Moisei refuza să ia ceaiul dimineaţa şi începea să se îngrijească de împlinirea strictă a învăţăturilor.
În acea vreme ajunse până la adâncimea smereniei şi vorbea: „Acum am aflat că într-adevăr sunt mai rău decât toţi“.
Pe 15 mai, în anul 1862, la 81 ani, cuviosul Moisei s-a îmbolnăvit din cauza unui furuncul de pe spinare şi a plecat la Kaluga. Aici a fost părăsit de câţiva dintre fraţi, ceea ce i-a pricinuit o grea mâhnire. În ziua de 26 mai a sosit la biblioteca optineană, construită de el şi tăcând, ca şi cum şi-ar lua rămas bun, o privea.
Cuviosul Moisei era împărtăşit zilnic; suferea mult, însă uneori, învingându-şi durerea, se ridica să se ocupe de treburile mănăstirii. Stând culcat, vorbea cu voce tare despre folosul stăreţiei, binecuvântându-i pe călugării care veneau şi-i cereau blagoslovenie; în timpul bolii se nevoia şi refuza să fie servit.
Pe 6 iunie, cuviosul Moisei a fost îmbrăcat în schimă, păstrându-şi numele. Între timp s-a dus vestea despre boala sa gravă şi au început să vină din toate părţile oameni ca să-şi ia rămas bun de la el, iar cel bolnav le împărţea tuturor iconiţe; numărul acestora ajunsese la 4000. În ziua de 14 iunie, cuviosul Moisei a poruncit să se scoată din cameră toate lucrurile şi să i se aşeze înainte icoana Sfântului Tihon Zadonsk, care a stat în faţa lui până la moartea ce a urmat în ziua de pomenire a Sf. Tihon. Pe 15 iunie s-a văzut că prin mişcarea mâinii, stareţul muribund îi binecuvântează pe cei care nu sunt prezenţi.
În acest timp, după cum s-a aflat dintr-o scrisoare primită ulterior, în Petersburg o persoană devotată a văzut în vis cum cuviosul Moisei binecuvântează pe rând membrii familiei acesteia.
Pe 16 iunie, la ora 1000 dimineaţa, după citirea cuvintelor evangheliei după Matei: „Căci Fiul Omului va să vină întru Slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale“ (Mt. 16, 27), cuviosul Moisei a adormit în pace.
Viaţa stareţului şi restauratorului schitului Optina, a cuviosului Moisei, s-a caracterizat printr-o înaltă smerenie, împletită cu armonia, printr-o ardoare neîncetată a sufletului şi prin nevoinţele zilnice spre împlinirea poruncilor.
Numele acestui stareţ model va fi întotdeauna pecetluit pe paginile istoriei monahismului. De acest nume este legată restaurarea stăreţiei şi, prin urmare, modul de viaţă cu adevărat călugăresc de la schitul Optina, care seamănă cu o stea luminoasă a monahismului rus. Împreună cu numele de neuitat ale stareţilor de la Optina, Lev, Macarie, Ambrozie – cu respect adânc va fi pomenit şi numele cuviosului Moisei, cel smerit şi curat înaintea lui Dumnezeu. El va rămâne pentru totdeauna un model înalt de stareţ de mănăstire. Cuviosul Moisei reprezintă îmbinarea minunată a singurătăţii ascetice în viaţa de chilie cu amabilitatea şi sociabilitatea, a fermităţii cu blândeţea, a belşugului cu sărăcia, a independenţei cu supunerea deplină faţă de învăţăturile duhovniceşti, a energiei cu răbdarea nesecată în multe şi grele încercări. O lumină domoală îi învăluia chipul înduioşător mai sever faţă de sine şi mai îngăduitor faţă de ceilalţi călugări. Nevoitorul, care a purtat poveri, greutăţi şi necazuri pentru schitul Optina s-a grăbit să predea comoara pământească cu mâinile care s-au nevoit pentru Dumnezeu şi cu care a întărit şi a înfrumuseţat renumita obşte. Cuviosul Moisei este îngropat în biserica Kazansk a schitului Optina. În rând cu el a fost aşezat fratele său, egumenul Antonie.
Într-adevăr, cinstită este înaintea lui Dumnezeu moartea cuvioşilor Lui!
B. Minunile
Clarviziunea stareţului
Ieromonahul Vassian, care s-a stabilit la schitul Optina după ce a plecat de la mănăstirea Danilov din Moscova, povesteşte că a auzit diferite zvonuri nedrepte şi păreri despre activităţile necanonice ale părintelui arhimandrit Moisei şi crezându-le, a hotărât de câteva ori să vorbească deschis cu părintele arhimandrit despre ceea ce se auzea.
Însă de fiecare dată era întâmpinat cu bucurie şi duioşie, încât toată îndrăzneala şi hotărârea cu care venea se pierdea şi spunea: „Eu, fiind dezarmat, – nu mai puteam să-mi ating scopul pentru care venisem“. Cu toate acestea, însuşi stareţul vorbind despre ceva anume, conducea discuţia spre scopul sosirii mele: „Iată ce se spune despre mine“, începea el şi prin explicaţiile pe care mi le dădea îmi lămurea toate nedumeririle şi cu amabilitate părintească mă lăsa să plec fără să îmi arate că înţelesese foarte bine scopul cu care venisem.
Vindecarea bolii, ca rod al ascultării de stareţ
Nu demult s-a stins din viaţă monahul Porfirie şi a lăsat printre scrisorile din chilie câteva notiţe despre părintele arhimandrit Moisei. „Pentru că deseori mă supăra stomacul, nu puteam să merg întotdeauna la trapeză, deşi mă străduiam foarte mult. Într-o astfel de perioadă a bolii îmi alegeam unul sau două feluri de mâncare şi luam masa în chilie. Părintele arhimandrit m-a întâlnit când îmi duceam mâncarea şi m-a blagoslovit nefăcându-mi nici o observaţie. Odată m-a întrebat: „Ce faci în chilie?“ şi eu i-am explicat. Atunci mi-a spus: „Dacă mergi cu credinţă la trapeză, te poţi vindeca de boală, nu numai de cea trupească, ci şi de cea sufletească“. (Într-adevăr, în acea vreme, eram mult împovărat cu diferite gânduri).
Respectând cuvântul părintelui arhimandrit am început să merg să iau masa la trapeză; de atunci, în decursul a cinci sau şase ani am putut să mănânc zilnic la trapeză fără să mă mai supere stomacul. Ulterior am vrut să mă obişnuiesc şi să cinez la trapeză, însă n-am putut şi la fel ca înainte, a trebuit să-mi iau un fel de mâncare. Dar imediat ce am făcut ascultare am şi căpătat folos“.
Puterea binecuvântării stareţului Moisei
Datorită sărăciei, părintele arhimandrit era nevoit să trimită câţiva dintre fraţi după ajutoare. Îi sfătuia ca la intrarea în orice casă să rostească în gând rugăciunile „Tatăl nostru“, „Cuvine-se“ şi altele pe care le ştiu.
Un călugăr a povestit o întâmplare minunată de-a lui pe când se afla în Tul:
„Am sosit la casa concesionarului de atunci, Molceanov. Când am intrat în antreu, omul care era acolo m-a întrebat:
– De ce aveţi nevoie?
– Iată, fac o chetă pentru mănăstire.
– Aici nu e nimeni, aşa că nu veţi găsi.
Zicând acestea el a ieşit iar eu am stat şi m-am gândit să plec, ca să nu mi se întâmple ceva neplăcut, însă un alt gând mi-a spus: îndeplineşte cuvântul părintelui şi zi „Tatăl nostru“. Şi am început să rostesc în gând această rugăciune. Nici nu am apucat să o termin căci pe uşa laterală a ieşit o doamnă bine îmbrăcată şi m-a întrebat:
– Părinte, ce doriţi?
– Eu strâng ajutoare pentru mănăstire.
– Aşteptaţi puţin şi a ieşit pe aceeaşi uşă. Am auzit-o cum vorbea cu cineva: „A venit un călugăr după ajutor“. „Păi, dă-i ceva“ a răspuns celălalt glas. Apoi a trosnit încuietoarea unui sertar. „Dar aici nu e mărunţiş, numai zece ruble.“ „Dă-i-le lui“. Doamna mi-a adus zece ruble mie, unui necunoscut. Acest lucru pentru mine a însemnat o mare bucurie; dacă aş fi plecat fără să respect cuvântul părintelui n-aş fi căpătat nimic. Aşa de mare era puterea cuvintelor lui“.
Ajutorul de la Sfântul Nicolae
În cazul traversării râurilor şi lacurilor peste care „se întinde un drum subţire“ după cum se exprima părintele Moisei, îi sfătuia pe fraţi să-l cheme în ajutor pe Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni.
Unul dintre acei călugări care strângeau ajutor a povestit că în timpul revărsării apelor, când a traversat râul pe podul inundat, s-a afundat cu tot cu căruţă însă amintindu-şi cuvintele părintelui arhimandrit, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae. Atunci calul lui, care fusese cufundat în apă, dintr-o dată s-a smucit şi a sărit pe pod, trăgând după el şi căruţa şi călăreţul.
Minunea dobândirii banilor prin rugăciunile stareţului
Părintele egumen Antonie a povestit că odată câţiva dintre muncitori au venit să-şi ceară plata. Eu i-am spus părintelui arhimandrit: „Părinte, au venit muncitorii şi vă roagă să-i plătiţi“. „Păi, se cuvine să-i plătim“. „Dar bani nu sunt, părinte“. „Trebuie să împrumutăm de la cineva şi să-i răsplătim pe muncitori“. Eu am plecat de la părintele gândindu-mă: de la cine să împrumut? Şi numai ce am ieşit din cerdacul chiliei lui că am văzut venind în întâmpinarea mea o doamnă cunoscută care apropiindu-se, m-a întrebat despre sănătatea părintelui arhimandrit. Eu am răspuns: „Îi slăbesc puterile; iată că mi-a dat blagoslovenie să-i răsplătesc pe muncitori, dar bani nu sunt şi trebuie să împrumut de la cineva“. Această doamnă şi-a scos pe loc portofelul, a scos din el 50 de ruble şi mi le-a dat zicând: „Părinte egumen, daţi-mi voie să vă ajut. Vă rog să primiţi de la mine aceşti bani fără să mi-i restituiţi“. Astfel, pentru rugăciunile părintelui arhimandrit, Dumnezeu a trimis imediat bani spre a-i plăti pe muncitori.
Clarviziunea stareţului
Iată o întâmplare nemaipomenită. Când stareţul s-a îmbolnăvit şi a început să se întristeze şi să scoată gemete de boală, l-a chemat la el pe ucenicul din chilie şi a spus: „Întreabă ce este cu această femeie? Ce îi trebuie? Pentru ce mă tulbură?“. Ucenicul, nevăzând nici o femeie, s-a gândit că delirează şi i-a spus câteva cuvinte, numai ca să-l liniştească pe părintele bolnav. După aceea a văzut că, într-adevăr, în cerdac stătea o femeie care primise o iconiţă şi nu vroia să plece şi insistent cerea să i se dea o altă iconiţă pentru fiul ei. Aflând acest lucru, ucenicul a luat o iconiţă, a dus-o părintelui arhimandrit pentru blagoslovenie şi i-a dat-o ţărăncii care aştepta.
Apoi i-a spus stareţului că femeia dorea să primească binecuvântarea lui şi acum este mulţumită. Stareţul a răspuns: „Acum sunt şi eu împăcat“.
Cuviosul sfârşit al stareţului Moisei
Pe 14 iunie stareţul, ca şi cum ar fi fost în delir, a început să se îmbrace pentru drum şi spunea că toţi s-au pregătit pentru plecare şi că el nu face nimic şi că mai rămâne acolo doar o zi. A poruncit să i se scoată din chilie toate veşmintele şi lucrurile, cu excepţia unei perne şi a spus că toate acestea nu-i mai trebuie de acum încolo. Apoi a poruncit să se aşeze în faţa lui pe perete icoana Sfântului Tihon Zadonsk, care a şi stat înaintea lui până a murit, în ziua de 16 iunie, a pomenirii Sf. Tihon. Datorită credinţei şi nădejdii lui în milostivirea lui Dumnezeu, în timpul înfricoşătoarei despărţiri a sufletului de trup nu s-a observat în el nici o frică de moarte. Plin de dragoste şi linişte se îngrijora pentru obştea care-i fusese încredinţată. Ieromonahului Isaac, care după moartea părintelui Moisei a fost numit stareţul schitului Optina, muribundul i-a vorbit mult despre iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele ca şi cum ar fi prevăzut că el va fi urmaşul său şi-ar fi dorit să-l pregătească pentru primirea şi purtarea crucii de stareţ. După ceva vreme, răsuflarea muribundului încetinise într-atât încât unul dintre ieromonahii care se aflau acolo a întrebat: „S-a sfârşit?“. Părintele bolnav, nedeschizând ochii, abia auzit a răspuns: „Continuaţi“. Şi preoţii au continuat să citească făcând cu rândul. La ora la care stareţul a răsuflat uşor şi în deplină linişte şi pace i-a predat Domnului sufletul său, chiar în acel timp, unul din ieromonahi citea sfârşitul capitolului 16 din Evanghelia după Matei: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat grăiesc vouă. Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului venind în împărăţia Sa“ (Matei 16, 27–28).
Scrisoarea stareţului Antonie despre arătările de după moarte ale stareţului Moisei
Cu mare mâhnire în sufletul meu vă voi spune greaua ispită prin care am trecut. Acest lucru nu mi s-a întâmplat în 42 de ani şi să dea Dumnezeu să nu mi se mai întâmple niciodată.
Iată cum a fost: Pe 1 martie, de dimineaţă, tânăra Nadejda, luând apă fierbinte din cazan pentru spălarea rufelor murdare, a alunecat şi a căzut în cazan şi s-a opărit toată în apa clocotită, dar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, a mai trăit două zile fără să-şi piardă cunoştinţa şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. În ziua de duminică, 3 martie, s-a sfârşit în pace. Eu, când am auzit despre o aşa întâmplare îngrozitoare, am plâns cu lacrimi amare şi până în ziua de azi m-am tot gândit la acest lucru şi mă căinez pentru că de 26 de ani sufăr din cauza picioarelor, însă boala mea în comparaţie cu boala dinaintea morţii tinerei Nadejda nu presupune decât să ung şi să frecţionez picioarele. Nadejda, ca o mare muceniţă, a îndurat groaznica ei durere fără urlete şi tânguieli, iar eu trăiesc în belşug, mă hrănesc cu de toate şi nu fac decât să mă întorc de pe o parte pe alta.
Iată o întâmplare minunată: într-o zi, părintele M. a venit de la utrenie în chilia sa şi culcându-se, a adormit şi l-a văzut în vis pe părintele arhimandrit Moisei, care i-a poruncit să alerge imediat la grajdul vitelor unde era nevoie de ajutor grabnic. Părintele M., care s-a trezit brusc, a alergat cu uimire la grajdul vitelor şi acolo a fost întâmpinat cu o veste tristă. Din aceasta puteţi să înţelegeţi că părintele arhimandrit Moisei şi după moartea sa se îngrijea de toate şi de toţi – slavă Domnului!
Vă mai spun că înaintea îngropării tinerei Nadejda, o îngrijitoare de vaci l-a văzut în vis pe părintele arhimandrit în schimă, cu un toiag, intrând în biserică unde era aşezată cea care murise. Primind binecuvântare, ea l-a întrebat: „Unde vă grăbiţi, părinte?“. El a răspuns: „Merg să o conduc pe Nadejda“. Vedeţi, aşadar, cât de îmbucurătoare erau visele cu sfântul părinte.
9 martie, anul 1863
Neputrezirea moaştelor stareţului Moisei
După moartea cuviosului Moisei, i-a venit rândul fratelui său să guste din cupa morţii, egumenului Antonie. Consiliul eparhiei a hotărât ca rămăşiţele pământeşti ale acestuia să fie îngropate în cavou comun cu fratele său şi au deschis mormântul arhimandritului Moisei fără să ia seama la umezeala pământului dinăuntru; capacul mormântului se ridicase numai puţin. Egumenul Mark îl iubise foarte mult pe părintele arhimandrit, iar inima lui ardea de dorinţa de a vedea în neputrezire moaştele marelui său avva şi de a lua ceva din veşmântul cu care acesta a fost îngropat ca să aibă amintire. Zidarii care au făcut cavoul au plecat iar părintele Mark, profitând de acest moment, a intrat în cavou şi cu ajutorul unui foarfece a reuşit să bage mâna pe sub capacul coşciugului şi a pipăit trupul neputrezit, chiar moale şi aproape cald al cuviosului Moisei şi îndată ce a început să taie o bucată din schima mortului, capacul coşciugului s-a închis puternic şi i-a strivit mâna egumenului Mark. Atunci egumenul s-a rugat: „Iartă, sfinte părinte, îndrăzneala iubirii mele; eliberează-mi mâna“.
Şi mult s-a rugat egumenul Mark pentru iertare până când capacul coşciugului s-a ridicat iarăşi singur şi a eliberat mâna care îndrăznise, chiar dacă era din dragoste, să se atingă de moaştele dreptului, fără binecuvântarea Bisericii.
Ca amintire despre această întâmplare, părintele egumen a rămas pe toată viaţa cu degetul arătător de la mâna dreaptă vătămat.
Din scrisorile cuviosului Moisei
Către verişoara sa primară, monahia Maximilla de la Mănăstirea Boznesensk Moscova
Preacinstită între monahii, iubită surioară, Maximilla Ivanovna. Să te bucuri în Domnul!
Am primit la timp scrisoarea ta plăcută mie şi am fost mulţumit în inima mea pentru toate. Să nu te mai sfieşti de acum încolo să-mi scrii şi să nu-ţi mai fie greu: scrie-mi cât mai simplu, numai ce simţi, aşa cum vorbeşti. Nu am nevoie de explicaţii despre simpatia şi iubirea ta pentru mine; ştiu şi fără să-mi spui, de mult timp.
Mie să-mi scrii mai mult decât toate despre tine, în ce neputinţe şi necazuri te afli cu sufletul pentru ca eu să pot să cuget la folosul tău sufletesc, nu la dezmierdări deşarte.
Eu, neputinciosul, nu pot să discut cu tine despre nevoinţe aspre şi virtuţi înalte, ci numai despre neputinţe şi necazuri ale vieţii. Scrisoarea primită azi de la tine m-a mulţumit: este aşa cum trebuie să fie întotdeauna. Îmi scrii cu sinceritate adâncă despre neputinţa ta. Această exprimare îmi e plăcută, deoarece şi Sf. Apostol Pavel a mărturisit înaintea întregii lumi că dacă este puternic, e prin darul lui Hristos, căci el este neputincios: „eu mă laud numai în neputinţele mele, căci blestemat sunt; cel care mă izbăveşte de moartea trupului vede că binele nu locuieşte în trup“.
Ascultă, surioară! Să nu-ţi tremure sufletul la gândul că eşti neputincioasă şi că nu te poţi îndrepta.
Desigur, poţi avea îndreptări mari şi totuşi nu ai; sper că ai unele mici pe care nu le vezi, dar care se pot aduna destul. La vedere nu sunt mari, însă ele pot fi pentru mântuire nu numai mici, ci şi folositoare.
Eu ţi-am arătat parţial acele lucruri care nu îţi sunt străine, dar care îţi folosesc exact în anumite cazuri:
Dacă vei da cuiva ceva anume de pomană, pentru aceea vei fi iertată.
Dacă vei suferi împreună cu cei necăjiţi (ceea ce nu e mare lucru), te vei număra printre mucenici.
Dacă îl vei ierta pe cel ce ţi-a greşit pentru aceasta, nu numai că ţi se vor ierta păcatele, ci vei fi fiica Tatălui ceresc.
Dacă te vei strădui din toată inima spre mântuire, chiar dacă e puţin, te vei mântui. Dacă te vei mustra, învinui şi condamna pentru păcate înaintea lui Dumnezeu prin conştiinţă, pentru aceasta vei fi îndreptată.
Dacă-ţi vei mărturisi păcatele înaintea lui Dumnezeu – pentru aceasta vei avea iertare şi răsplată.
Dacă te vei nevoi pentru păcate sau te vei umili sau vei plânge cu lacrimi sau vei suspina atunci duhul tău nu va mai putea sta ascuns de El: „Nu se poate ascunde de Dumnezeu – spune Sf. Simeon – picătura de lacrimă“. Iar Sf. Ioan Gură de Aur cuvântează: „Dacă vei plânge pentru păcate, atunci El va ţine cont pentru mântuirea ta“.
Priveşte câte lucruri ai făcut deja şi despre care nu ai cunoştinţă. E mai bine pentru tine să te lauzi cu neputinţele, decât să-ţi admiri îndreptările; lasă să le cântărească Dreptul Judecător, iar noi să fim atenţi numai la păcatele noastre şi pentru ele să ne pocăim în toate zilele şi să cerem iertare.
VI. CUVIOSUL STAREŢ ANTONIE
Sârguiţi-vă mai ales spre smerenie,
care de obicei se naşte din ascultare
şi vă copleşeşte.
A. Viaţa
Cuviosul Antonie Putilov s-a născut în anul 1795. El a fost fratele mai mic al egumenului schitului Optina, Moisei. Încă din anii tinereţii, asemenea fraţilor, a năzuit spre monahism. În timpul invaziei francezilor din anul 1812 se afla la Moscova şi a suferit cumplit din cauza lor – abia a scăpat. După multe chinuri s-a alăturat cuviosului Moisei care trăia ca un pustnic în pădurile Raslovl. Aici s-a deprins cu adevărata nevoinţă, cu smerenia, cu ascultarea împreună cu fratele său, a participat cu propriile mâini la construirea schitului din Pustia Optinei. A devenit conducătorul schitului la vârsta de 30 de ani, după numirea fratelui său ca egumen al Optinei.
În obştea schitului Optina nu exista un călugăr atât de smerit precum era tânărul ocârmuitor Antonie, care nu dădea nici cea mai mică dispoziţie fără binecuvântarea schimnicului şi cuviosului său frate, Moisei. Una dintre pomenirile pe care le făcea era: „Pomeneşte, Doamne, pe binefăcătorul şi părintele meu sufletesc, cel mai cinstit între toţi, egumenul ieromonah Moisei“. Obştea schitului era alcătuită în general din schimnici cuvioşi şi se înţelege cu câtă blândeţe şi înţelepciune trebuia să o cârmuiască tânărul stareţ ca să nu aibă cu nimeni vreo neînţelegere. Din cauza numărului mic de fraţi, însuşi stareţul îndeplinea multe ascultări ce se cuveneau fraţilor. Deseori i se întâmpla să rămână fără ucenic în chilie care să se ocupe de bucătărie, de grădinărit, de coacerea pâinii. „Ca cea mai săracă plantă – scria stareţul Antonie în 1832 unei rude – trăiesc singur în chilie: singur mă duc după apă, singur – după lemne… Cu rang de preot acum avem în schit cinci cuvioşi, însă toţi au îmbătrânit şi sunt neputincioşi, de aceea sarcina slujirii o duc eu singur pentru toţi“.
El trăia „făcându-se toate tuturor ca, în orice chip, să mântuiască pe unii“. Acest text, în sens direct, se potriveşte slujirii de stareţ. Cu toate acestea, nici cuviosul Antonie, nici cuviosul Moisei nu au luat asupra lor sarcina ocârmuirii duhovniceşti în rândul fraţilor de mănăstire. Fiind ei înşişi schimnici, purtători ai Sfântului Duh, au înţeles importanţa ocârmuirii duhovniceşti şi au lăsat-o în seama acelor schimnici mari, pe care i-au atras la schitul Optina, acesta fiind cel mai larg domeniu de activitate. Prin urmare, întărirea ocârmuirii duhovniceşti în schitul Optina şi înflorirea acesteia au fost în întregime lucrarea acestor doi fraţi. Iată ce impresie i-a lăsat schitul prin ceea ce însemna el unei persoane care a fost acolo în tinereţe datorită stareţului Antonie: „Ordinea nemaipomenită şi oglindirea unei frumuseţi nepământene în toată obştea schitului, adesea au atras inima mea de copil spre desfătarea sufletească, despre care îmi amintesc şi acum cu veneraţie şi consider că acel timp a fost cea mai bună perioadă din viaţa mea. Simplitatea şi smerenia fraţilor, ordinea strictă de pretutindeni şi curăţenia, abundenţa diferitelor soiuri de flori şi plăcutul lor miros şi, în general, acel sentiment al prezenţei darului, fără să vrei te obligă să uiţi tot ce se află în afara acestei obşti. În biserica schitului mi se întâmpla să stau îndeosebi în timpul Liturghiei. Aici, încă din momentul intrării, mi se întâmpla să mă simt în afara lumii şi a falsităţii ei. Cu ce veneraţie înduioşătoare se săvârşea dumnezeiasca slujbă! Şi această veneraţie se oglindea în toţi participanţii până la o aşa măsură încât se auzea fiecare foşnet, fiecare mişcare în biserică. Cântarea de la strană, la care adesea participa însuşi părintele Antonie, stareţul schitului, era armonioasă, corectă şi minunată. Ceva asemănător nu am mai auzit nicăieri după aceea, deşi foarte des mi s-a întâmplat să ascult cei mai elevaţi cântăreţi în capitală şi pe cei mai cunoscuţi în Europa.
În cântările schitului se auzeau blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu şi veneraţia din rugăciuni, aşa cum în cântările lumeşti se reflectă lumea şi patimile ei, însă acest lucru este atât de banal! Ce să vă mai spun despre acele zile, în care slujbele erau săvârşite de însuşi stareţul schitului, părintele Antonie. În fiecare gest al lui, în fiecare cuvânt şi cântare se vedeau curăţia, blândeţea, veneraţia şi alături de acestea sentimentul luminos al măreţiei.
Ceva asemănător cu acea slujire nu am mai întâlnit nicăieri după aceea, deşi am fost în multe mănăstiri şi biserici“ („Biografia stareţului mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki, a egumenului Antonie“, Moscova, anul 1870, p. 27).
Schimnicul Antonie a fost stareţul schitului timp de 14 ani. Apoi episcopul de Kaluga, Nicolae, fiind pornit împotriva ocârmuirii duhovniceşti şi pricinuindu-i mari necazuri egumenului Moisei, l-a numit pe cuviosul Antonie stareţul mănăstirii Nicolaevsk Maloiaroslaveţki. Stareţul Antonie împlinise vârsta de 40 ani.
Ca urmare a nevoinţelor şi greutăţilor cu care se confrunta, pe picioare i s-au deschis nişte răni. Totuşi i-a fost extrem de greu să se despartă de ascultările sale şi de singuraticul schit Optina, unde era înconjurat cu toată dragostea de fratele său care îi era îndrumător în toate. Slujirea ca stareţ în acele condiţii de viaţă străine s-a dovedit a fi pentru el cea mai grea şi mai minunată cruce.
„Odată – scria el – sufletul meu se mâhnise puternic şi după ce am adormit, am văzut în vis chipurile părinţilor duhovniceşti. Unul dintre ei, primul între cuvioşi, m-a binecuvântat şi mi-a spus: «De vreme ce doreşti Raiul, trebuie ca acum să te nevoieşti, să te rogi şi să te tânguieşti!». Şi brusc, sculându-mă, am găsit în mine o anume linişte. Doamne, dă-mi sfârşit bun!“.
Bolnavul stareţ, egumenul Antonie, deseori putea să stea numai culcat şi să dea porunci şi nu era în stare să supravegheze dacă erau îndeplinite cu exactitate dispoziţiile sale. De nenumărate ori s-a rugat să fie mutat pentru a se săvârşi în pace, însă episcopul Nicolae a fost neînduplecat. Suferinţa lui a continuat 14 ani.
Uneori trebuia să meargă la Moscova după ajutoare, folosite la terminarea construcţiilor mănăstirii. La Moscova, cuviosul Antonie se bucura de o atenţie deosebită din partea mitropolitului Filaret, care înţelegea structura spirituală a smeritului nevoitor. El îl iubea şi îl invita să slujească împreună, arătându-i dovezi de căldură părintească şi înduioşându-l în cuvântări. În cele din urmă, mitropolitul a insistat pentru el la arhiereul eparhiei, care a fost de acord să îl mute la schitul Optina. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1853. După ce s-a întors la schitul Optina, stareţul Antonie a mai trăit 12 ani. În decursul acestei perioade a trăit la schitul Optina ca orice călugăr care se afla „pe calea spre cele veşnice“ şi nu s-a amestecat în treburile interne ale mănăstirii sau ale schitului, nici măcar nu alerga să dea sfaturi. Nu făcea decât să îi mângâie în necazuri pe cei care veneau la el.
I s-a întâmplat să apuce sfârşitul fratelui său, al cuviosului Moisei, ceea ce pentru el a însemnat o mare şi grea pierdere. Două luni a stat zăvorât şi s-a rugat neîncetat pentru cel ce murise. Nu putea să vorbească despre fratele său fără lacrimi, deoarece se întâmpla să comunice lucruri din viaţa interioară şi preţuită a celui adormit. Cuviosul Antonie avea mulţi fii duhovniceşti printre mireni, mulţi cunoscându-l din timpul slujirii ca stareţ în mănăstirea Maloiaroslaveţki. După sfârşitul lui s-a reuşit culegerea şi publicarea colecţiei de scrisori către aceste persoane. Au fost alese scrisorile care conţin învăţături generale. Biograful său spunea: „Aceste scrisori se evidenţiază printr-o expresivitate naturală şi un ton plăcut, care sunt ziditoare de suflet şi prin elocvenţă şi putere. Stilul său era cu totul deosebit, propriu numai stareţului Antonie. În scrisori s-au imprimat clar toate trăsăturile spirituale înalte ale stareţului multiubitor. Citindu-le, e ca şi cum ai asculta chiar cuvântarea lui“. Cuviosul Antonie era înzestrat cu darul clarviziunii şi deseori nu aştepta să primească scrisori, ci scria învăţături şi mângâieri celor care aveau nevoie. Schimnicul optinean Macarie l-a numit pe cuviosul Antonie „cel mai bătrân şi mai înţelept şi după rang şi după minte“. Cuviosul Antonie a suferit cumplit din cauza rănilor de la picioare neîncetat, aproape toată viaţa. Ziua morţii lui a fost 7 august, anul 1865. El este îngropat în rând cu fratele său, egumenul Moisei.
B. Minunile
Vedenia ucenicului stareţului Antonie
Există motive întemeiate pentru a afirma că părintele Antonie avea mare îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciune şi se învrednicea de vedenii duhovniceşti şi de alte vizite fericite.
Iată ce ne-a mărturisit călugărul P., din schitul Optina, un fiu duhovnicesc al cuviosului: „Pe 8 noiembrie, anul 1862, de ziua arhistrategului Mihail, înaintea utreniei, am auzit în vis o voce necunoscută, care mi-a vorbit: stareţul tău, părintele Antonie, este un om cu viaţă sfântă şi un mare schimnic al Domnului. După aceea a sunat ceasul deşteptător şi toate cuvintele rostite de acea voce tainică s-au întipărit clar în mintea mea. Gândindu-mă la cele auzite, am plecat la utrenie. Nu am ajuns în partea unde locuia stareţul, însă am trecut pe lângă acel loc şi am văzut că deasupra locului de rugăciune din chilia lui a apărut nu se ştie de unde, un nor alb, luminos, de foc, lung cam de un stânjen, lat de 2 arşini. Încet şi liniştit s-a ridicat de la acoperiş, a mers tot mai sus şi s-a ascuns în văzduh. Această apariţie m-a uluit şi de aceea, venind de la utrenie, m-am hotărât să o tăinuiesc în inima mea. Nu am îndrăznit să comunic această vedenie a stareţului, ci o consider o învăţătură de minte pentru mine, nevrednicul, ca să am credinţă, devotament şi ascultare faţă de stareţul meu. O mai consider mărturie clară a rugăciunii curate, arzătoare şi plăcute lui Dumnezeu“.
Darul spovedaniei
Se întâmpla ca părintele să le pomenească unora din cei care veneau la el despre întâmplări pe care aceştia nu numai că nu i le dezvăluiseră, dar ei înşişi le uitaseră. Sau le poruncea să se roage pentru un anumit păcat, despre care ei nu ştiau că îl au şi nici nu îl înţelegeau cu totul sau nu îl considerau păcat. Însă în timp, prin cercetarea atentă a vieţii, cu uimire descopereau în ei ceea ce le arătase stareţul.
Înştiinţare de sus
O tânără, luându-şi rămas bun de la stareţ, în glumă i-a cerut să se roage să o ajute Dumnezeu să se mărite. „Da, de vreme ce vreţi să vă măritaţi“, i-a spus el. „Vreau“, i-a răspuns tânăra.
După câtva timp, vizitându-l pe stareţ, a fost întâmpinată de acesta cu următoarele cuvinte: „Pentru ce mă tot păcăliţi? Am vrut chiar să vă scriu despre aceasta“. Tânăra uitase despre gluma ei pe care o considera nevinovată în înţeles lumesc şi în discuţia cu părintele duhovnicesc a răspuns nedumerită că nu-şi aminteşte să-l fi păcălit. Atunci stareţul Antonie i-a amintit despre ultima ei dorinţă când şi-a luat rămas bun: „După cuvântul dumneavoastră, de trei ori am înălţat rugăciuni pentru căsătorie şi de trei ori am auzit o voce: «Ei nu îi trebuie acest lucru!». Pentru ce mă mai păcăliţi?“.
Smerenia şi clarviziunea stareţului
Odată, o altă tânără, în timp ce cuviosul Antonie o fixa cu privirea lui scrutătoare şi clarvăzătoare, i-a explicat cu sinceritate că se teme atunci când el se uită aşa la ea. „Vedeţi toate păcatele mele“, a adăugat ea. „Gândiţi aşa pe nedrept, a contrazis-o stareţul. Dacă mă rog pentru ceva şi Dumnezeu îmi descoperă, atunci ştiu acel lucru, dar dacă Dumnezeu nu-mi descoperă, atunci nu ştiu nimic“.
Vederea gândurilor
Călugărul, care se ocupa cu trimiterea scrisorilor cuviosului Antonie relatează astfel: „Într-o seară l-am găsit pe stareţ bandajându-şi picioarele bolnave, pe care un privitor străin n-ar putea să le vadă fără să se cutremure. Compătimindu-l pe stareţ în suferinţele lui, inima s-a încălzit de iubire pentru el; şi m-am gândit aşa: iată, stareţul nu pretinde nimic şi nu ştie că eu îl iubesc din toată inima.
Doar ce am izbutit să gândesc în inima mea astfel, că stareţul mi-a şi vorbit: «Ştiu că P.P. mă iubeşte foarte mult». Şi mă întreabă: «Vorbesc adevărul sau nu?». Eu i-am răspuns: «Sfinţia voastră, părinte, binevoiţi să spuneţi adevărul, că eu vă iubesc cu toată inima şi puterea»“.
„Minunat stareţ!“ – îşi aminteşte ucenica lui. „Cine poate exprima toată dragostea pe care el a avut-o către aproapele? Cum ştia el să aline şi cum se mâhnea când nimeni nu venea la el? Ca şi cum n-ar fi fost în suflet, tot răul se spulbera prin cuvintele lui. Şi cum te grăbeai să ajungi pe pragul chiliei lui, vedeai imediat acel chip luminos. El ştia ce să spună fiecăruia şi prin ce să aline, deoarece avea darul clarviziunii.
Odată am venit la el, fiind tulburată de câteva gânduri şi cu o oarecare tristeţe în suflet, însă nu i-am vorbit stareţului despre acest lucru, deoarece nu eram singură cu el. Stareţul, conducându-ne pe toţi, a pus mâna pe umărul meu şi a spus: „Nu te întrista! Voia Domnului zideşte totul spre mai bine, supune-te Lui!“
Şi totul s-a spulberat, eu am simţit o linişte inexplicabilă în suflet; şi nu îi spusesem ce vreau. În mod evident, stareţul însuşi a ştiut ce am în suflet. Am mai fost odată uimită de clarviziunea lui, când l-am vizitat împreună cu fratele meu şi cu sora mea. Discuţia a început şi a continuat despre lucruri străine, neinteresante pentru mine. Eu încă de la început m-am plâns de fratele meu că vorbeşte despre atâtea fleacuri cu un aşa schimnic şi că îl sâcâie pe părintele bolnav. Însă, văzând că nici părintele nu schimbă discuţia, am cutezat să cârtesc şi împotriva lui. Ce înseamnă asta? am gândit eu. Doar părintele ştie că nu putem să stăm mult aici; mai bine ne-ar spune ceva de folos în locul acestor discuţii. Când am început să ne luăm rămas bun, părintele ne-a binecuvântat pe toţi, iar când eu m-am apropiat şi i-am făcut metanie, mi-a zis: „Să mă iertaţi dacă n-am vorbit ce trebuie“. Eu am fost uimită de aceste cuvinte, însă el a adăugat cu blândeţe. „Veniţi la mine după vecernie“. Cu adevărat multe au fost întâmplările în care s-a dovedit clarviziunea stareţului: uneori vrei să întrebi ceva dar nu ştii cum, iar el ştiind aceasta începe să vorbească direct despre gândurile ascunse.
Despre rugăciunile stareţului Antonie
Unul din fiii duhovniceşti ai părintelui Antonie a povestit următorul lucru: „Când am ieşit la pensie, pentru că nu aveam casă pe moşie, a trebuit să locuiesc în Kaluga, într-un apartament închiriat. Deşi trăiam cu foarte mari restricţii, totuşi având o familie mare, nu ne ajungeau veniturile moşiei pentru întreţinere, nici pensia pe care o primeam, aşa că am făcut datorii şi de aceea era neapărat nevoie să construim o casă la ţară. Pentru aceasta m-am dus la părintele cu rugămintea: „Părinte, binecuvântaţi să construim o casă la ţară“.
„– Bine“, a răspuns el. Dumnezeu să vă binecuvinteze.
„– Vă rog să faceţi şi rugăciuni ca să ne ajute Dumnezeu“.
„– Voi face şi rugăciuni“.
Trebuie să ştiţi că în acea vreme aveam cu totul 400 de ruble de hârtie şi pregătisem o sută de bârne. Cu aceste mijloace modeste am început să construiesc o casă cumsecade. Dar ce să văd? Prin rugăciunile şi binecuvântarea părintelui Antonie, Dumnezeu ne-a trimis pe neaşteptate, în chip minunat cele de trebuinţă încât pe timp de vară casa a fost proiectată, construită şi acoperită. În vara următoare au fost făcute podelele, sobele, ferestrele, uşile şi către toamnă am putut deja să ne mutăm şi să locuim în ea. Făcând un calcul complet, fără construcţia grajdurilor, numai casa, ne-a costat mai mult de 2000 de ruble iar cu acareturile mai mult de 3000 de ruble de argint. Casa s-a dovedit a fi călduroasă, liniştită, spaţioasă şi frumoasă. E clar că Dumnezeu ne-a ajutat pentru rugăciunile şi binecuvântarea părintelui Antonie“.
„În anul 1860, înainte de săptămâna brânzei, eu am răcit şi m-am îmbolnăvit la ţară de o boală grea: pe spinare mi se formase un furuncul uriaş. M-am spovedit şi m-am împărtăşit cu Sfintele Taine.
Din Kaluga a fost adus un doctor, care, examinându-mă, a poruncit să fiu dus imediat la Kaluga. În această călătorie am suferit groaznic din cauza hopurilor straşnice, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns. În această perioadă, vecina noastră s-a dus la Optina ca să postească. Eu am rugat-o să transmită schimnicilor optineni despre boala mea şi să-i roage pe părinţii Moisei, Macarie şi Antonie să facă rugăciuni pentru însănătoşirea mea. Ei au manifestat cu toţii un viu interes pentru mine, iar părintele Antonie a spus direct: „Să ne rugăm, fraţilor, ca Dumnezeu să se milostivească şi el să se însănătoşească“. Şi într-adevăr, Dumnezeu a ascultat rugăciunile lor. Eu aveam 70 de ani şi mă luptam cu o aşa boală grea; doctorii aveau puţine speranţe, mi-au făcut operaţie şi Dumnezeu, pentru rugăciunile cuviosului părinte Antonie şi pentru rugile fierbinţi şi cu lacrimile mele, ale familiei mele, m-am ridicat, dacă se poate spune, chiar am înviat de pe patul de moarte“.
„Ocolind şcoala, odată, într-o noapte, am ieşit din fabrica Zindinov pe drumul mare, în satul Maklaki. Când mergeam pe drum s-a pornit un viscol straşnic şi s-a făcut frig; locurile, fiindu-mi necunoscute, au început să mă deruteze şi m-am rătăcit; nu am mai văzut nici case şi drumul nu-l mai găseam; am ajuns la deznădejde şi am început să îngheţ. În sinea mea mă rugam lui Dumnezeu ca să mă scape de necaz şi să-mi arate drumul, pentru rugăciunile robului său, ale părintelui Antonie. Dintr-o dată au apărut doi oameni. Eu i-am rugat să-mi arate drumul spre satul Maklaki şi le-am promis o recompensă. Unul era birjar, iar celălalt mergea lângă căruţă; eu am mers în linişte cu ei. Unul se tot uita la ceea ce se afla în căruţă. Lângă mine se aflau puşti încărcate şi săbii, chiar am luat o puşcă în mână. Am mers cam un ceas împreună cu cei doi. Apoi ei au cotit cu carul dintr-o dată într-o parte; eu i-am propus vizitiului să coboare şi să conducă în aşa fel încât vântul să bată din partea dreaptă.
Atunci însoţitorii mei m-au abandonat brusc şi au fugit. După aceea am aflat că erau tâlhari. În scurt timp am auzit lătrat de câine şi m-am apropiat de hotarul satului Maklaki şi mulţumind lui Dumnezeu, am ajuns cu bine la han, unde am înnoptat. Acolo am aflat că în sat, înaintea mea, năvăliseră tâlharii şi prădaseră o casă. Dumnezeu, pentru rugăciunile părintelui Antonie, îmi trimisese bandiţi ca să-mi arate drumul. Multe întâmplări asemănătoare au avut loc în viaţa mea: să mă rătăcesc din drum noaptea, să mă rog cu mintea lui Dumnezeu ca, pentru rugăciunile părintelui Antonie să-mi arate drumul şi să-mi apară imediat ajutor: ori un trecător, ori întâlneam un convoi“.
„Odată, din sat am trimis un om în Kaluga după cumpărături şi să aducă scrisori, ziare şi 50 de ruble de argint. Era toamnă. În următoarea zi, seara, omul trebuia să se întoarcă, însă spre seară a început ploaia şi bătea vântul; s-a aşternut întunericul, drumul s-a înrăutăţit, podeţele erau rele; omul nu venea şi eu eram foarte îngrijorat. Trecuseră opt ore, apoi nouă, iar ploaia era tot mai tare; calul era slab, iar omul nu era de toată încrederea; a trecut şi ora 11 noaptea; toată lumea s-a dus la culcare, iar eu am rămas la rugăciune, rugându-L cu lacrimi pe Bunul Dumnezeu, ca pentru rugăciunile părintelui Antonie să-l ajute pe acest om să se întoarcă cu bine. Vă vine să credeţi? Cinstit vă încredinţez că am făcut numai trei metanii şi am auzit că uşa se deschide în cerdac; am luat lumânarea, am ieşit şi – câtă bucurie şi uimire am avut! Omul, ud până la piele, se întorsese cu bine şi adusese totul, fără să strice ceva. Atunci lacrimile de mulţumire mi-au inundat ochii. Asemenea întâmplări au avut loc de multe ori în viaţa mea şi am primit ajutor grabnic pentru rugăciunile părintelui Antonie“.
„Fiica mea, domnişoara E., a fost bolnavă mult timp; a răcit, a început să tuşească şi medicamentele nu o ajutau; a slăbit; abia mai putea merge. Se îmbolnăvise de tuberculoză. Noi l-am rugat pe părintele Antonie să facă rugăciuni pentru ea; el ne-a făgăduit că se va ruga şi de atunci fata a început să se însănătoşească în mod evident. Dumnezeu a înviat-o, ea s-a însănătoşit complet şi acum e sănătoasă“.
„Iată o altă întâmplare. Noi trăiam la ţară foarte liniştiţi, aproape în singurătate, însă deseori ne aflam în lipsuri şi în situaţie grea. Odată m-am întristat foarte mult şi m-a cuprins melancolia şi din cauza neajunsurilor şi din cauza vizitatorilor şi chiar din cauza celor apropiaţi încât începuse să mă chinuie o mare mâhnire. La un moment-dat, am primit pe neaşteptate o scrisoare de la cuviosul părinte Antonie care îmi scria aşa: „Duceţi-vă viaţa astfel şi Dumnezeu vă va linişti!“. Acest lucru m-a mirat foarte tare. Cum se putea ca la o depărtare de 100 de verste părintele să afle despre necazul meu şi de ce m-am întristat?
Simţeam, într-adevăr, tristeţe pentru viaţa mea, iar părintele m-a alinat şi m-a liniştit.
Citind scrisoarea părintelui am dobândit o mare nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Alină-l, Doamne, acolo, în viaţa viitoare, aşa cum m-a alinat şi el pe mine, aici! Şi cât era de ospitalier şi de bucuros! Când soseam la Optina şi mergeam la el, ne servea cu ceai şi uneori ne dădea şi ne ruga să mâncăm, ospătându-ne cu tot ceea ce i se dăruia; el nu mânca, ci îi ospăta pe toţi. Turna în pahare de sticlă miere, ne servea şi spunea: «Mâncaţi! Aceasta e hrană rece; însă e din inimă, cu dragoste fierbinte». Şi într-adevăr, cât de plăcută şi gustoasă era această hrană şi ceaiul era atât de gustos prin binecuvântarea lui.“.
Clarviziunea
„Când trei dintre fiicele mele s-au hotărât să meargă la mănăstire, i-au vorbit despre acest lucru părintelui Antonie şi l-au rugat să îmi ceară consimţământul pentru ele. Când părintele mi-a transmis dorinţa fiicelor mele, m-am cam tulburat. Atunci am zis: «Părinte, cum să rămânem eu şi soţia mea fără ajutor la bătrâneţe?». Iar el a răspuns: «Vă mai rămân încă o fată şi un băiat». Eu m-am împotrivit şi am zis că situaţia noastră este foarte strâmtorată şi că nu pot să le dau mai mult de două sute de ruble de argint pe an pentru ca să se întreţină toate, ceea ce nu este de ajuns. «Cu privire la asta nu vă faceţi griji – a spus el – se îngrijeşte Dumnezeu, numai bunăvoinţă să existe». Şi, într-adevăr, cuvintele lui s-au împlinit. Dumnezeu ne-a ajutat în chip nevăzut şi toate s-au aranjat.
În scurt timp s-a ivit ocazia să le cumpăr o chilie potrivită, spaţioasă, aproape nouă. Când au fost chemate la tunderea în monahism, nu am avut bani pentru confecţionarea veşmintelor monahale şi nici pentru a aduce o contribuţie mănăstirii, deoarece trăiam în condiţii groaznice. De mult timp publicasem anunţuri despre vânzarea întregii moşii şi a unui loc viran nu prea mare de 22 deseatine, însă nu se ivise nici un cumpărător. Datorită rugăciunilor părintelui Antonie, spre marea noastră mirare a venit cineva din gubernia Tul, care se afla la 130 de verste în Kaluga pentru a cumpăra acel mic loc viran.
În ziare publicasem în anunţ aşa: «Adresaţi-vă în Kaluga fiului proprietarului». De data aceasta însă, fiul plecase cu treburi în guberniile Riazansk şi Voronej. Prin urmare, această doamnă, negăsindu-l pe fiul nostru, a plecat înapoi şi vânzarea nu s-a putut face. Însă, prin grija lui Dumnezeu s-a întâmplat în aşa fel încât eu cu soţia am sosit în acel timp în Kaluga, pentru a ne ruga şi a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kalujskaia“ care fusese adusă atunci în Kaluga. Şi lucru minunat: am mers la Kaluga împreună cu această cumpărătoare în aceeaşi zi, iar în ziua următoare ea a venit la noi ca să ne facă propunerea. Eu am invitat-o să îi arăt locul. I-a plăcut foarte mult, chiar şi povârnişul şi poziţia pământului, totul corespundea cu pretenţiile ei. Târgul a fost încheiat; cumpărătoarea mi-a dat aproape cât mi-am dorit.
Astfel am putut să aducem o contribuţie mănăstirii, să le îmbrăcăm pe fete şi să acoperim anumite necesităţi. Cât sunt ele de fericite acum pentru că Domnul le-a scăpat de lume şi că nu le-a abandonat!“.
„Odată, înaintea praznicului Sfintelor Paşti, i-am scris părintelui Antonie: «Cunoaşteţi pe cele două vecine ale mele, A. şi B., bolnave incurabil: prima bolnavă are de doi ani cancer la sân încât se văd oasele. Cealaltă, de asemenea, este grav bolnavă; doctorii nu mai speră în vindecarea ei şi are şapte copii mici. Rugaţi-vă pentru ele lui Dumnezeu». El a răspuns că prima dintre ele se curăţă de păcate prin boala ei, că trebuie să aibă răbdare şi să nu cârtească, iar pe a doua Domnul o va milui de dragul copiilor. Într-adevăr, prima a tot bolit şi a murit având un sfârşit creştinesc minunat, iar a doua, mai presus de aşteptările medicilor, a început să se însănătoşească.
Şi, lucru ciudat, chiar în ziua în care i-am scris părintelui Antonie, ei i-a fost foarte bine şi apoi s-a îndreptat şi a ieşit din spital. În momentul de faţă este bolnavă iarăşi. E clar că aceasta e voia Domnului Dumnezeu şi că aşa trebuie să fie“.
„Prin binecuvântarea şi rugăciunile părintelui Antonie, Dumnezeu m-a călăuzit către o sfântă mănăstire ca să mă pocăiesc. Din multele întâmplări s-a putut vedea că părintele Antonie avea darul clarviziunii. De nenumărate ori mi s-a întâmplat să mă hotărăsc să-i vorbesc despre ceva anume şi să-i cer sfatul, însă el însuşi, cunoscând gândurile mele, mă prevenea: „Vreţi să faceţi acel lucru sau doar să mă întrebaţi despre el?“ şi îmi expunea direct tot ce gândeam şi îmi dădea sfaturi. Când plecam acasă luându-mi rămas bun, întotdeauna dăruia întregii familii diferite lucruşoare; cuiva o iconiţă, cuiva un sfeşnic, fiecăruia o cărticică, dădea câte ceva fiecăruia ca amintire, apoi ne binecuvânta şi ne conducea. Uneori ieşea din cerdac şi cu picioarele bolnave ne conducea până la portiţă şi ne binecuvânta pe toţi. De multe ori avea lacrimi în ochi, atât de mult ne iubea!
Ultima dată l-am vizitat când era bolnav pe patul de moarte la sfârşitul lunii iulie, iar pe 1 august, după dumnezeiasca Liturghie, ne-am luat rămas bun de la el pentru totdeauna. Ca şi cum n-ar fi fost grav bolnav, ne primea cu mare dragoste şi chiar discuta cu noi mult timp. Stând pe pat, binecuvânta fiecare membru al familiei. Pe cei care nu erau prezenţi şi-i aducea aminte şi îi binecuvânta în lipsa lor, dând fiecăruia câte o iconiţă. În cele din urmă ne despărţeam şi părintele plângea. Era îngerul, binefăcătorul nostru! Să intre în bucuria Domnului său! Unicului Dumnezeu, slavă în veci. Amin“.
Izbăvirea de chinuitoarele ispite ale vrăjmaşului
Considerăm un păcat a pune sub tăcere vreo întâmplare minunată din viaţa cuviosului Antonie, în care evident s-a manifestat puterea rugăciunilor lui. De asemenea, se poate vorbi despre îndrumarea spre mântuirea sufletească a celor apropiaţi în cazul în care oamenii credincioşi erau supuşi atacurilor din partea duşmanilor.
Tânăra şi evlavioasa P. (astăzi călugăriţă în mănăstirea de maici T-skoi) era chinuită de o ispită asemănătoare cu cea a Sf. Muceniţe Iustina. Aceasta era urmărită de un om, care, văzând că toate eforturile lui de a provoca în ea dragoste reciprocă sunt zadarnice, a mers la o vrăjitoare şi cu ajutorul ei a început să o vrăjească. Fiind anunţată din timp printr-o servitoare credincioasă şi începând să simtă în ea acţiunea forţei vrăjmaşe, această tânără, în afară de Dumnezeu nu a putut să caute ajutor nicăieri, deoarece nu avea cunoştinţe printre persoanele cu viaţă duhovnicească. Într-o noapte, servitoarea pomenită mai înainte a avut un vis în care un călugăr de statură înaltă a intrat în camera stăpânei ei şi a îmbrăcat-o în veşminte călugăreşti. În scurt timp după acest vis, rudele apropiate ale tinerei, care niciodată nu primiseră un călugăr în casa lor, pe neaşteptate şi-au exprimat dorinţa de a face cunoştinţă cu cuviosul Antonie şi în aceeaşi zi seara, prin deosebita rânduială a Voii Divine, părintele Antonie, fără să fi fost invitat, a vizitat această familie, deşi nu făcuseră cunoştinţă mai înainte. Această vizită a fost foarte importantă. În timpul ei s-a arătat şi voia lui Dumnezeu cu privire la această familie şi acţiunea diavolilor şi puterea spirituală a părintelui Antonie. Iată ce se ştie cu adevărat despre acest lucru. Cum a intrat în casă stareţul, mulţimea de diavoli pe care părintele Antonie o vedea a năvălit asupra lui cu ocări şi ameninţări, interzicându-i să păşească înăuntru. Însă stareţul nu s-a temut de ameninţările vrăjmaşilor, a chemat în ajutor numele lui Dumnezeu cu smerenie şi Dumnezeu a alungat diavolii. Când părintele a intrat, toţi au observat că o paloare ca de mort i-a acoperit faţa. Servitoarea aceea, văzându-l pe stareţ, a recunoscut că pe el l-a văzut în vis. Tânăra P. de la prima vedere a simţit către părintele Antonie o deplină atracţie sufletească şi încredere şi s-a hotărât să-i descrie în scris istoria întregii sale vieţi. Stareţul a înţeles că singura cale de mântuire pentru această tânără este să se îndepărteze într-o mănăstire, însă despre acest lucru părinţii ei nici nu au vrut să audă. Părintele Antonie a considerat că e inutil să încerce să-i convingă şi de aceea a început numai să se roage pentru izbăvirea tinerei P. de vrăjmaşii care o înconjurau. Prin scrisorile lui o întărea în chinurile provocate de puterea nevăzută a diavolilor, îndreptaţi către ea de vrăjitor. După câtva timp, părintele Antonie a sfătuit toată familia tinerei să meargă la mănăstirea unde trebuia să se săvârşească tunderea în monahism a câtorva persoane. Această propunere a fost acceptată şi prin rugăciunile cuviosului Antonie, ceremonia călugăririi i-a făcut o impresie atât de adâncă mamei tinerei P., încât la ieşirea din biserică, pe neaşteptate, şi-a dat consimţământul pentru ca fiica ei să intre în mănăstire. Tânăra P., cu mare bucurie şi mulţumire faţă de Dumnezeu s-a grăbit să se folosească de bunăvoinţa mamei şi a intrat în mănăstirea T-skoi, unde se află şi azi. Cu toate acestea, vrăjitorul se lăuda că şi din mănăstire o poate scoate. Într-adevăr, tânăra călugăriţă a continuat să simtă în ea acţiunea forţei vrăjmaşe, neavând pace nici ziua, nici noaptea. Şi iarăşi a găsit întărire în rugăciunile şi sfaturile părintelui egumen Antonie. Fiind izbăvită complet de chinurile ispitei vrăjmaşului, tânăra nevoitoare a primit prin rugăciunile marelui sfânt contemporan numele celui care e respectat până la marginile Rusiei şi peste hotarele ei, al Mitropolitului Filaret al Moscovei. Odată el i-a apărut în vedenie în vis tinerei P. citind psalmul 16 şi i-a poruncit să zică după el toate stihurile acelui psalm. Apoi i-a dat poruncă să citească zilnic acest psalm. După ce s-a sculat, a simţit că ispita care o chinuise mulţi ani a plecat cu totul de la ea.
C. Învăţăturile
Mulţi pictori Îl înfăţişează în icoane pe Hristos, însă puţini reuşesc să-L picteze cât mai potrivit. Creştinii, în general, sunt însufleţiţi de icoana lui Hristos, iar cel care este blând, cu inimă smerită şi ascultător, acela seamănă mai mult cu Hristos decât toţi.
Nu trebuie să cereţi cu insistenţă egumenului: dacă de prima dată vă spune: „Domnul să vă binecuvânteze!“, atunci cu mulţumire mergeţi în numele Domnului. Iar când auziţi: „De ce?“ supuneţi-vă în duh paşnic şi nu căutaţi voia voastră. Dacă smulgeţi acordul stareţei, atunci negreşit urmează ispita.
Trebuie să vă feriţi să cârtiţi împotriva lui Dumnezeu, şi să vă temeţi de aceasta ca de moarte, căci Domnul Dumnezeu, prin marea lui bunătate, îndelung rabdă toate greşelile noastre. Cârteala noastră nu atrage bunătatea Lui.
Ascultările şi pravilele nu le faceţi fără încuviinţarea părintelui duhovnic. O singură metanie cu sfatul lui vă aduce mai mult folos decât o mie de metanii făcute de capul nostru.
Fariseul se ruga şi postea mai mult decât noi, însă fără smerenie toată truda lui a fost în zadar. De aceea sârguiţi-vă cel mai mult spre smerenie, care de obicei se naşte din ascultare care vă copleşeşte.
În orice necaz şi în boală şi în sărăcie şi în strâmtorare şi în nepricepere şi în toate neplăcerile e mai bine să gândiţi şi să vorbiţi cu sine mai puţin şi prin rugăciune, deşi scurtă, să vă apropiaţi de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru că aşa va fugi duhul tristeţii amare, iar inima se va umple de nădejde în Dumnezeu şi de bucurie.
Blândeţea şi smerenia inimii sunt virtuţi fără de care nu numai Împărăţia Cerească nu o moştenim, dar nici pe pământ nu suntem fericiţi, nici linişte sufletească nu avem.
Să învăţăm să ne mustrăm pentru toate în minte şi să ne judecăm pe noi, nu pe alţii, căci cu cât suntem mai smeriţi, cu atât creştem mai mult; Dumnezeu îi iubeşte pe cei smeriţi şi revarsă pestei ei darul Său.
Ca şi cum nu te-ar fi lovit necazul, ca şi cum nu ţi s-ar fi întâmplat nici o nenorocire, să spui: „Eu rabd acestea pentru Iisus Hristos!“. Numai dacă spui acest lucru îţi va fi mai uşor. Căci numele lui Iisus Hristos e puternic. Datorită Lui, toate necazurile încetează, iar diavolii pier. Se va potoli şi necazul tău; va înceta şi lipsa de curaj când vei chema dulcele Lui nume. Doamne, ajută-mi să văd păcatele mele; Doamne, dă-mi răbdare, mărinimie şi blândeţe!
Rugăciunea cuviosului Antonie
În mâinile marii Tale milostiviri, o, Domnul meu, îmi las sufletul şi trupul bolnăvicios. Tu fii Ajutorul meu şi Apărătorul meu în toată viaţa mea, de acum şi până la sfârşit şi în toate. Atât în bucurie, cât şi în tristeţe, în fericire şi în nefericire, în boală şi în sănătate, în viaţă şi în moarte – în toate să fie cu mine voia Ta cea sfântă, atât în cer cât şi pe pământ. Amin.
VII. CUVIOSUL STAREŢ ILARION
E mai folositor să recunoşti că eşti în
toate vinovat şi ultimul dintre toţi,
decât să alergi către autojustificare
(decât să-ţi găseşti scuze).
A. Viaţa
Cuviosul Ilarion, în lume Rodion Nichitici Ponomarev, s-a născut în noaptea de Paşti din 8 spre 9 aprilie 1805, în Kliuceah. Părinţii erau Nichita Filimonovici şi Eufimia Nichiforovna, stăpâni de iobagi.
Ziua naşterii stareţului a fost socotită cea de 8 aprilie, închinată cinstirii Sf. Apostol Irodion şi aşa a fost numit şi noul născut. Rodion a fost al treilea fiu al Ponomarevilor. După el s-au mai născut încă un fiu şi o fiică, iar aceasta a murit, fiind încă mică. Rodion l-a văzut puţin şi rar pe tatăl său până la vârsta de 15 ani, deoarece acesta era croitor şi, în afară de activitatea din oraş, avea multe comenzi şi din partea moşierilor din împrejurimi, unde trebuia să meargă des. Supravegherea familiei şi a gospodăriei se afla, în special, în mâinile Eufimiei Nichiforovna.
Eufimia Nichiforovna era o femeie respectabilă şi cu frică de Dumnezeu şi pe copiii ei i-a educat într-un astfel de duh. Rodion Nichitici, în copilărie, a fost tăcut, cu o fire blândă. Se juca rar cu cei de vârsta lui, adesea se îndepărta de jocurile şi veseliile lor. Odată a încercat să se balanseze pe scândură, unde se distrau ceilalţi colegi, dar n-a avut succes. Scândura s-a răsturnat şi Rodion s-a lovit; a rămas pentru totdeauna cu cicatrice la degetul mijlociu al mâinii drepte. Asemenea lovituri au dus mai târziu la o sănătate şubredă. Cei mai mari îl tachinau pe Rodion pentru neîndemânarea lui. Văzându-l concentrat şi neînţelegând unde se îndreaptă gândurile tânărului, mulţi dintre cei ai casei îl tratau cu nepăsare şi răceală; el nu a fost răsfăţat, cu duioşie şi atenţie, iar acest lucru l-a făcut să se concentreze cât mai mult în el însuşi. Fără îndoială, Dumnezeu Se hotărâse asupra lui pentru un ţel bun şi înţelept; în acest fel a educat şi a pregătit în el un viitor propovăduitor şi împlinitor al învăţăturilor sfinte.
În anul 1820, Rodion s-a mutat cu familia sa în judeţul Novohoperski, gubernia Voronej, unde a locuit până la vârsta de 20 de ani. A fost un ajutor folositor pentru tatăl său, deoarece s-a deprins treptat cu meseria de croitor. Tatăl nu vroia ca el să înveţe această meserie şi nici mama lui nu dorea acest lucru. Ea i-a prevestit încă de la împlinirea vârstei de 17 ani că va fi călugăr. Tânărul dorea să se ocupe cu meşteşugul tatălui, deoarece încă din copilărie a simţit în el năzuinţa de a intra în mănăstire şi se gândea că acolo, în mănăstire, această ocupaţie îi va prinde bine. În zilele de sărbătoare el mergea împreună cu familia la biserică, la Liturghie. De două ori a mers în pelerinaj la Lavra din Kiev. Conform cu înclinaţia lui Rodion spre însingurare, desfătarea lui preferată în Novohopersk era vânătoarea. Pentru a învăţa mai bine meseria de croitor, Rodion s-a hotărât să plece la Moscova. Plecând din Novohopersk pe 2 decembrie în anul 1824, Rodion a ajuns la Moscova. Despre şederea lui la Moscova stareţul a povestit următorul lucru: „În Moscova nu mi-a fost uşor la început. Sosind fără mijloace de trai, fără bani, m-am străduit mult spre cele de trebuinţă; mi-am căutat o locuinţă, însă nimeni nu m-a primit. În general mi-a fost dat să suport în Moscova multe necazuri, lipsuri şi ispite“.
A căutat câţiva croitori, însă din cauza eforturilor intense şi a diverselor necazuri nu a mai putut să lucreze şi s-a îmbolnăvit: „Sărăcia şi boala de piept m-au scăpat de multe vicii şi m-au ajutat să-mi menţin direcţia cucernică a gândurilor. Însă, în cele din urmă, am observat că gândurile mele, din cauza ispitelor necontenite, au început să slăbească în evlavie şi eu, cunoscând îndeajuns meseria, am hotărât să plec din Moscova acasă“.
După ce a stat trei ani şi jumătate în Moscova, Rodion s-a întors acasă şi apoi s-a mutat cu familia în Saratov în anul 1829. Acolo Ponomarevii şi-au deschis propriul atelier şi o cooperativă de producţie.
În perioada în care a stat la Saratov lui Rodion i s-au făcut două propuneri de căsătorie, însă în planurile lui Dumnezeu era altceva hotărât dinainte. Acele propuneri nu au fost onorate: una, datorită acţiunii deosebite a voii lui Dumnezeu pentru că tânăra a murit pe neaşteptate după o boală scurtă; iar cealaltă, datorită refuzului pe care l-a manifestat însuşi Rodion. Condiţiile de viaţă religioasă din această localitate în care Rodion se mutase, au avut o influenţă însemnată pentru îndreptarea vieţii lui interioare. Oraşul fusese invadat de rascolnicii tuturor sectelor şi erau mulţi de alte credinţe: catolici, luterani, evrei, chiar şi închinători la idoli. Câteva persoane deosebite şi-au îndreptat eforturile împotriva dezbinării. La cercul acestor luptători împotriva dezbinării a aderat şi Rodion Nichitici. El a găsit pentru sine în acest domeniu un câmp larg de activitate, în care a avut necazuri şi amărăciuni.
Printr-o încurcătură, a fost chemat împreună cu tovarăşii lui de luptă la judecată. A fost eliberat numai după ce i s-a dat un canon greu de penitenţă pentru suflet, pe 40 de ani. În acest fel, prin necazurile şi ispitele pe care le-a îndurat, voia lui Dumnezeu l-a educat pe viitorul învăţător şi stareţ. Activitatea misionară a lui Rodion Nichitici a avut, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, rezultate bune. I-a întors la sânul Bisericii mame pe cei mai mulţi care se rătăciseră şi îşi uciseseră sufletele. Între timp, studiul atent al Bibliei şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi experimentat în viaţă, au deschis treptat sufletul delicat al lui Rodion Nichitici şi a înţeles că deşi în viaţa lumească se ocupa cu lucruri duhovniceşti şi se dedicase credinţei în Hristos, totuşi, exista pe pământ şi o altă viaţă, mai bună şi mai înaltă decât cea pe care a trăit-o el până atunci. Aceasta era viaţa monahală şi dorinţa puternică pentru ea, pe care a recunoscut-o în el încă din copilărie, s-a accentuat şi mai mult. Ca să se apropie mai mult de ce-şi dorea şi să se lămurească la care din mănăstiri să se ducă, Rodion Nichitici a petrecut o parte din anul 1837 şi tot anul 1838 vizitând cea mai mare parte din mănăstiri. A fost în Sarov la mănăstirile Suzdalsk, Rostovsk, Belozersk, Tihvinsk, Ladojsk, Oloneţki, Soloveţki, Moscova, Voronej, Kiev, Poceaev, la schiturile Sofroniev, Glinsk, Plosceansk. Şi, în cele din urmă, sufletul lui a încetat să mai caute, deoarece a găsit în Pustia Kozelsk schitul Optina, care i s-a părut lui a fi desăvârşit. La începutul şederii sale în schit, Rodion Nichitici a trăit alături de chilia marelui om duhovnicesc, fostului egumen al mănăstirii Valaam, părintele Varlaam, care vieţuia acolo „spre a muri în pace“.
Schimnicul Ilarion mai târziu şi-a amintit cu dragoste şi recunoştinţă de egumenul Varlaam şi de influenţa binefăcătoare pe care au avut-o sfaturile acestuia asupra lui şi de exemplele lui de puternică trezvie şi nevoinţă atât de importante mai ales pentru tinerii începători.
Rodion Nichitici a povestit mai târziu: „Dacă se întâmpla să mergi la el şi începeai să-i transmiţi: părinte, am auzit aceasta, am văzut aceasta“, egumenul răspundea: «Ce foloase reies din aceasta? Mai bine nu vezi şi nu auzi nimic; sârguieşte-te numai să-ţi verifici gândurile şi inima». Astfel de observaţii corespunzătoare au însemnat pentru Rodion Nichitici unul dintre mijloacele deprinderii lui cu viaţa monahală. Nevoitorul rugăciunilor şi al tăcerii, stareţul Varlaam a murit în pace pe 26 decembrie, anul 1849. După ce stareţul Antonie a fost mutat la Maloiaroslaveţki (1 decembrie 1839), în locul lui a fost numit duhovnicul obştii, schimnicul Macarie. Rodion Nichitici a fost ales ca ucenic în chilia acestuia şi în această ascultare faţă de stareţul Macarie a trăit timp de 20 de ani, până la fericitul său sfârşit care a avut loc pe 7 septembrie, anul 1860.
Ca şi ceilalţi fraţi, Rodion Nichitici se spovedea cuviosului Macarie şi împreună cu acesta, mergea zilnic la cuviosul Leonid din mănăstire ca să-şi mărturisească gândurile. Lecţiile smereniei, dragostei şi blândeţii, Rodion Nichitici le-a primit de la cuviosul Leonid până când acesta a murit. Pentru că în lume s-a îngrijit de problemele credinţei şi evlaviei, fiind un exemplu şi învăţător pentru mulţi, Rodion Nichitici a început de acum încolo nevoinţa grea a curăţirii inimii de cele mai subtile acţiuni interioare ale iubirii de sine, ale trufiei şi ale celorlalte patimi. Pentru acest lucru a luat asupra lui crucea ascultării, predându-şi pe deplin voinţa şi gândurile în supunerea faţă de părintele duhovnic, învăţătorul său modest. Învăţăturile stareţului Macarie, viaţa şi activitatea lui au pătruns adânc în inima tânărului călugăr şi i-au fost de folos pentru începutul său de ocârmuitor în îndelungata viaţă monahală.
Stareţul Macarie se purta cu începătorii aspru, serios şi îi educa pe fraţi în duhul ascultării necondiţionate. Nu-l lăsa pe nici unul nepedepsit chiar şi când în cea mai neînsemnată întâmplare nu asculta de stareţ.
După cum relatează cuviosul Ilarion, el se străduia să „păstreze pacea între ucenici; se îngrijea să-i înveţe dragostea către aproapele şi să-i deprindă să suporte necazurile cu răbdare“. În afară de ascultările pe care cuviosul Ilarion le ducea ca ucenic în chilia stareţului, privind trebuinţele personale şi liniştea stareţului – mai avea şi alte ascultări, care îi dădeau cuviosului Ilarion ocazia şi posibilitatea de a vedea şi asculta multe lucruri care nu puteau fi auzite şi văzute de alţii. Cu răbdare şi dragoste a dus multe alte ascultări. Din ziua stabilirii sale în schit şi până la primirea funcţiei de ierodiacon, care a avut loc după 12 ani (1839–1852), Ilarion s-a ocupat cu trebuinţele obştii – şi cu gospodăria, a fost şi grădinar, şi pomicultor, a preparat cvas şi a copt pâine, s-a ocupat cu albinăritul. Nu mai socotim celelalte domenii ale gospodăriei în care a avut ascultări temporare sau permanente.
Această realitate exterioară a vieţii de nevoitor a cuviosului Ilarion era evidentă pentru toţi, însă nevoinţele şi realizările vieţii interioare erau ascunse în Dumnezeu. Ele aveau totuşi, un cunoscător experimentat şi atent; erau cercetate cu înţelepciune sfântă de către învăţătorul care a şi mărturisit acest lucru, de fericitul stareţ Macarie. Acesta, în ultimele zile înainte de a muri i-a predat cuviosului Ilarion şi unui alt ucenic al său, schimnicului Ambrozie, continuarea ocârmuirii duhovniceşti, încredinţându-le îndrumarea spirituală a multor fii duhovniceşti de-ai lui. Primind de la stareţul său această ascultare, cuviosul Ilarion a dus-o până în ultimele zile ale vieţii sale – până în 18 septembrie 1873.
Fiind mult timp cel mai apropiat ucenic al cuviosului Macarie, cuviosul Ilarion a devenit stareţul schitului şi duhovnicul obştii după 2 ani şi jumătate de la moartea cuviosului Macarie. S-a străduit ca atât în administrare, cât şi în ocârmuirea duhovnicească să menţină acele rânduieli care au fost stabilite de învăţătorul său drag.
De cinci ori pe an, în toate posturile, îi spovedea pe toţi cei care veneau la el – spovedania nu era generală, ci punea întrebări fiecăruia din cei care i se spovedeau, cerând amănunte despre interesele acestuia până ajungea la cele despre viaţa şi structura interioară. Fiecare, după trebuinţă, primea învăţătură pentru mai departe. Neţinând cont de greutăţi şi de sănătatea şubredă, stareţul stătea în picioare la toate slujbele bisericeşti şi în special, la cele foarte lungi din prima şi a şaptea săptămână a Postului Mare. După ce termina de spovedit obştea, începea cu persoanele de sex feminin. Veneau la el surorile de la grajdul mănăstirii, călugăriţe sau mirence, toate spre a-şi mărturisi păcatele. Adesea spovedania ţinea până la citirea rugăciunii „înainte de culcare“. În zilele de sâmbătă dinaintea sărbătorilor veneau pentru spovedanie ieromonahi şi ierodiaconi, la rând. Îndeosebi după masa de seară călugării mai bătrâni sau cei care aveau vreo trebuinţă deosebită aproape zilnic veneau la stareţ, după rânduiala stabilită, pentru a-şi curăţa conştiinţa prin mărturisirea gândurilor şi pocăinţă. De asemenea veneau pentru a fi primiţi de stareţ sub îndrumarea lui duhovnicească şi să le dea sfaturi potrivite cu structura fiecăruia. În cea mai mare parte, stareţul nu vorbea de la sine, ci arăta cuvinte şi exemple din Sfânta Scriptură sau din scrierile Sfinţilor Părinţi sau amintea ceea ce spunea, sfătuia sau poruncea stareţul Macarie în cazuri asemănătoare. Cuvintele de învăţătură ale stareţului Ilarion erau scurte, clare, simple şi aveau putere de convingere, deoarece el însuşi îndeplinea mai întâi ceea ce îi sfătuia pe fraţi şi trecuse prin întâmplări şi experienţe diferite, putând să dea învăţături corespunzătoare fraţilor.
Deşi se ocupa cu fraţii din mănăstire, stareţul nu refuza nici unul din vizitatorii străini, care veneau să vorbească cu el despre problemele lor sufleteşti. De fiecare dată, la el intrarea era liberă şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi, şi pentru bogaţi şi pentru săraci şi pentru apropiaţi şi pentru cei de departe, şi pentru monahi şi pentru mireni. Stareţul îi primea pe toţi şi era cu toţi deopotrivă amabil, şi atent. Pe bărbaţi îi primea în chilia lui de oaspeţi, iar pe femei le primea în aşa-zisa „hibarcă“, o clădire separată, alcătuită din tindă şi o chilie mică, cu o singură fereastră, cu intrare separată din afară, lângă porţile schitului. În colţişorul din tindă, înaintea icoanelor Mântuitorului Hristos şi a Sfântului Apostol Petru stătea o candelă, o cruce, un îndrumar pentru spovedanie şi un epitrahil pentru cei care doreau să se spovedească. Mulţi dintre vizitatori veneau la schit pentru a împărtăşi stareţului Ilarion problemele lor sufleteşti ca unui învăţător experimentat. După salutul obişnuit stareţul, prin întrebări iscusite, îl provoca pe vizitator să explice deschis ţelul vizitei sale şi ca să înţeleagă situaţia sufletească a aceluia. Când considera că e necesar, îi recomanda vizitatorului să se pregătească pentru curăţirea conştiinţei lui prin spovedanie. Pentru acest lucru era nevoie de nu mai puţin de 3 zile ca să-şi cerceteze toată viaţa dinainte, începând cu vârsta de 7 ani, să-şi amintească şi să-şi redescopere mai ales păcatele uitate, pentru care nu a făcut pocăinţă şi în care deseori se ascunde cauza bolii sufleteşti. Dacă vizitatorul, din anumite motive, nu atingea acest scop, stareţul însuşi la spovedanie, prin întrebări iscusite, îşi dădea seama cum stăteau lucrurile şi îl provoca pe vizitator să-şi aducă aminte păcatul pentru care nu s-a căit şi care îi intrase în obişnuinţă datorită neatenţiei. Trezind conştiinţa şi mâhnirea pentru păcate, uneori, stareţul, după măsura şi importanţa lor, îi dădea celui pocăit canon, potrivit cu felul de viaţă, profesia, situaţia, ocupaţia, sănătatea, vârsta vizitatorului. Trebuia ca cel ce se pocăieşte să îndeplinească acel canon cu exactitate şi fără întrerupere.
Canonul (epitimia) consta în rugăciuni, canonul de pocăinţă, citirea catismelor, metanii, fapte de milostenie, iertarea jignirilor şi ocărilor, împăcarea cu cei supăraţi, înapoierea datoriilor sau a celor însuşite pe nedrept, renunţarea la tot ce era necuviincios pentru un creştin, la distracţii şi plăcere, la trecerea zadarnică a timpului şi altele. După spovedanie dădea voie la primirea Sfintelor Taine.
Mulţi dintre aceia care dobândeau la spovedanie un însemnat folos sufletesc, continuau şi după aceea să trăiască după învăţăturile stareţului, izbăvindu-se de bolile sufleteşti. Astfel, prin rugăciunile stareţului, trăiau cu evlavie şi fericire şi îl păstrau ca duhovnic şi învăţător permanent. De asemenea, la stareţ veneau mulţi care sufereau cu nervii sau aveau alte boli sufleteşti şi pe care îi vindeca în chip minunat cu puterea darului care sălăşluia în el.
În afară de legăturile bazate pe discuţii verbale, mulţi oameni se adresau în scris. În acest fel, ultimul deceniu din viaţa lui activă şi multroditoare, cuviosul Ilarion şi l-a petrecut nu în linişte şi odihnă, ci în activităţi neîntrerupte atât externe, cât şi interne.
După moartea stareţului său a rămas principalul ascultător şi împlinitor al sfaturilor acestuia şi al învăţăturilor înţelepte primite de la el. Cuviosul Ilarion a fost şi continuatorul activităţii de constructor a stareţului său. După moartea cuviosului Macarie, a participat activ la reconstruirea bisericii schitului. Ultima încercare la care a fost supus stareţul cu voia lui Dumnezeu spre a ajunge la măsura desăvârşită a vârstei sale duhovniceşti a fost o boală grea, care a ţinut aproape doi ani. Multe greutăţi a îndurat stareţul în această încercare nouă şi dureroasă a forţelor duhovniceşti, sporind şi înmulţind talanţii daţi de Dumnezeu. În timpul bolii, stareţul nu i-a cerut lui Dumnezeu să-l uşureze prin îndepărtarea ispitei, ci să-i dea răbdare Tatăl Ceresc în această încercare. Stareţul i-a primit pe doctori, fiind constrâns numai de dragostea către fiii săi duhovniceşti şi s-a supus dorinţei şi sârguinţei lor.
Având smerenie din belşug, mult păcătosul înaintea Tatălui său Ceresc se considera demn de pedeapsa pomenită de prea înţeleptul Iisus Sirah: „Cel care păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului“ (Sirah, 38, 15). Cei care l-au văzut pe stareţul Ilarion pe patul în care a zăcut înainte de moarte au fost martorii înaltei lui răbdări, blândeţii şi smereniei la care nu mulţi ajung pe pământ. În decursul bolii, stareţul a fost de două ori (13 martie 1872 şi 25 iunie 1873) uns cu Sfântul Mir şi s-a împărtăşit des cu Sfintele lui Hristos Taine.
De pe 17 august, în ultimele 33 de zile din viaţa lui, s-a împărtăşit zilnic cu Sfintele Taine. Ultimele 4 săptămâni stareţul le-a petrecut chinuindu-se zi şi noapte, fără somn. Nu avea nici posibilitatea de a se mişca în vreun fel pe fotoliu, căci i se ridica apa în piept şi nu-i permitea să stea culcat. Până în ultimele zile ale vieţii, stareţul şi-a îndeplinit toate pravilele de rugăciuni stabilite în schit spre a fi făcute de fiecare în chilie. În mod egal s-a îngrijit şi de pravila pentru împărtăşanie. Pe 18 septembrie, ascultând pentru ultima dată rugăciunile de dimineaţă şi primind la prima oră a dimineţii Sfintele Taine, pe la ceasul 6 dimineaţa, stareţul Ilarion şi-a încetat nevoinţa. Se afla în deplină cunoştinţă când i-a venit sfârşitul liniştit, binecuvântat. Cuviosul s-a îndreptat în fotoliu şi după câteva răsuflări uşoare, neprivind nici în dreapta nici în stânga, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu
(„Biografia stareţului schitului Optina, ieroschimonahul Ilarion, anul 1897“).
B. Minunile
Darul vindecării
La cuviosul Ilarion veneau mulţi, care sufereau cu nervii sau aveau boli sufleteşti care, de obicei, se numesc „stricăciuni“. Cuviosul Ilarion era ferm convins că pocăinţa complet sinceră, iertarea tuturor jignirilor şi împăcarea cu cei potrivnici era cel mai bun medicament pentru bolile sufleteşti. Căci cauza unor asemenea boli cel mai des este duşmănia fără împăcare, dezbinarea familiei şi păcatele grele pentru care nu s-a făcut pocăinţă. Aceste cauze diferite ale bolnavilor, stareţul le recunoştea fără greutate prin întrebările iscusite pe care i le punea celui bolnav. Prin diferite căi ştiute numai de el şi prin ajutorul lui Dumnezeu îi vindeca, cu darul Tainei Pocăinţei. Stareţul îi arăta celui bolnav nu cauza închipuită, ci pe cea adevărată a bolii şi îi trezea conştiinţa, îndemnându-l la pocăinţă şi la mâhnire, pentru păcatele sale. Dacă bolnavul îi spunea că cineva anume este cauza bolii lui şi că adesea îl chinuie nervii, stareţul Ilarion îl sfătuia atunci să-şi ceară iertare de la acea persoană dacă mai este în viaţă, iar dacă a murit să se împace cu ea, făcându-i la mormânt o panihidă pentru a se odihni în pace. De asemenea, să o pomenească la proscomidie şi să se roage acasă, făcând pocăinţă şi primind canon şi să pună început bun vieţii. În afară de aceste sfaturi, le mai dădea pentru acasă apă sfinţită, sfântul artos şi untdelemn din candela care ardea la mormintele stareţilor Lev şi Macarie.
Odată, stareţul, contrar obiceiului, a zăbovit mult înainte de a ieşi din hibarca unde spovedise femeile; îl aşteptau mulţi vizitatori, bărbaţi şi femei. Aceştia au mers să afle cu cine se ocupă stareţul acolo şi au aflat că în acel moment se găsea la el o femeie bolnavă sufleteşte, care se spovedea. Stareţul a obligat-o să-şi facă semnul crucii şi să-şi mărturisească păcatele, însă ea s-a împotrivit cu tărie şi nu a vrut să le spună. Ţipa şi îl ocăra pe stareţ cu cuvinte grosolane şi necuviincioase.
Cuviosul Ilarion, fără să acorde atenţie chinului ei, s-a străduit să o aducă în deplină cunoştinţă şi să o determine să se pocăiască pentru acel păcat din cauza căruia suferise puternic. În cele din urmă, după multe eforturi, femeia bolnavă şi-a venit în simţiri, a mărturisit totul, s-a pocăit şi a făgăduit să împlinească tot ce a sfătuit-o stareţul. La plecare, stareţul i-a dat artos sfinţit şi apă sfinţită.
O ţărancă de 40 de ani, din judeţul Odoevsk, vizitând des mănăstirea, a povestit că în decursul a multor ani, a suferit puternic din cauza crizelor care erau însoţite de convulsii, spasme şi ţipete pe diferite voci. În stare de criză, ţipa neîncetat, se chinuia şi manifesta o putere nefirească, încât nu puteau s-o ţină câţiva bărbaţi. Auzind multe lucruri despre cuviosul Ilarion, a plecat către el, după ajutor. Ca întotdeauna, şi în acest caz, stareţul a spovedit-o de toate păcatele, în special de cele pentru care nu se pocăise şi astfel, prin puterea binefăcătoare a tainei pocăinţei, ea a primit prin stareţ vindecare completă. Nu a mai avut crize şi s-a făcut sănătoasă şi s-a liniştit, fiind adânc recunoscătoare pentru ajutorul primit. În anul 1877, încă mai trăia şi o cunoşteau personal mulţi fraţi.
Izbăvirea de la sinucidere
Un anume negustor, vânzător din Nijni, de vârstă mijlocie, neînsurat, suferea de câţiva ani de o boală care nu-i dădea pace. După cum a afirmat el însuşi, avea senzaţia că cineva îi şopteşte în gând să se sinucidă. Când mergea în apropierea apei, vocea îi şoptea: „De ce să trăieşti mai mult pe lume? Îneacă-te!“. Dacă vedea un foc, vocea îl îndemna să se arunce în foc. Dacă vedea un cuţit sau vreun alt instrument ascuţit, vocea îl îndemna să se înjunghie, ca şi cum nu mai avea de ce să rămână în lume. Slăbit, istovit, cu ochii duşi în fundul capului din cauza bolii sufleteşti, el a venit împreună cu mama sa la mănăstire. A mers la stareţ şi când a fost întrebat din ce cauză suferă, a explicat că, după convingerea lui, s-a îmbolnăvit din cauză că în copilărie, pe când avea doar doi ani, mama lui l-a blestemat. Stareţul s-a îngrijit mult timp de el, i-a pus întrebări amănunţite despre ce a considerat că e necesar şi şi-a dat seama că pricina bolii nu este aceea pe care i-o spusese, ci alta. Boala îi fusese trimisă ca pedeapsă pentru părerile greşite pe care le avea cu privire la mama lui. Mama aceluia era o bătrânică bună şi îl iubea foarte mult, dorindu-i tot binele, iar el se gândea că l-a făcut nefericit toată viaţa. Mult timp nu a fost de acord cu părerea stareţului. În cele din urmă, la spovedanie, stareţul, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-a determinat să părăsească părerea greşită despre blestemul mamei lui şi, în schimb, să se smerească înaintea ei şi cu sentimentul căinţei să o roage să-l ierte pentru că a gândit rău despre ea. Împlinind învăţăturile stareţului, s-a învrednicit de primirea Sfintelor Taine şi s-a arătat stareţului înnoit, liniştit şi fericit. Nu mai auzea îndemnurile spre moarte; conştiinţa lui s-a împăcat. Iar sufletul, sfinţit prin tainele pocăinţei şi împărtăşaniei, s-a întors către o viaţă luminoasă. Înapoindu-se în Nijni, şi-a continuat viaţa după învăţăturile stareţului. Un negustor din judeţul Bogorodiţki, gubernia Tulsk, de 35 de ani, rezonabil, suferea de mai mult de doi ani de o boală sufletească: i se părea că toţi îşi bat joc de el şi de activităţile lui şi că anumiţi oameni necunoscuţi îl urmăreau oriunde se ducea şi intenţionau să-i distrugă viaţa. Aceste gânduri nu-i dădeau pace nici ziua, nici noaptea şi de câteva ori i-a venit şi gândul sinuciderii şi a început să provoace teamă în toată familia sa. După convingerea mamei, I. V. a mers la mănăstire. M. i-a explicat stareţului Ilarion situaţia lui. Stareţul s-a îngrijit de el de câteva ori şi a văzut că are un păcat ascuns pe care nu l-a mărturisit duhovnicului deoarece se îndoia că ar putea fi iertat. Cuviosul l-a convins că nu există păcat care să nu fie iertat de iubirea de oameni a lui Dumnezeu dacă se face pocăinţă pentru el. Negustorul a căpătat prin spovedanie linişte şi primind încuviinţare, s-a învrednicit de împărtăşirea cu Sfintele Taine. După dezlegare, stareţul i-a spus: „Mergi cu Dumnezeu; acum nu te vor mai urmări“. Într-adevăr, aşa a fost. I. V. s-a însănătoşit complet după boala cea grea.
Vindecarea nebuniei
Un negustor din judeţul Novosilsk avea de doi ani boala nebuniei, care nu-i dădea pace nici un minut şi îl ducea până la inconştienţă. I se părea că este urmărit din toate părţile, că vor să-l lege şi să-i distrugă viaţa. De aceea, nu mai era în stare să se ocupe de treburile negustoreşti. A. E., cu privirea rătăcită, fugea de oameni şi pronunţa cuvinte nesăbuite. Cei ai casei se temeau ca într-o criză de nebunie să nu-şi ia viaţa. Soţia lui era neliniştită mai mult decât toţi din cauza acestei boli şi, în cele din urmă, s-a hotărât să-l ducă la schitul Optina. Ajunşi la schit, ea i-a explicat stareţului boala bărbatului şi i-a cerut ajutorul. Stareţul s-a îngrijit mult de el şi, din întrebări a înţeles că principala cauză a bolii era duşmănia şi nesupunerea pe care o avea faţă de tatăl său şi pe care o tăinuia în inima lui. Stareţul l-a convins pe A. E. să lase răutatea şi să ceară iertare tatălui, arătându-i că numai în acest caz poate să primească ajutorul lui Dumnezeu şi să se izbăvească de boală. De prima dată bolnavul a fost încăpăţânat, mult timp se îndreptăţea pe el, iar pe tatăl său îl învinuia, însă în cele din urmă şi-a manifestat acordul de a împlini tot ce l-a îndemnat stareţul. Stareţul l-a spovedit, iar bolnavul, după împărtăşirea cu Sfintele Taine a mai stat la schit încă trei zile, după care a plecat acasă la tatăl său complet sănătos. Acum, în linişte şi pace sufletească, se ocupă în Moscova de treburile lui negustoreşti, mulţumind lui Dumnezeu şi stareţului Ilarion.
Izbăvirea de frica inconştientă
Fiul unui negustor din oraşul Belev, pe nume P. M., care se ocupa cu comerţul pe lângă tatăl său, suferea mult de indispoziţie sufletească. S-a gândit că suferă de frică inconştientă, pentru că adesea lucrurile văzute lui nu i se păreau aşa cum erau ele în realitate. În cele din urmă a început să-i slăbească mintea. Ajungând la schit ca să facă ceea ce l-au sfătuit părinţii, bolnavul s-a dus la stareţul Ilarion. Stareţul l-a spovedit şi l-a ajutat cu sfaturi. Bolnavul a rămas de tot la schit din anul 1870 şi trăieşte în el şi azi ca monah, deşi înainte nu-şi dorea şi nici în gând nu avea vreo atracţie spre viaţa monahală. Bolnavii de nervi sau cu alte boli sufleteşti nu sunt singurii care au primit vindecare de la stareţ prin ajutorul lui Dumnezeu; stareţul a acordat ajutorul său multor oameni care se aflau şi în alte situaţii şi împrejurări ale vieţii, când cei care veneau la stareţ ajungeau să împlinească cu conştiinţa curată învăţăturile primite de la el.
Izbăvirea de necredinţă
Un student la universitatea din Moscova, moşierul, A.P.A. din Tul a ajuns aproape de totala necredinţă în Dumnezeu. Fiind în trecere pe la schit, a avut convorbiri lungi cu stareţul. Fiind pline de sinceră simpatie şi bunătate sufletească, cuvintele stareţului l-au mişcat pe tânăr. El a consimţit şi şi-a recunoscut rătăcirea, a petrecut câteva zile în schit la propunerea stareţului, s-a spovedit, a făcut pocăinţă, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi a plecat la Moscova ca un creştin credincios şi evlavios.
Clarviziunea stareţului Ilarion
Mama unei familii evlavioase (gubernia Tul, judeţul Bogorodiţki), T., care respecta adânc sfaturile stareţului – părintelui ei duhovnic, a venit la schit să-i ceară sfatul cu privire la căsătoria fiicei ei. Aceasta e cerută în căsătorie de trei tineri, iar ele au hotărât ca alegerea să se facă după cum va sfătui stareţul. Trei zile au tot mers la stareţ, dorind să audă ce le va spune. Se părea că stareţul alesese deja unul din cei trei tineri, însă în cele trei zile nu le-a arătat hotărârea lui. La întrebarea lor: „Cum ne blagosloviţi, părinte?“, a răspuns: „Of, fetiţă, fetiţă! Milă îmi e de tine, însă cum să mă port cu tine? Să mai aşteptăm!“. În a patra zi le-a spus: „Uite, fetiţă! Când înoţi, înoţi aşa! Eşti om dacă traversezi apa înot. E clar că lui Dumnezeu aşa îi place“.
Din aceste cuvinte ale cuviosului Ilarion se subînţelegea că prin căsătorie tânăra va avea parte de multe necazuri. La început cuvintele stareţului s-au arătat a fi misterioase, însă, după ce tânăra s-a căsătorit, s-au adeverit. Încă din start i-a fost foarte greu în familia soţului; a îndurat multe necazuri şi supărări, încât sănătatea ei s-a zdruncinat şi a început să slăbească şi sufleteşte. Amintindu-şi cuvintele stareţului, T. s-a întărit cu ele şi a aşteptat să se schimbe împrejurările în altele mai favorabile. Situaţia ei grea a continuat încă trei ani. În cele din urmă, totul s-a schimbat pe neaşteptate: sănătatea ei s-a îndreptat iarăşi şi de atunci şi până azi trăieşte fericită, binecuvântând amintirea stareţului.
Un tânăr dintr-o familie de negustori a rămas văduv după patru ani de căsnicie şi cei apropiaţi au început să peţească o nouă logodnică pentru el. Când fratele lui a plecat la schitul Optina, el l-a rugat să-i ceară stareţului Ilarion binecuvântare pentru a doua căsătorie. Stareţul i-a dat următorul răspuns: „Spune-i fratelui tău să mai aştepte un an, apoi să vină la mine şi mai vedem noi“. Tânărul nu şi-a făcut timp să se ducă personal la stareţ, a tot amânat, şi între timp i-au petit o logodnică. Pentru că nu s-a văzut personal cu stareţul, nu a împlinit sfatul pe care l-a primit şi s-a căsătorit a doua oară. Însă peste trei săptămâni şi jumătate i-a murit şi a doua soţie. După aceea rudele i-au propus să se gândească la a treia căsătorie. Atunci a mers personal la schit să ia de la stareţ binecuvântare. Stareţul l-a primit cu simpatie şi i-a spus: „De ce nu ai ascultat? Iată cum ţi-a fost în căsătorie“. Petrecând câteva zile la schit, tânărul, la spovedanie, şi-a manifestat dorinţa ca în loc de căsătorie să intre în monahism. Stareţul l-a întrebat dacă i-a apărut demult această dorinţă. Acela a răspuns: „De câteva ore“. Stareţul a răspuns: „Trebuie, mai întâi, să fii pus la probă câtva timp“. După ce a încheiat spovedania, zâmbind, a zis: „Hai, vino, vino, te voi îndruma eu“. În scurt timp, tânărul şi-a părăsit familia şi în anul 1865 a intrat în schit unde şi acum trăieşte ca monah.
Nepoata protoiereului catedralei din Belevski, Ivan Vasilievici Glagolev, care se afla în relaţie de prietenie cu schimnicii Leonid şi Macarie, şi era binefăcătorul mănăstirii de maici din Belevsk (Monografia mănăstirii de maici Belevska, anul 1863, p. 97–98) de şase ani trăia în mănăstire ca egumena Paulina, împreună cu nepoata ei, monahia M. Slujea la strană pentru că avea o voce plăcută. La un moment dat, două surori din cele care cântau la strană au plecat din Belev la una din mănăstirile din Moscova, iar mai târziu au tras-o cu ele şi pe Maşa. Însă la Moscova n-a avut pace mult timp, conştiinţa ei nu a fost liniştită şi a ajuns la crize de nervi. Câteva surori din Belev i-au cerut stareţului să se roage pentru ea. Stareţul a spus că Dumnezeu o va îndrepta şi se va întoarce la obştea dinainte cu căinţă. Cuvintele stareţului s-au adeverit: în luna iunie a anului 1871 ea s-a întors la mănăstirea Belevskaia.
Când a venit la stareţ, în hibarcă era multă lume; a plâns la picioarele stareţului, care a primit-o cu dragoste, ca de obicei, şi i-a zis: „Maşa, eşti încă vie? Slavă Domnului! Cu adevărat rugăciunea maicii egumene a ajuns la Dumnezeu!“. Ea i-a spus stareţului: „Milostive părinte! Dacă este şi pentru mine, păcătoasa, milă la Dumnezeu, izbăviţi-mă! Toată nădejdea mea după Dumnezeu este în sfinţia voastră şi în rugăciunile sfinţiei voastre, cărora eu m-am încredinţat demult“.
Stareţul a spus: „Milostiv e Domnul! Nu deznădăjdui, ai credinţă şi nădejde; să aduci numai pocăinţă sinceră pentru tot ce ţi-a împovărat conştiinţa şi cu ajutorul lui Dumnezeu să pui început bun!“. Stareţul voia fără amânare să se ocupe de sora bolnavă însă ea a mai făcut o criză. Surorile care erau cu ea, crezând că nu-şi va veni în fire curând, i-au explicat stareţului că ea are des astfel de crize şi au spus că n-ar fi potrivit ca stareţul să rămână cu ea până în ziua următoare. Însă stareţul, care urmărea criza cu atenţie şi preocupare a hotărât să nu amâne.
El i-a poruncit ucenicului să-i dea apă sfinţită, a binecuvântat-o pe bolnavă şi i-a dat să bea; bolnava a băut şi a devenit mai liniştită, iar în cele din urmă s-a liniştit de tot. Trebuia să fi văzut cu câtă căldură sufletească s-a îngrijit stareţul de ea. Pentru câteva minute, bolnava a dormit într-un somn uşor. Stareţul i-a poruncit unei surori să aibă grijă de ea ca imediat ce-şi revine să se spovedească. Între timp, el a continuat să primească alte vizitatoare care de data aceasta au fost multe. După câtva timp bolnava şi-a revenit. Stareţul părăsindu-le pe celelalte, a întrebat-o: „Cum îţi este acum?“. Ea a răspuns: „Pentru rugăciunile sfinţiei voastre a trecut aproape totul, numai înaintea ochilor văd negru“. „Îţi aminteşti totul? Poţi să te spovedeşti?“, a întrebat stareţul: „Îmi amintesc totul, milostive părinte!“. Şi i-a cerut, dacă se poate, să se spovedească. Stareţul s-a ocupat de ea timp de 2 ore. După spovedanie a mângâiat-o ca pe un copil mic, i-a dat metaniile lui, apă sfinţită şi artos sfinţit. I-a dat, de asemenea, blagoslovenie să bea aghiasmă atunci când apare criza. La plecare a binecuvântat-o şi i-a spus: „Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu: de acum vei fi vie şi dacă s-ar întâmpla să mori, căci milostiv e Domnul, facă-se voia Lui cea sfântă! Să ţii minte că e mai bine să fii ucenica ucenicului, decât să trăieşti bazându-te pe mintea ta şi după voia ta“ şi, îndreptându-se către surorile care o însoţeau, le-a poruncit să nu o părăsească pe cea bolnavă.
După plecarea bolnavei, stareţul a fost foarte mulţumit pentru faptul că a putut să se pocăiască din toată inima şi a zis: „Surorile ei se gândesc că ea nu se află chiar în pericol, însă numai Dumnezeu ştie! Şi cei sănătoşi mor uneori dintr-o dată, dar cea bolnavă, aflându-se într-o situaţie aşa de chinuitoare, cu atât mai mult e fără de apărare. Dar nu avem de unde să ştim ce ni se poate întâmpla în noaptea ce vine sau în ziua următoare. Dacă se poate numai să îl ajutăm pe cel sărman – atunci aşa să fie. În astfel de cazuri nu trebuie să amânăm, ci să ne folosim de fiecare minut, ca să nu pierdem sufletul ce caută mântuirea, fără ajutor“.
Întorcându-se în camera de oaspeţi, cea bolnavă le-a spus surorilor: „Prietenele mele! Cât de uşor îmi e în suflet acum! Demult n-a mai simţit inima mea păcătoasă o aşa linişte mângâietoare în suflet şi asemenea sentimente inexplicabile ca cele pe care le-am simţit când am venit de la părintele stareţ. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“. Apoi a cerut să i se aprindă candela, a băut aghiasmă, a luat metaniile primite de la stareţ şi s-a aşezat pe pat, închinându-se cu semnul Sfintei Cruci. Surorile au lăsat-o şi au plecat să ia masa de seară. După ce au mâncat şi au discutat între ele despre schimbarea înduioşătoare, care a avut loc în acea seară în starea bolnavei, s-au întors la ea, ca să citească împreună rugăciunile „înainte de culcare“. Însă au găsit-o pe Maria dormind somnul de veci. Aflând despre sfârşitul ei, stareţul a spus: „Trebuia să vă aşteptaţi la aceasta, deoarece aseară nu am vrut să o las nespovedită“. Apoi le-a relatat o povestire din Proloage (14 iulie) care spunea că o soră a plecat de la mănăstire în lume (în Soluna) şi după o perioada în care a dus o viaţă păcătoasă a venit la porţile mănăstirii cu intenţia sinceră de a face pocăinţă, însă păşind dincolo de porţi, pe neaşteptate a murit. Despre sfârşitul ei un episcop a avut revelaţia următoare: îngerii îi apărau sufletul spunând: „Ea ne-a slujit nouă atâţia ani“. Diavolii se împotriveau: „Ea şi în mănăstire a trăit în lenevie, cum puteţi să spuneţi că s-a pocăit?“.
Îngerii au zis: „Dumnezeu i-a văzut sufletul când îngenunchea şi i-a primit pocăinţa, căci ea a făcut pocăinţă şi a slujit cu intenţia ca viaţa ei să fie în stăpânirea Domnului Dumnezeu. La înmormântare au venit şi egumena Paulina împreună cu surorile alături de care cânta la strană. Stareţul a dorit să o prohodească el însuşi pe cea răposată, însă, brusc, această intenţie a avut-o şi părintele egumen, astfel că prohodirea a fost săvârşită în biserica cimitirului de părintele egumen, stareţul Ilarion şi părintele vistiernic Flavian care săvârşea, de obicei, Liturghia. Era înduioşător să-l vezi pe stareţ citind cu voce slabă şi emoţionată deasupra răposatei rugăciunea de dezlegare.
Pe 11 iunie, în anul 1871, într-o zi de joi, la ora 7 seara, o tânără bolnavă a fost la schit să se spovedească, iar la ora 1100 a murit, fiind în al 22-lea an al vieţii; în duminica din 13 iunie a avut loc înmormântarea răposatei la cimitirul nou al mănăstirii Tuturor Sfinţilor („Studiul biografic al Egumenei Paulina din mănăstirea Belevska, «Strannic», anul 1880, decembrie“).
Din scrisorile monahiei Mihaela (Bolotnikova) din mănăstirea Belevska
Prezicerea despre rangul de egumenă
Noi, patru surori bune, am intrat în momente diferite la mănăstirea sfântă din Belev. La început, o soră, care până atunci slujise timp de 17 ani în altă mănăstire (ca rasoforă – Serafima, iar apoi ca egumenă – Macaria), s-a mutat de la mănăstirea Velikoluţkaia, la mănăstirea Belevskaia, pentru a fi aproape de părintele Macarie. Altă soră, câţiva ani mai târziu după ea, a ieşit din lume şi a intrat în obşte (schimonahia Ilariona). Noi, celelalte două surori (Mihaela – în lume Alexandra – şi Magdalena) am intrat împreună într-o chilie separată, mai târziu decât primele două, în anul 1858.
După moartea părintelui nostru Macarie, toate patru am intrat prin binecuvântarea lui, sub îndrumarea celui mai apropiat ucenic al său, părintele Ilarion. După ce s-a mutat în Belev de la altă mănăstire (Velikoluţkaia), sora mea, maica Macaria, fiind bolnavă de mult timp, a zăcut o iarnă întreagă. Însă, datorită dorinţei de a-l vedea pe stareţ, cu greutate şi-a adunat puterile, a ajuns la Optina şi i-a vorbit părintelui Ilarion. „Probabil, părinte, că nu mai am mult de trăit!“. Iar părintele i-a răspuns: „Nu, nu vei muri; ci te vom face egumenă“.
După ce s-a întors în Belev, sora mică a aflat că egumena noastră a primit vestea despre moartea neaşteptată a egumenei din Tul şi, în scurt timp, episcopul a numit-o în locul ei pe sora noastră cea bolnavă. Spre mâhnirea ei, episcopul i-a poruncit nou-numitei egumene să fie de Sfintele Paşti deja la Tul. Era Postul Mare, iar ea era dezorientată. Cu acest necaz în suflet a venit la părintele Ilarion şi i-a spus că acum, în starea ei bolnăvicioasă nu poate să meargă pe un drum rău, iar părintele, liniştind-o, a răspuns: „De ce acum? Când va fi cald şi uscat o vom transporta pe Macaria“. Aşa s-a şi întâmplat. Episcopul a amânat sosirea egumenei nou numite până când a venit vremea uscată: ea a ajuns acolo în mai, adeverindu-se astfel prezicerea părintelui. Acolo i-a fost foarte greu. În sfânta ascultare a petrecut 6 ani, ducându-şi crucea. Acum s-a izbăvit de acea ascultare şi îşi petrece zilele de boală în linişte. Însă în timp ce-şi petrecea zilele în linişte, părintele i-a repetat de câteva ori: „Vezi să nu te aleagă din nou ca egumenă!“. Noi am crezut că glumeşte, însă, spre surprinderea noastră, cuvintele părintelui s-au împlinit. Când începuse să-i slăbească sănătatea mai mult şi împlinise 70 de ani, pe neaşteptate a primit o scrisoare în care o persoană importantă dintr-o mănăstire (nu cea din Tul) a propus-o pentru locul de egumenă. Era rugată să comunice dacă e de acord sau nu cu propunerea, încredinţând-o că nu va avea nici un fel de griji, iar toate acţiunile necesare hotărârii ei le îndeplinea această persoană. Sora mea, însă, a refuzat propunerea.
De acum voi vorbi despre mine. Când am primit împreună cu sora mea, la mănăstirea Belevskaia, chilia noastră, părintele, vorbind în parabole, ne-a dat de înţeles că acea chilie e şubredă, ceea ce mai târziu s-a adeverit.
Însă noi, la început, nu am înţeles aluziile şi obţinând mijloace materiale, i-am cerut părintelui binecuvântare să o aranjăm în interior, iar în exterior să o acoperim cu cherestea şi să-i punem acoperiş de tablă. Părintele nu a consimţit la aceasta, însă ne-a dat binecuvântarea să locuim în ea, aşa cum este.
La repetata noastră dorinţă, în special la nerăbdarea mea, părintele, fără tragere de inimă, a căzut de acord cu privire la lucrările menţionate. În acelaşi timp ne-a dat pedeapsă severă, să nu întreprindem şi să nu facem nicidecum ceva mai mult în afară de acele reparaţii. Această fermitate în voia mea şi în ascultarea faţă de stareţ mi-a provocat pentru toată viaţa mea păcătoasă mustrări de conştiinţă.
Această reparaţie ne-a costat în jur de 300 de ruble. Când sora noastră a plecat la Tul ca egumenă, noi, cu binecuvântarea stareţului şi a maicii noastre egumene am mers după ea. Chilia noastră am vândut-o la preţul care ni s-a oferit, astfel încât faţă de cât a costat reparaţia am ieşit în pierdere.
În acest timp am avut mai multe mijloace materiale, însă în afară de ele aveam nădejde în cele viitoare. Când mijloacele materiale au început să se împuţineze, am sărăcit şi lipsurile se făceau cât mai simţite. Şi iată cum m-au pierdut nepăsarea şi încetineala cu care împlineam voia stareţului. Părintele Ilarion ne binecuvântase pe mine şi pe sora mea ca, în cazul morţii, una să-i cedeze celeilalte bunurile sale şi mi-a zis ca sora mea să-mi cedeze bunurile ei. Însă eu, din nepăsare, nu i-am amintit surorii mele şi am tot amânat, gândindu-mă că mai e destul timp când, deodată, pe neaşteptate, sora mea a căzut bolnavă şi a murit.
Astfel, culegând multe din trecut, fără să vrei îţi dai seama de trecerea iremediabilă a timpului preţios de care eu, păcătoasa, din nepăsare, n-am ştiut să mă folosesc.
Când sora mea trăia, ne-am dorit foarte mult să mergem să ne închinăm cuvioşilor lui Dumnezeu, Sfinţilor Tihon şi Mitrofan (din Voronej) însă datorită împrejurărilor nu am putut să facem acest lucru mai înainte şi pentru că nu ne-am luat rămas bun de la stareţ. Mai apoi am avut posibilitatea şi am găsit un vizitiu care cerea ieftin şi, beneficiind de această şansă, am mers la părintele să-i cerem binecuvântare să pornim la drum.
Eram pe deplin încredinţate că nu ne va refuza însă, spre surprinderea noastră, părintele nu ne-a dat binecuvântare pentru drum, spunând: „Aşteptaţi ca să faceţi o călătorie mai ieftină şi mai veselă“. În scurt timp aşa s-a şi întâmplat. Am plecat pe neaşteptate în călătoria care a fost nu numai ieftină, ci aproape lipsită de cheltuieli. Astfel, pentru sfintele rugăciuni ale părintelui, în această călătorie, absolut totul ne-a încântat.
Părintele ne-a blagoslovit ca să ne întoarcem din Zadonsk iarăşi pe la Optina şi ne-a mângâiat foarte mult, în special pe sora mea; a fost neobişnuit de milostiv cu ea, ne-a condus până în pridvor, privind din urma noastră, până când am ieşit din vizorul lui în schit, – vai! pe drumul acela plăcut, pe care niciodată n-am mers la părinţii Macarie şi Ilarion (e scris în anul 1876). Foarte târziu, părintele nostru drag a venit la noi în arhondaric şi, pe neaşteptate, ne-a spus: „Eu am venit ca să-mi iau rămas bun de la voi!“. Când sora mea i-a mulţumit pentru toate mângâierile şi milosteniile pe care părintele i le-a arătat în special ei, el a spus: „Hai, acum pregăteşte-te!“. S-ar putea spune că părintele ne-a explicat, însă noi două am tăcut, probabil sora mea nu a înţeles, iar eu, deşi bănuiam înţelesul cuvintelor lui, din cauza ispitei, m-am temut să cer lămuriri şi să mă conving. Părintele, datorită iubirii sale pământeşti îşi dorea în mod evident să ne explice că sora mea trebuia să se pregătească pentru trecerea în veşnicie şi, aşteptând câtva timp, a întrebat-o din nou: „Magdalena, vei fi de acum sănătoasă?“. Ea a răspuns: „Voi fi, părinte, pentru sfintele rugăciuni ale sfinţiei voastre“. În acea perioadă ea a fost complet sănătoasă, însă după sosirea noastră la mănăstirea din Tul, în scurt timp s-a îmbolnăvit de tifos şi a murit.
Mulţi dintre noi, copiii părintelui, s-au adunat la ziua lui onomastică; toţi stăteau în jurul lui; cel mai aproape dintre toţi stătea o soră (maica Ilariona), care pe atunci era sănătoasă. Avusese mai demult o boală din cauza căreia i-a cerut părintelui blagoslovenie să poarte bandaj la ureche, iar părintele, cu voce tare, i-a răspuns: „De ce? Pământul acoperă tot!“. Apoi, ca şi cum ar fi vorbit în general, a spus: „Anul viitor, în această zi, nu voi găsi aici pe cineva“ şi privind către acea soră a adăugat: „Iată, s-ar putea spune că pomul deja e tăiat, adus şi făcut coşciug“. Acestea au fost spuse pe 21 octombrie, iar în ziua de 5 septembrie sora a murit şi au înhumat-o exact într-un coşciug gata pregătit.
În a noua zi de la moartea părintelui, în timpul proscomidiei, o femeie m-a întrebat: pentru cine se slujeşte? Când i-am răspuns că se slujeşte pentru stareţul Ilarion, brusc a început să plângă, cu lacrimi amare. Apoi a spus că mulţi ani a fost bolnavă sufleteşte iar „el, binefăcătorul meu, m-a vindecat“.
Au fost multe întâmplări asemănătoare, dar nu pot să mi le amintesc pe toate.
Maica Mihaela (Bolotnikova), († 28 noiembrie, anul 1889, p. 241–246).
Descoperirea către stareţul Ilarion (înştiinţare de sus)
O moşiereasă suferea de o zdruncinare serioasă a vieţii interioare. La Moscova boala ei era considerată foarte primejdioasă, grea şi aproape incurabilă. Astfel încât a fost neglijată complet, iar ea s-a întors de la Moscova într-o grea depresie. La începutul lunii august, în anul 1871 a plecat la Kiev ca să se vindece acolo, la un doctor renumit. Cei apropiaţi şi-au exprimat înaintea stareţului teama cu privire la incurabilitate şi la probabilitatea ca boala ei să se sfârşească rău. Stareţul nu a respins această teamă ci, dimpotrivă, a fost oarecum îngrijorat, el însuşi împărtăşindu-le neliniştea. Apoi a plecat din camera de primire în chilia lui şi a petrecut în singurătate aproape un sfert de oră. După aceea s-a întors din nou în antreu şi a început să vorbească în mod categoric despre faptul că boala ei va trece şi le-a spus ce va trebui să facă moşiereasa după ce se întoarce din Kiev.
Era clar că stareţul, în chilie, prin rugăciune, obţinuse înştiinţare de sus despre faptul că boala ei se va sfârşi cu bine.
Într-adevăr, moşiereasa, după tratamentul din Kiev s-a îndreptat complet.
Prezicerea însănătoşirii
În săptămâna brânzei din anul 1873, când stareţul era bolnav, s-a îmbolnăvit grav monahul Vasilie; în urma reumatismului acut, care s-a dezvoltat puternic, i-a înţepenit toată jumătatea stângă a trupului din creştetul capului până la extremităţile picioarelor; îi înţepenise nasul, îşi pierduse auzul şi posibilitatea de a mişca mâna stângă şi piciorul stâng. Chipul bolnavului era ca o mască: jumătate din dreapta rămăsese în starea obişnuită, iar cea din stânga se urâţise, se zbârcise şi încetase să mai fie vie. Doctorul considera că starea bolnavului se află în mare primejdie. Când boala era deja în maximă dezvoltare, stareţul mi-a spus categoric (fără să-l vadă pe bolnav) că părintele Vasile se va însănătoşi. Şi, într-adevăr, acesta s-a îndreptat şi a fost sănătos încă 80 de ani.
Dezlegarea celei sterpe
Aflându-mă odată la schitul Optina, am văzut o femeie care mi-a povestit cu veneraţie următorul lucru: 17 ani nu a reuşit să aibă copii; împreună cu soţul ei trăiau îndestulaţi, însă sufereau cumplit că nu aveau copii. Astfel că a venit cu necazul ei la părintele Ilarion. El a blagoslovit-o să meargă în Zadonsk şi, se pare, că şi în Voronej şi a adăugat: „Iar anul viitor vei veni încoace cu copilaşul“. După un an, în luna mai, ea a venit la părintele cu fiul.
C. Învăţăturile
Cuviosul Ilarion i-a învăţat pe oameni mult despre suportarea jignirilor fără mânie şi cu blândeţe. I-a învăţat să le primească cu mustrări de conştiinţă, ca fiind trimise de Voia lui Dumnezeu pentru păcatele lor, spre folosul sufletesc.
Să nu te ruşinezi când părintele duhovnic îţi descoperă bubele şi fii pregătit să primeşti de la el mustrarea pentru păcatele tale, ca să eviţi prin ea ruşinea veşnică. Biserica este pentru noi cerul pământesc unde Însuşi Dumnezeu, în chip nevăzut, e prezent şi îi primeşte pe cei care vin. De aceea, în biserică trebuie să stăm cuviincios şi cu mare evlavie. Să iubim Biserica şi să fim râvnitori faţă de ea; ea ne este mângâiere şi bucurie, atât în necazuri, cât şi în împliniri.
Când îi îmbărbăta pe cei aflaţi în necazuri, stareţul adesea spunea: „dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?“ (Rom. 8, 31).
Fiecare lucru să-l începem neapărat chemând în ajutor numele lui Dumnezeu. Deseori a vorbit stareţul despre menţinerea conştiinţei curate, despre observarea atentă a gândurilor, faptelor şi cuvintelor şi despre pocăinţa pentru ele.
I-a învăţat pe cei supuşi să-şi ducă lipsurile şi neputinţele cu bunăvoinţă. „Mustraţi-vă – îi învăţa stareţul – şi nu daţi hrană propriului egoism, gândindu-vă dacă aţi putea să înduraţi ceea ce cereţi de la ceilalţi.
Dacă simţi că te-a cuprins mânia, păstrează tăcerea şi nu spune nimic până când nu ţi se potoleşte inima prin rugăciune neîncetată şi mustrări de conştiinţă. E mai folositor pentru suflet să recunoşti că eşti în toate vinovat şi ultimul dintre toţi, decât să alergi către autojustificarea ce se naşte din mândrie, căci celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
Deseori stareţul amintea cugetarea apostolului: „Dragostea adevărată nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se trufeşte“.
VIII. CUVIOSUL STAREŢ AMBROZIE
A trăi înseamnă să nu fii mâhnit,
să nu judeci pe nimeni,
să nu superi pe nimeni
şi cu toţi să fii respectuos.
A. Viaţa
Stareţul Ambrozie s-a născut pe 23 noiembrie în anul 1812, în satul Bolşaia Lipoviţa din gubernia Tambov şi judeţul cu acelaşi nume. Tatăl său a fost paracliserul Mihail Feodorovici, iar mama Marta Nicolaevna Grenkov. Noul născut a fost numit la botez Alexandru, în cinstea marelui şi bunului credincios, cneazul Alexandru Nevski, în a cărui zi de pomenire s-a născut pruncul. Acest nume l-a purtat şi binecuvântatul ţar Alexandru Pavlovici. În acea perioadă a avut loc retragerea din Rusia a armatei lui Napoleon, care provocase atâtea distrugeri şi nenorociri. Iar Rusia cea mult îndurerată prăznuia în mod deosebit ziua de pomenire a ţarului binecuvântat, Alexandru.
Înainte de naşterea pruncului, la bunicul lui, preotul acelui sat, au venit mulţi oaspeţi. Lăuza a fost dusă în baie, deoarece în casa părintelui Teodor era o mare învălmăşeală, iar în faţa casei se îngrămădise lumea. Mai târziu, stareţul Ambrozie a zis în glumă: „Printre oameni m-am născut şi tot printre oameni trăiesc“.
Mihail Feodorovici a avut opt copii – patru băieţi şi patru fete; Alexandru Mihailovici a fost al şaselea.
În copilărie, Alexandru era foarte sprinten, vesel şi isteţ. Se dedica jocurilor copilăreşti cu toată fiinţa lui şi de aceea nu prea stătea în casă. Uneori mama lui îl ruga să aibă grijă de leagănul vreunuia din copiii ei mai mici. Băiatul alerga la această treabă plictisitoare pentru el, însă numai când mama lui, ocupată cu treburile casnice, nu îl putea supraveghea pe cel mic. Însuşi stareţul a povestit despre câteva năzbâtii din copilăria lui.
Odată s-a căţărat în podul casei după porumbei, însă a căzut şi şi-a julit spatele. Dar nu a îndrăznit să vorbească despre acest lucru nici unuia dintre cei ai casei, pentru că se temea să nu primească vreo pedeapsă pentru zbenguiala lui.
Altădată, neţinând cont de observaţiile mamei, a tot biciuit în curte un cal destul de liniştit care, ieşindu-şi din răbdări, l-a rănit cu copita la cap. E de înţeles că pentru asemenea isprăvi Alexandru nu prea era iubit în familie. Faţă de el nu aveau o deosebită atracţie nici bunicul, nici bunica, nici chiar mama lui care, mai mult decât pe toţi, îi iubea pe fiul mai mare, Nicolae, şi pe cel mai mic, Petru.
Isteţul Saşa a înţeles foarte bine starea lui incomodă în mijlocul familiei sale, care nu-l iubea. Deşi se poate spune că nu ştia care e cauza, totuşi, parţial o cunoştea, însă nu putea şi nu ştia cum să se poarte ca să câştige dragostea celor mari. De aceea, cu timpul, i-a fost necaz pe fratele lui mai mic ce se bucura, în comparaţie cu el, de dragostea deosebită a întregii familii.
„Odată – a comunicat stareţul mult mai târziu, foarte necăjit din cauza aceasta, am hotărât să mă răzbun pe fratele meu. Ştiam că bunicului nu-i place gălăgia şi dacă noi, copiii, făceam gălăgie, atunci, fără să ţină cont de cel cuminte sau de cel vinovat, ne trăgea pe toţi de păr. Eu, ca să-l duc pe fratele meu în mâna grea a bunicului, l-am întărâtat. Acesta a început să ţipe şi bunicul, ieşindu-şi din răbdări, ne-a pedepsit şi pe mine şi pe el. Aşa mi-a trebuit căci pe urmă, în afară de bunic, am primit pedeapsă şi de la mama şi de la bunica“.
Povestind despre năzbâtiile lui, smeritul stareţ se mustra pe sine înaintea ascultărilor: „Mă căiesc în faţa voastră pentru că am făcut şi aceea şi aceea“.
De fapt, el a fost un copil pur şi simplu, vioi ca argintul viu şi nu voia să ştie de frică de cineva, aşa cum se cerea într-o familie strict patriarhală.
După obiceiul acelei vremi, a învăţat să citească Ceaslovul şi Psaltirea cu alfabet slav. În fiecare zi de sărbătoare cânta şi citea la strană împreună cu tatăl său. Niciodată nu a văzut şi nici nu a auzit ceva necuviincios, fiind educat într-un mediu strict bisericesc şi religios.
Când a venit timpul să studieze, tânărul a fost dus la început în şcoala duhovnicească, iar apoi la seminar. Din mediul strict familial a ajuns, în acea perioadă, într-unul şi mai sever – cel şcolar. Vocaţia lui era vădită. Un coleg din seminar şi-a amintit la un moment-dat şi a povestit: „Aici se întâmpla ca pe ultimii bani să-ţi cumperi lumânare, ca să poţi să repeţi, să memorezi lecţiile predate, iar el (Grenkov), deşi învăţa puţin, când intra în clasă începea să-i răspundă învăţătorului exact ca în carte, mai bine decât toţi“. În luna iulie a anului 1826, Alexandru Grenkov a terminat cu succes cursurile evidenţiindu-se şi printr-un bun comportament.
La început, Alexandru Mihailovici a lucrat ca profesor meditator iar apoi a intrat ca învăţător la şcoala duhovnicească din Lipeţk. Însă în scurt timp s-a îmbolnăvit. Speranţe de îndreptare nu prea erau şi a făgăduit ca în cazul însănătoşirii să meargă la mănăstire. Deşi s-a însănătoşit, totuşi lupta lui lăuntrică a continuat mult timp. Alexandru Mihailovici era prin firea lui plin de viaţă, vesel, sufletul comunităţii. Iată cum povesteşte însuşi stareţul despre aceasta perioadă a vieţii lui: „După ce m-am însănătoşit, patru ani întregi am tot regretat că nu m-am hotărât să termin dintr-o dată cu lumea, însă am continuat să-i vizitez ca mai înainte pe cei cunoscuţi şi să nu renunţ la vorbărie… Am ajuns acasă cu sufletul neliniştit şi m-am gândit: acum se va termina pentru totdeauna, voi înceta cu totul să mai spun vrute şi nevrute. Dar uite că iar am mers în vizită şi iar am vorbit fără rost. Şi aşa m-am chinuit patru ani întregi“.
Pentru a-şi vindeca sufletul a început să se îndepărteze şi să stea singur noaptea şi să se roage, însă acest lucru a atras ironiile colegilor.
În vara anului 1839, pe drum, în pelerinaj spre Lavra Sfintei Treimi din Serghiev, Alexandru Mihailovici împreună cu prietenul său, P.S. Pokrovski au mers în Troerukovo la cunoscutul pustnic Ilarion. Sfântul nevoitor i-a primit părinteşte pe cei doi tineri şi i-a dat lui Alexandru Mihailovici un sfat hotărât: „Mergi la Optina, pentru că tu acolo trebuie să fii“. Stareţul Ambrozie a presupus că părintele Ilarion i-a vorbit de Optina pentru că acolo înflorise ocârmuirea duhovnicească. După cum se ştia, cuviosul Serafim, care murise cu şase ani înainte, nu avusese ucenici printre monahii din Sarov şi de aceea în Sarov nu exista un succesor al lui în ocârmuirea duhovnicească.
Pe Pokrovski, părintele Ilarion l-a binecuvântat să trăiască în lume. Mai târziu însă a intrat şi el la Optina. Întorcându-se la Lipeţk, Alexandru Mihailovici a continuat să „se tortureze“ şi nu a putut să se despartă dintr-o dată de lume. Cu toate acestea s-a întâmplat ca într-o seară petrecută cu oaspeţii, când se afla în vervă, să-i facă pe cei prezenţi să râdă până la sleirea puterilor. Toţi erau veseli şi mulţumiţi şi într-o minunată dispoziţie sufletească: s-au răspândit pe la casele lor. Chiar dacă şi mai înainte, în astfel de cazuri simţea regret, acum se părea că în imaginaţia lui Alexandru Mihailovici se prezenta cât mai vie făgăduinţa făcută lui Dumnezeu. Ea i-a amintit de ardoarea sufletului la Lavra Sfintei Treimi şi de îndelungatele rugăciuni de altădată, de suspinele şi lacrimile lui, de hotărârea lui Dumnezeu transmisă prin părintele Ilarion. Alături de toate acestea a simţit lipsa de temei şi şovăiala intenţiilor sale. În timpul dimineţii, hotărârea a fost luată cu fermitate. Alexandru Mihailovici a hotărât să fugă la Optina în secret faţă de toţi, nesolicitând nici măcar aprobarea conducătorului eparhial. El se temea că discuţiile cu părinţii şi cunoscuţii îi vor zdruncina hotărârea şi de aceea a plecat în taină. Aflându-se deja la Optina, Alexandru l-a înştiinţat pe episcopul din Tambov despre intenţia lui de a deveni monah. Din această povestire putem vedea ce trăsături de caracter avea, prin firea lui, cuviosul Ambrozie: o vioiciune extraordinară, spirit de pătrundere, aptitudini excelente în a învăţa foarte uşor, sociabilitate, isteţime. Mai târziu toate aceste calităţi care îi alcătuiau caracterul nu au dispărut ci, după măsura sporirii sale duhovniceşti, s-au transformat, s-au însufleţit, au fost cuprinse de harul lui Dumnezeu, dându-i posibilitatea de a se face „toate tuturor“ ca şi apostolul, spre a-i câştiga pe mulţi. Trăind la Optina, Alexandru Mihailovici a considerat că viaţa de acolo e floarea monahismului, având asemenea stâlpi ca egumenul Moisei, stareţii Lev (Leonid) şi Macarie. Conducătorul schitului, cuviosul Antonie era egal cu el din punct de vedere al înălţimii duhovniceşti (Cuviosul Antonie era fratele cuviosului Moisei, nevoitorul şi clarvăzătorul). În afară de ei, printre fraţi erau puţini nevoitori importanţi: arhimandritul Melchisedec, un schimnic bătrân care fusese învrednicit să vorbească cu Sfântul Tihon Zadonsk, preotul marinar Ghenadie, un nevoitor care fusese de două ori duhovnicul împăratului Alexandru I, ierodiaconul Metodie Înaintevăzătorul, care a stat timp de 20 de ani pe patul de boală; fostul egumen al mănăstirii Valaam, Varlaam care avea darul lacrimilor şi virtutea sărăciei crunte. Despre părintele Varlaam se povestea că odată, după ce tâlharii prădaseră schitul, l-au întrebat: „Dar pe dumneavoastră, părinte, v-au jefuit hoţii?“. „Ce să fure? surcele, oare?“, a zâmbit schimnicul. El fusese penitentul cuviosului Gherman Alianskinsk în anii tinereţii petrecuţi în Valaam. De asemenea, mai trăiau la Optina, ierodiaconul Paladie, cu virtuţile sărăciei şi contemplaţiei, bun cunoscător al rânduielilor bisericeşti, ieroschimonahul Ioan, unul din rascolnici, blând, de o simplitate copilărească, ce dădea sfaturi cu dragoste şi era iubit de toţi, ieromonahul Innochentie – duhovnicul stareţului Macarie, iubitor de tăcere. În general toţi călugării, sub îndrumarea schimnicilor, purtau pecetea virtuţilor; simplitatea, blândeţea şi smerenia erau semnele distinctive ale monahismului de la Optina. Fraţii mai tineri se străduiau în toate să se smerească, nu numai înaintea celor mai mari, ci şi înaintea celor egali şi se temeau să nu-l supere pe celălalt nici măcar cu privirea şi pentru cel mai mic motiv îşi cereau imediat iertare unul altuia. La un nivel duhovnicesc aşa de înalt al vieţii monahale s-a ridicat tânărul Grenkov.
La început el a locuit în arhondaric şi a transcris, pentru cuviosul Lev, cartea despre lupta cu patimile: „Mântuirea păcătoşilor“.
În luna ianuarie a anului 1840 s-a mutat în mănăstire, când încă nu îmbrăcase veşmântul călugăresc (sutana).
În această perioadă a venit o scrisoare de la cancelarie cu autoritate eparhială în cazul dispariţiei lui. Scrisoarea conţinea sfatul arhiereului din Kaluga către stareţul Optinei de a nu-l primi în obşte pe profesorul Grenkov.
În luna aprilie a anului 1840, Alexandru Mihailovici Grenkov a fost în sfârşit îmbrăcat în rasa monahală. El a fost o perioadă ucenicul din chilia stareţului Lev şi cititorul lui (la rugăciuni şi slujbe). A lucrat la brutărie, a făcut drojdie, a copt chifle dar a fost sănătos, deşi muncea mult.
Apoi, în noiembrie 1840, l-au transferat la schit. De acolo tânărul ascultător a continuat să meargă la stareţul Lev, pentru învăţături. În schit a fost ajutor de bucătar un an întreg. Deseori se întâmpla ca în timpul slujbei să meargă la stareţul Macarie; acesta îi dădea binecuvântarea ori pentru mâncare, ori pentru chemarea la trapeză, ori pentru alte probleme. Astfel avea posibilitatea să-i spună stareţului despre starea lui sufletească şi să primească răspunsuri. Scopul era ca omul să biruiască ispita, nu ispita să-l biruiască pe om.
Stareţul Lev l-a iubit în mod deosebit pe tânărul ascultător, numindu-l cu blândeţe Saşa. Însă dintre toate îndemnurile educative, încerca smerenia lui de faţă cu alţii. Se prefăcea că e pornit împotriva lui cu mânie. Cu acest scop îi dăduse porecla „himeră“. Din acest cuvânt se înţelegea că e ca o plantă stearpă, care creşte printre castraveţi. Dar în sinea lui zicea: „Mare va fi acest om“.
La sfârşitul vieţii, stareţul Lev l-a chemat pe schimnicul Macarie şi i-a spus despre Alexandru: „Iată, acest om s-a cuibărit foarte tare la noi, schimnicii. Eu acum sunt foarte slăbit. Aşadar ţi-l predau ţie din cap până-n picioare, stăpâneşte-l cum ştii“. Se pare că aceste cuvinte de sfârşit şi le spuneau marii stareţi când, spre moarte, îşi lăsau celor ce rămâneau ucenicii lor apropiaţi, asemenea veşmântului Sfântului Ilie dat lui Elisei.
După moartea stareţului Lev, fratele Alexandru a devenit ucenicul de chilie al stareţului Macarie (anii 1841–1846). În anul 1842 el a fost tuns în monahism şi numit Ambrozie (a cărui zi de pomenire e pe 7 decembrie). Apoi a fost hirotonit ierodiacon (anul 1843), iar peste doi ani a fost hirotonit ieromonah. În acest scop, cuviosul Ambrozie a plecat la Kaluga. Era un frig puternic. Vlăguit de post, a răcit puternic, fiindu-i afectate organele interne. De atunci schimnicul niciodată nu s-a mai putut îndrepta deplin cu sănătatea.
Odată, când schimnicul Ambrozie încă se mai ţinea pe picioare, a sosit la Optina Prea Sfinţitul Nicolae Kalujski. El i-a spus: „Tu să-l ajuţi pe părintele Macarie în treburile duhovniceşti. El a cam îmbătrânit. Iar această ştiinţă nu e numai de seminar, ci e monahicească“.
Cuviosul Ambrozie avea pe atunci 34 ani. Deseori i se încredinţau ascultările privind vizitatorii, să transmită stareţului întrebările lor şi să le dea apoi răspunsurile stareţului. Aşa a fost până în anul 1846 când, după o nouă revenire a bolii lui, cuviosul a fost nevoit să iasă din personal, fiind considerat inapt pentru ascultări şi a început să se numere printre persoanele întreţinute ale obştii, ca un invalid. De atunci nu a mai putut să săvârşească Liturghia; abia se mişca, se chinuia din cauza transpiraţiei, aşa încât se schimba de îmbrăcăminte şi încălţăminte de câteva ori în 24 de ore. Nu suporta frigul şi curentul. Consuma hrană lichidă. Răzuia prin răzătoare totul şi mânca foarte puţin.
Neţinând cont de boală, cuviosul Ambrozie a rămas ca mai înainte, sub ascultarea deplină a stareţului, dându-i socoteală chiar şi despre cel mai mic lucru.
Acum i-a fost încredinţată sarcina de a traduce şi de a pregăti pentru editat cărţile Sfinţilor Părinţi. De el a fost tradusă în limba rusă „Scara“ Sfântului Ioan, egumenul muntelui Sinai.
Biograful lui a mărturisit: „Se poate spune că aceste preocupări cu cărţile au avut pentru stareţul Ambrozie o mare importanţă educativă, în viaţa lui duhovnicească“.
Unul dintre participanţii la acest lucru, printre altele, scrie: „Cât de generos am fost răsplătiţi pentru micile noastre eforturi! Cine dintre credincioşi n-ar da câţiva ani din viaţă ca să audă ceea ce au auzit urechile noastre: tâlcuirile stareţului Macarie, la unele locuri din scrierile Părinţilor. Dacă cineva ar fi îndrăznit să-l întrebe ceva, atunci, fără îndoială ar fi primit smeritul răspuns: „Eu nu ştiu lucrul acesta, nu este pe măsura mea; s-ar putea ca tu să o atingi, însă eu ştiu numai: Dă-mi, Doamne, să-mi văd păcatele, curăţeşte-mi inima şi atunci voi înţelege!“.
Această perioadă a vieţii cuviosului Ambrozie a fost cea mai prielnică pentru deprinderea artei artelor – rugăciunea minţii. Odată stareţul Macarie l-a întrebat pe ucenicul lui iubit: „Ghici, cine îşi poate obţine mântuirea fără necazuri şi nenorociri?“. Schimnicul Ambrozie i-a atribuit acest fel de a obţine mântuirea îndrumătorului său, stareţului Macarie. Însă în biografia acestui stareţ se spune că „petrecerea lui în rugăciunea minţii, la nivelul vârstei lui duhovniceşti de atunci, era prematură şi doar că nu i-a dăunat“. Principala cauză a fost aceea că, părintele Macarie nu a avut pentru sine un îndrumător permanent în înalta sa lucrare duhovnicească. Cuviosul Ambrozie avea în persoana stareţului Macarie cel mai experimentat învăţător duhovnicesc, care l-a dus la înălţimea vieţii spirituale. De aceea el a putut să înveţe rugăciunea minţii cu adevărat, „fără nevoinţe“, ceea ce însemna să treacă peste uneltirile vrăjmaşului care îl induce pe nevoitor în eroare şi „fără necazuri“, care vin în urma dorinţelor noastre de plăceri false, cu care adesea ne amăgim. Necazurile externe (cum sunt bolile) sunt considerate de către nevoitori folositoare şi mântuitoare de suflet. Încă de la început, toată viaţa de călugăr a cuviosului Ambrozie, sub: îndrumarea schimnicilor înţelepţi, a decurs normal, fără piedici deosebite, îndreptându-se, încet şi sigur, către desăvârşire.
Înalta rugăciune a minţii este un câştig dobândit cu ajutorul lui Dumnezeu. Cununa sau „desăvârşirea mântuirii“, lucrată de om pe pământ, grăiesc cuvintele cuviosului Ioan Scărarul. Acesta a numit rugăciunea ca fiind „şederea şi unirea omului cu Dumnezeu, căci cine se uneşte cu Dumnezeu şi se sălăşluieşte în El, acela, deşi se află încă în trupul său, e mântuit“.
Ceea ce au însemnat cuvintele stareţului Macarie pentru cuviosul Ambrozie se poate vedea şi din faptul că ucenicul Ambrozie, în ultimii ani ai vieţii stareţului său, atinsese aproape înalta treaptă a desăvârşirii vieţii duhovniceşti. Aşa cum, la timpul său, stareţul Lev l-a numit pe cuviosul Macarie sfânt, aşa şi stareţul Macarie credea despre cuviosul Ambrozie.
Însă acest lucru nu l-a lăsat să cadă în iubirea de sine, educând în el un nevoitor sever al sărăciei, smereniei, răbdării şi al altor virtuţi monahale. Când au zis odată despre schimnicul Ambrozie: „Părinte, el este un om bolnav!“, stareţul Macarie a răspuns: „Dar eu ştiu că sunt mai rău decât tine! Însă mustrările şi observaţiile făcute monahului sunt periuţe cu care se curăţă praful păcătos din sufletul lui, iar fără ele monahul rugineşte“.
Încă din timpul vieţii stareţului, cu binecuvântarea lui, câţiva dintre fraţi mergeau la schimnicul Ambrozie pentru a-şi mărturisi gândurile.
Iată cum povesteşte despre acest lucru părintele egumen Mark (cel care mai târziu şi-a încheiat viaţa în pace la Optina). „După câte am putut să observ, părintele Ambrozie trăia în acel timp în tăcere deplină. Megeam la el zilnic să-i mărturisesc gândurile mele şi aproape întotdeauna îl găseam citind cărţile Sfinţilor Părinţi. Dacă nu-l găseam la el în chilie, însemna că se află la stareţul Macarie, pe care îl ajuta în corespondenţa cu fiii duhovniceşti sau lucra la traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi. Uneori îl găseam aşezat pe pat şi înlăcrimat, dar întotdeauna se stăpânea şi abia se mai vedea că a plâns. Mie mi se părea că schimnicul întotdeauna merge înaintea lui Dumnezeu sau se purta ca şi cum simţea întotdeauna prezenţa Domnului, aşa cum arăta cuvintele psalmistului: «Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea» (Ps. 15, 8). De aceea tot ce nu făcea, se străduia să facă de dragul lui Dumnezeu şi spre mulţumirea Domnului. Era întotdeauna însetat după acestea şi se temea să nu-l supere cumva pe Dumnezeu, iar acest lucru i se oglindea şi pe chip. Văzând o asemenea concentrare a schimnicului eu, în prezenţa lui, întotdeauna eram respectuos şi emoţionat! Altfel nici nu se putea să fiu. Stând, ca de obicei, în faţa lui, în genunchi şi primind binecuvântare, se întâmpla, în liniştea deplină, să mă întrebe: „Ce mai spui, frate, drăguţule?“. Uimit de atenţia şi înduioşarea lui, eu spuneam: „Iertaţi-mă, poate că nu am venit la momentul potrivit“. „Nu, spunea schimnicul – spune ce-ţi trebuie, dar pe scurt“. Şi, ascultându-mă cu atenţie, îmi dădea învăţături cu binecuvântări, şi cu dragoste îmi dădea voie să plec. Învăţăturile pe care mi le dădea nu erau din gândirea şi înţelepciunea lui, deşi era înzestrat cu raţiune duhovnicească. Când îi îndruma duhovniceşte pe cei care veneau la el, aflându-se în locul învăţatului, nu le dădea sfaturile lui, ci le arăta negreşit învăţătura vie a Sfinţilor Părinţi“.
Când părintele Mark se tânguia la el de cineva care l-a necăjit, schimnicul spunea pe un ton de jale: „Frate, frate! Eu sunt un om muritor“. Sau: „Eu azi sunt – mâine mor. Ce să fac cu acest frate? Doar nu sunt stareţ. Mai bine să te mustri pe tine, să te smereşti înaintea fratelui şi atunci te vei linişti“. Un asemenea răspuns aducea în sufletul părintelui Mark mustrarea de sine şi cu smerenie făcea metanie schimnicului. Apoi cerea iertare şi pleca liniştit şi mângâiat, „Parcă aveam aripi şi zburam“, mărturiseşte mai târziu părintele Mark.
În afară de monahi, cuviosul Macarie l-a apropiat pe schimnicul Ambrozie şi de fiii săi duhovniceşti din lume. Văzându-l discutând cu ei, stareţul Macarie rostea în glumă: „Priviţi dar, priviţi! Ambrozie îmi ia pâinea“. Astfel stareţul Macarie îl pregătea treptat pe vrednicul său urmaş. Când cuviosul Macarie a murit (7 septembrie, 1860) deşi nu a fost numit direct, totuşi treptat împrejurările s-au potrivit în aşa fel, încât schimnicul Ambrozie i-a luat locul.
După moartea cuviosului Moisei a fost ales stareţ cuviosul Isaachie, care a mers la cuviosul Ambrozie ca la schimnicul lui până la sfârşitul vieţii acestuia. Astfel, la schitul Optina, nu a existat nici un fel de neînţelegere între cei care l-au condus. Schimnicul s-a mutat într-un alt corp al clădirilor, în apropiere de gardul schitului, pe partea dreaptă a clopotniţei. În partea de apus a acestui corp a fost construită o anexă numită „hibarcă“ (pentru primirea femeilor).
Treizeci de ani întregi (până la plecarea în obştea de maici Samordinskaia) a stat „de strajă“ acolo, dedicându-se slujirii aproapelui. Cuviosul fusese deja în taină îmbrăcat în schima mare. Aceasta s-a întâmplat în momentul în care, datorită bolii, viaţa lui se afla în pericol.
Cu el au stat în chilie doi ucenici: părintele Mihail şi părintele Iosif (viitor schimnic). Principalul purtător de scrisori era părintele Clement (Zedergolm), fiul unui om învăţat, maestru al literaturii greceşti.
Pentru a asculta rugăciunile de dimineaţa, se scula la ora 4 dimineaţa, suna din clopoţel, apoi veneau la el ucenicii chiliei şi citeau rugăciunile de dimineaţă, cei 12 psalmi aleşi şi Primul ceas, după care rămânea singur şi făcea rugăciunea minţii. Apoi, după un scurt timp de odihnă, schimnicul asculta ceasurile: al Treilea, al Şaselea, cu Acatistul Mântuitorului sau pe al Maicii Domnului, iar la acatiste asculta stând în picioare.
După rugăciuni şi ceai, începea ziua de lucru cu o pauză mică în timpul prânzului. Cuviosului i se dădea hrană în atâta cantitate, cât i se dă unui copilaş de trei ani. În timpul mesei, ucenicii continuau să-i pună întrebări încredinţate lor de vizitatori, însă, uneori, ca să-şi uşureze cât de cât capul aglomerat, schimnicul poruncea să i se citească una sau două fabule de Krâlov. După puţină odihnă era reluată lucrarea intensă şi tot aşa până în adâncul serii. Neţinând cont de lipsa forţelor şi de starea bolnăvicioasă, cuviosul Ambrozie întotdeauna încheia ziua cu rugăciunile de seară alcătuite din Pavecerniţa Mică, Canonul Îngerului Păzitor şi rugăciunile serii. Ascultând atât expunerile ucenicilor, cât şi faptele celor care veneau la el, care apoi plecau, abia se mai ţinea pe picioare. Schimnicul stătea culcat cu orele aproape fără simţire. După ce făcea pravila, cerea iertare pentru „păcatele făcute cu fapta, cu cuvântul, cu gândul“. Ucenicii primeau binecuvântare şi se îndreptau spre ieşire. Apoi suna ceasul. „Cât este?“ întreba schimnicul cu voce slabă. I se răspundea: „Douăsprezece“. „Am întârziat“, zicea.
După doi ani cuviosul a fost lovit de o nouă boală. Sănătatea lui, şi aşa slabă, a slăbit şi mai mult. De atunci nu a mai putut să meargă la biserica lui Dumnezeu şi a trebuit să se împărtăşească în chilie. În anul 1868 starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit atât de mult, încât nu mai aveau speranţe că se va îndrepta. A fost adusă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kalujskaia“.
După rugăciuni şi privegheri pentru sănătatea schimnicului, ucenicii i-au dat medicamente, însă acea slăbiciune a trupului nu l-a părăsit toată viaţa lui. Nu o dată s-au repetat înrăutăţirile grele ale bolii; stareţul vorbea despre sine: „Uneori mă apasă atât de tare, încât cred că a venit sfârşitul“. E greu să ne închipuim cum putea, fiind pironit pe o cruce plină de suferinţe şi ajuns la capătul puterilor, să primească zilnic mulţimi de oameni şi să răspundă la zeci de scrisori. În el s-au împlinit cuvintele: „Puterea lui Dumnezeu în neputinţe se înfăptuieşte“. N-a fost el oare vasul ales al lui Dumnezeu prin care Domnul Însuşi a vorbit şi a lucrat? A fost un nevoitor uriaş ce nu s-a împlinit prin nici un fel de putere omenească. Aici a fost prezent şi a lucrat harul dumnezeiesc şi de viaţă făcător. Într-adevăr stareţul Ambrozie a fost pe deplin senin şi pătruns de harul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cel care-şi uneşte complet simţămintele sale cu Dumnezeu, învaţă în taină de la El vorbele Lui“. Această relaţie vie cu Dumnezeu este caracterizată şi prin darul proorociei, acea clarviziune neobişnuită pe care o avea cuviosul Ambrozie. La acest dar au fost mii de martori printre fiii lui duhovniceşti. Faţă de el nu se putea ascunde nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul. Acestea sunt cuvintele despre stareţ ale uneia dintre fiicele duhovniceşti: „Cu câtă bucurie se umplea inima când, trecând prin pădurea întunecată, vedeam la sfârşitul drumului clopotniţa schitului, iar pe partea dreaptă chilia sărăcăcioasă a smeritului nevoitor! Cât de uşor era sufletul când stăteam în acea hibarcă strâmtă şi înăbuşitoare şi cât de luminoasă părea prin penumbra ei plină de taină. Câţi oameni au trecut pe aici! Veneau acoperiţi de lacrimi din cauza nenorocirilor şi plecau cu lacrimi de bucurie. Cei deznădăjduiţi erau mângâiaţi şi îmbărbătaţi, cei necredincioşi şi cu îndoieli deveneau fiii credincioşi ai Bisericii. Aici trăia batiuşka – izvorul atâtor binefaceri şi mângâieri. Numele şi situaţia omului nu aveau nici o importanţă în ochii lui. El avea nevoie doar de sufletul omului, care îi era atât de drag, încât uitând de sine, se străduia din toate puterile să-l mântuiască, să-l aducă pe drumul cel adevărat. De dimineaţă şi până seara, mâhnit din cauza bolii, primea vizitatorii, dându-i fiecăruia sfaturi după nevoie. Ei primeau cuvintele lui cu credinţă căci erau lege pentru toţi. Binecuvântarea lui sau deosebita atenţie erau considerate o mare bucurie, iar cei care se învredniceau de acestea plecau închinându-se şi mulţumind lui Dumnezeu pentru mângâierea primită. De dimineaţă până seara veneau la el oameni cu cele mai arzătoare probleme, pe care el şi le însuşea şi le trăia în fiecare minut al convorbirii. Întotdeauna pătrundea cu mintea esenţa problemei, explicând-o cu o înţelepciune nemaipomenită. Însă în decursul a 10–15 minute din discuţie nu se rezolva numai o problemă: în acest timp cuviosul îl cuprindea în inima lui pe om, întreg, cu toate afecţiunile şi dorinţele lui – cu întreaga lui lume interioară şi exterioară. Din cuvintele şi sfaturile lui se vedea clar că el nu-l iubeşte singur numai pe omul cu care vorbeşte, ci şi toate cele pe care acel om le iubea, viaţa lui şi tot ce îi era drag.
Când propunea rezolvarea, stareţul Ambrozie nu avea în vedere doar un singur lucru. Nu dorea doar ca puterile se refacă. El avea în vedere toate aspectele vieţii omului şi felul în care intra în contact cu alţii. Cât de mare trebuia să fie efortul intelectual pentru a rezolva asemenea probleme?!
Zeci de mireni i-au pus întrebări, apoi monahii şi nu mai spunem de zecile de scrisori primite şi expediate zilnic. Cuvântul stareţului era puternic, având temeiul în apropierea de Dumnezeu, care îi dădea cuvânt pentru toţi.
Aceasta era slujirea de prooroc. Faţă de el nu existau secrete: el vedea tot. Un om necunoscut putea să vină la el şi să tacă, iar el îi ştia şi viaţa şi împrejurările şi motivul pentru care a venit. Cuviosul Ambrozie punea întrebări vizitatorilor săi, însă omul care era atent la felul întrebărilor şi la modul în care le punea, vedea clar că lui totul îi era cunoscut. Însă uneori, datorită caracterului vioi, această ştiinţă era vădită, ceea ce întotdeauna îl tulbura pe stareţ.
Odată a venit la el un tânăr dintre burghezi cu o mână bandajată şi a început să se jelească pentru că nu putea nicicum să o vindece. La stareţ mai erau un călugăr şi câţiva mireni. Acela nici nu a reuşit să termine ce avea de spus: „bolesc, bolesc rău!…“ căci stareţul l-a întrerupt: „Şi vei mai boli! De ce ai insultat-o pe mama ta?“ Însă brusc şi-a ieşit din fire şi a continuat: „Tu crezi că eşti bun? Oare eşti un fiu bun?“. Nu se putea să îl vezi pe stareţul Ambrozie fără un zâmbet plin de simpatie, datorită căruia privirea lui devenea oarecum veselă, caldă, bună şi atentă. Ea spunea că acum el ticluieşte ceva ca să spună cuvânt de folos. Avea atâta însufleţire în toate – în mişcări, în ochii arzători – cu care asculta şi înţelegea bine, astfel încât în acele minute pe deplin trăia cu toţi şi pelerinii îi erau mai apropiaţi decât îşi era el însuşi. Din cauza vioiciunii stareţului, expresia feţei lui se schimba necontenit. Ba se uita cu blândeţe, ba râdea cu toţi, având un râs tineresc plin de entuziasm, ba se bucura pentru toţi dacă erau mulţumiţi, ba înclina capul liniştit dacă îi povesteau ceva trist, ba cădea pe gânduri pentru un minut.
Dacă vroia să spună cuiva cum să procedeze, atunci dădea din cap cu hotărâre, iar când sfătuia la un oarecare lucru, atunci se uita cu atenţie să vadă dacă înţelegea tot, începea să explice modul în care trebuia să facă lucrul respectiv.
Pe tot parcursul convorbirii se uita la toţi pătrunzător, cu ochii lui negri şi expresivi. Creştinii simţeau că aceşti ochi văd complet, cu tot ce e înlăuntru, rău şi bun, şi se bucurau că este astfel şi că nu există secrete faţă de el.
Vocea lui era liniştită, slabă, iar în ultimele luni pe care le-a trăit era un murmur abia auzit. Ca să înţelegeţi cât de cât nevoinţa cuviosului Ambrozie trebuie să vă arăt cât efort depunea ca să vorbească mai mult de 12 ore pe zi căci limba, din cauza oboselii, refuza să mai lucreze, iar vocea devenea un murmur şi cuvintele ieşeau cu greutate, abia se mai auzeau. Nu puteai să stai liniştit când îl vedeai pe stareţ complet epuizat, iar capul îi cădea pe pernă, sau când auzeai că abia vorbeşte şi că încearcă să se ridice ca să chibzuiască în amănunt despre problemele cu care oamenii vin la el.
Truda de zidire a oamenilor îi intrase în sânge. Adesea îi învăţa pe ceilalţi să pornească un anumit lucru, iar când veneau la el să-i ceară blagoslovenie pentru un lucru asemănător alţi oameni, începea cu ardoare să cerceteze cazul şi să le dea lămuriri.
Stareţul îi iubea pe oamenii vioi, ageri şi le dădea binecuvântare, având credinţă că vor reuşi în cele mai îndrăzneţe acţiuni.
Un moşier, cumnatul unui călugăr optinean, vizita des schitul Optina şi pe cuviosul Ambrozie. Odată a venit la el, iar stareţul i s-a adresat cu cuvintele: „Se spune (părintelui îi plăcea foarte mult să folosească expresia „se spune“ pentru a-şi ascunde darul înaintevederii) că pe lângă tine se vinde avantajos o moşie. Cumpără!“. Moşierul a fost uimit. „Se vinde, părinte, şi ar fi bine să cumpăr, însă acest lucru este doar o iluzie: moşia e mare, dar se cer bani gheaţă, e ieftină, însă eu nu am bani“.
„Bani…, – a repetat în tăcere stareţul – vor fi şi bani“. Apoi au trecut la alte discuţii. Când şi-au luat rămas bun, cuviosul Ambrozie a spus: „Auzi, să cumperi moşia aceea“. Moşierul s-a îndreptat spre casă pe caii săi. Undeva locuia unchiul său, un bătrân bogat, dar foarte zgârcit, care îşi evita toate rudele. S-a întâmplat că n-avea unde să poposească şi s-a îndreptat către acel unchi.
Pe parcursul discuţiei, unchiul l-a întrebat: „De ce nu cumperi moşia care se vinde lângă tine? Este o bună achiziţie!“. Iar acesta a răspuns: „Ce mă întrebi, unchiule? De unde să iau atâţia bani?“. „Dar bani se găsesc. Vrei să-ţi dau cu împrumut?“. Nepotul a crezut că glumeşte! Însă unchiul lui nu a glumit. Moşia a fost cumpărată, iar noul stăpân a venit să dea dispoziţii. Nu a mai trecut o săptămână şi moşierul a fost anunţat că au sosit cumpărători pentru pădure. Ei vroiau să cumpere doar o parte din pădurea moşiei, nu în întregime. Au discutat preţul: „Noi nu ne vom târgui cu tine, boierule, ci vom stabili preţul pe loc“ şi i-au zis un preţ ca acela cu care fusese cumpărată toată moşia.
Apoi a sosit la cuviosul părinte bogatul moşier din Orlov şi, printre altele, i-a spus că vrea să construiască un apeduct pentru livezile întinse de meri. Stareţul era pe deplin conştient de necesitatea acestui apeduct şi a început să vorbească cu obişnuitele lui cuvinte în astfel de cazuri: „Se spune că aşa e mai bine decât toate“ şi i-a descris amănunţit apeductul. Moşierul, întorcându-se în sat, a început să citească despre ce înseamnă un apeduct; se pare că stareţul îi expusese ultimele inovaţii în acest domeniu. Moşierul a mers iarăşi la Optina. „Ce este un apeduct?“ l-a întrebat pe cuvios. Şi după un timp au fost atâtea mere încât au început să se strice; moşierul avusese o recoltă bogată.
La stareţ a venit o femeie respectabilă, pe care au considerat necesar să o anunţe imediat. „Mie mi-e tot una – a spus cuviosul – mergeţi şi aduceţi-o“.
Stareţul nu avea bani mărunţi. El ştia că în viaţă totul îşi are preţul şi urmările sale şi de aceea nu exista întrebare la care să nu răspundă cu simpatie şi cu dorinţa de bine.
Odată pe stareţ l-a întrerupt o femeie care fusese angajată de o moşiereasă să aibă grijă de curci, însă curcile nu se ştia de ce au murit şi stăpâna a vrut să o concedieze.
„Batiuşka – i s-a adresat ea cu lacrimi – nu mai am puteri; singură nu mă pot hrăni fără ele. Stăpâna vrea să mă gonească. Ajută-mă, drăguţule părinte“. Cei prezenţi râdeau de ea, însă stareţul a întrebat-o cu amabilitate cum hrănea curcile şi i-a dat un sfat despre cum să le hrănească, a binecuvântat-o şi i-a dat voie să plece.
Celor care au râs de ea le-a făcut observaţii, spunându-le că aceste curci sunt toată viaţa ei. Mai târziu i s-a adus la cunoştinţă că nu au mai murit curcile femeii.
Cu privire la vindecările făcute de el nu există număr şi nici nu se pot enumera. Stareţul tăinuia de fiecare dată aceste tămăduiri. Îi trimitea pe bolnavi în pustie la cuviosul Tihon Kalujski. Până la stareţul Ambrozie în această pustie nu se mai auzise de vindecări. Se crede că părintele Tihon a început să vindece datorită rugăciunilor stareţului. Uneori cuviosul Ambrozie îi trimitea pe bolnavi la Sfântul Mitrofan Voronejski. Se întâmpla ca aceştia să se vindece pe drum spre sfintele moaşte şi se întorceau să-i mulţumească stareţului. Alteori, ca şi cum ar fi făcut în glumă, le lovea capul cu mâna – şi boala trecea. Odată un cititor care citea rugăciuni, suferea de o puternică durere de dinţi. Stareţul l-a lovit brusc. Cei care erau de faţă au izbucnit în râs crezând că cititorul într-adevăr făcuse o greşeală la citit. În realitate boala de dinţi încetase.
Cunoscând această procedură a stareţului, câteva femei exaltate i s-au adresat zicând: „Batiuşka Ambrozie! Bateţi-mă căci mă doare capul“. Oamenii se vindecau nu numai de neputinţe, ci şi de boli incurabile. Iată un astfel de caz. Monahia Agrippina din obştea Şamordinskaia povestea: „În primăvara anului 1882, de Paşti mi s-a îmbolnăvit gâtul, în el s-a format o rană şi nu puteam nici să mănânc nici să beau. Doctorul mi-a spus că am ftizie în gât şi că trebuie să-mi aştept moartea. M-am dus la batiuşka, iar el mi-a zis: „De la fântâna de după schit ia apă în gură şi în fiecare zi să faci gargară de trei ori“. După trei zile însuşi părintele m-a chemat la el. A scos de sub pernă trei ouă şi a mâncat gălbenuşurile, apoi a pus albuşurile unul pe altul. Apoi l-a blagoslovit pe părintele Iosif, ucenicul chiliei, să ducă apă de la fântână. Binecuvântând apa, a poruncit să mă frecţioneze cu ea, după ce se întoarce în chilie, şi să mănânc albuşurile. După ce am intrat în chilie m-a frecţionat cu apa şi mi-a dat albuşurile pe care le-am înghiţit fără vreo durere. După aceea am dormit timp de 24 de ore şi când m-am trezit am simţit că boala mea a trecut şi că m-am însănătoşit complet. Fără zăbavă m-am dus la stareţ. Călugăriţele nu m-au recunoscut, crezând că nu sunt eu, ci sora mea bună. Părintele m-a întâmpinat şi m-a binecuvântat spunându-mi că m-a vindecat Domnul Hristos pentru rugăciunile Sfântului Tihon Kalujski. De atunci nu am mai suferit de gât. Când i-am arătat doctorului că m-am vindecat, el a spus că probabil cu mine s-a întâmplat o minune şi că boala mea nu putea fi vindecată pe cale naturală“.
Ioan Mihailovici Konţevici, în timpul războiului din anul 1915 şi-a petrecut vacanţa de vară la schitul Optina. Timpul petrecut zilnic în schit s-a dovedit a fi instructiv pentru tânărul student, însă stareţii fiind ocupaţi cu vizitatorii care tot veneau la ei cu necazuri, nu i-au prea consacrat timp tânărului străin. Ei i l-au recomandat „spre educaţie“ pe părintele Iosif Polevom, care era destul de experimentat în viaţa spirituală şi care trăise în Optina zeci de ani. În lume fusese director de bancă şi un om foarte cultivat. În decursul celor două luni petrecute de Ivan Mihailovici la Optina, deseori după slujbele bisericeşti părintele Iosif îl invita la el în chilie. În timpul discuţiilor înaintea tânărului student se deschidea universul duhovnicesc. De la părintele Iosif, Ivan Mihailovici a auzit întâmplări din viaţa stareţului Ambrozie care nu sunt pomenite în biografia lui.
Odată stareţul Ambrozie, sprijinindu-se de un bastonaş venea de undeva. Dintr-o dată, în faţa lui, a văzut următoarea privelişte: o căruţă încărcată, care stătea în drum, iar în rând cu ea un cal mort şi în ea plângea un ţăran. Pierderea calului de pe urma căruia ţăranul îşi ducea traiul era o adevărată nenorocire. Apropiindu-se de calul mort, stareţul a început să-l ocolească încet, de trei ori. Apoi, luând nuiaua, a biciuit calul, strigând la el: „Scoală-te, leneşule!“ şi calul, ascultându-l, s-a ridicat pe picioare.
Stareţul învăţa mulţimile prin proverbe populare şi zicători, cu umorul său specific. Punea în cuvinte iscusite şi spirituale o înţelepciune aşa de adâncă, încât era mult mai uşoară asimilarea şi memorarea lor. De exemplu: „Unde e simplu, acolo sunt îngeri o sută, iar unde e complicat acolo nu e nici unul“; „Nu te lăuda, mazăre, că ai boabe mai bune; dacă te umfli, plesneşti“. „De ce este omul rău? Din cauză că uită că deasupra lui este Dumnezeu“. „Cine crede despre sine că are ceva, acela pierde“. „A vorbi bine – e de argint, iar tăcerea înţeleaptă e de aur“.
Uneia, în mod special, care se ruşina să-şi recunoască păcatele, i-a spus: „Isidor din Carp trăia în Colomna, dar cine nu făcea păcate în necazuri?“. Ea s-a acoperit de lacrimi, a căzut la picioarele stareţului şi şi-a recunoscut păcatul. „Pe cei drepţi îi duce în Împărăţia lui Dumnezeu apostolul Petru, iar pe păcătoşii care se pocăiesc – Însăşi Împărăteasa Cerului“.
În ziua Tuturor Sfinţilor, stareţul a zis: „Ei toţi au fost, ca şi noi, oameni, păcătoşi, dar s-au pocăit şi primind mântuirea, nu s-au uitat înapoi ca soţia lui Lot“. Cu privire la observaţia că noi toţi privim înapoi, părintele a explicat: „De aceea suntem bătuţi cu vărgile şi cu biciul de necazuri şi neplăceri, tocmai pentru ca să nu ne uităm înapoi“.
Celor care îi mustră pe alţii cuviosul le-a spus: „S-ar putea ca ei să aibă ceva atât de bun în interior, încât să-i răscumpere pe toţi ceilalţi cu neajunsurile lor şi tu să nu vezi. În tine există multe înclinaţii spre jertfă. Însă Domnul a spus: „Milă voiesc, dar nu jertfă“ (Osea 6,6). Iar tu ai puţin din acea milă… Jertfele tale le vezi şi te lauzi cu ele. Mai bine smereşte-te cu duhul – smerenia înlocuieşte faptele. Rabdă toate nenorocirile şi dă-te lui Dumnezeu“.
Cu asemenea şi multe alte cuvinte învăţa şi izbăvea poporul care venea la el. Stareţului, ca şi altor sfinţi, îi era caracteristic să se arate oamenilor în vis ori aievea şi să le acorde ajutor după măsura trebuinţelor lor. Iată câteva întâmplări. În Şamordino a venit la stareţ omul lui Dumnezeu, cu numele Gavriuşa, de 40 de ani, unul dintre aceia pe care Dumnezeu i-a asemănat cu copiii, spunând că unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 16). El locuia în judeţul Livenski, gubernia Orlovskaia şi era istovit de puteri: îi tremura tot corpul, abia putea să vorbească şi să primească hrană, iar de picioare nu se putea folosi. Stătea culcat şi se ruga lui Dumnezeu. Cei din jur au observat că lui i se descopereau multe. Într-o primăvară i-a apărut stareţul Ambrozie şi el s-a ridicat în picioare şi a zis că vrea să meargă în Şamordino. Însă pentru că picioarele lui erau cu totul slabe iar mersul era neregulat, mama lui a vrut să-l ducă cu trenul, însă el a plecat pe jos. Pe stareţ l-a întâlnit în apropiere de Şarmordino. Acesta venea liniştit de undeva, iar în jurul lui era o mulţime de oameni.
„Batiuşka – a strigat Gavriuşa cu vocea lui neclară – tu m-ai chemat, iar eu am venit“. Atunci cuviosul a ieşit din mulţime, s-a apropiat de el şi a spus: „Să fii sănătos, oaspete drag! Hai, vino aici!“.
Ieromonahul Benedict al schitului a relatat: „Doamna Karbonier era grav bolnavă şi a stat în pat câteva zile fără să se ridice. La un moment dat a văzut că stareţul Ambrozie a intrat în camera ei, s-a apropiat de pat, a luat-o de mână şi i-a vorbit: „Scoală-te, ai bolit destul“. Ea s-a simţit în acel moment atât de puternică, încât a putut să se scoale şi în ziua următoare a mers pe jos din oraşul Kozelska în Şamordino, unde se nevoia pe atunci părintele, ca să-i mulţumească pentru vindecare. Batiuşka a primit-o, însă nu i-a dat binecuvântare ca să destăinuie acest lucru până la sfârşitul vieţii ei“.
O altă povestire: „Ieşind din curtea schitului, mi-am îndreptat atenţia către animaţia deosebită din grupul femeilor. O oarecare femeie, foarte vârstnică, cu faţa bolnavă, stând pe un buştean, povestea că a mers pe jos cu picioarele bolnave din Voronej, nădăjduind că stareţul Ambrozie să o vindece. A trecut pe lângă stupină şi la 7 verste de mănăstire s-a rătăcit; fiind la capătul puterilor, s-a trezit pe nişte poteci acoperite de zăpadă şi înlăcrimată a căzut pe un buştean aruncat, însă a văzut cum se apropie de ea un bătrânel cu rasă şi scufie. El a întrebat-o despre cauza lacrimilor ei şi i-a arătat cu toiagul drumul corect. Ea a plecat în direcţia arătată şi cotind pe după tufişuri a zărit mănăstirea. Toate femeile au zis că acela a fost pădurarul mănăstirii. În acel moment, în cerdac a ieşit ucenicul din chilia părintelui şi a întrebat: «Unde este Avdoţia din Voronej?». Toate tăceau, uitându-se una la alta. Ucenicul a repetat întrebarea mai tare şi a adăugat că părintele o cheamă. «Drăguţele mele! Doar eu însămi sunt Avdoţia din Voronej!», a exclamat povestitoarea cu picioarele bolnave. Toate s-au dat la o parte şi străina, făcându-şi loc până la cerdac, a dispărut dincolo de uşa lui. Ea a ieşit după 15 minute şi când a fost întrebată, plângând în hohote, a răspuns că bătrânelul care i-a arătat drumul prin pădure nu este nimeni altul decât însuşi părintele Ambrozie sau cineva foarte asemănător cu el. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Părintele Ambrozie iarna niciodată nu a ieşit din chilie, iar cineva asemănător cu el în mănăstire nu există. Şi cum a putut el să ştie chiar în momentul sosirii ei în „hibarcă“ cine este ea şi de unde a venit? se întreba în sinea lui martorul“.
Cuviosul Ambrozie, arătându-se aievea de trei ori, a trezit-o cu fermitate pe o ţărancă, spunându-i că în acel moment îl omoară pe soţul ei. Repezindu-se către soţ, într-adevăr, a împiedicat fără frică săvârşirea omorului. Această povestire a devenit cunoscută la schitul Optina datorită ei, care a spus-o personal, când a venit să-i mulţumească stareţului pentru salvare. Iată o altă povestire a monahului orb, părintele Iacov, luată din jurnalul lui S. Nilus, „Pe malul râului lui Dumnezeu“, tipărit în Lavra Sfânta Treime – Serghiev. „Aceasta s-a întâmplat – spune el – cu 25 de ani în urmă. În acea perioadă eu eram numai rasofor şi aveam ascultarea canonarhului. Mi s-a întâmplat odată să mă tulbur puternic cu duhul, dar atât de puternic, încât aproape îmi doream să ies din mănăstire. Cum se întâmplă întotdeauna în astfel de cazuri, în loc să dezvălui tulburarea mea sufletească stareţului (iar pe atunci noi îl aveam ca stareţ pe marele părinte Ambrozie), eu am tăinuit aceasta în inima mea şi astfel am lăsat-o să crească atât de mult, încât aproape mă hotărâsem în gând să ies din ascultare şi chiar să părăsesc mănăstirea. Zi de zi gândul acesta se întărea şi mai mult în inima mea şi, în cele din urmă, s-a maturizat într-o hotărâre fermă: „voi pleca! Aici nu numai că nu mă preţuiesc, ci chiar mă prigonesc; pentru mine nu e loc aici şi nici mântuirea nu o pot dobândi!“. M-am oprit la această hotărâre iar stareţul, desigur, nu a crezut că nu i-o voi dezvălui.
În astfel de cazuri, asemănătoare cu al meu, se pierde şi credinţa faţă de stareţi – care sunt, chipurile, toţi, nişte oameni păcătoşi ca noi… Şi iată că, sosind în chilie de la Vecernie – se întâmpla vara – cuprins de o tristeţe inexprimabilă m-am aşezat pe pat şi fără să-mi dau seama, am fost furat de somn. Şi am văzut în vis cum intram în catedrala noastră Vvedenskaia, iar catedrala era toată plină de credincioşi şi pe toţi credincioşii îi vedeam cum se îngrămădesc şi se silesc înspre colţul din dreapta al catedralei – acolo unde stă de obicei tot anul Împărăteasa şi va sta până la Înfricoşătoarea Judecată.
– Unde se îndreaptă acest popor?, am întrebat.
– La moaştele Sfântului Tihon Zadonsk, au răspuns.
– Dar oare sfântul se odihneşte la noi? m-am gândit. Doar el e în Zadonsk! Apoi m-am îndreptat şi eu în urma celorlalţi credincioşi spre acel colţ ca să mă închin la moaştele marelui nevoitor al lui Dumnezeu. Când m-am apropiat, am văzut că înaintea mea este o raclă înălţată puţin; capacul sicriului e închis iar poporul i se închină cu mare evlavie. Mi-a venit şi mie rândul. M-am închinat înaintea raclei, făcând metanie la pământ şi imediat ce m-am ridicat, am văzut cum se deschide înaintea mea capacul sicriului şi, într-un nor de sfinţenie, din raclă se ridică însuşi Sfântul Tihon. Cuprins de o spaimă plină de respect, m-am dat înapoi însă, până să fac acest lucru, am văzut că acela nu era Sfântul Tihon, ci însuşi stareţul nostru Ambrozie. Şi nu stătea în picioare, ci şedea, iar picioarele le lăsase în jos, pe pământ, ca şi cum ar fi dorit să-mi iasă în întâmpinare.
– Ce este cu tine? a tunat deasupra mea glasul înfricoşător al stareţului.
– Iertaţi-mă, batiuşka, de dragul lui Dumnezeu – m-am bâlbâit eu, fiind cuprins de o teamă îngrozitoare.
– M-ai supărat cu acest „iertaţi-mă“, a strigat cu mânie stareţul.
E imposibil să vă comunic cum fusese cuprinsă inima mea de groază în acel minut, însă în acea groază m-am trezit. Am sărit imediat de pe pat şi m-am închinat. Chiar în acel moment a început să bată clopotul pentru utrenie şi m-am îndreptat spre biserică, abia venindu-mi în fire din cauza celor văzute şi simţite.
După participarea la utrenie, am venit în chilie şi m-am gândit: ce ar putea să însemne visul ce m-a uimit? Am fost chemaţi la liturghia de dimineaţă, iar mie tot nu-mi ieşise visul din cap. Nici chiar să mă odihnesc nu am putut, în timpul dintre utrenie şi liturghia de dimineaţă. Tot ce se ascundea în mine şi chinuia inima mea de atâta vreme se îndepărtase, ca şi cum nici nu ar fi fost şi numai visul acela singur îmi ocupase toate gândurile.
După liturghia de dimineaţă am mers în schit, la stareţ. Se părea că în acea dimineaţă la el se afla popor mai mult decât se obişnuia. Oricum am ajuns la ucenicul lui de chilie, la părintele Iosif şi i-am spus:
– Am foarte mare nevoie să îl văd pe părinte.
– E puţin probabil, prietene, să ajungi azi la el; vezi şi tu câtă lume e aici! Şi părintele e cam slăbit astăzi! – a răspuns el. Eu am hotărât să aştept toată ziua ca să ajung la batiuşka.
De camera în care stareţul, extenuat de trudă şi boală, primea lumea să o binecuvânteze, mă despărţea un perete solid de credincioşi. Se părea că niciodată nu-mi va veni rândul. Un gând începuse să-mi şoptească: „Pleacă! E totuna dacă nu ajungi!…“. Însă dintr-o dată am auzit vocea părintelui:
– Ivan (ca rasofor mă numeam Ivan), Ivan, vino repede încoace la mine.
Mulţimea s-a dat la o parte şi mi-a făcut drum.
Stareţul era aşezat pe divanul său, fiind cu totul extenuat din cauza slăbiciunilor.
– Închide uşa – a spus el cu un glas abia auzit. Eu am închis uşa şi m-am aşezat în genunchi înaintea stareţului.
– Hai – mi-a zis batiuşka – acum povesteşte-mi ce ai văzut în vis!
Eu am rămas înmărmurit: despre acel vis ştiau numai adâncurile sufletului meu. Prin acele cuvinte, stareţul obosit s-a înviorat imediat: s-a ridicat pe patul său de suferinţă şi plin de forţă şi vesel a început să-şi coboare picioarele de pe divan pe podea, exact aşa cum făcuse în vedenia mea din vis. Eu am fost într-atât de uimit de clarviziunea părintelui şi în special de acel talent cu care mi-a deschis darul harului dumnezeiesc, încât iarăşi am trăit acel sentiment de spaimă cu evlavie, dar de data aceasta aievea. Apoi mi-am lăsat capul pe picioarele stareţului. Şi deasupra capului am auzit glasul lui:
– Ce este cu tine?
– Batiuşka – am şoptit abia auzit – iertaţi-mă, de dragul lui Dumnezeu.
Iarăşi am auzit glasul stareţului:
– M-ai supărat cu acest „iertaţi-mă!“.
Însă nu a mustrare înfricoşătoare, ca cea din vis, a răsunat peste mine glasul părintelui, ci a simpatie minunată cu care era înzestrat numai el, stareţul fericit.
Eu mi-am ridicat de la pământ faţa udată de lacrimi, iar mâna părintelui Ambrozie cu tandreţe părintească s-a lăsat pe capul meu sărman şi vocea lui blândă mi-a vorbit:
– Cum altfel puteam să te conving, nătângule? a încheiat discuţia batiuşka.
Iar visul a rămas fără să îl povestesc: ce era să-i povestesc, când el însuşi ştia povestea?
De atunci şi până la sfârşitul vieţii marelui nostru stareţ nu am mai dat voie gândurilor vrăjmaşului despre plecarea de la Optina“.
„Batiuşka – i s-a adresat părintelui Iacov cel ce i-a ascultat povestirea – dar după părintele Ambrozie, la cine aţi mai alergat cu gândurile şi necazurile sfinţiei voastre?“.
„Unde să meargă acum săracul Iacov? – a răspuns acesta – de la Biserica lui Dumnezeu până la chilie – sunt numai două drumuri cu care m-am obişnuit, fiind orb, şi pe care merg cu bastonul fără să mă împiedic. Iar în marile necazuri Însuşi Dumnezeu nu ne lasă din mila Sa.
Vă spun că în toamna anului trecut, în viaţa mea de călugăr s-a întâmplat ceva care mi-a tulburat cumplit toată pacea mea sufletească. Ziua în care a survenit acel necaz am petrecut-o într-o mâhnire totală, chiar mânie, şi într-o aşa stare sufletească am ajuns la timpul săvârşirii pravilei de chilie. Cam pe la ora 9 seara din ziua pomenită am început să mă tulbur şi să mă neliniştesc şi, după obiceiul meu de 36 de ani am îmbrăcat mantia, am luat în mână metaniile şi am început să mă rog în colţul sfânt, înaintea icoanei. În vremea în care mi s-a întâmplat acest necaz eram aproape orb – puteam să văd numai lumina zilei, obiectele nu le vedeam. Aşa că m-am aşezat la rugăciune pentru a-mi termina pravila. Vroiam să-mi adun gândurile şi să trec în dispoziţia pentru rugăciune, însă am simţit că nu-mi vine nici o rugăciune în minte. Starea mea sufletească era aproximativ ca aceea pe care am avut-o cu 25 de ani în urmă, şi despre care v-am povestit deja. Însă atunci trăia încă părintele Ambrozie, stareţul meu din ziua intrării mele în mănăstire; el avea putere asupra mea, însă acum eu eram sărac şi complet singur din punct de vedere duhovnicesc. Ce să fac? A rămas un singur lucru: să-mi revărs sentimentele de mânie în cuvinte grele de indignare, ceea ce am şi făcut. M-am mustrat în fel şi chip, însă mânia nu m-a părăsit şi iată că mi s-a întâmplat ceva ciudat şi neobişnuit: stăteam în picioare înaintea icoanelor, folosind cu mâna stângă metaniile şi, brusc, am văzut o lumină neobişnuit de orbitoare. Înaintea ochilor mei se deschidea o luncă înflorită, care strălucea puternic în această lumină. Şi am văzut cum merg prin această luncă singur şi inima vibra de trăiri dulci, nemaiîncercate de mine vreodată: pace sufletească, bucurie, linişte desăvârşită şi încântare în faţa frumuseţii şi a acelei lumini şi mai ales în faţa acelei lunci minunate, imposibil de descris. În timp ce mă aflam cu toată inima în stare de încântare, bucurie şi fericire şi contemplam această frumuseţe nepământeană, ochii mei au văzut la capătul luncii un munte incredibil de abrupt şi înalt.
Şi dorea inima mea să urce pe vârful acestui munte, însă nu am dat curs dorinţei mele, spunându-mi în sinea mea că nu prin eforturi omeneşti poate fi învinsă această pantă abruptă şi înfricoşătoare. Numai ce am gândit, că, imediat, în acel moment m-am şi trezit pe vârful muntelui şi am pierdut din vedere acea luncă minunată prin care am mers. Însă din munte mi s-a descoperit o altă privelişte: pe cât puteam să cuprind cu privirea, înaintea mea se deschidea o întindere, care era acoperită cu o dumbravă minunată de o frumuseţe care nu poate fi descrisă de lumea omenească, asemenea luncii văzute mai înainte. În această dumbravă erau împrăştiate biserici de diferite arhitecturi şi dimensiuni, începând de la catedrale spaţioase şi grandioase şi terminând la micile paraclise, chiar la monumente, încununate cu cruci. Toate acestea radiau de strălucirea acelei lumini puternice şi orbitoare prin apariţia căreia se deschisese această privelişte înaintea ochilor mei încântaţi. Fiind uluit de această splendoare, am mers pe munte şi am văzut că înaintea mea se arată, curbându-se, o potecă muntoasă îngustă.
O senzaţie interioară îmi spunea în inima mea: ţie îţi este bine cunoscută această potecă, mergi pe ea cu îndrăzneală şi să nu te rătăceşti! Eu am mers şi deodată, la o cotitură, am văzut că pe o piatră stătea un stareţ plăcut la înfăţişare, necunoscut mie şi era exact ca aceia pictaţi în icoane. Eu m-am apropiat şi am întrebat:
– Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vă întreb, ce este cu această uimitoare dumbravă şi cu aceste biserici?
– Acest loc – mi-a răspuns stareţul – este mănăstirea Împărăţiei Cereşti, pregătită de Dumnezeu celor care Îl iubesc. Când stareţul vorbea cu mine, eu am văzut că dintre toate acele biserici, cel mai aproape se află de mine o biserică de dimensiuni uriaşe, cu totul inundată de strălucirea acelei lumini. L-am întrebat apoi pe stareţ:
– Cui aparţine această biserică, batiuşka?
– Această biserică – mi-a răspuns el – este a stareţului optinean Ambrozie.
În uimirea mea am simţit că îmi cad metaniile din mână şi, dându-le drumul, m-am atins la picioare. Apoi mi-am venit în fire.
Cum stăteam la rugăciunea de la ora 900, în acea stare mi-am revenit din vedenia pe care am avut-o: stăteam în picioare îmbrăcat în mantie înaintea icoanelor, numai ceasul de perete bătea cadenţat ca un pendul. Se auzea chemarea la utrenie: era 1 noaptea.
Vedenia mea durase, astfel, patru ore şi îndepărtase de la mine tot necazul iar eu, cu lacrimi, i-am mulţumit lui Dumnezeu care m-a mângâiat pentru rugăciunile celui vrednic de pomenire, a cărui biserică din mănăstirea Împărăţiei Cereşti se afla, dintre toate celelalte biserici pe care le-am văzut, cel mai aproape de mine“.
De departe nu le era tuturor dat să-l vadă pe stareţul Ambrozie în timpul vieţii lui, înconjurat de aura sfinţeniei sau să înţeleagă toate faptele lui ca fiind săvârşite prin descoperire de sus. Pentru a vedea acestea era nevoie de o anume sensibilitate sufletească.
Iată câteva povestiri ale acelor persoane care s-au învrednicit să-l vadă pe stareţ în starea de luminare a harului.
„Cuviosului nu-i plăcea să se roage la vedere. Ucenicul chiliei, care îi citea pravila, trebuia să stea în picioare în altă cameră. Citeam canonul de rugăciune al Născătoarei de Dumnezeu. Chiar în acele momente, unul dintre ieromonahii schitului s-a hotărât să vină la batiuşka. Ochii părintelui Ambrozie erau îndreptaţi către cer, faţa radia de bucurie şi o strălucire atât de puternică se lăsase pe el, încât acest preot călugăr nu a putut să-l deranjeze“.
Asemenea cazuri, când chipul stareţului se transforma minunat, umplându-se de o bunătate uimitoare şi când radia de lumina harului, aveau loc aproape întotdeauna în orele dimineţii în timpul sau după pravila de rugăciuni. Odată, stareţul a stabilit încă din timpul serii să vină la el doi soţi, care aveau o problemă importantă în acea vreme a dimineţii, când nu începuse încă primirile. Ei au intrat la el în chilie. Stareţul stătea pe pat, îmbrăcat într-un veşmânt monahal alb şi avea căciulă. În mâini avea metaniile. Chipul îi era transfigurat, se luminase într-un mod deosebit şi totul în chilia lui participa la o atmosferă de solemnitate. Cei care veniseră au simţit un tremur şi alături de acesta i-a cuprins o fericire inexplicabilă. Nu au putut să rostească nici un cuvânt şi au stat în picioare mult timp, uitând de ei şi contemplând chipul stareţului. În jur totul era liniştit, iar cuviosul tăcea. Cei doi s-au apropiat pentru binecuvântare. Tăcut, părintele i-a învăluit cu semnul Sfintei Cruci. Au privit apoi încă o dată acest tablou, ca să-l păstreze pentru totdeauna în sufletele lor. Stareţul, tot cu acel chip transfigurat, s-a cufundat mai departe în contemplaţie. Astfel au ieşit cei doi de la el, nespunând nici un cuvânt.
Iată un alt caz. Ca de obicei, a venit la stareţ, la sfârşitul pravilei de dimineaţă, purtătorul lui de scrisori – ieromonahul Benedict al schitului. Stareţul, după ce ascultase pravila, se aşezase pe pat.
Părintele Benedict s-a apropiat pentru binecuvântare şi spre marea lui mirare a văzut faţa stareţului cum strălucea. Însă imediat ce a luat binecuvântare, acea lumină uimitoare a dispărut.
După ce a trecut puţin timp, părintele Benedict s-a dus iarăşi la stareţ, când acesta se afla deja în altă chilie şi se ocupa cu lumea şi în simplitatea lui l-a întrebat: „Sfinţia voastră, batiuşka, aţi avut vreo vedenie?“. Stareţul nu i-a spus nici un cuvânt, ci doar l-a atins uşor cu mâna pe cap: semnul binecuvântării de stareţ.
Iată o povestire a părintelui egumen Mark:
„În timpul şederii stareţului în mănăstirea din Şamordino – scrie el – odată, în Săptămâna Patimilor, eu – pregătindu-mă pentru împărtăşirea cu Tainele Dumnezeieşti – am intrat la el în chilie să mă spovedesc. Spre surprinderea mea am văzut pe chipul lui o deplină concentrare, o atenţie adâncă faţă de ceea ce contempla şi o veneraţie cutremurătoare. Faţa lui era acoperită de îmbujorare radioasă. Văzând acestea m-am întors din chilia lui şi numai după ce a trecut un oarecare timp, am intrat la stareţ“.
Călugăriţele din Şamordino spuneau că deseori le-a fost dat să vadă chipul stareţului luminat de o slavă nepământeană. O fiică duhovnicească devotată a notat următorul lucru:
„Batiuşka vorbea cu cineva în mulţime şi se uita direct la acela. Deodată am văzut că din ochii lui aţintiţi asupra aceluia au ieşit două raze ca de soare. Eu am înlemnit pe loc. Şi aşa a fost tot timpul cât stareţul s-a uitat la acel om. „La ora 10 seara, înainte să plece toată lumea, Batiuşka m-a chemat însă nu numai pe mine, ci şi pe o altă fiică. În timp ce stăteam înaintea lui în genunchi s-a întors către mine şi a spus: „Să dormi şi să te odihneşti, să ai o noapte liniştită“. Eu m-am speriat: „Dragul meu părinte! Îngăduiţi-mă singură, măcar pentru un minut, căci eu nu v-am spus nimic“.
Batiuşka m-a lăsat. În chilia lui ardeau candela şi o mică lumânare de ceară pe măsuţă. Era prea întuneric ca să pot citi de pe foaie şi nu aveam nici timp. I-am spus ce mi-am amintit în grabă, apoi am adăugat: „Batiuşka, ce v-am mai zis? Pentru ce să mă mai pocăiesc, căci am uitat?“. Stareţul m-a mustrat pentru acest lucru. Însă brusc s-a ridicat din patul unde şedea. Făcând doi paşi, a ajuns în mijlocul chiliei lui. Eu, fără să vreau, fiind în genunchi, m-am întors după el. Stareţul a început să stea drept, a ridicat capul şi şi-a îndreptat mâinile în sus, ca şi cum s-ar fi aflat în rugăciune. În acel moment mie mi s-a părut că tălpile picioarelor lui s-au desprins de podea. Mă uitam la capul şi faţa lui care se luminaseră. Îmi amintesc că tavanul chiliei parcă nici nu ar fi existat – el se risipise – iar capul stareţului parcă ieşise în sus. Acest lucru mi s-a părut destul de clar. După un minut batiuşka s-a aplecat asupra mea şi văzându-mă uluită, mi-a făcut semnul crucii şi mi-a spus următoarele cuvinte: „Ţine minte, iată la ce poate duce pocăinţa. Acum pleacă!“. Em am ieşit de la el împleticindu-mă şi toată noaptea am plâns amar pentru nepăsarea şi lipsa mea de judecată. De dimineaţă devreme mi s-au dat cai buni şi am plecat. Cât a trăit stareţul nu am îndrăznit să povestesc acest lucru nimănui. El mi-a interzis o dată pentru totdeauna să vorbesc despre asemenea întâmplări, spunându-mi ameninţător: „Altfel vei pierde ajutorul meu şi harul“.
Întemeierea mănăstirii din Şamordino şi sfârşitul stareţului
Şamordino era aşezat într-un loc încântător – o luncă întinsă pe o bucată de pantă abruptă. O pădure deasă de foioase se modela de-a lungul versantului abrupt. Iar acolo, adânc în jos se arcuia ca o fâşie argintie râul Sirena. Dincolo de el se întindeau păşuni libere, iar mai departe, fugind undeva în sus, o câmpie se contopea cu orizontul, făcând umbre în diferite locuri cu pădurile de conifere şi crângurile îndepărtate.
Conacul din Şamordino se afla la o verstă de satul cu acelaşi nume şi în direcţia marelui drum spre Kaluga. El aparţinea unui moşier nu prea bogat, Kalâghin, care locuia acolo împreună cu soţia sa. În anul 1871, această moşie care avea 200 deseatine de pământ a fost cumpărată de o fiică duhovnicească a stareţului, văduva bogatului moşier Klincearev (care în monahism s-a numit Ambrozia). Şi ea şi soţul ei liniştit îl respectau în mod special pe stareţ şi ascultau de el în toate. Cu binecuvântarea stareţului s-au despărţit unul de altul petrecându-şi fiecare viaţa în mănăstire. Iată cum a devenit această maică Ambrozia proprietară în Şamordino. Cu un an înainte de vinderea moşiei, bătrânul Kalâghin a avut o vedenie: i s-a părut că pe moşia lui se află o biserică între nori. Maica Ambrozia avea două nepoate gemene de la unicul ei fiu. Pierzându-şi prima soţie – mama acestor fetiţe, tânărul Klincearev s-a căsătorit a doua oară, iar fetiţele au locuit cu bunica. Pentru aceste nepoţele a cumpărat maica Ambrozia conacul din Şamordino, unde totul fusese reînnoit şi se construise o casă nouă. Maica Ambrozia venea des în Şamordino de la Optina, unde locuia permanent într-o clădire separată în vecinătatea mănăstirii. Şi stareţul a vizitat moşia şi nu o dată a fost auzit zicând: „Noi vom avea aici o mănăstire“. S-a întâmplat ca stareţul să meargă pe moşie, să privească tot, dintr-o dată să se oprească pe un anumit loc, să poruncească să se măsoare lungimea şi lăţimea şi să ridice un gărduleţ. Ştiind deja, în sufletul lui, că aici se va ridica o mănăstire, stareţul a chibzuit şi a socotit unde vor fi construite acele clădiri. În Şamordino împreună cu micile domnişoare ale lui Klincearev, au ajuns şi câteva foste servitoare ale maicii Ambrozia, ce căutau linişte pentru rugăciune, în aşa fel încât aici viaţa era dusă în genul celei de mănăstire. Bunica, încredinţată că nepoţelele ei vor trăi în lume, s-a străduit să le dea o educaţie în măsura bunelor maniere. Când ele au crescut, bunica l-a rugat pe stareţ să o binecuvânteze pentru a le face rost de o franţuzoaică să le înveţe să vorbească curent franţuzeşte şi să le supravegheze să se îmbrace elegant. Însă stareţul nu i-a dat voie să facă acest lucru iar ea s-a mâhnit mult. Fetiţele au fost supuse cuviosului şi, din fragedă copilărie, s-au distins printr-o adâncă evlavie. Ele se rugau des, iubeau foarte mult slujbele lungi de la Optina şi cunoşteau bine rânduiala, încât făceau singure vecerniile. Se nevoiau, refuzau carnea şi untdelemnul; le acceptau numai când era de părere stareţul Ambrozie. Bunica îşi exprima temerile, că prin acest lucru ele îşi vatămă sănătatea, însă cuviosul i-a răspuns: „Lasă-le să se roage, chiar dacă au sănătatea slabă“. Bătrâna nu a înţeles cuvintele stareţului clarvăzător, care a vorbit unei alte persoane: „Ele nu ştiu nimic despre faptul că aici se pregătesc“.
Dorind să asigure bunăstarea nepoatelor şi datorită sfaturilor insistente ale stareţului, maica Ambrozia a achiziţionat încă trei domenii: Rudnevo, Preobrajenskoe şi Akatovo. Nu a înţeles nimeni pentru ce a cumpărat o aşa mare suprafaţă de pădure, parcă pentru a construi un oraş întreg. Apus pe numele nepoatelor şi capitalul, cu condiţia ca în cazul morţii lor pe moşia din Şamordino să se construiască o mănăstire de maici. Pentru siguranţa împlinirii proiectelor ei pe lângă cele trei domenii amintim şi de capitalul important pus pe numele domnişoarelor lui Klincearev.
Pe 13 martie, anul 1881, maica Ambrozia a murit şi după ea au rămas în mare singurătate nepoatele de 10 ani, care au moştenit aceste moşii. Ele au continuat să locuiască cu doicile lor, cu educatoarea şi cu surorile de mănăstire în Şamordino. Aşa a trecut un an. Surorile însingurate, Vera (Credinţa) şi Luibovi (Iubirea), trăiau o viaţă liniştită, iubindu-se puternic una pe cealaltă şi fără să se despartă vreodată. Ele nu cunoşteau glume copilăreşti, se îmbrăcau simplu, preţuiau viaţa călugărească şi slujirea monahală faţă de Dumnezeu. În ucenicele lui, stareţul a aprins tot mai puternic focul dragosei pentru Dumnezeu. Nu o dată le-au spus ele doicilor: „Noi nu vrem să trăim mai mult de doisprezece ani: ce e bun în această viaţă?“. Între timp, tatăl lor nu a fost de acord cu viaţa în singurătate a surorilor şi le-a dus în Orel, la pension; în vara anului 1883 a fost pregătită pentru ele o vilă. Cu tot sufletul ar fi renunţat la lumea aceea nouă, neobişnuită pentru ele şi ar fi rămas sub aripile stareţului Ambrozie. Mai înainte să fie trimise la acea vilă, surorile au sosit la Optina. Pe 31 mai amândouă s-au îmbolnăvit de difterie. Au fost aşezate în camere diferite, s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Până au prins puteri, i-au scris des părintelui scrisori în care îl rugau să facă rugăciuni şi să le dea binecuvântări.
Pe 4 iunie a murit Vera, iar după ea a urmat Liubovi.
Acum trebuia să fie împlinită dorinţa maicii Ambrozia şi să se întemeieze în Şamordino o mănăstire de maici. Mănăstirea din Şamordino, mai înainte de toate, a satisfăcut dorinţa puternică a milei pentru cei suferinzi, de care întotdeauna a fost cuprins cuviosul Ambrozie. Aici el a trimis mulţi neajutoraţi.
A venit la batiuşka o femeie tânără, care rămăsese văduvă într-o familie străină şi era bolnavă. Soacra o gonise şi îi spusese: „Tu eşti o ghinionistă; chiar dacă te-ai spânzura, n-ai avea păcat“. Stareţul a ascultat-o, şi uitându-se la ea i-a spus: „Pleacă în Şamordino“.
Un bărbat şi-a părăsit soţia grav bolnavă, iar ea a ajuns în timpul verii la stareţ. Stareţul s-a apropiat de ea, a binecuvântat-o şi, glumind, a zis: „Aceste vechituri coboară la noi: duceţi-o în Şamordino“.
Cu copiii fără adăpost s-a creat în Şamordino un orfelinat spaţios. Stând în Şamordino, stareţului îi plăcea să meargă la acel orfelinat. Copiii gingaşi se adunau în jurul lui iar el stătea între ei, pe o laviţă. Ei îi cântau un cântec compus în cinstea lui: „Părinte drag“ sau cântau troparul icoanei „Kazanskaia“, căreia îi era închinată mănăstirea. În timp ce copiii cântau, inima stareţului umplându-se de dragoste se emoţiona, iar lacrimile curgeau ca un pârâu pe obrajii lui palizi şi scofâlciţi.
Numărul surorilor din mănăstirea stareţului depăşea cinci sute. A fost ridicată o biserică uriaşă, cu multe cupole, o trapeză minunată, iar acţiunile binefăcătoare au sporit. Prima stareţă a mănăstirii a fost Sofia Mihailovna Astafieva, născută Bolotova, care şi-a săvârşit viaţa în nevoinţe. Apoi a fost egumena Eufrosinia, bună ascultătoare a stareţului. Ultima stareţă a fost maica Valentina.
Trebuie să spunem câteva cuvinte despre prima egumenă din Şamordino, Sofia, sora stareţului ieromonah de la Optina, a părintelui Daniel (Bolotov).
Maica Sofia a fost ajutorul indispensabil al stareţului la construirea tinerei mănăstiri. A fost „mâna lui dreaptă“. Din păcate, conducerea ei nu a ţinut mult. Înţeleaptă, bine pricepută şi în viaţa duhovnicească şi în treburile administrative, devotată cu tot sufletul stareţului, maica Sofia, sub îndrumarea sinceră a părintelui a pornit pe drumul vieţii monahale şi, primind cea mai grea ascultare în mănăstire, aceea de stareţă, a început să lucreze cu mare râvnă. Se întâmpla ca pe timp rece şi umed de toamnă, o zi întreagă, de dimineaţă şi până seara să meargă singură prin toată mănăstirea, urmărind diferitele treburi mănăstireşti şi în timpul nopţii să se întoarcă în chilia ei, udă toată şi pătrunsă de frig. Aceste griji şi eforturi, împreună cu viaţa aspră în nevoinţe, au biruit în scurt timp sănătatea ei puternică. În afară de acestea, maica Sofia îşi ducea şi propria ei cruce: lepădându-se de lume, ea şi-a jertfit sentimentul de mamă pentru fiică, pe care nu o mai educa acum. Multe lacrimi vărsa ea în liniştea nopţii. Începuse să slăbească încetul cu încetul şi puţin câte puţin să se topească, exact ca o lumânare; în cele din urmă, pe 24 ianuarie, în anul 1888, a adormit somnul de veci al dreptelor, care au dobândit de la Dumnezeu răsplată potrivită cu marea lor râvnă şi cu nevoinţele lor. Stareţul Ambrozie, amintindu-şi despre ea, spunea des cu un sentiment deosebit de înduioşare: „Ah, maică! Ai dobândit milă la Dumnezeu!“.
Ţinând seama de faptul că tot timpul se mărea numărul surorilor în mănăstire, stareţul Ambrozie nu putea singur să fie duhovnicul fiecăreia dintre ele. De aceea el a trimis multe surori la un alt duhovnic, la cuviosul Anatolie Zerţalov, faţă de care se purta cu cea mai atentă dragoste părintească, aşa cum reiese din „Scrisoarea către monahii“.
La începutul activităţii ei, maica Sofia a găsit în Şamordino doar nişte clădiri foarte sărăcăcioase: o casă ţărănească cu bisericuţa de familie şi câteva căsuţe de lemn, unde locuiau surorile – cam asta era tot! Nu erau nici bani, nici proprietăţi, nici provizii. Şi printre altele, obştea mănăstirii se mărea în fiecare zi. Stareţul a trimis la mănăstire nu numai surori bune de muncă, ci şi mulţi bolnavi şi schilozi. În afară de acestea i-au fost aduşi copii care fuseseră lăsaţi în voia soartei. Sărmanii copii, îmbrăcaţi în zdrenţe murdare, adesea cu răni de scrofuloză (tuberculoză a ganglionilor cervicali, nota red.) pe ei au fost trimişi toţi în Şamordino. Obştea tot sporea, mijloacele de trai se micşorau, însă maica Sofia nu a deznădăjduit. Aşa cum magnetul atrage fierul şi personalitatea încântătoare a maicii Sofia a început să atragă la mănăstire cele mai diferite persoane: aristocraţi, negustori, meşteşugari, binefăcătoare, inclusiv din aceia care ocupau locuri importante în societate. Treptat, Şamordino a început să se reabiliteze şi să se îmbogăţească cu clădiri; aici s-a instaurat puternic regulamentul de la schitul Optina.
Însă păcat că (aşa cum s-a zis mai sus), obştea nu s-a desfătat mult timp cu pace şi bucurie duhovniească sub îndrumarea ei.
După sfârşitul maicii Sofia, cuviosul Ambrozie a ales-o ca stareţă pe maica Eufrosinia Rozova. Fiind adânc credincioasă şi devotată stareţului, ea nu a avut calităţile extraordinare de administrator şi de îndrumător duhovnicesc prin care se distingea maica Sofia. Aşadar, cuviosul a luat asupra sa toate grijile cu privire la organizarea mănăstirii, pentru care nu o dată a vizitat personal mănăstirea, unde a şi murit în anul 1891, pe 10 octombrie, că a iernat acolo din cauza bolii.
Stareţul a plecat în Şamordino în vara anului 1890.
Viaţa lui acolo a fost însoţită de multe greutăţi. „Măicuţe şi surori; eu aici la voi sunt pe cruce!“ le spunea el călugăriţelor. Şi într-adevăr, după cum au spus persoanele apropiate, viaţa lui a fost în acea perioadă imposibilă şi grea. Nu avea linişte nici ziua, nici noaptea: şi datorită neajunsurilor aşezământului pe care l-a tot organizat şi aranjat până la sfârşitul vieţii, şi din cauza mulţimii treburilor cu care venea lumea înconjurându-l. Inima lui îi jelea şi pe optinenii, care rămăseseră fără conducătorul lor duhovnicesc. Când venea la el careva dintre ei, batiuşka nu îl lăsa mult să aştepte, ci cu deosebită dragoste îl primea şi îl mângâia. După sărbătoarea Paştilor din anul 1891, stareţa mănăstirii s-a îmbolnăvit greu şi a orbit. Ea a vrut să se retragă, însă stareţul nu i-a dat blagoslovenie: „Să nu renunţi singură, ci, dacă ţi se porunceşte să laşi conducerea, atunci să te retragi!“ Pe deasupra, faţă de toate necazurile, conducerea eparhială a fost indignată de absenţa lui de la Optina.
La adresa stareţului au fost născocite diferite calomnii. La începutul anului 1891 cuviosul ştia deja că îi va veni curând momentul morţii.
Pe 1 ianuarie – povestesc surorile – chiar în prima zi a anului 1891, dimineaţă, după liturghie, stareţul a venit la surori gânditor şi serios: aşezându-se pe pat, pe neaşteptate a început să citească o poezie: „Lebăda pe malurile Meandrului cântă ultimul cântec“.
– Iar noi – a zis în glumă stareţul – am putea să o transformăm aşa: „Lebăda pe malurile Şamondrului cântă ultimul cântec“. Şi ne-a explicat că lebăda cântă numai un singur cântec – acela dinaintea sfârşitului ei.
Atunci nimeni nu a înţeles că el vorbea despre sfârşitul lui care urma să fie în acel an. Presimţindu-şi apropierea morţii, cuviosul s-a străduit cu deosebire şi grabă să organizeze mănăstirea. Astfel au fost construite multe chilii în Şamordino, o fermă bine organizată în Rudnevo, unde stareţul a prezis că va fi o biserică, ceea ce s-a şi făcut după moartea lui. La sfârşitul lunii septembrie el s-a îmbolnăvit de o boală la urechi, însoţită de răceală şi încetul cu încetul a început să se stingă. Între timp, arhiereul nemulţumit s-a hotărât să meargă personal în Şamordino şi să-l ducă în careta sa pe stareţ. Surorile s-au adresat stareţului cu întrebările:
– „Batiuşka! Cum să-l întâmpinăm pe vlădica?
El a răspuns:
– Nu noi pe el, ci el ne va întâmpina pe noi!
– Ce să cântăm pentru vlădica?
Stareţul a spus:
– Îi vom cânta „Aliluia“.
Şi într-adevăr, arhiereul l-a găsit deja în coşciug şi a intrat în biserică la cântarea „Aliluia“. Procesiunea de doliu la mormântul stareţului a fost asistată de o mulţime care avea mai mult de 1000 de oameni. A plouat, însă lumânările nu s-au stins. Pe drumul din Şamordino la schitul Optina, s-au oprit în fiecare sat şi au făcut slujba litiei.
În ziua următoare s-a săvârşit prohodul prin slujire arhierească şi s-au rostit la rând ecteniile. Moartea stareţului a fost întristare pentru întreaga Rusie, însă pentru Optina şi Şamordino şi pentru toţi fiii duhovniceşti ea a fost o durere nemăsurată.
Mănăstirea din Şamordino cu catedrala zveltă, cu mulţimea ei de nevoitoare, cu orfelinatul copiilor şi cu adăposturile pentru schilozi a rămas fără tutorele ei şi fără mijloace materiale. Iată însă ce am aflat din discuţiile cu monahia Alexandra Gurko de la Şamordino. Negustorul de ceai Perlov cu familia s-a aflat printre fiii duhovniceşti ai stareţului. Lui i-a apărut în vis Maica Domnului şi i-a poruncit să ia sub ocrotirea sa mănăstirea din Şamordino. Perlov a răspuns că el duce povara negustoriei cu ceai, însă Maica Domnului i-a promis că va lua asupra ei această negustorie. După această vedenie Perlov nu şi-a cruţat nici puterile nici mijloacele materiale pentru a ajuta mănăstirea din Şamordino. Acolo se scurgea capitalul lui.
La schitul Optina a început să se bea ceaiul lui Perlov şi de către vizitatorii credincioşi ai schitului.
Cei care au scris aceste rânduri s-au adresat părintelui Ioan Grigore Klociko, care a înmormântat-o la Paris pe doamna Perlova, cu dorinţa de a le scrie tot ce ştie despre ea. Răspunsul a fost acesta: „Scrisoare din 5 septembrie anul 1956: Cu privire la bătrâna Perlova (care se călugărise în taină), care a murit din cauza unei anghine pectorale fulgerătoare, ştiu din ce mi-au povestit copiii că ea a vorbit timp de o jumătate de oră cu o bucurie neobişnuită pe chip cu stareţii optineni cărora li se adresa pe nume. Copiii credeau că ea delirează şi fiecare s-a străduit cu blândeţe să o liniştească, însă ea, uitându-se la ei cu o privire complet senină a spus: „Voi nu înţelegeţi cât de bine e acolo“. Şi din nou şi-a îndreptat privirea spre acea depărtare misterioasă şi a continuat discuţia înflăcărată.
Eu am văzut mulţi oameni bătrâni răposaţi, însă o aşa faţă luminoasă ca aceea pe care a avut-o această răposată, nu-mi amintesc să mai fi văzut: ea strălucea exact ca porţelanul iluminat“.
B. Minunile
Despre înaintevederea stareţului, după povestirile monahilor
Momentele clarviziunii stareţului Ambrozie au fost nenumărate, foarte des şi uimitoare. Vom face cunoştinţă cu câteva dintre ele. Cele pomenite mai jos sunt luate din „Biografia celui adormit în Domnul, a stareţului optinean, ieroschimonahului Ambrozie“, în două părţi, anul 1900.
Prea Sfinţitul Episcop Macarie din Kaluga a binevoit să ne comunice despre sine următorul lucru: Pe când era preot de mir şi profesor la institutul din Orlov la domnişoarele nobililor, i s-a întâmplat ca împreună cu părintele rector al seminarului duhovnicesc din Orlov, arhimandritul H., să meargă la schitul Optina la stareţul Ambrozie. După ce a discutat cu oaspeţii, la plecare, stareţul le-a dat amândurora câte o cărticică cu un conţinut unic; anume – despre călugărie. „Eu, ca preot, relata episcopul, m-am gândit atunci la ce îmi va folosi o asemenea carte?“. Şi stareţul, ca şi cum şi-ar fi dat seama, a spus: „A, nu că v-ar trebui, apoi a adăugat: Dar aşa şi va fi“. După o perioadă a rămas văduv şi cum se ştie deja, fostul preot şi profesor a intrat în monahism.
Fostul ieromonah al schitului Optina, Ilarion, a povestit: „Trăind în lume, mergeam în fiecare an la schitul Optina, unde se afla în rândul fraţilor şi fratele meu, ierodiaconul Pafnutie. În fiecare din aceste vizite eu îmi doream mult să merg la batiuşka Ambrozie şi să primesc de la el binecuvântare. Odată stareţul mi-a vorbit: „E timpul să vii la noi“. Eu i-am răspuns: „Mă ţin legăturile, batiuşka, sunt însurat“.
Stareţul a spus: „Încă nu s-a copt!“. Chiar în acel an a murit mama mea, iar peste doi ani am intrat la Optina. Astfel s-a împlinit invitaţia stareţului „e timpul să vii la noi“. Împreună cu mine a intrat şi soţia mea şi a trăit aproape 13 ani la grajdul vitelor mănăstirii. A murit în anul 1882, după ce a primit schima“.
Trăia în schit un cunoscător al rânduielii, ieromonahul Palladie. Odată a slujit în biserica schitului în ziua de duminică Sfânta Liturghie şi se simţea sănătos. Însă chiar în acea zi batiuşka l-a trimis la el pe ucenicul din chilie şi i-a poruncit imediat să fie îmbrăcat în schimă. Părintele Palladie a fost foarte mirat de acest lucru şi i-a spus ucenicului că e sănătos. Batiuşka l-a trimis la el pe ucenicul său şi a doua şi a treia oară cu aceeaşi propunere, însă acela a refuzat să o primească. A venit ziua de luni. De dimineaţă, batiuşka l-a trimis pentru a patra şi ultima oară pe ucenicul său la părintele Palladie din nou cu acea propunere. Însă înainte de a se pregăti pentru primirea schimei, acesta a făcut congestie cerebrală. Deşi îi paralizase limba, rămăsese totuşi conştient. Au izbutit să-l îmbrace în schimă şi să-l împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine. În seara aceleiaşi zile a murit.
După moartea fratelui meu eu, cu binecuvântarea părintelui Ambrozie, m-am dus acasă şi am adus cu mine doi orfani – un nepot de 10 ani şi o nepoată de 7 ani. Pe băiat l-au instalat în atelierul mănăstirii, iar pe fată a dus-o la orfelinatul mănăstirii din Şamordino. După un an şi jumătate am primit vestea că fata s-a îmbolnăvit grav. Am mers la stareţ şi i-am mărturisit mâhnirea mea. Stareţul le-a întrebat despre aceasta pe surorile care veniseră chiar în acea zi din Şamordino, însă ele au spus că fata e mai bine şi că nu există nici un fel de pericol.
Astfel am plecat de la batiuşka. Însă după aceea am aflat de la ceilalţi că în acea zi, după plecarea fraţilor, cam pe la ora 11 seara stareţul s-a dus direct la icoană şi a început să cânte: „Cu sfinţii odihneşte“. Chiar în acele momente nepoata mea murea în orfelinatul din Şamordino.
Alte înaintevederi ale stareţului Ambrozie, povestite de mireni
Doamna Şişkova scrie: „În gubernia Tambov, o rudă a părintelui Ambrozie s-a căsătorit cu preotul mănăstirii de maici Troekurovski, la 20 de verste de moşia noastră. După numirea ca preot a soţului ei în această mănăstire, tânăra a mers la batiuşka să-i ceară blagoslovenie să se stabilească acolo, deoarece până atunci trăise într-o locuinţă incomodă, închiriată. Batiuşka nu i-a dat binecuvântare pentru acest lucru şi i-a zis: „Mai aşteaptă zece ani, iar atunci – ce va da Dumnezeu“. Soţia preotului a aşteptat cu nerăbdare apropierea celui de-al zecelea an. Se plictisise să trăiască în casă străină şi nu o singură dată le-a spus călugăriţelor: „Ceva se va întâmpla în anul acesta, căci doar este al zecelea an, nu cumva să se întâmple ceva cu noi, să nu moară soţul meu“. El fusese bolnav. Dar iată că s-a apropiat sfârşitul celui de-al zecelea an şi, pe neaşteptate, s-a îmbolnăvit soţia preotului; a făcut febră, iar după trei zile a murit. Preotul, văduv fiind, a trebuit să părăsească mănăstirea de maici“.
Din Petersburg au venit la stareţ două surori. Cea mică era gata de măritat, cu o fire veselă; cea mare era liniştită, gânditoare, tăcută. Una i-a cerut binecuvântare pentru căsătorie iar cealaltă pentru mănăstire. Stareţul, celei de măritat, i-a dat metanii, iar celei mari i-a spus: „Ce mănăstire? Tu te vei mărita – însă nu acasă – iată unde va fi“ şi i-a denumit o gubernie, unde ele nu mai fuseseră niciodată. Amândouă s-au întors în capitală. Cea mică a aflat că tânărul ei a trădat-o. Acest lucru a produs în ea o schimbare puternică, deoarece dragostea ei fusese adâncă. Ea a înţeles zădărnicia lucrurilor cu care se ocupa înainte; şi-a îndreptat gândurile către Dumnezeu, şi în scurt timp, a intrat la mănăstire.
Între timp, cea mare a primit o scrisoare dintr-o gubernie îndepărtată de la o mătuşă aproape uitată, o femeie cucernică, ce trăia în vecinătatea unei mănăstiri de maici. Ea a chemat-o ca să se deprindă cu viaţa monahală. Însă s-a întâmplat altceva. Locuind cu mătuşa, nepoata a făcut cunoştinţă cu un bărbat nu prea tânăr, care semăna foarte mult cu ea la caracter şi s-a căsătorit cu el.
Neascultarea faţă de stareţ şi urmările ei
Un ţăran tânăr din ţinutul Tihonova, care este lângă Kaluga (60 de verste de Optina) a hotărât să se însoare, deoarece mama lui bătrână slăbise şi alte femei în casă nu erau. În sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a mers la stareţ, însă acesta l-a sfătuit să aştepte până la Tăierea Împrejur, iar mama lui a fost foarte nemulţumită de sfatul stareţului. La Tăierea Împrejur a venit iar şi batiuşka i-a vorbit: „Mai aşteaptă până la Bobotează şi atunci vom mai vedea“. Bătrâna s-a tulburat foarte mult. S-a dus de la ea şi puţina linişte pe care o avea. La Bobotează tânărul a revenit la stareţ şi i-a mărturisit că nu mai poate să îndure ocările mamei. Însă batiuşka i-a răspuns: „Mă tem că nu mă vei asculta, însă sfatul meu acesta este: nicicum nu trebuie să te însori, mai aşteaptă“. Tânărul a plecat şi s-a însurat, iar peste două luni tinerii căsătoriţi au murit.
Iată o povestire despre un locuitor din oraşul Kozelsk, Kapiton. Acesta avea un singur fiu – un tânăr matur, iscusit şi frumos. Tatăl a hotărât să-l trimită în lume şi l-a dus la stareţ ca să obţină binecuvântare de la el pentru ce şi-a propus. Amândoi stăteau în hol şi lângă ei mai erau câţiva monahi. Kapiton, primind împreună cu fiul său blagoslovenie, i-a explicat părintelui că vrea să-şi trimită băiatul în lume. Stareţul a fost de acord cu această intenţie şi l-a sfătuit să-şi îndrepte fiul spre Kursk. Kapiton a început să-l contrazică pe stareţ şi a zis: „În Kursk nu avem cunoştinţe, dar binecuvântaţi-ne, batiuşka, să meargă la Moscova“. Stareţul a răspuns cu un ton glumeţ: „Moscova loveşte cu piciorul şi izbeşte cu scândurile, mai bine să meargă la Kursk“. Însă Kapiton nu l-a ascultat pe stareţ şi l-a dus pe fiul său la Moscova, unde în scurt timp i-a găsit un post bun. În acea perioadă proprietarul a construit o clădire unde să stea numai tânărul pe care l-a angajat la el. Brusc au început să cadă de sus câteva scânduri, care i-au zdrobit ambele picioare. Numaidecât a fost înştiinţat tatăl lui, printr-o telegramă. Cu lacrimi amare a venit el la stareţ să-i mărturisească necazul, însă pentru această amărăciune nu mai exista ajutor. Pe fiul bolnav l-au adus de la Moscova şi a zăcut mult. Deşi rănile s-au închis, el a rămas pentru toată viaţa olog, nemaifiind apt pentru nici un fel de muncă.
Vindecarea fiului profesoarei, bolnav de febră tifoidă şi izbăvirea minunată de la dezastru
Doamna M. P., profesoară la Moscova, avea pentru stareţ un mare respect. Unicul ei fiu era aproape de moarte din cauza febrei tifoide. Despărţindu-se de el, s-a dus la Optina şi l-a înduplecat pe părintele Ambrozie să se roage pentru fiul ei. „Ne vom ruga împreună“ i-a spus stareţul şi amândoi au început să se roage în genunchi. După câteva zile mama s-a întors la fiul ei, care a întâmpinat-o pe picioare. Chiar în acele momente în care stareţul se ruga pentru el, s-a produs o schimbare şi s-a însănătoşit repede.
Tot această doamnă, împreună cu fiul ei, deja vindecat, au mers în vara anului 1881 la Optina şi au stat acolo mai mult decât şi-au propus. Soţul ei, care se afla în guberniile de sud, s-a îngrijorat cu privire la cei doi şi, în cele din urmă, i-a spus într-o telegramă ziua în care va veni după ei la gară cu caii. M. P. a mers să-şi ia rămas bun de la batiuşka. Părintele Ambrozie, care nu opreşte niciodată pe nimeni fără motiv întemeiat, i-a mărturisit că nu îi dă binecuvântare să plece. Ea a început să-i demonstreze că nu poate să stea mai mult la Optina, iar el i-a răspuns: „Eu nu binecuvântez să pleci astăzi. Mâine e sărbătoare; rămâi până după liturghie şi atunci mai vedem“. Ea s-a întors în arhondaric unde o aştepta fiul ei, care a fost foarte nemulţumit de hotărârea părintelui. Nu mai aveau nici un motiv să rămână, însă mama lui l-a ascultat pe stareţ. În ziua următoare, batiuşka le-a spus: „Acum mergeţi cu Dumnezeu“. În Kursk au aflat că s-a întâmplat un dezastru în Kukuevsk cu trenul care a plecat în ajun şi cu care au vrut şi ei să plece.
Un alt caz de vindecare
Uneori stareţul Ambrozie, fugind de slava lumească, după exemplul înaintaşului său, stareţul Lev, se comporta ca şi cum ar fi fost scrântit. Dacă îi prezicea cuiva ceva vorbea pe un ton glumeţ, aşa cum am menţionat mai sus, încât ascultătorii începeau să râdă; dacă vroia să dea ajutorul în boală cuiva, lovea locul bolnav cu mâna sau uneori cu toiagul şi boala trecea.
De exemplu a venit la stareţ un călugăr cu o cumplită durere de dinţi. Trecând pe lângă el, stareţul l-a lovit cu toată puterea pumnului peste dinţi şi vesel l-a întrebat: „E bine?“. „E bine, batiuşka, a răspuns călugărul în râsul tuturor – dar încă mă doare foarte mult“. Însă, când a ieşit de la stareţ a simţit că durerea a trecut şi nici după aceea nu a mai revenit.
Apariţia în vis şi vindecarea călugăriţei bolnave
O călugăriţă din mănăstirea de maici din Kaşirsk, gubernia Tul, Ilariona Ponomareva, a comunicat despre ea în scris următorul lucru: „Fiind grav bolnavă, cu două zile înainte de Sf. Nicolae (6 decembrie, anul 1888), m-am întristat şi am plâns pentru că în ziua de sărbătoare, din cauza bolii, urma să stau în chilie, fără să am posibilitatea să merg în biserica lui Dumnezeu. Atât de puternice erau durerile, încât la ora 10 seara m-am aşezat în pat şi am adormit. Şi iată ce am văzut în vis: părintele Ambrozie s-a apropiat de mine şi mi-a vorbit: „Ce te necăjeşte mai înainte de vreme?“. Apoi m-a lovit aşa de tare peste urechea dreaptă, încât mi-a izbucnit sângele din ea. Şi a adăugat: „Pleacă în biserică, nătângo, la praznic!“. Când m-am trezit am văzut că perna pe care am dormit şi capotul în care eram îmbrăcată erau murdare de sânge. Însă chiar în acel moment m-am simţit complet sănătoasă – şi nu mi-au rămas urme după boală.
Apariţia după moarte şi vindecarea
Fragment din scrisoarea nepublicată către Liudmila Osipovna Raevskaia, care a trăit în mănăstirea Şamordino, din 23 februarie, anul 1898:
„Ieri a sosit V. şi a povestit că o doamnă, rudă a lui Z., i-a scris din Moscova că soţul ei e foarte bolnav. Doctorii au refuzat să-l trateze şi el era pe moarte. Într-o noapte, acesta l-a văzut lângă el, pe pat, pe stareţ, care s-a rugat şi i-a vorbit: „Fă rugăciunile Sf. Ambrozie din Mediolan“ şi-a dispărut. Bolnavul i-a spus acest lucru soţiei şi ei au făcut rugăciunile. El s-a împărtăşit şi de atunci a început să se îndrepte. S-a ridicat chiar şi din pat şi nimănui nu i-a vorbit despre această apariţie a stareţului. Când a început să se simtă bine, i-a apărut din nou stareţul! Bolnavul îl cunoştea deja şi stareţul i-a spus: „Acum eşti pe deplin sănătos, de ce te ascunzi şi nu vorbeşti despre vindecarea ta? Trebuie să vorbeşti! Iar stareţul din faţa ta este Ambrozie de la Optina“ şi a dispărut. Când V. mi-a povestit, eu l-am invidiat, însă în suflet am simţit o aşa bucurie, încât nu pot să o descriu. Părintele nostru drag nu m-a lăsat.
C. Învăţăturile
A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţi să fii respectuos.
Pentru mireni, rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine. Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre. Omul e ca un gândac: când e cald ziua şi e soare el zboară, se mândreşte şi bâzâie: „Toate pădurile şi luncile sunt ale mele! Toate luncile sunt ale mele, toate pădurile sunt ale mele!“. Iar când soarele dispare, când vine frigul şi bate vântul, gândacul îşi pierde îndrăzneala, se lipeşte de o frunzuliţă şi zice: „Nu mă împinge jos!“.
Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului.
Dacă cineva este neputincios cu trupul, dar a făcut multe păcate, acela să pornească pe drumul smereniei.
Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frică de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri.
Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi – prin boli şi gânduri.
Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10,16). Şarpele, când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul, care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor evangheliei.
Domnul, în Grădina Ghetsimani, a plâns pentru că ştia că nu mulţi se vor folosi de suferinţele Lui de pe cruce, ci mulţi prin rea voinţă se abat de la mântuire. Dacă cineva nădăjduieşte să ajungă acolo unde e Sfânta Treime, acela să se străduiască să nu piardă din vedere pe Hristos întrupat. Cei care ating despătimirea vor fi acolo unde e Sf. Treime, iar cei care obţin iertarea păcatelor se învrednicesc să locuiască înlăuntrul grădinii raiului şi contemplă chipul lui Hristos.
Din scrisorile cuviosului Ambrozie
„În general ştii, cum ai citit şi tu însuţi în cărţile sfinţilor părinţi, că vrăjmaşul la nimic nu stă împotrivă, aşa cum stă împotriva rugăciunii lui Iisus. De aceea, dacă ai început să faci rugăciunea lui Iisus, nu o lăsa, ci continuă, nădăjduind la mila şi ajutorul lui Dumnezeu.
Dumnezeu şi Împărăteasa Cerului au putere să ne ferească de relele şi necazurile pe care le aduc vrăjmaşii sufletului“.
„Făcând rugăciunea cu buzele, nimeni nu intră în necaz, dar făcând rugăciunea minţii şi a inimii fără îndrumare devine primejdios. O astfel de rugăciune are nevoie de îndrumări, de linişte, tăcere şi de încurajare smerită în fiecare întâmplare neplăcută. De aceea sunt lipsiţi de primejdie toţi cei care fac rugăciunea cu gura pentru că suntem săraci în răbdare, smerenie şi blândeţe“.
„Nu au existat exemple în rândul celor care au zis cu gura rugăciunea ca vreunul să fi căzut în cursa vrăjmaşului. Dar cei care au făcut rugăciunea minţii şi a inimii incorect au căzut destul de des în cursa vrăjmaşului.
De aceea, mai înainte de toate, trebuie să se facă cu tărie rugăciunea verbală, apoi cea mintală, cu smerenie şi pe urmă cel căruia i se cuvine şi îi dă Dumnezeu binecuvântare, poate trece la rugăciunea inimii, după sfatul Sfinţilor Părinţi şi urmărind experienţa înaintaşilor“.
„Te plângi că bârfele te împiedică să exersezi rugăciunea lui Iisus. Ce să faci? Ducând viaţă de obşte, nu se poate să scapi pe deplin de vorbe şi griji. De asemenea, mai scrii că rugăciunea verbală nu poţi să o faci întotdeauna cu putere, însă de rugăciunea minţii te temi să te apuci, ca să nu cazi în cursă. Sf. Grigorie Sinaitul în „Iubirea binelui“, în al 7-lea şi ultimul capitol despre cursa vrăjmaşului, scrie aşa: „Noi nu trebuie să ne temem; sau să oftăm, ci să-L chemăm pe Dumnezeu. Dacă unii s-au abătut, scrântindu-se la cap, atunci să ştii că au suferit de îngâmfare şi mândrie. Căci în ascultare, prin rugăminţi şi smerită înţelepciune, cel care îl caută pe Dumnezeu, niciodată nu e lăsat în voia răului de harul lui Hristos, care vrea să-l mântuiască pe tot omul. Dacă totuşi se întâmplă să vină ispita şi aceasta este spre încercare şi încununare şi este însoţită de ajutorul grabnic al lui Dumnezeu, care a îngăduit-o, el ştie cu ce scop. Căci cine trăieşte drept şi se poartă respectuos cu toţi, lepădându-se de plăcerile lumeşti şi de îngâmfare, acela, chiar dacă s-ar ridica împotriva lui ispite nenumărate sau un întreg regiment de diavoli nu poate fi vătămat după cum spun şi Sfinţii Părinţi.
Cei care acţionează având încredere prea mare în sine şi nefăcând ascultare, sunt supuşi relelor“.
„Îmi scrii că faci rugăciunea lui Iisus cu gura şi cu mintea, însă despre rugăciunea inimii nici măcar nu ai idee. Rugăciunii inimii îi trebuie nu povăţuitor. Totuşi cine face de la început corect rugăciunea verbală îşi închide mintea în cuvintele rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)“. Dar apoi începe să facă corect şi rugăciunea minţii cu smerenie, având mintea atentă. În acele momente, şi fără îndrumător, la unii, rugăciunea minţii se transformă singură în rugăciunea inimii“.
„Trei virtuţi se cuvine să le avem negreşit: înfrânarea, tăcerea şi mustrarea de sine, adică smerenia“.
Despre Taina Maslului
„În neputinţele mele, printre picături, ca de obicei, nădăjduiesc să vă răspund la scrisoarea dumneavoastră. Mă rugaţi să fac rugăciuni pentru mama dumneavoastră suferindă şi pentru fiul ei bolnav, care este principalul sprijin al familiei şi împreună cu aceasta să îi alin în necazul lor. Deşi sunt nevrednic şi păcătos, totuşi nu pot să refuz să fac acestea pentru că porunca apostolului spune: vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi“ (Iacov 5, 16). Spre mângâierea lor propun sfatul Sfântului Apostol Iacov, care ne vorbeşte: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacov 5, 14–15). Nu se ştie de ce în Rusia s-a înrădăcinat concepţia că la Taina Maslului trebuie să alergăm numai atunci când omul nu are speranţe că va mai trăi. Dimpotrivă, în Grecia şi oamenii sănătoşi primesc taina ungerii, după obiceiul de acolo, făcând aceasta deşi nu li se apropie moartea. Cuvintele apostolului zise mai sus ne arată contrariul concepţiei false înrădăcinate în Rusia, deoarece în ele se spune destul de clar: „rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“. Puterea Tainei Maslului constă în faptul că prin ea se iartă în special păcatele uitate datorită neputinţelor omeneşti, iar prin iertarea păcatelor se dăruieşte sănătate trupului şi voia lui Dumnezeu va fi peste acesta. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să vindece mai înainte sufletele noastre şi împreună cu aceasta să ne dăruiască şi sănătatea necesară trupului, după cum va rândui voia Lui cea sfântă“.
Smerenia
„Din scrisorile tale se vede că te-ai dăruit neîncrederii într-atât, încât spui că nimeni nu poate să te convingă. Aceasta nu e bine. Spui că nu trebuie ca cineva să te facă să-ţi schimbi convingerea. Aceasta înseamnă că eşti foarte încrezătoare în neputinţa de a greşi şi convingerilor tale şi a concluziilor pe care le tragi. Dar aceasta este o trăsătură rea, este simptomul mândriei.
Întotdeauna ai cerut ca Dumnezeu să-ţi dăruiască smerenie. Însă nu Dumnezeu dă acest dar. Dumnezeu este gata să-l ajute pe om să dobândească smerenia şi binele în toate, însă trebuie ca şi omul să se îngrijească de acest lucru. Sfinţii Părinţi spun: „Dai sânge şi primeşti duh“. Aceasta înseamnă: osteneşte-te până la vărsarea sângelui – şi vei dobândi darul duhovnicesc. Tu cauţi şi ceri daruri duhovniceşti, însă îţi pare rău de vărsarea sângelui; ţie îţi place ca nimeni să nu te sâcâie sau să te neliniştească. Dar printr-o viaţă liniştită cum se poate să obţii smerenie? Smerenia constă în faptul că omul se vede pe sine cel mai rău dintre toţi – nu numai dintre oameni, ci şi dintre animalele necuvântătoare şi chiar dintre duhurile rele. Când oamenii se tulbură, iar tu vezi că nu rabzi şi te mânii pe ei, atunci să te consideri, cu siguranţă, cea mai rea. Sau, de exemplu, când îi judeci şi îi bănuieşti pe ceilalţi, din nou să te consideri, vrând-nevrând, cea mai rea. Dacă vei plânge pentru răutatea ta şi te vei mustra pentru nedreptate şi dacă te vei căi sincer înaintea lui Dumnezeu şi a părintelui duhovnicesc, atunci vei fi deja pe calea smereniei. Acum ni se pare că e rău ceea ce e dureros, tulburător şi neplăcut. Este adevărat, însă este folositor pentru suflet. Îţi spun, de asemenea, ni se pare că sunt nefolositoare pentru suflet. Dar toate acestea ţi se întâmplă pentru că nu înţelegi viaţa duhovnicească.
Totuşi Dumnezeu a numit drumul spre Împărăţia Cerească o cale îngustă. Dar dacă nu te-ar tulbura nimeni şi ai rămâne în starea de linişte, atunci cum ai putea să-ţi cunoşti răutatea? Cum ai putea să-ţi vezi lipsurile? Nu ai putea nicicum să te vezi rea, ci imediat ai începe să te consideri îndreptăţită şi s-ar putea să ajungi să-ţi pierzi minţile. Au fost multe exemple asemănătoare chiar în ochii noştri. Te întristezi pentru că, după cum ai observat, toţi caută să te umilească. Dacă vor cu tot dinadinsul să te înjosească înseamnă, că vor să te smerească, dar şi tu însăţi să-i ceri lui Dumnezeu smerenie. De ce să te mai superi pe oameni după aceea? Tu te plângi de nedreptatea oamenilor, care te înconjoară cu privire la atitudinea lor faţă de tine. Dacă vrei să reuşeşti să împărăteşti cu Domnul Hristos, atunci uită-te la El şi vezi cum a procedat faţă de duşmanii care L-au înconjurat: Iuda, Ana, Caiafa, cărturarii şi fariseii, toţi cei care I-au pregătit moartea. Se pare că El nu S-a plâns de nimeni, nici de faptul că vrăjmaşii s-au purtat cu nedreptate faţă de El. Însă în toate chinurile cumplite la care a fost supus de duşmanii Lui, El a văzut Voinţa Unică a Tatălui Său Ceresc pe care s-a hotărât să o îndeplinească şi a împlinit-o până la ultima Lui suflare, neţinând cont de faptul că instrumentele cu care a fost împlinită voia Tatălui Său au fost oamenii cei mai nelegiuiţi. El a văzut că acţionează în grabă şi în neştiinţă şi de aceea nu i-a urât, ci S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac“.
Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“. Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem să facem nimic bun, după cum Însuşi Domnul spune: „Fără Mine nu puteţi să faceţi nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat cu protopărinţii Adam şi Eva în Rai“.
Căutarea drumului liniştit în viaţă
Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet. Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: „Cu sfinţii odihneşte“. Vieţuirea omului pe pământ înseamnă mâhnire, muncă, boli, nevoinţe, tristeţe, nedumerire, strâmtorare, pierderea cuiva sau a altuia, necazuri, tulburări, revolta patimilor, lupta cu ele, epuizare sau biruinţă, deznădejde şi altele asemănătoare cu acestea. Nu degeaba a spus proorocul David: „Nu există pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele“. Iar dreptul Iov cerea ajutor: „Să nu fie ispită omului viaţa aceasta“. Noi toţi gândim aşa; nu se poate oare să se aranjeze totul în linişte şi pe linişte. Şi deseori gândim: dacă n-ar exista asemenea neajunsuri şi dacă n-ar fi asemenea împrejurări şi dacă n-ar fi omul potrivnic, atunci poate că ar fi şi pentru mine mai comod şi mai liniştit traiul. Însă uităm că aceste neajunsuri deseori provin dinlăuntrul nostru, ca şi gândurile rele. De unde locuiesc patimile, (de acolo) provin toate neajunsurile noastre, neînţelegerile, neplăcerile şi haosul. Însă dacă toate acestea îi mântuiesc pe cei păcătoşi la Parousie atunci să ne ridicăm să ne pocăim, să ne smerim şi să fim supuşi.
Cum să-L imităm pe Dumnezeu
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, scrie: „Fiţi, dar, următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi (Efes. 5, 10).
Adevăraţii creştini pot să-L imite pe Dumnezeu prin împlinirea în special a următoarelor trei porunci evanghelice:
1. Domnul vorbeşte în Evanghelie: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc milostiv este (Luca 6, 36), că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5, 45).
Această poruncă, în primul rând, arată că omul trebuie să fie milos faţă de aproapele şi să facă milostenie fără să îi deosebească pe cei vrednici de cei nevrednici. În al doilea rând trebuie ca noi să fim îngăduitori cu aproapele şi să îi iertăm toate defectele, insultele şi supărările.
2. Sf. Apostol Petru scrie: „Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei voastre, ci după Sfântul care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii, că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1, 14–16). Această poruncă arată că omul trebuie să-şi păstreze nevinovăţia şi curăţenia trupească şi sufletească nu numai în ceea ce priveşte patima desfrâului, ci şi cu privire la alte patimi deoarece şi invidia şi ura şi pomenirea răului provoacă necurăţia sufletului.
3. Se spune în Evanghelia după Matei: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48).
Desăvârşirea creştină, după cuvintele Sf. Isaac Sirul, constă în adâncimea smereniei: fariseul, cum a şi mărturisit singur despre el, nu era supus nici unui viciu, ca acela care, ridicându-se, se mustra şi se umilea chinuindu-se. În comparaţie cu vameşul nu numai că a pierdut totul, dar a fost şi pedepsit de Dumnezeu.
Pentru acest motiv, Domnul spune: „Aşa şi voi când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem“ (Luca 17, 10).
Dacă cineva dintre creştini nu ar fi tare şi ferm în împlinirea obligaţiilor lui de creştin, această împlinire şi faptele sufleteşti, după cuvântul Sfinţilor Părinţi, se aseamănă numai cu mica cristelniţă sau cu focul cel mai mic, iar poruncile lui Dumnezeu se aseamănă cu marea cea mare, după cum spune Sf. Prooroc David: „porunca Ta este fără de sfârşit“ (Ps. 118, 96).
Faţă de această vastitate, vrând nevrând s-au smerit şi cei mai mari sfinţi, numindu-se pământ şi cenuşă şi s-au considerat mai răi decât orice făptură. Sau, aşa cum s-a exprimat cel mai înţelept dintre apostoli, Sfântul Pavel: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Iisus Hristos. Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi aceasta să gândim“ (Filip. 3, 14–15).
Necazurile nu ne ucid, ci ne mântuiesc dacă le îndurăm cu răbdare şi cu nădejde în Dumnezeu
Am primit scrisoarea ta despre necazuri. Îmi scrii că eşti gata să arunci totul şi să fugi undeva. Ai răbdare, înainte să aştepţi să vină sfârşitul, căci s-ar putea să nu fie aşa cum ai plănuit. În zadar gândeşti că oamenii se prăpădesc din cauza nenorocirilor. Dimpotrivă, vedem în Sfânta Scriptură că necazurile îi apropie pe oameni de mântuire dacă aceştia nu sunt nehotărâţi şi nu deznădăjduiesc, ci se înarmează cu răbdare, smerenie şi credinţă în voia lui Dumnezeu. Tu aşteaptă încă să vezi cum se va sfârşi lucrul. Roagă-te cu sârguinţă Împărătesei Cerului, Sfântului Nicolae, Sfântului Ioan Războinicul şi Sfântului Mucenic Foca. Rugăciunile lor puternice te apără de atacurile agresive.
Rabdă cât trebuie şi ţine minte cuvântul apostolului: „Necazul aduce răbdarea, răbdarea – iscusinţă, iscusinţa – nădejdea, iar nădejdea nu te va face de ruşine“.
Învăţătură prin proverbe
„Aud că ţi-ai dori să primeşti de la mine ceva în stil omenesc, iar textele Sfintei Scripturi le ştii.
Dacă Fiul lui Dumnezeu nu a vorbit nimic de la Sine, ci a împlinit doar poruncile Tatălui, ce poate să-ţi spună de la el un om păcătos şi bolnav cu trupul şi sufletul?
Ai răbdare şi ascultă (pentru dorinţa ta). Isidor de Carp a trăit în Columna, dar cine nu păcătuieşte în necazuri.
Dacă ar fi în stare de beţie şi nu ar simţi gerul, atunci înseamnă că este un stejar matur.
Laptele searbăd, ca omul nătâng, e puţin folositor. Altfel sunt crema de lapte şi smântâna şi în special untul bun făcut din ele, curat şi bine păstrat.
Ce nu bagi în seamă, plăteşti cu buzunarul.
Cine se resemnează, după aceea are satisfacţii.
Fuga lui Adam a fost la început de lumină. Adam a făcut o greşeală şi după aceea a trebuit să rabde mult; aşa se întâmplă cu toţi cei care fac greşeli.
Cuvântul nu e ca vrabia – zboară, dar nu îl prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe cuvintele gândite şi chibzuite. Iată că ţi-am spus o grămadă de cuvinte omeneşti. Nu ştiu dacă vei alege din ele ceva inteligent pentru tine şi util pentru fapte“.
Ispita este folositoare
Ispita e un lucru bun şi foarte folositor. Pe cei care se află în ispită, apostolul îi laudă zicând: Fiind în ispită, cel ce rătăceşte se pierde, iar cel ce suferă se întăreşte. În concluzie, adaugă: de ei nu e vrednică toată lumea.
Dacă ei nu au fugit de ispite în necazuri, pentru folosul lor sufletesc, atunci noi, neputincioşii, nicidecum nu trebuie să renunţăm şi să fugim de ispitele folositoare pentru suflet. Îmi mai scrii că, uneori, din cauza luptei cu gândurile defăimătoare, nu poţi să te uiţi la icoană. Ca gândurile să te chinuie mai puţin, poţi să te uiţi din când în când numai la icoană, însă trebuie să ştii că icoanele sunt doar pentru ochii exteriori şi de aceea stând la rugăciune, trebuie să ne amintim că stăm înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne închipuim icoana în minte în nici un caz.
IX. CUVIOSUL STAREŢ ANATOLIE CEL BĂTRÂN
Trebuie astfel să ne rugăm
ca între suflet şi Dumnezeu
să nu se afle nimic şi nimeni.
Să fie numai Dumnezeu şi sufletul.
A. Viaţa
Când marele stareţ Macarie se afla deja spre amurgul vieţii, Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Ioan Botezătorul – protectorul schitului, l-a adus pe acela pe care l-a ales să fie de la început ajutorul şi apoi succesorul marelui stareţ Ambrozie. Stareţul Anatolie Zerţalov s-a născut pe 6 martie 1824, în satul Bobol, gubernia Kaluga, în familia unui diacon. La sfântul botez a fost numit Alexie, în cinstea Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu.
Părinţii lui, evlavioşi, au avut dorinţa sfântă ca fiul lor să devină călugăr şi l-au educat în cunoscuta rigurozitate. La timpul său, Alexie a fost dat la şcoala duhovnicească din Borov, iar când a terminat anii de învăţătură a fost mutat la seminarul din Kaluga. La vârsta de 14 ani s-a îmbolnăvit de friguri şi a pierdut un an de studiu. Sănătatea nu i-a fost niciodată prea puternică. Tendinţa către viaţa monahală s-a dezvoltat devreme în el şi lui Alexie aproape că îi venea să plece la pustnicii din pădurile Roslavl. Când a terminat anii de seminar, viitorului călugăr i s-au propus câteva locuri pentru a fi preot, însă el a refuzat aceste propuneri. Intrând în slujba administraţiei financiare, a locuit acasă. Împreună cu mama sa, căreia îi plăcea să meargă în locuri sfinte şi cu sora lui, Ana, au mers în pelerinaj la cuviosul Serghie şi au trecut prin Hotikovo. În Hotikovo i-a plăcut foarte mult tânărului Alexie şi a convins-o pe sora lui să intre în această mănăstire. În scurt timp însă Alexie s-a îmbolnăvit şi doctorul i-a spus că are tuberculoză. Atunci, bolnav fiind, a făgăduit că, dacă se va însănătoşi, va intra în mănăstire. Părinţii l-au blagoslovit bucuroşi pentru această faptă. La Optina a fost primit cu dragoste de cuviosul Moisei. Pe 17 noiembrie, anul 1862, a fost tuns în monahism cu numele Anatolie, în cinstea Sfântului Anatolie, patriarhul Constantinopolului (a cărui pomenire e în ziua de 3 iulie).
Stareţul Macarie l-a îndrăgit pe noul venit din lumea deşartă şi cu privirea sa de duhovnic priceput a văzut în el o râvnă puternică pentru mântuire. De aceea, cu o deosebită dragoste, a început să-l îndrume pe noul călugăr. Când mama lui Alexie a venit să-l revadă pe cuviosul Anatolie, stareţul Macarie a primit-o cu dragoste pe această femeie evlavioasă şi ea a fost adânc mişcată de cuvintele acestui povăţuitor al călugărilor: „Fii binecuvântată, femeie bună, căci ţi-ai adus fiul pe un drum aşa de bun!“. Stareţul însuşi l-a învăţat pe cuviosul Anatolie rugăciunea lui Iisus şi acesta a plecat departe, în pădure, unde s-a rugat în singurătate. Pentru că stareţul Macarie avea foarte multe treburi, l-a binecuvântat pe cuviosul Anatolie, ca în afară de el, să se adreseze şi cuviosului Ambrozie pentru problemele lui sufleteşti. Stareţul i-a explicat alegerea astfel: „El este mai glumeţ“. Cuviosul Anatolie a fost unul dintre primii ucenici ai părintelui Ambrozie, urmaşul lui Macarie. Astfel, pe căi tainice, au fost atraşi într-o foarte strânsă legătură aceşti doi călugări care, mai târziu, s-au nevoit mult împreună pentru mănăstirea din Şamordino.
Sub îndrumarea înţeleaptă a cuviosului stareţ Macarie şi Ambrozie, tânărul Anatolie, pe drumul neobosit şi vigilent al lucrării duhovniceşti, s-a călăuzit prin citirea cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor asceţilor, a sporit repede în viaţa duhovnicească şi abia atunci s-a putut întrevedea viitoarea frumuseţe morală.
Comportându-se faţă de cuviosul Anatolie cu deosebită dragoste şi grijă, stareţul Macarie l-a condus pe calea aspră a nevoinţelor monahiceşti şi de aceea i s-a întâmplat de multe ori să îndure necazurile şi greutăţile vieţii pustniceşti. Fiecare soartă are necazurile ei şi aşa este şi în viaţa monahală, iar înţeleptul povăţuitor nu a îndepărtat aceste necazuri de ucenicul râvnitor ci, dimpotrivă, l-a îmbogăţit cu ele. Acest lucru l-a făcut cu binecuvântatul scop de a forma în el o bună structură de monah şi de a-l căli pentru viitor.
În mănăstire, cuviosului Anatolie i-a fost foarte greu în primii ani. Schitul era deosebit de sever în respectarea regulilor vieţii monahale. La această structură severă a vieţii s-a adăugat o altă greutate. Prima ascultare a lui Anatolie a fost la bucătărie unde, datorită muncilor neobişnuit de grele, se întâmpla să doarmă puţin şi direct pe lemnele de foc. Apoi l-au mutat des din chilie în chilie. El era foarte îngrijit şi îi plăcea curăţenia. Acolo unde i se spunea să locuiască, de cum intra, spăla şi curăţa chilia, apoi începea să locuiască. Mergea zilnic să-şi mărturisească gândurile, citea cărţile asceţilor. Şi iarăşi îl mutau în altă chilie. Abia se stabilea acolo că iarăşi era mutat într-o alta nouă; altă curăţenie, altă spălare şi altă plecare. Fără să se împotrivească, îşi lua catrafusele: bucata de pâslă, iconiţele, hârtia şi cerneala – şi mergea unde i se spunea.
Odată a venit la Optina Prea Sfinţitul Ignatie Brianceaninov. El a vrut să vadă şi să vorbească cu acei călugări care cunoşteau bine învăţătura Sfinţilor Părinţi despre rugăciunea lui Iisus. Şi i l-au recomandat pe cuviosul Anatolie. Episcopul a discutat mult cu el şi această discuţie i-a plăcut foarte mult. Luându-şi rămas bun de la cuviosul Anatolie, Prea Sfinţitul nu a putut să nu-şi exprime mirarea şi a spus că a fost bucuros că a întâlnit un asemenea călugăr erudit: experimentat în lucrurile duhovniceşti şi cunoscător al ştiinţelor lumeşti.
Întorcându-se după discuţia avută cu episcopul Ignatie (la care a mers numai după două invitaţii şi atunci la porunca stareţilor), cuviosul Anatolie s-a întâlnit cu stareţul Macarie, care venea spre schit înconjurat de călugăriţe şi alte persoane. Stareţul l-a întrebat: „Ce ţi-a spus Prea Sfinţitul?“. Cuviosul Anatolie, în simplitatea lui, i-a redat totul. Atunci cuviosul Macarie, în prezenţa tuturor, a început să-l bată cu toiagul şi să-i spună:
„Ah, netrebnicule, tu prea ţi-ai luat-o în cap, crezând că eşti aşa de bun! Prea Sfinţitul este aristocrat, crescut cu maniere şi ţi-a spus aşa din politeţe, iar tu ţi-ai şi ciulit urechile, gândindu-te că este adevărat“. Cu ruşine a plecat apoi călugărul Anatolie. Iar stareţul Macarie, imediat ce cuviosul Anatolie s-a îndepărtat de el, a spus celor ce erau cu el: Doar nu l-am mustrat! El este un călugăr ascet, isteţ, cultivat şi de aceea este respectat de astfel de oameni. Doar să nu se mândrească“. În acel timp, cuviosul Anatolie era deja ierodiacon.
Când stareţul Macarie a murit, cuviosul Anatolie şi cuviosul Ambrozie s-au apropiat între ei în chip deosebit, deoarece l-au pierdut pe stareţul şi îndrumătorul iubit deopotrivă de amândoi. Stareţul Ambrozie a văzut cum cuviosul Anatolie a început să atingă măsura înaltă a structurii sufleteşti şi că s-a maturizat într-atât încât să-i poată îndruma pe alţii. Treptat a început să-l atragă în lucrarea lui de stareţ (îndrumător duhovnicesc), făcându-l colaboratorul lui, exact aşa cum i se întâmplase lui cu părintele Macarie.
În anul 1870, cuviosul Anatolie a fost hirotonit ieromonah. În anul următor, prin hotărârea Sinodului din 3 august 1871 a fost numit stareţul mănăstirii Spaso-Orlovski, din gubernia Viatsk şi ridicat la rangul de arhimandrit. Însă, de dragul lucrării duhovniceşti şi al ascultării faţă de stareţul Ambrozie, cuviosul Anatolie a refuzat această slujire.
Răposatul stareţ, părintele Macarie, l-a numit uneori pe cuviosul Anatolie „cel mai mare“, pe de o parte referindu-se la statura lui înaltă, iar pe de altă parte, referindu-se la înălţimea structurii sale duhovniceşti. Ţinând cont de această structură, cuviosul Ambrozie l-a implorat să-i vină în ajutor încă de la început, apoi l-a atras în treburile schitului. Imediat după hirotonirea ca ieromonah, cuviosul Anatolie a fost numit econom. Ajutor al cuviosului Ambrozie a devenit prin rugămintea acestuia faţă de Prea Sfinţitul arhiepiscop Grigorie, când se afla într-una din vizitele sale la Optina, iar numirea ca stareţ al schitului a avut loc pe 13 februarie, în anul 1874, după moartea cuviosului Ilarion.
După dorinţa cuviosului Ambrozie, el a fost numit în această slujire cu aprobarea părintelui arhimandrit. Cuviosul Anatolie a primit toate aceste numiri din ascultare faţă de stareţul său şi le-a purtat cu smerenie şi vrednicie. Chiar el însuşi a povestit mai târziu că despre numirea lui ca econom, mulţi nu au ştiut vreme îndelungată. Odată a văzut că fraţii fac ceva neregulamentar. Cuviosul Anatolie le-a făcut observaţie, iar ei în loc de răspuns l-au întrebat: „Dar ce treabă aveţi frăţia voastră?“ şi foarte mult s-au fâstâcit când cineva care se apropia, le-a spus că acela este economul. Fraţii au început să-i ceară iertare şi l-au rugat mult să nu-i spună arhimandritului. Cuviosul Anatolie nu i-a spus părintelui arhimandrit. În general, înainte să-l înştiinţeze pe stareţ cu privire la vreuna din abaterile fraţilor, cerea sfatul cuviosului Ambrozie; nu-i plăcea să se expună, nu avea nevoie de stimă. Şi după ce a fost numit stareţul schitului a continuat să se poarte faţă de stareţul Ambrozie cu respectul dinainte şi de multe ori, la fel ca ceilalţi. Când se afla la stareţ, stătea în genunchi. Odată stareţul Ambrozie discuta cu el, iar el stătea în genunchi; cuviosul a chemat pe cineva anume şi, arătând spre părintele Anatolie, a spus: „Vă recomand: stareţul meu“, dând prin aceasta o edificatoare lecţie de smerenie. În cadrul slujirilor de duhovnic şi stareţ al schitului, cuviosul Anatolie a fost un mare nevoitor, cu spirit de sacrificiu şi într-adevăr un succesor vrednic al înaintaşilor săi. Nimic nu scăpa din vedere şi cu râvnă se îngrijea de câştigul sufletesc al fraţilor şi îi liniştea, organizându-le bine viaţa pe rânduielile severe şi simple ale vieţii schitului.
Când fraţii i se adresau cuviosului Ambrozie privind treburile schitului, acesta întotdeauna îi trimitea la stareţul lui, cum îl numea pe cuviosul Anatolie. Pe fiii săi duhovniceşti, în toate problemele importante, cuviosul Anatolie îi îndruma pentru sfaturi către stareţul Ambrozie, iar stareţul Ambrozie, în asemenea cazuri, întreba întotdeauna: „Dar ce a spus Anatolie?“. Când afla că acesta nu îi sfătuia să facă aşa cum au cerut, nici el nu le dădea binecuvântare.
A venit vremea întemeierii mănăstirii din Şamordino. Cuviosul Ambrozie, din cauza stării de boală, a căzut la pat şi a stat numai în chilia lui. Cu deosebire, a început să nădăjduiască în ajutorul său – cuviosul Anatolie, care i-a devenit colaborator credincios şi devotat. Eforturile lui cuprindeau toate laturile vieţii mănăstirii şi trăitorilor ei. Când în Şamordino a fost construită biserica, stareţul Anatolie însuşi le-a învăţat pe surori rânduiala slujbelor şi Tipicul. După ce biserica a fost sfinţită, el a locuit în mănăstire două săptămâni şi a slujit, învăţându-le pe surori rânduielile slujbelor şi să cânte. Zilnic participa la fiecare slujbă; el însuşi le învăţa pe surori să săvârşească „cincisutita“ (o pravilă de rugăciuni care consta, mai ales, în rugăciunea lui Iisus). Stând în picioare la strana din dreapta, supraveghea săvârşirea acestei pravile. Egumena mănăstirii din Şamordino, maica Sofia, întotdeauna s-a purtat faţă de stareţul Anatolie cu adânc respect. Nu o dată a spus că un bun călugăr nu se deosebeşte prin nimic în comportament de cel mai educat aristocrat. Însă o diferenţă există între ei şi e mare: aristocratul se poartă cu tact din bunăcuviinţă, iar călugărul bun – din credinţă şi dragoste pentru aproapele. Şi, ca model pentru a fi imitat, l-a recomandat pe cuviosul Anatolie.
Pe cuviosul Ambrozie ea îl numea „măreţ“, iar pe cuviosul Anatolie „mare“ şi „apostolul nostru“; cuviosului Ambrozie călugăriţele i se adresau ca unui stareţ, iar cuviosului Anatolie – ca unui părinte care lua parte întotdeauna la toate nevoile lor. De multe ori, când le întâlnea, le întreba: „Dar tu ai de toate?“ Stareţul Ambrozie nu o dată le-a spus trăitoarelor din Şamordino: „Eu vă chem rar la mine să discutăm, pentru că în privinţa voastră sunt liniştit; voi sunteţi cu părintele Anatolie“.
Cuviosul Anatolie avea un caracter neobişnuit de bun şi era foarte milostiv. 21 de ani le-a slujit stareţul fiicelor sale – trăitoarelor tinerei mănăstiri. El, ca nevoitor devotat marelui stareţ, întemeietorul mănăstirii, s-a dedicat cu totul lucrării sfinte de conducere a sufletelor spre mântuire şi pentru acesta şi-a folosit toate puterile.
Văzând neputinţele şi apropierea de moarte a egumenei Sofia, cuviosul Anatolie, ca să le liniştească pe surori, le-a spus că dacă Dumnezeu o cheamă, înseamnă că ea s-a maturizat pentru veşnicie, căci Dumnezeu, când fiul e pregătit pentru soarta fericită, nu zăboveşte nici un minut şi îl ia la El ca şi cum n-ar fi nevoie de el aici. Şi, ca exemplu, l-a arătat pe Sf. Vasile cel Mare pe care Dumnezeu, neţinând cont de nevoia Bisericii, l-a luat de foarte tânăr, având 49 de ani. Prin binecuvântarea cuviosului Ambrozie s-au îndreptat către stareţul Anatolie surori din mănăstirile din întreaga eparhie: Kaluga, Moscova, Smolensk, Tul, Orlov, Kursk şi din alte părţi.
Rugător înflăcărat şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus, cuviosul Anatolie, întotdeauna le-a îndemnat pe surori să facă neîncetat această rugăciune şi, astfel, le-a amintit despre necesitatea de a păzi curăţenia inimii.
Nici smerenia şi nici răbdarea nu se pot atinge fără să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune. El considera că rugăciunea lui Iisus este principala cale spre mântuire. Stareţul Anatolie învăţa surorile că în zilele de post în special trebuie să facă această rugăciune cu sârguinţă, iar la liturghie, când se împărtăşesc, să privească în sine, cu nimeni să nu vorbească şi nicăieri să nu-şi îndrepte gândurile. „Mai bine decât toate – scria el – să se întipărească în inima tânără şi fragedă cel mai dulce nume – prin rugăciunea scânteietoare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa. Atunci va fi culmea bucuriilor, o veselie nesfârşită. Atunci când în inimă Se înrădăcinează Iisus, nu-ţi doreşti nici Roma, nici Ierusalimul. Căci Însuşi Împăratul, împreună cu Maica Sa, cu toţi îngerii şi sfinţii vor veni la tine şi vor locui la tine. „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom face la el locaş“, zice Domnul.
Cuviosul Anatolie le-a învăţat pe surori să cinstească zilele împăraţilor ca pe cele mai mari sărbători şi a călăuzit gândul surorilor spre necesitatea de a se ruga zilnic pentru împărat. Când a învăţat-o pe o soră să citească Psaltirea şi ea s-a plâns că îi e greu, stareţul a mângâiat-o, zicându-i: „Ce se face greu, va fi folositor, iar ce se face uşor se va uita uşor“. A poruncit să se citească zilnic cei 12 psalmi, plus încă un psalm care începe cu cuvintele: „Gata e inima mea, Doamne…“. Pentru aceasta dădea următoarele învăţături: „Rosteşte neîncetat rugăciunea lui Iisus şi nimeni nu te va mai deranja. Chiar şi când vor fi mulţi oameni de faţă, tu nu îi vei observa. Să nu mergi prin chilii şi să nu discuţi cu nimeni, dacă nu e nevoie. În biserică stai în picioare, ca îngerul, nu discuta şi nu te uita în jur. Biserica este cerul pământesc. Când ieşi din biserică rosteşte «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…» şi nu vorbi cu nimeni, căci altfel te vei asemăna cu vasul care a fost plin şi pe urmă s-a vărsat. Când posteşti, să faci cu deosebire şi cu sârguinţă rugăciunea lui Iisus. Când mergi să te împărtăşeşti, la liturghie, fii atentă la tine, nu vorbi cu nimeni şi nu-ţi îndrepta gândurile niciunde.
Să mergi să te împărtăşeşti cu sufletul liniştit, făcând rugăciunile părintelui tău duhovnic. Despre rugăciune spunea: „Trebuie să te rogi lui Dumnezeu în aşa fel, încât între sufletul ce se roagă şi Dumnezeu să nu se afle nimic şi nimeni. Să fie numai Dumnezeu şi sufletul. Trebuie ca cel ce se roagă să nu simtă nici cerul, nici pământul şi nimic în afară de Dumnezeu, altfel rugăciunea nu va fi desăvârşită. Când te rogi sub impresia unei cântări sau citiri, rugăciunea făcută nu este o rugăciune adevărată. Iată care este adevărata rugăciune. Proorocul Ilie şi-a lăsat capul pe genunchi când s-a rugat şi în câteva minute l-a înduplecat pe Dumnezeu să-Şi schimbe mânia în milă“.
Cuviosul Ambrozie îl numea pe cuviosul Anatolie un mare stareţ şi săvârşitor al rugăciunii lui Iisus. „Lui îi este dată rugăciunea (a minţii şi a inimii) şi harul – spunea el – care se dau unuia dintr-o mie“.
Cuviosul Anatolie, spre amurgul vieţii lui, a dobândit câteva daruri: al povăţuirii duhovniceşti, al vederii în adâncurile sufletului omenesc şi al cunoaşterii viitorului cu care au fost înzestraţi îndrumătorii lui, marii stareţi Macarie şi Ambrozie.
Cuviosul Anatolie nu dădea binecuvântare să se stea jos în biserică în timpul primei catisme (la începutul vecerniei de duminică) şi spunea: „Părintele egumen Antonie a poruncit cu stricteţe să se stea în picioare; el a avut picioarele bolnave, cu răni, însă niciodată nu a stat jos“. De asemenea, a poruncit să nu se iasă din biserică în timpul catismelor, zicând: lupii aleargă şi pot să te prindă. Dacă trebuie să pleci, atunci pleacă mai devreme sau după catisme, însă nu în timpul citirii lor.
Cuviosul era foarte bun şi milostiv, ierta totul, numai în biserică pedepsea sever atunci când se vorbea.
De asemenea, mai spunea: „Când în biserică te neliniştesc gândurile rele, atunci să te ciupeşti mai tare, ca să-ţi aminteşti unde te afli“. Odată o călugăriţă i-a spus cuviosului: „Tare mă tem că îmi vor veni ispite“. Batiuşka i-a spus: „Trăieşte, fără să judeci, priveşte la toţi latura bună, nu te lua după oameni şi Dumnezeu te va păzi. Îţi mai spun că, cine zice rugăciunea lui Iisus, acela nu va avea ispite“.
Se întâmpla ca părintele să înceapă să le înveţe cum să se obişnuiască cu rugăciunea lui Iisus: „La cel ce o rosteşte, Dumnezeu Îşi face cuib în inima lui. Acolo vor fi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sfinţii îngeri şi toţi sfinţii şi nu vor pleca“. Pe cei care locuiau în casele mănăstirii, conform ascultărilor, îi sfătuia: „Dacă locuiţi şi dormiţi în casă, să nu vă plângeţi şi să nu mâncaţi pe ascuns. Căci altfel se va deplasa omul ca şarpele: cât nu ai ce mânca, nu vei fi sătul. Să nu trăiţi după poftele voastre în casă. Trăiţi corect şi veţi fi mântuiţi“. Surorilor bolnave, care sufereau încât nu puteau să meargă la slujbe, stareţul le spunea şi le mângâia că pot citi rugăciuni şi mulţumindu-se cu o singură rugăciune spusă în casă, să-şi supravegheze cu atenţie inima: să rămână acasă nu din lene, ci din cauza bolii.
El a sfătuit neîncetat să se facă pocăinţă din toată inima înaintea lui Dumnezeu, iar faţă de părintele duhovnic să nu se ascundă nimic. În parte definea folosul mărturisirii gândurilor ca fiind o dezvoltare a conştiinţei şi o durere pentru păcătoşenie, de unde reiese smerenia atât de necesară pentru lucrarea mântuirii. Când surorile nu îndeplineau sfaturile stareţului sau făceau contrariul, nu aveau pace sufletească şi obţineau pagubă, nu folos. Cu privire la drumul nevoinţelor, stareţul spunea surorilor: „Ţineţi calea de mijloc, nu alergaţi înainte şi nu rămâneţi în urmă“.
O soră, aflându-se odată în necaz, a venit la cuviosul Anatolie şi în amărăciunea ei a zis: „Of, de ce am venit la mănăstire?“. El i-a spus: „Dacă cei din lume ar şti cât e de greu să trăieşti în mănăstire, atunci chiar de i-ar bate cu toiagul, n-ar veni la mănăstire; mai bine le-ar fi să meargă în lume descălţaţi. Dar dacă ar şti ce răsplată au în cer călugării, s-ar lepăda de toate şi ar pleca la mănăstire“.
Lui nu-i plăcea deloc atunci când cel ce se afla în necaz îşi dorea moartea, ci îl mustra şi îl ameninţa: „Vrei ca eu să mă rog să mori?“. Iar acela, desigur, răspundea: „Nu, nu!“ – şi începea să-i ceară iertare. Îşi dădea seama cât de puţin e pregătit pentru moartea pe care şi-a cerut-o aşa de uşor.
Nevoitorul Anatolie era de o gravitate înaltă; când afla despre un anumit necaz, se frământa îndelung, până când avea dureri de cap. Din această cauză, după observaţiile medicilor, i-a apărut boala de inimă, de la care au început şi alte boli. Uneori, auzind despre un anumit eveniment tragic chiar şi din altă ţară, cuviosul îl pomenea mult timp şi îl plângea.
Un vizitator a vorbit astfel despre cuviosul Anatolie: „Acesta este neobişnuit de inteligent, neobişnuit de bun şi este un rus autentic“.
După moartea stareţului Ambrozie, cuviosul Anatolie a început să slăbească rapid. Gânditor şi trist, îşi simţea grea singurătatea spirituală şi se apropia cu repeziciune de apusul vieţii sale.
La sfârşitul anului 1892 a mers la Sankt Petersburg şi în Kronstadt s-a întâlnit cu Sf. Ioan, pe care îl cunoştea de mult timp şi a discutat cu doctori. Împreună cu Sf. Ioan, cuviosul Anatolie a slujit pomenirea stareţului Ambrozie de pe 10 octombrie şi s-a mângâiat în sfaturi cu el. Doctorii i-au găsit inima slăbită şi o uşoară umflătură. Conform cu sfaturile lor, a început să se trateze, însă acest tratament care necesită plimbări, a fost întrerupt repede: picioarele stareţului au început să se umfle, refuzând să mai intre în încălţări şi el nu a mai putut să meargă.
În timpul bolii dinaintea morţii, discutând despre rugăciunea lui Iisus, a arătat care sunt şi celelalte rugăciuni scurte, însă dintre toate a spus că cea mai bună este aceasta; ea e calea principală şi cea mai adevărată spre mântuire. Când dădea lămuriri aducea foarte des exemple din Vieţile Sfinţilor şi din Proloage. Înainte de moarte, nu o dată şi-a concentrat atenţia asupra rugăciunii lui Iisus, dând învăţături despre ea, după care, neputincios fiind, îşi lăsa capul fără putere pe piept şi buzele slăbite şopteau rugăciunea lui Iisus.
Stareţul Anatolie a suportat boala puţin timp. Pe 15 decembrie, în anul 1893, a primit în taină schima mare, lucru despre care au ştiut numai duhovnicul lui, părintele Gherontie şi câteva persoane apropiate. La 3 luni şi jumătate după acest eveniment, în anul 1894, în timpul citirii rugăciunilor de plecare, cuviosul stareţ Anatolie a adormit în pace în al 71-lea an al vieţii lui.
O tristeţe adâncă a cuprins inimile călugăriţelor şi ale călugărilor devotaţi lui. Numai conştiinţa că stareţul a moştenit partea drepţilor şi rugăciunile au uşurat suferinţa acestei grele pierderi, atât de apropiate de cealaltă mare pierdere: moartea cuviosului Ambrozie. Multe dintre surori l-au văzut după aceea pe stareţ în vis: ba în locurile sfinte, ba mângâindu-le, ba spovedindu-le, ba vindecându-le – şi după aceste vise simţeau alinare, bucurie, iar câteva au primit şi uşurare pentru suferinţele lor.
Cuviosul Anatolie se odihneşte printre îndrumătorii lui. În biserica din Kazan, pe dreapta, se odihnesc cuvioşii Moisei, Antonie şi Isaac, iar în faţa lor, un pic la stânga – cuviosul Lev, cuviosul Macarie şi cuviosul Ambrozie.
„Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai sârguincios în zilele neapuse ale Împărăţiei Tale – scria stareţul Anatolie. De ce este această zi neapusă?! Pentru că soarele ei nu este cel al creaţiei, ci este Iisus Hristos. Acest soare răsare o singură dată şi nu apune în vecii vecilor, nici nu păleşte, nici de nori nu este umbrit, nici razele Lui nu pier. Acolo este o lumină nepieritoare, o frumuseţe de nedescris şi veselie veşnică.
B. Minunile
Vindecarea de tuberculoză prin rugăciunile stareţului
Una din surorile din Şamordino povestea:
„Eu, după intrarea în mănăstire, m-am îmbolnăvit. Aveam 15 ani, doctorii mi-au găsit insuficienţă cardiacă şi ftizie şi au spus că voi muri în scurt timp, însă mie nu-mi venea să cred că voi muri.
Batiuşka mi-a spus: «Zi cum poţi, şi stând culcată şi stând ridicată, rugăciunea lui Iisus şi totul va trece». Aşa am şi făcut şi, pentru sfintele lui rugăciuni, m-am însănătoşit.
De arunci au trecut 23 de ani şi încă trăiesc, îmi duc ascultarea după puteri, în chilie fac tot ce trebuie deşi nu am sănătate puternică, însă înainte nici prin chilie nu puteam să merg“.
Darul străvederii
Aşa cum iarba se ofileşte, sub razele soarelui arzător, toată neputinţa şi slăbiciunea trec sub acţiunea postului, a ascultării şi în general a vieţii aspre, iar focul rugăciunii de care este cuprins cel ce moare îi aprinde sufletul şi curăţindu-l, îl întăreşte. Către sfârşitul zilelor sale, cuviosul Anatolie avea acele daruri ale Duhului Sfânt – vederea adâncurilor sufletului omenesc şi cunoaşterea viitorului, cu care au fost înzestraţi îndrumătorii lui – marii stareţi, cuviosul Macarie şi cuviosul Ambrozie. El ştia dinainte despre moartea fiilor săi duhovniceşti apropiaţi, despre bolile şi nenorocirile lor şi îi prevenea în mod delicat pe aceia de care se apropia încercarea. Amintirile fiilor lui duhovniceşti sunt încărcate de descrieri ale unor astfel de întâmplări. Unei călugăriţe şi unui călugăr le-a prezis mult timp că îi aşteaptă ascultarea de stareţă şi stareţ; unei tinere i-a descoperit moartea grabnică, unei călugăriţe – boala picioarelor. Prevenea oamenii cu privire la încercările care se apropiau şi cu privire la eliberarea de necazurile dure.
Rămânând singuri, trebuie să ne întărim cu rugăciunea lui Iisus
„Scrisoarea ta, soră bolnavă, A., am primit-o. Îmi scrii cu mâhnire că stai închisă în chilie, atunci când ceilalţi merg la biserică. Înseamnă că tu, măicuţă, uiţi de dorinţa şi înştiinţarea mea, ca să faci cât de mult poţi cu gura rugăciunea lui Iisus. Şi mai ales să faci asta când rămâi singură. Cu timpul ţi se înrădăcinează în memorie. Dar înseamnă că tu hoinăreşti cu mintea şi acest lucru devine plictisitor. Însă rugăciunea lui Iisus veseleşte inima… Nu te descuraja dacă trăieşti rău, ci smereşte-te, şi Dumnezeu are grijă de tine dacă te smereşti, căci nu ţine cont de faptele mari care nu sunt smerite. Pace ţie şi Domnul să te binecuvânteze“.
E folositor să ne temem de moarte dar nu trebuie să ne descurajăm
„Măicuţă, cuvioasa mea!
Am primit toate scrisorile tale. Faptul că te temi de moarte e foarte corect şi folositor. Dacă cineva are numai puţine păcate, nu poate să nu se teamă de moarte. Însă tu, măicuţă, nu eşti dintre păcătoşii care deznădăjduiesc ci din turma cea bună a celor care se căiesc şi se mustră pe sine şi se mâhnesc din cauza păcatelor. De aceea, nu te descuraja! Eu sunt de o sută de ori mai rău decât tine şi tot strig: Tu, Doamne, ai venit să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi îi chemi la pocăinţă. Aşadar, mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul!“. Aşa să te rogi şi tu! Pace ţie!“.
Hristos cel înviat îi va învia pe toţi
„Hristos a înviat, G! A înviat Hristos şi mortul nu e singur în mormânt. Dacă mortul nu e singur, atunci e posibil ca cei bolnavi să fie? Nu!
Astăzi prăznuim distrugerea morţii şi nimicirea ei şi începutul vieţii veşnice. Dar ce mai fac Saşa, Masa şi celelalte bolnave? Însuşi Dumnezeu a hotărât că apostolii, că s-au purtat omeneşte atunci când au auzit despre boala lui Lazăr pentru să sufere. Iar Adevărul Veşnic a grăit: „Aceasta na e spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Mă bucur pentru voi“.
Slujeşte cu dragoste celor bolnavi. Iisus a spus: «Dacă veţi sluji acestora mici, Mie îmi slujiţi!»“.
Despre rugăciunea lui Iisus
„Pace ţie, soră A.! Vrei să primeşti de la mine un cuvânt: iată că-ţi dau cinci! Dacă vrei să fii recunoscătoare, atunci învaţă cele cinci cuvinte: 1. Doamne, 2. Iisuse, 3. Hristoase, 4. Fiul, 5. lui Dumnezeu. Şi la ele să adaugi: „Miluieşte-mă pe mine, păcătoasa“. Aşa să repeţi mereu. Cu acestea Îl mulţumeşti pe Dumnezeu, mie îmi eşti recunoscătoare, iar pe tine te mântuieşti“.
Mai presus de toate, gândeşte-te la bucuria Raiului şi la chinul viitor
„Iată cum este, măicuţă, să te desparţi cu părere de rău, de cei apropiaţi, încă din timp. Dar ce va fi cu aceia care încep să-L simtă pe Mântuitorul şi Dumnezeul lor în ultimul timp? Căci pentru totdeauna, fără putinţă de întoarcere, Bucuria noastră, Lumina noastră, Viaţa noastră, Mântuirea noastră înconjurată de slava veşnică, de mulţimi nenumărate de îngeri şi sfinţi, intră pe porţile raiului în Ierusalimul ceresc şi privesc chipurile şi frumuseţea celor mântuiţi, apoi merg în prăpastie şi îi acoperă munţii, prin care niciodată nu pătrunde nici cea mai mică rază de lumină, nici cea mai mică vorbă a dulcelui Iisus! Gândeşte-te la acest lucru! Dacă vei medita la acesta mai mult decât orice, nu vei fi aşa de supărată şi schimbătoare. Şi vei fi mai miloasă faţă de surori!“
Duhul Sfânt ne mângâie în necazuri
„Eu nu te-am uitat, fricoaso! Întotdeauna îmi aduc aminte de tine şi te pomenesc! Însă nu te pot mângâia cu puterea mea, căci Mângâietorul nostru este Duhul Sfânt. Adresează-i-te Lui cu toată inima şi El va veni la tine neîntârziat. Numai că nu vine atunci când vrei tu sau când îi spui un termen. Faptul că te tulbură gândurile, cârteala şi frica este rodul obişnuit al vieţii greşite şi slabe.
Dar vine ceasul şi acum este, când morţii (cei cu sufletul) vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi, ascultându-l, vor învia prin Duhul Sfânt“.
Trebuie să trăim în pace
„… Tu tot te mai cerţi cu Nasta. Aşa s-a întâmplat permanent: două neîndemânatice într-o singură treabă. Iată ce trebuie să faci: într-un moment prielnic vorbeşte cu Nasta ca să începeţi să trăiţi în pace. Şi să ştii că atunci e nevoie să i te supui: „Cinstindu-vă una pe alta, vă faceţi bine vouă“. Căci fără dragoste pentru aproapele e greu să te mântuieşti. Totuşi, trebuie să dobândiţi această virtute căci altfel nu vă veţi mântui“.
Patima desfrânării pe toţi îi luptă. Eforturile noastre vor fi evaluate în ziua Înfricoşatei Judecăţi
„Eu nu te-am uitat, dar am simţit o durere. Tot postul a fost fără odihnă. Patima desfrânării se luptă cu toţi, iar diavolul desfrânării se laudă înaintea tuturor regilor întunericului, că el mai mult decât toţi, a dat iadului pe cei capturaţi. Rabdă şi cere-i lui Dumnezeu ajutor. E bine să vorbeşti cu surorile pentru folos, dar să taci e şi mai bine. Iar să te mustri pe tine şi să te rogi pentru ele – e cel mai bine.
Învaţă să citeşti şi să iubeşti, iar eforturile noastre vor fi evaluate corect în ziua Judecăţii Universale.
Sileşte-te, soră, căci a celor ce se silesc este Împărăţia Cerească. Trebuie să mărturiseşti acele gânduri care te tulbură des. E încă devreme să afli despre rugăciunea minţii. Până atunci, fă-o cu gura: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!“.
Despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos – Dumnezeu
„Vă salut pe tine şi pe toate măicuţele noastre la un loc şi pe surori, cu ocazia venirii unei veri noi şi a participării la marea sărbătoare a Schimbării la Faţă. Mare este această sărbătoare a Schimbării la Faţă. Ea se prăznuieşte de Sfânta Biserică pe tot pământul, în toată lumea. O prăznuieşte fiecare suflet ortodox (în special monahul). Când prin necazuri, răbdare puternică şi smerenie se purifică sufletul de patimi şi în special de mândria diavolească, atunci se învredniceşte de arătarea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu cu sufletul şi El locuieşte în noi: „În armonie e locul Lui“. Iar următoarele cuvinte spun: „şi lăcaşul Lui e în Sion“. Acest lucru e încă departe de voi. Trebuie multă minte şi fapte ca să ajungeţi până acolo. Iar pacea (armonia) puteţi să o găsiţi: la început în sufletele voastre, apoi cu surorile şi apoi cu Dumnezeu. Atunci vom avea parte de arătarea lui Dumnezeu. De aceea străduiţi-vă să găsiţi pacea călăuzitoare. Desigur, singure nu puteţi, dar rugaţi-vă lui Dumnezeu şi vă va da „pacea care e mai presus de orice înţelegere“.
Iubeşte-i pe duşmani!
„Cu adevărat a înviat Hristos!
M., nu te mânia! M., smereşte-te! Ai pur şi simplu toane! Ai certat toate surorile şi te întrebi: se poate ca aceasta să fie de la vrăjmaşul? De ce nu gândeşti tu: nu e posibil să fie din cauza harului? Of, călugăriţo! Le sancţionezi pe sătence şi pe surori după lege şi tu însăţi încalci legea monahicească, crezând că e dinte pentru dinte. Măicuţa mea, cuvioasa mea! Ele nu sunt bune, dar tu eşti bună? Pleosc-trosc, ce mai duşmani, nici nu vreau să-i văd. Dar cu ce eşti tu mai bună decât ei? Aşa cum se ceartă, ştiu şi să se mânieze. Pentru ce ţi se cuvine respect? Pentru faptul că eşti mai în vârstă? Acest lucru e rău pentru tine. Domnul a zis: „Cel ce vrea să fie mai mare, acela să fie sluga tuturor“. Iar tu – ca o cucoană supărată, zici: „Nu vreau să-i văd pe duşmani“.
Smereşte-te! Să nu-ţi pierzi minţile din cauza mândriei şi a mâniei… Prin mila lui Dumnezeu îndură creştineşte şi monahiceşte! Dă surorilor un exemplu bun, iubeşte-i pe duşmani, căci şi Dumnezeu ne iubeşte pe noi, păcătoşii“.
Patimile smeresc
Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu! Din scrisoarea ta văd plângerea dinainte – aceea că îmbătrâneşti, iar patimile nu se îndepărtează, neţinând cont de cei 25 de ani ai tăi. Îţi pare foarte rău că atâţia ani ai trăit în lume şi nu ţi-ai omorât patimile! Dimpotrivă, îţi spui: ce ar trebui să faci acum, la cei 25 de ani respectabili ai tăi? Cum s-ar putea să te smereşti? Dar iată că acum, scormonind în această grămadă de gunoi rău mirositor al patimilor, nu ridic prea mult din sprâncene. Trebuie să reuşeşti să nu te mândreşti.
Chiar dacă eşti păcătoasă, să fii smerită şi vei fi liniştită. Căci pe cei smeriţi Însuşi Dumnezeu îi ocroteşte.
Despre înalta chemare de a fi mireasa lui Hristos
Îţi trimit salutări, S., pentru intrarea în turma noastră aleasă şi iubită de Dumnezeu, în rândul mireselor lui Hristos. Fii atentă la tine însăţi, trăieşte cu vrednicie faţă de noua chemare, căci această chemare e înaltă. Despre ea apostolul spune: „Voi sunteţi cetăţenii Ierusalimului ceresc, preoţie împărătească, neam sfânt, oameni născuţi din nou“. „Locuinţa voastră este în ceruri“. Dar cum se obţine locuinţa cerească, mai adevărat zis, Împărăţia Cerească? Sfânta Scriptură spune: „Prin multe necazuri ne e dat să intrăm în Împărăţia Cerească“.
De aceea, dacă se înmulţesc necazurile – bucură-te, căci atunci mergi pe drumul adevărat. Iar cine nu fuge de necazuri şi le suportă după puteri, acela va dobândi Împărăţia Veşnică.
La întoarcere, mama ta a fost pe la noi şi s-a bucurat pentru tine că eşti liniştită, chiar veselă. Străduieşte-te, cât poţi, să ai pace sufletească, căci se spune despre omul lui Dumnezeu: „În pace este locul lui“. Aceasta înseamnă că Dumnezeu Însuşi locuieşte în acel om care are o inimă împăcată. În general să te consideri mai rea decât toţi, nu căuta nici dragostea, nici cinstea de la nimeni, ci pe acestea să le ai tu însăţi faţă de toţi şi astfel vei dobândi pacea!
Dar dacă începi şi cauţi să te aprecieze ceilalţi, ca să-ţi descopere vrednicia şi câteva virtuţi, atunci pierzi pacea sufletească!
Batiuşka Ambrozie îţi trimite binecuvântare!
Cei care suferă cu Hristos, cu El se vor preaslăvi
Hristos a înviat! Ce te-ai întristat? Ori nu crezi în Dumnezeu, care a venit la noi? Care a murit pentru tine şi care te iubeşte mult? Tu Lui încă nu I-ai arătat nici un fel de dragoste, iar El ţi-a dovedit şi prin cuvânt şi prin faptă şi prin legământ; El Însuşi ne-a învăţat să îndurăm necazurile şi a mers pe drumul suferinţelor şi a murit pentru noi cu moarte de ocară. Şi le-a lăsat celor iubiţi ai Săi următorul testament: „În lume necazuri veţi avea. Însă necazul vostru se va preschimba în bucurie. Şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi“. Dar bucuriile ocazionale sunt trecătoare. De aceea, bucură-te că suferi împreună cu Mirele tău, Iisus“.
„Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic şi înviez cu Tine. Ieri m-am răstignit cu Tine, (pentru aceasta) Tu Însuţi mă vei preaslăvi în Împărăţia Ta“. Înţelegi oare ce înseamnă „a preaslăvi“? Înseamnă că iradiez de acea lumină, cu care străluceşte Însuşi Atotţiitorul! Că mă îmbracă cu acel veşmânt împărătesc şi dumnezeiesc în care este El însuşi îmbrăcat atunci când stă de-a dreapta Tatălui Său, pe tronul slavei cereşti.
Şi Însuşi Iisus îi cere Tatălui Său: „Tată! Dacă mi i-ai dat pe aceştia Mie, atunci să fie una cu Noi, precum suntem Eu cu Tine, Tu în Mine şi Eu în Tine şi aceia vor fi una cu Noi“. Amin.
Cum să ne izbăvim de oameni răi
Tu mă întrebi cum se poate să scapi de oamenii răi? Prin felul simplu de a gândi şi a socoti, pentru că ai venit să slujeşti lui Dumnezeu, nu diavolului… Căci Stăpânul Cerului şi al pământului şi al întregului Univers nu e diavolul, ci Dumnezeu, care porunceşte şi îngerilor şi demonilor şi care dă pace sufletelor noastre.
La adaosul tău răspund cu un adaos: „Dacă necazurile tale te smeresc şi îi dau sufletului linişte şi îl îndeamnă la rugăciune, atunci să ştii că sentimentul tău nu e înşelător. De aceea Sfântul Marcu Ascetul spune: „În necazuri este ascunsă mila lui Dumnezeu“.
Trebuie să purtăm crucea ascultării şi să fim îngăduitori cu cei neputincioşi
Cu dragoste vă felicit de Anul Nou şi vă doresc o viaţă nouă, spre mântuire. Se înţelege că toate acestea nu se ating fără efort, ci prin săvârşirea cu vrednicie a ascultării, prin suferinţe mari şi răbdare. Cine n-ar vrea să stea liniştit? Iată că eu, de la 20 de ani, duc greutatea slujirii mele în folosul aproapelui, iar în prezent stau rău cu sănătatea şi sufăr de astm şi de insomnie, însă cine poate lua asupra sa, personal, această ascultare, pe care Domnul Atotbun a lăsat-o spre folosul sufletelor noastre şi al celorlalţi. Deşi nu trebuie să vedem puţinele foloase pe care ni le aducem nouă şi celorlalţi, totuşi Dumnezeu singur rânduieşte totul, dar nu se pierde răsplata Lui pentru bunăvoinţa inimii.
Trebuie, fără îndoială, să spunem că fiecăruia i se dă crucea pentru mântuire şi ea creşte din cauza inimii noastre, dar numai prin această cruce putem să ne mântuim. De aici reiese că dacă noi refuzăm să ne ducem crucea ascultării fără pricină binecuvântată, atunci refuzăm să mergem pe cale cu Hristos, pe calea mântuitoare şi vrem să se alcătuiască pentru noi un alt drum – uşor – către minunăţiile Împărăţiei cereşti. Însă acest lucru nu e posibil: Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu nevoinţa, iar nevoitoarele se vor bucura de ea.
Să-ţi iubeşti aproapele şi să îndeplineşti trebuinţele surorilor şi să le îngădui neputinţele lor este un lucru bun şi mântuitor. Însă dacă egumena se opune acestui lucru, atunci fă binele mai mult în taină şi alină pe cine cu ce poţi, iar în discuţii să vorbeşti puţin – căci mai repede se strică ambele părţi, decât să se folosească…
Nu v-am răspuns mult şi din cauza bolii şi din cauza marii mele lipse de timp. Vă rog din suflet să iertaţi multele mele neputinţe…
Învăţătură despre cum să trăim şi să ne mântuim
Blagosloviţi-mă, sfinţite maici şi surori! Şi în primul rând, cea mai cuvioasă maică a noastră, P. şi toate maicile şi surorile!
Am vrut să vin personal la voi, însă neputinţa m-a biruit… Vremea este umedă iar sănătatea mea o cunoaşteţi; iertaţi-mă!
Vă mulţumesc pentru salutările voastre şi dragostea în Dumnezeu. M-aţi bucurat mult. Îi voi duce vestea bunului nostru părinte şi stareţ.
Înainte de toate, supuneţi-vă celor mai mari, fără să vă împotriviţi, căci aceasta nu este de la Dumnezeu. Cei care se împotrivesc cu putere stau împotriva voinţei lui Dumnezeu, iar unii ca aceştia acceptă păcatul.
E bine dacă cineva poate să meargă neîntrerupt la biserica lui Dumnezeu – în ea e viaţa noastră. Nu renunţaţi la masa comună. „La masa comună se aşează cel iubit – spune Sfântul Isaac Sirul – iar masa de taină este masa iubirii“.
Păziţi tradiţiile părinţilor: nu mergeţi prin chilii, nu primiţi mireni, în special bărbaţi, nu vă faceţi prietenii între voi – noi toţi suntem rude, iar prieteniile deosebite întotdeauna sunt în afara legii.
Iertaţi-mă pe mine, nevrednicul şi păcătosul iar eu, slujitorul vostru, vă iert în numele Domnului Iisus. Nu vă plângeţi că în discuţia cu voi n-am fost faţă către faţă; credeţi-mă că inima mea e cu voi şi va fi cu voi cât veţi păzi învăţăturile fericiţilor noştri părinţi Macarie şi Leonid. Pace vouă şi mântuire!
X. CUVIOSUL STAREŢ ISAACHIE I
Trăiţi după conştiinţă,
cereţi ajutorul Împărătesei Cereşti
şi totul va fi bine.
A. Viaţa
Strămoşii cuviosului Isaachie (în lume Ivan Ivanovici Antimonov) proveneau dintr-un neam distins de negustori de cereale din Kursk şi aveau renumele de cetăţeni respectabili. Familia Antimonovilor a păstrat modelul patriarhal, clasic şi sever de viaţă a vechiului comerţ rusesc.
Ivan Ivanovici s-a născut pe 31 mai, în anul 1810 şi a fost al cincilea copil; a locuit împreună cu ultimul copil din prima căsătorie a tatălui său, Ivan Vasilievici, fetiţa Ana Puzanova. Cucernicul bunic al lui Ivan Ivanovici era deosebit de atras către micul sau nepot şi adesea îl lua cu el la biserica lui Dumnezeu, unde avea obiceiul să meargă în fiecare zi pentru utrenie şi liturghie. Tatăl lui Ivan Ivanovici, educat într-un spirit creştinesc riguros, a moştenit virtuţile părintelui său. Simplitatea şi smerenia lui făceau o impresie plăcută asupra tuturor celor care veneau în contact cu el. S-a păstrat vestea despre călătoria lui la Kiev în anul 1809, la stareţul ieromonah Partenie, care la intrare l-a salutat cu cuvintele: „Fericit pântecele care a născut un călugăr“.
Familia Antimonovilor s-a bucurat de un mare respect în oraş datorită iubirii pentru casa lui Dumnezeu, a stricteţii vieţii creştineşti, a onestităţii ireproşabile, a evlaviei faţă de slujitorii altarului şi faţă de monahism şi datorită milostivirii faţă de săraci. Pentru împărţirea milosteniilor avea chiar o zi aparte stabilită pe săptămână. Ivan Vasilievici era un om simplu, însă cultivat; în educaţia copiilor a respectat vechile obiceiuri şi pretindea de la ei ascultare fără împotrivire şi un aşa respect faţă de autoritatea părintească, încât copiii nu îndrăzneau să se aşeze înaintea lui fără să ceară voie. Cu toate acestea, în acea perioadă el nu a recurs la tradiţionalele măsuri drastice şi niciodată nu a ridicat mâna asupra copiilor, de aceea nu e de mirare că ei, prin teama involuntară faţă de autoritatea părintelui, îl iubeau cu toată inima. Ivan Ivanovici, încă din floarea vârstei, s-a evidenţiat prin modestie, iubea singurătatea şi se străduia să se ferească de jocurile şi şotiile colegilor. Tăcerea, care nu-i dădea voie să rostească vorbe goale, nu l-a împiedicat, totuşi, ca din când în când, să-şi dezvăluie firea veselă. Simplitatea minţii lui limpezi i-a dat lui Ivan Ivanovici posibilitatea de a fi în cele mai apropiate relaţii cu oamenii de rând, cu care a intrat în contact când, ajungând la o vârstă matură, a început să-l ajute pe tatăl lui în negustorie. Asupra muncitorilor, care îi erau subordonaţi avea cea mai plăcută influenţă datorită atitudinii morale, insuflându-le frica de Dumnezeu atunci când, la plată, intra în discuţii cu ei. Aşa i-a dezvăţat de înjurături. Bunătatea inimii şi dreptatea convieţuiau în cel mai bun chip în sufletul lui, manifestându-se în toate împrejurările vieţii mai mult sau mai puţin importante.
Tăria caracterului său s-a manifestat în special în suportarea cu bărbăţie a fiecărei eventuale pierderi negustoreşti. Timp de 19 ani, până la intrarea în mănăstire, s-a pregătit pentru acest important pas într-o nouă viaţă. Păstrând tradiţia, în fiecare zi se aşeza la rugăciune şi făcea o mie de metanii. Însă el se străduia cu migală să-şi ascundă înfrânarea şi faptele de cei ai casei şi reuşea să facă acest lucru. În zilele de dulce ştia să se lipsească de carne, fără să fie observat. Râvna deosebită către biserica lui Dumnezeu, încurajată de bunicul său cucernic, a trezit în el dragostea pentru cântările bisericeşti la care lua parte, stând în picioare la strană. Pentru un mai bun exerciţiu, în zilele de sărbătoare îi aduna pe cântăreţi acasă, făcea cor şi studia notele şi pe câţiva chiar i-a luat cu el mai târziu, în mănăstire. Credinţa puternică în voia lui Dumnezeu s-a aprins în el datorită multor evenimente însemnate din viaţa lui. Odată, într-o zi de sărbătoare, a trebuit, după necesitate, să cântărească din nou marfa şi, pe neaşteptate, s-a răsturnat traversa pe care erau aşezate greutăţile. Pe Ivan Ivanovici îl ameninţa moartea: o cumpănă grea de fier, cu greutatea de 15 puzi, fără să-l atingă, a căzut lângă picioare. De atunci a făgăduit să nu mai lucreze în zilele de sărbătoare. Ascultarea voii tatălui a fost întotdeauna pe primul plan la el. Sufletul său era împărţit în două: pe de o parte dorinţa înnăscută de a lepăda viaţa lumească, cu ispitele ei, iar pe de altă parte credincioşia faţă de părintele său. Pentru acest tânăr a fost o piedică, în primul rând, faptul că tatăl său îi lăsase acum în grijă toate treburile gospodăreşti şi de aceea nu era de acord nicidecum ca fiul lui să intre în mănăstire, oricât l-ar fi rugat acesta. În al doilea rând, schimbarea vieţii i-a produs o nedumerire: cum să facă pentru ca să îi fie de folos această slujire. Aşa s-a frământat până la vârsta de 36 de ani şi a aşteptat un semn deosebit al voii lui Dumnezeu. Ca semn de la Dumnezeu a considerat că este peţitul lui nereuşit. Nu o dată părintele său i-a propus lui Ivan Ivanovici să se căsătorească. A găsit şi logodnice, însă de fiecare dată peţitul lui, din câteva pricini, eşua. După acestea s-a hotărât definitiv să ducă la îndeplinire hotărârea lui scumpă de a merge la mănăstire.
Trebuie să menţionăm că, nu cu mult timp înainte de el, fratele său mai mare, Mihail Ivanovici intrase deja în monahism la renumitul schit Optina, unde erau stareţi şi duhovnici pricepuţi.
Şi iată că acum, Ivan Ivanovici s-a îndreptat către el cu rugămintea de a-l sfătui în privinţa intrării la mănăstire. Fratele său a refuzat categoric să-i împlinească dorinţa, considerând că într-un asemenea lucru important trebuie ca fiecare să îşi hotărască soarta, acţionând liber şi conform cu chemarea lui Dumnezeu. De atunci, de când Mihail Ivanovici s-a stabilit la Optina, Ivan Ivanovici, vizitându-şi fratele, a avut ocazia să facă personal cunoştinţă cu marii stareţi. Mai târziu, el însuşi a povestit ce impresie adâncă a lăsat asupra lui clarviziunea stareţului Lev.
Stareţul, ascultându-l cu dragoste părintească, l-a mângâiat foarte mult cu vorbele lui şi la plecare i-a prezis că, în timp, şi el va intra în monahism. Asemenea simpatie a avut el şi faţă de alţi schimnici optineni, faţă de cuviosul stareţ Moisei şi faţă de duhovnicul obştii, cuviosul Macarie, cu care Ivan Ivanovici se afla chiar în corespondenţă.
Stareţii, la rândul lor, se purtau cu dragoste faţă de Ivan Ivanovici pentru încrederea lui în ei şi pentru modestie.
În anul 1847, când tatăl l-a trimis pe Ivan Ivanovici cu treburi negustoreşti în Ucraina, acesta, îndeplinind însărcinarea ce i-a fost încredinţată, s-a hotărât să fugă definitiv la schitul Optina, astfel că dintr-o dată a rupt legăturile cu părintele său. I-a scris tatălui o scrisoare, prin care i-a comunicat hotărârea lui şi s-a îndreptat spre Optina. Ca un trăsnet l-a izbit pe Ivan Vasilievici vestea despre hotărârea fiului.
Ajungând la Optina, Ivan Ivanovici nu l-a mai găsit pe fratele său în schit. Acesta fusese mutat în acel timp la schitul Tihonov, iar apoi s-a transferat la Lavra Pecerska din Kiev, unde a devenit arhimandritul şi conducătorul Lavrei; tot acolo a şi adormit în Domnul. De asemenea nu l-a mai găsit la Optina nici pe primul lui stareţ, cuviosul Lev, pentru că murise pe 11 octombrie, în anul 1841. Obştea era condusă de cuviosul Moisei.
După sfatul cuviosului Macarie şi cu permisiunea părintelui egumen, Ivan Ivanovici a intrat ca novice în schit. Nu i-a fost greu să-şi supună propria voinţă faţă de stareţ, pe care îl cunoştea, îl respecta şi îl iubea din toată inima, încă de când era în lume. După intrarea în schit, pe tânărul ascultător Ivan l-au pus la început la stupărie şi, după obiceiul mănăstiresc, i-au încredinţat apoi ascultarea de a coace pâine. A împlinit această ascultare cu râvnă aproape un an, apoi a fost câtva timp bucătar. Fiind înzestrat cu o sănătate neobişnuit de puternică şi cu o mare forţă fizică, Ivan Ivanovici niciodată nu s-a dat înapoi de la ascultările comune ale obştii şi împreună cu fraţii aduna fânul cosit, scotea cartofii, tăia varza şi altele. Însă, pentru că părăsise viaţa lumească de dragul lui Dumnezeu şi al mântuirii sufletului său, fără consimţământul şi binecuvântarea tatălui, Ivan Ivanovici nu era pe deplin liniştit. De aceea, după ce a petrecut un an în schit, la sfatul stareţului Macarie şi chiar împreună cu acesta, a plecat la Kursk să-i ceară iertare tatălui său pentru fuga sa. Prin rugăciunile stareţului şi cu sprijinul lui, Dumnezeu l-a ajutat să refacă în pace relaţia dintre el şi tatăl său. Fiind mutat în altă chilie, în interiorul schitului, împreună cu vecinul său, părintele I., faţă de care s-a purtat cu neîncetată dragoste şi prietenie, s-a ocupat de legarea cărţilor şi, în afară de acest lucru, mergea la ascultările comune ale obştii, săvârşind cu sârguinţă muncile exterioare. Ascultătorul novice nu-şi uita nici organizarea lui lăuntrică, mergea neîntrerupt la toate slujbele dumnezeieşti, care se săvârşeau în schit şi făcea acest lucru cu o aşa sârguinţă, încât întotdeauna ajungea primul şi pleca ultimul. În mare parte îşi păstra tăcerea lui caracteristică până la începutul pravilei sau al slujbei, aprinzându-şi sufletul cu rugăciunea zisă de el. Tânărul nevoitor se străduia să se menţină tot timpul în pace cu ceilalţi fraţi, iar pacea, la rândul ei, îi atrăgea la dragostea şi respectul tuturor. Prietenie deosebită nu avea cu nimeni. Făceau excepţii doar vecinul menţionat mai înainte, părintele I., şi egumenul Varlaam, care se afla în acel timp în schit pentru a muri în pace şi care se distingea printr-o viaţă de înalte nevoinţe, săvârşind rugăciunea minţii, a lui Iisus.
Se înţelege că tânărul nevoitor nu a trăit fără ispite în liniştea schitului. El însuşi a povestit că vrăjmaşul viclean i-a ispitit puternic sufletul prin gânduri – să părăsească sfânta mănăstire.
Împreună cu rugăciunea neîncetată, pe tânărul nevoitor l-a ajutat mărturisirea permanentă a gândurilor faţă de stareţ ca să detroneze viclenia vrăjmaşului. Odată s-a luptat cu gândul slavei deşarte despre vocea lui plăcută. S-a grăbit să îl mărturisească stareţului, iar acesta l-a smerit, dându-i exemplul boului, care posedând un glas cu mult mai puternic decât basul, nu se mândreşte cu el. Fiind smerit cu duhul, tânărul nevoitor îşi călea neîncetat trupul, cu îndelungi postiri.
Atmosfera chiliei lui se distingea printr-o simplitate neobişnuită. Nici măcar câteva icoane preţioase nu avea în chilie. Treptat a fost tuns rasofor, apoi călugăr şi mai târziu a fost hirotonit preot, sporind în stricteţea comportamentului său.
Pe 5 octombrie în anul 1854 a fost tuns în monahism şi a primit un nume nou, Isaachie. De atunci a părăsit chiar şi glumele nevinovate pentru care avea înclinaţie datorită isteţimii sale naturale şi cu care îi plăcea înainte să-i înveselească, uneori, pe fraţi. De asemenea se ferea în mod vădit şi de discuţiile inutile.
Smeritul nevoitor, gândindu-se numai la mântuirea sufletului său, se străduia din toate puterile să evite slava acestei lumi. Se îndepărtase chiar şi de primirea preoţiei; numai la insistenţele părintelui său duhovnic, ale stareţului Macarie, împotriva voinţei lui şi cu lacrimi a consimţit la hirotonie.
La început a fost hirotonit ierodiacon, pe 19 iunie, în anul 1855, apoi ieromonah – pe 8 iulie, anul 1858. Devenind preot, cuviosul Isaachie nu şi-a schimbat deloc viaţa sa de nevoitor.
În anul 1866, stareţul Macarie, prevăzând sfârşitul apropiat al conducătorului schitului Optina, al nevoitorului împovărat de ani, cuviosului Moisei şi fiind el însuşi sleit de puterile trupului, s-a dus la Moscova, la mitropolitul Filaret. Fiind primit cu bunăvoinţă de mitropolit, cuviosul Macarie, printre altele, şi-a exprimat dorinţa ca locul conducătorului schitului Optina, după sfârşitul cuviosului Moisei, să-l ocupe ieromonahul Isaachie şi i-a descris cu această ocazie trăsăturile morale. Mitropolitul a împărtăşit pe deplin părerea stareţului Macarie şi de atunci alegerea cuviosului Isaachie ca ocârmuitor a fost un lucru deja hotărât. Când ştirea a ajuns la urechile smeritului cuvios Isaachie, acesta s-a dus imediat la stareţ şi i-a cerut sfatul, străduindu-se să respingă numirea hotărâtă. Însă cuviosul Macarie i-a răspuns: „Dar ce este? Ce s-a întâmplat? Dacă aceasta va fi voia lui Dumnezeu şi te vor alege, să nu dai înapoi. Numai să nu te mândreşti! Acum mergi!“. O asemenea bunăvoinţă faţă de cuviosul Isaachie putea fi observată chiar şi la ocârmuitorul Moisei. La sfârşitul anului 1860, pe 7 septembrie, marele stareţ Macarie, după multe fapte şi nevoinţe, a adormit în Domnul, lăsându-l pe cuviosul Isaachie în grija ucenicului şi urmaşului său, a marelui stareţ Ambrozie.
Trecând doi ani de la moartea stareţului Macarie, în anul 1862, a murit şi cuviosul Moisei, iar cuviosul Isaachie a trebuit să-l înlocuiască la conducerea schitului. Greu i-a fost smeritului nevoitor, care iubea tăcerea şi îşi petrecea mare parte din timp în citirea operelor Sfinţilor Părinţi nevoitori, în care îi plăcea să se cufunde şi să mediteze în singurătate; a trebuit să ia asupra sa greutatea ocârmuirii obştii, împreună cu grijile ei permanente şi lipsa de tăcere.
Plângerile lui amare despre soarta grea au fost explicate într-o scrisoare duhovnicească din partea fratelui său mai mare, părintele arhimandrit Meletie, care era deja în acel timp conducătorul Lavrei Pacerska din Kiev.
Scrisoarea acestuia era plină de sfaturi înţelepte despre conducerea cu vrednicie a mănăstirii, după un asemenea păstor model, care a fost vrednicul de pomenire cuviosul Moisei. Cuviosul Isaachie, în toată viaţa lui, a respectat cu stricteţe poruncile fratelui său, în special, sfatul acestuia de a nu citi scrisorile primite de fraţi şi i-a mulţumit foarte mult pentru simpatia ce i-o purta în inimă.
Pe 8 septembrie, anul 1864, în urma hotărârii Sfântului Sinod, a fost învestit de arhiepiscopul Grigorie cu funcţia de egumen.
Cuviosul Isaachie, ocârmuitorul Optinei, a spus: „Eu am primit obştea, care avea o singură grivnă (monedă de 10 copeici)“. Într-adevăr, după moartea cuviosului Moisei, aşa cum au povestit vechii locuitori, în cutia lui de bani nu au găsit numerar, ci numai o grivnă şi pe aceea au găsit-o pentru că a pierdut-o undeva, într-o crăpătură.
Primele zile de conducere au fost o încercare grea pentru cuviosul Isaachie şi au servit la întărirea credinţei lui în voia lui Dumnezeu, pricind sfinţita obşte.
A plâns mult atunci pentru imposibilitatea întreţinerii obştii; însă dintr-o dată i s-a spulberat tristeţea când a auzit o veste despre plata datoriilor şi despre moştenirea lăsată prin testament de un donator evlavios şi care însuma 15.000 de ruble.
El îi mulţumea lui Dumnezeu, exclamând: „Doamne, eu, nerecunoscătorul, nu am avut nădejde în Tine şi am început să mă tângui, dar iată că Tu ne-ai trimis deja ajutor“. De atunci cuviosul Isaachie nu a mai încetat să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi nu a mai întâmpinat greutăţi materiale căci veniturile mănăstireşti au început să se mărească simţitor şi nu s-au întrerupt aproape tot timpul cât a fost la conducerea schitului. Cauza acestui lucru era marele stareţ al schitului Optina, cuviosul Ambrozie, la care se strângeau mulţimi de vizitatori din toate colţurile Rusiei şi aduceau în schit ofrande după posibilităţi.
Un alt stareţ, conducătorul de odinioară al schitului, cuviosul Ilarion, având mulţi fii duhovniceşti, dintre care câţiva fiind foarte înstăriţi, l-a ajutat mult pe cuviosul Isaachie în întreţinerea materială a schitului.
Înainte de toate cuviosul Isaachie s-a ocupat de construcţia bisericii neterminate, începută de cuviosul Moisei, cu hramul Tuturor Sfinţilor, care era aşezată în noul cimitir. Apoi, la sfârşitul anilor ’60, a construit în catedrala Kazansk un iconostas, iar pe cea veche, Vvedensk a restaurat-o şi a făcut podele noi. Mai târziu a mărit considerabil catedrala Kazansk cu pridvor, construind din nou cafasul pentru cor, iar jos – o pivniţă. Toată pictura de pe pereţii ambelor biserici, ca şi cea de pe rândurile de sus ale ambelor iconostase au fost făcute din nou.
În anul 1874, conform cu testamentul lăsat de conducătorul schitului, cuviosul Ilarion, care a murit în anul 1873, cuviosul Isaachie a pornit la construcţia noului spital. Cu banii donaţi, pe de o parte de însuşi cuviosul Ilarion, pe de altă parte de administratorii lui, a construit în afara pereţilor mănăstirii o clădire mare pentru spital, cu o biserică, în numele Sfântului Ilarion cel Mare. Mai târziu ea a fost pictată în interior.
Spitalul avea o farmacie, dotată cu toate mijloacele medicale necesare, pentru folosinţa generală şi gratuită a fraţilor şi a vizitatorilor mănăstirii. Farmacia se afla sub supravegherea nemijlocită a doctorilor din rândul fraţilor.
Chiar în acel an, după sfatul cuviosului Ambrozie, cuviosul egumen Isaachie şi-a îndreptat atenţia asupra prăvăliei cu cărţi.
La începutul anilor ’80, stareţului Ambrozie i-a venit un gând, ca urmare a evlaviei lui mari faţă de doi sfinţi – Sfântul Ambrozie din Mediolan şi binecredinciosul prinţ Alexandru Nevski. Gândul era să construiască, în cinstea acestor sfinţi, în mănăstire, altare laterale speciale. Mai potrivit pentru acestea nu putea să fie decât corpul care stătea să se prăbuşească. Astfel conducătorul şi stareţul au hotărât de comun acord: stareţul să reconstruiască acel corp dărăpănat la biserică, iar cuviosul Isaachie să facă un calcul al sumelor mănăstirii şi să construiască o încăpere nouă, mai potrivită pentru cancelarie mai ales că încăperea dinainte era neîncăpătoare. În scurt timp, vorbele lui s-au transformat în fapte. Apoi cuviosul Isaacliie a terminat de construit apeductul şi a ridicat clădiri noi – un arhondaric, o brutărie, o bucătărie pentru urgenţele fraţilor, o spălătorie; au fost refăcute franzelăria, chiliile fraţilor din faţa catedralei Kazansk, alte camere de locuit, grajdul pentru vite şi vechile arhondaricuri de o parte şi de alta a porţilor schitului. În schit a fost construit un altar lateral, cu hramul cuviosului Macarie Egipteanul, în memoria răposatului stareţ Macarie.
Mai târziu, în mănăstire, prin colaborarea activă a monahului Irinarh Subbotin de la schitul Optina, a fost adus un clopot mare, cântărind 750 de puzi. Mai presus de toate cele enumerate, cuviosul Isaachie, prin binecuvântarea Prea Sfinţitului Grigorie al II-lea şi cu banii donaţi pentru obşte, s-a îngrijit să-i asigure mijloace materiale, prin achiziţionarea lemnelor de construcţie şi a combustibilului de care schitul Optina avea foarte mare nevoie. În mănăstire era o aşa sărăcie şi lipsă, încât fiecare frate îşi făcea rost pentru el de lemne de foc pentru un an întreg, adunându-le din pădurea unui moşier, care se învecina cu mănăstirea. Pentru a spori proviziile necesare întreţinerii vitelor şi cailor, cuviosul Isaachie a cultivat terenul mlăştinos de-a lungul râului Jizdra. El fusese donat mănăstirii înainte. Mai târziu, această prelucrare a pământului a produs păşuni bogate.
Cuviosul Isaachie a mai cumpărat 50 de deseatine şi a obţinut loturi de păşune pentru moara Bolhovskaia, prin donaţiile unei binefăcătoare a mănăstirii.
Mănăstirea avea mare nevoie de lumânări de ceară pentru treburile bisericeşti. Atunci cuviosului Isaachie i-a venit ideea de a construi în mănăstire o fabrică proprie unde puteau fi făcute lumânările din ceară curată necesare pentru slujbe. Fabrica a început să funcţioneze în anul 1865, primind ceară de cea mai bună calitate din Kursk, prin mijlocirea rudelor cuviosului Isaachie.
Lucrul a mers foarte bine şi a satisfăcut pe deplin necesităţile bisericilor optinene din mănăstire şi schit. Meritul cuviosului Isaachie a fost şi faptul că l-a încurajat cu amabilitate pe părintele vistiernic Flavian să cultive în mănăstire livezi şi grădini. Acest părinte a fost un ajutor activ al cuviosului Isaachie, în toate greutăţile şi grijile privind bunăstarea materială şi aprovizionarea mănăstirii.
Părintele Flavian a fost un truditor neobosit pe ogorul lui Dumnezeu, iar cuviosul l-a preţuit mult, l-a iubit şi l-a respectat până la moartea sa, care a avut loc pe 30 mai, în anul 1890. În legătură cu corespondenţa, principalul ajutor al cuviosului Isaachie a fost purtătorul de scrisori, părintele ieromonah Macarie Strukov, care a devenit mai târziu arhimandritul şi ocârmuitorul mănăstirii Mojaisk Lujeţk.
Până la sfârşitul vieţii, părintele Isaachie s-a purtat faţă de el cu recunoştinţă şi dragoste din inimă, preţuind mult cei 25 de ani de trudă ai lui în mănăstire. Activitatea cuviosului Isaachie în folosul sfintei mănăstiri, aproape că nu s-a deosebit de activitatea înaintaşului său, a cuviosului Moisei. Diferenţa constă doar în faptul că prin cuviosul Isaachie mănăstirea s-a construit în exterior, având mijloace de ajuns, iar cuviosul Moisei, în toată perioada ocârmuirii sale, după propria lui exprimare, a fost „bogat numai în sărăcie“.
Aşa cum a acordat o mare atenţie ordinii exterioare a mănăstirii, tot aşa cuviosul Isaachie a avut o mare grijă şi în privinţa ordinii interioare a obştii trăitorilor ei, care după moartea cuviosului Moisei se afla în stare de înflorire. Totodată, în schit erau concentrate mai ales forţele spirituale şi, ca un soare luminos a strălucit lucrarea ocârmuirii duhovniceşti prin care s-a preaslăvit atât de mult schitul Optina. Aici, în fruntea nevoitorilor duhovniceşti, a stat marele ucenic al fericitului stareţ Macarie – stareţul Ambrozie.
Pentru cuviosul Isaachie, cuviosul Ambrozie a ţinut pe deplin locul îndrumătorului şi părintelui său duhovnic, al liniştitului stareţ Macarie. Pacea şi armonia care domneau în mănăstire mărturiseau despre influenţa binefăcătoare pe care a avut-o ocârmuirea duhovnicească printre fiii ei, înrădăcinând în ei virtuţile iubirii şi ascultării.
Stareţul era însărcinat cu hrănirea spirituală a fraţilor. Cuviosul Isaachie nu a încetat niciodată să-i îndrume spre o viaţă virtuoasă. Cu acest scop, în fiecare moment prielnic, li se adresa cu sfaturi cuviincioase. Aceste sfaturi erau simple, dar nu mai puţin instructive şi eficiente. Era adânc conştient de răspunderea grea a conducătorului înaintea judecăţii lui Dumnezeu pentru fiecare frate care rămânea fără învăţătură de minte. Dacă se observa în cineva slăbirea evlaviei pentru nevoinţele monahale, cuviosul Isaachie îl chema la el, îi amintea datoria călugărului şi scopul cu care fiecare părăseşte viaţa lumească. De asemenea, îi amintea jurămintele depuse la călugărie şi trezea în el râvna pentru nevoinţă. Cuviosul Isaachie a acordat o atenţie deosebită mersului neîntrerupt al fraţilor la biserică. Cât a trăit în schit, pe aceia care ieşeau din biserică fără să aibă nevoie, neaşteptând sfârşitul slujbei, îi asemăna cu Iuda trădătorul.
Aprinzând râvna fraţilor pentru rugăciunea comună, cuviosul Isaachie spunea: „Pentru aceasta Împărăteasa Cerească nu vă lasă şi vă dă mila Ei“. Iar pe deasupra, el era primul care dădea tuturor exemplu bun prin participarea personală şi conştiincioasă la slujbe.
Cuviosul Isaachie supraveghea personal împlinirea neîncetată a rânduielii bisericeşti, săvârşirea cu evlavie a slujbelor, citirea negrăbită şi poziţia fraţilor în biserică. Considera trândăvia mama viciilor, pe cei silitori îi încuraja, iar pe cei leneşi îi ameninţa cu dreapta judecată a lui Dumnezeu. „Dumnezeu pedepseşte lenea“, spunea el, trezindu-le sârguinţa.
Dacă cineva îşi exprima nemulţumirea faţă de ascultarea grea şi neplăcută dată lui şi dacă se plângea de rânduielile mănăstireşti, cuviosul Isaachie, de obicei, răspundea: „Frate! Ia cheile mele şi ocârmuieşte tu, iar eu mă duc să împlinesc ascultarea ta“ – şi astfel îl punea la punct şi îl îndruma pe cel nesupus.
În general cuviosul cerea de la fraţi supunere fără împotrivire faţă de voinţa ocârmuitorului, considerând că ascultarea este cea mai înaltă virtute a călugărului. Dobândind prin deprindere îndelungată smerenia plină de bucurie şi considerând că este necesară pentru mântuire, cuviosul Isaachie nu era binevoitor cu acei fraţi în care observa mândrie sau slavă deşartă şi care aveau dorinţa de a-şi arăta talentele în faţa lui sau în faţa fraţilor. Cuviosul Isaachie pedepsea în mod deosebit obrăznicia şi încăpăţânarea. În plus, dacă un frate nu se îndrepta după observaţia stareţului şi pedeapsa primită, atunci îl trimitea din obşte. Îngrijindu-se de conduita morală a fraţilor, cuviosului Isaachie nu-i plăcea să dea voie cuiva să iasă dintre zidurile mănăstirii, nici chiar în pelerinaj, mai ales pe termen lung. Îndreptându-şi principala atenţie asupra vieţii lăuntrice a călugărului, cuviosul Isaachie pretindea şi îndeplinirea îndatoririlor exterioare. Nu putea să rabde când cineva bea prea mult vin. Pentru că nu-i plăcea ca fraţii să se adreseze liberi mirenilor şi să poarte discuţii zadarnice, le interzicea aspru, mai ales tinerilor ascultători, să meargă fără nevoie în arhondaric sau să primească vizitatorii mireni în chilii. Pentru o mai bună supraveghere a comportamentului fraţilor, cuviosul Isaachie vizita uneori chiliile, pedepsind astfel fiecare abatere. Odată, intrând la un călugăr şi văzând aşternut un pled de postav cenuşiu pe patul lui, a spus: „Aceasta este exagerat, e de ajuns să aşterni ca mai înainte“.
Simplitatea cu care se adresa cuviosul Isaachie fraţilor era uimitoare. În afară de comportamentul de conducător, el îi considera pe toţi egalii săi; nu se stingherea când monahii se aşezau în rând cu el să bea ceai sau să discute.
Dacă în timpul deselor lui plimbări la casele mănăstirii îl întâlnea pe vreunul dintre călugări sosind acolo cu treburi, glumea cu el: „Ce, oare ţi-e ruşine de mine?“ îi spunea călugărului, dacă acesta din respect pentru stareţ vroia să se retragă într-o încăpere separată.
În relaţiile cu fraţii, cuviosul Isaachie s-a distins prin simplitate şi smerenie şi deseori şi-a manifestat grija şi duioşia părintească. În plus, se străduia să nu arate dragoste deosebită faţă de cineva anume, ca să nu provoace invidie în ceilalţi, şi ca fratele cu pricina să nu cadă în mândrie. Preţuind atitudinea atât de înţeleaptă şi iubitoare faţă de ei a stareţului ocârmuitor fraţii, la rândul lor nutreau faţă de el o dragoste sinceră şi îl respectau ca pe un conducător sever şi ca pe un părinte iubitor, numindu-l adesea, în discuţiile lor, „bunicuţul“. Încrezându-se în puterea binefăcătoare a rugăciunilor „bunicuţului“ lor, unii călugări puneau pe seama lui ieşirea lor cu bine din împrejurările grele. Un monah, fiind în pericolul de a muri când a traversat râul în timpul toamnei, pentru că gheaţa nu era tare, a chemat în ajutor rugăciunile „bunicuţului“ său şi a scăpat de primejdie. Mulţi recunoşteau puterea eficientă a cuvintelor lui datorită căreia monahii, când intrau la el, adesea foarte amărâţi, ieşeau pe deplin împăcaţi, uitând toate necazurile lor. Cuviosul Isaachie vorbea: „Ce necazuri avem noi? – Noi nu avem necazuri, ci avem mici supărări. În lume acestea sunt necazurile: soţia, copiii, grija tuturor, dar noi ce avem? Ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu, trebuie doar să-I mulţumim şi să trăim pregătindu-ne pentru toate.“
La intrarea în mănăstire a celui care dorea să rămână în rândul fraţilor, cuviosul Isaachie se purta după obiceiul stabilit de cuviosul Moisei, pe care l-a primit cu binecuvântarea stareţului şi cu acordul ocârmuitorului.
Pe ascultătorii din alte mănăstiri, conform cu sfatul stareţului şi propria convingere, cuviosul Isaachie îi primea numai în cazuri excepţionale. Ştia că cei care veneau din mănăstirile străine, ori nu puteau să se obişnuiască cu rânduielile de la Optina ori, ceea ce era mai rău, începeau să tulbure pacea fraţilor, care pentru stareţ era mai dragă decât toate. Pe oamenii bătrâni şi neputincioşi, dar înstăriţi, îi primea cu condiţia să aducă o contribuţie bănească, fiind convins că monahul trebuie să se hrănească singur ori prin munca mâinilor, ori printr-o cotizaţie din averea personală pentru obşte. Celor care nu aveau averi, dar în care vedea sârguinţă înfocată şi râvnă pentru călugărie, le arăta îngăduinţă. Manifestând sinceră simpatie faţă de fiecare fiu al obştii, aşa cum se purta cu fiii lui duhovniceşti, cuviosul Isaachie nu făcea diferenţe între clasele sociale. Trata cu bunăvoinţă neputinţele fraţilor şi se străduia să se poarte cu fiecare după structura lui sufletească şi chiar după deprinderile lumeşti. În plus, după caz, făcea tuturor observaţii şi mustrări, uneori într-o formă destul de tăioasă. În cazul tunderii în monahism sau al hirotoniei, cuviosul Isaachie se conducea după sfaturile stareţului, fără de care nu începea nici o lucrare importantă în mănăstire. Faţă de cei trimişi la schitul Optina pentru îndreptare, cuviosul se purta cu grijă părintească şi atenţie.
În timpul ocârmuirii sale îndelungate, de aproape 32 de ani, cuviosul Isaachie s-a străduit prin toate mijloacele duhovniceşti să menţină învăţăturile bune, lăsate de stareţii optineni, îngrijindu-se de conduita spirituală a obştii încredinţate lui.
Schitul Optina, vestit prin stareţii şi nevoitorii lui, a atras mulţimi de credincioşi aflaţi în diferite situaţii de viaţă. Stareţul Ambrozie s-a purtat faţă de toţi vizitatorii cu dragoste creştinească: îi mângâia pe cei necăjiţi, îi povăţuia pe cei îndoielnici în credinţă, rezolva nedumeririle vieţii şi în general, se străduia să facă bine fiecărui nevoiaş. Cuviosul Isaachie, la rândul său, s-a îngrijit să-i pună în aplicare mijloace variate pentru slujirea grea şi multfolositoare faţă de oameni. În acest scop, pentru instalarea mai bună a vizitatorilor, el a construit un arhondaric nou, le-a refăcut pe cele vechi, înzestrându-le după posibilităţi.
Ca să le aline pe călugăriţele din diferite mănăstiri, care se aflau sub îndrumarea duhovnicească a stareţului şi care vizitau mănăstirea, cuviosul Isaachie a mai adăugat un corp la cel deja existent şi le-a dat blagoslovenie să locuiască acolo pentru câteva zile fără să plătească. Pentru străinii săraci şi neînstăriţi, cuviosul a construit o clădire separată, special pentru primirea străinilor, unde, conform cu dispoziţia lui, erau hrăniţi în fiecare sâmbătă cam 300 de oameni, împărţindu-se astfel milostenii. În afară de acestea, în fiecare zi, după ce fraţii luau masa, se punea o altă masă pentru vizitatori, fără plată. Pe unii locuitori săraci din Kozelsk cuviosul Isaachie îi aproviziona în fiecare an cu lemne pentru foc sau pentru construirea caselor, astfel că o mare parte din cele construite lângă râu au fost ridicate cu ajutorul părintelui Isaachie. De asemenea, le-a dat binecuvântare să adune pentru foc crengi din pădurea mănăstirii.
Locuitorii oraşului, care au fost ajutaţi şi miluiţi se purtau faţă de el şi obşte cu recunoştinţă, dragoste şi respect. Aici trăiau şi familişti: unii temporar, iar alţii rămâneau definitiv, aducând în mănăstire contribuţia stabilită pentru instalare. Stareţul se purta faţă de ei cu mare consideraţie şi amabilitate, limitându-se la ce era necesar şi din când în când îi vizita, mai ales în marile sărbători – Naşterea lui Hristos şi Paşti.
Faţă de arhipăstorul eparhiei locale, cuviosul Isaachie se purta cu supunere exemplară şi devotament filial. O deosebită evlavie a avut faţă de arhiepiscopul Grigorie al II-lea, al cărui cuvânt îl considera exprimarea voii lui Dumnezeu.
Faţă de gândul stareţului Ambrozie privind construirea mănăstirii de maici în Şamordino, cuviosul Isaachie nu a avut de prima dată o atitudine favorabilă, pentru că se temea că e aproape de schitul Optina. Însă l-a liniştit Prea Sfinţitul Vladimir, care a mers personal să vadă locul propus pentru mănăstire şi nu i s-a părut că e prea apropiat de schit. Atunci cuviosul Isaachie şi-a schimbat cu totul punctul de vedere, fiind numit economul obştii din Şamordino. Înduioşat de încrederea episcopului, când acesta i-a înmânat sarcinile stabilirii rânduielii mănăstireşti, el a început să simtă pentru această obşte un sentiment de căldură.
Cuviosul Isaachie a fost îngăduitor şi grijuliu cu obştea din Şamordino până la sfârşitul vieţii sale. Prea Sfinţitul Vitalie, sub influenţa hulelor şi diverselor bârfe neîntemeiate împotriva cuviosului Ambrozie, s-a hotărât să împiedice orice legătură a mănăstirii Şamordino cu Optina. Atunci cuviosul Isaachie, neţinând cont de nemulţumirea episcopului, a fost primul care a ridicat glasul în apărarea surorilor, explicându-i episcopului că ele nu se pot lipsi de îndrumarea stareţilor. Mănăstirea lor era întemeiată în mod deosebit pe principiile stareţilor de la Optina şi de aceea el a cerut voie să le trimită un duhovnic de la Optina. Acordând atenţie cererii lui şi datorită altor motive, episcopul şi-a schimbat mai târziu dispoziţia.
Dar până atunci cuviosul Isaachie a continuat să trimită în mănăstire călugări pricepuţi în gospodărie pentru a termina câteva lucrări, pentru care îl rugaseră surorile şi despre care lăsase cu limbă de moarte stareţul Ambrozie.
Cuviosul Isaachie se scula la ceasul al 12-lea din noapte şi făcea pravila de rugăciuni în chilie şi apoi mergea la utrenie. La liturghia de dimineaţă mergea permanent, mai ales pentru că nu-i plăcea ca slujba să înceapă fără el. De obicei, în timpul proscomidiei, pomenea toate rudele sale şi pe toţi binefăcătorii obştii. După o scurtă odihnă la prânz, în timpul liturghiei de amiază primea vizitatori sau îndeplinea treburi, iar la prima bătaie a clopotului pentru vecernie se grăbea iarăşi spre biserica lui Dumnezeu. În zilele de duminică şi sărbători mari, cuviosul Isaachie săvârşea slujba dumnezeiască, iar cei ce slujeau împreună cu el observau că în timpul momentelor importante ale Liturghiei se umplea de evlavie, iar vocea lui se întrerupea din cauza înduioşării.
Numai cu un an înainte de moarte, datorită sleirii puterilor trupeşti, a început să se aşeze în timpul rugăciunilor de împărtăşanie şi când se dezbrăca de veşmintele cu care slujea. Pentru că el însuşi făcea slujba dumnezeiască cu evlavie nemaipomenită, nu-i plăcea ca ceilalţi să o săvârşească în grabă şi fără atenţie.
În Postul Mare, neţinând cont de bătrâneţea şi slăbiciunea lui, citea singur întotdeauna canonul Sfântului Andrei Criteanul în prima săptămână, primele evanghelii în Săptămâna Patimilor şi canonul de dimineaţă. În plus, cu înduioşare şi cu vocea fermă cânta luminânda „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită…“. Fără să bage în seamă bătrâneţea adâncă, vocea lui era fermă şi puternică, încât fiecare cuvânt rostit de el în timpul citirii, de exemplu, a rugăciunii din ziua sfântă a Cincizecimii, răsuna limpede în toată biserica, iar ceea ce citea simţea adânc.
La îmbrăcăminte, cuviosul Isaachie nu se deosebea de ceilalţi fraţi. Avea o sutană simplă, în care era îmbrăcat întotdeauna acasă, o rasă subţire şi o mantie pe care o purta când săvârşea sfintele slujbele – acestea erau veşmintele lui obişnuite.
Singur îşi cârpea şosetele. Printre altele, picioarele întotdeauna acoperite, erau extrem de bătătorite şi cu toate acestea, nu le acorda mare atenţie. La mâncare cuviosul Isaachie era foarte cumpătat, fără să-şi permită indulgenţe. Mergea întotdeauna împreună cu fraţii la masa comună.
Ţinea posturile foarte aspru. Păstrându-şi tăcerea sa obişnuită, cuviosul Isaachie nu şi-o curma nici chiar în grupurile de oameni. Odată, în prezenţa arhiereului, la masa de prânz, în Şamordino, tăcea, după obiceiul său, iar episcopul i-a propus să ia parte la discuţie. El a răspuns că participă prin faptul că îi ascultă pe ceilalţi, căci cineva trebuie să împlinească şi această sarcină.
În fiecare sâmbătă, înainte de slujbă, după obicei, se îndrepta în schit pentru spovedanie şi aici, stând în pridvorul stareţului Ambrozie împreună cu alţi vizitatori îşi aştepta cu smerenie rândul, care uneori nu ajungea la el prea curând. După moartea respectabilului stareţ nu şi-a schimbat obiceiul şi, neţinând seama de slăbirea puterilor trupeşti, a continuat să meargă regulat la urmaşul aceluia, la cuviosul Iosif, deşi acesta era din rândul celor călugăriţi de el. Nu cu mult timp înainte de moarte, când puterile au început să-l părăsească complet, l-a invitat pe noul stareţ la el. Fiecare problemă mănăstirească importantă, cuviosul Isaachie o rezolva deseori cu sfatul stareţului, tăindu-şi astfel propria voie.
Printr-o asemenea smerenie adâncă, cuviosul Isaachie dădea exemplu fraţilor. Nelipirea de lucrurile lumeşti a cuviosului s-a văzut în special după sfârşitul său fericit: nu a rămas nimic de la el, deşi la vremea sa fusese un om bogat şi avusese avere considerabilă.
În afară de binefacerea generală a obştii faţă de săraci, cuviosul Isaachie făcea şi din partea lui milostenii bogate, străduindu-se prin toate mijloacele să ascundă fapta lui bună.
Lepădându-se complet de lume şi de tot farmecul ei, cuviosul Isaachie s-a purtat faţă de distincţii şi avansări cu nepăsare totală şi uneori chiar le-a refuzat. La începutul anilor ’70, când i s-a propus rangul de arhimandrit, în smerenia lui l-a refuzat şi de aceea, în locul rangului de arhimandrit a fost numit econom, pe 9 iunie, în anul 1872.
În anul 1885, cuviosul Isaachie a fost propus şi ridicat în rangul de arhimandrit, fără să i se ceară în prealabil acordul. La timpul său a primit şi ordine: al Sfintei Ana, treptele a 3-a şi a 2-a şi al Sfântului Vladimir, treptele a 4-a şi a 3-a. Ultima distincţie i-a fost acordată cu câteva luni înainte de fericitul sfârşit al vieţii. Pe 31 mai, în anul 1890, s-a stins din viaţă neobositul colaborator al cuviosului Isaachie, vistiernicul mănăstirii, ieromonahul Flavian, care l-a ajutat la organizarea mănăstirii aproape tot timpul cât cuviosul a fost ocârmuitor. De atunci, stareţul, împovărat de ani a fost încercat de multe şi diferite necazuri.
S-a gândit să aleagă un urmaş vrednic pentru vistiernicul adormit şi un ajutor activ pentru el şi s-a orientat spre persoana purtătorului său de scrisori, ieromonahul Macarie. Cuviosul Isaachie dorea să-i încredinţeze sarcina de vistiernic, însă obştea a ales pe altcineva, faţă de care nu s-a putut împotrivi nici stareţul Ambrozie. Acesta a fost primul prilej de mâhnire pentru bătrânul ocârmuitor.
Apoi şi-a făcut puternic efectul asupra sa plecarea stareţului Ambrozie la obştea din Şamordino. La aceste necazuri ale cuviosului Isaachie s-au adăugat şi următoarele: după îndepărtarea stareţului de Optina, veniturile schitului au început să se micşoreze, astfel încât cuviosul a început să intre în datorii pentru cele necesare obştii şi către sfârşitul vieţii sale se acumulaseră până la 10.000 de ruble.
În discuţiile cu unii fraţi, cuviosul Isaachie şi-a exprimat părerea aşa: „Douăzeci şi nouă de ani am fost conducător şi necazuri nu am avut, însă acum se pare că Dumnezeu vrea să mă viziteze cu necazuri, pe mine, păcătosul“.
Sănătatea lui a început să se zdruncine puţin. A avut dorinţa de a primi în taină schima mare, ceea ce s-a săvârşit prin duhovnicul obştii, cuviosul Anatolie. Apoi, în scurt timp, la adresa cuviosului Isaachie au urmat defăimări ascunse, cum ar fi aceea că el, în anii bătrâneţii, nu ar mai fi apt să conducă mănăstirea. Fiind indus în eroare de aceste defăimări, Prea Sfinţitul Vitalie a dat dispoziţie să se alcătuiască o adunare din şapte ieromonahi bătrâni, care să împartă cu cuviosul Isaachie sarcina conducerii. Mâhnit de o asemenea neîncredere din partea episcopului, cuviosul a vrut să renunţe complet la ocârmuire şi numai insistenţele nenumărate ale fraţilor l-au reţinut de la această hotărâre. În scurt timp, acea adunare a fost desfiinţată. Ca urmare a celor întâmplate, conducătorul schitului Tihonov, arhimandritul Moisei, a mărturisit şi a recunoscut în comun acord cu întreaga obşte că ocârmuitorul ei, cuviosul Isaachie, a fost întotdeauna şi este un monah cu o purtare exemplară, apt pentru conducerea mănăstirii. Apoi Prea Sfinţitul Vitalie a început să-i arate din nou bunăvoinţă stareţului. Fiind ispitit în necazuri atât de grele, neclintitul nevoitor, cu răbdare şi calm s-a pregătit în ultimii ani pentru trecerea în veşnicie. Numai cu un an înainte de moarte, pe deplin împăcat, şi-a trăit în lume zilele pribegiei pământeşti.
În luna iunie a anului 1894 a început ultima boală – dizenteria. Mângâierea lui au constituit-o rugăciunea şi sfintele icoane pe care i le-au adus în timp din Kozelsk şi din mănăstirea lui. A avut sufletul liniştit şi pe deasupra s-a pregătit pentru plecarea din această viaţă nu fără frica de Dumnezeu, cea care i-a fost tovarăş permanent al vieţii. „E groaznic să mori. Cum voi apărea înaintea feţei lui Dumnezeu şi la Înfricoşătoarea Lui Judecată, de care e imposibil să treci?“, spunea el întotdeauna. Cu o lună înainte de moarte, i-a predat ocârmuirea mănăstirii părintelui vistiernic. Au venit să-şi ia rămas bun de la el atât fraţii, cât şi vizitatorii străini. A dat ultima învăţătură pentru toţi fraţii, în general şi mulţi dintre ei l-au întrebat: „Cum vom trăi, batiuşka, după sfinţia voastră?“ şi a răspuns următorul lucru: „Trăiţi după cum vă dictează conştiinţa şi cereţi ajutor Împărătesei Cereşti şi totul va fi bine“. Mulţi dintre cei care îşi luau rămas bun de la el plângeau.
Pe 20 august, cuviosul Isaachie a făcut congestie cerebrală şi de atunci nu a mai putut vorbi. Spre seara zilei de 22 august răsuflarea lui a devenit mai slabă, iar în ceasul al optulea al serii a adormit cu pace în Domnul, la adânci bătrâneţi, având 85 de ani.
B. Minunile
Izbăvirea minunată de la pieire
Credinţa părintelui Isaachie în voia lui Dumnezeu s-a întărit nu o singură dată prin mila şi ajutorul lui Dumnezeu, care l-au mângâiat în timpul ocârmuirii. Cuviosul Isaachie a povestit despre sine următorul lucru:
Odată a mers la moara mănăstirii, lângă oraşul Bolhov. Era vreme de iarnă. A înnoptat în oraşul Belev şi apoi, după obicei, s-a urcat în trăsură şi caii au pornit mai departe. Nu se ştie de ce, au ţâşnit dintr-o dată şi au luat-o la goană. Vizitiul a reuşit să sară de pe capră şi privind în urmă troica ce se îndepărta cu putere a văzut-o cum sărea pe drum cu stareţul care şedea în ea. Părintele Isaachie a simţit nenorocirea care l-a lovit, însă nu a avut posibilitatea să se elibereze din cupeul închis pe toate părţile şi de aceea s-a îndreptat în gând cu rugăciune fierbinte spre mila Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Şi caii s-au oprit imediat. Părintele Isaachie a ieşit din cupeu, s-a apropiat de ei şi a început să-i mângâie. Se pare că troica s-a oprit la marginea unei râpe adânci. Un singur minut dacă ar mai fi trecut şi stareţul cu troica şi caii n-ar mai fi fost nicăieri. Vizitiul, alergând în urma trăsurii, a strigat: „Batiuşka, sunteţi întreg?“. „După cum vezi“ – a răspuns părintele Isaachie. „Iar eu am crezut – a continuat acela că n-o să găsesc nici măcar un oscior al sfinţiei voastre“. Prin rugăciunile sfântului lui Hristos, Nicolae, părintele Isaachie a rămas viu şi nu a simţit nici măcar o durere de la izbiturile din cupeu. Abia mai târziu, după un oarecare timp, a început să simtă durere în trup şi a bolit ceva vreme. Din acea perioadă, părintele Isaachie a avut evlavie deosebită către grabnicul apărător în nenorociri, Sfântul Nicolae Făcătorul de minuni.
Arătarea stareţului Isaachie către episcopul Alexandru
La înmormântarea părintelui Isaachie a venit episcopul de Kaluga, Alexandru. Pe 23 august el a participat la priveghiul liniştit, iar în ziua următoare, pe 24 august, după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, a săvârşit şi slujba înmormântării. Trebuie să menţionăm că în noaptea de 23 spre 24, când episcopul Alexandru s-a aşezat în pat şi a aţipit, brusc înaintea lui a apărut părintele Isaachie, îmbrăcat în schimă şi cu o voce puternică l-a întrebat: „De ce ai venit aici?“.
Episcopul Alexandru s-a sculat din pat şi a mers în sală; acolo s-a aşezat pe sutană, însă a fost deranjat din nou de vedenia părintelui Isaachie. Toata noaptea şi-a petrecut-o fără somn. Această apariţie l-a tulburat cumplit pe episcopul Alexandru, încât nu a putut să rabde şi să nu povestească despre această apariţie ciudată prinţesei O., în auzul tuturor, în ziua următoare, pe 24 august, la prânz.
După plecarea din schitul Optina el, a răcit, s-a îmbolnăvit serios şi pe 8 octombrie în anul 1895 a murit.
XI. CUVIOSUL STAREŢ IOSIF
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el
şi îndură toate câte se află…, şi întotdeauna
mustră-te pe tine însuţi – şi te vei mântui.
A. Viaţa
Stareţul Iosif, în lume Ivan Litovkin, s-a născut pe 2 noiembrie în anul 1837 şi a murit pe 9 mai în anul 1911. Acesta a fost cel mai apropiat ucenic al marelui stareţ Ambrozie. A fost cel mai apropiat nu numai în exterior, ci şi cu sufletul, prin puterea ascultării, devotamentului şi dragostei. El a fost cu adevărat „fiul cel iubit“ al stareţului Ambrozie. Acest fiu al ascultării s-a educat între pereţii „hibarcăi“ smerite şi sărăcăcioase a cuviosului Ambrozie, pline de învăţăturile marilor stareţi Lev şi Macarie şi de rugăciunile continuatorului lor, stareţul Ambrozie. Aici, în această chilie strâmtă, care devenise pentru el şcoala evlaviei, a făcut cunoştinţă cu cea mai înaltă dintre ştiinţe – monahismul şi, la timpul său, a devenit el însuşi îndrumătorul monahilor. Şi cât de simplu şi modest, chiar neobservat pentru mulţi era acest lucru – monahismul! Trăsăturile distinctive ale caracterului cuviosului Iosif erau modestia neobişnuită, delicateţea, îngăduinţa, iar cu timpul aceste calităţi au pătruns adânc în toată fiinţa lui şi s-au transformat în virtuţi mari – smerenie, dragoste şi blândeţe îngerească. Mersul îi era smerit, ochii plecaţi, răspunsul scurt, cu metanie, şi întotdeauna zâmbetul amabil, de o modestie constantă.
Pe timpul când era ucenicul de chilie al stareţului Ambrozie toţi se purtau, oarecum inconştient, cu un deosebit respect faţă de el; simţeau în el ceva special. Ivan s-a născut în gubernia Harkovsk. Părinţii lui erau oameni simpli, dar evlavioşi. Le plăcea foarte mult să citească cărţi duhovniceşti şi să meargă la biserica lui Dumnezeu. Mama îşi lua copiii cu ea la biserică, iar acasă îi punea să se roage. Micul Ivan cânta la strană. El a crescut ca un copil vesel, vioi şi prietenos. În sufletul său delicat simţea o tristeţe străină, însă din timiditate nu putea să-şi exprime sentimentul acesta. Ivan avea 8 ani. Odată, jucându-se în curte, s-a schimbat brusc la faţă, a ridicat capul şi mâinile în sus şi a căzut fără simţire. Când şi-a venit în fire, cei ai casei l-au întrebat ce i s-a întâmplat. El a răspuns că a văzut-o în văzduh pe Împărăteasa Cerească, lângă care era soarele. Învăţătorul lui Vania spunea că din el va ieşi ceva neobişnuit. Tatăl lui vroia ca cineva dintre copiii săi să meargă la mănăstire.
Prima care a plecat a fost sora mai mare, Alexandra – monahia Leonida. Vania avea 4 ani când i-a murit tatăl. Pe mama sa a pierdut-o când avea 11 ani – ea a murit de holeră! El a rămas complet orfan şi a fost trimis la fratele mai mare, Semen. Însă Semen avea patima beţiei şi în scurt timp, cheltuind toată averea părintească, a trebuit să meargă să lucreze la oameni străini. Pe fratele său Ivan, de asemenea, l-a stabilit într-un loc. Multe locuri a trebuit să schimbe tânărul Ivan. A fost încercat şi de frig şi de foame, uneori de bătăi şi diferite primejdii. Deşi trăia într-un mediu corupt şi brutal, nimic rău nu s-a lipit de el. Rugăciunea a fost tovarăşa lui statornică în viaţa nenorocită pe care o ducea, iar biserica – unicul loc unde căpăta mângâierea.
În cele din urmă i s-a întâmplat să nimerească într-un loc mai bun, la negustorul Rafailov, care l-a îndrăgit pe Ivan pentru firea lui blândă şi chiar a vrut să i-o dea în căsătorie pe fiica lui, însă dragostea lumească era departe de Ivan. Sufletul lui curat trăgea spre mănăstire. Lectura preferată de el în copilărie fusese citirea vieţilor sfinţilor. Intenţiona să meargă în pelerinaj la Kiev pentru închinare. Când negustorul i-a propus să se însoare cu fiica lui, Ivan l-a rugat să-i dea voie să se roage, rămânând ca el să se pună la dispoziţia voii lui Dumnezeu. Bunul său stăpân, văzând năzuinţa fierbinte a tânărului pentru Dumnezeu, nu a îndrăznit să-l reţină. Astfel Ivan a plecat la Kiev. Pe drum, ajungând în sfinţii munţi, în schitul de maici Borisovsk, a găsit-o pe sora lui, care era călugăriţă. Această obşte se deosebea printr-un regulament sever. Aici schimonahia Alipia l-a sfătuit să nu meargă în Kiev, ci la Optina, la stareţi. Ivan a ascultat sfatul ei şi a plecat la Optina. Ajungând la stareţul Ambrozie, i-a povestit acestuia toată viaţa lui şi i-a cerut binecuvântare pentru călătoria spre Kiev, însă cuviosul l-a sfătuit să rămână la Optina. Ivan a fost încredinţat că în cuvintele stareţului se ascunde arătarea voii lui Dumnezeu şi a rămas acolo. Acest lucru s-a întâmplat pe 1 martie, în anul 1861. Prima lui ascultare în Optina a fost la bucătărie. Însă în scurt timp i s-a propus să se mute la stareţul Ambrozie, care preţuia calităţile lui bune: ascultarea fără împotrivire, modestia şi tăcerea. În „hibarca“ stareţului Ambrozie a petrecut exact 50 de ani. La început, apropierea de stareţ, pe de o parte, l-a înduioşat, iar pe de altă parte, forfoteala permanentă şi primirea vizitatorilor îl tulburau şi îl incomodau. Şi iarăşi începea să viseze la Kiev şi la Athos. Odată, cuviosul Ambrozie l-a surprins în asemenea cugetări. Citindu-i gândurile, i-a spus: „Frate Ivan, la noi e mai bine decât la Athos, rămâi cu noi“. Aceste cuvinte l-au mirat într-atât pe tânărul ascultător, încât a înţeles că gândurile lui erau numai o ispită. De atunci a devenit cel mai devotat şi iubit ucenic al cuviosului Ambrozie. Nu numai voia stareţului, ci fiecare cuvânt al acestuia, pentru el era lege. Ucenicul mai bătrân al cuviosului Ambrozie era un om sever şi ursuz, care nu îi arăta novicelui cum şi ce trebuie să facă, iar când acesta greşea, îl mustra. Iată că această şcoală a răbdării l-a făcut pe stareţul Iosif atât de blând şi de smerit. Ea a prelucrat în el mustrarea de sine. Iar dreptatea îl supără de obicei pe om, însă când acesta, prin atenţia la propria conştiinţă, începe să găsească vina în el, atunci, înainte de toate, se judecă pe sine şi primeşte osânda aproapelui ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele sale şi nu se supără, ci îi mulţumeşte chiar aproapelui.
Starea liniştită constantă a cuviosului Iosif avea influenţă în toate. El se afla în pace cu toţi şi ştia să-i smerească pe toţi prin propria lui smerenie, blândeţe şi îngăduinţă. În anul 1872 a fost tuns în monahism, cu numele Iosif. De atunci starea lui sufletească atât de serioasă a devenit mai concentrată şi mai adâncă. El a păstrat deplina ascultare faţă de stareţul său şi nu făcea nimic fără blagoslovenia lui. După cinci ani a fost hirotonit ierodiacon. Viaţa nu i s-a schimbat după acest eveniment, ci dimpotrivă, i s-au mai adăugat munci şi griji. Dormea în pridvorul stareţului Ambrozie. Această încăpere se elibera uneori de vizitatori noaptea târziu, astfel că părintele Iosif nu avea timp să se odihnească. Deseori stareţul Ambrozie, după învăţătura Sf. Ioan Scărarul, încerca răbdarea şi smerenia ucenicului său, dându-i ocazia să-şi arate cumpătarea de monah. În anul 1884 a fost sărbătorită deschiderea mănăstirii de maici din Şamordino, care se afla mai departe de Optina. La liturghie, cuviosul Iosif a fost hirotonit ieromonah. Încă din prima zi şi-a început slujirea de preot cu tărie, claritate, evlavie şi fără grabă. În zilele slujirii devenea oarecum bucuros. Din cauza bolii, stareţul Ambrozie nu mergea la biserică. Cuviosul Iosif a început atunci să-i slujească în chilie miezonoptica. A devenit ucenicul mai mare al chiliei şi a primit o chilie împreună cu celălalt ucenic. Ca ucenic mai mare considera că principala lui obligaţie este să se îngrijească de liniştea stareţului Ambrozie. De aceea, deseori ieşea în pridvor şi cu atenţie îi asculta pe vizitatori. Apoi transmitea cu exactitate răspunsul stareţului şi nimic nu adăuga de la el. Prin aceasta a dobândit respectul şi dragostea tuturor oaspeţilor. Pridvorul stareţului uneori era ocupat până la ceasul 11 din noapte. Văzând istovirea stareţului, curiosul Iosif începea delicat să întoarcă ceasul în camera lui, amintind astfel că e timpul să se termine vizitele. Neţinând cont de lipsa mare de timp, cuviosul Iosif găsea vreme pentru citirea operelor Sfinţilor Părinţi, în special pentru „Filocalie“. Era un om căruia îi plăcea lucrarea lăuntrică adâncă şi făcea rugăciunea lui Iisus. Cuviosul Ambrozie l-a pregătit treptat pentru slujirea de stareţ, învăţându-l prin cuvânt şi exemplu personal. Stareţul Ambrozie îl iubea şi avea încredere în el, numindu-l mâna lui dreaptă şi niciodată nu s-a despărţit de el în decursul a 30 de ani. După moartea cuviosului Ambrozie, stareţul Iosif a rămas tot aşa de smerit cum a fost. Niciodată nu şi-a acordat nici un fel de importanţă şi spunea: „Ce însemn eu fără batiuşka? O nulitate şi nimic mai mult“.
Stareţul Iosif avea sănătatea slabă şi totuşi era foarte cumpătat la mâncare. Niciodată şi prin nimic nu s-a înălţat pe sine. Îşi făcea treburile în linişte şi cu modestie. A fost un ajutor adevărat al stareţului Ambrozie, însă se purta ca şi cum n-ar fi fost ridicat aşa de sus.
Comportamentul lui era neprefăcut şi simplu din punct de vedere spiritual. Dragostea lui pentru stareţul Ambrozie era atât de adâncă, încât era gata să-şi dea viaţa pentru el. Nu l-a contrazis pe stareţ nici cu cuvântul, nici cu fapta, nici cu gândul.
În ultimii ani ai vieţii, la cuviosul Ambrozie au început să vină atât de mulţi vizitatori, încât nu putea să-i primească pe toţi. Şi pe mulţi îi trimitea la stareţul Iosif.
În anul 1888 cuviosul Iosif s-a îmbolnăvit puternic şi s-a pregătit de moarte. Deja începuseră să-i citească rugăciunea de plecare. Stareţul Ambrozie s-a întristat foarte mult pentru ucenicul său iubit şi desigur, s-a rugat fierbinte pentru el. În cele din urmă, cuviosul Iosif s-a îndreptat. După însănătoşire a început să-l ajute pe stareţul Ambrozie, spovedind credincioşii.
Chiar în acel an, în timpul verii, cuviosul Ambrozie i-a dat binecuvântare să meargă în Kiev, unde năzuise atât de mult să meargă cu 30 de ani în urmă. În călătoria sa a mers şi la mănăstirea unde trăia sora lui, monahia Leonida. Bucuria ei nu a avut margini când şi-a văzut „frăţiorul“.
După doi ani, stareţul Ambrozie s-a mutat complet în mănăstirea Şamordino, iar cuviosului Iosif i-a poruncit să rămână la Optina. Acesta s-a văzut deodată singur, fără stareţ, însă fiind supus voii lui Dumnezeu şi a stareţului, s-a împăcat cu noua lui poziţie. După încă un an, în 1891, stareţul Ambrozie s-a îmbolnăvit grav şi în scurt timp a murit. Toţi cei care se aflau aproape de cuviosul Ambrozie au suportat cu greu această moarte, însă mai greu decât toţi a suportat-o stareţul Iosif. Cu toate acestea, el nu s-a pierdut cu firea şi nu s-a descurajat, ci chiar i-a alinat pe ceilalţi. După moartea stareţului Ambrozie, ocârmuirea duhovnicească a mănăstirii Şamordino i-a revenit cuviosului Iosif. Însă imediat după moartea conducătorului schitului, Anatolie, stareţul Iosif a luat şi această sarcină şi a devenit ocârmuitorul întregii obşti din schitul Optina.
Şi astfel „hibarca“ stareţului Ambrozie, care a fost martora atâtor rugăciuni şi nevoinţe, nu a fost părăsită. Fiii duhovniceşti ai cuviosului Ambrozie au văzut în stareţul Iosif pe succesorul lui.
Rânduiala zilei cuviosului Iosif a fost stabilită definitiv. De dimineaţă primea vizitatorii. După masă se odihnea puţin, iar apoi primea din nou credincioşii.
Cu sine era întotdeauna sever şi niciodată nu îşi permitea nici un fel de indulgenţă. Se considera egal cu toţi. Răspunsurile lui scurte şi învăţăturile concise erau mai eficiente decât cele mai lungi discuţii. În afară de influenţa pe care o avea cuvântul său plin de har asupra stării sufleteşti a omului, stareţul Iosif avea şi darul neîndoielnic al vindecării de boli trupeşti şi sufleteşti. Cazurile în care s-a manifestat clar darul clarviziunii lui sunt aşa de multe, încât este imposibil să le redăm pe toate. Iată un exemplu:
În cartea lui S. Nilus: „Pe malul râului dumnezeiesc“, tipărită în Lavra Sf. Treimi-Serghiev în anul 1916, e scrisă următoarea întâmplare:
„Pe 25 septembrie, în întreaga Rusie este ziua cuviosului Serghie de Radonej, Făcătorul de minuni. Este ziua numelui meu. Ieri seară, la noi în casă, s-a slujit vecernia şi a fost extrem de mişcător. Pe toată ziua de astăzi inima a prăznuit cu o bucurie sărbătoarească deosebită. Am mers la stareţ. Stareţul Iosif m-a uimit printr-o surpriză pe care niciodată nu am avut-o şi nu am aşteptat-o de la el. Ne-a primit în camera lui. Era slăbit, însă foarte liniştit şi stătea pe divanul lui, fiind îmbrăcat în sutana călduroasă de culoare cenuşie, făcută dintr-un postav foarte moale şi pufos. Peste sutană era încins cu un şnur subţire, împletit din câteva şnururi – albe şi roşii. Noi am stat în faţa stareţului, în genunchi, ca să primim binecuvântare.
Batiuşka ne-a binecuvântat şi, brusc, cu o mişcare năvalnică, şi-a scos şnurul şi a rostit cuvintele: „Iată – e pentru tine!“ – mi l-a pus pe ceafă şi cu blândeţe mi-a legat pe piept un nod, extraordinar de frumos şi artistic. Ce ar putea să însemne aceasta?“.
Autorul cărţii a fost nedumerit şi s-a tot întrebat ce înseamnă acest gest al stareţului? Explicaţia a venit mult mai târziu. Legătura simbolică a cordonului a însemnat închiderea în temniţă a lui Nilus peste aproape 20 de ani. În Faptele Apostolilor, proorocul Agav şi-a legat mâinile şi picioarele cu brâul apostolului Pavel şi a zis: „Pe bărbatul al căruia este acest brâu, aşa îl vor lega iudeii la Ierusalim, şi-l vor da în mâinile neamurilor“ (Fapte 21,11).
Învăţându-i pe ceilalţi cu răbdare, smerenie şi bunătate, stareţul Iosif însuşi era primul care le dădea exemplu în împlinirea tuturor acestor virtuţi. Fiecare necaz îl suporta cu o aşa linişte şi calm încât străinii nici nu bănuiau prin ce încercări trecea el. El îi îndemna pe fiii lui duhovniceşti la săvârşirea rugăciunii lui Iisus, arătându-le că, în tot timpul acestei rugăciuni, e necesar să ne purtăm cu smerenie în toate: în privire, în mers, în îmbrăcăminte. La rugăciunea lui Iisus se ajunge tot prin rugăciune.
Cuviosul Iosif a petrecut în funcţia de conducător al schitului şi de stareţ al obştii timp de 12 ani. În ultimii cinci ani a început să slăbească şi uneori nu primea pe nimeni, timp de două zile. Din anul 1905 au început cu deosebire suferinţele, însă cu duhul era tot aşa de vioi şi senin. La sfârşit a trebuit să renunţe la sarcinile de ocârmuitor al schitului. La mănăstirea din Şamordino a murit înţeleaptă şi capabila stareţă. Dintr-o dată s-au amplificat treburile, problemele şi grijile din obşte. Stareţul Iosif stătea culcat şi deja nu se mai putea ridica. Luându-şi rămas bun de la obştea optineană şi de la surorile din Şamordino şi Beley, s-a stins din viaţă pe 9 mai, în anul 1911.
În biografia stareţului Iosif, retipărită în mănăstirea Sf. Treime din Iordanville, în anul 1962, este prezentată povestirea prot. Pavel Levaşev, care s-a învrednicit să-l vadă pe cuviosul Iosif luminat de o lumină harică, ce însoţea gradul înalt al săvârşirii rugăciunii inimii, aşa cum scriu sfinţii părinţi în „Iubirea binelui“. Iată textul exact al povestirii părintelui Pavel:
„În anul 1907, am vizitat pentru prima dată schitul Optina, oarecum întâmplător, căci nu mă pregătisem pentru aceasta. Mai înainte auzisem câte ceva despre stareţi, însă nu-i văzusem niciodată. Când am ajuns la mănăstire, mai înainte de toate m-am aşezat să dorm, deoarece în tren am petrecut o noapte fără somn.
Clopotul, care chema la vecernie, m-a trezit. Credincioşii s-au dus în biserică la slujbă, iar eu m-am grăbit spre schit ca să am posibilitatea să vorbesc, pentru că erau mai puţini vizitatori. M-am interesat de drumul spre schit şi acolo, de chilia stareţului Iosif. În cele din urmă am ajuns în pridvorul hibarcăi. Pridvorul era o cămăruţă cu mobilier extrem de modest. Pereţii erau împodobiţi cu portretele diferiţilor nevoitori cucernici şi cu cugetările sfinţilor părinţi.
Când eu am ajuns acolo, era un singur vizitator – un funcţionar din Petersburg. În scurt timp a venit ucenicul de chilie al stareţului şi l-a invitat pe acel funcţionar la batiuşka, iar mie mi-a spus: „Acest domn aşteaptă de mult timp“. Funcţionarul a stat 3 minute şi s-a întors; eu am văzut că în jos de la capul lui cădeau nişte raze de o lumină neobişnuită, iar el emoţionat, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că în acea zi de dimineaţă au scos din schit icoana făcătoare de minuni „Kalujskaia“ a Maicii Domnului, iar batiuşka a ieşit din hibarcă şi s-a rugat. Atunci, împreună cu ceilalţi, funcţionarul a văzut raze de lumină, care se răspândeau în toate părţile de la părintele care se ruga. După câteva minute m-au chemat şi pe mine la stareţ. Am intrat în chilia lui săracă şi semiîntunecată, cu mobilier sărăcăcios, numai din lemn. În acele momente l-am văzut pe stareţ istovit de nevoinţele neîntrerupte şi post, abia ridicându-se din locşorul lui. Pe atunci era bolnav. Ne-am salutat; după o clipă am văzut o lumină neobişnuită în jurul capului său şi de asemenea, o mare rază de lumină, care cădea pe el de sus, ca şi cum tavanul chiliei se desfăcuse. Raza de lumină venea din cer şi era exact aşa ca lumina din jurul capului său; chipul stareţului devenise plin de har şi el zâmbea. Nu am aşteptat nimic de la stareţ şi pentru că am fost atât de uimit, am uitat complet toate întrebările care se îngrămădeau în capul meu şi la care doream atât de mult să obţin răspuns iscusit din viaţa duhovnicească a stareţului. Cu adânca lui smerenie creştinească şi prin blândeţe – acestea erau calităţile specifice stareţului – el stătea şi aştepta răbdător ca eu să vorbesc. Eu, însă, uimit, nu puteam să mă desprind de vedenia complet neînţeleasă pentru mine. În cele din urmă abia am putut să-mi dau seama că vreau să mă spovedesc la el şi am început să-i vorbesc: „Batiuşka! Eu sunt un mare păcătos“. Nici nu am izbutit să-i spun acest lucru, căci într-o clipă faţa lui a devenit serioasă, iar lumina, care se revărsa peste el şi îi învăluia capul, a dispărut. Înaintea mea stătea din nou obişnuitul stareţ pe care l-am văzut în momentul în care am intrat în chilie. Am petrecut aşa puţin timp. Căci lumina a strălucit iarăşi în jurul capului său şi iarăşi a apărut acea rază de lumină, însă acum era de câteva ori mai strălucitoare şi mai puternică. Din cauza bolii nu a putut să mă spovedească. I-am cerut sfatul cu privire la începutul meu în funcţia de curator şi l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine. Nu puteam să mă desprind de vedenia aceea atât de minunată şi de zece ori mi-am luat rămas bun de la batiuşka şi am tot privit chipul plin de har şi luminat de un zâmbet îngeresc. Şi l-am lăsat aşa în acea lumină nepământeană. După aceea am mai mers timp de trei ani la schitul Optina şi am fost de multe ori la batiuşka Iosif, însă niciodată nu l-am mai văzut aşa ca atunci. Lumina pe care am văzut-o asupra stareţului nu se aseamănă cu nici una dintre luminile pământeşti, cum ar fi cea solară, fosforescentă, electrică, lunară şi altele; lumină ca cea a cuviosului nu am văzut în realitate. Eu mi-am explicat această vedenie prin faptul că stareţul se afla într-o stare puternică de rugăciune şi harul lui Dumnezeu a ieşit din vasul Lui ales în chip văzut. Însă nu am putut să-mi explic de ce m-am învrednicit să văd o asemenea arătare, ştiindu-mi păcatele, căci nu mă pot lăuda decât cu neputinţele mele. Poate că Dumnezeu m-a chemat pe mine, păcătosul, pe drumul pocăinţei şi al îndreptării, arătându-mi în faţă ce har pot dobândi aleşii Lui în această viaţă pământească a plângerii şi necazului. Povestirea mea este adevărată şi pentru că eu, după această vedenie, am simţit o bucurie nespusă şi o înflăcărare religioasă puternică, deşi înainte de a intra la stareţ nu avusesem asemenea sentimente. Au trecut deja patru ani de atunci, însă şi acum, prin simpla amintire a acelor momente, trec prin înduioşare şi încântare“.
Povestirea mea „Iudeilor le va fi îndemn, iar elinilor sminteală“; necredincioşilor, care şovăie şi se îndoiesc de credinţă le va fi plăsmuire, fantezie sau în cel mai bun caz, halucinaţie. În vremea noastră, în care domneşte neîncrederea, necredinţa şi destrămarea religioasă, asemenea povestiri provoacă numai un zâmbet iar uneori chiar şi supărare.
Ce să facem? Să tăcem noi, slujitorii adevărului – nu se va întâmpla! Vrednicul de pomenire stareţul Iosif e o adevărată lumânare care arde şi face lumină, iar lumânarea nu stă sub obroc, ci în sfeşnic pentru a-i lumina pe toţi cei care se află în adevărata biserică a lui Hristos. Îi rog pe toţi credincioşii creştini să se roage pentru el, ca şi el să se roage pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Toate cele spuse mai sus le-am redat ca pe un adevăr curat: nu este aici nici o urmă de exagerare sau ficţiune, căci mărturisesc în numele lui Dumnezeu şi din conştiinţa mea de iereu“.
Părintele Pavel a vizitat cu adevărat atunci schitul Optina, „oarecum întâmplător“ – scrie una dintre contemporanele acelor evenimente. El a ajuns acolo pentru că a mers în vizită la mătuşa mea, care în acea perioadă locuia cu soţul ei permanent în mănăstire. Pe părintele Pavel mi-l amintesc încă din copilărie, când venea să facă sfeştanie în casa mătuşii mele, Elena Alexandrovna Ozerova, soţia lui S. A. Nilus. Pe atunci ea era tutorele şcolii de fete felceri – Rojdestvensk – unde părintele Pavel era paroh al bisericii. La ea a şi mers în vizită pentru un timp părintele Pavel, când mătuşa mea locuia la schitul Optina. Părintele Pavel era un preot minunat, însă ca şi majoritatea clerului mirean din Rusia, era împotriva monahismului. Dar iată ce zguduitură l-a aşteptat odată cu sosirea la schitul Optina. A devenit, de atunci, ascultătorul stareţilor optineni. În anul 1916 a trebuit să îmi petrec iarna la Petersburg şi acolo am mers la părintele Pavel să mă spovedesc. Înaintea mea s-a înfăţişat un om neobişnuit de serios şi atent, care se temea să rostească cuvinte de prisos. Era un călugăr sobru, deşi fără călugărie. Participa des la privegherile care se săvârşeau noaptea la Karsov la biserica de pe cavoul părintelui Ioan de Kronştadt. Acolo, în locul primitor de străini, slujea în fiecare săptămână acatiste.În momentul pomenirii numelui Maicii Domnului începeau să urle duhurile rele care se aflau în cei îndrăciţi, pentru că aceia veneau acolo în speranţa vindecării. Ţipetele erau foarte ascuţite, neasemănătoare la glas cu cele omeneşti. Erau nedescris de puternice şi reci, îngheţând sufletul de groază. Eu abia am putut să mă ţin pe picioare din cauza ţipetelor îngrozitoare pe care le scoteau cei posedaţi. Sufletul meu tremura ca o pasăre care aude glasul cruntului ei duşman. În perioada descrisă, părintele Pavel era parohul bisericii, ales prin acordul general. După revoluţie s-a mutat la Moscova şi a slujit în mănăstirea Novo-Devicie şi mai departe nu mai ştiu.
B. Minunile
Izbăvirea casei de incendiu prin rugăciunea micului Ivan, viitorului stareţ Iosif
În sat s-a produs un mare incendiu. Familia micului Ivan Litovkin se mutase nu cu mult timp înainte într-o casă nouă, abia construită. Copilul a văzut spaima celor din casă şi singur a înţeles primejdia. Neştiind la cine să se îndrepte pentru ajutor, şi-a întins mâinile către biserica din apropierea casei lor şi care avea hramul Acoperământului Prealuminoasei Născătoare de Dumnezeu şi a început să strige: „Împărăteasă Cerească! Lasă-ne căsuţa noastră, că e nou-nouţă!“. Rugăciunea copilului a fost ascultată; totul în jur a ars, însă casa Litovkinilor a rămas întreagă.
Vindecarea surorii bolnave
O călugăriţă a redat despre ea următorul lucru: „Încă din timpul vieţii cuviosului am avut suferinţe mari. Îmi era inexprimabil de greu, iar printre cei din jur nu era nici un om care să mă înţeleagă. În cele din urmă am ajuns până acolo, încât m-am îmbolnăvit de piept şi îmi ieşea sânge din gât, iar ascultarea mea o îndeplineam cu mare greutate, ascunzându-mi slăbiciunea faţă de toţi. Între timp a venit vremea cositului fânului şi a trebuit să merg în rând cu ceilalţi, deşi îmi simţeam cumplita slăbiciune. M-am pierdut de tot cu firea şi în timpul serii am rugat-o fierbinte pe Împărăteasa Cerească să mă ajute ea. Am adormit şi am văzut că mă aflu în hibarcă, lângă icoana Maicii Domnului „Vrednică eşti“. Am aşteptat, însă batiuşka nu m-a primit. În cele din urmă a ieşit liniştită maica egumenă faţă de care eram apropiată şi i-am vorbit: „Măicuţă, oamenii îl roagă pe batiuşka pentru cei apropiaţi ai lor; sfinţia voastră, de ce nu l-aţi rugat pentru mine?“.
„– Ba l-am rugat pe batiuşka pentru tine“, a răspuns ea. Numai ce a spus aceasta şi pe uşă a ieşit însuşi batiuşka, în halatul albicios şi a spus de trei ori: Hristos a înviat! Iar eu am început să zic în somn „Vrednică eşti…“ şi, ajungând la sfârşitul rugăciunii, m-am aruncat la picioarele cuviosului şi i-am povestit suferinţele mele şi cum mă doare pieptul. Atunci batiuşka a făcut un nod jos la sutana lui şi a apăsat cu el locul bolnav pe pieptul meu, spunându-mi să-mi amintesc că „Dumnezeu e milostiv“, apoi m-a mângâiat, şi eu m-am sculat complet sănătoasă.
Minunea clarviziunii stareţului
O moşiereasă bogată din Kozlovsk, după ce a citit cu însufleţire biografia stareţului Ambrozie, le-a propus celor două fiice ale sale, ca imediat ce termină institutul, să plece la schitul Optina. Fata mai mică a consimţit cu dragă inimă, însă cea mare nu a vrut, pentru că aşteptau ca la ei pe moşie să sosească un mare grup de oaspeţi şi tineret şi urma să-şi petreacă timpul în mod plăcut. Mama ei a încercat să o convingă, însă ea a rugat-o să o lase acasă cu guvernanta. Moşiereasa împreună cu fata cea mică au plecat la Optina, unde le-a plăcut atât de mult amândurora, încât s-au hotărât să stea mai mult. Călugărul de la arhondaric le-a sfătuit să meargă la părintele arhimandrit şi apoi să vadă camerele libere. Ajungând la stareţ pentru binecuvântare, ele i-au spus acestuia că le place acolo atât de mult, încât s-au hotărât să rămână pentru mai mult timp. Însă batiuşka le-a răspuns în mod serios şi categoric: „Nu, trebuie să mergeţi mai repede acasă“. Acest răspuns le-a mirat foarte tare şi le-a nedumerit, neînţelegând de ce batiuşka se poartă cu ele aşa de neprietenos şi chiar le goneşte.
În zilele următoare ele iarăşi au mers în hibarcă. Stareţul, ieşind să dea blagoslovenie, le-a văzut şi le-a spus aspru: „Cum, mai sunteţi aici? Plecaţi mai repede – şi întorcându-se rapid s-a dus la el şi urcând deja pe scări a vorbit – numai că mi-e teamă să nu găsiţi un mormânt“.
Mulţi dintre cei care se aflau în hibarcă au auzit aceste cuvinte, care au produs asupra tuturor o impresie puternică. În cele din urmă, moşiereasa s-a îngrijorat şi, neţinând cont de rugăciunile călugărului de la arhondaric, şi-a strâns imediat lucrurile şi a plecat.
Apropiindu-se de casa lor, au fost uimite văzând o mare mulţime de oameni în cerdac şi în scurt timp, dincolo de uşă, au văzut un coşciug. Fata mai mare, refuzând să meargă la Optina, s-a plimbat pe creastă, a căzut de pe cal şi s-a lovit mortal.
Sora rasoforă M. a spus despre ea: „Eu am intrat în mănăstire din dorinţă sinceră, însă eram foarte săracă. Mi-era total imposibil să trăiesc. M-am gândit şi le-am vorbit călugăriţelor: „Voi pleca în lume, mă voi angaja într-un loc, voi agonisi bani şi atunci voi reveni şi voi îmbrăca din nou veşmântul călugăresc“. Am trăit în mănăstire aproape un an, am studiat viaţa de mănăstire şi am văzut că fără mijloace materiale nu se poate trăi, însă am părăsit această hotărâre cât am fost la batiuşka. Când am sosit la părintele, am intrat la el trei persoane, iar el a vorbit: „Iată că au venit la mine două călugăriţe şi o mireancă. Această mireancă trăieşte de mult în mănăstire, iar surorile îi spun: «Călugăreşte-te!» dar nu vrea. Ea spune: „Voi pleca în lume, voi agonisi bani şi atunci mă voi călugări“.
Minunea de după moarte
În a doua zi după moartea stareţului Iosif, la mormântul lui s-a vindecat complet o îndrăcită. Ea a suferit mult timp de o boală neînţeleasă şi până nu s-a vindecat nimic nu a ajutat-o şi nimeni nu a putut să-i spună din ce cauză este bolnavă. În acea vreme, când s-a sfârşit stareţul Iosif, i s-a întâmplat să ajungă la Optina şi în biserică s-a aşezat lângă mâna lui moartă şi a început imediat să ţipe. După aceea n-a putut nicicum să se apropie liniştită de mormântul stareţului şi de fiecare dată se opunea şi ţipa: „Mă tem, mă tem de el!“. În cele din urmă, ţăranii care o însoţeau au hotărât să o ducă forţat la mormânt; bolnava s-a opus, a ţipat cu furie, însă toţi aceia au înclinat-o şi au aşezat-o pe mormânt. Atunci ea s-a liniştit dintr-o dată şi, după ce a stat culcată câtva timp, s-a ridicat complet sănătoasă. Stând la Optina un timp destul de îndelungat, a postit şi s-a însănătoşit, iar crizele de boală nu au mai revenit.
Răspândirea harului din ochii stareţului
O credincioasă foarte devotată stareţului, fiind pe deplin liberă, s-a mutat în apropierea schitului Optina ca să fie mai aproape de batiuşka Iosif. O perioadă de timp s-a luptat puternic cu un gând ce o tulbura şi îi spunea că ea îl nelinişteşte cumplit pe stareţ şi că nu are de ce să trăiască acolo. Cu aceste gânduri a intrat în schit, hotărându-se în sufletul ei să meargă la hibarcă pentru ultima oară. Stareţul a primit-o să-i dea binecuvântare şi când ea a vrut să-i spună de ce a venit, a fost uimită de privirea stareţului: din ochii lui curgea potop de raze de lumină harică.
Vindecarea unei femei de patima beţiei
Una dintre contemporanele stareţului a povestit: „Eu am primit o scrisoare de la o cunoştinţă din Sevastopol, care mi-a spus că s-a luptat puternic cu patima beţiei. Mergând la Optina, i-a explicat părintelui despre ea, însă el nu a crezut. Atunci eu i-am scris o scrisoare părintelui. Batiuşka mi-a spus: „Dacă ea bea, atunci trebuie să facă canonul Mântuitorului, al Macii Domnului şi al mucenicului Bonifatie“. I-a dat o iconiţă şi cu credinţă a adăugat: „Nu va mai suferi de această boală“. Într-adevăr, într-un timp scurt ea a încetat să mai bea şi a trimis o scrisoare de mulţumire.
În acea noapte în care a murit stareţul, o maică din mănăstirea Belevska, trăind în sărăcia ei fără ajutorul stareţului şi fiind foarte mâhnită la gândul cum va trăi de acum încolo, l-a văzut pe stareţ în vis. Batiuşka a venit la ea bucuros, luminos, şi i-a vorbit: „Nu te întrista. Iată că batiuşka Ambrozie îţi trimite pentru nevoi 25 de ruble“. După ce s-a sculat a aflat că batiuşka Iosif a murit în acea noapte şi s-a gândit că acum nu numai batiuşka Ambrozie, ci şi batiuşka Iosif nu va mai putea să-i dea niciodată nimic şi nici nu avea de unde să primească mai mult. Însă ce mare i-a fost mirarea când, după câteva zile, a primit o donaţie de 25 de ruble. În scurt timp, acea binefăcătoare i-a mai trimis 25 de ruble, deoarece şi-a amintit că părintele Iosif a rugat-o cândva să o ajute pe această maică săracă.
C. Învăţăturile
Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate câte există, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.
Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.
Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia. Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea.
Ce se dobândeşte cu trudă, acela e şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui ce întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.
Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare, nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.
Dacă cele trebuincioase sunt imperfecte, înseamnă că sunt şi folositoare; căci cu răul se pune la încercare binele.
Conştiinţa omului e asemenea unui ceas deşteptător. Dacă ceasul a sunat şi te scoli imediat, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, atunci înseamnă că îl vei auzi întotdeauna. Dar dacă nu te scoli imediat câteva zile la rând, spunându-ţi: „Mai stau puţin!“, atunci la urma urmelor nu vei mai reuşi să te trezeşti când sună. Ce e uşor pentru trup, acela e nefolositor pentru suflet, iar ce e folositor pentru suflet, acela e greu pentru trup. Rugăciunea însăşi ne învaţă. Răbdarea este mama mângâierilor. Mântuirea înseamnă a răbda cu mulţumire.
Sunt mulţi cei care plâng, însă nu pentru ce trebuie, sunt mulţi care se mâhnesc, însă nu pentru păcate; sunt mulţi care par smeriţi, însă nu sunt cu adevărat. Exemplul Domnului Iisus Hristos ne arată cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să suportăm greşelile oamenilor.
XII. CUVIOSUL STAREŢ VARSANUFIE
Împlinirea legii lui Dumnezeu nu se poate învăţa
fără trudă, iar truda aceasta înseamnă
rugăciune, post şi trezvie.
A. Viaţa
În acelaşi timp cu cuviosul Iosif şi cuviosul Anatolie şi după moartea lor s-a nevoit în schitul Optina stareţul Varsanufie, ulterior schiarhimandrit. Stareţul Varsanufie, în lume Pavel Ivanovici Plihankov, de viţă nobilă, s-a născut pe 5 iulie în anul 1845. După terminarea şcolii în corpul de cadeţi din Poloţk, a intrat în serviciul militar şi a avansat până la gradul de colonel al armatei căzăceşti din Orenburg, având funcţia de conducător al secţiei de mobilizare şi mare aghiotant al districtului militar din Razansk. Însă îndrumarea duhovnicească pe care i-au dat-o părinţii încă din copilărie a căpătat trecere peste celelalte interese şi el a hotărât să se dedice lui Dumnezeu. Mai târziu, cuviosul Varsanufie a povestit despre el: „În fiecare zi mergeam la liturghia de dimineaţă. Aşa m-a învăţat mama mea vitregă şi acum îi sunt foarte recunoscător! Când stăteam în sat şi aveam numai cinci ani, ea mă trezea în fiecare zi la ora 6 dimineaţa. Eu nu prea vroiam să mă scol, însă ea trăgea pătura de pe mine şi mă obliga să mă ridic; şi trebuia să mergem, oricum ar fi fost vremea, o verstă şi jumătate până la liturghie. Îi mulţumesc pentru o asemenea educaţie! A avut o perseverenţă continuă şi a educat în mine dragostea pentru biserică, pentru că ea însăşi se ruga întotdeauna cu sârguinţă“.
Când stareţul era încă ofiţer, a reuşit să participe la Liturghia pe care o săvârşea sfântul părinte Ioan Kronştadt. Pavel Ivanovici a mers în altar. În acel moment, Sf. Ioan aducea Sfintele Daruri din proscomidier în altar. După ce a aşezat potirul, Sf. Ioan repede s-a apropiat de el, i-a sărutat mâna şi fără să spună nimic, a plecat iarăşi în proscomidiar. Toţi cei prezenţi au văzut acest lucru şi au spus după aceea că într-adevăr, el va fi preot. Însă Pavel Ivanovici nici nu se gândea pe atunci la aceasta.
Şi iată că, odată, îmbolnăvindu-se grav de pneumonie şi simţindu-şi moartea aproape, i-a poruncit ordonanţei să citească cu voce tare Evanghelia, iar el a aţipit… În acele momente i s-a întâmplat să aibă o vedenie minunată: a văzut cerurile deschise şi o lumină puternică şi s-a cutremurat, fiind cu totul cuprins de o mare frică. Toată viaţa i s-a derulat înaintea lui fulgerător. A fost pătruns adânc de conştiinţa pocăinţei pentru întreaga sa viaţă şi a auzit o voce de sus, care i-a poruncit să meargă la schitul Optina. În sufletul lui s-a produs o transformare, i s-a deschis vederea duhovnicească şi a înţeles cuvintele Evangheliei, în toată profunzimea lor. Datorită chemării stareţului Nectarie, „din strălucitul războinic, într-o noapte, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, a devenit un mare stareţ“. În lume a purtat numele Pavel şi această minune care i s-a întâmplat aminteşte de convertirea miraculoasă a protectorului său ceresc – apostolul Pavel. Pavel Ivanovici s-a născut în ziua aflării moaştelor cuviosului Serghie de Radonej şi l-a considerat pe acesta protectorul său. Spre uimirea tuturor, colonelul bolnav a început să se însănătoşească şi a plecat la schitul Optina. În acea vreme, stareţ la Optina era cuviosul Ambrozie, care i-a poruncit să-şi termine toate treburile în trei luni, spunându-i că, dacă nu va sosi la timp, va muri. Apoi au început diferite piedici. Colonelul Plihankov a mers la Petersburg pentru a-şi pregăti retragerea, însă i s-a propus o funcţie şi mai bună şi i-au refuzat retragerea. Colegii râdeau de el, plata banilor încetinea, nu putea să-şi plătească datoriile faţă de toţi cei care trebuia, a căutat bani cu împrumut şi n-a găsit. Dar i-a venit în ajutor stareţul Varnava de la schitul Ghetsimani: i-a arătat unde poate găsi bani. Şi s-a grăbit să îndeplinească porunca lui Dumnezeu.
Oamenii, împotrivindu-se plecării lui, i-au găsit chiar şi logodnică… Numai mama lui vitregă s-a bucurat şi i-a dat binecuvântare pentru viaţa de călugăr. Cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit toate obstacolele şi a ajuns la Optina în ultima zi a termenului de 3 luni pe care l-a avut. Stareţul Ambrozie era aşezat în coşciug, iar el s-a lipit de coşciugul acestuia.
În luna decembrie a anului 1891, Pavel Ivanovici a fost primit în rândul fraţilor schitului Înaintemergătorului. Succesorul stareţului Ambrozie, cuviosul Anatolie Zerţalov i-a dat ascultarea de a fi ucenicul de chilie al stareţului Nectarie. Lângă stareţul Nectarie, cuviosul Varsanufie a trecut în decursul a 10 ani prin toate treptele monahale, până la cea de ieromonah şi i-a studiat pe Sfinţii Părinţi teoretic şi practic. Timp de 3 ani, în fiecare seară, a mers la stareţul Anatolie pentru convorbiri lungi, apoi la stareţul Iosif.
În anul 1903 Înalt Prea Sfinţitul Antonie, mitropolitul Sankt-Petersburgului, l-a chemat pentru o demnitate mai înaltă, însă cuviosul Varsanufie, din smerenie şi dragoste pentru viaţa singuratică, a refuzat propunerea şi a rămas la Optina unde, în anul 1907 a fost numit conducătorul schitului, cu ridicarea în rangul de egumen şi i s-a dăruit cârja. Lui i s-a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a obştii şi a tuturor vizitatorilor, cu care a stabilit apoi o relaţie spirituală neîntreruptă, al cărei rod a fost corespondenţa zilnică, ajungând până la nu mai puţin de patru mii de scrisori pe an.
Asprimea vieţii, erudiţia în cuvântul dumnezeiesc şi bunul simţ rar întâlnit, au atras într-un timp foarte scurt atenţia multora faţă de el. De la moartea Sfântului Ioan de Kronştadt şi a stareţului Varnava Ghetsimanski, afluxul pelerinilor la Optina s-a mărit considerabil. Printre ei se aflau multe persoane din înaltele clase sociale şi, de asemenea, tineret studios din ambele genuri de învăţământ superior. Frământaţi de diferite sentimente şi derutaţi din cauza îndoielilor, alergau către ajutorul şi îndrumarea stareţului Varsanufie şi, datorită acţiunii harului dumnezeiesc, găseau la el medicamentul potrivit.
Cuviosul Varsanufie avea un caracter oarecum asemănător cu caracterul marilor stareţi optineni Lev şi Anatolie. Dreptatea incoruptibilă, simplitatea şi sinceritatea lui erau de neîndurat pentru toţi păcătoşii mândri, egoişti şi fără scrupule. El nu putea niciodată să se prefacă şi nici să dea dovadă de făţărnicie.
Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât au fost ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta deschis. El vedea sufletul omului, iar acest lucru îi oferea posibilitatea să-i îndrepte pe cei lacomi, să-i îndrume de pe calea minciunii pe cea a adevărului, să vindece bolile trupeşti şi sufleteşti, să alunge demonii.
Stareţul, îmbrăcat în sutană cu epitrahil, înainte de spovedanie purta discuţii, în timpul cărora vedea sufletele celor prezenţi cu ajutorul diferitelor întâmplări din viaţă, le arăta păcatele uitate sau pe cele de care se îndoiau.
Nu se uita la nimeni, ca să nu tulbure pe cineva şi ca oamenii să înţeleagă bine. O tânără a spus odată: „Dar acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!“.
După molitva de obşte, stareţul îl spovedea pe fiecare în parte. Nu se grăbea să pună întrebări, asculta şi dădea poveţe. Astfel a avut o atitudine total egală, atât faţă de cei mari, cât şi faţă de ultimul dintre fraţi. Purtându-se cu foarte mare atenţie şi dragoste, trata sufletele, căci cunoştea în amănunţime structura sufletească a fiecăruia.
Dându-le binecuvântare celor ce posteau, îi sfătuia ca după pavecerniţă, când se citeau canoanele, să nu mănânce nimic până la împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cazuri excepţionale hotăra să se bea un ceai. „Uneori, în ziua împărtăşaniei, se crează o stare greoaie, însă nu trebuie să-i acordăm atenţie şi nu trebuie să deznădăjduim, căci în ziua aceasta diavolul special îl întărâtă pe om şi lucrează asupra lui ca o hipnoză. Hipnoza este rea, nu este o putere bună.
Datorită acestei înşelăciuni diavolul ne tulbură şi pe noi, preoţii, când săvârşim Liturghia“ – spunea stareţul. De asemenea, îi sfătuia pe oameni să nu doarmă în ziua în care se împărtăşeau.
Cuviosul Varsanufie spunea: „Nu trebuie să ieşi din Biserică până la sfârşitul liturghiei, căci altfel nu primeşti harul lui Dumnezeu. Mai bine să soseşti către sfârşitul liturghiei şi să rămâi, decât să ieşi înainte de sfârşit. Iată că la noi în biserică se citesc cei şase psalmi şi oamenii, adesea, ies în aceste momente din biserică. Ei nu înţeleg şi nu simt că cei şase psalmi sunt o simfonie duhovnicească, viaţa duhovnicească ce cuprinde tot sufletul şi îi oferă cea mai înaltă desfătare“.
În tot timpul şederii la Optina, stareţul nu s-a îndepărtat de obşte şi a ieşit din schit numai cu ascultare. Ultima lui ieşire a fost în anul 1910, la gara Astapovo, pentru că a fost chemat să-şi ia rămas bun de la contele muribund Lev Tolstoi. Însă lui, aşa cum se ştie, nu i-au permis cei din jurul contelui să-l vadă, spre părerea de rău a tuturor credincioşilor şi a însuşi cuviosului Varsanufie, care a spus cu tristeţe: „Nu m-au lăsat să merg la Tolstoi. Doctoriile vracilor, ale rudelor, nimic nu l-a ajutat… Lanţul de fier l-a ferecat pe răposatul Tolstoi; deşi s-a numit şi Lev, tot nu poate să se rupă, nici să iasă din el…“.
Fără să ţină cont de marile daruri duhovniceşti ale cuviosului Varsanufie şi de aptitudinile sale administrative, s-au găsit oameni nemulţumiţi de activitatea lui. În general, aceştia erau călugări noi, veniţi în obşte din rândurile revoluţionarilor decăzuţi spiritual. Ei nu înţelegeau nici esenţa nevoinţelor călugăreşti, nici ideea ocârmuirii duhovniceşti. Ei vroiau să producă schimbări în mănăstire, să închidă schitul şi pentru aceasta doreau să ocupe funcţii de conducere. Acest lucru a evoluat până la o răzvrătire deschisă. Din păcate, prin reclamaţii şi vorbe de cleveteală şi defăimare, ei l-au indus în eroare pe episcopul Serafim Ciceagov. Datorită dispoziţiei acestuia, stareţul Varsanufie a fost îndepărtat din schitul Optina şi numit egumen al mănăstirii Golutvinsk, una dintre cele mai sărace mănăstiri din Rusia. Acest lucru s-a produs în luna aprilie a anului 1912.
Stareţul Varsanufie a găsit mănăstirea Golutvinsk în paragină, atât pe latură exterioară, cât şi pe cea interioară. Însă, în ciuda bătrâneţii sale, a bolii şi a încercărilor grele din ultimele zile, nu s-a descurajat. Cu energia lui specifică, s-a apucat de treburile conducerii, îngrijindu-se de bunăstarea exterioară şi interioară a mănăstirii. Eforturile lui au fost covârşitor de mari şi însoţite de necazuri puternice, în principal, datorită contactului cu fraţii nedisciplinaţi. În timpul cel mai scurt, mănăstirea a început să se înnoiască şi să înflorească. Printre altele, în timp ce poporul credincios ortodox venea de pretutindeni la stareţ pentru a dobândi vindecarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, suferinţa l-a săpat pe însuşi cuviosul Varsanufie. El a biruit-o oarecum tot anul 1912, însă de la începutul anului 1913 a început să slăbească rapid. Trecuseră 365 de zile de la ieşirea din schitul Optina şi această perioadă trebuia să coincidă cu sfârşitul cuviosului, după proorocia fericitei Parascheva din Sarov. Batiuşka s-a chinuit puternic şi, uneori, chiar a plâns. În afară de sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, faţă de care avea dragoste, el i-a chemat în ajutor şi pe stareţii optineni, spunând: „Batiuşka Lev, batiuşka Macarie, batiuşka Ambrozie, batiuşka Ilarion, batiuşka Anatolie, batiuşka Iosif, ajutaţi-mă prin sfintele voastre rugăciuni!“.
Pe 1 aprilie, în anul 1913, la ora şapte şi şapte minute dimineaţă şi-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit atât de mult şi de dragul Căruia toată viaţa lui s-a răstignit până în ultimele clipe. În acelaşi timp, trupul stareţului era îmbrăcat în schima pe care o primise în anul 1910 în taină şi în care a vrut să fie aşezat în coşciug, lăsând aceasta cu limbă de moarte.
Spre marea alinare a fiilor săi duhovniceşti, Sfântul Sinod a hotărât să fie îngropat la schitul Optina, unde i-au şi mutat trupul. Aici, în apropiere de mormintele marilor stareţi optineni, în faţa mormântului ieroschimonahului Pimen şi în rând cu marele stareţ Anatolie cel Mare, iubitul său părinte, duhovnic şi îndrumător, şi-a găsit locul de veci cuviosul Varsanufie. S-a stins marele stareţ şi şi-a găsit odihna în iubitul său schit de la Optina.
Episcopul Trifon, care îl cunoştea pe stareţ încă din vremuri îndepărtate, când era doar frate de mănăstire şi care îl respecta adânc, a zis următorul lucru: „Tu ai ştiut numai să iubeşti, numai să faci bine şi ce mare de răutăţi şi defăimări s-a revărsat peste tine! Toate le-ai primit cu supunere, asemenea lui Iov, care a suferit mult. Eu sunt martor că nici un cuvânt de osândă nu mi-a fost dat să aud de la tine cu privire la cineva… Eu, ca păstor, ştiu ce înseamnă în vremurile noastre asemenea stareţi. Învăţăturile lui sunt mai preţioase prin faptul că a unit erudiţia cu înălţimea vieţii monahale“.
B. Minunile
Străvederea stareţului Varsanufie
Cuviosul Varsanufie era înzestrat cu darul clarviziunii nu mai puţin decât ceilalţi stareţi. În el acest dar se manifesta oarecum deschis. În toată înfăţişarea lui exista ceva asemănător cu marii prooroci sau apostoli, în care se oglindea, ca o lumină clară, slava lui Dumnezeu.
Despre înfăţişarea lui interioară e greu de spus în două cuvinte. Un stareţ adevărat, aşa cum era el, trebuie să fie înzestrat cu darul proorociei. Dumnezeu îi descoperă nemijlocit trecutul, prezentul şi viitorul. Aceasta este clarviziunea. Acest dar – de a vedea sufletul omenesc – îi dă posibilitatea de a-i îndrepta pe cei lacomi, de a-i îndruma de pe drumul greşit pe cel adevărat, de a vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti, de a alunga demonii. Toate acestea l-au caracterizat pe părintele Varsanufie. Un asemenea dar are nevoie de nevoinţă neîntreruptă, de sfinţenia vieţii. Mulţi oameni au văzut stareţi învăluiţi de lumină în timpul rugăciunii lor. L-au văzut şi pe stareţul Varsanufie oarecum strălucind în timpul dumnezeieştii liturghii. O martoră în viaţă ne-a transmis despre acest lucru. Într-adevăr, el a mers pe urmele marilor săi înaintaşi şi «a intrat în rândurile învingătorilor din oastea lui Hristos».
În anul 1903 stareţul scria:
„Demult, în sufletul meu tăinuiam dorinţa
De a rupe toate legăturile cu lumea deşartă,
De a începe o altă viaţă – o viaţă de nevoinţe:
În obştea călugărilor să mă izolez pe veci
Unde aş fi putut şi să plâng şi să mă rog!
Cutreierând prin lumea rebelă şi aspră
Să suport cu smerenie necazurile şi greutăţile ei
Şi să aştept să încep o nouă viaţă duhovnicească
Să aduc roade vrednice de pocăinţă,
Şi să intru cu bărbăţie în rândurile biruitoare
Ale marii armate a lui Hristos“.
Clarviziunea părintelui Varsanufie era excepţională. Spre pomenirea lui, părintele Vasile Şustin a descris multe întâmplări. Maria Vasilievna Şustina, sora protoiereului, ne-a trimis următoarea povestire, care se referă la sora lor decedată: „Părintele Varsanufie i-a recitat surorii mele de 9 ani, Ana, următoarea poezie:
„Pasărea lui Dumnezeu nu cunoaşte
Nici griji, nici greutăţi,
Şi nu-şi construieşte cuib pentru mulţi ani“.
Apoi a continuat: „La stareţul Ambrozie a venit o moşiereasă bogată împreună cu fiica ei frumoasă, ca să îi ceară blagoslovenie pentru căsătoria cu un husar. Stareţul Ambrozie i-a răspuns: „Ea va avea un Mire mult mai minunat şi mai onorabil. Veţi vedea că va veni El Însuşi în noaptea de Paşti“. Şi a venit Paştele. Toţi erau frământaţi, se înfierbântaseră de tot şi ardeau de nerăbdare. Când s-au întors de la biserică, mesele erau încărcate de bucate. Mama tinerei fete stătea pe verandă şi a văzut o imagine minunată. Zorile începuseră să se ivească. La un moment-dat a exclamat: «Iată că vine o troică pe drum – sigur este mirele». Însă troica a trecut în goană pe lângă ei. După ea a apărut o a doua troică, însă şi aceea a trecut pe lângă ei. Fata a ieşit pe verandă şi a spus: «Mie mi-e rău!». Apoi au auzit clopoţeii. Mama ei s-a repezit să dea ordine, însă a auzit strigătul puternic al fiicei: «Iată, Mirele meu minunat!». Ea a alergat înapoi şi ce i-a fost dat să vadă: fata ei ridicase mâinile către cer şi căzuse fără cunoştinţă.“
Această povestire, ca şi versurile despre pasărea lui Dumnezeu care «nu-şi face cuib pentru mulţi ani» au fost proorocii pentru Ana. Când a împlinit 19 ani, ei i-a plăcut un tânăr, apoi un altul mai bun, însă nu i-a fost dat să se bucure de fericire. În timpul războiului civil ea a trebuit ca, împreună cu părinţii, să părăsească ferma din gubernia Poltava şi să se îndrepte spre sud. Pe drum, în apropiere de Krâm, Ana s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a murit. Înainte de moarte s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Iată cum s-a împlinit prezicerea părintelui Varsanufie.
Aceeaşi Maria Vasilievna scrie: „Altădată stareţul a prevenit-o pe o călugăriţă tânără să nu fie încrezătoare în sine. În scurt timp însă, ea singură s-a apucat să citească Psaltirea în biserică pentru cei morţi şi a refuzat participarea altor călugăriţe. La miezul nopţii a simţit că îi este frică, a luat-o la fugă şi şi-a prins îmbrăcămintea cu uşa. De dimineaţă au găsit-o pe duşumea, în delir. Au dus-o la sanatoriu, unde a stat un an şi s-a întors încărunţită“.
Nouă ne sunt cunoscute câteva cazuri de clarviziune a stareţului Varsanufie dovedite în timpul spovedaniei fiilor lui duhovniceşti.
Elena Alexandrovna Nilus ne-a povestit că odată, când a mers împreună cu soţul să se spovedească la stareţ (iar el, în chip excepţional, îi spovedea în acelaşi timp, pentru că ştia că ei nu au secrete unul faţă de celălalt), l-a întrebat pe Serghei Alexandrovici dacă a săvârşit un păcat anume: „Da – a răspuns el – însă eu nu am considerat că e păcat“. Atunci stareţul i-a explicat lui Nilus păcătoşenia faptei lui sau a gândului şi a exclamat: „Şi poliţa aţi rupt-o în bucăţi, Serghei Alexandrovici“.
Tânăra domnişoară Sofia Konstantinova a venit în vizită la Nilus în schitul Optina şi la spovedanie s-a plâns stareţului că, locuind în casă străină, e lipsită de posibilitatea de a ţine posturile. „Dar de ce acum, în timpul călătoriei, în ziua de post v-aţi ispitit cu salamul?“, a întrebat-o stareţul. Sofia Konstantinova s-a înspăimântat: „Cum a putut stareţul să afle acest lucru?“.
O întâmplare asemănătoare a avut loc cu Sofia Mihailovna Lopuhina, născută Osorghina. Ea a povestit că a mers la schitul Optina când era o tinerică de 16 ani. Mulţimea de o mie de oameni din jurul „hibarcăi“ stareţului a uimit-o. (Hibarcă se numea căsuţa de lemn unde locuia stareţul).
Ea s-a suit pe un buştean ca să îl vadă pe stareţ când iese. Nu după mult timp, stareţul a apărut şi, deodată, i-a făcut semn să se apropie. El a condus-o în chilie şi i-a povestit toată viaţa ei, an cu an, enumerând-i toate greşelile, când şi unde le-a săvârşit şi a pomenit personajele după numele lor. Iar apoi i-a spus: „Mâine tu vei veni la mine şi îmi vei repeta tot ce ţi-am spus. Nu am vrut decât să te învăţ cum trebuie să te spovedeşti“.
Sofia Mihailovna nu a mai fost de atunci la schitul Optina. L-a revăzut pe stareţ când acesta a poposit la Moscova, în drum spre Golutvin. Îmbătrânise mult şi era tras la faţă. Spunea că e limpede că Dumnezeu îl iubeşte, dacă i-a trimis o astfel de încercare. A trecut un an. Ea s-a căsătorit cu Lopuhin. Stareţul a murit. Pe neaşteptate, în apartamentul ei s-a auzit soneria. A intrat un călugăr de statură foarte înaltă şi i-a dat două icoane din partea părintelui care murise; după dispoziţia lui, ele fuseseră aşezate în coşciug şi lăsate cu limbă de moarte pentru ea şi verişoara ei primară, S. F. Samarina. De icoana „Kazanskaia“ a Maicii Domnului, Lopuhina nu s-a despărţit niciodată. Excepţii a făcut numai atunci când i-a dat-o soţului care s-a aflat în temniţă.
O a treia întâmplare, tot atât de minunată la spovedanie a avut loc în Golutvin, cu Nicolae Arhipovici Jukovski, astăzi ajuns la adânci bătrâneţi, dar care e sănătos şi trăieşte în Franţa, aşa cum trăieşte şi S.M. Lopuhina, cea care ne-a dat voie deplină să aducem la cunoştinţă povestirea despre relaţia ei cu stareţul (pe care ne-a comunicat-o monahia Taisia).
Părintele egumen Innochentie Pavlov, care şi-a început viaţa monahală la Optina spre sfârşitul anului 1908 ne-a povestit prima lui spovedanie la stareţ. În acea perioadă, conducătorul schitului şi stareţ era părintele Varsanufie. Din Brazilia, părintele care astăzi e mort, ne-a scris: „Acesta a fost un stareţ admirabil care a avut darul clarviziunii ce l-am simţit pe pielea mea atunci când m-a primit în mănăstire şi pentru prima dată m-a spovedit. Eu am amuţit de spaimă pentru că am văzut în faţa mea nu un om, ci un înger în trup, care îmi citeşte gândurile cele mai ascunse, îmi aminteşte faptele pe care le-am uitat, persoanele şi altele. Am fost cuprins de o teamă nefirească. El m-a încurajat şi a spus: „Nu te teme, acest lucru nu pot să-l fac eu, Varsanufie păcătosul, ci Domnul mi-a descoperit despre tine. Cât trăiesc eu să nu vorbeşti nimănui despre ceea ce simţi acum, dar după moartea mea poţi să vorbeşti“.
În ultimele fragmente ale acestei povestiri, stareţul însuşi descoperă Izvorul harului şi al darului său.
Un contemporan al stareţului relatează: „Cu mine a avut loc o întâmplare. Familia noastră avea abonament în Petersburg la spectacolele de operă de la teatrul Mariinsk. Cu un an înainte de sosirea mea la Optina s-a jucat „Faust“, cu Şaliapin, în ajunul zilei de 6 decembrie, a Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni. Eu îmi doream foarte mult să ascult această operă cu Şaliapin. Gândindu-mă că nu voi putea să merg la vecernie, m-am hotărât ca în ziua următoare să mă scol mai devreme şi să merg la utrenie. Şi am intrat singur într-un asemenea compromis cu mine însumi. Am fost la operă, iar în dimineaţa zilei următoare, cu întârziere, am participat la utrenie, iar apoi la liturghia de dimineaţă şi m-am gândit: „Am respectat astăzi pomenirea plăcutului lui Dumnezeu Sfântului Nicolae“. Deşi în suflet ceva s-a produs, totuşi am uitat.
Şi iată că, înainte de spovedanie, batiuşka mi-a spus că există cazuri în care nici nu bănuieşti că ai greşit. Cum a fost, de exemplu, faptul că în loc să cinstesc pomenirea marelui cuvios al lui Dumnezeu, care e Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni şi să merg la vecernie, m-am dus la teatru pentru propria desfătare.
Plăcutul lui Dumnezeu împlineşte ceva nedesăvârşit şi iată, păcatul e săvârşit. Apoi a avut loc o altă întâmplare în mănăstirea din Golutvin. Acolo bărbaţii şi femeile posteau împreună şi batiuşka discuta cu ei într-o singură cameră de primire. S-a întâmplat ca să se afle atunci în post pentru împărtăşanie 15 oameni, bărbaţi şi femei. Şi batiuşka le-a vorbit: o fiică de boier iubea un tânăr, însă el nu i-a împărtăşit dragostea şi i-a făcut alteia curte. Atunci în acea domnişoară a apărut sentimentul geloziei şi s-a hotărât să se răzbune pe tânăr. S-a folosit de faptul că el mergea permament să patineze pe acelaşi patinoar, unde mergea şi ea. Gândul ei era: „Îl distrug ca să nu îi revină rivalei mele“. Şi iată că, atunci când el a prins viteză, rostogolindu-se, ea, în mod dibaci i-a pus piedică, acela a căzut pe spate şi şi-a frânt mâna. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta, căci putea să facă o comoţie cerebrală şi să moară şi ar fi fost un omor premeditat. Iar astfel de întâmplări deseori se uită la spovedanie. În timpul acestei povestiri, eu am simţit că în umerii mei s-au înfipt degetele cuiva. M-am uitat şi am văzut că s-a agăţat de mine o tânără de 18 ani, ruda mea, care devenise palidă ca o pânză. M-am gândit că i s-a făcut pur şi simplu rău din cauza zăpuşelii şi am sprijinit-o. Însă ea mi-a spus apoi: „Acest părinte m-a descris pe mine! Aceasta era taina mea, de unde a putut să o afle?!…“
„Acum ştii?“
Îi suntem îndatoraţi monahiei Taisia pentru comunicarea povestirilor pe care le-a auzit, în timpul şederii în Rusia, de la monahia Alexandra Gurko din Şamordino, tot o fiică duhovniceasca a stareţului Varsanufie. În lume ea a fost moşiereasă în gubernia Smolensk. Mama Alexandrei a povestit: „Odată, batiuşka Varsanufie a adunat câteva călugăriţe, fiicele lui duhovniceşti şi a purtat cu ele o discuţie despre lupta cu duhurile din văzduh. Pe mine, nu ştiu de ce, m-a aşezat lângă el, chiar a insistat să stau mai aproape de el. În timpul discuţiei, când batiuşka vorbea despre răspunderile pe care le au monahii, am văzut brusc în realitate un diavol care stătea nu prea departe, cu o înfăţişare atât de îngrozitoare, încât am ţipat puternic. Batişka m-a luat de mână şi a spus: „Ce este? Acum ştii?“. Celelalte surori nu au văzut nimic şi nu au înţeles ce s-a întâmplat“.
Strălucirea stareţului în timpul slujirii Liturghiei
O altă povestire a mamei Alexandrei: „Odată am participat la Liturghia slujită de părintele Varsanufie. De această dată mi-a fost dat să văd şi să simt ceva ce nu poate fi descris. Batiuşka era învăluit de o lumină clară. El singur se afla parcă în centrul acestui foc şi emana raze de lumină. Raza care ieşea din el lumina şi chipul diaconului ce slujea împreună cu batiuşka.
După slujbă eu am fost împreună cu alte maici la batiuşka. El avea o înfăţişare foarte obosită. Adresându-se uneia dintre noi, a întrebat: „Poţi să spui «Slavă lui Dumnezeu?»“. Maica a fost încurcată de această întrebare şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu!“. „De parcă aşa se spune «Slavă lui Dumnezeu!»“ a exclamat batiuşka. Atunci eu m-am apropiat de batiuşka şi am spus: „Dar şi eu pot să spun – slavă lui Dumnezeu!“. „Slavă lui Dumnezeu“, „Slavă lui Dumnezeu“, a repetat cu bucurie batiuşka.
Dacă pătrundem în toate aceste mărturii, vedem că aşa trebuie să ardem în inimă când spunem „Slavă lui Dumnezeu!“.
Mărturia stareţului despre sine
Mărturiile stareţului despre sine, menţionate mai jos, ne uimesc nu numai prin înălţimea darurilor lui, ci mai ales prin modestia şi smerenia cu care stareţul a primit aceste daruri.
S. Nilus scrie: „Părintele stareţ Varsanufie mi-a spus că eu nu voi avea niciodată o relaţie apropiată cu părintele Eleodor şi că toată legătura mea cu el s-a limitat de obicei la oficialitatea rece şi aceea numai din întâmplare. În ziua în care el a murit, după ce am luat binecuvântare, nu ştiu de ce, brusc, i-am pus următoarea întrebare: „Dar ce, frate, te-ai şi pregătit pentru drum?“. Întrebarea a fost cu totul neaşteptată şi pentru mine şi pentru el, încât părintele Eleodor chiar s-a tulburat şi nu a ştiut ce să răspundă. Eu luasem cu mine din tavă dropsuri – dulciurile monahilor în sărbători – şi i le-am îngrămădit în mână spunându-i: „Acestea ţi le dau ţie pentru drum!“. Şi gândiţi-vă la ce drum a avut!
Stareţul mi-a povestit, ca şi cum s-ar fi mirat că s-a întâmplat exact aşa cum a spus el. Însă eu nu m-am mirat: trăind aşa de aproape de sfinţenia Optinei, am încetat să mă mai minunez aşa de mult“.
„Aceste morminte sunt ale fiilor mei duhovniceşti. Iată aici este îngropat doctorul docent Z. de la universitatea din Moscova. El a fost matematician şi astronom! A studiat înaltele ştiinţe şi s-a plecat înaintea măreţiei creaturilor şi mai ales, înaintea Creatorului lor. Colegii profesorului şi soţia lui, care era doctor în medicină, râdeau de el. A fost ucenicul renumitului profesor Lebedev. Soţia lui Z., lucrând în clinică, s-a îndrăgostit de un profesor şi a fugit la Paris, împreună cu copiii săi. Z. s-a întristat foarte mult şi, după trecerea câtorva ani, a venit la noi ca să găsească aici alinare pentru necazul lui. Aici, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit grav de pneumonie şi i-a fost foarte greu. Eu am văzut că va muri în curând şi i-am propus să se lepede de lume şi să se tundă în monahism. Deja de foarte multă vreme nu mai avusese nici un fel de informaţie despre familie. Z. s-a gândit şi a fost de acord. După câteva luni a venit la schit o doamnă foarte înflăcărată şi a început să strige: „Daţi-mi-l pe soţul meu!“. La început nu am înţeles ce vrea, însă apoi m-am lămurit că vorbeşte despre Z.
I-am spus că bărbatul ei se află printre îngeri. Cu supărare şi-a manifestat dorinţa de a vedea mormântul soţului ei. Însă eu i-am spus că este interzisă pătrunderea femeilor în schit şi de aceea nu am putut să-i dau voie să meargă într-acolo. Atunci ea, cu mândrie, a început să vorbească despre sine şi despre cunoştinţele ei: „Eu am studiat 12 limbi străine şi am căpătat un renume peste hotare cu lucrările mele“. Ea a crezut că prestigiul ei ştiinţific îi va deschide porţile schitului, însă eu i-am spus că deşi cunoaşte multe limbi, totuşi nu cunoaşte singura limbă importantă – aceea a îngerilor. Ea m-a întrebat ironic: „Unde se poate învăţa această limbă?“. „Ca să o cunoşti – am spus eu – trebuie să citeşti Sfânta Scriptură. Aceasta este limba îngerească“. Ea a declarat că aici nu mai poate face nimic şi că va trebui să plece peste hotare să ţină cursuri la o universitate din Elveţia.
Eu am rugat-o să-mi trimită o scrisoare atunci când viaţa îi va fi grea şi i-am spus că va mai veni încă o dată aici. Ea a izbucnit în râs şi a plecat. După câteva luni mi-a trimis o scrisoare din Elveţia şi mi-a scris că e foarte nefericită. Soţul ei mirean a trădat-o şi a părăsit-o, luându-i cu el şi pe copiii ei. Potrivit cu sfatul meu, ea a început să citească Evanghelia şi a văzut că este foarte interesantă. În scrisoare mi-a pus câteva întrebări. Pentru rezolvarea lor i-am propus să vină la noi. Ea a venit şi a petrecut la noi o vreme destul de îndelungată, apoi a început să vină de câteva ori pe an. Şi a devenit credincioasă şi bună“.
„Mai târziu am văzut-o iarăşi – îşi aminteşte S. Nilus. Devenise foarte modestă şi când batiuşka intra în camera de primire, întotdeauna se apropia de el căzându-i la picioare. Era foarte bogată şi toată averea a dat-o săracilor. Ce transformare s-a produs în ea!“.
Legătura duhovnicească dintre Sfântul Ioan de Kronştadt şi cuviosul Varsanufie
Părintele Ioan de Kronştadt a văzut cu duhul în persoana părintelui Varsanufie un adevărat nevoitor. Din amintirile părintelui Vasile Şustin ne-a fost relatat faptul că părintele Ioan, în altarul catedralei Sfântul Andrei, i-a sărutat mâna tânărului ofiţer – viitorului stareţ şi schimnic.
Din predica arhiepiscopului Teofan de Poltava, ţinută pe 21 august în anul 1929, în Bulgaria, în oraşul Varna, aflăm că Sfântul Ioan i-a apărut în vis lui Pavel Ilie şi l-a trimis ca să se vindece deplin la schitul Optina la stareţul Varsanufie. Prin aceasta l-a cinstit pe cuvios şi a arătat că lui i-a fost dat de către Dumnezeu darul facerii de minuni.
Trecând peste descrierea bolii şi a obsesiei lui Pavel Ilie, aducem la cunoştinţă numai sfârşitul, în care părintele Ioan de Kronştadt îi apare bolnavului ce se afla în stare de inconştienţă lângă mormântul lui.
Sfântul părinte Ioan de Kronştadt s-a apropiat de fratele Pavel şi i-a spus: „Acum ieşi din trup şi cu sufletul urmează-ne pe noi“. Lui Pavel i-a fost foarte greu să îndeplinească această poruncă, însă a îndeplinit-o şi i-a urmat pe sfinţii părinţi. „Ei mi-au arătat la început – a spus Pavel – locurile şi desfătările din Rai, pregătite pentru cei virtuoşi, iar apoi chinurile păcătoşilor. Nu se pot descrie nici slava şi fericirea drepţilor, nici chinurile păcătoşilor. După ce mi-a arătat totul, părintele Ioan de Kronştadt a început să mă înveţe cum să trăiesc, iar pentru a dobândi vindecare definitivă mi-a poruncit să intru din nou în trupul meu şi să merg la schitul Optina, la părintele stareţ Varsanufie“. Cu aceste cuvinte şi-a încheiat fratele Pavel povestirea despre cele văzute în stare de extaz. În luna noiembrie a anului 1911, el a ajuns la părintele Varsanufie, fiind însoţit de un ierodiacon de la Valaam, cu numele Varsanufie.
Stareţului i-a fost anunţată sosirea bolnavului, l-a primit, l-a spovedit şi l-a împărtăşit şi după acestea a dobândit vindecare completă.
Apariţia Sfântului Ioan de Kronştadt în visul stareţului Varsanufie
Vorbind despre legătura spirituală dintre părintele Ioan şi părintele Varsanufie, nu se poate să nu pomenim visul stareţului, pe care el l-a adus la cunoştinţă Elenei Andreevna Voronova, preşedinta comitetului penitenciarului din Sankt-Petersburg, fiica lui duhovnicească apropiată. Acest lucru reiese din jurnalul optinean al lui S. A. Nilus:
„Am mers, împreună cu soţia, pentru binecuvântare la părintele Varsanufie. E. A. Voronova a auzit de la el că în noaptea de miercuri, 17 februarie, spre joi, 18 februarie a avut un vis care i-a lăsat o impresie puternică părintelui nostru.
– Mie nu îmi place – i-a spus el Elenei Andreevna atunci când cineva începe să-mi povestească visele, căci eu însumi nu mă încred în visele mele. Însă uneori există şi unele care pot fi recunoscute ca date de Dumnezeu. Asemenea vise nu se pot uita. Iată ce mi s-a întâmplat în noaptea de 17 februarie spre 18 februarie. Vă daţi seama ce vis a fost dacă îmi amintesc chiar şi datele!… Am văzut în vis că mergeam printr-un loc minunat şi ştiam că scopul călătoriei mele este să obţin binecuvântarea părintelui Ioan de Kronştadt. Şi iată că înaintea ochilor mei a apărut o clădire măreaţă, în genul unei biserici de o frumuseţe nedescrisă şi de un alb orbitor. Şi ştiam că această clădire aparţine părintelui Ioan. Am intrat în ea şi am văzut o sală uriaşă din marmură albă, prin mijlocul căreia se ridica o scară de marmură albă, de o frumuseţe uimitoare, largă şi grandioasă, aşa cum era, de fapt, toată biserica marelui păstor din Kronştadt. Scara începea de la pământ cu un palier, iar treptele ei, alternând cu asemenea paliere, năzuiau ca o lumânare dreaptă, spre înălţimea nesfârşită şi se îndreptau spre cer. Pe palierul cel mai de jos stătea însuşi părintele Ioan, în veşminte albe ca zăpada, care străluceau de o lumină puternică. Eu m-am apropiat de el şi am primit binecuvântarea lui. Părintele Ioan m-a luat de mână şi mi-a vorbit:
– Se cuvine ca eu să urc împreună cu tine pe această scară!
Şi am început să urcăm. Şi dintr-o dată mi-a venit în cap: Cum se poate întâmpla acest lucru? Doar părintele Ioan a murit: cum se poate ca eu să merg împreună cu el, ca şi cum ar fi viu? Datorită acestui gând i-am şi vorbit:
– Batiuşka! Dar sfinţia voastră nu aţi murit?
– Ce tot spui? a exclamat el în loc de răspuns. Părintele Ioan e viu, părintele Ioan e viu!
Şi după aceea m-am trezit. „Cu adevărat aţi avut un vis minunat“, i-a spus Elena Andreevna părintelui Varsanufie – şi o mare bucurie să auziţi chiar din gura părintelui Ioan mărturia adevărului incontestabil al credinţei noastre!“.
Darul alungării demonilor
Fiii duhovniceşti apropiaţi ai stareţului au fost nu o dată martorii manifestării darurilor lui duhovniceşti.
Iată un exemplu: Soţia lui Nilus, venind odată la stareţ pentru binecuvântare, a asistat la izgonirea unui demon dintr-un om care fusese adus la el. De data aceasta a fost nevoie din partea stareţului de multă putere. Demonizatul se afla într-o stare de turbare violentă şi arunca asupra părintelui Varsanufie cele mai rele cuvinte de ocară, numindu-l tot timpul colonel, fiind gata să se năpustească asupra lui. Stareţul i-a explicat apoi lui Nilus că acesta a fost un caz greu şi rar întâlnit, în care a avut de-a face cu diavolul „de miazăzi“. Acesta este unul dintre cei mai crunţi demoni şi se alungă greu. Despre acest diavol se pomeneşte în psalmul 90 în textul slav: „… şi de duhul de miazăzi“. În traducerea rusească, textul e schimbat; „… şi molima, care pustieşte totul în miezul zilei“ (Ps. 90, 6).
Cazuri de vindecare prin rugăciunea stareţului Varsanufie
Înainte de a pleca din Optina înapoi la Petersburg, Elena Andreevna a mers la părintele Varsanufie să-şi ia rămas bun şi să primească binecuvântare pentru drum. Batiuşka a condus-o din chilia lui în pridvor, i-a dat o icoană a Maicii Domnului şi i-a spus:
– Duceţi-i această icoană de la mine, ca binecuvântare, prinţesei Maria Mihailovna şi spuneţi-i că, astăzi, eu, înainte de sosirea frăţiei voastre, ne-am rugat înaintea acestei icoane pentru a i se da sănătate sufletească şi trupească.
– Dar o voi mai găsi eu, oare, printre cei vii? – a obiectat Elena Andreevna.
– Să dea Dumnezeu – a răspuns părintele Varsanufie – ca pentru rugăciunile Împărătesei Cereşti să o găsiţi nu numai vie, ci şi sănătoasă.
Elena Andreevna s-a întors la Petersburg şi prima grijă a fost să meargă la prinţesă. A sunat la uşă. Uşa s-a deschis şi a văzut-o pe prinţesă: ea însăşi deschisese uşa şi era veselă şi viguroasă, ca şi cum n-ar fi fost bolnavă.
– Dumneavoastră sunteţi, oare? – a strigat Elena Andreevna, pentru că nu-i venea să creadă ochilor. Cine este acela care v-a înviat?
– După ce dumneavoastră aţi plecat – a spus prinţesa – mie mi-a fost foarte rău şi, dintr-o dată, în a treia zi, în jurul orei 10 dimineaţa, nu ştiu cum, dar m-am simţit mai bine, iar astăzi, precum vedeţi, sunt complet sănătoasă.
– La ce oră spuneţi că s-a întâmplat această minune?
– La ora 1000, în a treia zi.
Acestea au fost ziua şi ora când părintele Varsanufie s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, pe care i-a trimis-o prinţesei ca binecuvântare.
Această prinţesă, Maria Mihailovna Dandukova-Korsakova, femeie cunoscută în tot Petersburgul prin acţiunile ei de binefacere, şi-a închinat toată viaţa slujirii aproapelui aflat în necaz: săracilor, bolnavilor, întemniţaţilor. A avut nefericirea de a se molipsi de ideile sectanţilor, care tăgăduiau credinţa în sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu şi chiar în Preacurata Născătoare de Dumnezeu. După această minune a fost încredinţată pe deplin de sfinţenia Preacuratei şi a plăcuţilor lui Dumnezeu. Astfel a dobândit vindecare nu numai de suferinţa trupească, ci şi de cea sufletească.
S. A. Nilus a scris:
„Elena Andreevna Voronova a stat la Optina 3–4 zile, a postit şi s-a împărtăşit. La plecare şi-a luat rămas bun de la noi şi a zis:
– Părintele nostru, Varsanufie, mi-a dat blagoslovenie pentru drum ca să merg la schitul Tihonov şi să mă scald acolo în izvorul cuviosului Tihon din Kaluga.
Dacă n-am cunoaşte marea îndrăzneală a credinţei puternice din Elena Andreevna, ne-am îngrozi. Însă Optina, prin duhul său, a reuşit să ne înveţe multe lucruri şi de aceea noi, fără nici un fel de ezitare, ne-am luat rămas bun şi am rugat-o să mă pomenească la cuviosul Tihon. În scurt timp de la plecarea Elenei Andreevna am primit de la ea o scrisoare din Petersburg şi scria:
„Minunat e Dumnezeul nostru şi marea noastră credinţă ortodoxă! Pentru rugăciunile părintelui nostru Varsanufie m-am scăldat în izvorul cuviosului Tihon, care în timpul băii avea 10 grade. Când m-am îmbrăcat, rufele stăteau ca parul din cauza gerului, aşa erau de tari.
Douăsprezece verste de la izvor până la staţia de cale ferată birjarul m-a dus în acea şubă în care m-aţi văzut. Părul meu, ud din cauza băii, se transformase în ţurţuri de gheaţă. Abia m-am dezgheţat în gara încălzită şi în vagon şi nu am avut nici măcar guturai. De la pleurită nu a rămas nici urmă. Însă cu adevărat marea minune a milei lui Dumnezeu şi a cuviosului Tihon a fost faptul că nu numai ochiul bolnav s-a însănătoşit, ci şi celălalt, pierdut demult. Acum văd minunat cu ambii ochi!…“.
„O femeie, care stătea în mijlocul camerei, s-a aruncat a batiuşka cu cuvintele: „Batiuşka, rugaţi-vă! Fiul meu mi-a scos sufletul: am cheltuit pentru el toată averea, însă tot surdo-mut a rămas şi aşa este de 12 ani“. Batiuşka l-a binecuvântat, s-a uitat la el şi a spus: „El a săvârşit un mare păcat şi trebuie să se pocăiască şi să postească şi va auzi şi va vorbi din nou“.
Mama s-a întristat pentru fiul ei: „Cum! Doar este un băiat model; putea el oare să păcătuiască în doisprezece ani?“. Batiuşka s-a adresat tânărului şi l-a întrebat: „Îţi aminteşti ce ai făcut?“. Acela, nedumerit, a clătinat din cap: „Dar el, batiuşka, nu aude“ – a spus mama. „Pe tine nu te aude, dar pe mine mă aude“. Atunci batiuşka s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche iar băiatului i s-au făcut ochii mari pentru că şi-a amintit. După o săptămână tânărul s-a însănătoşit.
Arătarea de după moarte a stareţului faţă de fiul său duhovnicesc muribund, părintele Vasile Şustin
Sora lui a scris despre acest lucru. „E ciudat faptul că pe batiuşka (pe părintele Vasile) de două ori l-au îngropat şi de două ori a murit. Prima dată a murit în Rusia, după al treilea tifos. Avea temperatură mare şi stătea întins fără cunoştinţă. Îl vedea pe doctorul care îi lua pulsul şi pe sora lui. Doctorul a spus: „Va muri“. Sufletul fratelui a zburat în sus, s-a pomenit într-o grădină minunată, unde l-a întâlnit pe părintele Varsanufie de la Optina, care i-a vorbit: „Vrei să fii în această grădină după moarte?“. „Da“. „Atunci întoarce-te, că nu eşti pregătit; după ce te vei chinui mult şi vei îndura totul, te vei întoarce aici“. Fratele a intrat cu teamă în trupul lui. Oamenii veniseră să-l spele, aduseseră coşciugul şi au fost uimiţi, pentru că era viu“.
În a patruzecea zi, Maria Vasilievna l-a văzut în vis pe fratele său care se afla în acea grădină unde îl chemase părintele Varsanufie.
„Mergeam prin grădină singură pe cărare, însă simţeam că părintele Vasile merge în urmă. Cărarea cotea la dreapta, formând un unghi. Fratele meu mi-a luat-o înainte, s-a apropiat de colţul unde creşteau flori neobişnuite, a rupt o floricică ce înflorise, iar cu degetul mi-a arătat altă floare, deschisă pe jumătate. Eu am întins mâna să o rup şi totul a dispărut.
C. Învăţăturile
Învăţându-ne despre cum trebuie să fie un adevărat monah, stareţul Varsanufie spunea că toată baza vieţii monahale trebuie să fie rugăciunea, iar esenţa ei – lupta cu patimile, ascultarea, smerenia şi dragostea.
Primul lucru pe care să-l faceţi să fie semnul crucii; iar primele voastre cuvinte să fie cuvintele rugăciunii lui Iisus. Când este posibil, faceţi rugăciunea lui Iisus pe metanii, iar când sunteţi ocupaţi cu treburi, fără metanii. Când aveţi anumite fantezii, nu vă contraziceţi cu ele, ci aruncaţi în ele cu piatra. Piatra este numele lui Hristos, rugăciunea lui Iisus. Să alungaţi gândurile nu stă în puterea voastră, însă puteţi să nu le primiţi – numele lui Iisus le alungă. Dacă uneori nu sunteţi atenţi la rugăciune şi sunteţi împrăştiaţi, nu trebuie să vă descurajaţi. În timpul rugăciunii, gura noastră se sfinţeşte cu numele Domnului Iisus Hristos. Să aveţi permanent în voi rugăciunea lui Iisus. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Numele lui Iisus distruge toate cursele diavolului, pentru că el nu se poate împotrivi puterii numelui lui Hristos. Toate uneltirile diavolului se transformă în pulbere. De ce se întâmplă aşa şi cum are loc acest lucru, noi nu ştim. Ştim numai că într-adevăr se întâmplă acest lucru. Unii oameni credeau că mă aflu într-o vrajă atunci când trăiam atent şi făceam rugăciunea lui Iisus… Acum se gândesc aşa: „Ori că te rogi, ori că nu te rogi – e tot una, pentru că nu vei dobândi rugăciunea. Au trecut acele vremuri“. Acesta este, desigur, un gând insuflat de diavol. Rugăciunea lui Iisus este necesară pentru a intra în împărăţia Cerurilor.
Dacă trăieşti rău, atunci nimeni nu te tulbură, iar când începi să trăieşti bine, dintr-o dată apar necazurile şi ispitele.
Proorocul David a spus: „Sărăceşte cel cuvios“. De ce a sărăcit el? Pentru că a pierdut adevărul şi a vorbit în deşert, pentru că nu a vorbit cele folositoare pentru suflet, ci a spus vorbele goale şi a vorbit despre deşertăciuni. Proorocul David a mai spus: „Smereşte-mă şi mântuieşte-mă, Doamne“. Pentru mântuire e de ajuns smerenia singură. Şi iarăşi spune în alt psalm: „Vezi-mi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele“. Proorocul David a vorbit aşa, pentru că adevărata smerenie niciodată nu există fără osteneală… Drumul smereniei şi răbdarea umilinţelor sunt grele. Mulţi s-au apucat de acest drum, s-au hotărât să meargă pe el şi nu au rezistat. „Cine nu se uneşte cu Domnul Iisus aici, niciodată nu se va uni cu El“ – spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Operele Sfântului Ignatie Brianceaninov sunt de neînlocuit. Ele sunt, dacă se poate spune aşa – abecedarul, silabele. Operele Sfântului Teofan Zăvorâtul sunt fondul gramatical, pentru că ele sunt mai adânci. Ca să reuşim să le citim, întâmpinăm câteva greutăţi.
Există păcate de moarte şi păcate care nu sunt aşa de grave. Păcatul de moarte este acela pentru care omul nu se căieşte. Se numeşte de moarte, pentru că din cauza lui sufletul moare şi după moartea trupească merge în iad.
Femeia nu poate să trăiască fără credinţă. După o necredinţă vremelnică, ea se întoarce iarăşi la Dumnezeu.
În relaţia ucenicului cu stareţul, principalul lucru este credinţa ucenicului. Dacă acesta îl întreabă pe stareţ cu credinţă, atunci Dumnezeu, pentru credinţa celui ce a întrebat, îi descoperă ucenicului voia Sa.
Dacă cei care îşi doresc să intre în mănăstire ar şti ce necazuri îi aşteaptă, nimeni n-ar merge la mănăstire. Dumnezeu ascunde aceste necazuri. Dar dacă oamenii ar şti ce fericire îi aşteaptă pe călugări, toată lumea ar alerga la mănăstire. Esenţa vieţii noastre de mănăstire – lupta cu patimile…
Smerenia şi dragostea sunt cele mai înalte virtuţi. Ele trebuie să fie trăsăturile caracteristice ale monahului… Să nu credeţi că e posibil ca dintr-o dată să zburăm la cer. Nu. Trebuie să îndurăm fiecare necaz, umilinţă şi întărâtare din lăuntrul nostru, de la diavol şi din afară – de la fraţii nesocotiţi. De la început trebuie să trecem peste toată ispita.
Trebuie să ducem luptă cu patimile, să dobândim o părere smerită despre sine şi apoi… Uneori veţi simţi chiar dezgust şi ură faţă de viaţa monahală… Toate acestea trebuie să le înduraţi…
Călugării moderni se străduiesc în toate să-şi îndeplinească propria voie. Avva Dorotei spune: „Eu nu cunosc pentru călugăr altă cădere decât respectarea voii sale…“. Monahismul s-a abătut de la drumul lui. Înseamnă că diavolului nu îi place monahismul zilelor noastre, dacă se răzvrăteşte atât împotriva lui. Datorită monahismului se menţine lumea toată. Când nu va mai fi monahism, atunci va veni Înfricoşătoarea Judecată…
În învăţăturile lui, cuviosul Varsanufie adesea avertizează cu privire la acele primejdii, care îl aşteaptă pe monahul ce se află pe drumul mântuirii.
Fiecare om trebuie să îndure o vreme ispite şi lupte – starea gravă a bolii. Cu privire la aceste chinuri se vorbeşte şi în psalmi: „Cuprins sunt de boală, de când m-am născut“. Fiecare om, născându-se cu duhul într-o nouă viaţă, e încercat de boală, până când iese la lărgime. Aceste „boli“ constau în lupta cu patimile. Patimile se vor ridica împotriva voastră şi vrăjmaşul nu vă va lăsa. Aici e nevoie de răbdare. Trebuie să vă suportaţi pe voi şi să nu depuneţi armele, ştiind că lupta este inevitabilă.
Necazurile neîncetate, trimise de Dumnezeu omului reprezintă semnul grijii deosebite a lui Dumnezeu faţă de noi. Scopul necazurilor e diferit. Ele sunt trimise ori pentru curmarea răului, ori pentru învăţătura de minte, ori pentru marea slavă din viaţa viitoare, ori ca pedeapsă pentru păcatele făcute înainte. Toţi să-şi ducă crucea.
Fiecare lucru bun ori este precedat, ori este urmat de ispită. În timpul îngrămădirii necazurilor trebuie să spunem în sinea noastră: „Cu adevărat merit toate aceste necazuri. Înseamnă că toate îmi sunt necesare ca să mă curăţ de patimi, dar mai ales de trufie“. Nu e suficient să îndurăm jignirile, ci trebuie să ne străduim să nu ne înfuriem pe cel care a adus jignirea. Necazuri vom avea întotdeauna, însă starea lăuntrică a omului va fi alta. Chiar dacă vor fi necazuri, cel care a dobândit rugăciunea lăuntrică le va suporta uşor, căci cu el va fi Hristos, Care va umple de o bucurie nespusă inima nevoitorului şi această bucurie a lui Dumnezeu nu o poate birui nici un fel de necaz. Când vă neliniştesc gândurile de teama necazurilor apropiate, nu trebuie să intraţi în vorbă cu ele, ci să spuneţi pur şi simplu: „Să se facă voia lui Dumnezeu!“. Acest lucru vă va linişti foarte mult.
Din discuţiile cuviosului Varsanufie cu fiii duhovniceşti
„Ridică-ţi ochii tăi în jur, Sioane, şi vezi că vin spre tine de la apus şi din miazănoapte, şi dinspre mare şi de la răsărit copiii tăi“. Iată cum se poate spune acum: Din diferite locuri aţi sosit aici în căutarea lui Hristos voi, copiii mei. Să vă răsplătească Dumnezeu pentru aceasta şi să dea pacea şi bucuria Duhului Sfânt în inimile voastre.
Dar s-ar putea ca cineva dintre voi, la urmă, să se învrednicească de chipul îngeresc. Eu nu vă chem în mănăstire, puteţi să vă mântuiţi şi în lume, numai să nu-L uitaţi pe Dumnezeu. În mănăstire oamenii intră pentru a atinge treapta înaltei desăvârşiri.
E adevărat că aici sunt ispite mai mari, dar vine şi ajutor mare de la Dumnezeu. Un sfânt a dorit să afle cum îi ajută Dumnezeu pe călugări şi a avut o vedenie: a văzut un călugăr, înconjurat de o mulţime mare de îngeri cu sfeşnice care ardeau.
Se spune că în lume sunt mai puţine ispite, dar să ne închipuim un om, după care aleargă un criminal. Să presupunem că a scăpat de el, însă acela i-a arătat pumnul şi i-a spus: „Vezi, numai să-mi cazi în mână“. Dar să presupunem că un om merge şi asupra lui se năpusteşte o mulţime de duşmani. Nu are unde să fugă. Însă dintr-o dată, de unde nici nu te aştepţi, apare un regiment de soldaţi şi vine în apărarea lui, iar duşmanii, cu feţele însângerate, se împrăştie în toate părţile. Nu-i adevărat că ultimul se află în afara pericolului mai mult decât primul?
E greu să te mântuieşti când trăieşti într-o societate coruptă.
În Sfânta Scriptură se spune: Cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel nevinovat, nevinovat vei fi şi cu cel ales, ales vei fi şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici“ (Ps. 17, 28–29).
Patimile păcătoase acţionează în chip dăunător şi asupra sufletului şi asupra trupului. Aflându-mă deja în mănăstire şi citindu-i pe Sfinţii Părinţi, am aflat pentru prima dată că patimile sunt molipsitoare, asemenea bolilor contagioase şi aşa cum ultimele se transmit la ceilalţi, aşa fac şi primele. Când Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei, a mers la Sinodul Ecumenic, în drum a poposit la un han. Călugărul care îl însoţea pe Sfântul Spiridon, intrând la el, a spus: „Părinte, nu pot să înţeleg de ce calul nostru nu mănâncă“. Sfântul a răspuns: „Pentru că animalul simte duhoarea insuportabilă ce iese din varză, fiind provocată de faptul că patronul nostru este molipsit de patima zgârceniei“.
Omul care nu e sfinţit de Duhul Sfânt, nu observă acest lucru, însă sfinţii au darul dumnezeiesc de a constata patimile. De la lucrurile omului pătimaş ceilalţi se pot molipsi de patima lui. Şi natura înconjurătoare ne oferă multe învăţăminte. Toţi cunosc planta floarea-soarelui. Ea întotdeauna îşi îndreaptă inflorescenţa către soare, tinde către el şi din această cauză a căpătat această denumire. Dar se întâmplă şi ca floarea-soarelui să stea întoarsă faţă de soare, iar oamenii pricepuţi în acest domeniu spun: „A început să se strice, în ea au apărut viermii; trebuie să o tăiem“. Sufletul, însetat de dreptatea lui Dumnezeu, asemenea florii-soarelui, se îndreaptă şi tinde către Dumnezeu-Izvorul luminii. Însă dacă încetează să Îl caute atunci un asemenea suflet va muri. E necesar ca în această viaţă să-L simţim pe Hristos; cine nu Îl vede aici, acela niciodată nu îl va vedea nici acolo, în viaţa viitoare.
Dar cum să Îl vedem pe Hristos? Calea spre el poate fi neîncetata rugăciune a lui Iisus care e capabilă să-L sădească pe Hristos în sufletele noastre. Adevăratul semn al morţii sufleteşti este îndepărtarea de slujbele bisericeşti. Omul care şi-a pierdut interesul pentru Dumnezeu mai înainte de toate începe să evite mersul la biserică, la început tinde să vină la slujbe mai târziu, iar apoi încetează de tot să mai intre în biserica lui Dumnezeu. Sunt multe căi spre mântuire. Pe unii, Dumnezeu îi mântuieşte în mănăstire, iar pe alţii în lume. Sfântul Nicolae din Mira Lichiei a plecat în pustiu ca să trăiască în post şi rugăciune, iar Dumnezeu i-a poruncit să meargă în lume: „Nu acesta este ogorul pe care Îmi vei aduce rodul“, a spus Mântuitorul.
Sfintele Taisia, Maria Egipteanca, Evdochia, de asemenea, nu au trăit în mănăstiri. Oamenii se pot mântui pretutindeni, numai să nu-L părăsească pe Mântuitorul. Agăţaţi-vă de mantia lui Hristos şi Hristos nu vă va lăsa.
Da, sunt măreţe zilele noastre. În lume oamenii se bucură în aceste zile, însă nu din punct de vedere spiritual: unul se bucură că a câştigat bani; altul – că a câştigat ranguri şi distincţii, al treilea – din alte motive. Câţiva se bucură că a trecut postul şi e dezlegare la toate – aceasta este, oarecum, o bucurie întemeiată, dar numai în hrană nu se poate găsi adevărata fericire. Însă în sfintele mănăstiri există bucuria pentru Iisus înviat. Nu renunţaţi să vizitaţi mănăstirile, mai ales în sărbători, căci acolo se ascunde viaţa duhovnicească, ce încălzeşte sufletul omului.
Îmi aduc aminte de o întâmplare. Într-o familie bogată a fost petrecută o seară festivă. În cadrul ei, o tânără talentată a interpretat nemaipomenit de bine o frumoasă operă de Mozart. Toţi au fost încântaţi, iar lacheul, care stătea la uşă şi oferea ţigări, ocupându-se, în general, cu servirea oaspeţilor, a spus pentru el: „Ce este această muzică plictisitoare pe care o ascultă domnii pe lângă dacă ar fi cântat la balalaică?“.
El a avut dreptate în aprecierea lui, căci muzica serioasă era pentru el complet neînţeleasă. Ca să înţelegi opera, arta pământeană, trebuie să ai simţ artistic. Canonul de Paşti, facerea Sfântului Ioan Damaschin este aşa de minunat alcătuit, încât înalţă sufletul şi îl umple de bucurie duhovnicească în măsura în care o primeşte fiecare. Însă apare întrebarea: unde este cheia pentru deschiderea bucuriilor duhovniceşti? La ea există un singur răspuns: în rugăciunea lui Iisus. Această rugăciune are o mare putere. Ea are diferite trepte: prima este rostirea simplă a cuvintelor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“. Pe treptele cele mai înalte are o aşa putere, încât poate să mute şi munţii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa – nu e greu pentru nimeni, iar folosul e foarte mare. Aceasta este arma cea mai puternică pentru lupta cu patimile.
Perioada bucuriei noastre de astăzi este Paştele. „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. Cine sunt aceia care se află în mormânturi? Sunt toţi oamenii păcătoşi, care au murit de timpuriu pentru Dumnezeu, însă au înviat spre o viaţă nouă prin învierea Mântuitorului Hristos.
Cei care Îl caută pe Hristos, Îl vor găsi aşa cum spune cuvântul evanghelic: „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla“; „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt“.
Şi luaţi seama că aici Dumnezeu vorbeşte nu numai despre locaşurile cereşti, ci şi despre cele pământeşti şi nu numai despre cele interioare, ci şi despre cele exterioare.
Pe fiecare suflet, Dumnezeu îl aşează într-un loc şi îl înconjoară cu lumină, astfel încât să corespundă cel mai bine cu izbânzile sale. Acesta este locaşul exterior. Sufletul îl umple de linişte, pace şi bucurie – acesta fiind locaşul interior, pe care Dumnezeu îl pregăteşte celor ce-L iubesc şi-L caută.
Cât de bine e în Rai! Dostoievski, cel care a fost aici şi a stat în acest fotoliu, i-a spus părintelui Macarie că înainte nu credea în nimic. „Ce v-a determinat să vă întoarceţi la credinţă?“ l-a întrebat batiuşka Macarie. „Am văzut Raiul. Ah, cât e de bine acolo, câtă lumină şi câtă bucurie! Şi locuitorii lui sunt atât de minunaţi, atât de plini de dragoste. M-au întâmpinat cu o blândeţe neobişnuită. Nu am putut uita ceea ce am trăit acolo şi de atunci m-am întors la Dumnezeu!“.
Astăzi creştinii nu mai sunt torturaţi în arene, nu mai sunt arşi pe rug, bisericile sunt deschise, în ele se săvârşeşte slujba dumnezeiască, însă are loc un fenomen trist – mulţi oameni, chiar şi fără chinuri renunţă la Hristos. Lumea îi prigoneşte pe robii lui Hristos prin ironie şi dispreţ, iar ei nu le pot îndura. „Dar ai început să mergi cam des la biserică!“ observă cei din jur ironic. Şi creştinul tace. „Desigur, din această cauză nu mai ieşi în zi de sărbătoare, dar se pare că aproape în fiecare zi nu ieşi şi ai început să ţii posturile“. Şi din nou tace. Altcineva spune: „Tot citeşti cărţi sfinte, dar ai citit oare Nietzsche? Ia să citeşti numai şi vei vedea ce spune“ şi aşa îl copleşeşte pe cel nepriceput cu numele dumnezeilor săi (ei au doar dumnezeii lor). „Dacă eşti religios, trebuie să priveşti problema din toate părţile, dar nu te teme să asculţi o părere opusă“.
Nu trebuie să-i ascultaţi. Nu citiţi cărţile care sunt fără Dumnezeu, rămâneţi credincioşi lui Hristos. Dacă sunteţi întrebaţi despre credinţă, răspundeţi cu îndrăzneală. „Se pare că mergi des la biserică!“. „Da, pentru că acolo îmi găsesc mulţumirea“. „Nu vrei, cumva, să ajungi printre sfinţi?“. „Fiecare vrea acest lucru, dar nu depinde de noi, ci de Dumnezeu“. Astfel să îl respingeţi pe vrăjmaş.
Trebuie să înţelegeţi că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi de toţi are grijă, dar dacă vorbim omeneşte, nu se poate da un milion săracului pentru că se prăpădeşte şi îi păgubeşte şi pe alţii, dar o sută de ruble poate să îl pună pe picioare. Dumnezeu ştie mai bine ce îi este de folos fiecăruia.
Nu se poate învăţa îndeplinirea legii lui Dumnezeu fără efort, iar acest efort e întreit – rugăciune, post şi trezvie.
Stareţul Macarie se afla pe înalta treaptă a darului puterii cuvântului şi vorbirea lui exercita o foarte mare influenţă asupra sufletului ascultătorului. Ieşind de la stareţ, Gogol a spus: „Da, mi-au spus adevărul, acesta este singurul dintre toţi oamenii cunoscuţi de mine până acum, care are puterea de a te conduce spre izvoarele cu apă vie“. Gogol, după ce a recunoscut, a spus: „Am intrat la stareţ unul şi am ieşit altul“. Şi Gogol a murit ca un creştin adevărat. Se ştie că, nu cu mult înainte de moarte, i-a spus prietenului său apropiat: „Ah, cât de mult am pierdut, îngrozitor de mult am pierdut…“. „Ce aţi pierdut? Din ce cauză aţi pierdut?“. „Din cauză că nu am intrat în monahism… Ah, de ce batiuşka Macarie nu m-a luat la el în schit…“.
Mi se întâmplă să aud plângeri cum că trăim vremuri grele în prezent, că acum s-a dat libertate deplină fiecărei învăţături eretice şi fără de Dumnezeu, că Biserica este împresurată din toate părţile de atacurile vrăjmaşilor, care se ridică împotriva ei cu putere şi că o răpun aceste valuri întunecate ale necredinţei şi ereziei.
Eu răspund întotdeauna: „Nu vă neliniştiţi! Nu vă temeţi pentru Biserică! Ea nu va muri: porţile iadului nu o vor birui până la Înfricoşătoarea Judecată. Nu pentru ea trebuie să vă temeţi, ci pentru voi înşivă şi e adevărat că vremurile noastre sunt foarte grele. De ce? Din cauză că acum e foarte uşor să te dezlipeşti de Hristos, iar atunci vine moartea“.
Testamentul cuviosului Varsanufie
Lăsând, în sfârşit, toate grijile acestei lumi, care asupresc şi chinuie sufletul meu, voi spune, pe scurt, ultimul meu cuvânt şi voi da ultimele mele poveţe fiilor mei duhovniceşti, care mi-au fost dragi. Şi, în primul rând, cu smerenie vă rog: iertaţi-mi toate greşelile vrute şi nevrute, pe care le-am făcut faţă de voi şi, la rândul meu, vă iert pe toţi pentru toate necazurile şi supărările provocate prin intrigile vrăjmaşului mântuirii noastre. Credeţi-mă, sfinţiţi părinţi şi fraţi, că toate faptele şi dorinţele mele au năzuit către un singur lucru – să păstrez sfintele învăţături şi poveţe ale părinţilor nevoitori din vechime şi ale marilor noştri stareţi, în toată frumuseţea lor minunată şi dumnezeiască. Să le feresc de diferitele influenţe vătămătoare ale acestui veac, căci începutul lor este mândria satanică, iar sfârşitul – focul nestins şi chinul nesfârşit!
S-ar putea ca eu să fi îndeplinit rău acest lucru. Mă căiesc pentru aceasta şi cad înaintea bunătăţii lui Dumnezeu, cerându-i milostivire. Iar pe voi, toţi cei care mă iubiţi în Domnul, vă iert şi mă rog să îndepliniţi vorbele mele smerite. Nu vă distrugeţi sufletele, ci aprindeţi-le cu rugăciunea şi citirea sârguincioasă a operelor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi, având răbdare şi curăţind inima de patimi.
XIII. CUVIOSUL STAREŢ ANATOLIE CEL TÂNĂR
Încrede-te în voia lui Dumnezeu
şi Dumnezeu nu te va face de ruşine,
Încrede-te nu prin cuvinte, ci prin fapte!
A. Viaţa
În anii tinereţii, cuviosul Anatolie, în lume Alexandru Potapov, şi-a dorit să devină monah şi să intre în mănăstire, însă mama lui nu a vrut acest lucru şi el, asemenea cuviosului Serghie Radonej, a intrat în mănăstire numai după moartea ei. Mulţi ani a petrecut în schit, fiind ucenic la chilia marelui stareţ Ambrozie. După moartea acestuia, fiind deja ierodiacon, a ocârmuit duhovniceşte schitul şi, în scurt timp, a devenit stareţul recunoscut de toţi al schitului Optina. El şi-a însuşit duhul ascetismului optinean – al privegherii intense şi grele a sufletului, în intimitatea chiliei sale, din „crăpătura în stâncă, unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise“, după cum s-a exprimat cuviosul Isaac Sirul. Avea o atitudine simplă şi sinceră faţă de toate cele văzute în exterior – faţă de fraţi, vizitatori, natură, faţă de lumea lui Dumnezeu. Rânduiala vieţii de obşte, cu slujbele ei, cu stareţii, cu activitatea cultural-spirituală bogată a educat în el un mare ascet, săvârşitor al rugăciunii lui Iisus. Îşi petrecea nopţile în rugăciune neîntreruptă şi era un luptător iscusit în războiul cu vrăjmaşul. A fost un militant social excelent, care a educat mii de suflete ruseşti în duhul adevăratei evlavii creştineşti. L-a preţuit mult pe Sfântul Tihon din Zadonsk şi dăruia oamenilor cu mare preţuire cartea acestuia: „Despre creştinismul adevărat“. După ce a trecut aproape jumătate de veac, un fiu duhovnicesc al stareţului a pomenit cu înfiorare: „În anul 1921, dându-mi binecuvântare pentru preoţie, stareţul Anatolie mi-a spus: „Ia «Creştinismul adevărat» al lui Tihon din Zadonsk şi trăieşte după învăţăturile lui“.
Învăţând fundamentele duhovniciei monahale de la marele Ambrozie, stareţul Anatolie a condus cu putere viaţa monahală interioară. Mărturisirea gândurilor înseamnă arma cea mai puternică ce se află în mâinile duhovnicului şi stareţului. Celui ce a scris aceste fragmente nu o dată i s-a întâmplat să se afle la schitul Optina, când stareţul Anatolie primea de la monahi mărturisirea gândurilor. Aceste scene produceau o puternică impresie. Cu atenţie şi evlavie veneau monahii unul după altul la stareţ. Se aşezau în genunchi, luau binecuvântare şi schimbau cu el câteva fraze scurte. Unii erau reţinuţi puţin, alţii plecau repede. Se simţea că stareţul lucrează cu dragoste părintească şi cu putere. Uneori folosea metode exterioare. De exemplu, îl lovea peste frunte pe monahul care stătea aplecat în faţa lui şi cu adevărat alunga obsedantele gânduri, care îl urmăreau pe acesta. Toţi plecau de la el împăcaţi, liniştiţi, mângâiaţi. Acest lucru se întâmpla de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Într-adevăr, „traiul“ la Optina nu era trist şi toţi monahii erau blânzi şi înduioşaţi, bucuroşi sau adânc concentraţi. Trebuie să vedeţi cu ochii voştri rezultatul mărturisirii gândurilor ca să înţelegeţi importanţa ei. Starea de bucurie sfântă care învăluia toată existenţa celui ce se spovedea la stareţ, o descrie un călugăr bătrân în următoarele cuvinte: „Eu mă umplusem de o bucurie nespusă, pentru că îmi simţeam mintea curăţită de toate ticăloşiile. Dobândisem o asemenea curăţie, încât e imposibil să descriu. Mărturiseşte despre aceasta însuşi adevărul, iar eu m-am întărit puternic în credinţa în Dumnezeu şi în iubire… Eram despătimit şi uşurat, învăluit de iluminarea lui Dumnezeu şi gata să fac poruncile Lui“ (Patericul Palestinian, ediţia a II-a, p. 95–96).
Pentru mireni cuviosul ieşea, de obicei, în tindă şi îl binecuvânta pe fiecare cu semnul crucii scurt şi repede, lovindu-l uşor la început, de câteva ori, pe frunte, cu degetele, ca şi cum ar fi înrădăcinat şi ar fi întipărit semnul crucii. De statură mică, neobişnuit de vioi şi rapid în mişcări, înconjurându-i pe toţi cu privirea, răspundea la întrebările puse, iar apoi îi primea pe unii separat la el în chilie pentru discuţii. Dragostea şi blândeţea cu care se adresa, atrăgeau întotdeauna la stareţ mulţimi de oameni. Îmi amintesc că, în vremea bolii sale, cuviosul Anatolie, fără să iasă din chilie, doar se apropia de fereastră şi, dincolo de geam, binecuvânta poporul, care se aduna afară, lângă fereastră. Când îl vedea, toată mulţimea se apleca la pământ.
Avea hernie şi adesea se aşeza pe o laviţă mică iar oamenii se înclinau, trecând la rând. Stareţul îi atingea pe frunte: „ţoc, ţoc, ţoc“ şi îi binecuvânta. În acelaşi timp, în curte, iarăşi se aduna popor, care aştepta să ia binecuvântare. Ucenicii lui de chilie spuneau: „Batiuşka, spuneţi oamenilor să plece“. Iar el se ridica la ferestruica chiliei şi îi binecuvânta. Poporul tăcea şi cu evlavie, politicos se împrăştia. Iar în inimi oamenii aveau linişte şi pace.
În anul 1903 – îşi aminteşte arhimandritul Ambrozie Konovalov – eu a trebuit să merg şi să răspund la chemarea de luptă pentru patrie din Petersburg în ţinutul Belev Tulsk.
Am plecat împreună cu colegul meu, Iliuşa Kartoşkin, care era de aceeaşi vârstă cu mine. Era un tânăr bun, însă nu cunoştea viaţa duhovnicească, cu atât mai puţin pe cea monahală. I-am spus: „Iliuşa, vrei să mergi cu mine în pustiul Optinei, să vezi mănăstirea, călugării şi pe marii stareţi?“. El a răspuns: „Da. Sunt gata să merg pentru că nu ştiu nimic nici despre monahism, nici despre stareţi“.
Ajungând în oraşul Kozelsk, din gubernia Kaluga, la cinci verste de Optina, am plecat pe jos printr-o luncă minunată, acoperită de verdeaţă. Ea se întindea înaintea ochilor noştri ca un covor împodobit cu diferite flori. Iar la poalele muntelui, peste râul Jizdra se vedea Optina – această mare pustie, „Tebaida“ noastră, „Pustiul Iordanului“… Am ajuns la Jizdra. Acolo ne aştepta un vaporaş, pregătit să ne treacă peste râu. El lucra pentru călugării smeriţi ai Optinei. Şi iată că am păşit pe pământul sfintei mănăstiri, unde totul era pătruns de truda şi nevoinţele pustnicilor optineni, de lacrimile lor şi de rugăciunea neîntreruptă…
După ce am coborât din vapor, am mers pe drumul spre arhondaricul cu şase corpuri. Toate erau ocupate, însă noi aveam o scrisoare de recomandare de la baroana O. P. Mengden, care îi admira pe stareţi şi ne-au dat o cameră modestă, rezervată pentru orice eventualitate. Am întrebat cum putem să mergem în schit la stareţul Anatolie. Pe atunci el era ierodiacon, însă mergeau oamenii la el pentru sfaturi şi învăţături. Am plecat spre stareţ prin livada mănăstirii, am trecut pe lângă grădina mănăstirii şi am intrat în pădurea minunată de pini a mănăstirii cu copaci groşi, care pot fi îmbrăţişaţi de 2–3 oameni. Apoi am mers pe cărarea ce ducea direct în schit. Şi, în sfârşit, am ajuns. Am văzut clopotniţa schitului. La dreapta era hibarca, acea casă unde au locuit marii stareţi optineni. Tot în partea dreaptă se afla şi căsuţa conducătorului schitului. Am ajuns la porţi. Am bătut şi a ieşit un călugăr: „Ce treabă aveţi?“. Noi am răspuns că am venit să-i dăm stareţului Anatolie o scrisoare de la O.P. Mengden.
Stareţul ne-a primit cu dragoste. În timpul discuţiei cu el ni s-a dezvăluit darul clarviziunii lui. Pe toată viaţa mi-a rămas amintirea despre această discuţie…
După aceea, în fiecare an, am vizitat Optina şi pe stareţii schitului şi amintirile acestor vizite până în momentul de faţă m-au întărit şi m-au menţinut pe mine, păcătosul, în credinţă şi evlavie“. Această impresie îmbucurătoare a viitorului misionar canadian, arhimandritul Ambrozie Konovalov se aseamănă cu prospeţimea florilor de câmp, cu soarele, cu tinereţea şi cu bucuria de viaţă. De asemenea şi înfăţişarea duhovnicească a marelui nevoitor optinean, a stareţului Anatolie numit „cel tânăr“ spre deosebire de conducătorul schitului Anatolie „cel bătrân“ Zerţalov.
Prot. Serghei Cetverikov, în cartea sa despre schitul Optina, scrie despre stareţul Anatolie: „În anul 1905 mi s-a întâmplat să mă aflu în chilia lui mică şi strâmtă din adâncul schitului. În rând cu el, într-o altă chilie, locuia părintele Nectarie. Noi eram trei oameni aşezaţi lângă samovarul părintelui Anatolie. Cu statura lui mică, cu vorbirea extrem de repezită, înflăcărat, cu multă dragoste, părintele Anatolie a lăsat atunci asupra mea o impresie nemaiîntâlnită.
După trecerea a şase ani l-am văzut din nou pe părintele Anatolie, care era deja ieromonah. Nu mai trăia în schit, ci în mănăstire, lângă biserica cu icoana „Vladimirskaia“ a Maicii Domnului şi se bucura de un mare renume, ca un stareţ recunoscut de toţi.
În jurul lui se creea o atmosferă duhovnicească deosebită de dragoste şi evlavie, care îi înconjoară, de obicei, pe adevăraţii stareţi şi în care nu există nici făţărnicie, nici nervozitate. Părintele Anatolie, atât prin înfăţişarea lui exterioară, cât şi prin stilul său, când ieşea la oameni în sutana neagră, prin adresarea smerită, bucuroasă şi drăgăstoasă faţă de ei, amintea de cuviosul Serafim de Sarov. Atrăgea atenţia asupra sa prin maniera deosebită, pioasă, de a binecuvânta pentru că ţinea un oarecare timp mâna cu care binecuvânta lângă fruntea celui binecuvântat. În el se simţeau clar duhul şi puterea primilor stareţi optineni. Renumele lui creştea cu fiecare an şi numărul vizitatorilor se înmulţea“.
„Lângă chilia părintelui Anatolie se îmbulzeau oamenii – descrie prinţul N. D. Jevahov, care a vizitat schitul Optina în ajunul revoluţiei, în legătură cu numirea lui ca adjunct al procurorului Sfântului Sinod – şi erau acolo mai mult ţărani, care sosiseră din satele din împrejurimi şi din guberniile învecinate. Îi aduseseră cu ei pe copiii lor bolnavi şi schilozi şi se plângeau că au cheltuit fără folos mulţi bani la doctori… O singură nădejde mai aveau, la batiuşka Anatolie, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea copiilor nevinovaţi.
Cu durere în inimă i-am privit pe acei copii nevinovaţi cu adevărat şi nefericiţi din cauza bolilor netratate, cocoşaţi, schilozi, orbi… Toţi erau jertfele neatenţiei părinteşti, toţi crescuseră fără supraveghere din partea celor mai mari şi însemnau o mustrare vie pentru întunecimea şi ignoranţa sătenilor. La o oarecare distanţă de ei stătea un alt grup de ţărani, optsprezece oameni, cu lumânări aprinse în mâini. Ei aşteptau să înceapă slujba şi erau îmbrăcaţi ca de sărbătoare.
Eu am fost întrucâtva uimit, văzând înaintea mea oameni tineri şi sănătoşi şi am căutat printre ei un bolnav. Însă nu era nici unul bolnav: toţi păreau sănătoşi. Abia mai târziu am aflat că la Optina au venit şi oameni complet sănătoşi fizic, însă bolnavi spiritual, cuprinşi de necaz, griji ale vieţii, suferind de patima beţiei… Privind această masă de oameni credincioşi, am văzut în ea, în acelaşi timp o îmbinare între incultură, simplitate şi cea mai adâncă înţelepciune. Aceşti oameni, înapoiaţi cultural, ştiau unde este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor: se duceau în mănăstire, ca într-o clinică duhovnicească şi niciodată credinţa lor nu îi făcea de ruşine. Întotdeauna se întorceau renăscuţi, înnoiţi şi întăriţi prin rugăciunea şi discuţiile cu stareţii.
Dintr-o dată, mulţimea a început să se agite; toţi oamenii s-au adunat la uşa chiliei. Pe prag se arătase părintele Anatolie. Un stareţ micuţ, cu un chip uimitor de tânăr, cu ochii copilăreşti clari şi curaţi, părintele Anatolie le era extrem de simpatic. Eu îl ştiam de mult timp pe batiuşka şi îl iubeam. El era întruchiparea iubirii şi se deosebea printr-o smerenie şi blândeţe uimitoare iar discuţiile cu el îl reînnoiau cu adevărat pe om. Se părea că nu există problemă pe care părintele Anatolie să nu o rezolve; nu exista situaţie din care acest stareţ al lui Dumnezeu să nu-i scoată cu mâna lui pricepută pe cei ce s-au rătăcit în labirintul vieţii şi pe cei ce s-au încurcat în plasele satanei. Acesta a fost cu adevărat un stareţ – un mare învăţător al vieţii. Când l-a văzut pe părintele Anatolie, mulţimea s-a aruncat la picioarele lui pentru binecuvântare.
Stareţul, croindu-şi încet drum prin mulţimea de oameni, s-a îndreptat spre ţăranii care aşteptau slujba şi a început să săvârşească Taina Sfântului Maslu.
***
În ultimii ani, stareţul a locuit nu departe de biserică, în grădina mănăstirii. Mult popor mergea la el. Cuviosul Nectarie, care locuia în schit, vedea oamenii de departe şi îi întreba: „La cine aţi venit?“ şi chiar el însuşi îi conducea la stareţul Anatolie. Panica în popor, provocată de ateismul revoluţionar, i-a determinat pe credincioşi să meargă la stareţ pentru ajutor duhovnicesc. A sosit şirul suferinţelor şi la stareţul Anatolie. Cei din armata roşie i-au ras barba, l-au chinuit şi şi-au bătut joc de el. El suferea mult, însă atunci, când era posibil îşi primea fiii duhovniceşti. În seara zilei de 29 iulie a anului 1922 a sosit o comisie, care l-a interogat îndelung şi a fost nevoită să-l aresteze pe stareţ. Însă el, fără să se împotrivească, a cerut cu modestie o amânare de 24 de ore ca să se pregătească. Ucenicului de chilie, părintelui cocoşat Varnava, i-au spus cu mânie să-l pregătească pe stareţ pentru plecare, astfel încât să-l ducă în ziua următoare şi s-au retras. S-a instaurat liniştea şi cuviosul a început să se pregătească pentru drum. În ziua următoare, de dimineaţă a revenit comisia. Au ieşit din maşină şi l-au întrebat pe ucenicul chiliei, părintele Varnava: „E gata stareţul?“. „Da, e gata“ – a răspuns ucenicul. Au deschis uşa şi l-au văzut pe cuviosul, care adormise în pace. Mare le-a fost uimirea când înaintea ochilor lor s-a înfăţişat un asemenea tablou: în centrul chiliei, în coşciug, era aşezat stareţul mort „care se pregătise“. Nu a îngăduit Dumnezeu ca să fie dezonorat robul său credincios şi în acea noapte l-a primit pe robul său pregătit. Acest lucru s-a întâmplat pe 30 iulie în anul 1922, în ziua strămutării din Soloveţk a moaştelor cuviosului Gherman, Făcătorul de minuni.
Fiica duhovnicească a cuviosului Anatolie, E.G.R., a mărturisit: „În anul 1922, înainte de postul Adormirii Maicii Domnului, am primit de la batiuşka Anatolie o scrisoare care se încheia aşa: «Ar fi bine ca să vii să te odihneşti în mănăstirea noastră». Nu m-am pregătit imediat de plecare pentru că nu am înţeles de ce batiuşka m-a sfătuit să vin, dar când am ajuns la Optina a fost prea târziu: ziua următoare a fost a noua zi de la moartea dragului părinte. A fost foarte trist să simt că l-am pierdut pe omul apropiat, pe care nimeni nu îl poate înlocui. În a noua zi au venit diferite persoane şi discutând cu ele am aflat că nu am fost singura care a întârziat; au fost şi alţii care au întârziat şi pe care batiuşka îi chemase fie prin scrisori, fie apărându-le în vis. Însă au fost şi oameni care l-au mai găsit pe batiuşka în viaţă“.
Despre înmormântarea stareţului Anatolie nu avem mărturii, însă ştim că a fost aşezat în rând cu mormântul stareţului Macarie. În încheiere aducem câteva mărturii de la o altă fiică duhovnicească a stareţului Anatolie, maica Maria, care i-a scris maicii Matrona, tot o fiică duhovnicească a cuviosului.
„Cât aş vrea să se întoarcă măcar pentru o lună acea perioadă fericită petrecută la Optina, patria mea spirituală dragă şi de neuitat. Fiind deja mare, mergeam în vizită acolo timp de două luni şi jumătate şi mă simţeam liniştită şi fericită, ca un copilaş sub ocrotirea tandră şi drăgăstoasă a părintelui stareţ care ţinea locul, în acelaşi timp şi mamei şi fratelui şi prietenului şi doicii cu o diferenţă, aceea că în el, în părintele stareţ, totul era pătruns şi învăluit de o iubire nepământeană.
Îţi aminteşti, draga mea, îţi aminteşti biserica Vladimirskaia şi în ea o mulţime de pelerini de 70–80 de oameni. Cine nu a fost mângâiat de cuvântul lui, de zâmbetul părintesc, de privirea lui, de acordarea sfintei binecuvântări cu râvnă, de înfăţişarea lui smerită? Cine?…
Imediat ce batiuşka ieşea, feţele tuturor se luminau şi nu mai ţineau cont de stările apăsătoare. Cel ce venea se umplea de bucurie. Şi după ce batiuşka pleca, acea lumină se păstra în toţi. Făcându-şi semnul crucii, cu suspine din inimă, cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu, pelerinii plecau pe un drum adesea foarte lung şi soseau la el, uneori numai pentru a primi binecuvântare şi ceva învăţături spuse în trecere. Şaisprezece ani am trăit sub îndrumarea neuitatului părinte Anatolie. Şaisprezece ani de bucurie duhovnicească neîntreruptă. Slavă lui Dumnezeu, celui ce ne-a dat să simţim pacea şi bucuria nepământeană încă de aici, de pe pământ şi să vedem un înger ceresc. În această viaţă grea şi plină de necazuri, amintirile vii, deseori chiar şi pentru un minut, ne oferă linişte; şi pentru aceasta se cuvine mulţumire Creatorului.
B. Minunile săvârşite de stareţ prin rugăciune
Să ascultăm povestirea unui ţăran, care era un vizitiu localnic: „Am mers spre batiuşka întotdeauna pe partea dreaptă a acestui drum. În momentele grele, el îmi era la fel ca îngerul păzitor; cum spunea, aşa şi făcea. Niciodată nu voi uita următoarea întâmplare. Am plecat de la tatăl meu. Toţi banii pe care îi aveam în buzunar erau cincizeci de ruble. Soţia, copiii şi eu însumi nu ştiam unde să ne punem capul (nu aveam adăpost). Am mers la economul mănăstirii din acele locuri şi am cerut adăpost pentru o perioadă. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate acelei mănăstiri căci ne-a ajutat. M-am gândit să iau de la ei o părticică de pădure şi să-mi construiesc ceva.
Am mers la econom, însă nu era acolo. Ce i s-o fi întâmplat, numai Dumnezeu ştie, căci eu nu pot să-mi dau seama. Eu am făcut şi aşa şi aşa, şi nimic nu a ieşit. Aşa stând lucrurile, m-am dus acasă şi i-am spus soţiei: «Acum nu mai avem decât o singură plăcere gratuită – să te întinzi şi să mori». M-am întristat puternic şi primul lucru pe care noi, ca ţăranii, l-am fi făcut ar fi fost să cheltuim banii, apoi aş fi lăsat-o pe nevastă cu copiii în sat şi eu m-aş fi dus la Moscova să muncesc. Dar nu degeaba se spune că dimineaţa e mai înţeleaptă decât seara. Dis de dimineaţă m-am sculat şi primul gând pe care l-am avut în cap a fost „mergi la stareţul Anatolie şi numai la el“. Nu aveam nimic e făcut; m-am sculat, m-am îmbrăcat şi m-am dus“.
Am sosit, aşadar, ca acum şi am văzut o mulţime de oameni. Mă gândeam cum să răzbesc aici ca să pot discuta cu părintele; măcar pentru blagoslovenie să mă apropii. Numai ce am gândit şi văd cum se deschide uşa chiliei şi iese stareţul Anatolie. Toţi s-au grăbit la el pentru binecuvântare. Am răzbit şi eu. El, stareţul, avea următorul obicei: când te învrednicea cu sfânta binecuvântare, te lovea încet pe frunte de două ori şi îţi dădea binecuvântarea respectuos şi uneori în acel moment era posibil să-i spui câteva cuvinţele. Aşa am hotărât să fac. El m-a binecuvântat, iar eu, în acelaşi timp, i-am spus: „Mă prăpădesc, batiuşka, o să mor cu totul“.
„– Cum aşa?“. „Iată că aşa“. Şi i-am spus despre casă. M-am tânguit şi i-am spus că m-am hotărât să cheltuiesc banii. Ar fi bine să ştiţi că dacă vreţi să primiţi un răspuns corect de la stareţ, trebuie să-i spuneţi totul pe rând.
Stareţul s-a oprit ca şi cum s-ar fi gândit, iar apoi a vorbit: „Nu te descuraja, peste trei săptămâni vei intra în casa ta“. M-a binecuvântat încă o dată şi, dacă mă credeţi, am ieşit de la el cam sprinten. Devenisem alt om cu desăvârşire. Revenisem la viaţă. De unde şi cum putea să se întâmple ca peste trei săptămâni eu să intru în casa mea? Nici nu am stat pe gânduri, ci am ştiut că acest lucru se va întâmpla negreşit, pentru că aşa a spus stareţul Anatolie. V-aţi fi gândit că în seara acelei zile m-a angajat un locuitor din Şamordino? Mergeam prin sat şi brusc m-a strigat o voce: „Ascultă, spune acolo în satul tău dacă nu vrea cineva să cumpere de la mine o casă din bârne… E bună casa, o dau pentru un sfert şi banii în rate“.Display click tags
Înţelegeţi ce minune a fost aceea?
Desigur, am luat casa pentru mine, iar în ziua următoare am mers iarăşi la părintele econom; de data aceasta el a fost mai uşor de convins şi a fost de acord. Şi peste trei săptămâni împreună cu soţia am mers să-i mulţumim stareţului Anatolie şi am plecat din propria noastră casă… Iată cum era el, stareţul Anatolie!…
Multe povestiri asemănătoare se aud în jurul sfintei chilii a acestui nevoitor.
Hrănirea duhovnicească
Unul dintre vizitatorii lui îşi aminteşte: „Stareţul mi-a dăruit o cupă de lemn lucrată de monahii optineni şi pe ea se afla o inscripţie importantă: «Domnul Dumnezeu îţi întinde mâna Lui, dă-I-o şi tu pe a ta“. Apoi mi-a dat cărticelele: «Câteva trăsături ale vieţii vrednicului de pomenire arhimandritul Macarie Gluharev, întemeietorul Misiunii Duhovniceşti din Altai», «Învăţătură despre faptele bune, necesare pentru mântuire», «Nu judeca, ci taci – efortul e puţin, iar foloasele sunt multe», «Cum trăieşte şi lucrează Împăratul Nicolae Alexandrovici», «Rugăciunile către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ale cuviosului Nil Sorski».
Când m-am uitat apoi prin toate aceste cărţi, mi s-au părut, într-adevăr, extrem de folositoare şi necesare, fără îndoială, pentru mine. Având o groază de treburi în cadrul transcrierii, pregătirii prelegerilor şi discuţiilor cu caracter special şi datorită vizitelor aproape neîntrerupte ale oamenilor, care se interesau de schimbarea mea şi de celelalte probleme ale mele, mie întotdeauna mi-a fost fost greu să repartizez timpul de lucru şi munca mea şi nicăieri nu am putut găsi povăţuire directă pentru aceasta. Cât de mare mi-a fost satisfacţia când în cartea „Cum trăieşte şi lucrează Împăratul“ am văzut procedeul împărţirii în egală măsură a muncii, privind ordinea însemnărilor la începutul zilei. Brusc am devenit organizat şi am scăpat de greutăţile extrem de neplăcute.
Clarviziunea stareţului Anatolie
Maica Matrona Zaiţeva, tunsă în monahism cu numele Nicolaia, ce se află astăzi în Italia, ne-a comunicat următorul lucru:
„La opt ani eu am rămas orfană. La paisprezece ani am intrat în mănăstire cu binecuvântarea stareţului clarvăzător Atanasie. Mănăstirea era săracă, iar eu eram şi mai săracă. Aşa am trăit cinci ani. Am mers la schitul Optina pentru blagoslovenie să schimb mănăstirea. În acea perioadă, părintele Iosif era încă în viaţă. Eu l-am întrebat unde şi cum e mai bine, iar batiuşka Iosif stătea pe divan, îmbrăcat în anteriul alb, ca un înger, şi se uita la crucea metanierului lui. A spus că nu se dă binecuvântare pentru a schimba mănăstirea şi că trebuie să continui să trăiesc în acelaşi loc. Eu m-am liniştit pentru că am primit blagoslovenie şi de la părintele Anatolie.
În anul 1909 am sosit la Optina şi de bucurie i-am spus părintelui Anatolie: «Vedeţi, batiuşka, am venit din nou». Iar batiuşka a răspuns: «E bine că ai venit la noi, căci peste patru ani vei pleca în Italia». Eu nu i-am răspuns nimic şi m-am hotărât să păstrez aceste cuvinte ca pe o taină. Nu am îndrăznit nici să-l întreb, nici să mă gândesc. Au trecut doi ani. Am plecat din nou. Am mers în Kaluga unde l-am întâlnit pe fericitul Nichituşka şi mi-a spus că voi petrece cumva anume doi ani. Mi-a poruncit să-i spun părintelui Anatolie că l-am întâlnit. Batiuşka s-a mirat şi a spus că Nichituşka e un om mare. Iar eu i-am spus: „Iată că fericitul Nichituşka mi-a zis că voi mai trăi doi ani; probabil voi muri“. Iar batiuşka Anatolie mi-a răspuns: „Nu, nu e vorba de moarte, ci de mutare; peste doi ani va avea loc o schimbare. Uite, arhimandritul nostru Varsanufie a trăit aici unsprezece ani şi apoi l-au dus în Golutvin. Aşa ţi se va întâmpla şi ţie“. Nici atunci nu am îndrăznit să îl întreb căci am înţeles referirea la cei 4 ani, cum a spus mai înainte şi am răbdat şi am aşteptat.
În anul 1913 comitetul a hotărât să pornească să construiască un locaş în Bari. Şi au hotărât să mă ia şi pe mine acolo. În acea perioadă, o familie a fost la schitul Optina, iar batiuşka Anatolie mi-a trimis prin ea o iconiţă şi a zis: „Spuneţi-i că nu a crezut, dar iată, Dumnezeu o binecuvântează să plece“. Batiuşka îmi arătase destinaţia şi locul unde voi trăi, însă eu, desigur, nu înţelesesem.
După ce a trecut un an cu multe greutăţi, i-am scris: „Batiuşka, binecuvântaţi-mă să vin înapoi. Aici e foarte greu şi eu m-am obişnuit să trăiesc în mănăstire“. Batiuşka mi-a răspuns: „Dumnezeu te binecuvântează, vino înapoi“. Eu m-am bucurat mult şi nu am aşteptat să-mi dea voie societatea palestiniană. Pentru ce să-mi dea voie, m-am gândit, căci nu mă voi mai întoarce în Bari. În acea perioadă se aflau acolo pelerinii noştri din Tul şi împreună cu ei am plecat la Ierusalim, iar apoi acasă. După trei zile eram deja la schitul Optina. Am mers la batiuşka Anatolie. Primul lui cuvânt a fost: „Ce este, ai fost la Ierusalim?“. „Da, batiuşka, cu sfintele rugăciuni ale sfinţiei voastre“. „Vei fi cu noi acum, iar apoi te vei întoarce“. „Înapoi? Nu, batiuşka, nu mă mai duc la Bari. Deja am predat paşaportul, de acum nu voi mai fi în slujba aceea. Am plecat fără să primesc voie“. Batiuşa a răspuns: „Nu-i nimic, totul va fi bine“. Am stat la Optina aproape două săptămâni şi tot timpul batiuşka mi-a spus: „Să ştii că în Bari este casa ta“. Iar eu îi spuneam: „Nu, nu! Nu mă mai duc la Bari!“.
În cele din urmă m-am hotărât şi am zis: „Batiuşka, m-aţi binecuvântat să vin, iar acum trebuie să mă binecuvântaţi să plec înapoi“. Batiuşka a răspuns: „Da, a fost foarte bine că ai venit să ne vezi pe noi şi pe rudele tale. Nu ai de unde să ştii ce va fi“. Şi batiuşka, apropiindu-se de icoana Maicii Domnului, a spus: „Maica Domnului! Ţie ţi-o încredinţez! Îndrum-o tu însăţi!“. După aceste cuvinte nu am îndrăznit să zic nimic, numai am ascultat şi am cerut blagoslovenie să plec. Batiuşka m-a întrebat: „Unde?“. Eu i-am răspuns: „În Tul“. „Nu în Tul, în Bari. Iar acum îţi voi spune ziua în care trebuie să mergi la Moscova, la fiii mei duhovniceşti. Vei merge în trei case, numai să nu te duci în Tul“. Eu, desigur, din nesăbuinţă, m-am dus în prima zi în Tul, iar când am sosit la Moscova mi-au spus: „Cât de rău ne pare că nu aţi venit ieri, căci a fost aici preşedintele dumneavoastră“. Şi au început să mă întrebe ce şi cum. Eu am spus că nu vreau să mă întorc în Bari. Fiii duhovniceşti ai părintelui au început să mă convingă de faptul că s-a construit totul şi se va merge pe stilul vechi. Bine. M-am dus să-mi iau înapoi paşaportul şi am plecat. Batiuşka mi-a spus că acolo prinţul ne va ajuta în toate. „Unde e prinţul, batiuşka? Prinţul e în Petersburg, iar eu merg la Bari“. Şi am sosit acolo în aceeaşi zi cu prinţul, ca şi cum ne-am fi vorbit“.
Povestirea Elenei Karţova
– anul 1916, toamna –
Mi s-a spus că stareţul Anatolie de la Optina vine la Petersburg şi poposeşte la negustorul Usov. Toţi trei – eu, sora şi fratele meu ne-am îndreptat în ziua stabilită către Usov. Negustorul Usov era un binefăcător renumit, un ascultător mirean al stareţilor optineni. Când am intrat în casa lui Usov, am văzut un rând uriaş de oameni, care veniseră să primească binecuvântarea stareţului. Rândul se întindea pe scară, până la apartamentul lui Usov şi pe holurile şi în camerele acestuia. Toţi aşteptau ieşirea stareţului.
Când am pornit spre Usov, fratele şi sora mea au spus că ei au nevoie de la stareţ numai de binecuvântarea lui. Eu le-am spus că îmi doresc foarte mult să vorbesc cu el. Când ne-a ajuns şi nouă rândul, stareţul i-a binecuvântat pe fratele şi sora mea, iar mie mi-a spus: „Tu ai vrut să vorbeşti cu mine? Acum nu pot; vino pe seară“.
Stareţul cunoştea dorinţa mea fierbinte, deşi nu mi-o exprimasem prin cuvinte!
Povestirea lui O.N.T. din Australia
O domnişoară tânără, făcându-i promisiuni logodnicului ei în secret faţă de părinţi, a intrat la cursurile surorilor de caritate, ca să plece în război. Mama ei s-a hotărât să meargă la stareţi şi să facă aşa cum o vor sfătui ei.
În toamna anului 1915 ele au plecat la Optina. O.N.T. a spus: „După ce ne-am odihnit de pe drum, eu m-am dus la chilia părintelui, am intrat şi m-am aşezat în pridvor, iar în suflet m-am gândit: ce bine că am venit la stareţ singură, fără mama. Stareţul, desigur, mă va binecuvânta să merg în război, când îl voi ruga, iar mama, fără să vrea, îmi va da voie. La un moment-dat văd că se deschide uşa chiliei şi în pridvor intră un stareţ micuţ, îmbrăcat în sutană şi cu brâu din piele şi care se îndreaptă direct spre mine spunând: „Tu, vino la mine“. Mie mi se făcuse inima cât un purice la auzul cuvintelor stareţului. Însă am văzut că are un zâmbet neobişnuit de blând, pe care nu-l pot descrie! Trebuie să-l vezi! Am mers după el în chilie. El a închis uşa după noi, s-a uitat la mine şi eu într-o clipă am înţeles că nu pot să-i ascund nimic: el mă vedea în întregime. M-am simţit oarecum transparentă; îl priveam şi tăceam. Iar el a zâmbit tot aşa prietenos şi a spus: „De ce vrei ca mama să nu audă?“. Eu am continuat să tac. „Iată ce îţi spun: mama ta te cunoaşte mai bine, locul tău nu e în război, acolo nu sunt numai soldaţi, sunt şi ofiţeri; acest lucru nu e pentru firea ta. Eu, când eram tânăr, vroiam să fiu călugăr, însă mama nu mi-a dat voie, nu a vrut şi eu am plecat la mănăstire tocmai atunci când a murit ea. Acum tu ce îmi spui: vrei să te măriţi?“. Am tăcut. „Tu acum îl iubeşti pentru frumuseţea lui! Mărită-te cu el atunci când simţi că nu poţi trăi fără el. Eu ştiu o întâmplare: un bărbat a plecat în război şi a fost omorât. În acelaşi timp, soţia lui a murit acasă. Iată cum iese“.
Cu aceste cuvinte stareţul a luat un scaun, s-a aşezat pe el şi a ajuns la raftul de sus unde era o iconiţă de lemn, de un sfert de arşin, pătrată, a Maicii Domnului „Kazanskaia“; eu m-am aşezat în genunchi şi m-a binecuvântat. Apoi a spus: „Când vei ajunge în Petrograd, nu te gândi că nu ai nimic de făcut – vei fi ocupată“. Cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai. În prima zi de la sosire ei i s-a propus să lucreze într-un spital pentru soldaţi şi s-a căsătorit cu aghiotantul corpului de divizie.
Din scrisorile lui I. M. Konţevici
O. a povestit: „În anul 1922, când am fost prima dată cu mama la Optina, stareţul Anatolie era încă în viaţă. Despre tine noi nu aveam nici o veste, iar mama l-a întrebat pe părintele Anatolie cum să se roage pentru tine: pentru sănătate sau pentru liniştea de veci? Batiuşka a întrebat-o pe mama dacă nu cumva i-ai apărut în vis. Mama a răspuns că şi-a văzut fiii în vis, mergând cu caii; la început pe liniştitul Volodia, iar apoi pe tine, însă caii aveau culori diferite. Părintele Anatolie a spus: „Păi, ce mai este? Dumnezeu este milostiv, rugaţi-vă pentru sănătate, Dumnezeu e milostiv!“. Mama a crezut că stareţul doar o mângâie.
După ce l-am vizitat pe părintele Anatolie, am fost la părintele Nectarie. Mama i-a pus stareţului un şir de întrebări despre fetele ei, despre ea, despre mine, iar despre tine nu i-a spus nimic pentru că ştia că nu se poate să-i întrebe pe doi stareţi despre aceeaşi problemă. Eu nu am ştiut acest lucru şi am presupus că mama a uitat să-l întrebe despre tine şi tot timpul o sâcâiam şi îi spuneam: „Dar Vania? Dar Vania?“. Mama continua să nu întrebe.
Atunci batiuşka i-a spus după ce eu o întrebasem: „Dar Vania?“. „El e viu. Rugaţi-vă pentru sănătatea lui. În curând veţi primi o veste despre el. Nu ţi-a fost util să ştii despre el până acum“. După ce ne-am întors acasă, mama s-a grăbit să-i comunice părintelui Nicolae Zagorovski că Vania e viu. Preoteasa Ecaterina Ivanovna, văzând-o pe mama pe fereastră, a ieşit în întâmpinarea ei cu cuvintele: „Aveţi o scrisoare de la Vanecica“.
Din amintirile preotesei Evghenia Gregorievna Râmarenko
Înainte de a fi hirotonit ca preot în anul 1921, părintele Adrian a fost la Optina. Părintele Anatolie i-a spus: „Trebuie să mergi la cursuri“. Şi într-adevăr, arhiepiscopul Partenie Poltavski i-a spus: „Deşi aveţi cultură înaltă, este o situaţie lumească şi de aceea trebuie să susţineţi un examen“.
Părintele Adrian a locuit în Poltava o lună, s-a pregătit pentru examen şi s-a meditat la profesori. Părintele Adrian i-a cerut stareţului binecuvântare să meargă într-un sat, Evloşi, sub Romn, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Kazanskaia“. Batiuşka i-a dat pentru mine un ouşor; pe el era desenată pe o parte o biserică, iar pe cealaltă parte – icoana Maicii Domnului. Batiuşka a întrebat: „Ce icoană este aceasta?“. Părintele Adrian a spus: „Smolenskaia, se pare“, iar batiuşka a răspuns: „Nu, e Iverskaia“.
Primul popas al părintelui Adrian a fost în Romn, la biserica în care se afla icoana Maicii Domnului „Iverskaia“ foarte cinstită de toţi, învăluită într-un veşmânt mare şi scump, sub un baldachin.
C. Învăţăturile
„Mândria este diferită. Există mândrie lumească – deşteptăciunea, dar există şi mândrie duhovnicească – iubirea de sine. Aceasta este aşa: oamenii cu adevărat îşi pierd minţile dacă se încred în inteligenţa lor şi dacă aşteaptă totul de la ea. Dar unde ajungem dacă ne luăm după mintea noastră mică şi plină de necurăţie?
Luaţi de la ea ceea ce poate să dea, căci mai mult nu vă trebuie… Învăţătorul nostru e smerenia. Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har şi harul lui Dumnezeu este tot ce ne trebuie… Aici este şi marea ta înţelepciune. Smereşte-te şi spune-ţi: „Deşi sunt un fir de nisip pe pământ, totuşi tind spre Dumnezeu şi să se facă asupra mea voia lui Dumnezeu“. Dacă spui acest lucru nu numai cu mintea, ci şi cu inima şi îndrăzneşti, efectiv, ca un creştin adevărat, să te bizui pe Dumnezeu şi cu hotărâre fermă, smerit, să respecţi voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea, atunci se vor împrăştia norii înaintea ta şi se va ivi soarele, care te va lumina şi te va încălzi. Atunci vei cunoaşte adevărata bucurie a lui Dumnezeu şi totul ţi se va părea clar şi transparent. Vei înceta să te chinui şi în suflet îţi va fi uşor“.
„Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea Însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri… Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu vă va face de ruşine. Lăsaţi-vă nu cu cuvintele, ci cu faptele… De aceea a devenit viaţa grea, pentru că oamenii o încurcă cu deşteptăciunea lor.
În loc să se îndrepte spre ajutorul lui Dumnezeu, au început să se adreseze raţiunii lor şi se încred în ea…
Nu vă temeţi nici de necazuri, nici de suferinţe, nici de toate ispitele: toate acestea înseamnă cercetarea lui Dumnezeu, care este spre folosul vostru…
Înainte de sfârşitul vostru, mulţumiţi-i lui Dumnezeu nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru necazuri şi suferinţe. Cu cât sunt mai multe în viaţa voastră, cu atât veţi muri mai uşor şi sufletul se va ridica la Dumnezeu.
XIV. CUVIOSUL STAREŢ NECTARIE
Prin rugăciune şi cuvântul lui Dumnezeu
se curăţă orice răutate… Fără rugăciune
sufletul este mort fără de har.
A. Viaţa
Ultimul stareţ optinean a fost cuviosul Nectarie Tihonov. El a fost ucenicul egumenului schitului, cuviosului Anatolie Zerţalov şi al stareţului Ambrozie, iar la urmă a fost ucenicul arhimandritului Agapit, un călugăr cu experienţă duhovnicească şi cu vastă cultură. În timpul în care a fost stareţ, la Optina mai erau şi stareţii Varsanufie şi Teodosie, iar mai târziu a fost cuviosul Anatolie Potapov. Cuviosul Nectarie s-a născut în oraşul Elt, în anul 1857 sau 1858 din părinţii Vasile şi Elena Tihonov, care erau săraci. A fost botezat în biserica Cuviosului Serghie din Elt şi a fost numit Nicolae; naşii lui se numeau Nicolae şi Matrona. El întotdeauna s-a rugat pentru ei şi pentru părinţii lui. Tatăl lui era muncitor la moară; a murit atunci când fiul lui a împlinit şapte ani. Băiatul era isteţ şi însetat de cunoştinţe, însă a învăţat numai la şcoala din sat; sărăcia l-a împiedicat să studieze mai departe. Din frageda lui copilărie se cunoaşte numai o singură întâmplare. Odată s-a jucat lângă mama lui, iar alături stătea pisica şi ochii ei străluceau puternic. Băiatul a luat un ac de cusut şi a vrut să străpungă ochii animalului ca să vadă ce străluceşte acolo, însă mama lui l-a lovit peste mână: „Ah, tu! Dacă îi scoţi ochii pisicii, apoi tu însuţi vei rămâne fără ochi!“. După câţiva ani, fiind deja călugăr, stareţul şi-a amintit această întâmplare. A mers la fântâna schitului, unde era aşezat un căuş cu toarta ascuţită. Un alt călugăr, fără să-l observe pe batiuşka, a ridicat căuşul în aşa fel, încât vârful ascuţit a nimerit direct înaintea părintelui şi abia în ultimul moment stareţul a reuşit să respingă vârful ascuţit. „Dacă atunci aş fi scos ochii pisicii, acum aş fi fără ochi – a spus el – evident că a trebuit să se întâmple acest lucru ca să-mi aduc aminte de nevrednicia mea, pentru că totul în viaţă, de la leagăn până la mormânt, se află în evidenţa exigentă a lui Dumnezeu“.
Nicolae avea faţă de mama sa cea mai adâncă apropiere sufletească. Ea era severă cu el, însă, în general, se manifesta cu blândeţe şi ştia să-i înduioşeze inima. La unsprezece ani l-a angajat pe Nicolae la prăvălia negustorului Hamov şi acolo a muncit până la şaptesprezece ani şi a ajuns vânzător. Devenise un tânăr liniştit, iubitor de rugăciune şi de lectură. Avea chipul foarte frumos, cu o roşeaţă gingaşă, aşa cum au domnişoarele; avea bucle blonde, după cum l-au descris călugării optineni mai mari care l-au cunoscut în tinereţea lui. El nu se gândea la viaţa lui de demult. Când a împlinit optsprezece ani, vânzătorul mai în vârstă al lui Hamov s-a gândit să-l însoare cu fiica lui, iar stăpânul a consimţit la acest lucru. Fata era foarte bună şi după inima lui Nicolae. Chiar şi peste zece ani, amintindu-şi de logodnica lui, batiuşka zâmbea emoţionat.
În acea perioadă se afla în Elt o schimnică evlavioasă de aproape o sută de ani – schimnica Teoctista, fiica duhovnicească a Sfântului Tihon Zadonsk. Orăşenii din Elt mergeau la ea pentru sfaturi. Stăpânul lui Nicolae l-a sfătuit să meargă la ea ca să îl binecuvânteze pentru căsătorie. Când tânărul a ajuns, schimnica i-a spus: „Tinere, mergi la Optina, la Ilarion, şi el îţi va spune ce să faci“. I-a făcut semnul sfintei cruci şi i-a dat ceai pentru drum. Nicolae i-a sărutat mâna şi a mers la stăpân, i-a povestit acestuia ce şi cum şi că l-a trimis maica Teoctista la Optina. Stăpânul nu a zis nimic, chiar i-a dat bani pentru drum. Nicolae şi-a luat rămas bun de la logodnică şi a plecat. Niciodată în viaţă nu i-a mai fost dat să o vadă.
Când a ajuns la Optina era vară, iar vara, în jurul Optinei, era o frumuseţe nespusă. Toate luncile erau înflorite, printre lunci curgea Jizdra argintie, deasupra ei erau sălcii şi stejari, iar mai departe, pe acelaşi mal erau livezile mănăstirii şi uriaşa pădure a Optinei. Mănăstirea era înconjurată de un zid alb, în colţuri avea turnuri, iar pe fiecare turn era o giruetă – un înger cu trâmbiţă.
Nicolae a intrat în schit şi a văzut o mulţime de oameni; toţi veniseră la marele stareţ Ambrozie. Şi se gândea: „Câtă frumuseţe e aici, Doamne! Soarele străluceşte aici încă de la ivirea zorilor. Şi câte flori sunt! Parcă e în Rai! Aşa îşi amintea stareţul cu privire la prima lui impresie despre Optina.
Dar nu ştia cum să-l găsească pe Ilarion şi nu ştia nici cine este acest Ilarion. L-a întrebat pe un călugăr şi acela a zâmbit faţă de naivitatea lui şi i-a spus: „Bine, ţi-l voi arăta pe Ilarion, numai că nu ştiu de ce ai nevoie de el“. Şi l-a condus la conducătorul schitului, la cuviosul Ilarion. Nicolae i-a povestit acestuia despre maica Teoctista, i-a cerut lămuriri despre soarta lui, iar cuviosul i-a spus: „Eu însumi nu pot să-ţi spun nimic, dar mergi la batiuşka Ambrozie şi ceea ce îţi va spune el, aceea să faci.“
În acea perioadă, credincioşii veneau la stareţul Ambrozie atât de mulţi, încât aşteptau în pridvorul lui cu săptămânile, însă pe Nicolae stareţul l-a primit de prima dată şi a vorbit cu el două ore. Părintele Nectarie niciodată nu a dezvăluit despre ce a fost acea discuţie, însă după ea Nicolae a rămas în schit pentru totdeauna şi acasă nu s-a mai întors nici măcar pentru o singură zi. Odată a văzut în mâinile unui vizitator cartea „Biografia stareţului Ilarion“ şi a spus: „Eu lui îi sunt complet îndatorat. El m-a primit în schit acum cincizeci de ani. Când am venit, nu aveam unde să-mi plec capul. Eram orfan de ambii părinţi, complet sărac, iar obştea pe atunci era alcătuită toată din fraţi învăţaţi. Iar eu eram ultimul dintre toţi – batiuşka a arătat cu mâna de la podea cam un arşin şi jumătate, ca să explice mediocritatea lui de atunci şi lipsa de importanţă – iar stareţul Ilarion pe atunci cunoştea şi cutreiera şi drumul pământesc şi drumul ceresc. Drumul pământesc era simplu, iar drumul ceresc…“ – şi batiuşka nu a mai terminat de spus. Prima ascultare, care i s-a dat la Optina a fost să aibă grija de florile pe care le iubea atât de mult, iar apoi a fost numit paracliser. În această ascultare adesea întârzia la biserică, şi venea cu ochii roşii, umflaţi de somn. Fraţii se plângeau de el stareţului Ambrozie, iar acesta răspundea, cum îi era în obicei, pe tonul: „Aşteptaţi ca Nicolae să se trezească din somn şi să vă fie tuturor de folos“.
Devenise fiul duhovnicesc al cuviosului Anatolie Zerţalov, egumenul de mai târziu al schitului, iar pentru sfaturi mergea la cuviosul Ambrozie. În „Biografia stareţului Ambrozie, adormit în Domnul“, alcătuită de arhimandritul Agapit, sunt prezentate amintirile cuviosului Nectarie: „Eu am intrat în schit în anul 1876. La un an după aceasta, batiuşka Ambrozie m-a binecuvântat să mă îndrept spre egumenul schitului, ieroschimonahul Anatolie care să-mi devină duhovnic. Aceasta am făcut şi am continuat până la moartea cuviosului Anatolie, în anul 1894. La stareţul Ambrozie mergeam numai în cazuri excepţionale, rar. Datorită acestui lucru, i-am purtat o mare credinţă şi dragoste. Când ajungeam la el se întâmpla ca, după câteva cuvinte spuse de mine, să descopere în întregime adâncul inimii mele, să-mi rezolve toate nelămuririle, să mă împace şi să mă aline. Grija şi dragostea lui faţă de mine, nevrednicul, mă uimeau adesea, căci conştientizam că nu le merit. Când i-am spus despre acest lucru părintelui meu duhovnic, ieromonahul Anatolie mi-a răspuns că pricina o constituie credinţa mea şi dragostea faţă de stareţ. Şi mi-a spus că, dacă el nu se comportă faţă de ceilalţi cu o asemenea dragoste, ca cea pe care o are faţă de mine, acesta se întâmpla din cauza lipsei lor de credinţă şi dragoste faţă de stareţ. Aşa cum se poartă omul faţă de stareţ, aşa şi stareţul se poartă faţă de el“.
Batiuşka Nectarie îşi aminteşte mai departe: „Din păcate, printre fraţi erau câţiva care îl vorbeau de rău pe stareţ. Mi se întâmpla uneori să aud discuţiile necuviincioase şi nesăbuite ale unor astfel de oameni, deşi eu întotdeauna m-am străduit să îl apăr pe stareţ. Îmi amintesc că, după una dintre asemenea discuţii, mi-a apărut în vis părintele meu duhovnic, ieromonahul Anatolie şi cu severitate mi-a spus: „Nimeni nu are dreptul să judece faptele stareţului. Acela care face aceasta este condus doar de nesăbuinţă şi impertinenţă. Stareţul, pentru faptele sale, va da răspuns numai lui Dumnezeu. Noi nu putem pătrunde semnificaţia lor“. Astfel i-au explicat cuviosului Nectarie părinţii şi învăţătorii lui duhovniceşti înalta semnificaţie regulile duhovniceşti ale ocârmuirii de stareţ.
Cuviosul Nectarie a intrat în schit în anul 1876 şi a fost tuns în monahism în anul 1887. Acest lucru a constituit pentru el o mare bucurie. La bătrâneţe şi-a amintit: „Un an întreg după aceea îmi simţeam parcă aripi pe umeri“. Despre tunderea în monahism i-a vorbit unei surori de mănăstire: „Când ai intrat în mănăstire, i-ai făcut o promisiune lui Dumnezeu şi Dumnezeu a primit şi a notat toate făgăduinţele tale. Şi ai pornit în viaţa monahală. Dar acesta este numai obiceiul mănăstiresc. Dacă vei trăi monahiceşte, atunci vei dobândi totul în viaţa viitoare, iar dacă te vei tunde în monahism, nu vei mai trăi monahiceşte, pentru că în viaţa viitoare acest lucru se va desfiinţa“. Maica A., ascultând această învăţătură, i-a spus părintelui: „Eu trăiesc foarte rău“. Iar el i-a spus: „Când se învaţă un anumit meşteşug, la început întotdeauna se strică, dar apoi începe să se lucreze bine. Tu te necăjeşti că nu iese nimic de la tine. Dar, iată, măicuţă, când Dumnezeu te va învrednici de chipul îngeresc, atunci harul te va întări în toate“. Maica A. l-a contrazis: „Batiuşka, aţi spus doar că nu e nevoie să năzuiesc la tunderea în monahism“. „– Măicuţă, regula duhovnicească e următoarea: nu trebuie nici să o ceri, nici să o refuzi“.
El a aşezat monahismul pe o treaptă foarte înaltă. Călugărului rasofor I. de la Optina (viitorul părinte Gheorghe) i-a spus: „Tu ai trei temeri: prima temere este să nu renunţi la monahism; a doua temere este pentru conducerea schitului; a treia temere este pentru tinereţea ta. Eu te sfătuiesc să păstrezi mai mult decât toate viaţa monahală. Chiar dacă eşti ameninţat cu revolverul, să nu renunţi la monahism“.
Şi cuviosul Ambrozie şi cuviosul Anatolie l-au condus pe părintele Nectarie pe drumul monahicesc cel adevărat şi sever. Astfel povestea cuviosul Nectarie despre modul în care îl hrăneau stareţii: „Sunt câţiva care se plâng de stareţ pentru faptul că el nu respectă regulamentul, că nu îl acceptă, dar ei nu-şi vin în fire să se gândească: dar noi nu suntem, oare, păcătoşi? Se poate ca stareţul, dacă nu mă primeşte, să aştepte pocăinţa mea şi să mă încerce. Iată ce spun eu, păcătosul, despre mine. Mi s-a întâmplat să mă duc la batiuşka Ambrozie, iar acesta să-mi spună: „De ce vii fără motiv? Mai bine stai în chilia ta şi roagă-te!“. Mi-a fost foarte greu, dar nu am cârtit, ci m-am dus la părintele meu duhovnic, la batiuşka Anatolie. Iar acesta m-a întâmpinat tot aşa de sever: „De ce umbli fără motiv? Ai venit să spui vorbe goale?“. Şi aşa am plecat în chilie. Acolo aveam icoana Mântuitorului în toată măreţia Lui. Am căzut înaintea lui şi toată noaptea am plâns: „Doamne, sunt un păcătos mare, dacă nici stareţii nu mă primesc!“.
Odată, stareţul a fost întrebat dacă nu s-a revoltat împotriva îndrumătorilor lui. El a răspuns: „Nu! Nici prin cap nu putea să-mi treacă acest lucru. Numai o dată m-am împotrivit la ceva anume şi m-au trimis la stareţul Ambrozie pentru învăţătură de minte. Iar acesta avea un beţişor. Cum te împotriveai, te şi bătea (nu aşa cum vă bat eu pe voi). Iar eu, desigur, nu vroiam ca să mă bată. Când am văzut că stareţul se duce după băţ, am fugit, iar apoi i-am cerut iertare“.
Despre cuviosul Anatolie Zerţalov, stareţul a povestit: „Eu am fost ultimul, cel mai nevrednic dintre ucenicii şi fiii săi duhovniceşti şi am mers la el timp de douăzeci de ani şi plâng şi acum după el“. Şi, adresându-se unei vizitatoare, a adăugat: „Iată, măicuţă, dacă vrei să devii călugăriţă, aşa să te consideri şi tu, ultima fiică şi cea mai rea ucenică. Întotdeauna trebuie să gândeşti despre tine că te afli la început“.
Cuviosul Nectarie era sever, sincer şi original. Încerca inimile celor ce veneau la el, le dădea nu atât mângâiere, cât poveţe pentru calea nevoinţei, îl smerea pe om şi îl punea înaintea greutăţilor duhovniceşti fără să se teamă şi fără să îl compătimească cu puţină milă omenească, deoarece credea în demnitatea şi înţelegerea sufletului şi în marea putere a harului, care îl ajuta pe cel ce căuta adevărul. Trăsăturile caracteristice ale cuviosului Nectarie erau smerenia şi înţelepciunea. Şi lumina lui era ca o sabie strălucitoare ce spinteca sufletul. Se adresa personal fiecărui om, individual, şi îi vorbea într-o manieră deosebită: „Nu se poate să pretindem de la muscă să facă ceea ce face albina. Fiecărui om trebuie să i se dea sfaturi pe măsura lui. Nu se poate să ne purtăm cu toţi la fel“. O călugăriţă a povestit cum a întrebat-o odată stareţul: „Ce mai faci, măicuţă?“. „– Foarte bine, batiuşka!“, a răspuns ea cu naivitate. „Bine!“, a repetat el. Apoi a plecat în chilie şi după câtva timp s-a întors aspru şi mânios. Ea l-a întrebat despre trai, despre casă, despre diferite probleme, ce trebuie să facă aici, dar el tăcea. Apoi a îndrumat-o spre un alt duhovnic şi a spus: „Să nu mai veniţi la mine! Eu renunţ la frăţia voastră!“. Ea a început să plângă, însă el nu se uita. I-au venit gânduri de deznădejde, cum că pe alţii batiuşka îi primeşte, dar de ea nu vrea să se ocupe. Atunci el a luat-o de mână şi a dus-o la icoane: „Spune că vrei în Împărăţia Cerească!“. I-a vorbit aşa de sever, doar că nu a împins-o cu pumnul. Aceasta tăcea. „– Spune, vrei?“. Printre lacrimi ea a zis: „Vreau!“. „– Păi, uite! Mai bine nu mai aştepta. Eu alt drum într-acolo nu ştiu. Dar dacă tu vrei, atunci caută-l singură“, şi iarăşi a plecat. Iar ea se tot chinuia în minte din cauza mâhnirii. Atunci el parcă s-a înduioşat puţin şi i-a dat o carte despre vieţile a doi stareţi din Sarov, unul foarte sever, iar celălalt foarte blând, şi despre modul în care cel sever îi trimitea pe începători mai mult la cel blând, căci ei nu suportau severitatea lui şi cădeau. Tot aşa de sever l-au educat pe cuviosul Nectarie şi stareţii lui. Aşa i-a îndrumat şi el, la rândul lui, pe cei mai apropiaţi ucenici ai săi. El nu întindea niciodată coarda prea tare, iar din când în când acorda câte o clipă de răgaz, pentru ca puterile să nu fie încordate peste măsură. Unei ucenice de-a lui i-a spus: „Te încredinţez că noi vom avea examene, dar după examene vom avea bucurie duhovnicească“. Iar aceasta a obiectat: „Batiuşka, eu sunt deja matură, ce examene voi avea?“. Batiuşka a zâmbit: „Nu, nu! Obligatoriu vom avea examene şi corigenţe!“.
Stareţul acorda ascultării cea mai mare importanţă. „Cea mai înaltă şi prima virtute este ascultarea. Aceasta este principala achiziţie a omului. De dragul ascultării Hristos a venit în lume, iar viaţa omului pe pământ este o ascultare faţă de Dumnezeu. În ascultare e nevoie de înţelegere şi demnitate, altfel s-ar putea să iasă o mare pagubă în viaţă. Fără ascultare omul atrage dezastrul ca pe un incendiu, iar apoi se istoveşte, se răceşte şi înlemneşte şi nu poate să pornească mai departe. Dar în ascultare la început e greu – tot timpul trebuie să fii punct şi virgulă, dar apoi se şterg toate semnele de punctuaţie“.
„Protopărinţilor noştri li s-a dat un legământ şi ei au aşteptat să se împlinească în Cain. Cain a fost primul născut, însă ei au avut preferinţă pentru Abel, deoarece el era blând, smerit şi ascultător, iar Cain, deşi era primul născut, era crud şi brutal şi îşi făcea voia sa. Lui i-a fost necaz că părinţii îl preferau pe Abel şi s-a întunecat la chip. Iar Dumnezeu i-a spus: „Cain, păcatul bate la uşă. Biruieşte-l, căci altfel el te apucă şi te distruge“. Dar el nu a pătruns aceste cuvinte şi nu L-a ascultat pe Dumnezeu. Păcatul bătea la uşa inimii lui, dar el nu a înţeles şi s-a uitat dincolo de uşa casei, dar nu a văzut pe nimeni acolo. Nu s-a gândit la acest lucru şi a plecat, l-a omorât pe fratele său, a refuzat să Îl asculte pe Dumnezeu şi a intrat în ascultarea de păcat. Dar cum s-a mai chinuit apoi! Doamne! Alerga peste tot şi tot timpul s-a temut şi s-a frământat“. Astfel a explicat stareţul, în formă alegorică, înţelegerea şi atenţia în ascultare. El a arătat că nu se poate să primim învăţăturile duhovniceşti textual şi superficial şi să ne limităm la exterior; trebuie să ne uităm nu numai peste pragul casei, dar, în principal, peste pragul inimii noastre. Aducea un anumit text sau exemplu din Sfânta Scriptură şi, de obicei, vorbea şi despre semnificaţia directă, literală şi despre cea alegorică. De exemplu: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“. Pe latura exterioară aceasta înseamnă că se fericeşte bărbatul care evită adunările celor necinstiţi şi care nu ia parte la învăţăturile eretice sau antibisericeşti. Însă bărbat poate fi numită şi mintea, care nu primeşte gândurile ce vin de la vrăjmaş. Nu se poate să oprim gândurile să vină, însă putem să nu intrăm în consfătuire cu ele şi în loc de aceasta să spunem: «Doamne miluieşte!». Iată că se numeşte bărbat şi cel ce procedează astfel“.
Când dădea o anumită ascultare, el o explica cu grijă şi exactitate şi arăta cum poate fi îndeplinită mai bine, o potrivea după puterile omului, însă odată încredinţată, ascultarea trebuia să fie îndeplinită fără nici o întârziere. Odată a trimis-o pe o fiică a sa cu o însărcinare. Ea s-a oprit în hibarcă, vorbind cu cineva anume. Stareţul a ieşit şi a spus: „Două minute au trecut, iar tu eşti tot aici!“.
În anul 1894 cuviosul Nectarie a fost hirotonit ierodiacon, iar în anul 1898 a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul din Kaluga. Despre hirotonia lui i-a povestit lui P.R.: „Când fostul nostru episcop binecuvântat Macarie m-a hirotonit, el a văzut cu ochiul lui sfinţit neorânduiala mea sufletească şi în timpul punerii mâinilor peste mine mi-a spus un cuvânt scurt, dar puternic. Atât de puternic a fost acest cuvânt, încât mi l-am amintit până acum – şi au trecut destui ani – şi până la sfârşitul zilelor mele nu îl voi uita. Şi mai mult decât acesta nu mi-a răspuns! În altar m-a chemat la el şi mi-a vorbit: „Nectarie, când vei fi necăjit şi posomorât şi când va veni peste tine ispita grea, tu să te întăreşti numai cu un singur lucru: Doamne, îndură-Te, mântuieşte-l şi miluieşte-l pe robul Tău, Nectarie!“. Aceasta e tot ce mi-a spus vlădica, însă cuvântul lui m-a izbăvit nu o dată, căci a fost spus cu putere“. De la ce fel de nenorocire l-a scăpat acest cuvânt, a rămas nedezvăluit, însă despre câteva ispite a povestit odată stareţul. Una a avut-o în primii ani ai noviciatului său. În tinereţe el a avut o voce minunată, iar auzul muzical i-a rămas şi la bătrâneţe. În primii ani ai vieţii sale la Optina, el cânta în biserica schitului, la strana din dreapta şi a trebuit să cânte: „Tâlharul Înţelept“. Însă în schit era un obicei: o dată pe an, în Postul Mare, venea în schit dirijorul corului mănăstiresc şi alegea cele mai bune voci pentru corul mănăstirii. Pe fratele Nicolae îl îngrozea mutarea din schit în mănăstire şi nu vroia acest lucru. Însă era înduioşător şi măgulitor să cânte „Tâlharul Înţelept“. Şi, în prezenţa dirijorului a început să cânte cumplit de fals – într-atât – încât l-au mutat la strana din stânga şi, desigur, nu s-a mai pus problema transferării lui.
A doua ispită l-a cuprins când era deja ieromonah şi pe jumătate schimnic. După ce a primit schima, a încetat aproape cu totul să mai iasă din chilia lui, fără să mai vorbim despre curtea schitului. Chiar au fost zile când pe ferestrele chiliei lui a lipit cu zahăr hârtie albastră. Lui îi plăcea să repete că, pentru un călugăr, există numai două ieşiri din chilie – la biserică şi la mormânt. În aceşti ani el a studiat şi a citit. A citit nu numai literatură duhovnicească şi pe Sfinţii Părinţi, ci şi literatură ştiinţifică; s-a ocupat cu matematica, istoria, geografia rusă şi universală. Toate acestea le-a studiat pentru ca să-i înţeleagă mai bine pe oamenii care veneau la el, printre care se aflau mulţi învăţaţi.
A învăţat limbile latină şi franceză (chiar a şi vorbit franţuzeşte cu un francez cu care a făcut cunoştinţă şi pe care l-a primit la Ortodoxie în lavra Optinei; deseori spunea şi citate în limba latină). A fost foarte apropiat de Constantin Leontiev; acestuia, când venea la Optina, îi citea operele sale în manuscris. De la pictorul Bolotov, care a intrat în monahism, a studiat pictura. Pictorul Bolotov, care a terminat Academia de Arte din Petersburg, coleg cu Repin şi Vaşneţov, a înfiinţat la Optina un atelier unde se pictau icoane şi unde preda după metodele Academiei. Cuviosul Nectarie şi-a păstrat interesul pentru pictură până la sfârşitul vieţii.
În acea perioadă, pe cuviosul Nectarie l-a cuprins dintr-o dată dorinţa de a călători şi de a vedea ţările îndepărtate. Şi de la Optina s-a cerut un ieromonah pentru a fi trimis în delegaţie cu flota într-o călătorie în jurul lumii şi părintele arhimandrit l-a propus pentru această misiune pe batiuşka Nectarie. Acesta a început să se pregătească cu bucurie. Chiar înainte de plecare s-a dus la stareţul Iosif ca să ia binecuvântare pentru drum, însă acesta nu l-a binecuvântat. Aşadar batiuşka a rămas la Optina.
A treia ispită a fost când batiuşka era deja stareţ. Avea aproape şaptezeci de ani şi îi venea să renunţe la ocârmuirea de stareţ şi să plece ca un străin. „Numai că am înţeles că aceasta e ispită şi m-am învins şi am rămas“ – a povestit el. În aceşti ani de învăţătură şi sporire duhovnicească, stareţul a început să se comporte ca un nebun. Purta bluze colorate peste sutană, amesteca într-un ceaun toate felurile de mâncare ce se dădeau la trapeză – şi acru şi dulce şi sărat; mergea prin schit încălţat cu un pâslar într-un picior şi cu un papuc în celălalt. Îi scotea din fire pe călugări nu numai în acea perioadă, ci şi în perioada ocârmuirii de stareţ prin jucăriile lui. Avea automobile de jucărie, vaporaşe, trenuleţe şi avioane. Prin jucării el îşi crease o imagine despre tehnica modernă. Mai avea şi cutii muzicale şi chiar el şi-a procurat gramofonul cu discuri duhovniceşti, însă conducerea schitului nu i-a dat voie să-l folosească. Îi era caracteristic acest interes faţă de evoluţia vieţii, în general. Până în ultimul an al vieţii sale s-a ocupat cu literatura modernă, cerea să i se aducă cărţi noi, întreba despre organizarea învăţământului din şcoli şi universităţi, cunoştea tot ce interesa intelectualitatea. Însă toată această ştiinţă îi trebuia pentru slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Povestea că, odată, până la revoluţie, au venit la el seminarişti împreună cu profesorii lor şi l-au rugat să le spună un cuvânt de folos. „Tinerilor, s-a adresat el lor, dacă veţi trăi şi veţi învăţa aşa încât caracterul vostru ştiinţific să nu vă strice moralitatea, iar moralitatea să nu vă strice caracterul ştiinţific, atunci veţi dobândi succes deplin în viaţa voastră“.
O fiică duhovnicească a lui, îndurerată, vorbea prietenei sale în pridvorul părintelui: „Nu ştiu, dar cred că nu e nevoie deloc de cultură; din cauza ei se întâmplă numai rău. Cum se poate împăca aceasta cu Ortodoxia?“. Stareţul a ieşit din chilia lui şi a contrazis-o: „La mine a venit odată un om care nu putea nicidecum să creadă că a fost potopul. Atunci eu i-am povestit că pe munţii cei mai înalţi, în nisip se găsesc scoici şi alte rămăşiţe de pe fundul mării. Şi arătându-i cum mărturiseşte geologia despre potop, a înţeles şi el. Vezi că uneori e necesară ştiinţa?“.
Adesea spunea: „Eu mă plec în faţa ştiinţei“. Despre istorie zicea: „Ea ne arată nouă cum conduce Dumnezeu popoarele şi cum dă lecţii de morală în Univers“. Vorbind despre matematică, îi plăcea să întrebe: „Poate fi oare un triunghi egal cu un cerc?“. Şi deseori aducea un exemplu din Sfinţii Părinţi: „Dumnezeu e centrul cercului, oamenii sunt razele. Datorită apropierii de centru, ei se apropie unul de celălalt“. Despre faptele exterioare spunea: „Exteriorul vă aparţine vouă, iar interiorul aparţine harului lui Dumnezeu. Faceţi fapte exterioare şi când toate acestea vor fi în bună rânduială, atunci se va forma şi interiorul. Nu trebuie să aşteptaţi sau să căutaţi minunea. Noi avem o singură minune: Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta e cea mai mare minune; înaintea ei trebuie să ne înclinăm“. Pentru cele ale vieţii, i-a învăţat pe oameni despre atenţia în gânduri: „Încetaţi să meditaţi, începeţi să gândiţi. A medita înseamnă a te împrăştia cu gândul şi a nu avea orientare practică. Lăsaţi meditaţia, adoptaţi fapta, mult cugetată. A fost „Duma“ care a meditat, dar nu a lăsat ceea ce a trebuit pentru statul rusesc. Napoleon a meditat, iar Kutuzov a gândit. Faptele sunt, uneori, mai înalte decât meditaţiile“.
Despre viaţă spunea: „Viaţa se defineşte prin trei lucruri de referinţă: măsura, timpul şi greutatea. Cea mai bună şi minunată faptă, dacă este mai presus de măsură, nu are sens. Dacă te apleci asupra matematicii, ţi-e dat să simţi măsura. Să ţii minte aceste trei lucruri. Prin ele se defineşte toată viaţa“.
Odată stareţul a spus: „Dumnezeu nu numai că îi îngăduie omului, dar şi cere de la el să sporească în cunoaştere. În creaţia dumnezeiască nu există opriri, totul e în mişcare; nici îngerii nu se află pe un singur rang, ci urcă din treaptă, dobândind revelaţii noi. Chiar dacă omul ar învăţa timp de o sută de ani, tot ar trebui să meargă spre o altă cunoaştere, nouă… Dar tu lucrează. În muncă trec anii fără să observi“. În acest timp chipul lui era neobişnuit de luminos, aşa încât cu greu puteai să îl priveşti.
Altădată spunea: „Unui prooroc i-a apărut Dumnezeu nu în cerc luminos, ci în triunghi. Acest lucru a însemnat că, faţă de adâncul necercetat al lui Dumnezeu, omul nu poate să se apropie şi nu poate nici să-l încerce. Omului îi este îngăduit să încerce cercul lui Dumnezeu dar, dacă îndrăzneşte să pătrundă dincolo de limită, va muri din cauza ascuţişului triunghiului“.
Toate aceste învăţături sunt rodul experienţei duhovniceşti interioare a cuviosului Nectarie. Îndeplinindu-şi slujirea de stareţ, el le împărtăşea oamenilor cunoştinţele sale. Însă trecerea de la singurătatea chiliei la slujirea socială nu i-a fost uşoară.
În anul 1913, la insistenţa părintelui Benedict, egumenul mănăstirii Borovskaia şi exarhul tuturor mănăstirilor din eparhia Kalugăi, obştea de la Optina s-a adunat ca să-şi aleagă stareţ. La început l-au propus pentru slujirea de stareţ pe părintele arhimandrit Agapit, care trăia la Optina în vederea unui sfârşit liniştit. Acesta era un om cu vaste cunoştinţe şi un suflet mare, era autorul celei mai bune biografii a stareţului Ambrozie. El refuzase categoric să fie episcop, ceea ce nu o dată i s-a propus, şi slujirea de stareţ a refuzat-o, de asemenea, cu fermitate. El s-a mântuit chiar dacă a avut numai câţiva ucenici apropiaţi. Unul dintre ei a fost cuviosul Nectarie. Când fraţii au început să-l roage să le arate pe cineva vrednic, el l-a numit pe cuviosul Nectarie. Acesta, din smerenie, nu a fost prezent la adunarea fraţilor. Când l-au ales, au trimis după el pe părintele Averchie. Acesta a ajuns la el şi i-a spus: „Batiuşka, sunteţi rugat să veniţi la adunare“. Iar cuviosul Nectarie a refuzat: „Acolo vor alege ei şi fără mine pe cine trebuie“. „– Părintele arhimandrit m-a trimis după sfinţia voastră şi vă roagă să veniţi!“ a spus părintele Averchie. Atunci batiuşka a îmbrăcat brusc rasa, şi aşa cum era – cu un picior în pantof şi cu celălalt în pâslar, a mers la adunare. „Batiuşka, v-au ales duhovnic al obştii noastre şi stareţ“ – l-au întâmpinat fraţii. Părintele arhimandrit i-a spus: „Părinte Nectarie, primeşte ascultarea“. Şi atunci batiuşka a acceptat. Părintele Benedict a susţinut această alegere, însă, când cuviosul Nectarie a devenit stareţ şi s-a mutat în hibarca stareţului Ambrozie, s-a hotărât să-l încerce. Venind la mănăstire, el a trimis pe cineva să-i spună cuviosului Nectarie că are nevoie de el. Dar cuviosul Nectarie nu s-a dus: „Eu trăiesc în schit de atâţia ani şi nu am ieşit nicăieri, nu sunt în stare să merg“. Atunci părintele Benedict a trimis a doua oară şi a poruncit să i se spună: „Exarhul mănăstirilor a cerut să vii la el“. Şi batiuşka a plecat imediat la mănăstire şi a căzut la picioarele părintelui Benedict, iar acesta a zâmbit şi a spus: „Eu sunt demnitar şi nu pot să cad la picioarele tale, dar îţi voi face metanie până la pământ“. Apoi au început să discute prieteneşte.
Cuviosul Nectarie întotdeauna a spus despre sine: „Ce fel de stareţ sunt eu? Cum pot să fiu succesorul stareţilor înaintaşi? Eu sunt slab şi neputincios. Ei aveau har ca pâinile întregi, iar eu am o bucăţică“.
Îşi aducea aminte de stareţul Ambrozie: „Acesta a fost un om ceresc şi un înger pământesc, iar eu abia sprijin numai cinstea slujirii de stareţ“. Şi, cu un umor fin, spunea: „Eu sunt o furnică şi mă târăsc pe pământ şi văd toate hârtoapele şi gropile, iar fraţii sunt foarte înalţi – se ridică până la nori. O, leneşule, du-te la furnică şi ia aminte la viaţa ei!“ – acest lucru nu l-a spus un scriitor lumesc, iar în biserică se citeşte. Aţi auzit paremiile? Dar cine suntem noi, aceştia – batiuşka Anatolie şi eu? Numai nişte furnici. Şi voi aţi venit la noi. Vă apropiaţi doar de prima treaptă a scării, fără să urcaţi, ci doar vă apropiaţi. Trebuie să treceţi dincolo de uşă şi fără nici un efort nu e posibil să intraţi pe ea, dacă nu va fi milă de la Dumnezeu. De aceea primul lucru pe care trebuie să-l cereţi este: „Uşile milostivirii, deschide-le mie, Dumnezeule!“. Totul se obţine prin rugăciune! Adam în Rai a primit porunca: „Lucrează şi hrăneşte-te“ – şi această poruncă s-a referit la rugăciune. Iar Adam a contemplat doar frumuseţea. El nu i-a mulţumit lui Dumnezeu“.
Stareţul însuşi se ruga cu credinţă şi simplitate de copil; uneori îşi întindea mâinile către icoane.
O fiică duhovnicească a lui a povestit că ea a stat îndelung la el şi a discutat. Apoi a plecat. Dar înainte să plece, a întors capul şi a văzut că stareţul s-a dus iute în colţul icoanelor şi a întins mâinile către ele. Ea a ieşit neobservată. Spovedania la el a fost lucrul cel mai minunat şi mai cutremurător care i s-a întâmplat în viaţa ei. Ea întotdeauna a ştiut că şi fără cuvintele ei, el cunoaşte nu numai ceea ce vrea să-i spună, dar şi ceea ce încă nu i-a ajuns la cunoştinţă. El era foarte sever la spovedanie, arăta semnificaţia duhovnicească şi a gândurilor, nu numai a faptelor. Uneori era blând. Alteori crea situaţii dificile. Odată i-a dat unei creştine să citească mărturisirea de pe carte. Cea care se spovedea s-a oprit într-un loc. „Ce este?“. „– Mă întreb dacă am păcătuit astfel sau nu“. „– Păi, gândeşte-te! Dacă s-ar putea să ştergi asta din carte…“ şi a zâmbit.
Foarte bine a povestit despre spovedania la stareţ o femeie, care nu se spovedise din tinereţe, se îndepărtase de Biserică fără să-şi dea seama dacă mai crede sau nu, iar la stareţ a ajuns numai pentru că l-a însoţit pe bărbatul ei, bolnav. Stareţul a produs asupra ei o puternică impresie şi când i-a propus să se spovedească, ea a fost de acord: „Eu am intrat – a povestit ea – iar el m-a condus la icoane: «Stai aici şi roagă-te!»“. A lăsat-o şi s-a dus la el în chilie. Ea a stat şi s-a uitat la icoane. Dar nu prea îi plăceau, căci nu erau artistice şi chiar şi candela i se părea că e lipsită de orice valoare. În încăpere era linişte. Dincolo de perete era cuviosul. A foşnit ceva. Dintr-o dată începe să o năpădească tristeţea şi înduioşarea şi, fără să-şi dea seama, a început să plângă. Lacrimile i-au umplut ochii şi nu mai vedea icoanele şi candela, ci numai un nor călduros înaintea ochilor, în care i se părea că simte prezenţa lui Dumnezeu. Când a intrat cuviosul, ea era toată în lacrimi: „Zi – «Tatăl Nostru!»“. Oarecum încurcându-se, l-a zis: „Zi – «Simbolul Credinţei!»“. „– Nu mi-l amintesc!“. Însuşi stareţul a început să-l zică şi după câteva părţi a întrebat: „Crezi, oare, că este aşa?“. La primele două părţi a răspuns: „Cred“. Când a ajuns la a treia parte, ea a spus că nu înţelege nimic acolo şi că nu simte nimic pentru Născătoarea de Dumnezeu. Batiuşka a mustrat-o şi i-a poruncit să se roage Împărătesei Cereşti ca ea însăşi să o înveţe şi să o ajute să înţeleagă Simbolul Credinţei. Şi la majoritatea celorlalte părţi din Simbolul Credinţei femeia a spus că nu le înţelege şi că niciodată nu s-a gândit la aceste lucruri, însă a plâns cu amar şi tot timpul a simţit că nu-i poate ascunde nimic stareţului şi ar fi nesăbuit să ascundă ceva. Şi iată că acum i se prefigura Înfricoşătoarea Judecată, iar cuviosul a întrebat-o despre păcatele personale, ca pe un copil, astfel încât ea a început să-i răspundă zâmbind printre lacrimi, iar apoi a dezlegat-o de păcatele din copilărie până în acel moment.
Odată o ucenică a lui a plecat pentru un timp şi s-a îndepărtat de el, însă, în tăcere îi ducea dorul foarte mult. Prietena ei i-a spus stareţului: „Ea e foarte singură acum“. „– Se împărtăşeşte?“ – a întrebat stareţul. „Da“. „– Atunci nu e singură“. Despre învingerea fricii neîntemeiate spunea „Tu aşează-ţi mâinile în formă de cruce şi zi de trei ori «Născătoare de Dumnezeu» şi va trece totul“. Şi într-adevăr, trecea.
Cuviosul avea o mare lărgime duhovnicească. Odată, într-o seară de toamnă, i-a lăsat pe fiii lui duhovniceşti să plece din schit şi le-a zis: „Noaptea e întunecată numai pentru cel necredincios. Pentru cel credincios totul este luminat“. Mai spunea: „Nu te teme! Din cel mai rău lucru poate să iasă cel mai minunat lucru. Ştii câtă mocirlă e pe pământ, dar se pare că, dacă îţi murdăreşti rău picioarele, iar apoi cauţi, poţi să găseşti briliante şi astfel poţi să-ţi împodobeşti gâtul“.
Cuviosul Nectarie era sever, exigent, uneori ironic cu persoanele duhovniceşti şi cu intelectualii şi neobişnuit de bun şi amabil cu oamenii simpli.
***
Un ţăran bătrân a povestit: „Fiul meu s-a pierdut fără veste în război. Am mers la batiuşka. El m-a binecuvântat, iar eu l-am întrebat: «Mai este viu fiul meu? Cum ne spui să ne rugăm pentru el? Noi deja vrem să ne rugăm pentru odihna sufletului său». Iar el mi-a spus direct: „«Nu, fiul tău e viu, fă canonul Sfântului Nicolae, Făcătorului de Minuni. Şi tot timpul să te rogi pentru sănătatea fiului tău“. Şi m-am bucurat, m-am închinat şi i-am pus o rublă lângă lumânare. Iar el, de asemenea, mi s-a închinat atât de smerit ca răspuns“.
Cuviosul dădea bani cu atâta naivitate! Odată o fiică duhovnicească avea nevoie de bani. Ea i-a cerut stareţului. El i-a adus zâmbind un pachet mototolit: „Iată, numără aceste bulendre“.
El spunea că milostenia trebuie să se facă cu chibzuinţă, căci altfel îi poate dăuna omului. Ucenicul lui de chilie a povestit că stareţul întotdeauna a vrut să cunoască în amănunţime nevoia omului, pentru că nu-i plăcea să dea fără rost, iar dacă dădea, dădea cu generozitate lucruri întregi, chiar o vacă sau un cal.
Cuviosul Nectarie era deosebit de atent cu vizitatorii mai păcătoşi sau cu fiii lui duhovniceşti care nu îl ascultau. Acelaşi ucenic al chiliei a spus că stareţul „i-a lăsat pe cei nouăzeci şi nouă de drepţi şi l-a luat pe cel singur rătăcit şi l-a mântuit“.
În perioada în care omul era neascultător şi revoltat, el se purta blând şi părinteşte, îl chema nu după nume, ci îi spunea „copilul meu“ sau „mieluşelul meu“. Şi tulburarea înceta, pentru că şi sufletul cel mai răzvrătit şi mai îndărătnic simţea sinceritatea acestei mari iubiri, despre care stareţul a spus odată: „Copilul meu! Noi iubim cu acea iubire care nu se schimbă niciodată. Iubirea voastră este o iubire de o zi, a noastră şi astăzi şi peste o mie de ani, tot aşa va fi“.
Odată o fiică duhovnicească l-a întrebat pe stareţ dacă, într-adevăr, trebuie ca el să ia asupra sa suferinţele şi păcatele celor care vin la el, pentru a-i vindeca şi a-i alina. El i-a răspuns: „Tu ai înţeles singură, de aceea îţi spun – altfel nu se poate să se vindece. Şi uneori simţi că parcă s-a pus pe tine un munte de piatră, că atât de multe păcate şi dureri ţi-a adus, încât nu le poţi duce. Atunci spre neputinţele tale vine harul şi acest munte de piatră se risipeşte, ca un munte de frunze uscate şi poţi să o iei de la început“.
Mulţi l-au considerat pe cuviosul Nectarie clarvăzător, fiecare mişcare a lui era interpretată simbolic. Uneori acest lucru îl incomoda foarte tare. Odată a povestit următoarele: „Eu am uneori presimţiri şi mi se dezvăluie anumite lucruri despre om, iar alteori nu. Iată cât de uimitoare a fost această întâmplare. O femeie a venit la mine şi s-a plâns de fiul ei, un băiat de nouă ani, că nu-i chip s-o scoată la capăt cu el. Iar eu i-am spus: „Aveţi răbdare până va împlini doisprezece ani“. I-am spus aceasta fără să am nici un fel de presimţire, pur şi simplu pentru că ştiu din ştiinţă că la vârsta de doisprezece ani deseori, la om, survin schimbări. Femeia a plecat şi eu am uitat de ea. După trei ani această mamă a venit şi a început să plângă: „Fiul meu a murit, abia împlinise doisprezece ani“. Oamenii, într-adevăr, au spus că batiuşka a prezis, dar acest lucru a fost simpla judecată a mea din punct de vedere ştiinţific. Apoi mă verificam de fiecare dată – dacă simţeam ceva anume sau nu. Nu, atunci nu am presimţit nimic“.
Uneori cuviosul vorbea aşa, direct: „Ţie îţi este ascuns, dar eu ştiu“.
În el exista o simplitate omenească minunată, o clarviziune inteligentă, un umor fin. Chiar şi la adânci bătrâneţi ştia să râdă copilăreşte, în hohote.
Iubea foarte mult animalele şi păsările. Avea un pisoi care îl asculta în mod neobişnuit şi îi plăcea să spună: „Stareţul Gherasim a fost un stareţ mare, de aceea avea un leu. Eu sunt mic – eu am un pisoi şi a povestit o poveste fermecată, cu un pisoi care a salvat corabia lui Noe, când necuratul a intrat în şoarece şi a încercat să ronţăie fundul corabiei. În ultimul moment, pisoiul a prins şoarecele dăunător şi pentru acest lucru acum toate pisicile vor ajunge în Rai. Această glumă veselă era specifică cuviosului. Ca şi cum ar fi îndeplinit cuvântul cuviosului Antonie cel Mare, acela că nu se poate să întinzi coarda arcului la nesfârşit, stareţul Nectarie alterna învăţăturile sale şi cerinţele cu această glumă uşoară, cu relatarea anecdotelor sau povestirilor istorice.
Întotdeauna povestea cu amănunte, vioi, cu toate detaliile ca şi cum el însuşi ar fi fost participant sau martor ocular al evenimentului, chiar dacă era un eveniment din istoria sfântă. Inepuizabile erau povestirile lui din viaţa Optinei, despre slăviţii stareţi şi înţelepţii arhimandriţi şi conducători ai schitului şi despre sfânta necesitate de a împlini până la sfârşit testamentele stareţilor.
După vârstă, cuviosul a fost unul dintre cei mai bătrâni vieţuitori ai Optinei, parcă era o cronică vie a schitului.
Starea de trezvie duhovnicească era dezvoltată în el până la cea mai înaltă treaptă – nu exista nici un fel de extaz, nici un fel de joacă a sentimentelor, nici un fel de sentimentalism în iubirea lui creştinească faţă de oameni. Era un ascet profund, care îi binecuvânta cu dragoste pe fiii duhovniceşti să se căsătorească.
Le spunea artiştilor care veneau la el: „Iubiţi pajiştile pământeşti, dar nu le uitaţi pe cele cereşti“.
Efortul omenesc îl aşeza pe o treaptă înaltă. Când o fiică duhovnicească a lui s-a întristat, gândindu-se cum va trăi ea după moartea lui, fără îndrumarea lui, el a spus: „Lucrează! În muncă nu observi cum trec anii“.
Despre caracterul şi cuvântările lui a scris răposatul său ucenic, părintele A.: „Cuvântarea lui batiuşka! Înaintea lui păleau cele mai strălucitoare lecţii ale celor mai buni profesori, cele mai minunate predici! Avea o uimitoare expresivitate şi originalitate a limbii; o neobişnuită amănunţime a povestirii (fiecare pas, fiecare mişcare erau însoţite de explicaţii. Explica amănunţit, în mod special textele din Sfânta Scriptură). „Toată cultura mea vine de la Scriptură“ – spunea despre sine cuviosul. Fiecare cuvânt era privit din toate părţile. Avea uşurinţă în cuvântări şi armonie. Nici un cuvânt nu era spus în zadar, ca şi cum nimic nu avea de la el. Avea continuitate în vorbire. Înţelesul lăuntric pe care îl avea cuvântarea nu putea fi pătruns întotdeauna dintr-o dată. Avea o bogăţie a conţinutului, o mulţime de cugetări adânci. Cu privire la fiecare din ele, puteai să te gândeşti un an. Acest şirag de perle, care nu putea fi văzut, nu avea sfârşit. Era un izvor de apă vie. Toată binecuvântarea era înţeleasă extrem de uşor şi rămânea întipărită în memorie. Deseori adopta tonuri de veselie sfântă, de exemplu, în povestirea despre modul în care omenirea, pentru prima dată în persoana Evei a auzit cuvântul „Dumnezeu“. Cuviosul a spus că Eva a avut la miezul zilei dorinţa de a lua o gustare, aşa cum este specific naturii noastre. Şi iată că merge prin Rai să îşi aleagă rodul pe care să-l culeagă. Pe drum i s-a întâmplat să treacă pe lângă pomul cunoaşterii. A trecut atât de aproape de el, încât a întins mâna, deşi era interzis nu numai să rupă fructele, ci să se apropie de pom. Dar vrăjmaşul s-a folosit de acest lucru. Când spovedea, cuviosul Nectarie era îmbrăcat cu un epitrahil vechi, de catifea roşie, iar crucea de pe el era tocită. Ochii lui erau mici şi deosebiţi. Faţa îi era ca şi cum n-ar fi avut vârstă – când bătrână, severă, parcă milenară, când tânără prin vioiciunea şi expresivitatea gândurilor, când copilăroasă prin curăţenie şi linişte. Cu şase ani înainte de moarte, fără să ţină cont de bătrâneţile adânci, avea un mers uşor, alunecător, ca şi cum abia atingea pământul. Mai târziu a început să se mişte cu greutate, picioarele i s-au umflat ca buştenii şi supurau puroi. Se resimţeau anii mulţi în care a stat la rugăciune. Către sfârşitul vieţii, chipul lui şi-a pierdut licărirea tinerească ce îl caracterizase vreme îndelungată şi s-a întors la el numai în timpul bolii de dinainte de moarte. Dacă în aceşti ultimi ani chipul lui a strălucit, aceasta a fost datorită unei lumini oarecum atemporale. Stareţul a slăbit foarte mult, deseori adormea în timpul discuţiei, însă mai presus de toate se cufunda în rugăciunea adâncă a minţii, ca şi cum ar fi ieşit din lume. Când se întorcea la noi, era plin de o putere sufletească deosebită şi de seninătate. Toată viaţa stareţului din copilărie şi până în ceasul morţii a fost marcată de voia lui Dumnezeu.
Stareţul Nectarie a murit la adânci bătrâneţi, pe 12 mai, în anul 1928, în satul Holmiscea, regiunea Briansk, unde a fost trimis după închiderea Optinei. Înainte de moarte el s-a spovedit şi s-a împărtăşit. La sfârşitul lui a fost prezent un preot – fiul său duhovnicesc, părintele Adrian Râmarenko, viitorul arhiepiscop Andrei Roklandski, care i-a citit rugăciunile de plecare. În momentul morţii şi-a pus epitrahilul peste stareţul muribund. Cuviosul Nectarie a murit sub acest epitrahil. Sfârşitul lui a fost liniştit. Stareţul şi-a presimţit moartea şi şi-a luat rămas bun de la cei apropiaţi deja cu două luni înainte, le-a dat ultima binecuvântare, trimiţându-i la un duhovnic sau altul. L-au înmormântat într-o zi luminoasă de toamnă, i-au cântat cântările de Paşti şi o bucurie tainică şi-a făcut loc în inimile fiilor lui duhovniceşti care plângeau. L-au îngropat în cimitirul local din Holmiscea. În ziua de duminică, 16 iulie, în ziua pomenirii mitropolitului Moscovei, Filip, a avut loc mutarea moaştelor stareţului optinean Nectarie Tihonov din cimitirul modest al satului Holmiscea la schitul Optina. Moaştele stareţului Nectarie au fost aşezate în catedrala Vvedenskaia. Obştea mănăstirii Optina a mers la locul îngropării stareţului în jurul orei şase dimineaţa şi după câtva timp, la o adâncime de jumătate de metru au găsit mormântul schimonahiei Nectaria Kontevici şi mai jos, aproape de partea aceea, celălalt mormânt, în care au considerat că sunt moaştele stareţului Nectarie, când au deschis sicriul, toţi au simţit o bună mireasmă; mantia stareţului părea să fie neputrezită, iar moaştele lui erau de culoarea chihlimbarului. Părinţi cuvioşi, care aţi strălucit în pustia Optinei, rugaţi-vă pentru noi lui Dumnezeu!
B. Minunile
Proorocia ascunsă sub nebunie
„Când l-au numit stareţ, el a început să se poarte ca un măscărici (ca un nebun), încât au vrut să-l înlocuiască, dar un călugăr cu înaltă viaţă duhovnicească a spus: „Lăsaţi-l, că aşa prooroceşte el“.
Apoi toţi şi-au dat seama că atunci el prefigura câte ceva anume. De exemplu, era îmbrăcat cu un halat pe trupul gol şi în timp ce mergea, îi luceau picioarele goale. În anii 20–22 chiar studenţii, cursantele şi slujbaşii mergeau la slujbă încălţaţi cu pantofii pe picioarele goale, fără albituri sau cu paltonul peste îmbrăcămintea uzată. Aduna diferite lucruri nefolositoare: pietricele, cioburi de sticlă, argile şi altele; a construit un dulăpior foarte mic şi l-a arătat tuturor: „Acesta e muzeul meu“. Într-adevăr, după aceea mult timp, la Optina a fost un muzeu.“
Clarviziunea stareţului ascunsă sub purtarea de nebun
„Către ziua de 8 iunie am început să ne pregătim pentru împărtăşania cu Sfintele lui Hristos Taine – scria S. Nilus. Vrăjmaşul nu dormitează. Astăzi, înainte de spovedanie, nu am vrut să mă ospătez cu mare plăcere şi am iscat motiv de neînţelegere cu părintele egumen, pe care îl respectam adânc şi îl iubeam. Însă nu degeaba au trecut peste mine doi ani de viaţă părtaşă la smerenia nevoitorilor optineni. M-am smerit şi eu, ca şi cum nu era greu pentru iubirea de sine lumească din mine. Această ispită a avut loc după slujba de seară, când eu, împreună cu soţia, trebuia să mergem la spovedanie la părintele nostru duhovnic, părintele Varsanufie. După spovedanie ne-am întors acasă, am intrat în cerdac şi am văzut că pe cerul pictat pe schiţa mea cu vopsele uleioase, cineva a scris cu cărbune, cu litere mari, pe tot cerul, în franţuzeşte „le nuage“ (norul).
Imediat am ghicit că vinovatul acestei „ştrengării“ nu putea fi nimeni altul în afară de prietenul nostru, părintele Nectarie. Acest lucru era atât de asemănător cu înclinaţia lui către o oarecare scrânteală, sub care, pentru mine, deseori se ascundeau lecţii edificatoare ale uneia sau alteia dintre virtuţile creştine. Acesta era el, fără îndoială era cel care prevedea apariţia norilor pe cerul meu duhovnicesc; el, dragul meu batiuşka, căruia îi plăcea uneori, spre surprinderea tuturor să pună în cuvântarea lui, pe neaşteptate, un cuvânt franţuzesc!…
Stăteam pe terasa noastră şi priveam iar el, scumpul nostru, stătea în colţişorul lui şi râdea liniştit, aşteptând să vadă ce va ieşi din gluma lui.
„Ah, batiuşka, batiuşka! – râdeam şi eu odată cu el – ce ştrengar!“.
Iar „ştrengarul“ s-a ridicat, s-a apropiat de schit, a şters cu mâneca sutanei sale inscripţia şi cu un zâmbet a spus: „Vedeţi? Nu a rămas nimic!“. Nici în inima mea nu a rămas nimic din vrajbă.
Fără îndoială, prietenul nostru avea o a doua vedere, cu care vedea ceea ce se ascundea pentru ochii omului obişnuit. Nu degeaba a avut o viaţă evlavioasă în mănăstire timp de patruzeci de ani.“
Schimbarea minunată din sufletul unei femei prin rugăciunile stareţului Nectarie şi prezicerea călugăriei ei
„Am conversat îndelung cu batiuşka. Mi-a spus: „Chiar dacă aţi avea toată lumea în puterea frăţiei voastre, tot nu aţi avea linişte şi v-aţi simţi nefericită. Sufletul vi se chinuie, suferă, iar dumneavoastră vă gândiţi că se poate să-l mulţumiţi cu lucrurile exterioare sau cu uitarea de sine. Nu! Toate acestea nu îl ajută şi nu se va linişti niciodată… Trebuie să părăsiţi totul…“.
După aceea batiuşka a stat mult timp cu capul aplecat pe piept, apoi a vorbit: „Eu văd în jurul dumneavoastră harul lui Dumnezeu: veţi ajunge la mănăstire…“ „Ce tot ziceţi, batiuşka? Eu, la mănăstire? Dar nu mă potrivesc deloc pentru aceasta. Nu sunt în stare să trăiesc acolo“. Eu nu ştiu când va fi aceasta, s-ar putea în curând, dar s-ar putea peste zece ani, însă dumneavoastră sigur veţi fi la mănăstire“.
Această călătorie la Optina m-a întărit şi mai mult. După câteva zile am plecat în Altai şi am intrat la mănăstirea pe care mi-a recomandat-o mitropolitul Macarie. Iată cum s-au împlinit cuvintele rostite de batiuşka Nectarie: „Eu văd în jurul dumneavoastră harul lui Dumnezeu, veţi fi la mănăstire“. Atunci eu m-am mirat şi nu am crezut, dar la două luni după această discuţie, într-adevăr, am îmbrăcat veşmântul călugăresc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu care m-a povăţuit să merg în acest colţişor fericit – schitul Optina“.
Prezicerea datei morţii stareţului Varsanufie
Părintele Nectarie a povestit: „Mare a fost stareţul Varsanufie! Şi extraordinar de smerit şi ascultător a fost batiuşka! Când el era sub ascultare, a trecut pe sub pridvorul meu, iar eu i-am spus în glumă: Ţi-au mai rămas de trăit exact douăzeci de ani. Eu i-am spus în glumă, însă el a ascultat şi exact peste douăzeci de ani, în aceeaşi zi de 1 aprilie, a şi murit. Iată ce om de mare ascultare a fost“.
Înaintea unei asemenea puteri a părintelui Nectarie, fără să vreau, mă treceau fiorii.
Minunea cu ulciorul
Unul din ucenicii lui şi-a amintit: „Batiuşka mi-a spus – mai întâi scutură de praf samovarul, apoi toarnă apă“, căci deseori uitau să toarne apă şi samovarul începea să se încingă. Ca urmare, samovarul se strica şi rămâneau fără ceai. „Iată, apă este acolo, în colţ, în ulciorul de aramă; ia-l şi toarnă“. Eu m-am dus la ulcior, iar acesta era foarte mare, avea două vedre şi era greu. Am încercat să-l mişc, însă nu am putut – nu mai aveam puteri şi atunci m-am hotărât să aduc samovarul la el şi să torn apă. Batiuşka a observat intenţia mea şi mi-a repetat iarăşi: „Ia ulciorul şi toarnă apă în samovar!“. „– Dar, batiuşka, el e foarte greu pentru mine şi nu pot să-l urnesc din loc“. Atunci batiuşka s-a apropiat de ulcior, i-a făcut semnul sfintei cruci şi a spus: „Ia-l“. Eu l-am ridicat şi cu uimire m-am uitat la batiuşka: îl simţeam extrem de uşor, ca şi cum nu avea nici o greutate. Am turnat apă în samovar şi am dus ulciorul înapoi, având o expresie de uimire pe chip. Iar batiuşka m-a întrebat: „Ce spui, e greu ulciorul?“. „– Nu, batiuşka, mă mir că e extrem de uşor“. „Ia aminte că fiecare ascultare care ne pare grea devine foarte uşoară în momentul îndeplinirii ei, pentru că lucrul respectiv se face cu ascultare“. Dar eu am fost complet uimit: cum a desfiinţat el forţa greutăţii cu semnul sfintei cruci!
Clarviziunea stareţului Nectarie
Unul dintre contemporanii stareţului a povestit: „Într-una din vizitele mele la schitul Optina am văzut cum părintele Nectarie citea scrisori sigilate. A ieşit spre mine cu scrisorile primite, care erau în număr de cincizeci şi, fără să le deschidă, a început să le studieze. Unele scrisori le-a pus deoparte zicând: „Aici trebuie să dau răspuns, iar aceste scrisori sunt de recunoştinţă, pot rămâne şi fără răspuns“. Nu le citea, însă le vedea conţinutul. Pe câteva din ele le-a binecuvântat, iar pe câteva le-a şi sărutat, iar două scrisori, oarecum întâmplător, le-a dat soţiei mele şi a spus: „Iată, citeşte-le cu voce tare. Îţi va fi de folos“. Conţinutul unei scrisori l-am uitat, iar cealaltă scrisoare era de la o studentă ce făcea cursuri la Şcoala superioară de fete. L-a rugat pe batiuşka să se roage pentru ea, căci se chinuieşte şi nu poate nicicum să se biruiască pe sine. Ea se îndrăgostise de un preot care a atras-o prin predicile lui înflăcărate şi iată că a renunţat la toate ocupaţiile ei şi alerga la el pentru fiecare fleac, deseori ţine post intenţionat numai pentru ca să se apropie de el. Nu doarme în timpul nopţilor. La această scrisoare batiuşka a spus: „Dumneavoastră îl cunoaşteţi pe preot şi aţi avut de-a face cu el. Mai târziu va ocupa un post foarte important, despre care nici prin cap nu i-a trecut. Încă nu ştie nimic despre acest lucru, dar va primi această putere din cauză că s-a abătut de la adevăr“.
„Cine este acest preot – mă gândeam eu – atât de bine cunoscut mie?“. Atunci batiuşka a spus că el e studentul acela de la Academia Duhovnicească, cel ce venise cu mine la Optina pentru prima dată şi care o ceruse în căsătorie pe sora mea. Însă Dumnezeu a păstrat-o pe sora mea prin stareţul Varsanufie, căci el a stricat această căsătorie… (acum acest preot s-ar putea, într-adevăr, să fie la o biserică renovată şi să păstorească acolo).
Alegând scrisorile, părintele Nectarie a spus: „Iată, oamenii mă numesc stareţ! Ce mai stareţ sunt eu! Când voi primi în fiecare zi mai mult de o sută de scrisori, ca părintele Varsanufie, atunci pot să mă numească stareţ, care are atâţia fii duhovniceşti…“. După ce a ales scrisorile, batiuşka le-a dus secretarului.
Îmi aduc aminte încă o întâmplare cu părintele Nectarie. Într-una din vizitele noastre la Optina soţia mea a pictat un tablou: vederea din mănăstire spre râu şi un mal situat în jos, în vremea apusului soarelui, cu cerul complet senin şi cu un joc intens de culori. Apoi şi-a aşezat schiţa pe balconul deschis şi a mers împreună cu mine la plimbare prin pădure. Pe drum noi ne-am certat atât de serios, încât ne-am tulburat complet şi nici nu mai vroiam să ne uităm unul la celălalt. Ne-am întors acasă şi, dintr-o dată, ne-a sărit în ochi tabloul: în locul cerului senin erau pictaţi nori de furtună şi fulgere. Noi am fost uimiţi. Ne-am apropiat mai mult şi am început să ne uităm. Vopselele erau proaspete, doar ce fuseseră puse. Am chemat-o pe fata care locuia la noi şi am întrebat-o cine a venit la noi. Ea a răspuns că a venit un oarecare călugăr de statură mică şi a făcut ceva aici pe balcon. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să fie şi, dintre călugării care se potriveau descrierii făcute, am ghicit că a fost părintele Nectarie. A fost el, cel care stăpânea pensula şi care a înfăţişat simbolic starea noastră sufletească, a mea şi a soţiei. Această furtună cu fulgere ne-a produs o aşa impresie, încât am uitat de cearta noastră şi ne-am împăcat, căci doream ca cerul vieţii noastre să se însenineze din nou şi să devină iarăşi în întregime curat şi clar“.
***
Ultima dată când maica Xenia a fost la stareţ, el i-a dat un ghem şi i-a spus: „Ia, deapănă acest ghem, vezi cât e de încurcat“. Ea ştia că din cauza leucemiei slăbise foarte mult şi de aceea pentru ea acest lucru era peste puteri, iar el a zis: „Nu-i nimic, nu-i nimic, iată că viaţa ta se va aranja; îţi va fi greu la început, dar apoi va fi bine“. Aşa a şi fost.
***
Stareţul le-a prezis maicilor Alexia şi Xenia, când erau încă tinere, că vor avea mulţi copii. Le-a spus: „Iată, veţi pleca la Locurile Sfinte şi veţi avea mulţi copii“. Maicile s-au îngrozit, pentru că ele se hotărâseră să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi nu să aibă familii. În anul 1933, când, într-adevăr, se aflau la mănăstirea rusească din Ţara Sfântă, proorocia stareţului a început să se împlinească. La început le-au adus o fetiţă de opt ani, care mai târziu a devenit maica Ioana. Apoi mitropolitul Atanasie i-a spus maicii Alexia să ia şi să educe copii arabi. Ea nu a vrut, pentru că tot timpul picta icoane, însă nu a îndrăznit să nu dea ascultare vlădicii. După maica Ioana, la jumătate de an, le-au adus-o pe verişoara ei primară şi pe alţi copii. În anul 1938, au mai adus o fetiţă de trei ani, care a devenit maica Iuliana. Atunci maica Alexia şi-a amintit de proorocia stareţului Nectarie.
Trebuie să spunem că în mănăstirea Gornenskaia, unde trăiau ele pe atunci, regulamentul era altul faţă de mănăstirile de pe Eleon sau Ghetsimani. Mănăstirea era de sine şi trebuia ca fiecare soră să muncească pentru existenţă. De aceea, fiecare soră avea dreptul să crească şi să educe o începătoare sau chiar mai multe. Iată cum s-a ajuns ca maicile să aibă „mulţi copii“. După ce s-au mutat în Chile, ele au organizat un orfelinat cu numele Sfântului Ioan de Kronstadt şi o şcoală. Acolo au educat optzeci şi nouă de copii.
***
Episcopul Teofan din Kaluga nu credea în sfinţenia stareţului Nectarie. Când a vizitat schitul Optina şi a mers la stareţ, stareţul nu i-a acordat nici un fel de atenţie şi se ocupa cu păpuşile pe care i le dăduseră copiii, ca lucrul lor cel mai de preţ, din dragoste pentru stareţ. Părintele Nectarie a început să înghesuie o păpuşă în temniţă, vorbind în acelaşi timp despre ceva anume; pe alta a bătut-o, iar pe a treia a pedepsit-o. Vlădica Teofan a hotărât că stareţul nu e normal. Când a fost arestat de bolşevici şi băgat la închisoare, a înţeles totul şi a spus: „Păcătos sunt eu înaintea lui Dumnezeu şi înaintea stareţului; tot ce a spus mi s-a adeverit, iar eu credeam că nu e normal“. Trăind în exil, episcopul a suferit foarte mult din cauza gazdei (locuia la familia Plohin), însă nu a cârtit.
***
Stareţul Nectarie a mai spus: „Rusia nu va fi bogată material, însă va fi bogată spiritual şi la Optina vor mai fi şapte sfeşnice, şapte stâlpi“.
***
Un actor a povestit: „Am ajuns şi eu la stareţ şi iată cum s-a întâmplat:
Poeta rusă N., aflându-se în legătură cu el, mi-a spus odată că în timpul ultimei ei vizite, stareţul a văzut la ea portretul meu în rolul lui Hamlet. Uitându-se la portret, a spus:
– Văd deşteptarea sufletului. Adu-l la mine.
Atunci, mulţumită lui N., am aflat pentru prima dată de existenţa stareţului Nectarie şi, pregătindu-mă, m-am dus la el.
– Să nu vă neliniştiţi în privinţa soţiei dumneavoastră – a spus el dintr-o dată – ea este sănătoasă şi acasă la dumneavoastră totul e bine.
Eu, într-adevăr, începusem să mă frământ puternic, gândindu-mă ce face ea acasă, la Moscova. Iscoadele care mă urmăreau întotdeauna şi peste tot, nu puteau să nu ştie, după părerea mea, de drumul meu la stareţ şi puteau să se ivească în apartamentul meu şi fără să fiu eu acolo. Încă de dimineaţă am observat clarviziunea stareţului şi am ştiut că spune adevărul.
Mi-a fost dat să-l vizitez pe stareţul Nectarie de câteva ori. Întotdeauna era vesel, râdea, glumea şi îi făcea fericiţi pe toţi care intrau la el şi îi conducea chiar şi numai pentru câteva minute.
El lua asupra lui păcatele, greutăţile şi suferinţele celorlalţi – iar acest lucru îl simţeau toţi cei care veneau în contact cu el, aşa cum am simţit şi eu. Când a fost întrebat despre putinţa de a da vindecare celor ce veneau la el, a răspuns: „Când se adună multe greutăţi în cârca mea, atunci vine harul lui Dumnezeu şi exact ca pe frunzele uscate le risipeşte şi iarăşi devine uşor“.
De două sau trei ori, după moartea stareţului, eu l-am văzut în vis şi de fiecare dată mi-a dat sfaturi care m-au scos din greutăţile sufleteşti din care eu n-aş fi putut să ies prin propriile puteri“.
***
Relatăm o întâmplare marcată de clarviziunea părintelui Nectarie, transmisă nouă de către profesorul I.M. Andreev.
În timpul călătoriei spre părintele Nectarie, profesorii Komarovici şi Anicikov s-au certat cu privire la slăvirea numelui, iar unul dintre profesori, fiind împotriva slăvirii numelui, a dat exemplul în care s-a arătat că, atunci când este rostit numele lui Dumnezeu, ne speriem ca de o placă de gramofon.
Când aceşti profesori au ajuns la părintele Nectarie, având dorinţa de a-i pune această întrebare stareţului, cuviosul a anticipat şi, înainte ca ei să reuşească să întrebe, le-a propus să asculte „o povestioară“. Înţelesul acelei povestiri era următorul: într-o casă, în colivie, trăia un papagal. Jupâneasa acestei case era foarte religioasă şi deseori repeta scurta rugăciune: „Doamne miluieşte!“. Papagalul, de asemenea, a învăţat să repete această rugăciune. Odată, când jupâneasa a ieşit din casă şi a uitat să închidă colivia, în cameră a intrat pisica şi s-a repezit la colivie. Papagalul a început să se agite şi a ţipat, imitând vocea jupânesei: „Doamne miluieşte!“. Pisica, pentru că se temea foarte mult de stăpână, când a auzit vocea ei, a fugit de spaimă.
Ambii profesori au fost foarte uimiţi de această povestire a părintelui Nectarie.
Odată, în anul 1927, părintele Nectarie l-a sfătuit pe un fiu duhovnicesc al său să meargă la o cunoştinţă de-a lui, care trăia pe insula Aptekar, în Petrograd, şi i-a spus: „Acolo vă veţi întâlni cu contabilul fabricii de prelucrare a lemnului, care vă va găsi de lucru. Ajungând la cunoscutul stareţului, acest om l-a întâlnit, într-adevăr, pe contabilul acelei fabrici. Au făcut cunoştinţă şi contabilul i-a dat de lucru în fabrica lui.
Din scrisorile maicii Nectaria Kontevici
Eu am cunoscut o familie. Soţia era credincioasă şi o bună creştină, care trăia în rugăciune, iar bărbatul îşi bătea joc de posturi şi era puţin credincios. Ei se aflau într-o situaţie financiară cumplită şi au vândut ultimele lucruri. Femeia mergea cu râvnă la biserică, iar bărbatul o bătea la cap şi spunea că ea împarte totul la popi şi că din această cauză ei vor pieri de foame. Ea, în stare de deznădejde, era foarte aproape de sinucidere şi a vrut să-şi părăsească soţul, pentru că nu mai era în stare să rabde reproşurile lui necontenite. Cu necazul ei s-a îndreptat spre batiuşka. Prin mine, el i-a transmis: „Să facă canonul Sfântului Nicolae şi Dumnezeu o va ajuta“. În aceeaşi zi ea şi-a vândut un oarecare lucru şi a făcut canonul Sfântului Nicolae. După ce au trecut două zile, bărbatul ei a întâlnit un coleg care i-a propus o slujbă. El a acceptat cu bucurie, însă la noi (în U.R.S.S. – pe atunci – nota red.) nu se poate obţine o slujbă dacă nu eşti membru de sindicat, iar membrii de sindicat aşteaptă cu miile la rând. El s-a dus la acela de care depindea instituirea lui în funcţie şi acela i-a spus: „Mă mir, chiar, cum puteţi să vă adresaţi mie, cunoscând regulile şi văzând rândurile de mii de oameni şi nici nu sunteţi membru“.
El s-a dus înapoi la colegul său şi acesta i-a spus: „Eu nu pot să fac nimic fără aprobare“. S-a dus din nou la sindicat şi a spus: „Eu voi pieri dacă nu faceţi măcar o dată în viaţă o faptă bună – viaţa mea este în mâinile dumneavoastră“. Ca rezultat a primit un post: o sută douăzeci de ruble pe lună şi patru ruble şi jumătate ca indemnizaţie zilnică – cu totul era aproape două sute cincizeci de ruble. La Direcţia Căilor Ferate erau angajaţi vechi şi la fel cu cei din alte instituţii primeau treizeci – patruzeci de ruble pe lună. Slujba lui îi cerea să călătorească şi venea acasă o dată pe lună, ca un oaspete drag.
Tu nu poţi să înţelegi toată măreţia acestei minuni, nu-ţi poţi imagina cât de greu este să obţii o slujbă, în general, şi nu ştii că este complet imposibil să nu fii membru de sindicat. În fiecare lună aveau loc reduceri de personal, erau concediaţi din funcţii cu zecile angajaţii care aveau o vechime de zece – cincisprezece ani.
Soţia lui a dobândit totul: pentru că el nu era acasă, ea putea să se roage fără oprelişti, să postească şi în relaţia cu soţul totul mergea strună. El, când pleca, spunea: „Roagă-te pentru mine!“.
Ne rămâne să exclamăm: „Minunat e Dumnezeu întru sfinţii Săi!“.
***
Ca să nu provoace în om păcatul neascultării sau al uitării, sau al trândăviei, batiuşka nu dădea nici un fel de pravilă nimănui. Însă, prin rugăciunile lui, omul însuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se lovea de cărţile care i se potriveau într-un anumit moment sau întâlnea oameni care puteau să îl ajute. Cât de mare era smerenia lui şi dragostea pentru oameni! Cât de minunat e Dumnezeu între sfinţii Săi!
***
Eu am observat că numai dacă îmi exprimam o rugăminte despre ceva anume către batiuşka, în acelaşi timp primeam ajutor de la el. Era evident că, prin mila lui Dumnezeu, sufletul lui auzea toate cererile care i se adresau.
Cu batiuşka s-au întâmplat următoarele: o tânără domnişoară a venit să-i ceară binecuvântare pentru călugărie, iar el a spus: „Nu, tu vei avea logodnic, te vei căsători, vei naşte un fiu şi el va avea zece funţi“. Exact asta s-a şi întâmplat. Peste doi ani ea şi-a adus copilul rotofei, încântător, la batiuşka, pentru binecuvântare.
Lida B. a căutat un an întreg de lucru la câte cineva şi nu a putut găsi, iar în timpul verii a lucrat cu ziua la ferme pentru o jumătate de copeică pe zi: scotea boii, ara, într-un cuvânt – suferea nemaipomenit. A vrut să se angajeze ca bucătăreasă, spălătoreasă şi nu a găsit nicăieri. Eu am îndemnat-o să se roage pentru sănătatea lui batiuşka şi după trei zile a obţinut în sat un post de profesoară. Bucuria ei a fost de nedescris.
Tu m-ai rugat să-ţi scriu ce a spus batiuşka ultima oară. Când am ajuns, Olejoc (fiul ei, viitorul episcop Nectarie, † 1983) era bolnav. Avea temperatura de patruzeci de grade. Eu i-am spus părintelui: Olejoc al meu e bolnav“, iar el a spus, zâmbind: „E bine să bolească de bunăvoie pentru sănătate“. În ziua următoare i-a dat un merişor şi i-a spus: „Iată, îţi dau un medicament“. Iar când ne-a binecuvântat pentru drum, a spus: „Când veţi hrăni caii, daţi-i lui Olejoc să bea apă clocotită şi va fi sănătos“. Aşa am şi făcut, Olejoc a băut apă fiartă, a adormit şi când s-a trezit a zis: „Mămico, sunt sănătos!“.
***
Un băiat s-a plâns părintelui că la şcoală colegii îl jignesc, iar batiuşka a spus, zâmbind: „Tu cheamă-l pe Sfântul Gheorghe Purtătorul de biruinţă în ajutor şi aşa îi vei învinge pe toţi, numai să dai din picioare“. Exact aşa s-a şi întâmplat. Când s-a trezit la bătăuş, chemându-l pe Gheorghe Purtătorul de biruinţă în ajutor, a dat numai din picioare şi de atunci nimeni nu l-a mai tulburat.
Pe Olejoc l-a binecuvântat să muncească pentru salariu. Şi, în chip minunat, a primit salariu nu numai pentru anul acesta, ci şi pentru anul trecut, în întregime, fără nici o intervenţie, deşi anul trecut îl refuzaseră. Olejoc a fost binecuvântat să înveţe bine şi până acum la toate obiectele la care a avut atestat a obţinut rezultate foarte bune.
***
El pe mine m-a binecuvântat să mă ocup de lecţii şi au venit la mine şase elevi care mi-au cerut să le predau şi toţi erau unul şi unul, isteţi, talentaţi, credincioşi!
Ah, cât e de trist că locuim departe de batiuşka şi că putem atât de rar să mergem să ne binecuvânteze.
***
Mama a doi dintre elevii maicii Nectaria a rugat-o să-l întrebe pe stareţ la ce şcoală să-i dea pe fiii ei. „Nu trebuie să-i dea nicăieri; pentru ei este de ajuns şi ceea ce îi înveţi tu“ – a spus părintele. Maicii Nectaria i-a fost penibil să transmită aceste cuvinte ale stareţului, astfel încât mama acestor copii să nu creadă că ea îi vorbeşte cu scopul de a-i păstra pe elevi pentru ea. Aşa a şi fost: mama lor a ridicat din umeri şi şi-a trimis copiii la şcoală. Acolo ei au intrat într-un anturaj rău, au trăit în dezmăţ, au început să fure îmbrăcămintea şi lucrurile colegilor, iar apoi au ieşit pe stradă să jefuiască şi au intrat în rândul micilor delicvenţi.
***
După şase ani s-a împlinit prezicerea părintelui Nectarie cum că L. nu va intra în serviciul militar. L., cu binecuvântarea părintelui Nectarie, a studiat educaţia fizică şi a devenit instructor în acest domeniu. La comisia de recrutare a produs impresie asupra tuturor prin constituţia lui atletică şi prin sănătatea lui. Seara, L. trebuia să meargă la birou pentru a i se indica postul pentru funcţia sa. Însă acolo i s-a spus să vină în ziua următoare. Şi aşa s-a repetat de câteva ori. L. şi cei apropiaţi s-au neliniştit pentru că nu înţelegeau cauza amânării; se temeau ca nu cumva să fie urmărit din punct de vedere politic. În cele din urmă, s-a comunicat că L. este scutit de obligaţiile serviciului militar general, deoarece era instructor de gimnastică. Se părea că în acel an lipseau instructorii şi i-au scutit numai de la această chemare.
Stareţul Nectarie şi Patriarhul Tihon
Unul din vizitatorii permanenţi ai părintelui Nectarie a povestit: „Patriarhul Tihon nu a fost la batiuşka Nectarie şi nici batiuşka nu a fost la patriarh. Se pare că nici corespondenţă nu a existat între ei. Cu toate acestea, Patriarhul îşi rezolva problemele în conformitate cu părerile stareţului. Acest lucru se întâmpla datorită persoanelor apropiate de patriarh şi care erau în legătură cu batiuşka. Stareţul îşi spunea punctul lui de vedere cu privire la o problemă sau la alta ori vorbea în parabole, povestind o întâmplare oarecare. Aceste discuţii erau transmise patriarhului care întotdeauna proceda după sfatul batiuşkăi“.
Neputrezirea moaştelor stareţului Nectarie
În anul 1935, la Moscova a ajuns vestea că tâlharii au răscolit mormântul stareţului şi au deschis coşciugul, crezând că vor găsi acolo lucruri preţioase. După aceea, admiratorii părintelui, punând totul în ordine, au descoperit că trupul lui era neputrezit (E. G. Râmarenko, „Amintiri despre ieroschimonahul optinean Nectarie“).
Cu doi ani în urmă, întâmplător, a fost săpat mormântul părintelui Nectarie. Îmbrăcămintea şi ciorapii putreziseră de tot, iar trupul era intact. Fie-i ţărâna uşoară, dragului batiuşka! („Schitul Optina şi timpul său“).
În anii treizeci, la şase-şapte ani după înmormântare, huliganii din sat au săpat noaptea mormântul, au smuls capacul coşciugului şi mai întâi s-au repezit la faţa celui răposat. Coşciugul deschis l-au rezemat de un copac. De dimineaţă, copiii care mânau caii ce păşunaseră în timpul nopţii, au văzut coşciugul şi au pornit în goană mare prin sat strigând: „S-a sculat călugărul“. Colectiviştii au alergat la cimitir şi au văzut că stareţul este neputrezit. Avea pielea ca ceara şi mâinile moi. O femeie a dat o năframă albă de mătase. Cu ea au învăluit faţa stareţului, au închis din nou coşciugul şi l-au pus în mormânt cântând „Sfinte Dumnezeule“. Apoi au zis că după câteva zile trupul stareţului a fost scos şi înmormântat undeva în satul Holmiscea (colecţia „Speranţa“, ediţia a patra, anul 1950, p. 125–126).
C. Învăţăturile
Smerenia, iubirea de aproapele şi pocăinţa, cuviosul le considera a fi cele mai importante pe drumul duhovnicesc.
„Situaţia lui Iov este o lege pentru fiecare om. Cât este bogat, cunoscut şi în prosperitate, Dumnezeu nu îi răspunde. Când omul e plin de buboaie şi asuprit de toţi, atunci apare Dumnezeu şi discută El Însuşi cu omul, iar omul doar ascultă şi se tânguie, zicând: „Doamne, miluieşte-mă!“. Numai că măsura umilinţei e diferită.
E esenţial să vă păziţi de judecata aproapelui. Imediat ce vine în cap judecata, să ziceţi cu atenţie: „Doamne, dă-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!“.
Cu duioşie stareţul spunea: „Mie mi-e rău, însă harul mă face să mă simt bine. Numai cu aceasta mă alin: că harul mă face să mă simt bine. Şi cât e de bine! Când mă uit la mine şi văd că mie mi-e rău, însă harul e bun şi fratelui îi e bine. Iar eu cu fratele suntem de o credinţă. Şi „binele“ fratelui trece şi asupra mea în har: nu e binele meu, ci a fratelui“.
Acestea sunt cuvinte uimitoare despre o singură credinţă cu fratele, căci această credinţă unică oarecum creează mediul pentru acţiunea harului.
Stareţul îi prevenea mult pe cei care veneau la el cu privire la abaterea de la Ortodoxie, cu privire la „Biserica vie“ şi cu privire la tendinţele mistice greşite.
Cu privire la „Biserica vie“ s-a exprimat categoric. „Acolo nu e har. Pentru că s-au răzvrătit împotriva Patriarhului Tihon care respecta legea, episcopii şi preoţii din „Biserica vie“ s-au lipsit de har şi au pierdut, conform cu legile canonice, cinul preoţesc. De aceea şi liturghia săvârşită de ei e profanată. Fiilor săi duhovniceşti stareţul le interzicea să intre în bisericile acaparate de slujitorii „Bisericii vii“. Dacă în acele biserici se aflau icoane făcătoare de minuni, de exemplu „Iverscaia“, atunci îi sfătuia să intre în biserică şi să meargă direct la ea şi să nu participe nici cu gândul nici cu sufletul la slujba săvârşită acolo, iar lumânări pentru icoană să nu aducă de acasă sau de la Biserica dreptmăritoare.
Însă spunea: „Dacă slujitorii «Bisericii vii» se pocăiesc, să-i primiţi în comunitatea Bisericii“.
Despre mistică spunea: „Mistica este un curcubeu multicolor. Un capăt al lui se împiedica în mare, celălalt în pământ, iar el este ca un arc. Învăţaţii în mistică spun că noi ajungem în pământ, iar acolo e murdărie, iar lor le rămâne marea – un ţinut măreţ… Ce aţi înţeles? – i-a întrebat el pe ascultători. Imaginea mării în literatura patristică este chipul celui necredincios, rătăcit, îndoielnic“.
Stareţul a combătut în mod deosebit pasiunea pentru spiritism. „Oamenii învăţaţi, adesea sunt atraşi de studiul spiritismului, crezând sincer că pe această cale îşi pot afla mântuirea. Ah, nu! De aici provin bolile!“.
Bâkov, care a fost cândva un spiritist renumit, a descris în cartea sa „Adăposturi liniştite“, vizita lui la stareţul Nectarie şi a prezentat cuvintele stareţului despre spiritism: „O, ce lucru dezastruos este acesta, ce lucru îngrozitor este. Prin acoperirea marii învăţături creştine şi prin draci, slugile lui care apar la şedinţele de spiritism, fără ca omul să observe, el, satana, cu linguşirea satanică a şarpelui străvechi, îl conduce pe om în asemenea gropi şi hăţişuri din care nu mai are nici posibilitate, nici puterea să iasă singur. Nici măcar nu-şi poate da seama că se află în asemenea locuri. Diavolul pune stăpânire pe inima lui prin această faptă blestemată de Dumnezeu. Cucereşte inima şi mintea omului într-atât, încât ceea ce pentru o minte întreagă pare păcat, nelegiuire, aceea pentru omul otrăvit de iadul spiritismului pare ceva normal, firesc. Spiritiştii au o trufie teribilă şi deseori o îndârjire satanică asupra tuturor celor care se contrazic cu ei… Şi, în consecinţă, fără să-l observe pe acela care lucrează fin (satana nicăieri nu acţionează atât de fin ca în spiritism), se îndepărtează omul de Dumnezeu, de Biserică. Şi băgaţi de seamă că, în acelaşi timp, duhul întunericului, prin slugile sale îl trimite cu stăruinţă pe omul rătăcit la biserica lui Dumnezeu să slujească panihide, să facă rugăciuni, să citească acatiste, să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În acelaşi timp îi introduce câte puţin în cap gândul că toate acestea ar putea să le facă şi singur acasă, cu mare sârguinţă şi evlavie… Şi, ca un om care nu mai cugetă, tot mai mult se încurcă în cotiturile complicate şi în labirinturile duhului întunecat, iar Dumnezeu pleacă de la el. Omul pierde binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă el n-ar fi vătămat de satana, ar alerga la Dumnezeu după ajutor şi la sfinţii Lui, la Împărăteasa Cerului şi la Sfânta Biserică Apostolică. Ar alerga la preoţi şi aceia l-ar ajuta prin sfintele lor rugăciuni, însă el se duce cu necazurile sale la acele duhuri, la diavoli şi ei tot mai mult îl trag în tina copleşitoare a păcatului şi a fărădelegii. În cele din urmă, binecuvântarea lui Dumnezeu se depărtează complet de la om, iar familia lui începe să se destrame fără motiv, într-un mod neobişnuit şi cei mai apropiaţi îl părăsesc, persoanele cele mai dragi lui se îndepărtează. Când sufletul omenesc nefericit ajunge la limită, cu ajutorul satanei, rătăcirea de sine ori îi iroseşte mintea şi omul devine nebun în adevăratul sens al cuvântului, ori îl sfârşeşte. Şi deşi spiritiştii spun că, printre ei, cazurile de sinucidere sunt rare, nu este adevărat. Primul care s-a lăsat în voia duhurilor – regele Saul, şi-a pus capăt vieţii prin sinucidere, deoarece nu a respectat cuvântul Domnului şi s-a dus la o vrăjitoare“.
Aceste cuvinte înţelepte ale stareţului Nectarie pot fi adresate multor experienţe de mistică falsă, prin care sufletul rătăcit intră în relaţie vizibilă cu lumea spirituală – de exemplu, teosofia.
Cuviosul a mai spus: „În vremurile din urmă, lumea va fi încercuită cu fier şi hârtie. În zilele lui Noe a fost aşa: se apropia potopul; Noe ştia despre el şi le-a spus oamenilor, însă aceştia nu l-au crezut. El a tocmit muncitori ca să construiască arca şi aceştia, deşi construiau arca, nu credeau; pentru munca lor au primit plata stabilită, însă nu au scăpat. Acele zile sunt prototipul zilelor noastre. Arca e Biserica. Numai aceia care vor fi în ea se vor mântui“.
Stareţul a definit drumul duhovnicesc ca fiind „o frânghie ce se întinde pe treizeci de picioare de la pământ. Urci pe ea – totul e o încântare, însă cazi – ce mai ruşine!“.
Cu un oftat liniştit a spus odată stareţul: „Viaţa socială măsoară ani, secole, milenii, iar cel mai important este faptul că între dimineaţă şi seară există o singură zi. Cea mai tare este piatra, cea mai delicată este apa, însă picătură după picătură fărâmă piatra. Omului i-au fost daţi ochi ca să vadă cu ei drept“.
El a vorbit cu ei despre treptele înalte ale drumului duhovnicesc, despre faptul că „pentru toate e nevoie de silire. Când se pune masa şi vă vine mirosul mâncării gustoase, vreţi să mâncaţi dar, cu toate acestea, lingura nu vă aduce singură mâncarea. Trebuie să vă siliţi, să vă ridicaţi, să mergeţi să luaţi lingura şi abia atunci puteţi să mâncaţi. Nici un lucru nu se face dintr-o dată – peste tot se cere aşteptare şi răbdare“.
„Omului îi e dată viaţa pentru ca ea să-i slujească lui – nu el să-i slujească ei“. Aceasta înseamnă că omul nu trebuie să se facă robul condiţiilor sale, nu trebuie să aducă interiorul lui ca jertfă pentru exterior. Dacă îi slujeşte vieţii, omul îşi pierde măsura, lucrează fără chibzuinţă şi intră într-o nedumerire foarte tristă; nici nu mai ştie pentru ce trăieşte. Aceasta este o nedumerire foarte periculoasă şi se întâmplă deseori. Omul, ca şi calul, cară şi cară şi dintr-o dată vine asupra lui un dezastru“.
Cuviosul Nectarie vorbea mult şi cu dragoste despre rugăciune: „Prin rugăciune şi cuvântul lui Dumnezeu se curăţă toată răutatea. Sufletul nu se poate împăca cu viaţa şi se alină numai prin rugăciune. Fără rugăciune sufletul e mort înaintea harului. Vorbăria e dăunătoare în rugăciune aşa cum a zis apostolul. Importante sunt dragostea şi sârguinţa către Dumnezeu. E mai bine să cinstim o zi cu o rugăciune, iar altă zi cu altă rugăciune, decât pe amândouă zilele cu o singură rugăciune. Ar trebui o rugăciune pe zi şi e de ajuns!“.
Aceasta nu înseamnă că stareţul a limitat săvârşirea rugăciunilor sau pravila zilnică la o singură rugăciune. El a vorbit despre măsura începătorilor, care aveau putere de concentrare numai la o singură rugăciune, iar pe celelalte le citeau fără atenţie. Această îngăduinţă faţă de neputinţe, stareţul a explicat-o prin exemplul următor: Mântuitorul Şi-a ales ucenici dintre oameni simpli, neînvăţaţi. I-a chemat, ei au părăsit totul şi au mers după El. El nu le-a dat nici un fel de pravilă de rugăciuni; le-a dat libertate deplină, înlesnire, ca şi copiilor. Iar Mântuitorul Însuşi, când a terminat propovăduirea, S-a însingurat, într-un loc pustiu, şi S-a rugat. El Şi-a chemat singur ucenicii. Iar la Ioan Botezătorul ucenicii au venit din proprie dorinţă – nu i-a chemat Botezătorul, ci ei au venit la el. Ce fel de pravilă le-a dat a rămas nedescoperit, însă i-a învăţat să se roage. Când ucenicii lui Ioan au venit la Mântuitorul, ei le-au povestit apostolilor cum se rugau, iar aceia şi-au dat seama că ucenicii lui Ioan se rugau, iar Învăţătorul lor bun nici o jumătate de cuvânt nu le-a spus despre rugăciune. Şi aşa de serios L-au asaltat, ca şi cum i-ar fi reproşat că, iată, ucenicii lui Ioan se roagă, iar ei nu. Dar dacă ucenicii lui Ioan nu le-ar fi spus, atunci ei nu s-ar fi gândit la acest lucru (acest ultim lucru l-a observat stareţul, uitându-se la o soră, care îi ceruse pravila de rugăciuni după ce aflase că stareţul hotărâse un asemenea lucru altor ucenici). Iar Mântuitorul le-a dat „Tatăl Nostru“. I-a învăţat aşa, iar altă rugăciune nu le-a dat.
Există oameni care niciodată nu se adresează lui Dumnezeu, nu se roagă şi, dintr-o dată, li se întâmplă următorul lucru: în suflet au melancolie, în cap au răzmeriţă, în inimă au tristeţe şi omul simte că în această situaţie dezastruoasă un alt om nu-l poate ajuta. Îl poate asculta, însă dezastrul acestuia nu-l conştientizează. Şi atunci omul se adresează lui Dumnezeu şi cu un suspin adânc zice: „Doamne, miluieşte-mă!“. Nouă ni se pare că e de ajuns dacă îl rostim în biserică de trei, douăsprezece sau patruzeci de ori. Acest lucru se face pentru cei năpăstuiţi care nu pot să se roage măcar zicând: „Doamne miluieşte!“ şi pentru ei spune acest lucru Biserica. Dumnezeu aude şi la început dă câte puţin har, ca o făclie, apoi tot mai mult şi mai mult şi aşa se obţine vindecarea“.
Unui fiu duhovnicesc cuvios i-a spus: „Eu v-am pregătit lampa, iar de fitil să vă îngrijiţi singuri“.
Despre cei şase psalmi a spus: „Cei şase psalmi nu trebuie citiţi ca o catismă, ci ca rugăciuni. Importanţa celor şase psalmi e foarte mare: ei sunt ca rugăciunea Fiului către Dumnezeu Tatăl“.
Cuviosul a fost întrebat cum să ne rugăm pentru aceia despre care nu ştim dacă mai sunt vii şi a spus: „Nu greşiţi dacă vă rugaţi pentru ei ca pentru vii, deoarece la Dumnezeu toţi sunt vii. Toţi, în afară de eretici şi apostaţi. Aceştia sunt morţi“.
„Iată, vă dau poruncă: când vă pregătiţi pentru Sfânta Împărtăşanie, vorbiţi mai puţin şi rugaţi-vă mai mult“.
O femei i-a spus stareţului: „Batiuşka, mă enervez puternic!“, iar el a răspuns: „Când vine asupra ta supărarea, zi cu tărie numai: Doamne, miluieşte-mă! Caută întărire în rugăciune şi alinare în muncă“.
Bătrânul căruţaş Timotei s-a aşezat în genunchi înaintea batiuşkăi. Datorită credinţei, speranţei şi duioşiei, chipul lui Timotei se transfigurase: „Batiuşka, daţi-mi şi mie învăţătura de stareţ a sfinţiei voastre, pentru că raza caldă a sfinţiei voastre să încălzească sufletul meu rece, ca ea să-l înflăcăreze pe drumul muntos“. Iar după această frază înţeleaptă a spus simplu: „Batiuşka, nu am lacrimi“. Iar stareţul, cu un zâmbet minunat, s-a aplecat spre el: „Nu-i nimic, sufletul tău plânge, iar asemenea lacrimi sunt mult mai preţioase decât cele trupeşti“.
XV. CUVIOSUL NICON DE LA OPTINA
Ca să suportăm mai uşor necazurile,
trebuie să avem credinţă puternică,
dragoste fierbinte către Dumnezeu…
A. Viaţa
„Întreaga viaţă este o taină minunată, cunoscută numai de Dumnezeu. În viaţă nu există conexiuni şi evenimente întâmplătoare; totul este aranjat cu meşteşug. Luaţi însă aminte la evenimentele vieţii dumneavoastră. În toate există un înţeles adânc. Acum ele nu pot fi înţelese de dumneavoastră, dar mai târziu multe vi se vor descoperi“. Aşa îi vorbea stareţul Varsanufie fratelui Nicolae Beliaev – celui mai apropiat ucenic al său şi viitorul urmaş în slujirea de stareţ. Stareţul Nicon, născut şi hrănit duhovniceşte pe ogorul stareţilor optineni, încă din lume a săvârşit fapte după modelul celor săvârşite de Hristos. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu a fost dat afară din mănăstirea cea dragă lui şi şi-a dus crucea slujirii de păstor în surghiun, în temniţă şi în prigoană.
Nicolae Beliaev s-a născut pe 26 septembrie în anul 1888, în familia de negustori Beliaev din Moscova. Părinţii lui se numeau Mitrofan Nicolaevici şi Vera Lavrentievna. El a fost al patrulea copil în familie. Părinţii lui se distingeau prin evlavie; în special mama lui era bisericoasă şi, în acelaşi timp, avea un caracter minunat, cumpătat, liniştit şi sincer. După ce au trecut mulţi ani, stareţul optinean Varsanufie i-a spus lui Nicolae următoarele cuvinte: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu că ai o asemenea mamă… E israeliteanul în care, într-adevăr, nu există vicleşug“.
Viaţa lui Nicolae Beliaev din zilele copilăriei lui a fost adânc protejată. În anul naşterii lui a vizitat familia Beliaev marele păstor al Rusiei – Sfântul Ioan de Kronstadt. După ce a făcut rugăciuni, el a binecuvântat-o pe tânăra mamă şi i-a dăruit o fotografie de-a lui, pe care s-a iscălit personal şi a pus data – anul 1888. Lui Nicolae i s-a mai întâmplat un lucru însemnat când avea opt ani. Micuţul Kolea s-a îmbolnăvit de o oarecare boală de gât (posibil difterie). Boala s-a cronicizat. Doctorul le-a dat părinţilor de înţeles că situaţia copilului e fără speranţă. Odată, într-o seară, i s-a făcut atât de rău, încât nu mai era nici o îndoială că boala se va sfârşi cu moartea. Copilul stătea culcat fără cunoştinţă şi nu mai avea suflare. La patul muribundului rămăseseră numai părinţii. Sărmana Vera Lavrentievna nu înceta să-i frecţioneze trupul care se răcea şi, vărsând lacrimi fierbinţi, se ruga cu râvnă Sfântului Nicolae să-i trimită ajutor de sus. Tatăl băiatului încerca să o convingă să îl lase pe cel răposat şi să nu mai chinuiască nici pe ea şi nici pe el. Fără să-l asculte pe soţ, ea continua să-l frecţioneze, vărsând lacrimi şi chemându-l în ajutor pe plăcutul lui Dumnezeu, care da ajutor acolo unde ajutorul omenesc nu mai are nici o putere.
Şi – s-a săvârşit minunea… Copilul a oftat…
Fiind încurajaţi de sclipirea speranţei, au început să-l frecţioneze împreună cu mai multă sârguinţă. Rugăciunea mamei nu a rămas neascultată. Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Nicolae, i-a dăruit copilului viaţa. Dumnezeu, care ştie viaţa fiecărui om din ziua naşterii şi până la moarte şi care a făcut minunea, a dat de înţeles că viaţa pruncului Nicolae e hotărâtă dinainte spre slujirea Lui, a Creatorului şi Dumnezeului nostru. Mai târziu stareţul Varsanufie a accentuat în mod special semnificaţia tainică a acestei întâmplări.
Kolea şi-a petrecut copilăria în atmosfera evlaviei creştine, însoţită de dragoste şi respect. În familia lor erau opt copii: două fete – Liubovi (Iubirea) şi Nadejda (Speranţa) şi şase băieţi – Vladimir, Nicolae, Serghei, Ivan, Mitrofan şi Alexei. Familia era pe deplin înstărită, copiii nu numai că n-au simţit niciodată nevoi materiale, ci se poate spune că trăiau în belşug. Nicolae era iubit de toţi. De la natură fusese înzestrat cu un caracter vesel, însufleţit şi energic. Prin aceste calităţi el se evidenţia în mijlocul fraţilor săi. Bucuria lui de viaţă îi molipsea şi pe ceilalţi. Şi aşa a rămas până la sfârşitul zilelor sale, cu o diferenţă numai, aceea că veselia copilărească inconştientă a fost înlocuită de bucuria liniştită – rodul înaltei trăiri duhovniceşti. Judecând după amintirile fratelui său Ioan, trăsăturile distinctive ale caracterului lui Kolea au fost, încă din copilărie, răbdarea şi o foarte mare cumpătare. După cuvintele mamei, el era nemaipomenit de răbdător, încă din scutece. Odată, când avea doisprezece ani, a căzut şi şi-a zgâriat palma cu un cui mare şi ruginit. Din cauza neprevăzutului, a scos un ţipăt, însă nu au fost suspine, nici lacrimi. Când mama lui, plângând, l-a uns cu iod şi i-a bandajat rana adâncă, iar fraţii se uitau cu groază la această procedură, Kolea nu a scos nici un sunet. Numai buza muşcată şi paliditatea arătau cât îl durea. Aceste trăsături – răbdarea uimitoare şi stăpânirea de sine s-au păstrat în caracterul lui pe toată viaţa.
Primele necazuri în viaţa lui de copil fără griji au fost moartea bunicului, Lavrentie Ivanovici şi apoi a bunicii, Maria Stepanova şi, după ce a trecut câtva timp, a avut loc moartea tatălui, Mitrofan Nicolaevici. Acestea au impresionat adânc sufletul lui Kolea. În aceşti ani de întristare a început în sufletul lui să se producă o ruptură. Gândurile despre moarte, iad, despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe cei păcătoşi, l-au îngrijorat.
Adormea gândindu-se la Dumnezeu, la atotprezenţa şi atotputernicia Lui. Parohul bisericii „Bucuria tuturor celor necăjiţi“, părintele Simeon Liapidevschi a avut o influenţă binefăcătoare asupra lui şi i-a dezvoltat interesul pentru viaţa duhovnicească.
Nicolae a început să meargă la biserică des, chiar în zilele de lucru. Împreună cu fratele său, Ivan, citea în biserică, cânta la strană, ajuta la slujirea din altar. Cei doi fraţi (de la mijlocul anului 1906) au început să meargă permanent la biserică, aproape zilnic. Aceasta devenise necesitatea lor vitală. Pe atunci citeau numai Evanghelia, epistolele apostolilor şi, de asemenea, „Calea spre mântuire“ a episcopului Teofan Zăvorâtul. Adevărul devenise necesitatea lor vitală. Adevărul descoperit de ei uimea gândurile lor şi mult timp au fost vii în inimile lor cuvintele: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii lor“, „Ia-ţi crucea ta şi vino după Mine…“. Aceste cuvinte au fost scrise cu litere de foc în inimile lor. Amândoi simţeau necesitatea de neînvins de a părăsi viaţa lumească păcătoasă, de a se îndrepta şi de a deveni creştini adevăraţi. De aici, aşa cum urma să se întâmple după legea vieţii duhovniceşti, în ei s-a născut dorinţa de a face pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă. Pentru primul lor post în vederea împărtăşaniei, ţinut în mod voit, conştient, au ales Mănăstirea Minunilor. Din dorinţa raţională şi intenţionată de a se purifica de necurăţia păcătoasă şi de a se uni cu Hristos, prima lor spovedanie şi împărtăşanie cu Sfintele Taine a avut loc la sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Această zi a rămas pentru toată viaţa în memoria lor, căci în Mănăstirea Minunilor s-a săvârşit minunea milostivirii lui Dumnezeu asupra lor.
Atunci s-a născut în fraţii Ivan şi Nicolae interesul pentru viaţa monahală. Ivan a găsit în cărţile vechi o listă cu toate mănăstirile ruseşti. A tăiat-o în bucăţi, le-a amestecat şi i-a propus lui Kolea să extragă o singură bucată de hârtie. Rugându-se lui Dumnezeu, au tras la sorţi. Pe bucata de hârtie era tipărit: „Schitul Optina din Rozelsk, regiunea Vvedenskaia“. Până în acest moment ei nu aveau nici cea mai mică bănuială despre existenţa acelei mănăstiri. Profesorul de morală, părintele Petru Saharov, i-a sfătuit să se adreseze episcopului Trifon, care a fost tuns în monahism la schitul Optina. În luna februarie a anului 1907, fraţii au înştiinţat-o pe mama lor despre hotărârea de a intra în mănăstire. Uimirea ei nu a avut margini. Cu lacrimi în ochi ea i-a binecuvântat, făcându-le cruce fiilor care îngenuncheaseră, pentru viaţa monahală. Deşi îi era greu să se despartă de fiii ei iubiţi, totuşi, ea a pus datoria creştinească mai presus de toate.
Episcopul Trifon, dându-le binecuvântarea sa pentru intrarea în mănăstire, le-a dăruit iconiţe cu Maica Domnului „Kazanskaia“.
La schitul Optina, fraţii Beliaev au sosit pe 24 februarie, în anul 1907. „În ziua Aflării Capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul am aflat noi Optina, un adăpost liniştit faţă de furtunile şi răutăţile lumeşti“ – scria mai târziu în jurnalul său fratele Nicolae Beliaev.
Au petrecut tot Postul Mare în mănăstire, împlinind ascultările la grajdul vitelor şi respectând toată rânduiala slujbelor dumnezeieşti. Nicolae îl vizita des pe stareţul Varsanufie, în măsura posibilităţilor. Năzuinţa spre viaţa monahală la ambii fraţi nici nu s-a stins, nici nu s-a rătăcit, ci a crescut şi s-a întărit, fără să ţină cont de faptul că egumenul mănăstirii a refuzat să-i primească în rândul fraţilor. După Paşti ei s-au întors la Moscova şi nu o dată au vizitat schitul Optina. Nu le trecuse dorinţa de a părăsi lumea; episcopul Trifon i-a binecuvântat să meargă încă o dată la Optina şi să-l roage din nou pe părintele arhimandrit Xenofont să-i primească în rândul fraţilor. În cele din urmă, pe 9 decembrie, în ziua prăznuirii icoanei Maicii Domnului „Bucuria Neaşteptată“, stareţul Varsanufie le-a comunicat că vor fi primiţi în rândul fraţilor schitului. Astfel s-a împlinit vechea dorinţă a celor doi fraţi. În acea zi a venit la ei o bucurie neaşteptată. Mai târziu stareţul Varsanufie a spus că în acea zi a venit asupra lor mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile bunicului lor evlavios – Lavrentie Ivanovici, care s-a ostenit mult în biserică, unde cinstea în mod deosebit icoana Maicii Domnului „Bucuria Neaşteptată“.
Pe 10 decembrie, însufleţiţi de bucurie, fraţii au plecat la Moscova să-şi ia rămas bun de la cei apropiaţi şi să alcătuiască documentele necesare. L-au vizitat pe episcopul Trifon, binefăcătorul lor, care s-a rugat pentru ei. Vlădica i-a binecuvântat la plecare cu semnul sfintei cruci şi a spus: „Voi vă veţi înălţa pe cruce, de aceea şi eu vă dau binecuvântare cu crucea. Să vă ajute Dumnezeu!“. La plecare, mama lor i-a binecuvântat, dându-le icoane cu Acoperământul Maicii Domnului, încredinţându-i pe fiii ei cei dragi „Caldei Apărătoare a lumii reci“. După ce şi-au luat rămas bun cu rugăciuni, binecuvântări şi urări de bine, pe 22 decembrie 1907, în ziua pomenirii marii muceniţe Anastasia Uzoresitelniţa, lepădându-se de lume, fraţii au părăsit pentru totdeauna Moscova şi s-au îndreptat spre schitul Optina. Ei au ajuns la mănăstire şi pe 24 decembrie au intrat în schitul „Sfântul Ioan Înaintemergătorul“. Astfel fraţii Beliaev, după ce au părăsit lumea, şi-au adus vieţile ca jertfe lui Dumnezeu. Pentru ca fraţii începători să aibă posibilitatea să cerceteze şi să se obişnuiască cu noul mediu, la început nu au fost numiţi la ascultări. Stareţul Varsanufie discuta des cu ei şi le-a făcut cunoştinţă cu viaţa schitului.
Numindu-l pe Nicolae la ascultările comune, l-a atras în acelaşi timp şi spre lucrul cu corespondenţa. Nicolae transcria liste, scria scrisori importante, ajutându-l pe fratele purtător de scrisori, Chiril Zlenko. Fiind convinşi de aptitudinile lui, în scurt timp l-au însărcinat cu un lucru şi mai serios – alcătuirea unui sumar al conţinutului scrisorilor stareţului Ambrozie. La sfârşitul lunii februarie, în anul 1908, pe Nicolae l-au numit ajutorul bibliotecarului, spre a se ocupa cu mutarea bibliotecii în noul sediu. În acelaşi timp l-au numit să cânte şi să citească la strană.
Nicolae întotdeauna şi-a făcut pravila dată lui de stareţ; niciodată nu-şi impunea să facă un anumit lucru pentru a evita gândurile de înfumurare şi de slavă deşartă, însă nici nu refuza dacă era numit sau rugat. Mai târziu i-a îndemnat şi pe fiii lui duhovniceşti să facă pravila pe care a făcut-o el. În schit i-a fost preţuită imediat citirea corectă şi minunată şi a fost numit să citească alternativ canonul Îngerului Păzitor, Apostolul la Liturghie, catismele şi să citească la trapeză. În cadrul ascultării de la biserică s-a ocupat şi cu fixarea în scris a rânduielii slujbelor bisericeşti care se deosebeau de cele obişnuite, de exemplu: „Purtarea Crucii“, „Slujbele din Săptămâna Patimilor“ şi altele. Pentru râvna cu care îşi îndeplinea ascultarea a primit chiar de la părintele bibliotecar, Ioan Polev, un cadou – cartea „Drumul împărătesc al crucii lui Dumnezeu“.
Cu bucuria de viaţă care exista în el, Nicolae împlinea cu dragă inimă tot ce i se încredinţa. Cu tot atâta bucurie pe chip muncea la trapeză, curăţa zăpada, aducea lemne de foc, încălzea soba, spăla vasele, mătura podeaua. Se ostenea şi în biserică pentru că era ajutorul paracliserului. Muncea în livadă, căra gunoi la grajd pentru îngrăşarea solului, săpa, planta. Deşi fusese răsfăţat şi neobişnuit cu munca fizică, totuşi nu se simţea deloc împovărat. Sufletul lui nu cunoştea nici tristeţea, nici nemulţumirea, nici cârtirea.
„Începătorii întotdeauna se bucură dacă vin în mănăstire cu toată inima, cu sinceritate“, a spus stareţul Varsanufie odată, când Nicolae i-a împărtăşit starea lui sufletească.
În luna octombrie a anului 1908, Nicolae a fost numit purtătorul de scrisori al egumenului schitului, al stareţului Varsanufie. De toate celelalte ascultări, în afară de citirea şi cântarea la strană, a fost scutit. Această ascultare a fost fundamentală pentru continuarea întregii lui vieţi în schit. Aproape tot timpul liber, în afara rugăciunii, Nicolae îl petrecea la stareţ, ajutându-l să menţină corespondenţa personală şi oficială. Stareţul Varsanufie, datorită pătrunderii sale adânci şi experienţei duhovniceşti, a înţeles sufletul lui Nicolae şi a văzut că în acest tânăr se află nu numai un ucenic model şi un călugăr model, ci şi un vrednic împlinitor al poruncilor şi învăţăturilor sale. Deseori îl ruga să rămână după „binecuvântarea comună“ a fraţilor şi stătea îndelung de vorbă cu el. Toată experienţa lui şi toate cunoştinţele a hotărât să i le transmită lui Nicolae pentru că era vrednic să primească şi să păstreze acest dar. El i-a împărtăşit amintirile, i-a încredinţat necazurile şi bucuriile lui, l-a învăţat, l-a îndrumat, l-a pus în gardă. L-a dus tot mai sus şi mai sus pe scara ascensiunii duhovniceşti. Nicolae, la rândul său, s-a dăruit pe deplin voii stareţului. După ce Nicolae a îmbrăcat veşmântul de frate, a primit binecuvântare să citească cartea avvei Dorotei şi alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi, de asemenea şi „Vieţile Sfinţilor“. Cu ocazia primirii acestei binecuvântări, cuviosul Varsanufie i-a spus lui Nicolae: „Să te foloseşti de acest timp în care poţi să citeşti. Va veni vremea când nu vei mai avea posibilitatea să citeşti cărţi. Peste cinci sau şase ani… când va trebui să citeşti cartea vieţii“.
Mai târziu, Nicolae şi-a amintit adesea aceste cuvinte prooroceşti ale stareţului. Liniştită şi netulburată a curs viaţa lui sub îndrumarea stareţului. Îl neliniştea numai gândul la serviciul militar apropiat. Când Nicolae l-a întrebat pe stareţ dacă se poate ruga pentru ca Dumnezeu să-l scape de serviciul militar, stareţul a răspuns că nu se poate acest lucru, pentru că serviciul militar este datoria noastră înaintea statului. Aceasta trebuie să o lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu. „Multe planuri mi-am făcut eu cu privire la tine, însă – cum va voi Dumnezeu. S-ar putea ca, atunci când te vei întoarce din armată, eu să fiu deja aşezat în pământul umed. Atunci vei face cum vei voi, urmaşul meu“.
Pe 3 noiembrie, în anul 1909 – ziua pomenirii Reînnoirii bisericii Marelui Mucenic Gheorghe din Lida, a fost o zi hotărâtoare pentru viaţa lui. A fost scutit de serviciul militar pentru ca i s-a găsit o puternică extindere a venelor la piciorul stâng. Întâmpinându-l pe ucenicul său, stareţul l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi, rugându-se, a spus: „Mare e mila Ta, Doamne! Probabil că episcopul Trifon s-a rugat pentru tine“. Stareţul l-a binecuvântat pe Nicolae să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus – să o săvârşească tot timpul, în afară de slujbele bisericeşti. Iar mai târziu, văzând râvna lui Nicolae, l-a binecuvântat să facă rugăciunea şi în timpul slujbelor dumnezeieşti.
În luna aprilie a anului 1910, evenimente triste au zguduit viaţa liniştită a schitului. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, stareţului Varsanufie i s-a întâmplat să treacă printr-o prigoană nedreaptă şi să fie mutat din schit în mănăstirea Kolomensk din vechiul Golutvin. Pe 2 aprilie în anul 1912, stareţul Varsanufie a părăsit schitul. Părintele Nicolae a rămas în schit. A suportat greu despărţirea de stareţul iubit şi numai rugăciunile şi predarea în voia lui Dumnezeu i-au refăcut puterile. Într-una din ultimele lui discuţii de rămas bun cu Nicolae, stareţul, rugându-se, a rostit cuvinte emoţionante: „Doamne, mântuieşte-l pe robul Tău! Fă din el un călugăr! Învredniceşte-l de Împărăţia Cerească!“.
Altă dată a proorocit: „Doamne, mântuieşte-l pe acest rob al tău, Nicolae! Să-i fii lui ajutor! Acoperă-l când nu va avea nici adăpost, nici acoperiş“.
După plecarea stareţului, părintele Nectarie a fost mutat din schit în mănăstire cu sarcina de a purta scrisorile la cancelarie împreună cu părintele Petru Krutilov (mai târziu ieromonahul Partenie).
Pe 1 aprilie, în anul 1913, a avut loc fericitul sfârşit al stareţului Varsanufie. Înmormântarea stareţului s-a făcut pe 9 aprilie, în ziua de marţi din Săptămâna Patimilor. L-au îngropat în rând cu învăţătorul său, stareţul Anatolie. Părintele Nicolae nu a putut să ajungă la înmormântare; el era în spital, ţintuit la pat de o suferinţă grea. Mare i-a fost mâhnirea sufletului pentru pierderea stareţului.
S-au păstrat puţine mărturii despre viaţa părintelui Nicolae în mănăstire după moartea stareţului Varsanufie. Cu exactitate se cunoaşte numai că el a fost întotdeauna şi în toate „sluga lui Dumnezeu“. Nu numai pentru călugării tineri, ci şi pentru cei bătrâni a fost un înalt exemplu al ascultării necondiţionate, al smereniei nefăţarnice; se afla în bună împăcare cu toţi, avea fermitate şi înţelepciune. Nu se clătina nici înaintea măgulirii, nici înaintea ameninţării. Era serios, atent şi în acelaşi timp bucuros. Încă în acei ani îndepărtaţi atrăgea atenţia asupra sa ca un călugăr excepţional. Temelia aşezată în sufletul părintelui Nicolae de stareţul Varsanufie, avea o structură trainică şi de nădejde.
În decursul întregii sale vieţi la mănăstire – în chilia lui oarecum liniştită, în biserică, la ascultare, pretutindeni şi întotdeauna pe această bază neclintită adăuga pietre tot mai noi şi mai noi şi îşi construia casă sufletească în slava lui Dumnezeu.
În anul 1915, pe 24 mai, în ziua pomenirii cuviosului Simeon (Făcătorul de minuni), părintele Nicolae a fost tuns în monahism. La tunderea în monahism i-a fost dat numele Nicon, în cinstea Sfântului Mucenic Nicon (a cărui pomenire e pe 26 septembrie). Noul călugăr Nicon avea douăzeci şi şapte de ani. După mai puţin de un an, pe 30 aprilie 1916, cuviosul Nicon a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 3 noiembrie, în anul 1917, în ziua pomenirii Reînnoirii bisericii Marelui Mucenic Gheorghe din Lida, a fost hirotonit ieromonah.
În perioada îngrozitoare a revoluţiei, mănăstirea a avut mari greutăţi financiare, a suferit persecuţii şi asupriri. A fost lipsită de resursele de bază ale mijloacelor pentru existenţă. Însă călugării optineni nu şi-au pierdut cumpătul. Din călugării apţi de muncă rămaşi a fost organizată o „cooperativă agricolă de producţie“. Ea asigura un minimum material pentru nevoile călugărilor. În aceste timpuri grele s-au dezvoltat aptitudinile administrative ale cuviosului Nicon. Tânăr, plin de forţe şi energii, el a muncit cu sârguinţă, având ca ţel înalt al ostenelilor sale preaslăvirea numelui lui Dumnezeu pe pământ. Grija lui se manifesta zilnic şi se gândea în ce măsură e posibil să menţină mănăstirea. „Voi muri, dar nu voi pleca“ – scria el în jurnalul din zilele tinereţii sale. Iar în jur, una după alta, se închideau mănăstirile şi bisericile.
Pe 17 septembrie în anul 1919, cuviosul Nicon a fost arestat şi fără o formulare a acuzaţiei a fost închis în închisoarea din Kozelsk. În scrisoarea către mama sa a scris că l-au arestat numai pentru că este călugăr. După câtva timp l-au eliberat şi el s-a întors în obşte. Călugării optineni rămaşi au hotărât cu fermitate să nu plece din mănăstire. În fiecare zi şi în fiecare ceas îi aşteptau prigoanele, arestul, temniţele, deportările, moartea…
În anul 1923 au închis „cooperativa de producţie agricolă“. Mănăstirea şi clădirile mănăstireşti au fost transformate în muzeu. Tuturor monahilor, cu excepţia celor douăzeci de muncitori din muzeu, li s-a ordonat să părăsească mănăstirea şi să plece unde vor. Cuviosul Isaachie al II-lea, după ce a slujit pentru ultima oară Sfânta Liturghie, l-a binecuvântat pe cuviosul Nicon să slujească la biserica Kazanskaia din Optina şi să primească pelerini. Din acea perioadă, ca şi cum ar fi primit blagoslovenie de sus pentru drumul greu şi nevoinţe mântuitoare, părintele Nicon a luat asupra sa nu numai sarcina de duhovnic, ci şi pe cea de stareţ. Până în momentul când părintele arhimandrit l-a lăsat la Optina şi i-a dat sarcina de a primi credincioşi, el nu a îndrăznit să dea sfaturi celor care i se adresau. Iar când a început să primească norodul, dădea sfaturi, referindu-se întotdeauna la cuvintele stareţilor optineni.
O mare parte a călugăriţelor mănăstirii din Şamordino, care a fost închisă, a fost trimisă în oraşul Kozelsk. Maica Ambrozia, o călugăriţă cu o structură duhovnicească foarte puternică, a primit la ea câteva surori, care doreau să-şi petreacă viaţa monahală sub îndrumarea ei. Astfel s-a alcătuit o mică obşte. În afară de acest lucru, multe dintre monahiile care au venit în Kozelsk şi mirence s-au stabilit la ea. Stareţul Nicon hrănea duhovniceşte această mică obşte.
La începutul anului 1924 au închis ultima biserică de la Optina, însă cuviosul Nicon a rămas la Optina şi a slujit miezonoptica în chilie, atât cât a fost posibil să stea acolo. Ultima miezonoptică a săvârşit-o pe 15 iulie în anul 1924. După miezonoptică a început să rostească cuvântul de învăţătură şi îndrumare şi şi-a adus aminte că peste câteva zile va trebui să părăsească schitul Optina. Mulţi au plâns iar el, adresându-se lor, a spus: „Voi sunteţi nişte ciudăţenii. Doar sunt călugăr. Eu am făcut promisiunea că voi răbda fiecare răutate, dojană, ponegrire şi surghiun. Şi dacă acestea se vor întâmpla, dacă le voi răbda, atunci se cuvine să mă bucur, căci pentru acest lucru s-a săvârşit tunderea în monahism“.
În Kozelsk, cuviosul Nicon a fost trimis la sfârşitul lunii iulie a anului 1924 împreună cu părintele Chiril Zlenko. Datorită invitaţiei eclesiarhului catedralei Uspenskaia, el a alcătuit un cor nu prea mare de călugări pentru slujbele mai solemne, din sărbători. Cuviosul Nicon slujea destul de des, atunci când îl ruga eclesiarhul sau cel de-al doilea preot şi în zilele sfinţilor la care avea o deosebită evlavie. Ca un lucru neaşteptat pentru el, a primit darul cuvântului de folos. Cu permisiunea eclesiarhului, cuviosul Nicon a început să ţină predici. Aceste predici nu străluceau prin elocvenţă, ci erau simple, accesibile şi pe înţelesul tuturor. Tot ce spunea el era luat din cărţi sau experimentat şi trăit de el însuşi. Predicile erau îndestulate de credinţa puternică în Dumnezeu şi de sfintele Lui porunci şi de aceea aveau ecou puternic în sufletele care erau atente la ele. E de remarcat că, asemeni stareţului său, Varsanufie, avea darul rar întâlnit de a pătrunde înţelesul cuvintelor Sfintei Scripturi.
Când cuviosul Nicon s-a mutat în Kozelsk, avea treizeci şi şase de ani. În plină putere fizică, cu mult har şi-a închinat toată viaţa lui slujirii lui Dumnezeu. Numărul fiilor lui duhovniceşti a crescut treptat. Pe mulţi care veneau la el în Holmiscea, stareţul Nectarie îi trimitea la cuviosul Nicon. Şi nu numai stareţul, ci şi cuviosul Isaachie, părintele Dositei şi părintele Meletie îi trimiteau la stareţul Nicon pe cei ce veneau la ei. Iar el, pentru sfânta ascultare, îi primea pe toţi. Pomenea cu fermitate cuvintele apostolului: „Model să vă fie cuvântul adevărat, credinţa, duhul, curăţia“. El a fost un model minunat de păstor, care şi-a pus sufletul pentru oile sale. Nu şi-a cruţat nici puterile, nici sănătatea, a adus ca jertfă dorinţele lor, năzuinţele şi interesul pentru mântuirea sufletelor slabe. Câtă atenţie, câtă grijă şi dragoste părintească avea el în relaţia cu fiecare din cei care veneau la el. Pe mulţi bătrâni, neputincioşi şi bolnavi, care nu aveau posibilitatea să-şi câştige existenţa, îi ajuta material, cu bani, cu produse, împărţind cu ei acele lucruri care i se trimiteau şi i se aduceau. Pe fiii săi duhovniceşti, cuviosul Nicon îi primea zilnic. Acolo unde trăia el, lângă bucătărie, se afla o cămăruţă cu o singură fereastră spre drum. În ea stăteau cei care aşteptau să-i primească.
De obicei, cuviosul Nicon ieşea din camera sa şi el însuşi, după propria apreciere, invita pe cineva anume la el. Îl ruga pe acel oaspete să se aşeze, iar el se aşeza în faţă, lângă icoane.
Stareţul Nicon spovedea uimitor de bine. Ştia să realizeze deschiderea totală a omului care venea la el, punându-i întrebări prin care descoperea înaintea lui Dumnezeu tot sufletul, încât cel care se pocăia uita ruşinea neîntemeiată şi, liber şi uşor, îşi mărturisea păcatele care îi împovăraseră conştiinţa mulţi ani. Acest dar al pătrunderii în suflet este evident că l-a primit de la stareţul Varsanufie, completând tot ce a obţinut prin viaţa sa atentă şi cumpătată. Omul ieşea de la stareţul Nicon ca şi cum s-ar fi născut din nou, spălat şi curăţat de murdăria sufletească. Câtă bucurie simţea conştiinţa uşurată după o asemenea spovedanie.
De la fiii săi duhovniceşti, stareţul Nicon cerea ascultare necondiţionată, sinceritate şi simplitate. El nu îi suferea pe samavolnicii cărora le plăcea să-şi îndeplinească propria voie şi să insiste pe propria părere. Nu suporta făţărnicia, viclenia, perfidia, minciuna. Dimineaţa şi în timpul zilei nu primea pe nimeni, cu excepţia fraţilor săi optineni sau a celor care aveau nevoie urgentă să vorbească cu el. Pe lângă împlinirea întregii pravile monahale, el răspundea la scrisorile fiilor săi duhovniceşti. La acest lucru îl ajuta, parţial, părintele Chiril.
La maica Ambrozia, în obşte, cuviosul Nicon mergea o dată pe săptămână, iar uneori şi mai des, pentru convorbiri duhovniceşti. În obşte se strânseseră în jur de zece surori, fără să se ţină seama de cele care veneau şi trăiau mult timp acolo. Toate surorile erau fiicele duhovniceşti ale stareţului Nicon. Astfel, timp de trei ani, în Kozelsk, cuviosul Nicon a îndeplinit sarcini de păstor. În luna iunie a anului 1927 s-a întâmplat lucrul de care se temeau toţi şi pe care îl aşteptau cu frică. Cuviosul Nicon şi părintele Chiril au fost arestaţi şi duşi în închisoare. În acelaşi timp a fost arestat părintele Agapit (care în lume s-a numit Mihail Taube).
Cu greu se poate descrie mâhnirea fiilor duhovniceşti ai stareţului Nicon. Pierzându-l, au devenit orfani în deplinul înţeles al cuvântului. Aproape jumătate de an, cei care l-au vizitat în Kaluga pe stareţ, la închisoarea unde se făcea ancheta penală, au trăit cu nădejdea că îl vor lăsa în libertate. Prin eforturile comune, i-au adunat şi i-au trimis produse alimentare şi alte lucruri necesare. O mare mângâiere pentru fiii lui duhovniceşti a fost posibilitatea de a-i scrie scrisori sau răvaşe şi de a primi răspuns. Câţiva dintre fiii duhovniceşti stăteau sub fereastra temniţei în speranţa de a vedea chipul părintelui lor drag şi mâna lui care binecuvânta.
În luna ianuarie a anului 1928 „ancheta penală“ s-a încheiat. Cuviosul Nicon a fost condamnat la trei ani în lagărul din Solovka. În ziua plecării, pe 27 ianuarie 1928, la gara din Kaluga s-a adunat o mulţime de fii duhovniceşti şi admiratori ai cuviosului, care l-au condus pe ultimul, îndepărtatul şi necunoscutul drum. În luna martie, convoiul de deţinuţi a ajuns în oraşul Kem. Din cauza ciclonului, care a trecut peste Marea Albă, legătura cu Solovka a fost întreruptă, aşa încât toţi deţinuţii au fost instalaţi în lagărul Kemperpunct. Acolo a petrecut mai mult de doi ani. Din cauza bolii de la picioare (extinderea venelor), l-au scutit de muncile fizice grele şi l-au pus paznic la magazii. Locuia într-o baracă cu părintele Agapit. Cu munca de paznic, cuviosul Nicon era pe deplin mulţumit, deoarece ea îi dădea posibilitatea de a fi singur, de a se ruga şi, uneori, de a citi. Din lagăr scria des. Scrisorile lui erau în mod constant pline de vioiciune şi din ele reieşea că se preda pe sine, întreg, voii lui Dumnezeu. Dacă nu s-ar fi ţinut cont de tonul vioi, uneori era limpede cât de greu şi chinuitor era pentru el să creeze atmosferă. Fără să vorbească de Optina iubită, de acest rai pierdut, îşi amintea cu părere de rău de camera sa plăcută din Kozelsk, considerând că „pentru păcatele sale nu este vrednic de un trai liniştit“.
Fiii duhovniceşti şi admiratorii lui îi scriau des şi îi trimiteau colete. Datorită acestui lucru, cuviosul Nicon nu a simţit crunta sărăcie, nici din punct de vedere al banilor, nici din punct de vedere al alimentelor. El a împărţit frăţeşte toate bunurile cu părintele Agapit, până când i-au despărţit.
În august 1928, pe părintele Agapit l-au dus în „misiune“, undeva în pădure şi cuviosul Nicon nu l-a mai văzut. În aprilie 1929 pe cuviosul Nicon l-au transferat pe insula Popov, în republica Karelska. Acolo a lucrat ca şi contabil la biroul lagărului. Nu cu mult timp înainte de sfârşitul termenului condamnării, s-a întors în lagăr din pribegia sa, părintele Agapit. Ambii monahi au primit detaşarea în exil independent în oraşul Arhanghelsk. Înainte de expediere, la examenul medical, doctorul i-a descoperit cuviosului Nicon o tuberculoză avansată. După sfatul părintelui Agapit, nu a mai cerut transferul detenţiei din cauza stării de sănătate, ci s-a predat voii lui Dumnezeu. În iunie 1930, părintele Nicon, împreună cu părintele Agapit au ajuns în Arhanghelsk, unde au locuit până în luna august a aceluiaşi an, când pe cuviosul Nicon l-au despărţit de confratele său, de care se apropiase atât de mult în anii de suferinţă.
După îndelungate cercetări pentru a afla o gazdă în oraşul Pineg, cuviosul Nicon a fost trimis în satul Vonga, iar după trecerea a două luni a fost mutat în satul Vospola, la trei kilometri de Pineg. Cu mare greutate şi-a găsit un apartament în casa unei femei vârstnice, care, în afara preţului mare pe care l-a cerut în bani, i-a pus chiriaşului său condiţia de a săvârşi toate muncile fizice grele din casă. Cuviosul Nicon a fost de acord cu toate, nu avea ce să facă. Odată cu sosirea iernii, în anul 1930 a simţit o puternică înrăutăţire a sănătăţii. El nu a acordat importanţă acestui fapt, considerând că are legătură cu răceala. Mergea regulat în Pineg să semneze de prezenţă, mergea la biserică şi la poştă.
Cuviosul Nicon locuia singur şi, deşi trăia printre mireni, viaţa lui era nelumească. În ea s-au adeverit în deplină măsură cuvintele unui sfânt părinte: „Nu în singurătate trupească, ci în bunăstare şi linişte sufletească se va săvârşi viaţa călugărului“. Nu-şi părăsise nici datoria de păstor în viaţa de surghiun şi se afla în corespondenţă cu fiii lui duhovniceşti.
În noul său apartament, cuviosul Nicon s-a convins repede că stăpâna lui este o femeie cu caracter foarte rău şi crud. Se părea că însuşi diavolul se cuibărise în ea şi o determina să-l chinuie, ca să-i încerce răbdarea. Ea i-a interzis chiar să primească vizitatorii care-l vizitau uneori.
Datorită stării sănătăţii, cuviosul Nicon a fost scutit de muncile grele, în principal din cauza piciorului bolnav cu venele extinse. La aceasta s-a adăugat boala de plămâni, care l-a făcut cu totul inapt de muncă. Stăpâna lui ştia acest lucru, însă nu l-a luat în consideraţie. Ea nu-i dădea nici odihnă, nici linişte. Chiar dacă era extenuat din cauza slăbiciunii, făcea totul; căra cu sania apă de la fântână, spărgea, tăia şi căra lemne de foc, dădea zăpada, punea samovarul, făcea surcele şi multe altele. Şi toate le făcea având permanent temperatura ridicată.
În Pineg, cuviosul Nicon l-a întâlnit pe unul dintre optineni – pe părintele Petru, care ştia din spusele altora despre firea aprigă a stăpânei şi nu o dată i-a propus să locuiască împreună cu el. Însă cuviosul a rămas credincios intenţiei sale de a trăi numai după voia lui Dumnezeu, considerând că încercările îi sunt trimise de Însuşi Dumnezeu. A refuzat acele propuneri. El scria des din exil diferiţilor ucenici: „Încrezându-mă în voia lui Dumnezeu, mă tem să îmi conduc viaţa după propria pricepere, deoarece am observat că propria voie îi aduce omului necazuri şi greutăţi. Facă-se voia lui Dumnezeu, cea bună şi desăvârşită!“.
Odată, la începutul Marelui Post, cuviosul Nicon a curăţat zăpada care se aşezase în timpul iernii. Din cauza eforturilor fizice puternice, i s-a pornit o hemoragie la piciorul bolnav. A căzut la pat cu temperatură de patruzeci de grade. A bolit mai mult de trei săptămâni. Nu se ştie cine l-a îngrijit în acest timp. După ce s-a întremat puţin, în a şasea săptămână a Postului Mare, s-a dus în Pineg „să semneze de prezenţă“. Doctorul spitalului de sector, în timpul examinării a confirmat vechiul diagnostic: tuberculoză. Stăpâna lui cea fără omenie a aflat că „argatul“ ei este serios bolnav de tuberculoză şi, în loc să manifeste o cât de puţină iubire de oameni, ea a început să-l alunge din casă, zicând: „Mergi unde vrei. Nu am nevoie de tine bolnav. Eu am nevoie să munceşti, nu să şezi. Mă mai şi molipsesc de la tine, ofticosule!“. Ea a dat buzna în camera lui şi aruncând pe podea salteaua şi îmbrăcămintea, a scos patul. El se simţea atât de rău, încât nu putea să meargă nicăieri. Şi şi-a adus aminte cuvintele de rugăciune neuitate ale stareţului său drag, Varsanufie: „Doamne, mântuieşte-l pe acest rob al Tău, Nicolae! Să-i fii lui ajutător! Apără-l când nu va avea nici adăpost, nici acoperiş!“. Însă, aşa cum se ştie, Dumnezeu nu îngăduie faţă de robii săi credincioşi ispite peste măsură. În scurt timp, pe cuviosul Nicon l-a vizitat părintele Petru. Când a intrat la el, a văzut următorul tablou: „bolnavul stătea pe două scăunele, era îmbrăcat într-o scurtă vătuită, avea căciulă şi pâslari. Cuviosul Nicon, ţinând cont de starea lui disperată, a început să-l întrebe pe părintele Petru despre mutarea la el. Spre bucuria lor reciprocă s-a găsit un apartament şi, în aceeaşi zi, Petru l-a mutat pe cuviosul Nicon în noua şi ultima lui locuinţă.
La mijlocul lunii mai, boala cuviosului Nicon a căpătat o formă dureroasă: temperatură ridicată, febră, frisoane care alternau cu sudoare istovitoare, slăbire groaznică, respiraţie grea şi amorţeală. Nu mai putea în nici un fel să respire; plămânii lui se micşoraseră. În tot acest timp părintele Petru l-a îngrijit, fiind plin de spirit de sacrificiu. În ultimele două luni de boală, cuviosul s-a împărtăşit aproape zilnic cu Sfintele Taine. Predispoziţia spre rugăciune a cuviosului Nicon se transmisese şi la colocatarul lui, iar părintele Petru se simţea atunci în schitul îndepărtat şi de neatins al Optinei, şi nu în exil.
La sfârşitul lunii aprilie una din fiicele duhovniceşti ale cuviosului a avut un vis care a uimit-o prin claritatea lui. Ea l-a descris într-o scrisoare cuviosului Nicon. I-a fost dat să vadă cum stareţul optinean Varsanufie a intrat în apartamentul din Kozelsk şi a început să scoată lucruri din cameră. Când a luat patul ca să îl scoată, ea a spus: „Batiuşka, de ce vreţi să scoateţi patul? Părintele Nicon nu va mai avea unde să doarmă“. La aceasta stareţul a răspuns: „El se pregăteşte să vină la mine şi nu îi mai trebuie patul. Eu îi voi da lui pat“.
Către ultimele zile ale vieţii, suferinţele lui s-au diminuat. Nu mai suferea, pentru că urma să moară. Rămăsese numai slăbiciunea. Şi-a adus aminte de stareţii şi de fraţii optineni, i-a îndemnat la pocăinţă pe fiii lui duhovniceşti, i-a chemat după numele lor şi a făcut semnul crucii în aer ca şi cum ar fi binecuvântat pe cineva anume. L-a văzut chiar pe răposatul stareţ optinean Macarie: „A, cinstite batiuşka, părinte Macarie! Irina, dă un scaun… Stareţul Macarie a venit la noi, iar tu nu vezi“. Sora Irina nu s-a grăbit să împlinească porunca, crezând că părintele Nicon delirează. „Iertaţi-o, batiuşka, ea nu este prea pricepută!“ – a spus încet cuviosul Nicon şi a tăcut.
Până în ultimele zile, cu o voce abia auzită, i-a dictat părintelui Petru răspunsurile la scrisori. Pe 25 iunie, în zi de miercuri, şi-a pierdut vlaga într-atât, încât nu mai putea să vorbească. Văzând situaţia lui grea, părintele Petru s-a grăbit să-l invite pe arhimandritul Nichita, care l-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a citit rugăciunile la ieşirea sufletului. În seara aceleiaşi zile a adormit cu pace în Domnul, la vârsta de patruzeci şi trei de ani. În ultimele zile ale vieţii lui s-a rugat îndelung lui Dumnezeu ca să-i dăruiască sfârşit creştinesc.
Domnul i-a ascultat rugăciunea şi i-a dăruit sfârşitul dreptului, „fără durere, neînfruntat, în pace“. Se părea că nu a murit, ci a adormit somn liniştit, până la învierea cea de obşte. Pe 27 iunie, în ziua de vineri, a avut loc înmormântarea. Stareţul Varsanufie spusese odată următoarele cuvinte: „Toată viaţa noastră este o taină minunată, cunoscută numai de Dumnezeu. Întotdeauna şi în toate există o oarecare legătură a motivelor, însă ţelul acestei legături nu ne este cunoscut nouă. Fiţi atenţi la evenimentele vieţii voastre. Mai târziu multe vi se vor descoperi“.
Într-un astfel de mod chibzuit Domnul Dumnezeu a legat începutul şi sfârşitul drumului duhovnicesc al cuviosului Nicon. Tânărul Nicolae Beliaev a intrat prima dată în schitul lui Ioan Înaintemergătorul din pustia Optinei în ziua praznicului Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 februarie. Şi a murit într-o altă zi de sărbătoare a hramului schitului – Naşterea Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
Cuviosul Varsanufie cel Mare, printre cuvântările lui, a spus următoarele cuvinte: „Dumnezeu nu ia sufletul dreptului până când nu îl duce la înalta măsură, la aceea a bărbatului desăvârşit“.
Neţinând cont de vârsta lui relativ tânără, cuviosul Nicon s-a ostenit mult, luptându-se cu vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai creştinismului şi ai monahismului care erau: lumea, trupul şi diavolul, respingând vitejeşte atacurile lor cu puterea lui Hristos. În acelaşi timp s-a ostenit şi pe ogorul lui Hristos, semănând cu sârguinţă seminţele adevărului, iubirii şi binelui. Sămânţa bună, care era semănată prin cuvânt în sufletul oilor slabe, nu murea. Ea răsărea în chip nevăzut şi tainic, aşa cum încolţeşte grăuntele semănat în pământ.
Îţi purtăm amintire veşnică, preafericite părinte al nostru Nicon, vrednicule de pomenire! Dumnezeu să te fericească şi să-ţi dăruiască odihnă, iar pe noi să ne miluiască, pentru că este bun şi de oameni iubitor.
B. Învăţăturile
Câteva dintre învăţăturile părintelui Nicon s-au păstrat de către fiii lui duhovniceşti, care cinstesc fericita lui memorie…
„… Monahismul se prăbuşeşte nu numai pentru că monahii nu se ocupă cu rugăciunea lui Iisus, ci şi din cauză că nu veghează asupra lor, asupra curăţiei inimii lor…
Trebuie să răbdăm nu numai necazurile care ne lovesc, ci şi pe noi trebuie să ne răbdăm…
Gândurile trecătoare, de care inima nu se lipeşte, trec repede, ca un caleidoscop. Mintea noastră niciodată nu se opreşte, întotdeauna e ocupată. Gândurile rele nu trebuie luate în seamă, deoarece au proprietăţi inalienabile, ele nu sunt de la natura noastră. Una şi aceeaşi minte nu poate şi să Îl slăvească pe Dumnezeu şi să hulească. Unor asemenea gânduri nu trebuie să le dăm atenţie, trebuie să le aruncăm, ca pe un gunoi, ca pe ceva străin. Dacă un anumit gând rău vine insistent în minte şi inima se lipeşte de el, consimte la el, atunci trebuie să ne adunăm toate puterile ca să îl aruncăm, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus şi al spovedaniei la stareţ.
Trebuie să cunoaşteţi care este patima ce vă tulbură mai mult decât toate şi cu ea să vă luptaţi în mod special. Pentru aceasta trebuie să vă cercetaţi zilnic conştiinţa voastră…
Pravila de rugăciuni mai bine să nu fie mare, dar să fie împlinită permanent şi cu atenţie… E mai bine să o împlineşti de cinci sute de ori decât o singură dată. Uniformitatea cuvintelor rostite pentru cei care fac rugăciunea lui Iisus e foarte importantă. Mintea nu se împrăştie, ci e adunată…
Teama de moarte este de la diavoli. Ei inspiră în suflet o asemenea frică, pentru ca să se piardă nădejdea în mila lui Dumnezeu…
„Umpleţi-vă de Duh…“ (din slujba Sfintei Treimi). Ce înseamnă aceasta? Că noi ne-am învrednicit să primim darurile Sfântului Duh prin botez. Dar mulţi ţin minte, oare, acest lucru? Dacă ai primit puţin, trebuie să păstrezi, să îmbunătăţeşti, să înmulţeşti. Pentru acestea trebuie să fii cuprins de râvnă. Cum?
a) Să citeşti Sfânta Scriptură, care este scrisă de Sfântul Duh; din Sfânta Scriptură conduce El. Nici o plăcere lumească nu poate da o asemenea pace şi o aşa bucurie, pe care le dă Sfântul Duh.
b) Să fii atent la tine.
c) Să participi des la Sfintele Taine. Prin ele Sfântul Duh se împărtăşeşte omului.
d) Să mergi des la sfânta biserică, căci aceasta este locul deosebit al prezenţei Sfântului Duh.
e) Rugăciunea, în special rugăciunea „Împărate Ceresc“. Ea trebuie ascultată cu evlavie deosebită, nu numai în biserică, ci trebuie rostită şi în timpul lucrului, cerând ajutorul Sfântului Duh.
Dacă luăm ca model pe sfântul ce a fost apropiat de situaţia noastră, ne putem sprijini pe exemplul lui. Toţi sfinţii au suferit, pentru că ei au mers pe calea Mântuitorului, Care a suferit: a fost prigonit, insultat, defăimat şi răstignit. Şi toţi cei care merg după El suferă negreşit. „În lume necazuri veţi avea“. Şi toţi cei care doresc să trăiască pios, vor fi prigoniţi. „Dacă începi să lucrezi pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispită“.
Ca să suportăm mai uşor suferinţele trebuie să avem credinţă puternică, dragoste fierbinte către Dumnezeu, să nu ne lipim de cele pământeşti şi să ne predăm cu totul voii lui Dumnezeu.
La profanatori trebuie să privim ca la cei bolnavi, de la care cerem să nu tuşească şi să nu scuipe. Dacă nu există posibilitatea de a împlini legământul ascultării şi de a vă supune, trebuie să fiţi gata să faceţi totul conform cu voia lui Dumnezeu. Există două feluri de ascultare: exterioară şi interioară. În ascultarea exterioară e nevoie de supunere deplină, de împlinirea fiecărui lucru fără comentarii. Ascultarea interioară se referă la viaţa duhovnicească lăuntrică şi are nevoie de îndrumarea părintelui duhovnic. Însă sfatul părintelui duhovnic trebuie să corespundă Sfintei Scripturi. Adevărata ascultare, care îi aduce sufletului un mare folos, are loc atunci când împlineşti ceea ce nu se potriveşte cu dorinţa ta şi e împotriva ta. Atunci însuşi Dumnezeu te ia în mâinile Sale…
Dumnezeu i-a creat pe doctori şi medicamentele. Nu se poate să refuzaţi tratamentul. Datorită slăbirii puterilor şi datorită oboselii se poate sta jos în biserică. „Fiule, dă-Mi Mie inima ta“. „Mai bine e să stai jos şi să te gândeşti la Dumnezeu, decât să stai în picioare“ – a spus Prea Sfinţitul Filaret al Moscovei.
Nu trebuie să puneţi voinţă în slujba sentimentelor voastre. Trebuie să vă forţaţi să vă purtaţi prietenos şi cu aceia care nu vă plac.
Nu trebuie să vă încredeţi în semne. Nu există nici un fel de semn. Dumnezeu ne călăuzeşte prin gândul Său, iar eu nu depind de nici o persoană sau zi şi de nimic altceva. Cine are prejudecăţi, aceluia îi e greu în suflet, iar cine depinde de voia lui Dumnezeu, acela, dimpotrivă, are bucurie în suflet.
Rugăciunea lui Iisus înlocuieşte semnul crucii atunci când, dintr-o cauză anume (infirmitate – nota red.), nu se poate face acesta.
În afară de necesităţile stricte, în zilele de sărbătoare nu se poate să se lucreze. Trebuie să preţuim şi să cinstim ziua de sărbătoare. Această zi trebuie să o închinăm lui Dumnezeu: să mergem la biserică, să ne rugăm acasă şi să citim Sfânta Scriptură şi operele Sfinţilor Părinţi, să facem fapte bune.
Trebuie să-l iubim pe fiecare om, să vedem în el chipul lui Dumnezeu, să nu ne uităm la defectele lui. Nu se poate să-i îndepărtăm de noi cu răceală pe oameni.
Cum este mai bine să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine: rar sau des? E greu de spus. Zaheu L-a primit cu bucurie în casa sa pe Oaspetele cel drag, pe Domnul, şi s-a purtat bine. Iar sutaşul, din smerenie, cunoscându-şi nevrednicia, nu s-a hotărât să-L primească, dar şi acesta s-a purtat bine. Faptele lor, deşi sunt contradictorii, totuşi sunt identice, după iniţiativă. Şi înaintea lui Dumnezeu ei au fost în egală măsură vrednici. Esenţial este să ne pregătim cu vrednicie pentru marea Taină.
Când cuviosul Serafim a fost întrebat de ce în vremurile prezente nu mai există asemenea nevoitori, cum au fost cei dinainte, el a răspuns: „Pentru că nu mai există hotărârea de a face fapte mari. Harul e acelaşi; Hristos va fi acelaşi în veci“.
Prigonirile şi asupririle ne sunt de folos, căci ele întăresc credinţa.
Trebuie ca tot răul, chiar şi patimile care ne chinuiesc, să nu le considerăm a fi de la noi, ci de la vrăjmaş – de la diavol. Acest lucru e foarte important. Numai atunci se poate învinge patima, când nu o vei considera ca fiind a ta…
Dacă vrei să scapi de tristeţe, nu-ţi lipi inima de nimic şi de nimeni. Tristeţea provine din ataşamentul de lucrurile văzute.
Niciodată nu a existat, nu există şi nu va exista un loc fără tristeţe pe pământ. Locul fără tristeţe poate fi numai în inimă, când Domnul e în ea. În necazuri şi ispite Domnul ne ajută. El nu ne scuteşte de ele, ci ne dă puterea de a le îndura uşor, fără chiar să le observăm.
Tăcerea pregăteşte sufletul pentru rugăciune. Liniştea, cât de binefăcătoare este ea pentru suflet!
Noi, ortodocşii, nu trebuie să sprijinim erezia. Chiar dacă s-ar întâmpla să fim chinuiţi, să nu renunţăm la Ortodoxie!
Nu trebuie să tânjim după adevărul omenesc. Căutaţi numai adevărul lui Dumnezeu. Părintele duhovnic, exact ca un stâlp, arată numai drumul iar tu trebuie să mergi singur. Dacă părintele duhovnic va arăta drumul, iar ucenicul nu va porni singur pe el, acesta, precum stâlpul, nu va pleca nicăieri şi, astfel, ucenicul se va învârti în jurul stâlpului.
Când preotul binecuvântează şi rosteşte doxologia: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ – atunci se săvârşeşte o taină: Sfântul Duh vine asupra omului binecuvântat. Iar dacă omul ar renunţa numai cu gura la Dumnezeu, harul ar pleca de la el, toate concepţiile i s-ar schimba şi el ar deveni complet altul.
Înainte de a-i cere iertare lui Dumnezeu, trebuie să te ierţi pe tine… Aşa se spune în Rugăciunea Domnească.
Tu nu te consideri supărăcios. Însă nu te superi faţă de acele lucruri care nu te interesează. Dacă cineva se atinge de ceva la care ţii mult – te superi…
Tăcerea e folositoare pentru suflet. Când vorbim. Cu greu ne abţinem de la vorbirea deşartă şi de la judecată. Însă tăcerea poate fi ceva rău atunci când cineva e supărat şi de aceea tace.
Întotdeauna să vă amintiţi legea vieţii duhovniceşti: dacă te tulburi din cauza defectului altui om şi îl judeci pe acela, mai târziu te va lovi şi pe tine viaţa şi vei suferi de acelaşi defect. Nu vă lăsaţi inimile în deşertăciunea lumească. În special, în timpul rugăciunii, părăsiţi toate gândurile lumeşti. După rugăciunea de acasă sau de la biserică, pentru ca să păstraţi starea sufletească de duioşie provocată de rugăciune, este necesară tăcerea. Uneori chiar un simplu cuvânt, ce ni se pare neînsemnat, poate distruge şi alunga starea de duioşie din sufletul nostru. Îndreptăţirea de sine închide ochii duhovniceşti şi atunci omul nu mai vede ceea ce există în realitate. Dacă spui despre fratele sau sora ta ceva rău, chiar dacă este adevărat, tu vei purta în sufletul tău o rană ce nu poate fi vindecată. Poţi aduce la cunoştinţă greşelile altuia numai în cazul când în inima ta există o singură intenţie: folosul sufletului celui ce a greşit. Răbdarea este blândeţea neîntreruptă. Mântuirea voastră şi moartea voastră sunt în apropierea voastră. Mântuirea voastră depinde de modul în care vă purtaţi cu aproapele vostru. Nu uitaţi să vedeţi în aproapele vostru chipul lui Dumnezeu. Fiecare lucru, fără să vi se pară neînsemnat, să-l faceţi cu migală, aşa ca înaintea feţei lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că Dumnezeu vede tot.
XVI. CUVIOSUL STAREŢ ISAACHIE AL II-LEA
Părintele Isaachie s-a distins
printr-o linişte adâncă, prin simplitate şi
lacrimi la rugăciune în timpul slujbei dumnezeieşti.
A. Viaţa
Se cunosc puţine despre cuviosul Isaachie. El a fost ultimul conducător al schitului Optina înainte de tragica lui desfiinţare. După închiderea mănăstirii, părintele Isaachie, împreună cu toţi fraţii optineni au trecut prin crudă prigoană. O mare mângâiere pentru el a fost posibilitatea de a fi prezent în biserică şi de a săvârşi în ea dumnezeiasca slujbă. S-a mângâiat şi cu faptul că nu era singur şi că fraţii optineni, deşi erau răspândiţi prin oraş, aveau totuşi posibilitatea să păstreze legătura unul cu celălalt. Mai apropiat decât toţi în duh i-a fost cuviosul Nicon.
Părintele Nicon mergea des la părintele Isaachie în căsuţa lui singuratică. Aducându-şi aminte de Optina cea dragă inimii lor, atât de apropiată ca distanţă, dar care a devenit aşa de inaccesibilă, ei cântau uneori cântările bisericeşti preferate. În acel timp, în Kozelsk rămăseseră puţini călugări optineni. Majoritatea ieromonahilor, stabiliţi în parohii, au fost trimişi în exil. Unii dintre monahi s-au răzleţit şi au plecat acolo unde nimeni nu i-a ştiut. În anul 1927 a fost arestat şi cel mai apropiat prieten al cuviosului Isaachie, stareţul Nicon. În Kozelsk au mai rămas câţiva monahi bătrâni, în frunte cu cuviosul Isaachie, dar erau invalizi: orbi, şchiopi, cocoşaţi. Dintre cei tineri mai era un singur ieromonah, Gherontie, fostul ucenic de chilie al stareţului Varsanufie şi părintele Rafael, fostul frate de mănăstire Rodion Seicenko. În scurt timp, în Kozelsk s-au închis toate bisericile, în afară de una singură. Despre închiderea bisericilor, părintele Nicon a scris fraţilor următoarele cuvinte: „În necazul care vă loveşte, vă va mângâia Dumnezeu. El vede în inimă şi aude rugăciunea când ea încă nici nu s-a terminat…
În anul 1929 un nou val de arestări a avut loc în întreaga ţară. În luna august, în a doua sau a treia zi după sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului, au fost arestaţi şi închişi în temniţa din Kozelsk toţi ieromonahii care mai rămăseseră în Kozelsk, în frunte cu cuviosul Isaachie. Nu s-au atins numai de părintele Iosif Polev, care era bătrân şi bolnav († cca. 1932–1933). În acelaşi timp au fost arestaţi aproape toţi preoţii din bisericile din Kozelsk, multe călugăriţe şi, de asemenea, mireni, apropiaţi de biserică. Din Kozelsk cei arestaţi au fost duşi în închisoarea din Sihinici, iar de acolo, în Smolensk. În luna ianuarie a anului 1930, după încheierea „anchetei penale“, toţi cei închişi au fost trimişi în diferite locuri ale ţării, foarte îndepărtate. Cuviosul Isaachie, duhovnicul obştii, părintele Dositei, părintele Pantelimon, fostul vistiernic şi mulţi alţii au fost trimişi în Siberia. Acolo şi-au încheiat drumul lor pământesc. Este cunoscut faptul că părintele Isaachie şi-a sfârşit viaţa sa pământească în timp ce spovedea şi a plecat la Domnul în anul 1936.
SFÂRŞIT ŞI LUI DUMNEZEU SLAVĂ!